Cuznetov Dreptul Afacerilor PDF

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
CADETRA DREPTUL ANTREPRENORIATULUI
Alexandru CUZNEŢOV Natalia BACALU

Iurie MIHALACHE Alexandr CALENIC
Marcel LUNGU Olga TRETIACOV
Vlad VLAICU
DREPTUL
AFACERILOR
Curs
Suport de curs la specialitatea dreptul afacerilor,

pentru studenţii Facultăţii „Ştiinţe economice”
Ediţia II-a revăzută și adăugită
CHIŞINĂU 2012
Cursul a fost elaborat de un colectiv de autori în următoarea com-
ponenţă:
Alexandru CUZNEŢOV, dr. în drept (titlurile 1-8; 22),
Vlad VLAICU, dr. în drept (titlul 23),
Iurie MIHALACHE, dr. în drept (titlurile 9- 11; 14, 17, 18),
Marcel LUNGU, mag. în drept (titlurile 12 (§1-5); 20, 21),
Natalia BACALU, mag. în drept (titlurile 13; 16; 19),
Alexandr CALENIC, lector superior (§6 din titlul 12)
Olga TRETIACOV, mag. în drept (§1, 3 din titlul 13)
Responsabil de ediţie,
Alexandru CUZNEŢOV, dr. în drept, conf. univers.
Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită
Consultant ştiinţific – Roşca NICOLAE, doctor în drept, conferenţiar

universitar, şeful Catedrei „Dreptul antreprenoriatului”, USM.
Prezentul curs a fost elaborat în conformitate cu programa cur-

sului „Dreptul afacerilor” predestinată pentru Facultatea de Ştiinţe
Economice, ce a fost aprobată de Catedra „Dreptul antreprenoriatu-
lui”, Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova. La baza
elaborării cursului sînt puse actele normative în vigoare la 1 martie
2013.
Este destinat studenţilor facultăţilor ştiinţe economice, precum şi

persoanelor ce sînt interesate de studiul prezentului curs.
DREPTUL AFACERILOR
CUPRINSUL
PARTEA GENERALĂ
CAPITOLUL 1. ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI

§1. Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală..... 11
§2. Premisele apariţiei statului şi dreptului...................................13
§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului
şi dreptului..............................................................................15
CAPITOLUL 2. ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI

§1. Conceptul statului, trăsăturile lui............................................19
§2. Dimensiunile (atributele) statului...........................................21
§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului.......................................25
§4. Forma statului.........................................................................28
CAPITOLUL 3. ESENŢA DREPTULUI

§1. Conceptul dreptului................................................................35
§2. Funcţiile dreptului...................................................................38
CAPITOLUL 4. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL

AFACERILOR
§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor.............................41
§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului................44
§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor..................................48
§4. Principiile dreptului afacerilor................................................52
CAPITOLUL 5. NORMA JURIDICĂ A DREPTULUI

AFACERILOR
§1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice...............57
§2. Structura normei juridice a dreptului afacerilor......................59
§3. Clasificarea normelor juridice.................................................61
3
Al.CUZNEŢOV, I.MIHALACHE, M.LUNGU, N.BACALU, Al.CALENIC, O.TRETIACOV, Vl.VLAICU
CAPITOLUL 6. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR

§1. Noţiunea de izvor de drept......................................................65
§2. Caracteristica izvoarelor dreptului..........................................67
§3. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra
persoanelor...............................................................................76
CAPITOLUL 7. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

§1. Conceptul interpretării normelor juridice...............................80
§2. Formele (felurile) interpretării................................................81
§3. Metodele interpretării.............................................................83
§4. Rezultatul interpretării normelor juridice...............................85
CAPITOLUL 8. RAPORTUL JURIDIC

§1. Conceptul raportului juridic....................................................86
§2. Premisele raportului juridic....................................................89
§3. Structura (elementele) raportului juridic................................91
CAPITOLUL 9. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL

AFACERILOR
§1. Noţiuni generale privind răspunderea juridică în dreptul
afacerilor.................................................................................96
§2. Subiecţii răspunderii juridice în dreptul afacerilor.................97
§3. Condiţiile (temeiurile) angajării răspunderii juridice
în dreptul afacerilor.................................................................99
§4. Principiile răspunderii juridice în dreptul afacerilor.............103
§5. Forme ale răspunderii juridice şi aplicarea în dreptul
afacerilor...............................................................................105
PARTEA SECIALĂ
CAPITOLUL 10. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR.
DREPTUL DE A DESFĂŞURA ACTIVITATEA
DE ÎNTREPRINZĂTOR
§1. Definirea activităţii de întreprinzător....................................109
§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător........... 110
4
DREPTUL AFACERILOR
§3. Genurile activităţii de întreprinzător..................................... 112
§4. Subiectele activităţii de întreprinzător.................................. 114
§5. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri
naturale................................................................................. 119
§6. Activităţi interzise.................................................................121
§7. Profesii liberale.....................................................................122
CAPITOLUL 11. REGLEMENTAREA JURIDICĂ

A ACTIVITĂŢII DE ÎNTREPRINZĂTOR
§1. Consideraţii generale............................................................125
§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător...............126
§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător............127
§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător...........................129
§5. Concurenţa şi monopolul în activitatea de întreprinzător.....134
§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea
de întreprinzător....................................................................138
§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea
activităţii de întreprinzător....................................................141
§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător...............143
CAPITOLUL 12. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI

SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului.................................149
§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii.. 152
§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale..................156
§4. Noţiunea şi funcţiile capitalului social.................................158
§5. Formarea şi modificarea capitalului social...........................162
§6. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic ...................167
CAPITOLUL 13. PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT

AL DREPTULUI AFACERILOR
§1. Întreprinzător – persoană fizică ca subiect al dreptului
afacerilor..............................................................................175
§2. Persoană fizică ca titular al patentei de întreprinzător..........180
5
§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii

individuale............................................................................183
§4. Gospodăria ţărănească (de fermier).............................185
CAPITOLUL 14. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV

§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ....................188
§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ................189
§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ....................195
§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop
lucrativ.................................................................................197
§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice
cu scop lucrativ.....................................................................201
§6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop
lucrativ...................................................................................203
CAPITOLUL 15. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV

ŞI SOCIETATEA ÎN COMANDITĂ
§1. Societatea în nume colectiv: ................................................207
1.1. Noţiunea de societate în nume colectiv.........................207
1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv.........................209
1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv....................... 211
1.4. Încetarea activităţii societăţii în nume colectiv.............213
§2. Societatea în comandită: ......................................................214
2.1. Definirea şi particularităţile societăţii în comandită......214
2.2. Constituirea societăţii în comandită..............................217
2.3. Funcţionarea societăţii în comandită.............................219
2.4. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită......222
CAPITOLUL 16. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată (SRL)............223
§2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere
limitată..................................................................................232
§3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată............................236
6
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 17. SOCIETATEA PE ACŢIUNI
§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni...................327
§2. Constituirea societăţii pe acţiuni...........................................239
§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni....242
§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni.........................................247
§5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni...............................248
CAPITOLUL 18. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE

§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor..............................250
§2. Organele de conducere ale cooperativei...............................253
§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative............254
§4. Cooperativa de producţie......................................................255
§5. Cooperativa de întreprinzător...............................................259
§6. Cooperativa de consum.........................................................261
CAPITOLUL 19. ÎNTREPRINDEREA DE STAT

ŞI ÎNTREPRINDEREA MUNICIPALĂ
§1.Întreprinderea de stat.............................................................264
§2.Întreprinderea municipală......................................................271
CAPITOLUL 20. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA

PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP
LUCRATIV
§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice......................275
§2. Reorganizarea prin fuziune...................................................276
§3. Reorganizarea prin dezmembrare.........................................279
§4. Transformarea.......................................................................283
§5. Procedura de lichidare a persoanei juridice..........................285
§6. Lichidatorul persoanei juridice.............................................294
CAPITOLUL 21. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR

§1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate........296
§2. Participanţii la procesul de insolvabilitate............................299
§3. Intentarea procesului de insolvabilitate................................321
7
§4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare....327

§5. Procedura de restructurare....................................................337
CAPITOLUL 22. CONTRACTE COMERCIALE

ÎN DREPTUL AFACERILOR
§1. Noţiuni generale privind contractele comerciale..................345
§2. Contractul de leasing............................................................350
§3. Contractul de franciză...........................................................357
§4. Contractul de credit bancar...................................................363
CAPITOLUL 23. REGLEMENTAREA JURIDICĂ

A IMPOZITELOR ŞI TAXELOR
§ 1. Introducere în dreptul fiscal şi legislaţia fiscală...................367
§ 2. Impozitul pe venit ...............................................................390
§ 3. Taxa pe valoarea adăugată ..................................................393
§ 4. Accizele . .............................................................................395
§ 5. Impozitul privat....................................................................398
§ 6. Taxele vamale .....................................................................398
§ 7. Taxele percepute în fondul rutier ........................................400
§ 8. Impozitul pe bunurile imobiliare ........................................408
§ 9. Impozitul pentru folosirea resurselor naturale.....................409
§ 10. Taxele locale .....................................................................412
Bibliografie......................................................................................422
8
DREPTUL AFACERILOR
CUVÎNT ÎNAINTE
Prezentul suport de curs este elaborat în corespundere cu

curriculum-ul universitar la disciplina „Dreptul afacerilor”, pre-
văzut pentru studenţii ai facultăţilor de ştiinţe economice din
instituţiile de învăţămînt superior.
Cursul reprezintă ediţia a II-a, revăzută şi adăugită semnifi-
cativ, cuprinde în sine o abordare succintă a materiei Dreptului
afacerilor în Republica Moldova, deoarece cunoştinţele acumu-
late la această disciplină nu se clădesc pe cunoştinţe juridice
acumulate anterior, ci sînt studii care reprezintă doar un punct
de pornire în studiul dreptului.
Din acest motiv prezentul de curs este elaborată în aşa
fel încît începe cu teme selectate din cursul de teorie generală
a dreptului şi doar în a doua parte continuă cu teme specifice
dreptului civil, dreptului procesual civil şi în special dreptului
afacerilor citit la facultăţile de drept. Prezentul curs permite
studierea unor teme de mare importanţă pentru activitatea de
întreprinzător, referindu-se, în special, la statutul juridic al în-
treprinzătorilor, regimul juridic al diverselor tipuri de activităţi
de întreprinzător (afaceri), contactele comerciale, reglementa-
rea juridică al taxelor și impozitelor, şi la alte fenomene juridice
ce contribuie la dezvoltarea mediului de afaceri, un mediu ce
necesită de a fi cunoscut de viitorii economişti.
Situaţia din ultimii ani ne dovedeşte că pe măsura dezvoltă-
rii relaţiilor din sectorul privat, această disciplină devine din ce
în ce mai necesară, în special pentru tinerii specialişti, care au
nevoie de o bună pregătire atît economică, cît şi juridică.
9
În consecinţă, scopul urmărit de către autori la scrierea

acestui curs este de a oferi o pregătire juridică temeinică pen-
tru studenţii facultăţilor de ştiinţe economice şi un suport sigur
de instruire tuturor celor angajaţi în activitatea economică de
întreprinzător.
Autorii s-au străduit ca prin sursele bibliografice utilizate
în text, să îndemne studenţii de a consulta şi alte surse, pentru a
înţelege bine disciplina dată. O atenţie deosebită a fost acordată
limbajului, luînd în considerare faptul că cartea este destinată
în primul rînd studenţilor facultăţilor ştiinţe economice şi ei au
nevoie de ceva timp pentru a înţelege semnificaţia cuvintelor şi
expresiilor ce ţin de domeniul dreptului.
S-a insistat mult pe bibliografia în limba romînă, conside-
rînd că unui student, pentru început îi este suficient efortul pe
care îl va face dacă va consulta literatura juridică în limba mater-
nă, pentru a însuşi şi a cunoaşte bine vocabularul juridic.
Considerăm că prezentul curs, destinat studenților
facultăților științe economice, va fi interesant și pentru alte per-
soane interesate de studiul dreptului afacerilor.
Autorii
10
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 1.
ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI
§ 1. Puterea socială şi normele sociale din societatea

prestatală
Statul şi dreptul fac parte din fenomenele sociale a căror existen-
ţă se limitează la o anumită perioadă de dezvoltare a societăţii. Istoria
organizării statale a societăţii nu corespunde cu istoria dezvoltării so-
cietăţii umane, deoarece statul apare la o anumită treaptă a evoluţiei
societăţii umane, de aceea elaborarea unui concept pe deplin ştiinţific
al statului presupune cercetarea originii statului, a cauzelor care au
determinat trecerea societăţii de la forme de organizare nestatală la
organizarea statală a societăţii.
Istoria dezvoltării societăţii umane, din punctul de vedere al or-
ganizării vieţii sociale, poate fi împărţită în două mari epoci: epoca
societăţii prestatale şi epoca formaţiunilor social-politice1.
Una dintre primele forme de convieţuire a strămoşilor noştri a
fost hoarda. Hoarda reprezintă un grup de indivizi reuniţi fără nici
o regulă fixă, stabilă. Viaţa hoardei este nomadă, nu este legată de
un anumit loc de trai, iar principalele mijloace de existenţă hoarda
le obţine din vînătoare şi pescuit. Puţin cîte puţin, acest regim se
modifică: apare agricultura, se construiesc primele locuinţe, încep a
fi recunoscute legăturile de descendenţă.
Prima formă umană de comunitate ce a luat locul hoardei pri-
mitive a fost ginta, adică o uniune de oameni bazată pe rudenie de
sînge, oameni legaţi prin munca colectivă şi apărarea în comun a
intereselor comune, precum şi prin comunitatea limbii, moravurilor,
tradiţiilor. Relaţiile între membrii ce formau ginta se caracterizau
prin egalitatea tuturor, prin solidaritate şi ajutor reciproc. Aparte-
1
Г.К.Федоров. Теория государства и права - Chişinău: Reclama, 2004, p.38.
11
nenţa la o gintă sau alta nu era condiţionată de prezenţa oamenilor

pe un anumit teritoriu, ci de relaţiile lor de rudenie, de sînge – la
început reale, iar mai apoi simbolice, de descendenţa lor din acelaşi
strămoş, feminin sau masculin.
Întrucît în prima perioadă de dezvoltare a ginţii relaţiile de
căsătorie nu erau încă, rudenia se stabilea după mamă, iar femeia
devine nucleul vieţii sociale. Nu este vorba despre o hegemonie
politică, ci despre determinarea înrudirii ce se face plecînd de la
mamă. Acest factor determină formarea ginţii matriarhale.
La o treaptă superioară de evoluţie, în epoca destrămării co-
munei primitive, ginta matriarhală va ceda locul ginţii patriarhale,
unde tatăl devine centrul vieţii sociale, capul familiei şi el va deter-
mina mai departe apartenenţa la o gintă sau alta, inclusiv gradul de
rudenie. Ordinea evoluţiei poate fi reprezentată, astfel, de trei faze
succesive: hoardă, matriarhat, patriarhat.
Conducerea ginţii, a vieţii ei economice, militare, spirituale
etc. aparţine unui organism cu caracter obştesc, unei puteri nepoli-
tice obşteşti. Hotărîrile erau luate de adunarea generală a membri-
lor adulţi ai ginţii. Problemele curente erau soluţionate de un sfat,
în frunte cu un şef, ales de gintă. Organele de conducere a ginţii
puteau fi înlocuite oricînd de gintă. Autoritatea lor era de natură
morală, părintească. Nu există o categorie specială de oameni ce
conduc, nu există un organ special de constrîngere, de violenţă.
În ce privește relaţiile sociale din această epocă, ele sînt regle-
mentate de anumite reguli de convieţuire socială: obiceiuri, mora-
lă, prescripţii religioase. Pentru această perioadă este caracteristic
şi faptul că nu există deosebire dintre drepturi şi obligaţii. Pentru
omul primitiv nu se pune încă întrebarea dacă participarea la trebu-
rile obşteşti, răzbunarea sîngelui sau răscumpărarea sînt datorii sau
drepturi. Această întrebare i se părea, probabil, tot atît de absurdă ca
şi faptul dacă mîncatul, dormitul, vînatul constituie un drept sau o
obligaţiune. De regulă, fiecare individ se consideră obligat să urmeze
exemplele strămoşilor săi2.
2
B.Negru. Teoria generală a dreptului, p. 12, în: Bazele statului şi dreptului
Republicii Moldova - Chişinău: Cartier, 1997.
12
DREPTUL AFACERILOR
La o etapă mult mai avansată apare tribul ca o uniune a cîtor-
va ginţi, obşti. Tribul constituie o comunitate etnică şi de organizare
socială a mai multor ginţi sau familii înrudite. Formarea, la o epocă
posterioară, a uniunilor de triburi este un proces însoţit de consolida-
rea legăturilor gospodăreşti şi culturale intertribale. Ciocnirile mili-
tare, migraţia populaţiei, toate acestea cauzate de apariţia proprietăţii
private, duceau treptat la un amestec de triburi, la înlocuirea vechilor
legături de rudenie prin sînge cu cele determinate de legături teritori-
ale şi la apariţia unei noi forme de comunitate istorică.
§2. Premisele apariţiei statului şi dreptului

Condiţiile apariţiei organizării statale a societăţii s-au creat des-
tul de lent şi de greu. Primii germeni au apărut în perioada descom-
punerii comunei primitive prin evoluţia treptată a forţelor de produc-
ţie şi a relaţiilor de producţie, precum şi prin modificarea în structura
şi organizarea societăţii primitive.
Schimbările în domeniul procurării celor necesare pentru trai:
dezvoltarea agriculturii, a păstoritului, a meşteşugăritului, a schim-
bului etc. au constituit un pas enorm atît pentru societate în ansam-
blu, cît şi pentru fiecare individ. Are loc trecerea de la economia pră-
dalnică la economia productivă, iar în aceste condiţii omul devine
producător, apare familia3.
În legătură cu aceasta, filosoful german Hegel menţiona: „...În-
ceputul adevărat şi prima fundaţie a statului consistă în introduce-
rea agriculturii, alături de introducerea căsătoriei, întrucît primul din
aceste principii aduce cu sine prelucrarea solului şi, odată cu aceasta,
proprietatea privată exclusivă, reducînd viaţa nomadă a sălbaticului,
care îşi caută în peregrinări subzistenţa, la stabilirea dreptului privat
şi la siguranţa satisfacerii necesităţilor; de aceasta se leagă limitarea
raporturilor sexuale la căsătorie şi, prin urmare, transformarea acestei
legături într-o alianţă durabilă, universală în sine, tot astfel a nevoii
subiective în grijă de familie şi a posesiei în averea familiei”.
3
Gh.Avornic. Teoria generală a dreptului, Chişinău: Cartier, 2004, p.46.
13
Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii

în comunităţi aflate pe treapta primitivă de dezvoltare au scos la ivea-
lă faptul că în aceste comunităţi raporturile membrilor lor şi-au găsit
reflectare într-o serie de norme sociale, devenite cu timpul „tabu-uri”
corespunzătoare a ceea ce s-a numit „totemismul de clan”. Conform
prevederilor „tabu-urilor”, se interzice incestul dintre frate şi soră;
este considerat nenatural şi de neînchipuit incestul cu mama; se pe-
depseşte, dar nu cu pedeapsă prea mare, raportul intim cu fiica etc.
Apare necesitatea de a stabili modalitatea de răzbunare. Ea, de
regulă, se bazează pe conceptul egalităţii. Acest concept de egalitate
se rezumă în aşa-zisa Lege a Talionului, care cere ca reacţia împo-
triva vătămării să se facă cu aceeaşi armă sau în aceeaşi parte a cor-
pului; în acest context ne amintim de formula: „...ochi pentru ochi,
dinte pentru dinte, viaţă pentru viaţă...”.
Dar, acest regim al răzbunării duce la slăbirea grupurilor, din ca-
uza luptelor de răzbunare continuă. Din aceste motive apare tendinţa
ca ofensa, în loc să fie răzbunată, să fie despăgubită, fie conform unui
sistem de tarife determinate, fie conform judecăţii unui arbitru, ales
de părţi dintre cei mai bătrîni. În anumite cazuri se impune curmarea
conflictelor interne şi reunirea forţelor împotriva unui duşman co-
mun, fie în scop de apărare, fie în scop de atac.
Sub influenţa tuturor acestor factori, deasupra unităţilor gentilice
deosebite se formează un agregat cu mult mai vast şi mai complex –
statul, adică o reunire de grupuri, care nu se mai întemeiază pe legă-
tura de sînge, ci are o altă natură. Inclusiv în acest moment încep să
se schiţeze elementele statului, care au stat la baza formării lui:
a) un număr de indivizi destul de mare pentru a îngădui o distri-
buţie organică a diferitelor activităţi şi funcţiuni sociale;
b) un raport constant de stăpînire asupra unui teritoriu determinat;
c) o organizaţie juridică, formată de obiceiul nedesluşit şi de au-
toritatea şefului.
Bineînţeles, statul nu a apărut într-o zi. Pentru multă vreme mai
persistă divergenţe, luptă chiar între organizaţiile minore (ginţi) şi
puterea centrală care tindea să le supună.
14
DREPTUL AFACERILOR
Un proces analog celui expus se înregistrează şi în domeniul
dreptului. Normele juridice apar pe două căi:
a) o serie de norme de conduită vechi (norme de obicei, morală,
norme religioase) sînt preluate şi, adăugîndu-li-se elementul de sanc-
ţiune (pedeapsă), sînt transformate în norme de drept;
b) se creează reguli de drept noi, edictate de noua putere.
§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi

dreptului
Problema privind originea statului şi dreptului, cauzele care au
determinat apariţia lor a preocupat întotdeauna gîndirea umană încă
din cele mai vechi timpuri, din perioada antichităţii. În încercarea de
a răspunde la întrebarea: cînd şi de ce au apărut statul şi dreptul, care
e sursa şi fundamentul lor? – la diferite intervale, în diferite ţări, au
fost elaborate un număr extrem de mare şi de variate teorii, concepţii.
Făcînd abstracţie de multitudinea şi varietatea acestor concepţii, ele
pot fi reduse la cîteva mai esenţiale, care, într-o formă sau alta, de la
un autor la altul, aproape că nu diferă.
Cele mai răspîndite concepţii care au adus contribuţii, mai mari
sau mai mici, la cercetarea unor sau altor aspecte ale fenomenului
statului sînt următoarele4:
Teoria teologică (teocratică, originea divină a puterii)
Potrivii acestei concepţii, cu toate variantele ei creştine, bu-
diste, islamice etc., fără a mai vorbi despre religiile din Orientul
Antic, statul este creaţia divinităţii, iar monarhul, şeful statului,
este reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt. Aşa, de exemplu,
împăratul Japoniei este numit „Fiul Soarelui”, faraonul Egiptului
Antic era considerat singurul intermediar între Dumnezeu şi oa-
meni ş.a.m.d. Promotori ai concepţiei divine asupra puterii de stat
au fost, mai ales, Sfîntul Augustin şi Sfîntul Paul, teologii filosofi,
moralişti şi dialecticieni.
4
Republicii Moldova - Chişinău: Cartier, 1997.
15
Teoria patriarhală
Părtaşii acestei concepţii susţin că statul îşi trage originea de la
familie. Germenii acestei concepţii pot fi observaţi încă la Aristotel
În renumita sa lucrare „Politica” Aristotel susţine că omul ca fiinţă
socială se organizează în familie, iar statul reprezintă forma prelun-
gită a acesteia.
În perioada medievală teoria patriarhală este dezvoltată de en-
glezul Robert Filmer, în lucrarea sa „Patriarhul” (1653). El recurge la
argumentele din Biblie, afirmînd că monarhul deţine puterea de stat
în calitate de moştenitor al lui Adam care a fost învestit de Dumne-
zeu atît cu puterea părintească, precum şi cu cea legală.
Teoria patrimonială
Apărută în perioada medievală, această teorie susţine că statul a
luat naştere din dreptul de proprietate asupra pămîntului. Guvernanţii
stăpînesc teritoriul în virtutea unui vechi drept de proprietate, iar po-
porul nu este decît o adunare de arendaşi, pe moşia stăpînului. Con-
cepţia a avut o aplicare mai mare în Germania. Una dintre formulele
ei răspîndite afirmă că „sîngele şi pămîntul făuresc istoria”.
Teoria violenţei
Această teorie capătă o răspîndire largă mai ales în epoca moder-
nă. Cei mai de seamă reprezentanţi ai ei (E.Duhring, L.Gumplowiez,
K.Kautsky) atribuie violenţei rolul decisiv în apariţia claselor sociale
şi a statului. Statul a apărut în lupta dintre diferite triburi primitive.
Tribul învingătorilor instituie puterea de stat, se transformă în partea
dominantă a societăţii, iar tribul învins constituie masa supuşilor, în-
vingătorii devenind şi proprietari ai bogăţiilor acaparate.
Teoria organică (biologică)
Această concepţie a apărut în secolul al XlX-lea. Reprezen-
tanţii ei: juristul elveţian Bluntschli, sociologul englez Spencer,
sociologul francez Borms transpun legile naturii asupra studierii
statului. După părerea lor, statul este un organism social compus
din oameni, tot astfel cum organismul animal se compune din celu-
le. Statul are o voinţă şi conştiinţă separată de voinţă oamenilor din
care este compus. Exact aşa cum într-un organism organele desfă-
16
DREPTUL AFACERILOR
şoară anumite activităţi, trebuie să decurgă lucrurile şi în societate,
unde fiecare om, fiecare pătură socială îşi are locul şi rolul ei. Statul
trebuie să domine asupra tuturor, după cum organismului viu îi sînt
supuse toate părţile sale.
Teoria rasială
Această teorie porneşte de la ideea inegalităţii raselor, a domi-
naţiei raselor „superioare”. Cele mai reacţionare variante ale teoriei
rasiale au fost dezvoltate de teoreticienii regimurilor fasciste şi tota-
litare, instaurate între cele două războaie mondiale de teoreticienii
regimurilor fasciste.
În viziunea părtaşilor acestei concepţii, statul se transformă într-
un mecanism centralizat excesiv, axat pe o ierarhie militar-birocrati-
că, în fruntea căreia se află fiurerul, exponent al „spiritului naţiunii”.
Apropiată de această teorie este şi teoria „globalismului”, ce pune
la bază ideea împărţirii sferelor de influenţă între statele principale
pentru „a ajuta” celelalte state.
Teoria psihologică
Adepţii acestei teorii explică apariţia statului prin factori de or-
din psihologic. După părerea lor, în societate există două categorii
de oameni: unii sînt predestinaţi, din punct de vedere psihic, pentru
funcţii de conducere, iar ceilalţi pentru a fi conduşi. Se afirmă, de
asemenea, că oamenii după natura lor sînt dispuşi să trăiască nu izo-
lat unul de altul, ci în comunităţi.
Teoria contractualistă (contractului social)
Această teorie îşi trage rădăcinile încă din Grecia Antică, însă
apogeul interpretării este apariţia unor personalităţi de seamă ale
gîndirii umane, cum ar fi J.J.Rousseau, J.Locke, T.Hobbes. Potrivit
acestei teorii, apariţia statului este rezultatul unei înţelegeri între oa-
meni, al unui contract social încheiat din voinţa oamenilor, al unui
„pact de supunere”. Ca urmare, supuşii promit să asculte, iar regele
le promite un minimum de libertate.
Teoria juridică a “statului-naţiune”
A fost elaborată în principal de Carre de Malberg, care afirma că
„...statul este personificarea juridică a unei naţiuni”. Tradiţia germa-
17
nă consideră ca esenţiali pentru definirea naţiunii sînt factorii materi-

ali şi spirituali, cum ar fi: cultura, limba, solul, rasa. Tradiţia franceză
pune accent mai ales pe factorii subiectivi, cum ar fi, bunăoară, ten-
dinţa de a coexista, sentimentele de legătură spirituală între membrii
unei comunităţi.
Teoria materialistă
Această teorie şi-a găsit absolutizare mai ales în teoria marxis-
tă, conform căreia statul este rezultatul apariţiei proprietăţii private
asupra mijloacelor de producţie, al scindării societăţii în bogaţi şi
săraci, în clase antagoniste. Ea a predominat în aşa-zisele state socia-
liste pînă nu demult, fiind considerată singura teorie argumentată din
punct de vedere ştiinţific.
Şcoala dreptului natural
Această şcoală îşi are rădăcinile în antichitatea greacă. Aşa, de
exemplu, Aristotel în lucrarea sa „Logica” concepe lumea ca un tot
unitar cuprinzînd ansamblul naturii. După părerea lui, omul face par-
te din natură într-un dublu sens: pe de o parte, el este o parte a materi-
ei participînd la experienţa acesteia, iar, pe de altă parte, este dotat cu
o raţiune activă care îl deosebeşte de celelalte părţi ale naturii, fiind
capabil să-şi dirijeze voinţa în acord cu raţiunea.
Dreptul are un caracter dublu: dreptul natural şi dreptul pozitiv.
Dreptul natural constituie un fundament esenţial al celui pozitiv, ulti-
mul urmînd să corespundă principiilor dreptului predestinat.
Şcoala normativistă a dreptului
Fondatorul acestei şcoli este Hans Kelsen. Potrivit acestei şcoli,
sistemul normelor juridice se înfăţişează în formă de piramidă. La
baza acestei piramide se află norma de conduită socială fondată pe
drept. Toate celelalte acte normative derivă din norma de conduită
socială pe baza dreptului; în acelaşi timp, drepturile subiective nu
sînt altceva decît puncte de confluenţă pentru acţiunea normelor ju-
ridice.
18
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 2.
ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI
§1. Conceptul statului, trăsăturile lui

Fenomenul stat este foarte strîns legat de fenomenul drept. Aces-
te două fenomene, percepute ca fiind sociale şi politice, se împletesc
atît de mult, încît nu pot fi separate unul de celălalt.
Cuvîntul „stat” provine din latinescul status, semnificînd ideea
de ceva stabil, permanent. Iniţial, acest cuvînt a desemnat cetăţile
(spre exemplu, grecii foloseau termenii polis sau politea), republi-
cile de tipul celei romane (romanii foloseau termenii res publica,
civitatis), despoţiile orientale şi alte forme de organizare politică a
societăţii. Aceasta însă nu însemna că la etapa timpurie de existenţă
a statului nu au fost încercări de a fundamenta idei clare despre stat.
Asemenea încercări de tratare a problemei statului pot fi întîlnite, de
exemplu, la gînditorii din antichitate, cum ar fi Aristotel, Platon ş.a.
În sensul său modern, noţiunea „stat” apare mult mai tîrziu, în-
cepînd cu secolul al XVI-lea. Cert este că folosirea acestui cuvînt în
sensul său modern este legată de numele lui Niccolo Machiavelli,
care în lucrarea sa „Principele” menţionează că „...toate statele, toate
stăpînirile care au avut şi au putere asupra oamenilor au fost şi sînt
fie republici, fie principate”.
Totuşi, fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea
de stat este folosită în mai multe sensuri.
În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul este organizatorul prin-
cipal al activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli generale
şi obligatorii de conduită, garantează aplicarea sau executarea acestor
reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care apar în societate.
În sens restrictiv şi concret, statul este ansamblul autorităţilor
publice care asigură guvernarea.
19
Deseori, în viaţa de toate zilele, cuvîntul „stat” este utilizat şi

într-un sens mult mai restrîns, avîndu-se în vedere nu întregul an-
samblu de organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de
exemplu, Parlamentul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie etc.
Conceptul statului este reperat sau exprimat din perspective di-
ferite, care întrunesc elementele caracteristice cele mai generale ale
tuturor statelor, indiferent de perioada existenţei lor.
După profesorul Ion Deleanu, statul semnifică dimensiunea spe-
cifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din
fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivităţi umane relativ
omogene, întruchipînd Naţiunea, şi care este guvernată de o putere
instituţionalizată, avînd capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a
realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală5.
Genoveva Vrabie defineşte statul ca fiind „...un sistem organi-
zaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi (a
unui popor stabilizat pe un anume teritoriu), deţinînd în acest scop
atît monopolul creării, precum şi monopolul aplicării dreptului”6.
Într-o altă concepțiune, statul se manifestă ca fiind unitatea for-
mată de un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională,
locuind pe un teritoriu determinai, care le este propriu lor, şi dominat
de un guvern, adică de o putere învestită cu dreptul de a formula or-
dine şi de a le face să fie executate7.
În concepţia lui Marx şi Engels, statul este definit ca fiind un
aparat represiv, o maşină de represiune în mîna claselor dominante,
care le permite acestora să-şi asigure dominaţia asupra claselor do-
minate pentru a le supune exploatării8.
Efectuînd o analiză succintă a acestor definiţii, observăm că,
în majoritate, ele prezintă statul ca pe o organizaţie social-politică
ce deţine monopolul forţei de constrîngere, al elaborării şi aplicării
5
Ion Deleanu. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II - Iaşi, 1993,
pag.8.
6
Genoveva Vrabie. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului - Iaşi, 1993,
pag. 184.
7
D.Berthelemy. Trăite elementaire de droit administratif - Paris, p. 1.
8
Gh.Avornic. Teoria generală a dreptului - Chişinău: Cartier, 2004, p.64.
20
DREPTUL AFACERILOR
dreptului, în mod explicit sau subînţeles, îl prezintă ca fiind o organi-
zaţie politică a clasei sau a claselor dominante economiceşte în care
guvernanţii îşi realizează scopurile exercitînd diferite funcţii în ve-
derea asigurării conducerii asupra întregii societăţi de pe un teritoriu
determinat.
Analizînd caracteristicile statului expuse în definiţiile de mai
sus, constatăm că statul este caracterizat, de regulă, ca:
- o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizea-
ză conducerea socială;
- o organizaţie care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului;
- o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al
unei comunităţi umane;
- o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în ex-
clusivitate, poate impune executarea voinţei generale, aplicînd, în
caz de necesitate, forţa de constrîngere.
Statul reprezintă un sistem organizaţional al puterii, deter-
minat istoriceşte, format ierarhic ca un instrument de domina-
ţie, ce realizează în mod suveran conducerea unui popor de pe un
anumit teritoriu delimitat prin frontiere, deţinînd în acest scop
atît monopolul creării, cît şi aplicării dreptului.
§2. Dimensiunile (atributele) statului

Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni
istorice şi politice, cumulate calitativ. Acestea stau la baza oricărui
stat şi fără ele statul este de neconceput. Printre acestea: teritoriul,
populaţia (naţiunea), autoritatea (puterea) politică exclusivă sau
suveranitatea. Dimensiunile statului au o importanţă majoră. Ele
condiţionează atît apariţia, cît şi dispariţia sau reînvierea statului.
Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Deşi, la prima
vedere, teritoriul pare să fie o noţiune geografică, el reprezintă,
de asemenea, un concept politic şi juridic. Acest rol al teritoriului
reiese din funcţiile pe care le are:
1) teritoriul este indiciul care permite situarea statului în spaţiu,
localizînd în aşa mod statul şi delimitîndu-1 de alte state;
21
2) prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei

ce-l locuiesc (populaţia), atribuindu-le calitatea de apartenenţă la sta-
tul respectiv, calitate de supuşenie sau de cetăţenie;
3) teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi con-
tribuie la structurarea autorităţilor publice în dependenţă de organi-
zarea teritoriului;
4) teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale.
Drept teritoriu al statului se consideră întreaga parte terestră,
subsolul, apele, spaţiul aerian în limitele frontierelor de stat asupra
cărora statul îşi exercită puterea.
Partea terestră este delimitată prin movile de pămînt, diverse
semne naturale, linii de relief care şi despart uscatul între două state.
Subsolul se consideră partea subterestră a uscatului, accesibil
din punct de vedere tehnic.
Apele se consideră lacurile, rîurile, mările şi oceanele. În cazul
delimitării frontierelor pe apă, există mai multe reguli:
a) în caz că rîul este navigabil, delimitarea are loc în baza aşa
numitului forvater (engl. fairway), locul cel mai adînc al rîului ce
şerpuieşte în albie, apropiindu-se ba de un mal, ba de altul, formînd
aşa-numita linie navigabilă a rîului;
b) dacă rîul nu este navigabil sau în cazul apelor stătătoare,
frontiera se stabileşte după o linie mediană;
c) în mări şi oceane se ia ca bază 12 mile marine de la partea
continentală a teritoriului.
În spaţiul aerian frontiera se stabileşte în baza unor linii perpen-
diculare ce pornesc în sus pînă la „prima orbită cosmică” (constituie
aproximativ 7,5-8 km/s), orbita minimă pe care trebuie un corp ce-
resc să se deplaseze pentru a nu cădea pe Pămînt.
Se consideră teritoriu al statului şi navele maritime în marea li-
beră, cabinele aparatelor de zbor, rachetele cosmice, sateliţii artifici-
ali, precum şi terenul pe care este situată reprezentanţa diplomatică
dintr-un stat străin.
Potrivit conceptului Constituţiei Republicii Moldova şi stan-
dardelor internaţionale, teritoriului statului îi sînt specifice urmă-
22
DREPTUL AFACERILOR
toarele caractere juridice: inalienabilitatea şi indivizibilitatea.
Aceste principii au o însemnătate primordială pentru tînărul nos-
tru stat, cînd mai persistă probleme în aceste domenii. În art. 3 al
Constituţiei se precizează că „teritoriul Republicii Moldova este
inalienabil” şi că „frontierele ţării sînt consfinţite prin lege or-
ganică, respectîndu-se principiile şi normele unanim recunoscute
ale dreptului internaţional”.
Art. 1 al Constituţiei stabileşte şi faptul că Republica Moldova
este un stat Indivizibil. Indivizibilitatea teritoriului se interpretea-
ză în sensul că statul nu poate fi segmentat, nu poate fi obiectul
unei divizări totale sau parţiale. Unităţile teritoriale nu constituie
„state”, chiar dacă unele din ele beneficiază de autonomie prevă-
zută de statute speciale.
Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi
spirituală a statului. Existenţa unui stat fără populaţie este de necon-
ceput. Statul este o societate umană organizată, o societate stabili-
zată în interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuiesc pe un
teritoriu delimitat de frontiere şi sînt supuşi aceleiaşi puteri pot avea
faţă de această putere ori calitatea de cetăţean, de membru al statului
respectiv, ori calitatea de străin (persoană avînd altă cetăţenie decît
cea a statului în care locuieşte), ori pe cea de apatrid (persoană ce nu
deţine cetăţenia a nici unui stat).
Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucu-
ră de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor sta-
bilite de stat. Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul strict
determinat al statului şi asupra căreia se exercită puterea de stat este
o categorie complexă. În unele cazuri, comunitatea formează o naţi-
une, naţiunea fiind identificată cu populaţia. Aceasta are loc în cazul
statelor naţionale. De menţionat că majoritatea absolută a statelor din
Europa sînt state naţionale (Franţa, Germania, Italia, Spania etc.).
Există cazuri cînd una şi aceeaşi naţiune este încadrată, organizată în
două sau mai multe state (de exemplu, naţiunea arabă este încadrată
în mai multe state). Existenţa mai multor naţiuni poate duce la for-
marea statelor multinaţionale (de exemplu, Federaţia Rusă).
23
Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul.

Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune,
în timp ce poporul desemnează masa indivizilor indiferent de naţio-
nalitatea lor, constituită ca suport demografic al statului.
Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului, iată de ce
art. 10 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că „statul are ca
fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Mol-
dova este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor ei”. Mai
mult ca atît: „Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţeni-
lor la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase”.
Autoritatea (puterea) politică exclusivă sau suveranitatea con-
stituie cel mai caracteristic element specific al statului. Puterea este
un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin posibili-
tatea de a coordona activitatea oamenilor conform unei voinţe su-
preme, de a comanda, de a da ordine ei urmînd a se supune acestei
comenzi. Prin urmare, autoritatea presupune coordonare, comandă
şi supunere. Această idee o întîlnim încă din cele mai vechi timpuri.
La început, ea a fost identificată cu şeful colectivităţii umane respec-
tive (gintă, trib, uniune de triburi etc.) care putea să se manifeste
prin calităţile sale (era mai dibaci, mai iscusit, mai viteaz, înţelegea
mai multe, vedea mai multe etc.). Cu timpul, autoritatea s-a desprins,
atribuindu-se persoanei care deţinea puterea sau o exercita. Puterea
se înfăţişează în mai multe forme. Ea poate fi nepolitică sau politică,
nestatală sau statală etc. În toate cazurile, puterea presupune prezenţa
a cel puţin doi indivizi (aşa, de exemplu, atît timp cît Robinson Cruzo
s-a aflat singur pe insulă, în urma naufragiului, nu putem vorbi de o
putere. O asemenea putere apare doar odată cu apariţia lui Vineri).
In toate cazurile puterea priveşte fixarea şi consolidarea unor valori
constituite în sistem, valori ce pot fi de natură morală, religioasă,
politică, juridică etc.
Într-o societate există mai multe categorii de putere: puterea fa-
milială, puterea unui colectiv, puterea unui grup social, puterea unor
partide, puterea altor organizaţii social-politice etc. Puterea statală,
24
DREPTUL AFACERILOR
însă, este cea mai autoritară putere. Ea se caracterizează prin urmă-
toarele trăsături:
a) este un atribut al statului care se echivalează cu forţa. Această
forţă se materializează în diverse instituţii politico-juridice (autorităţi
publice, armată, poliţie etc.);
a) puterea de stat are un caracter politic;
b) puterea de stat are o sferă generală de aplicare;
b) puterea de stat deţine monopolul constrîngerii: numai ea are
posibilitatea să folosească constrîngerea şi dispune de aparatul de
constrîngere;
e) puterea de stat este suverană.
Această trăsătură din urmă – suveranitatea - este cea mai impor-
tantă. Termenul „suveranitate” este folosit pentru prima dată cu pri-
lejul analizei Constituţiei franceze din 1791 de către juristul francez
Clermant Tennerre, care a definit-o „libertatea colectivă a societăţii”.
La etapa contemporană, suveranitatea tot mai frecvent este definită
ca fiind „dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili rapor-
turi cu alte state”.
§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului

Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine
un loc de seamă în societate. Locul şi rolul statului sînt determinate,
în primul rînd, de scopul lui.
Dacă analizăm diversele teorii ce s-au dezvoltat pe parcursul
evoluţiei istorice referitor la scopul statului, putem evidenţia două
concepţii esenţiale. Prima este reprezentată, înainte de toate, de filo-
sofia clasică greacă, pentru care scopul statului este nelimitat, atot-
cuprinzător. Conform acestei concepţii, nu poate exista o sferă de ac-
tivitate care nu ar prezenta vreun interes pentru stat. Părtaşii acestei
concepţii considerau că orice activitate trebuie să fie disciplinată de
stat. Această concepţie a predominat mai mult în epoca antică şi în
cea medievală.
Cealaltă concepţie, apărută mai tîrziu, rezervă omului o activi-
tate liberă de orice dominaţie din partea statului. Se înaintează ideea
25
conform căreia statul are ca scop numai ocrotirea dreptului şi garan-

tarea libertăţii. În această ordine de idei, Hegel menţiona: “... dacă
cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este sa-
tisfăcut, dacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri conţine
statul însuşi, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe”.
Rolul statului nu rămîne neschimbat. El evoluează în depen-
denţă de valorile sociale specifice societăţii. La toate etapele de
dezvoltare istorică statul este chemat să apere orînduirea respecti-
vă. În perioada contemporană, mai ales după cel de-al doilea război
mondial, în ţările democratice se accentuează considerabil latura
economică şi socială a activităţii statului. Locul „statului paznic”,
„statului jandarm” tot mai mult este preluat de aşa-numitul stat al
providenţei, stat al bunăstării, stat preocupat de asigurarea standar-
dului de viaţă al populaţiei, de înlăturarea abuzurilor, exceselor etc.
Aceste preocupări ale statului îşi găsesc reflectare şi în actele nor-
mative ale statului. Aşa, de exemplu, Constituţia Republicii Mol-
dova stabilește faptul că „statul este obligat să ia măsuri pentru ca
orice om să aibă un nivel de trai decent, care să-i asigure sănătatea
şi bunăstarea lui şi familiei lui, cuprinzînd hrana, îmbrăcămintea,
locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile necesare” (artico-
lul 47 Constituția RM).
În dependenţă de scopul urmărit, statul îşi propune soluţionarea
unor sarcini concrete ce ţin de diverse domenii: economic, politic,
ideologic, cultural etc. Sarcinile statului nu pot fi soluţionate de la
sine. Pentru aceasta este nevoie de o activitate multilaterală a statu-
lui. Activitatea statului este caracterizată de funcţiile pe care acesta
le îndeplineşte.
Termenul funcţie vine de la latinescul „fonctio” care se traduce
prin „muncă”, „deprindere”, „îndeplinire” (aducere la îndeplinire).
De obicei, funcţiile statului sînt definite ca fiind direcţiile fundamen-
tale de activitate a statului, în care se manifestă esenţa sa. Dat fiind
faptul că activitatea statului este complexă, pot fi diferenţiate diverse
funcţii ale lui. În dependenţă de sfera de activitate a statului, funcţiile
acestuia se pot grupa în funcţii interne şi funcţii externe.
26
DREPTUL AFACERILOR
În conţinutul funcţiilor interne ale statului îşi găsesc expresia
politica internă, activitatea lui pentru soluţionarea sarcinilor inter-
ne ale vieţii societăţii şi statului. În cadrul funcţiilor interne un loc
aparte revine funcţiei legislative, o funcţie politico-juridică chemată
să fixeze normele obligatorii de viaţă comună, care rămîn ca limite
fundamentale şi pentru acţiunea autorităţilor publice.
Funcţia executivă caracterizează activitatea concretă a statului
în urmărirea scopurilor speciale. Activitatea executivă se desfăşoară
în diferite direcţii care corespund diverselor scopuri sociale.
Funcţia judecătorească are sarcina de a verifica dreptul în cazu-
rile apariţiei unor litigii în societate.
O altă funcţie a statului este funcţia social-economică. Această
funcţie se manifestă diferenţiat de la stat la stat, de la o etapă de dez-
voltare la alta etc. În condiţiile contemporane intervenţia statului în
economie este destul de puternică. Bineînţeles, această intervenţie nu
transformă statul într-un instrument de influenţă totală asupra econo-
miei, cum era în condiţiile sistemului socialist, unde statul a naţiona-
lizat şi a preluat sub controlul şi conducerea sa întreaga economie.
Formele de intervenţie a statului în economie sînt numeroase şi
au drept scop:
• reglementarea activităţii economice şi administrarea proprie-
tăţii publice ce-i aparţine;
• protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, fi-
nanciară şi valutară;
• stimularea cercetărilor ştiinţifice;
• exploatarea raţională a pămîntului şi a celorlalte resurse natu-
rale, în concordanţă cu interesele naţionale;
• refacerea şi protecţia mediului înconjurător, precum şi menţi-
nerea echilibrului ecologic;
• sporirea numărului de locuri de muncă, crearea condiţiilor
pentru creşterea calităţii vieţii etc.
Funcţia cultural-educativă caracterizează atitudinea statului faţă
de potenţialul său uman, intelectual şi spiritual. Activitatea statului,
pe lîngă toate celelalte scopuri, trebuie să aibă ca finalitate educarea
27
persoanei pentru ca aceasta să devină capabilă de a avea un rol util

în societate.
Pe lîngă funcţiile interne ale statului există şi funcţii externe ale
statului. Funcţiile externe ale statului vizează, în general, activitatea
statului în relaţiile cu alte state.
Funcţiile statului trebuie analizate într-o armonioasă îmbinare,
ele contribuie la realizarea scopului fundamental pe care îl are statul
– de promovare a drepturilor şi intereselor, demnităţii cetăţenilor în
societate.
§4. Forma statului
Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină
modul de organizare, conţinutul puterii, structura internă şi externă
a acestei puteri. Forma de stat se caracterizează prin trei elemente
componente:
1) forma de guvernămînt;
2) structura de stat;
3) regimul politic.
1. Forma de guvernămînt caracterizează modalitatea de forma-
re şi organizare a organelor statului, caracteristicile şi principiile care
stau la baza raporturilor dintre acestea şi, în special, dintre organul
legiuitor şi organele executive, inclusiv şeful statului.
Din punctul de vedere al formei de guvernămînt, statele se îm-
part în monarhii şi republici.
Monarhia ca formă de guvernămînt se caracterizează prin aceea
că şeful statului este monarhul (de la grecescul „monas”, ce caracte-
rizează puterea unei persoane). Monarhul, avînd diferite denumiri –
rege, ţar, sultan, şah, faraon, emir, domnitor, împărat etc. – de regulă,
deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar, sau este desemnat după
proceduri speciale în dependenţă de tradiţiile respective.
Monarhia ca formă de guvernămînt este cunoscută din cele mai
vechi timpuri. În evoluţia sa monarhia cunoaşte mai multe forme:
monarhie absoluta, monarhie limitată, monarhie parlamentară dua-
listă, monarhie parlamentară contemporană.
28
DREPTUL AFACERILOR
Monarhia absolută este cea mai veche formă de monarhie.
Ea a existat pînă aproape de zilele noastre. La începutul secolu-
lui XX în lume mai existau două monarhii absolute: în Imperiul
Rus şi în Imperiul Otoman. În cazul monarhiei absolute, puterea
monarhului aproape că nu este limitată („L’etat c’est moi – Statul
sînt eu”, – spunea Ludovic al XlV-lea), monarhul domnind după
bunul său plac. De regulă, o asemenea formă de guvernămînt de
cele mai multe ori nu a fost considerată raţională, oportună. Aşa,
de exemplu, Aristotel considera că „puterea absolută a unuia sin-
gur nu este nici justă, nici utilă”.
Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin limi-
tarea puterii monarhului prin legea supremă a statului (constituţie).
Necătînd la aceasta puterea monarhului nu trebuie neglijată. Monar-
hului îi revine un rol important în viaţa politică a societăţii. Deseori
acest rol este mai pronunţat decît cel ce-i revine parlamentului.
Monarhia parlamentară dualistă se caracterizează prin faptul că
monarhul şi parlamentul, din punct de vedere legal, sînt egali.
Monarhia parlamentară contemporană este cea mai frecvent înt-
îlnită formă a monarhiei în timpul de faţă (Anglia, Belgia, Olanda,
ţările scandinave etc.). Puterea monarhului, de cele mai multe ori,
poartă un caracter simbolic.
Republica este o astfel de formă de guvernămînt, în care puterea
supremă aparţine unui organ ales pe un timp limitat. Persoanele care
compun organul electiv sînt responsabile juridiceşte de activitatea lor.
Republicile, la rîndul lor, pot fi parlamentare sau prezidenţiale.
Republica parlamentară se caracterizează prin faptul că fie că lip-
seşte şeful statului, fie că acesta este ales de către parlament, răspunde
în faţa acestuia. Ca urmare, poziţia legală a şefului de stat este mai
inferioară comparativ cu poziţia legală a parlamentului (de exemplu,
Republica Moldova, Italia, Austria, Germania, Finlanda etc.).
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului
de stat de către cetăţeni, fie direct (prin vot universal, egal, secret şi
liber exprimat), fie indirect (prin intermediul colegiilor electorale (de
exemplu, S.U.A.).
29
Fiind ales în asemenea mod, preşedintele republicii se află pe o

poziţie egală cu parlamentul. În cazul republicilor prezidenţiale, de
cele mai multe ori, preşedintele se află în fruntea executivului (S.U.A.,
de exemplu), deşi nu-i exclusă şi funcţia de şef al guvernului.
În ultimul timp tot mai frecvent apar republici semiprezidenţiale
sau semiparlamentare (mixte). O astfel de formă intermediară repre-
zintă un hibrid: elemente ale republicii prezidenţiale se îmbină cu
elemente ale republicii parlamentare.
2. Structura de stat caracterizează organizarea puterii în terito-
riu. Ea se referă la faptul dacă avem de-a face cu o singură entitate
statală sau cu o grupare într-un stat a mai multor entităţi statale.
După structura de stat deosebim:
- state simple sau unitare;
- state compuse (complexe) sau federative.
Statul simplu, unitar, se caracterizează prin faptul că nu se află
într-o uniune cu alte state şi îşi păstrează suveranitatea şi organizarea
proprie, participă ca un stat pe deplin suveran la viaţa internaţională
şi în relaţiile cu alte state.
În asemenea state există un singur parlament, guvern, un singur
rînd de organe judecătoreşti, o singură Constituţie, o singură cetă-
ţenie etc. Împărţirea internă are drept componente numai unităţile
administrativ-teritoriale (raioane, judeţe, regiuni, gubernii, provincii
etc.). La etapa contemporană în lume predomină statele unitare (Re-
publica Moldova, Romînia, Bulgaria, Italia, Franţa etc.).
Statul compus sau unional, federativ, este statul constituit din
două sau mai multe entităţi, unităţi statale. Menţionăm că în literatura
de specialitate se afirmă deseori că stalul federativ poate fi constituit
din mai multe state (state federale) care, în limitele şi condiţiile preci-
zate prin Constituţia federaţiei, transferă o parte din atributele sale su-
verane în favoarea federaţiei. O astfel de afirmaţie, după părerea noas-
tră, nu corespunde adevărului. Din momentul pierderii unor atribuţii
suverane statul federat nu mai reprezintă un stat în sensul deplin al
cuvîntului, devenind astfel o unitate statală, o entitate (entitate – de la
latinescul „entitas” – aspect al existenţei, delimitat ca întindere, conţi-
30
DREPTUL AFACERILOR
nut, sens etc.). Entitatea, unitatea statală poate avea diferite denumiri
(state – în cazul S.U.A., Mexicului, Braziliei etc.; republici – în cazul
ex-U.R.S.S., Federaţiei Ruse; cantoane – Elveţia ş.a.).
Statul federativ reprezintă o unitate statală ce se caracterizează
prin următoarele:
1) există două rînduri de organe centrale de stat: organele fede-
raţiei şi organele subiectelor federaţiei;
2) există mai multe constituţii: cea a statului federativ şi cele ale
subiectelor federaţiei;
3) există două categorii de cetăţenie: cetăţenia federaţiei şi cetă-
ţenia subiectelor federaţiei, deşi populaţia reprezintă un corp unitar;
4) împărţirea statului federativ se face nu doar în unităţi admi-
nistrativ-teritoriale, ci şi în părţi politice autonome, unităţi, entităţi
statale etc.
Crearea şi alegerea formei federale de stat depinde de o serie de
factori de ordin istoric, naţional etc. Aşa, de exemplu, S.U.A. s-au
format ca stat federativ, în rezultatul tendinţei fostelor state mai mici,
colonii spre independenţă faţă de monarhia britanică. Ele s-au con-
stituit ca state independente, unindu-se în cadrul unei confederaţii,
pentru ca mai apoi legăturile dintre ele să devină mult mai trainice,
transformîndu-se astfel în legături federale.
Formarea federaţiei germane se datorează specificului istoric. Ger-
mania reprezenta un stat descentralizat, care practic nici nu era un stat.
Pe teritoriul ei existau numeroase stătuleţe cu monarhi locali proprii.
Treptat acestea s-au unit în virtutea tendinţei spre unitate naţională.
Statutul statelor ce formează uniunea sau asociaţia respectivă
este reglementat de norme internaţionale ce se conţin în tratatele
respective. Statele intră nu în raporturi de drept constituţional (drept
intern), ci în raporturi de drept internaţional.
De-a lungul istoriei sînt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni de
state, şi anume: uniunile personale, uniunile reale şi confederaţiile.
Uniunea personală reprezintă o uniune a două sau mai multor
state, care, păstrîndu-şi suveranitatea şi independenţa, desemnează
un şef de stat comun (de regulă, un monarh). Astfel de uniuni per-
31
sonale au existat între Olanda şi Luxemburg (1815-1890), Anglia şi

Hanovra (1714-1837), Danemarca şi Islanda (1918-1944). Uniunea
personală este o uniune foarte puţin trainică.
Uniunea reală este o asociaţie de state mult mai puternică decît
uniunea personală; în cadrul ei, pe lîngă şeful statului, există şi alte
organe de stat, comune. Aşa, de exemplu, statele ce formează o ase-
menea uniune soluţionează cu ajutorul organelor de stat comune pro-
bleme ce ţin de domeniul afacerilor externe, apărare, finanţe etc. Uni-
uni reale cunoscute în istorie sînt: Suedia şi Norvegia (1815-1905);
Austria şi Ungaria (1867-1918). Principatele Unite – Muntenia şi
Moldova – au constituit, între anii 1859-1862, o uniune personală,
transformată între anii 1862-1864 în uniune reală care a dus la for-
marea statului unitar romîn.
Vorbindu-se de structura de stat, în general, şi de statele compu-
se, în particular, în literatura de specialitate deseori se menţionează
şi o asemenea modalitate de structură cum ar fi confederaţia. Însă
o asemenea afirmaţie nu poate fi acceptată. Statul (fie el unitar sau
federativ) nu trebuie confundat cu asociaţiile sau uniunile de state.
Ele nu constituie un stat.
Confederaţia constituie o asociaţie de state independente, for-
mată din considerente economice şi politice atît de ordin intern, cît şi
de ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect de drept
internaţional. Statele confederale urmăresc realizarea unor scopuri
comune pentru a căror soluţionare îşi aleg un organism comun, unde
sînt reprezentate toate statele membre. Organismul comun creat ia
hotărîri numai cu unanimitate de voturi. Hotărîrile acestui organism
obligă statele numai dacă sînt aprobate în modul respectiv de către
state. Drept exemplu de confederaţii pot servi: Confederaţia statelor
americane (1776-1787); Confederaţia germană (1815-1871); Confe-
deraţia elveţiană (1815-1848). De menţionat că Elveţia şi azi păstrea-
ză denumirea de confederaţie, ignorînd faptul că, începînd cu anul
1848, de facto devine federaţie.
Confederaţia este o asociaţie nestabilă de state. Experienţa mon-
dială cunoaşte diferite exemple ce ilustrează soarta statelor asociate
32
DREPTUL AFACERILOR
în confederaţie: au fost cazuri cînd acestea s-au destrămat (de exem-
plu, Austro-Ungaria), se cunosc cazuri cînd confederaţiile nu doar că
s-au dezvoltat cu succes, dar au şi evoluat prin stabilirea unor relaţii
mai strînse (S.U.A., Elveţia).
3. Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor
de conducere a societăţii, ansamblu care vizează atît raporturile din-
tre stat şi individ, cît şi modul în care statul concret asigură şi garan-
tează drepturile subiective.
Din punctul de vedere al regimului politic, se disting două cate-
gorii de state: state cu regimuri politice democratice şi state cu regi-
muri politice autocratice (totalitare).
Democraţia reprezintă, aşa cum spune şi numele ei, acea formă
de guvernare politică în care puterea aparţine poporului. Desigur, ea
poate să aparţină poporului sau majorităţii poporului şi el o poate
exercita fie direct, fie prin reprezentanţi. De altfel, democraţia este
definită şi ca o guvernare a poporului, prin popor şi pentru popor.
Democraţia şi regimul democratic se caracterizează prin anumite
trăsături esenţiale, şi anume: pun pluralism, adică prin existenţa mai
multor partide cu programe proprii care concurează la exercitarea
puterii, la exerciţiul puterii.
Democraţia se bazează pe alegeri, prin scrutin universal, în de-
semnarea reprezentanţilor poporului pentru organizarea puterii. Într-
o democraţie se manifestă principiul majorităţii, ceea ce înseamnă că
deciziile, hotărîrile se adoptă pe baza votului majorităţii. De aseme-
nea, regimul democratic se caracterizează prin libertatea şi recunoaş-
terea opoziţiei. Deci, pentru existenţa unei democraţii este necesar să
se recunoască libertatea diferitelor opinii, programe politice şi posi-
bilitatea alternanţei la putere a unui partid cu alt partid (sau alte par-
tide) din opoziţie care poate deveni partid de guvernămînt. Aceasta
presupune libertatea de contestare, de critică a politicii de guvernare
şi de propunere a unui program alternativ.
Democraţia şi regimul democratic presupun existenţa în socie-
tate a drepturilor omului, adică cetăţenii trebuie să se bucure, să li se
garanteze drepturile şi libertăţile fundamentale, astfel cum ele sînt
33
şi trebuie să fie înscrise în Legea Fundamentală, în Constituţie. De-

sigur, toate aceste caracteristici trebuie înţelese şi în sensul că statul
şi puterea sînt puse în slujba cetăţenilor, a persoanei, a individului, a
omului. Statul şi organele sale ca agenţi ai puterii sînt subordonaţi in-
tereselor individului, situaţie opusă concepţiei statului atotputernic,
oprimator, dominator.
Democraţia poate fi directă sau reprezentativă.
Democraţia directă presupune participarea directă a cetăţenilor
la conducere, la adoptarea deciziilor.
Democraţia reprezentativă presupune alegerea de către cetă-
ţeni a organelor reprezentative prin intermediul cărora se exprimă
voinţa şi interesele poporului, alegeri care se realizează prin vot. De-
sigur, evoluţia votului cunoaşte şi are o istorie proprie: votul nu a fost
de la început un vot universal, dar a devenit în societatea contempo-
rană democratică universal, egal, direct şi secret.
Datorită caracteristicilor statelor, la baza cărora stau societăţile
destul de numeroase ca populaţie, pe teritorii destul de extinse, ceea
ce s-a generalizat a fost democraţia reprezentativă. Democraţia di-
rectă este o formă mai rară, chiar foarte rară; ea astăzi se întîlneşte în
unele cantoane din Elveţia, unde într-adevăr sînt organizate adunări
populare ale întregii populaţii din cantonul respectiv, o dată sau de
mai multe ori pe an, într-o anumită localitate, şi unde sînt discutate şi
aprobate unele hotărîri, legi ale cantonului respectiv.
Regimul autocratic se caracterizează prin inexistenţa atît a con-
diţiilor juridice formale, cît şi a condiţiilor reale pentru manifestarea
voinţei poporului. Poporul nu are nici o posibilitate să determine sau
să influenţeze politica internă şi externă a statului.
La asemenea regimuri în care predomină sau sînt chiar exclusive
metodele nedemocratice se atribuie despotismul oriental în statele
Orientului Antic, regimurile autocratice de tiranie sau dictatură, regi-
murile rasiale, fasciste, semifasciste.
34
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 3.
ESENŢA DREPTULUI
§1. Conceptul dreptului

Cuvîntul „drept” provine din latinescul „directus, ceea ce în tra-
ducere înseamnă drept – orizontal sau vertical, de-a dreptul, direct,
linie dreaptă. În viaţa de toate zilele cuvîntul „drept” este utilizat în
mai multe sensuri, şi anume:
a) dreptul – o categorie de norme sociale ce reglementează anu-
mite domenii de activitate socială, domenii care, de regulă, prezintă
un interes sporit pentru societate;
b) dreptul – un sistem de reguli de conduită generală şi obligato-
rii garantate, în caz de necesitate, de către stat;
c) dreptul – posibilitatea recunoscută a unei persoane de a pre-
tinde ceva de la o altă persoană;
d) dreptul – ştiinţă, adică dreptul ca o totalitate de cunoştinţe
despre viaţa juridică a societăţii, luată în complexitatea ei;
e) dreptul – sistem juridic, adică un ansamblu al fenomenelor
avînd acest caracter, incluzînd în cadrul acestuia: conştiinţa juridică,
normele juridice, raporturile juridice şi formele instituţionale cu ca-
racter juridic;
f) dreptul – arta binelui şi a echităţii. Cuvîntul „drept” mai
este folosit şi în calitate de adjectiv, pentru a face unele aprecieri
de natură morală (de exemplu, om drept, acţiune dreaptă, pedeap-
să dreaptă etc.).
În limbajul juridic noţiunea de drept este folosită în două sen-
suri: drept obiectiv (pozitiv) şi drept subiectiv. Între cele două
sensuri există o legătură indisolubilă, legătură care constă în faptul
că drepturile subiective există şi se pot exercita numai în măsura în
care sînt recunoscute de dreptul obiectiv. Cu alte cuvinte, dreptul
35
obiectiv (pozitiv) se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor juridi-

ce ce activează într-un stat, în timp ce dreptul subiectiv este legat
de titularul lui.
Fiecare membru al societăţii ştie în mod aproximativ ce este
dreptul. Însă definiţia precisă a noţiunii dreptului prezintă greutăţi
destul de mari. „Şi astăzi juriştii mai caută o definiţie a noţiunii
dreptului”, – spunea Immanuel Kant (1724-1804). Şi nu încape
nici o îndoială că spusele lui şi-au păstrat actualitatea pînă în pre-
zent.
Conceptul dreptului a constituit un motiv al nenumăratelor
preocupări ale gînditorilor din diferite epoci istorice. Observînd
diferitele concepţii şi definiţii expuse pe parcursul mai multor ani,
putem constata că într-o definiţie, de regulă, se regăsesc următoa-
rele elemente:
- constatarea trăsăturilor specifice ale dreptului, trăsături care
permit a diferenţia dreptul de alte fenomene sociale;
- enumerarea elementelor dreptului;
- dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită;
- regulile de conduită din care este format dreptul sînt genera-
te şi garantate de către stat;
- regulile de conduită care formează dreptul sînt reguli gene-
rale, impersonale, obligatorii;
- scopul regulilor de conduită din care este format dreptul este
de a disciplina comportarea membrilor societăţii.
Din cele expuse reiese că dreptul poate fi definit ca un an-
samblu de reguli de conduită generală şi obligatorie, adoptate
(sancţionate) şi garantate de stat, reguli al căror scop îl constituie
organizarea şi disciplinarea activităţii sociale.
Destul de frecvent dreptul este definit ca o voinţă a guvernan-
ţilor ridicată la rang de legi, voinţa al cărei conţinut este determi-
nat de condiţiile de existenţă socială.
O asemenea definiţie, în principiu, poate fi acceptată, ţinîn-
du-se cont de anumite probleme. Dreptul, într-adevăr reprezintă o
voinţă a celor ce guvernează. Dar rolul “voinţei guvernaţilor” nu
36
DREPTUL AFACERILOR
trebuie omis. Guvernanţii nu pot să nu ţină cont şi de voinţa mem-
brilor societăţii, adică a populaţiei.
Este adevărat şi faptul că dreptul reflectă realitatea. Realitatea nu
poate să nu-şi lase amprentele asupra conţinutului dreptului. În acelaşi
timp, ar fi o greşeală dacă dreptul ar fi considerat doar ca un element
al suprastructurii sociale, element care în ultima instanţă este o foto-
grafie oarbă a realităţii. Dreptul se dezvoltă împreună cu realitatea,
dar el însuşi tot apare ca o realitate şi influenţează direct asupra reali-
tăţii. Realitatea are nevoie de o aşezare juridică corespunzătoare9.
În acest context se evidenţiază necesitatea analizei a încă unor
definiţii:
Profesorul Dan Ciobanu susține că dreptul este o totalitate de
norme de conduită în societate, care au fost edictate sau sancţio-
nate de stat şi a căror respectare este asigurată, în ultima instanţă,
prin forţa de constrîngere a statului.
Doctrinarul Anita Nachitz spune că dreptul este „... un com-
plex de reguli de conduită, avînd menirea ca, pe calea unor dispo-
ziţii generale referitoare la raporturile generale tipice, să regle-
menteze, într-un anumit scop, conduitaprevizibilă a oamenilor, cel
puţin cît priveşte cadrul ei (căci altfel regula n-ar avea sens)”.
Juristul H.Berman evidenţiază că dreptul este unul din cele
mai profunde concerne ale civilizaţiei omului, pentru că el oferă
protecţia contra tiraniei şi anarhiei, este unul din instrumentele
principale ale societăţii pentru conservarea libertăţii şi ordinii,
împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale.
Luînd în consideraţie cele expuse, stabilim că dreptul repre-
zintă totalitatea normelor juridice, generale şi impersonale, strict
determinate şi obligatorii, stabilite sau sancţionate de către stat
ce reglementează cele mai importante relaţii din societate, repre-
zentînd voinţa întregului popor, a căror aplicare şi respectare
este garantată de către stat, fiind impusă, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului.
9
B.Negru. Teoria generală a dreptului, p. 37-40, în: Bazele statului şi dreptu-
lui Republicii Moldova – Chişinău: Cartier, 1997.
37
§2. Funcţiile dreptului

Termenul funcţie vine de la latinescul „fonctio” care se traduce
prin „muncă”, „deprindere”, „îndeplinire”. La acest termen în ultimul
timp se apelează tot mai frecvent, deoarece este imposibil a caracte-
riza vreun fenomen social la justa lui valoare, dacă nu vom înţelege
cum fenomenul respectiv activează, lucrează, funcţionează. Funcţiile
permit caracteristica mai amplă a esenţei şi destinaţiei fenomenu-
lui. Problema privind funcţiile dreptului este o problemă relativ nouă
cercetată în doctrina juridică, deoarece ani în şir problemei în cauză
nu i-a fost acordată atenţia respectivă, considerîndu-se că dreptului îi
revin aceleaşi funcţii ca şi statului.
Însă, o asemenea interpretare nu s-a încununat de succes. Deşi
statul şi dreptul sînt indisolubil legate între ele, aceasta încă nu în-
seamnă că ceea ce este caracteristic statului în mod automat poate fi
atribuit dreptului şi invers. Fiecărei din ele îi sînt specifice anumite
caracteristici şi trăsături.
Din aceste considerente, în teoria occidentală a dreptului con-
ceptul de funcţie este utilizat în cercetările şi analizele funcţionale
ale dreptului.
Dreptul are ca scop disciplinizarea societăţii umane. La baza
acestui scop se află o serie de funcţii. În literatura de specialitate pot
fi întîlnite mai multe definiţii ale funcţiilor dreptului:
a) Funcţiile dreptului sînt acele direcţii (orientări) fundamentale
ale acţiunii mecanismului juridic, la a căror îndeplinire participă în-
tregul sistem al dreptului (ramurile, instituţiile, normele dreptului),
precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul
realizării dreptului10.
b) Funcţia dreptului este categoria ce serveşte la determinarea
rolului activ şi multilateral al dreptului în viaţa şi activitatea societă-
ţii, din punctul de vedere al destinaţiei principale a dreptului.
La funcţiile principale ale dreptului se atribuie următoarele:
1. Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-po-
litice.
10
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, p. 80.
38
DREPTUL AFACERILOR
2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor funda-
mentale ale societăţii.
3. Funcţia de conducere a societăţii.
4. Funcţia normativă.
5. Funcţia informativă.
6. Funcţia educativă.
Funcţia de instituţionalizare a organizării social-politice se ma-
nifestă prin faptul că dreptul, prin normele sale, reglementează or-
ganizarea autorităţilor publice ale statului, atribuţiile lor, coraportul
autorităţilor publice, modalitatea de exercitare a celor trei puteri din-
tr-un stat: a puterilor legislativă, executivă şi judecătorească.
Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor funda-
mentale ale societăţii îşi găsesc expresie prin următoarele:
- cu ajutorul normelor juridice ce asigură regimul constituţio-
nal, ordinea legală etc.;
- dreptul apără colectivitatea umană, precum şi pe fiecare mem-
bru al colectivităţii, el asigură buna funcţionare a colectivităţii, nead-
miţînd dezorganizare în societate.
Funcţia de conducere a societăţii. Dreptul este cel mai impor-
tant instrument de realizare a conducerii sociale, a scopurilor social-
politice pe care societatea şi le propune. Reglementînd cu ajutorul
normelor juridice cele mai importante domenii de activitate socială,
în drept îşi găsesc expresie scopurile pe care societatea şi le propune
la acea sau altă etapă, problemele cu care ea se confruntă.
Funcţia normativă a dreptului derivă din necesitatea subordonă-
rii acţiunilor individuale faţă de conduita – tip prescrisă prin normele
juridice. Stabilind prin normele juridice modalitatea de comportare
a organelor statului, a organizaţiilor obşteşti, a cetăţenilor, statul, în
acelaşi timp, verifică în ce măsură acest comportament prescris se
realizează în practică. E foarte important ca normativitatea juridică
să fie completată cu normativitatea socială.
Funcţia informativă. Reflectînd realitatea, în normele juridice
se acumulează cunoştinţe despre viaţa multilaterală a societăţii, des-
pre problemele stringente ale societăţii. Dreptul concentrează în sine
39
schimbările ce au loc în societate. Generalizînd normele juridice în

vigoare, putem face concluzii pentru a aprecia principiale orînduirii
sociale şi de stat, structura politică a societăţii, caracterul relaţiilor
economice, nivelul de democratizare a societăţii etc. Ca urmare, din
normele juridice putem culege o informaţie amplă despre societatea
respectivă la acea sau altă etapă de dezvoltare.
Funcţia educativă. Adoptînd norme juridice, statul asigură ca-
drul organizatoric necesar activităţii spirituale şi pune la dispoziţia
oamenilor o serie de mijloace culturale şi spirituale prin intermediul
cărora se realizează educaţia. Dreptul, prin normele sale, ocroteşte
valorile spirituale şi culturale care sînt legate nemijlocit de funcţi-
onarea normală a mecanismelor sociale. El stabileşte normele con-
vieţuirii sociale, orientîndu-i pe oameni ca aceste norme să devină
dominante. Chiar şi în cazul aplicării sancţiunilor, scopul urmărit
este de a preveni în viitor abateri de la normele juridice, de a educa
şi reeduca persoanele.
40
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 4.
NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL AFACERILOR
§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor

Denumirea modernă a dreptului comercial este dreptul afacerilor.
Pentru a studia evoluţia dreptului afacerilor, este necesar de apelat la
istoria dezvoltării dreptului privat, inclusiv a dreptului comercial.
Adoptarea Codului comercial francez din 1807 a divizat dreptul
privat în drept civil şi drept comercial (mai devreme, în 1804, este
adoptat Codul civil francez). S-a creat o situaţie cînd raporturile juri-
dice patrimoniale erau reglementate concomitent de două culegeri de
legi diferite. În asemenea situaţie se impune apariţia aşa – numitului
„dualismul dreptului privat”11.
Dreptul civil este o ramură a dreptului care reglementează rapor-
turile juridice patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale dintre
persoanele private (fizice şi juridice).
Dreptul comercial este considerat o ramură a dreptului care re-
glementează raporturile juridice dintre persoanele fizice şi persoane-
le juridice, ce apar ca rezultat al activităţii comerciale (de antrepre-
noriat, economice).
Dreptul afacerilor trebuie să fie tratat ca o ramură succesoare
a dreptului comercial, iar istoria dreptului comercial ne interesează
mai mult decît istoria dreptului civil ca atare.
Istoria dreptului comercial cunoaşte trei perioade de dezvoltare:
1) perioada veche;
2) perioada Evului mediu;
3) perioada contemporană.
1. Perioada veche (antică). La o anumită etapă de dezvoltare
a omenirii în societate s-au produs anumite schimbări, care au con-
11
Nicolae Roşca, Sergiu Baieş. Dreptul Afacerilor – Chișinău: Cartier, 1997.
41
dus la cunoscutele diviziuni ale muncii. Efectul pozitiv al acestor

diviziuni l-au constituit creşterea productivităţii muncii şi apari-
ţia unor surplusuri de producţie. Aceste surplusuri, indiferent de
faptul cine le însuşea (indivizii sau colectivul) erau schimbate pe
alte obiecte sau produse, satisfăcînd, astfel, mai multe necesităţi.
Schimbul a fost prima operaţiune de comerţ apărută în antichitate
şi utilizată pînă în prezent.
Savanţii afirmă că cele mai vechi reglementări juridice ale comer-
ţului au fost stabilite încă în străvechiul Babilon. Cea mai veche ope-
ră legislativă, cunoscută sub denumirea de „Codul lui Hammurapi”
(Hammurapi – rege al Babilonului care a domnit în anii 1792-1749
î.e.n.) conţinea dispoziţii referitoare la cîrciumi, negustori, auxiliarii
lor etc. Codul cuprindea reglementări detaliate ale contractelor de
locaţiune, de comision, de împrumut. Alte surse atestă că în legătură
cu intensificarea comerţului pe malul Mării Mediterane în sec.VII
î.e.n. grecii de asemenea au instituit anumite reguli specifice negus-
torilor. Situaţie apărută în urma extinderii statelor (oraşelor) greceşti
în bazinul Mării Mediterane şi Mării Negre, necesității schimbului
comercial între acestea. Aceste reguli priveau operaţiunile financiare,
asigurarea, comerţul maritim etc.
În dreptul roman existau norme ce reglementau şi raporturile co-
merciale. Distincţia dintre „jus civile” şi „jus gentium” prefigurează
distincţia dintre dreptul civil şi dreptul comercial. Dreptul ginţilor era
aplicat în raporturile dintre cetăţeni şi străini şi s-a format ca urmare
a extinderii relaţiilor romanilor cu străinii, în condiţiile producţiei
de mărfuri şi a vieţii comerciale fără precedent. Printre cele mai cu-
noscute norme juridice aplicabile activităţii comerciale din dreptul
roman am numi exercitarea comerţului prin reprezentanţi (actio in-
stitoria şi actio exercitoria), reguli privind împrumutul, avarii, răs-
punderea armatorului etc.
2. Perioada Evului mediu. Reglementarea juridică a comerţului
în perioada Evului mediu este legată de apariţia corporaţiilor (uni-
versitas). Universitas erau organizaţii colective formate de comer-
cianţi şi meseriaşi. Comercianţii şi meseriaşii dintr-o ramură intrau
42
DREPTUL AFACERILOR
într-o corporaţie. Corporaţiile erau administrate de un consul asis-
tat de consilieri. Consulii emiteau norme interne bazate pe obiceiuri
(cutumă), care serveau la soluţionarea litigiilor apărute între mem-
brii corporaţiei. De altfel, aceste norme interne constituiau soluţiile
efectiv aplicate la rezolvarea unor litigii, care ulterior erau aplicate
şi în alte cauze asemănătoare. Hotărîrile consulilor au servit un bun
temei pentru apariţia dreptului negustorilor (jus mercatorum). Hotă-
rîrile mai importante ale consulilor erau adunate în culegeri numite
statute. Sînt cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma (1317), Vero-
na (1318), Bergamo (1457), Bologna (1509) etc. Normele statutelor
oraşelor italiene aşa au şi rămas ca dreptul oraşelor-cetăţi. Ideile, obi-
ceiurile, termenii dreptului negustorilor italieni au pătruns şi în alte
state, fiind acceptate uneori chiar în dauna propriilor obiceiuri.
Din perioada Evului mediu s-au păstrat „monumente” ale obi-
ceiurilor negustoreşti, îndeosebi obiceiuri maritime. Printre astfel
de monumente sînt culegerea „Consulat de la Mer” utilizată de co-
mercianţi în Marea Mediterană, în secolul XIV, culegerea „Roles
d’Oleran” utilizată în Oceanul Atlantic atît de corăbiile comercian-
ţilor francezi, cît şi englezi. În nordul Europei (Marea Baltică) se
aplica codificaţia „Regles de Wisby”. O culegere întocmită reuşit era
aplicată de negustorii din alte ţări, iar ca ei să atragă atenţia la prove-
nienţa acesteia, uneori chiar contrar obiceiurilor naţionale, normelor
dreptului feudal şi ale dreptului canonic.
3. Perioada contemporană. Perioada contemporană de dezvol-
tare a dreptului comercial se caracterizează prin înlocuirea dreptului
cutumiar cu dreptul scris.
Ca exemplu, în Franţa, unde asupra unificării obiceiurilor exis-
tente în acea perioadă a lucrat Jean-Baptiste Colbert, ministru de fi-
nanţe al regelui Franţei Ludovig XIV (Louis XIV), care a elaborat
două ordonanţe comerciale. În 1673 a fost pusă în aplicare Ordonan-
ţa privind comerţul terestru, iar în 1681 a fost adoptată Ordonanţa
privind comerţul maritim. Prin aceasta, pentru prima dată s-a efectu-
at o reglementare unică pe teritoriul Franţei, la care erau supuşi toţi
cei care se ocupau cu comerţul.
43
Cele două ordonanţe au stat la baza elaborării Codului comer-

cial francez din 1807, pus în aplicare la 1 ianuarie 1808. În Codul
comercial au fost incluse şi unele instituţii juridice din Codul civil
francez (adoptat în anul 1804). Cu adoptarea Codului comercial a şi
fost recunoscută dualitatea dreptului privat. Această dualitate a fost
recunoscuta ulterior într-un şir de state: Romînia, Germania. Spania,
Belgia, Italia etc.
În privinţa Italiei, Codul comercial francez a fost aplicat ca lege
internă începînd cu anul 1808. În 1882 a fost elaborat şi adoptat Co-
dul comercial italian, completat cu noile realizări din doctrina ger-
mană, belgiană, franceză.
În Germania, Codul comercial a fost adoptat în anul 1861. Aces-
ta a funcţionat pînă în 1900, cînd au fost puse în aplicare Codul civil
şi un nou Cod comercial. Codul comercial german, spre deosebire de
cel francez, are la bază sistemul subiectiv de determinare a obiectului
dreptului comercial. În sistemul subiectiv normele dreptului comer-
cial constituie un drept profesional şi se aplică numai comercianţilor,
indiferent de caracterul genurilor de activitate practicate.
Pe teritoriul actualei Republici Moldova au existat reglementări
juridice ale relaţiilor economice. Pînă la Unirea din 1918 se aplicau
actele normative ale Imperiului Rus. După 1 decembrie 1918 Codul
comercial romîn din 1887 a fost extins şi pe teritoriul Basarabiei prin
Decret-lege, care a funcţionat pînă în 1944.
După cel de-al doilea război mondial în republică, ca şi în toate
ţările cu regim comunist, a funcţionat economia planificată. După
declararea independenţei, la 27 august 1991, în Republica Moldova
au fost adoptate un şir de acte normative care au menirea să reinsta-
ureze relaţiile economiei de piaţă.
§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului

Întrucît dreptul este o categorie socială care, urmînd firul evoluţi-
ei, reflectă nivelul dezvoltării economice, sociale, politice, culturale şi
de altă natură a societăţii, transformările ce se produc în viaţa econo-
mică şi socială duc la transformări respective ale sistemului de drept.
44
DREPTUL AFACERILOR
După părerea unor doctrinari, dreptul afacerilor reprezintă o in-
stituţie a dreptului civil, fiind tratată doar ca disciplină de studiu. Alţii
consideră că dreptul afacerilor şi dreptul comercial (ce s-a delimitat
de dreptul civil pentru a răspunde unor cerinţe practice) sînt sinoni-
me absolute, iar folosirea noţiunii „drept al afacerilor” este o simplă
adaptare a terminologiei la un fenomen la modă şi acceptarea unor
termeni mai atrăgători. În conformitate cu alte păreri, dreptul aface-
rilor este o ramură independentă şi integră de drept.
Potrivit opiniilor dominante, dreptul afacerilor are un domeniu
mai întins decît dreptul comercial, cuprinzînd şi aspecte de drept pu-
blic (intervenţia statului în economie), de drept fiscal, de drept al
muncii, de drept civil (protecţia consumatorilor), întrucît problemele
care le ridică astăzi gestiunea întreprinderilor sînt tot mai complexe.
Fiind analizate aceste opinii, se evidențiază nişte tendinţe comu-
ne de abordare, şi anume:
a) de elaborare şi adoptare a normelor juridice ce reglementează
activitatea întreprinzătorilor;
b) normele ce reglementează activitatea întreprinzătorilor sînt
compartimentate în sfere de reglementare specifice;
c) aceste reglementări asigură dezvoltarea activităţii de între
prinzător, creînd condiţiile juridice necesare pentru iniţierea şi prac-
ticarea cu succes a unei afaceri, fiind menite să apere atît drepturile
particulare ale întreprinzătorilor, cît şi interesele publice ale statului
şi ale societăţii în întregime.
Deci, folosirea terminologiei diferite este determinată de condi-
ţiile de dezvoltare şi de tradiţiile istorice ale unui sau altui stat.
La o analiză mai profundă a sistemului de drept al Republicii
Moldova se evidenţiază multe puncte de tangenţă cu sistemul legis-
lativ al ţărilor post-sovietice.
În privinţa evoluţiei dreptului afacerilor în Republica Moldova,
putem evidenţia două perioade12:
12
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. - Chişinău:
Tipografia Centrală, p.11.
45
1) de la 1991 pînă la intrarea în vigoare a Codului civil, adoptat

la 6 iunie 2002. Potrivit Codului civil al RSSM din anul 1964, cetă-
ţenii nu puteau deţine în proprietate mijloace de producţie, iar averea
personală nu putea fi utilizată pentru a se obţine profit. Ca exemplu
cităm art.102 alin.4 din acest cod, care stipula: „…bunurile proprie-
tate personală a cetăţenilor nu trebuie să servească pentru obţinerea
de venituri neprovenite din muncă”, adică venitul obţinut din utiliza-
rea eficientă a bunurilor personale (ex., chiria, arenda etc.) se califica
de autorităţi ca venit neprovenit din muncă, o asemenea activitate
fiind considerată infracţiune (speculaţia) şi sancţionată destul de dur
de legea penală.
La 22 ianuarie 1991, Organul legislativ al RSSM a restabilit, prin
Legea nr.459, proprietatea privată şi a permis cetăţenilor să deţină în
proprietate „…loturi de pămînt…, mijloace de producţie pentru în-
făptuirea activităţii economice, producţia şi veniturile obţinute, pre-
cum şi alte bunuri cu destinaţie de consum şi de producţie”. Această
reabilitare a proprietăţii private a dus la descătuşarea iniţiativei pri-
vate. Astfel, legiuitorul, prelungind logic liberalizarea economiei, a
adoptat la 3 ianuarie 1992 Legea nr. 845 cu privire la antreprenoriat
şi întreprinderi, prin care a legalizat activitatea de întreprinzător şi
a permis constituirea de persoane juridice de drept privat cu scop
lucrativ. Această lege a servit ca un fundament pentru trecerea de
la economia planificată la economie de piaţă şi ca bază a dreptului
afacerilor, deoarece a dat definiţie noțiunii de activitate de întreprin-
zător, a stabilit subiectele cu drept de a desfăşura o astfel de activitate
(întreprinzătorii), a reglementat modul de constituire, reorganizare şi
lichidare a acestor subiecte.
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, fiind în esenţă
un mic cod comercial, a apărut în sistemul de drept al statului ca o
lege de sine stătătoare, avînd în conţinutul său dispoziţii generale
dezvoltate mai apoi şi în alte acte legislative, şi anume în legile cu
privire la: societăţile pe acţiuni, cooperaţie, investiţiile străine, între-
prinderea de stat, insolvabilitate (faliment), patenta de întreprinzător
etc. Toate aceste norme juridice, privite în ansamblu, formau o nouă
46
DREPTUL AFACERILOR
ramură de drept în Republica Moldova sub denumirea de dreptul
afacerilor;
2) din 6 iunie 2002, de la adoptarea Codului civil al Republicii
Moldova – prezent. Din start, membrii comisiei de elaborare a Co-
dului civil al Republicii Moldova au avut de soluționat problema:
reglementarea distinctiv într-o lege separată a relaţiilor juridice ale
persoanelor ce desfăşoară activitatea de întreprinzător sau în preve-
deri încorporate în Codul civil. Majoritatea membrilor comisiei s-au
pronunţat pentru o reglementare unitară, argumentînd că elaborarea
unui Cod comercial separat de Codul civil ţine de trecut. Parlamentul
a susţinut ideile comisiei de lucru, păstrînd structura propusă.
Codul civil al Republicii Moldova reglementează relaţiile afe-
rente activităţii de întreprinzător, precum şi statutul juridic al per-
soanelor care îşi propune să desfăşoare activitatea de întreprinzător.
Constatare ce reiese din prevederile art.2 alin.(4) Cod civil, potrivit
căruia legislaţia civilă reglementează raporturile dintre persoanele fi-
zice şi juridice …cele care practică, precum şi cele care nu practică
activitatea de întreprinzător.
Această relatare nu privează evoluţia dreptului afacerilor într-o
ramură distinctă a dreptului, deoarece în activitatea de întreprinză-
tor există o mulţime de probleme şi nuanţe specifice care solicită
o reglementare juridică deosebită. De aceea, normele referitoare la
această activitate sînt incluse nu numai în Codul civil, dar şi, după
adoptarea acestui cod, în alte legi speciale, complementare (au fost
adoptate: Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată
nr.135-XVI din 14.06.2007; Legea cu privire la înregistrarea de stat
a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr.220-XVI
din 19.10.2007 etc.).
În baza celor relatate putem constata că trecerea țărilor foste so-
cialiste, printre care și Republicii Moldova, de la o economie centra-
lizată la economia de piaţă a creat condiţii favorabile pentru desfă
şurarea activităţii de întreprinzător, ceea ce a dictat şi o reglementare
juridică a raporturilor sociale din cadrul acestei activităţi, adecvată
noilor condiţii. Reformele sociale şi economice iniţiate şi promovate
47
în aceste state pe parcursul ultimilor ani dau rezultate diferite atît

pozitive, cît şi negative.
De aceea, şi ansamblul normelor juridice ce reglementează acti-
vitatea agenţilor economici, în esenţă, ce constituie conţinutul drep-
tului afacerilor, reflectînd specificul dreptului naţional al ţărilor post-
sovietice, într-o anumită măsură sînt asemănătoare.
Dreptul afacerilor poate fi definit ca o ramură de drept ce cu-
prinde ansamblul de norme juridice ce reglementează relaţiile soci-
ale patrimoniale şi personal nepatrimoniale, modalităţile de consti-
tuire, funcţionare şi încetare a activităţii de întreprinzător, raporturi
ce apar în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător, in-
clusiv raporturile de intervenţie a organelor administraţiei publice.
Datorită caracterului complex al relaţiilor sociale reglementate,
dreptul afacerilor este privit ca drept interdisciplinar.
§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor

Criteriile definitorii ale împărţirii dreptului pe ramuri sînt obiec-
tul reglementării juridice şi metoda reglementării juridice. Obiectul
reglementării juridice reprezintă un grup de raporturi sociale calitativ
omogene, dintr-un anumit domeniu sau sector de activitate, raporturi
reglementate de normele juridice.
Obiectul dreptului afacerilor este determinat de raporturile juri-
dice reglementate de normele acestei ramuri. Afacerea poate fi defi-
nită ca un raport dintre doi oameni care tratează pentru a-şi impune
unul altuia interese morale sau materiale.
Ea poate să aparţină unui singur întreprinzător, care îşi asumă în-
tregul risc, sau mai multor persoane asociate, care se înţeleg să împartă
într-un anumit mod drepturile şi obligaţiile. Dicţionarul limbii romîne
tratează noţiunea „afacere” ca „o îndeletnicire, o activitate comercială,
industrială sau financiară bazată, cel puţin în parte, pe capital privat
(1); o acţiune din care rezultă un profit; (2) o tranzacţie economică,
avînd o finalitate financiară extrem de bine definită – profitul (3)”13.
13
Mic dicţionar al limbii romîne. Bucureşti - DEMIURG 1993, p. 22.
48
DREPTUL AFACERILOR
O afacere poate fi lansată şi gestionată cu succes de către o per-
soană care are spirit inovator, perseverenţă, încredere în sine, insisten-
ţă, tendinţă spre risc, responsabilitate – om de afaceri, întreprinzător.
Afacere (business), sau sinonimul ei – activitate de întreprin-
zător, este orice activitate economică, cu excepţia muncii efectuate
în baza contractului (acordului) de muncă, desfăşurată în confor-
mitate cu legislaţia de către o persoană, avînd drept scop obţinerea
venitului sau, în urma desfăşurării căreia, indiferent de scopul acti-
vităţii, se obţine venit.
Prin urmare, raporturile juridice la care participă întreprinzătorii
în procesul activităţii economice şi în rezultatul cărora aceştia obţin
un venit sistematic constituie obiectul dreptului afacerilor. În majo-
ritatea lor, raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în ca-
drul activităţii economice rezultă din contracte şi sînt reglementate
de norme ale dreptului civil, iar participanţii la aceste raporturi se află
pe poziţie de egalitate (raporturi pe orizontală).
Natura afacerilor este determinată şi se exprimă prin domenii-
le de activitate economică. Fiecare domeniu al activităţii economice
reprezintă un gen de activitate umană ce se formează şi evoluează în
raport de nevoile existente şi de posibilităţile de utilizare eficientă a
factorilor de producţie. Astfel, se pot distinge activităţi de producţie,
activităţi comerciale, financiare, de asigurări, de investiţii, de trans-
port şi telecomunicaţii, de consultanţă, de intermediere etc. Separa-
rea activităţii agenţilor economici pe domenii distincte, de sine stătă-
toare, dar interdependente, formează diviziunea muncii.
Activitatea de întreprinzător în Republica Moldova poate fi
practicată atît de către persoane fizice, cît şi de către persoane
juridice de drept privat şi de drept public. Pentru ca persoanele
fizice şi juridice să poată desfăşura activitate de întreprinzător,
ele trebuie să aibă calitatea de subiect de drept al afacerilor (agent
economic), adică trebuie să se organizeze, în conformitate cu le-
gislaţia, într-un anumit mod:
a) să se înregistreze în calitate de întreprinzător individual ce va
activa în baza patentei de întreprinzător;
49
b) să fondeze, după caz, o întreprindere individuală, o societa-

te comercială, o cooperativă etc.
În funcţie de genul principal de activitate, societăţile comercia-
le pot activa ca întreprinderi industriale, de construcţii, de transport,
comerciale etc., ca instituţii bancare, fonduri de investiţii, companii
de asigurări, burse de valori, burse de mărfuri etc. Acţiunile pe care
trebuie să le întreprindă persoanele fizice şi cele juridice în vederea
organizării şi dobîndirii calităţii de agent economic, precum şi cele
legate de încetarea acestei calităţi sînt prevăzute de lege.
Raporturile juridice stabilite în legătură cu organizarea activităţii
de întreprinzător (raporturi interne) sînt reglementate, cu unele ex-
cepţii, de norme juridice ce se conţin în acte normative interne – acte
de constituire (contract de constituire, decizie de fondare, declaraţia
de constituire, statut), regulamente de activitate, hotărîri ale organe-
lor de conducere competente, contracte individuale de muncă etc.
Deci, relaţiile sociale la care participă întreprinzătorii în proce-
sul şi în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător au un
caracter destul de complicat şi sînt determinate de complexitatea
aspectelor unei afaceri: înregistrarea de stat, formarea capitalului
social, creditarea, licenţierea, angajarea personalului, marketingul
şi promovarea produselor pe piaţă, impozitarea, importul şi expor-
tul etc. De aceea şi ansamblul normelor juridice care reglementează
aceste relaţii este destul de vast.
Prin metoda reglementării juridice se înţelege totalitatea de
procedee de influență a dreptului asupra participanţilor la relaţiile
sociale, consfinţite prin lege. De regulă, fiecare ramură le drept pre-
supune existenţa unor metode specifice de reglementare a compor-
tamentului subiecţilor de drept. La determinarea metodei de regle-
mentare juridică a relaţiilor sociale se cere a fi luate în considerare
mai multe componente:
- modul în care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor
le drept;
- gradul de determinare a drepturilor stabilite şi al libertăţii de
acţiune i subiectelor;
50
DREPTUL AFACERILOR
- alegerea faptelor juridice considerate ilegale;
- caracterul situaţiei juridice a părţilor raportului juridic, repar-
tizarea drepturilor şi obligaţiilor între subiecţi;
- căile şi metodele de asigurare a drepturilor subiective.
Caracterul complex al obiectului dreptului afacerilor presupu-
ne aplicarea mai multor procedee de influență asupra comporta-
mentului participanţilor, specifice activităţii de întreprinzător.
Astfel, în unele cazuri legea prevede drept izvor de apariţie a
drepturilor şi obligaţiilor întreprinzătorilor contractul încheiat de
către întreprinzător, în alte cazuri – actul emis în limitele compe-
tenţei de autorităţile publice (de exemplu, dispoziţia executorie a
Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei); în al treilea rînd,
drepturile şi obligaţiile reies direct din conţinutul legii (obligativi-
tatea înregistrării de stat).
Prin urmare, normele dreptului afacerilor pot fi norme dispozi-
tive (nici nu obligă, nici nu interzic o acţiune), pot avea caracter de
recomandare, pot avea un caracter imperativ.
Subiectele raporturilor juridice de drept al afacerilor se pot afla
pe poziţii de egalitate (raporturi pe orizontală) între întreprinzători,
întreprinzător şi furnizori sau consumatori ori pe poziţie de subor-
donare (raporturi pe verticală) între întreprinzători şi stat, autorită-
ţile administraţiei publice centrale şi locale.
Pentru apărarea drepturilor şi intereselor agenţilor economici
legislaţia prevede diferite metode şi mecanisme de realizare. Pen-
tru neexecutarea obligaţiunilor, antreprenorii, persoanele cu funcţii
de răspundere, autorităţile administraţiei publice sînt sancţionate,
după caz, penal, administrativ, material, disciplinar. Prin urmare, în
dreptul afacerilor sînt aplicabile mai multe metode (regimuri juri-
dice) de reglementare juridică: metoda dispoziţiilor (prescripţiilor)
obligatorii; metoda voinţei autonome a părţilor (metoda acordului
liber); metoda recomandărilor etc.
51
§4. Principiile dreptului afacerilor

Cuvîntul „principiu” provine din latinescul „principium” şi în-
seamnă început, obîrşie, element fundamental. În domeniul logicii
principiile au un sens imperativ, indicînd cum trebuie să gîndim pen-
tru a ne apropia de esenţa obiectului.
Într-un alt context, principiile au o semnificaţie practică şi nor-
mativă, indicînd ce trebuie să facem, cum trebuie să procedăm în
diferite împrejurări practice. În acest sens, principiile practico-nor-
mative au un sens imperativ. Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să
reducem principiile la norme.
Prin principii ale dreptului înţelegem atît un fundament al
sistemului de drept, cît şi o modalitate de coordonare a norme-
lor juridice din cadrul sistemului în jurul unei idei călăuzitoare14.
Principiile de drept sînt acele idei care conduc conţinutul tuturor
normelor juridice15.
Principiile fundamentale ale dreptului sînt acele idei diriguitoa-
re care se degajă, ca urmare a raportului dintre Legea Fundamentală
(Constituție) şi celelalte legi, în principal, din Constituţie... şi care se
găsesc şi va trebui să se găsească în întregul... sistem de drept16.
Din definiţiile menţionate se evidenţiază următoarele trăsături:
- principiile dreptului diferă de la un sistem naţional la altul. În
acelaşi timp, anumite principii pot fi caracteristice mai multor siste-
me naţionale de drept;
- principiile fundamentale ale dreptului, de regulă, sînt reflectate
în Constituţie;
- principiile fundamentale ale dreptului sînt idei diriguitoare,
idei de bază şi îşi găsesc reflectare în întreaga legislaţie;
- principiile dreptului se pot înfăţişa fie sub forma unei axiome,
fie sub forma unei deducţii, fie sub forma unei generalizări de fapte
experimentale;
14
Gheorghe Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983,
p. 186.
15
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, p. 67.
16
Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994, p. 114.
52
DREPTUL AFACERILOR
- principiile dreptului sînt mobile, stabilitatea lor fiind relativă.
Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale drep-
tului, care sînt caracteristice şi ramurii dreptului afacerilor:
a) principii generale;
b) principii interramurale;
c) principii ramurale.
Principiile generale caracterizează întregul sistem de drept, ele
constituind în acelaşi timp trăsăturile unui tip de drept. Ele mai sînt
numite şi constituţionale, deoarece sînt reglementate, de regulă, în
Constituţie.
Printre principiile generale ale dreptului, care sînt aplicabile şi
dreptului afacerilor, pot fi menţionate:
- principiul egalităţii în faţa legii, în conformitate cu care în-
treprinzător poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean
străin sau apatrid; persoanele juridice străine sînt asimilate, în condi-
ţiile legii, cu persoanele juridice ale Republicii Moldova; persoanele
juridice de drept privat şi persoanele juridice de drept public ce des-
făşoară activitate de întreprinzător, în raporturile juridice de drept al
afacerilor sînt situate pe poziţie de egalitate etc.;
- principiul responsabilităţii, în conformitate cu care întreprin-
zător individual sau fondator al unei persoane juridice poate fi doar
persoana fizică care are capacitatea deplină de exerciţiu şi poate răs-
punde pentru faptele sale, precum şi persoana juridică care este înre-
gistrată în conformitate cu legislaţia, adică are un patrimoniu propriu
cu care poate răspunde pentru obligaţiile asumate.
Responsabilitatea apare ca un raport conştient al persoanei fizice
şi juridice faţă de valorile şi normele sociale, determinînd un anumit
comportament al acestora faţă de alţi agenţi economici, faţă de consu-
matori, faţă de societate etc. Responsabilitatea este strîns legată de li-
bertate. Persoana este liberă să aleagă – să respecte norma socială ce-i
reglementează conduita sau nu. Pentru nerespectarea acestei norme
persoana poartă răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare;
- principiul legalităţii. Traducerea acestui principiu în viaţă con-
stituie fundamentul existenţei statului de drept. Prin legalitate se în-
53
ţelege respectarea strictă a normelor de drept atît de către cei care

le adoptă, cît şi de cei care le pun în executare, precum şi de toţi
membrii societăţii. Prin urmare, activitatea de întreprinzător trebuie
exercitată în strictă conformitate cu cerinţele legislaţiei, ceea ce pre-
supune respectarea strictă a prevederilor normelor juridice de către
agenţii economici, de către autorităţile administraţiei publice centra-
le şi locale împuternicite cu reglementarea şi/sau supravegherea acti-
vităţii agenţilor economici, de către consumatori etc.
Principiile interramurale caracterizează nu una, ci două sau
mai multe ramuri de drept.
Printre aceste principii pot fi numite:
- principiul libertăţii de a contracta, care prevede că părţile
contractante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative
de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul pro-
tecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui individ, efectele
unui contract depind de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările
şi condiţionările trebuie reglementate prin lege. Obligarea la înche-
ierea unui contract este interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia
de a contracta este prevăzută de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie
asumată benevol. Părţile pot încheia contracte care nu sînt prevăzute
de lege, precum şi contracte care conţin elemente ale diferitelor con-
tracte prevăzute de lege (contracte complexe). Acest principiu este o
premisă necesară a economiei de piaţă şi a dezvoltării concurenţei.
- principiul recunoaşterii mai multor forme de proprietate, a ega-
lităţii lor juridice şi protecţiei egale. În conformitate cu acest prin-
cipiu, în Republica Moldova legislaţia nu poate să prevadă careva
privilegii sau îngrădiri pentru unele sau alte forme de proprietate a
subiectelor antrenate în activitatea de întreprinzător cu atragerea bu-
nurilor aflate în proprietatea statală, municipală sau personală, deoa-
rece „statul ocroteşte proprietatea publică şi privată şi garantează re-
alizarea dreptului de proprietate în formele solicitate de proprietar”,
dar numai în concordanţă cu legea.
Cetăţenilor, organizaţiilor şi altor proprietari li se asigură con-
diţii egale de dezvoltare a diverselor tipuri de proprietate şi apăra-
54
DREPTUL AFACERILOR
rea lor. Nimeni nu are dreptul să retragă în mod forţat bunurile pro-
prietarului, decît în cazurile prevăzute de lege, precum şi să ceară
proprietarului să-şi asocieze bunurile cu bunurile altui proprietar.
Printre alte principii interramurale aplicabile dreptului afacerilor
mai pot fi menţionate: principiul protecţiei secretului comercial al
agentului economic; principiul consensualismului privitor la forma
actului juridic; principiul imixtiunii în viaţa privată a persoanelor fi-
zice etc.
Principiile ramurale caracterizează o ramură de drept luată în
parte, fiind înscrise în coduri şi în alte legi.
Printre principiile specifice dreptului afacerilor putem enumera:
- principiul libertăţii activităţii de întreprinzător, principiu ce
şi-a găsit exprimarea în prevederea constituţională: „Statul trebuie să
asigure libertatea comerţului şi activităţii de întreprinzător”17. Acest
principiu este dezvoltat în Codul civil, precum şi în alte acte legisla-
tive. El înseamnă dreptul întreprinzătorului de a lansa şi a desfăşura
o afacere în orice sferă a activităţii de întreprinzător, în orice formă
organizatorico-juridică prevăzută de lege, cu folosirea patrimoniului
propriu şi cu atragerea bunurilor şi drepturilor patrimoniale de la alte
persoane, să-şi aleagă independent genurile de activitate, să dispună
liber de beneficiul obţinut de pe urma activităţii, după achitarea im-
pozitelor şi a altor plăţi obligatorii etc.
- principiul reglementării activităţii de întreprinzător din partea
statului. În orişice stat activitatea economică este reglementată de
către stat. Diferite, însă, sînt formele şi metodele unei asemenea re-
glementări, acestea fiind determinate de situaţia politică, nivelul dez-
voltării sociale şi economice, tradiţiile istorice, specificul naţional,
precum şi de alţi factori. Statul asigură, în mod democratic, cadrul
juridico-legislativ şi instituţional pentru desfăşurarea activităţii agen-
ţilor economici în condiţiile de exercitare a liberei iniţiative, deter-
minînd în acest mod formele organizatorico-juridice ale activităţii de
întreprinzător, patrimoniul care poate fi folosit, stabilind drepturile,
17
Constituţia R.M., art. 126, alin.l, lit. b
55
obligaţiile şi responsabilităţile agenţilor economici etc. În anumite

împrejurări, ia măsuri pentru a susţine activitatea agenţilor economici
în unele domenii (viticultură, construcţii, industria constructoare de
maşini pentru agricultură etc.) sau în anumite zone, alocă subvenţii,
finanţează investiţii etc. Statul depune eforturi în vederea obţinerii şi
asigurării echilibrului dintre interesele personale ale antreprenorilor
şi interesele publice ale statului şi societăţii.
În acest scop, în faţa agenţilor economici sînt puse anumite obli-
gaţii: de a plăti impozite, de a organiza evidenţa contabilă, de a pro-
teja mediul înconjurător, de a proteja interesele consumatorilor, etc.
– principiul concurenţei loiale. Respectarea principiului dat este o
condiţie necesară pentru dezvoltarea economiei de piaţă şi exercita-
rea activităţii de întreprinzător.
Privite la general, principiile generale ale dreptului nu rămîn în-
tr-un spaţiu suspendat, ele nu există în mod abstract, fără legătură cu
reglementările din ramurile de drept. Fiecare ramură de drept, luînd
drept bază principiile generale, îşi formulează principiile sale spe-
cifice, cum ar fi: în dreptul civil – principiul reparării prejudiciului
cauzat, în dreptul penal – principiul legalităţii incriminării, în drep-
tul procesual – principiul ascultării şi a celeilalte părţi, în dreptul
familiei – principiul ocrotirii mamei şi a copilului etc.
Principiile dreptului afacerilor reprezintă nişte idei fundamen-
tale, diriguitoare, determinate de relaţiile sociale care stau la baza
întregului sistem de drept, reprezentînd o modalitate de coordonare
a normelor de drept al afacerilor.
56
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 5.
NORMA JURIDICĂ A DREPTULUI AFACERILOR
§1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice

Reglementarea relaţiilor sociale are loc prin intermediul norme-
lor sociale (al unor reguli acceptate de societate). Dat fiind faptul că
aceste relaţii ţin de diverse domenii de activitate umană, diferite sînt
şi normele care le reglementează.
O modalitate socială constituie normele juridice. Cunoaşterea
normei juridice implică atît caracterizarea trăsăturilor comune tu-
turor normelor sociale, cît şi caracterizarea trăsăturilor ei specifice.
Punctul de pornire la caracterizarea normei este următorul: orice
normă juridică este o normă socială, însă nu fiecare normă socială
este şi juridică.
Norma juridică reprezintă doar acea normă socială ce conţine o
regulă de conduită, stabilită sau autorizată (sancţionată) de stat, me-
nită să reglementeze cele mai importante domenii de activitate uma-
nă şi ocrotită, în caz de necesitate, prin forţa coercitivă a statului.
De aici rezultă următoarele trăsături esenţiale ale normei juridice
ce sînt specifice şi normelor juridice ale dreptului afacerilor:
a) normele juridice sînt stabilite sau autorizate de către organele
competente de stat. Ele exprimă voinţa statului, care în cele din urmă
reprezintă voinţa poporului, îndreptată spre reglementarea unui anu-
mit tip de relaţii din societate. Exprimată prin normă, voinţa statului
este adresată voinţei participanţilor la raporturile din societate, care
trebuie să-şi coreleze conduita cu îndatorirea sau interdicţia incluse
în normă. Norma este prevăzută întotdeauna pentru situaţii din viaţă,
în care este posibilă selectarea diferitelor variante ale conduitei. Anu-
me de aceea participanţilor la raporturile din societate li se indică
varianta necesară, menţionată în norma de conduită;
57
b) norma juridică are un caracter general. Ea stabileşte tră-

săturile-tip ale situaţiilor de viaţă, la a căror apariţie cărora trebuie
aplicată, indiciile-tip ale relaţiilor sociale. Aceste indicii sînt de-
terminate de normă. Ca urmare, norma juridică apare ca model de
conduită a participanţilor la relaţia socială concretă;
c) norma de drept are menirea de a reglementa nu o relaţie
aparte, singulară, ci un tip de relaţii. Prin aceasta ea se distinge
de actele de aplicare a dreptului (a hotărîrilor autorităţilor publice
asupra unor cazuri concrete) şi de dispoziţiile individuale. Astfel,
norma de drept reglementează tipul de cazuri şi raporturi, este adre-
sată unui cerc de persoane, determinate prin indicii-tip (cetăţeni,
alte persoane fizice, persoane juridice, persoane oficiale etc.);
d) norma de drept, la fel ca şi dreptul în ansamblu, este pre-
văzută să reglementeze conduita oamenilor printr-un tip special
de relaţii; legătura dintre participanţii la ele rezidă în drepturi şi
îndatoriri reciproce. Acest mod de reglementare a relaţiilor sociale
şi a conduitei oamenilor alcătuieşte trăsătura specifică a realiză-
rii dreptului. Normele de drept au un caracter de dispoziţie obli-
gatorie: cînd în dezvoltarea relaţiilor sociale se creează sau apar
condiţiile de realizare, prevăzute de normă, participanţii la aceste
relaţii capătă drepturi concrete şi îndatoriri concrete, care formează
raporturile juridice. Norma ca model al raportului de drept în forma
generală determină dreptul subiectiv, conduita posibilă a unei părţi
care participă la raport;
e) un indiciu specific al normelor juridice este ocrotirea lor
prin constrîngere (coerciţia) de stat. Dreptul nu are nici o valoare
fără un aparat în stare să impună prin constrîngere respectarea nor-
melor de drept. Prin aceasta normele de drept se deosebesc de alte
norme sociale, precum şi de apelurile şi adresările, pe care le includ
actele autorităţilor publice. Măsurile de constrîngere de către stat,
aplicate în cazurile încălcării normelor de drept, sînt variate. Ele
sînt îndreptate spre exercitarea dreptului violat sau spre realizarea
îndatoririi neîndeplinite, precum şi spre pedeapsa infractorului.
58
DREPTUL AFACERILOR
§2. Structura normei juridice a dreptului afacerilor
Norma juridică constituie elementul primar al sistemului de
drept, celula principală din care se construieşte întregul edificiu al
dreptului. Pentru a putea fi receptată, înţeleasă de către toţi subiecţii
de drept, norma juridică trebuie să aibă o anumită structură logică din
care să rezulte cît mai exact răspunsul la cîteva întrebări:
a) cui este adresată şi în ce împrejurări (condiţii) acţionează?
b) ce variantă de comportare prescrie statul subiectului de drept,
adică ce trebuie să facă sau ce trebuie să nu facă subiectul?
c) care vor fi consecinţele nerespectării normei juridice?
Răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit în elementele normei
juridice care, în ansamblul lor, formează structura normei. Astfel,
structura unei norme juridice poate fi schematic reprezentată în fe-
lul următor: „dacă - atunci - în caz contrar...” sau: „Aflîndu-ne pe
teritoriul statului (sau: fiind cetăţeni ai statului) trebuie să respectăm
legile acestui stat; în caz contrar statul va aplica celui ce încalcă nor-
mele de drept măsuri de constrîngere”.
Concretizarea acestor prevederi raportată la anumite norme dă
posibilitatea să determinăm cine şi în ce condiţii trebuie să respecte
norma, ce anume trebuie să se facă pentru realizarea ei, prin ce mă-
suri de constrîngere de către stat această normă este ocrotită împotri-
va încălcărilor.
Vorbind despe structura unei norme juridice, este necesar să
atragem atenţia la următoarele. Analiza structurii normei juridice a
dreptului afacerilor trebuie să fie efectuată sub două aspecte:
a) structura logico-juridică a normei (structura internă);
b) structura tehnico-legislativă (structura externă).
Referitor la structura logico-juridică a normei (structura inter-
nă), norma juridică este compusă din trei elemente:
1) Ipoteza (determinarea cercului de persoane cărora le este
adresată norma, precum şi împrejurările în a căror prezenţa ea se
realizează);
2) Dispoziţia (însăşi regula de conduită, exprimată ca determi-
nare a îndatoririlor şi drepturilor părţilor în raportul juridic);
59
3) Sancţiunea (prevede survenirea consecinţelor în rezultatul

respectării sau nerespectării prevederilor dispoziţiei şi ipotezei)18.
Structura normei juridice se bazează pe interdependenţă, pe ca-
racterul sistematic al normelor juridice. Caracterul sistematic este o
calitate importantă a dreptului: normele juridice sînt indisolubil lega-
te între ele. În anumite aspecte, ele se manifestă ca dispoziţii care au
ipotezele şi sancţiunile lor, iar în altele – ca elemente ale ipotezei sau
sancţiunii altor norme.
Sancţiunea unei norme devine dispoziţie la nerespectarea normei
ocrotite şi la aplicarea măsurilor de constrîngere faţă de infractor; şi
ipotezele devin într-un anumit sens dispoziţii, care indică căror anu-
me circumstanţe să li se atribuie importanţă juridică.
Astfel, din punctul de vedere al pietonilor şi conducătorilor mij-
loacelor de transport, respectarea regulilor circulaţiei rutiere este o
datorie (dispoziţie), iar măsurile administrative pentru nerespectarea
îndatoririi sînt o sancţiune, un mijloc de constrîngere în vederea asi-
gurării respectării acestor reguli. Din punctul de vedere al organelor
de stat şi al persoanelor oficiale, însărcinate să examineze cazurile
despre delictele administrative, una şi aceeaşi normă apare sub un alt
aspect: ipoteza devine descrierea delictului administrativ, iar dispo-
ziţia îndatorirea de a aplica sancţiunea în limitele stabilite prin lege
şi corespunzătoare formei procesuale; mijlocul de asigurare a înde-
plinirii acestei îndatoriri (sancţiunea) este anularea hotărîrii contrare
legii şi nefundamentate cu privire la delictul administrativ, precum şi
responsabilitatea personală a persoanelor oficiale, vinovate de inacţi-
une sau de aplicarea greşită a legii.
Structura logico-juridică a normei este stabilă: o normă cu-
prinde întotdeauna cele trei elemente, adică conţine şi ipoteză, şi
dispoziţie, şi sancţiune. Aceste trei elemente se întîlnesc rar întru-
nite la un loc, într-un articol al actului juridic normativ sau chiar în
actul normativ concret luat în ansamblu. Pentru a reproduce norma
juridică în componenţa ei deplină, de multe ori este necesar să
18
Republicii Moldova – Chişinău: Cartier, 1997.
60
DREPTUL AFACERILOR
luăm în consideraţie prevederile ce se conţin în mai multe articole
ale actului normativ sau, dacă este insuficient, prevederile ce se
conţin şi în alte acte normative.
Structura tehnico-legislativă (structura externă sau redacţio-
nală), înseamnă dispunerea normelor juridice pe articole, alineate,
subalineate şi gruparea acestora în secţiuni, capitole, titluri, pînă la
constituirea unor Coduri, cum sînt cel penal, civil, funciar etc.
Structura normei juridice reprezintă în sine structura ei internă,
forma ei internă, modul de legătură şi ordinea aranjării elementelor
sale componente.
§3. Clasificarea normelor juridice

A clasifica, în general, înseamnă a sistematiza, a aranja într-o
anumită ordine, a determina în ce grupe, în ce categorii poate fi îm-
părţit un tot unitar.
A clasifica normele juridice înseamnă a le grupa pe categorii
pentru a ne orienta în oceanul de norme juridice care ne încon-
joară, a le recunoaşte, a le deosebi mai uşor în cazul realizării lor.
În acest context se poate afirma că problema clasificării normelor
juridice prezintă un interes deosebit, atît din punct de vedere teo-
retic, cît şi practic.
În literatura juridică, pornindu-se de la necesitatea cunoaşterii
mai profunde şi aplicării corecte a normelor juridice, se fac multiple
clasificări după diferite criterii: ramura de drept, forţă juridică a nor-
mei, caracterul prescripţiilor normelor etc.
1. Ramura de drept
Ramura de drept constituie un criteriu important pentru clasifi-
carea normelor juridice. Se explică acest lucru prin faptul că ramura
de drept pune la bază diferenţierea normelor în dependenţă de obiec-
tul reglementării normative şi de metoda reglementării normative,
adică dă răspuns la două întrebări extrem de importante, şi anume:
a) ce domeniu de activitate reglementează normele juridice;
b) în ce mod, cum se face acest lucru?
61
Potrivit acestui criteriu, normele juridice pot fi clasificate în:

norme de drept constituţional, norme de drept administrativ, norme
de drept civil, norme de drept penal, norme de drept al familiei, nor-
me de drept al muncii etc.
2. Forţa juridică
Forţa juridică a normelor de drept depinde, în primul rînd, de
locul pe care îl ocupă actul normativ în sistemul actelor normative.
Putem diferenţia:
a) Norme juridice cuprinse în legi. Acestea, la rîndul lor, pot fi:
- norme juridice cuprinse în Constituţie;
- norme juridice cuprinse în legi organice;
- norme juridice cuprinse în legi ordinare.
b) Norme juridice cuprinse în acte normative subordonate legii.
Acestea, la rîndul lor, pot fi:
- norme juridice cuprinse în hotărîri normative ale Parlamentului;
- norme juridice cuprinse în decrete ale Preşedintelui Republicii;
- norme juridice cuprinse în hotărîri ale Guvernului;
- norme juridice cuprinse în alte acte normative (ordine ministe-
riale şi departamentale, norme juridice cuprinse în acte normative ale
autorităţilor publice locale etc.).
3. Structura tehnico-legislativă
Structura tehnico-legislativă sau modul de redactare. Remar-
căm, de la bun început, că unii autori vorbesc despre structura logică
ca criteriu de clasificare a normelor juridice. Considerăm că drept
criteriu de clasificare poate servi nu structura logică (din punct de
vedere logi, o normă întotdeauna este completă), ci structura ei teh-
nico-legislativă sau modul de redactare a normei. Potrivit acestui,
criteriu pot fi:
a) Norme juridice complete. Sînt norme juridice complete acele
norme care conţin în textul lor, întrunite la un loc, cele trei elemente
de structură: ipoteza, dispoziţia, sancţiunea.
b) Norme juridice incomplete. Caracteristic pentru aceste norme
este faptul că nu toate elementele de structură ale normei se întrunesc
într-un text al normei.
62
DREPTUL AFACERILOR
La rîndul lor, normele juridice incomplete pot fi:
- norme de trimitere (cele care necesită luarea în consideraţie a
textului complet al actului normativ respectiv);
- norme în alb (cele care necesită luarea în consideraţie a texte-
lor altor acte normative).
4. Caracterul conduitei prescrise
Caracterul conduitei prescrise rezultă din modul de reglementa-
re a acestei conduite. În dependenţă de aceasta, normele juridice se
clasifică în:
a) norme imperative;
b) norme dispozitive.
Norme imperative sînt normele care prescriu comportamentul
subiecţilor de drept şi nu admit nici o abatere de la acesta. La rîndul
lor, aceste norme pot fi:
- norme onerative, care prescriu în mod expres obligaţia săvîr-
şirii unei acţiuni (de exemplu, conform alin.(4) art.48 al Constituţiei
Republicii Moldova, “Copiii sînt obligaţi să aibă grijă de părinţi şi să
le acorde ajutor”);
- norme prohibitive care interzic săvîrşirea unor acţiuni (de
exemplu, majoritatea normelor de drept penal conţin interdicţii).
Norme dispozitive sînt normele care acordă subiecţilor de drept
posibilitatea unui larg comportament, adică normele care nici nu
obligă, nici nu interzic o acţiune. La rîndul lor, aceste norme pot fi:
- norme permisive, care permit o anumită conduită;
- norme supletive, care acordă subiectului posibilitatea să alea-
gă singur una din variantele de conduită prevăzute de normă (de
exemplu, conform Codului familiei, “la încheierea căsătoriei soţii,
după dorinţa lor, îşi aleg numele de familie al unuia dintre soţi ca
nume de familie comun al lor sau fiecare soţ îşi păstrează numele de
familie de pînă la căsătorie”).
5. Gradul şi intensificarea incidenţei.
Conform acestui criteriu pot fi diferenţiate:
a) norme care reglementează direct conduita oamenilor;
63
b) norme care reglementează indirect conduita oamenilor (nor-

me care se prezintă sub formă de principii, definiţii etc.).
6. Sfera de aplicare
Potrivit acestui criteriu, normele juridice pot fi:
a) norme generale – care au cea mai largă sferă de aplicare;
b) norme speciale – sînt aplicate într-un domeniu restrîns de
relaţii sociale;
c) norme de excepţie – care stabilesc excepţii de la regula ge-
nerală. Normele cu caracter general şi special sînt pe larg aplicate
în cadrul diverselor coduri, care conţin, de regulă, părţi generale şi
speciale.
7. Criteriul sociojuridic
Potrivit acestui criteriu, normele juridice se clasifică în:
a) norme punitive, care prevăd pedeapsa juridică pentru cei ce nu
respectă comportamentul prescris de lege;
b) norme stimulative, care stabilesc un anumit sistem de stimu-
lente.
64
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 6.
IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR
§1. Noţiunea de izvor de drept

Dreptul constituie un sistem de norme, care îmbracă o anumită
haină juridică, ia o anumită formă, datorită căreia sînt aduse la cunoş-
tinţă întregii societăţi. Dreptul, scria savantul Hegel, trece în existen-
ţa faptică mai întîi prin formă, prin faptul că este pus ca lege....
Dreptul afacerilor constituie un ansamblu de norme ce regle-
mentează raporturile juridice din sfera activităţii de întreprinzător.
Aceste norme trebuiesc aduse la cunoştinţa întregii societăţi şi, în
primul rînd, la cunoştinţa celor al căror comportament îl prescriu.
Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea principa-
lă prin care dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl
prescrie poartă denumirea de izvor de drept.
Noţiunea de izvor de drept este utilizată în mai multe sensuri,
dintre care cele mai răspîndite sînt:
- izvor material şi izvor formal al dreptului;
- izvor direct şi izvor indirect (mediat) al dreptului;
- izvor scris şi izvor nescris al dreptului;
- izvor intern şi izvor extern al dreptului.
Izvoarele materiale ale dreptului mai sînt denumite şi izvoare
reale. Ele sînt concepute ca un sistem de factori sociali, politici, ide-
ologici, materiali care determină acţiunea legiuitorului sau dau naş-
tere unor reguli izvorîte din necesităţile practice de reglementare prin
norme juridice a unor relaţii sociale.
Izvorul formal al dreptului se interpretează ca forma de adoptare
sau sancţionare a normelor juridice, ca mod de exprimare a normelor,
adică ca sursa în care normele juridice sînt reflectate. Izvorul formal
caracterizează mijloacele speciale pe care statul le aplică pentru ca
65
voinţa guvernanţilor să capete un veşmînt juridic. De obicei, acest rol

revine actelor normative.
Izvorul direct al dreptului prezintă modalitatea prin care normele
juridice sînt exprimate. Izvoare directe ale dreptului sînt considerate
actele şi contractele normative.
Indirecte sînt considerate acele izvoare care, pentru a fi consi-
derate juridice, trebuie să fie validate, sancţionate de o autoritate pu-
blică competentă. în calitate de izvor indirect pot servi, de exemplu,
obiceiurile sau normele elaborate de organizaţii nestatale. Aceste
norme devin juridice numai din momentul în care au fost confirmate
în modul respectiv de autoritatea publică.
Scrise sînt considerate izvoarele care necesită o formulare stric-
tă, determinată de principiile legiferării. De exemplu, actul norma-
tiv se prezintă totdeauna sub formă scrisă, pe cînd obiceiul poate fi
transmis şi pe cale orală.
Nu sînt unanime părerile ce ţin de izvorul intern şi izvorul extern
al dreptului. Unii autori consideră că izvorul intern al dreptului îl
constituie normele juridice. Alţii susţin că izvorul intern îl formează
însăşi voinţa general-obligatorie ridicată la rangul de lege.
În ceea ce priveşte izvorul extern al dreptului, el caracterizează
mijloacele prin care voinţa, devenită statală, obţine o haină juridică
adecvată.
Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată şi în alte sensuri.
Aşa, de exemplu, se consideră că politica constituie izvorul politic
al dreptului, în sensul că autoritatea publică este cea care gîndeşte
viitoarele norme juridice. La fel conştiinţa juridică este considerată
ideologie a dreptului.
Deci, izvoarele dreptului afacerilor reprezintă formele de expri-
mare a normelor juridice în cadrul sistemului de drept al afacerilor,
adică modalitatea de instituire sau recunoaştere de către puterea de
stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului.
Aşadar, studierea izvoarelor dreptului ne permite să ajungem
la concluzia că există multiple şi variate forme pe care dreptul le
îmbracă, există o diversitate de izvoare ale dreptului. Multitudinea
66
DREPTUL AFACERILOR
izvoarelor de drept este proprie tuturor sistemelor de drept. Ea se
lămureşte, în primul rînd, prin diversitatea relaţiilor sociale supuse
reglementării juridice.
În evoluţia sa dreptul a cunoscut următoarele forme de exprima-
re (izvoare formale):
a) obiceiul juridic (cutuma);
b) practica judiciară şi precedentul judiciar;
c) doctrina;
d) contractul normativ;
e) actul normativ.
§2. Caracteristica izvoarelor dreptului

1. Obiceiul juridic (cutuma). În succesiunea istorică a izvoa-
relor de drept, obiceiul juridic ocupă, fără îndoială, primul loc.
Obiceiul este cea mai originală formă de manifestare a voinţei
sociale. Chiar în formele cele mai rudimentare, primitive de con-
vieţuire umană găsim unele reguli care nu sînt impuse, în mod
expres, dar de fapt sînt respectate aproape din instinct. Aceste re-
guli apar prin repetarea constantă a unor acte, repetări cărora li se
impune o obligativitate. Elementul lor material, elementul central
îl constituie repetarea constantă.
Bineînţeles, o repetare constantă, continuă, nu este suficientă ca
fapta să se transforme în obicei juridic (să luăm, de exemplu, regulile
de prudenţă, de igienă, de conduită personală etc.). Pentru aceasta se
cere ca repetarea să se sprijine pe convingerea că această repetare
este absolut obligatorie, aşa încît alţii pot să o ceară19.
Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor
sociale în sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente
importante:
1) fie că statul sancţionează (recunoaşte) un obicei şi-1 încorpo-
rează într-o normă oficială;
2) fie că obiceiul este invocat de părţi ca normă de conduită în
19
Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, pag. 226
67
faţa unei instanţe de judecată şi aceasta îl validează în calitate de

regulă juridică.
Normele obişnuielnice (cutuma), recunoscute de puterea de stat,
formează dreptul obişnuielnic sau dreptul cutumiar. El a jucat un rol
deosebit de important ca izvor de drept, mai ales în dreptul epocii
antice şi al celei medievale.
Primele acte normative scrise sînt de fapt mai mult nişte culegeri
de cutume juridice şi mai puţin o creaţie conştientă a legiuitorului.
Acest lucru poate fi lesne înţeles analizînd conţinutul Legii celor 12
table la Roma, al Legii salice la franci.
În epoca medievală numărul cutumelor a sporit şi mai mult, încît
s-a pus problema sistematizării lor. Sînt cunoscute asemenea cule-
geri de cutume, cum ar fi Oglinda saxonă (Sachsenspiegel) din 1230;
Oglinda şvabă (Schwabenspiegel) din 1273-1282; Aşezămintele lui
Ludovic cel Sfînt (1270).
Dreptul cutumiar a avut o importanţă majoră şi pentru ţara noas-
tră. Primele legiuiri (ale lui Alexandru cel Bun, ale lui Vasile Lupu,
ale lui Matei Basarab etc.) lăsau loc larg de manifestare a obiceiuri-
lor. Aşa, de exemplu, Codul Calimach (1817) prevedea următoarele:
dacă în acest cod nu s-ar afla o lege potrivită la pricina înfăţişată,
atunci se cuvine a se urma pămîntescului obiceiu, carele, în curgerea
de mulţi ani de obşte păzindu-se şi între judecători cercetîndu-se,
s-au întărit şi cu chipul acesta au dobîndit putere legiuită.
Obiceiul, deşi extrem de rar, mai continuă să acţioneze şi în zi-
lele noastre. El nu constituie un izvor de drept important în statele ce
ţin de civilizaţia juridică romano-germanică. Dreptul cutumiar ocupă
un loc major în sistemul izvoarelor de drept în statele ce se raliază la
civilizaţia (familia) juridică anglo-saxonă (Common Law).
2. Practica judiciară şi precedentul judiciar (jurisprudenţa)
Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţă, este alcătuită
din totalitatea hotărîrilor judecătoreşti, pronunţate de către instanţele
de toate gradele, pe baza interpretării şi pentru aplicarea legii.
Cu toate că o hotărîre judecătorească este un act individual, un act
de aplicare a dreptului, în care judecătorul dă o soluţie într-un litigiu
68
DREPTUL AFACERILOR
pe baza normelor judiciare în vigoare, activitatea jurisdicţională are
o importanţă foarte mare. Această activitate se manifestă în mod evi-
dent îndată ce viaţa socială a ieşit din faza pur instinctivă (cum era de
multe ori, mai ales la început, în cazul obiceiurilor), cerînd adoptarea
unei decizii. Judecătorul care aplică normele juridice constată în ce
măsură problema apărută se încadrează în sistemul normelor juridice
existente. În acelaşi timp, activitatea jurisdicţională poate sugera şi
noi idei, impuse de dezvoltarea şi complexitatea raporturilor sociale.
Pe parcursul evoluţiei istorice rolul practicii judiciare a fost
apreciat, într-o măsură mai mare sau mai mică. Datorită activităţii
judecătoreşti, practicii acumulate, s-au făcut corectările respective,
căutîndu-se cele mai oportune soluţii.
Unele sisteme de drept, precum ar fi cele de tipul anglo-saxon
(Common-Law Anglia, S.U.A., Canada) includ hotărîrile pronunţate
de instanţele judecătoreşti în sistemele izvoarelor de drept. Preceden-
tele judiciare sînt considerate izvoare de drept şi în statele cu alt sis-
tem de drept. Aşa, de exemplu, în Elveţia există opinia că unele hotă-
rîri ale Tribunalului federal constituie adevărate izvoare de drept.
În Republica Moldova, deşi practicii judiciare i se acordă o aten-
ţie sporită, de regulă, practica judiciară nu este considerată izvor de
drept. Cu unele rezerve se acceptă a fi recunoscute ca izvor de drept
hotărîrile judecătoreşti ce ţin de unele ramuri ale dreptului (dreptul
civil, dreptul familiei, dreptul muncii etc.).
Considerării practicii judiciare ca izvor de drept se opune, de
asemenea, principiul separării puterilor în stat.
3. Doctrina (ştiinţa juridică)
Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care
oamenii de specialitate le dau fenomenului juridic. Ştiinţa juridică
are o importanţă majoră: ea contribuie la înţelegerea fenomenului
juridic, la cunoaşterea relaţiilor sociale, la interpretarea şi aplicarea
corectă a legii, la dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului.
Din punct de vedere istoric, doctrinei i-a revenit un rol creator
direct. În acelaşi timp, ea nu poate fi considerată izvor de drept. Şti-
inţa juridică a fost recunoscută în epoca antică şi în cea medievală.
69
Aşa, de exemplu, împăratul roman Adrian a decis că judecătorii sînt

obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a celor ce crează dreptul.
Şi in Evul mediu doctrina a avut un rol important, judecătorii
apelînd la operele ştiinţifice spre a găsi soluţii potrivite pentru ca-
uzele deduse în faţa lor. S-a ajuns chiar pînă la aceea că se vorbea
despre un drept al profesorilor, despre cutuma specialiştilor etc.
Treptat însă rolul doctrinei a început să scadă, nemaifiind consi-
derată ca izvor al dreptului.
4. Contractul normativ
Contractul (de la latinescul „contractus” – a strînge) este un
acord încheiat între două sau mai multe persoane fizice ori juridice,
din care decurg anumite drepturi şi obligaţii. Ca act juridic, contrac-
tul constituie acordul între două sau mai multe persoane în scopul de
a produce efecte juridice, adică acordul ce naşte, modifică, transmite
sau stinge raporturi juridice.
Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă confor-
mitate cu ele. Mai sînt însă şi contracte care conţin, stabilesc anumite
reguli de conduită. în asemenea cazuri se spune că contractul este
normativ. Spre deosebire de celelalte contracte, contractul normativ
este izvor al dreptului.
Contractele normative pot opera în astfel de domenii, cum ar fi:
a) în dreptul constituţional, în materia organizării şi funcţionă-
rii structurii federative a statelor;
b) în dreptul muncii şi securităţii sociale contractul colectiv de
muncă este un contract normativ, deoarece, în conţinutul său, stabi-
leşte reguli de conduită generală şi obligatorie;
c) în dreptul internaţional public contractul normativ poate fi
întîlnit sub forma tratatelor şi acordurilor internaţionale.
Conform prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, pactele
şi tratatele internaţionale cu privire la drepturile fundamentale ale
omului, la care Republica Moldova este parte, constituie un izvor de
drept (art.4).
5. Actul normativ – principalul izvor de drept
Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de drept
creat de organele autorităţii publice (Parlament, Guvern, Preşedinte,
70
DREPTUL AFACERILOR
organele autorităţilor publice locale etc.), izvor care conţine reguli
generale şi obligatorii, a căror aplicare, la nevoie, este asigurată prin
forţa coercitivă a statului.
Caracteristice pentru actele normativ-juridice sînt următoarele
trăsături generale:
1. Ele sînt acte ale activităţii de elaborare a dreptului de către stat
(organele sale) şi includ prescripţii juridice obligatorii cu caracter
general despre conduita oamenilor şi organizaţiilor, norme juridice,
precum şi prescripţii privind instituirea, modificarea sau suspendarea
acţiunii (anularea) normelor juridice.
Actele normativ-juridice îşi extind acţiunea nu asupra unui ra-
port concret şi nu asupra unui cerc individual concret de raporturi,
ci asupra unui sau altui tip de raporturi sociale şi asupra tipului de
acţiuni ale oamenilor, care alcătuiesc conţinutul lor.
2. Spre deosebire de actele individual-juridice (actele de realiza-
re a normelor de drept), actele normativ-juridice sînt adresate orică-
rui subiect ce participă la aceste relaţii, pot fi aplicate în mai multe
rînduri, adică de fiece dată cînd este vorba despre tipul respectiv de
raporturi şi îşi menţin acţiunea indiferent de faptul că au apărut sau
au încetat raporturile individuale prevăzute în acest act. De exemplu,
prescripţiile Codului civil sînt aplicabile oricărui cetăţean sau orga-
nizaţie, care a intrat în relaţii patrimoniale de proprietate, cumpărare-
vînzare, schimb şi alte raporturi, reglementate prin dreptul civil. Co-
dul penal poate fi aplicat oricărei persoane, care a săvîrşit o acţiune
socialmente-periculoasă pentru societate.
Prescripţiile acestor acte nu-şi epuizează acţiunea ca urmare a
unui sau chiar a mai multor acte de aplicare sau îndeplinire. Ele se
aplică şi se utilizează în repetate rînduri. Anume aceasta denotă că
prescripţiile juridice ale actelor menţionate sînt aplicabile la un tip
sau altul de relaţii sociale, au un caracter normativ general, sînt nor-
me de drept.
Sistemul actelor normative ale organelor de stat, interdependen-
ţa acestor acte, precum şi ordinea emiterii lor sînt reglementate de
Constituţie şi de alte acte legislative. Această reglementare asigu-
71
ră realizarea principiilor democratice ale sistemului de izvoare ale

dreptului – supremaţia legii, caracterul obligatoriu al hotărîrilor orga-
nelor ierarhic superioare pentru cele ierarhic inferioare, al hotărîrilor
organelor locale ale puterii în limitele teritoriului din subordine. În
felul acesta, se asigură hotărîrea uniformă a chestiunilor principale
ale politicii statului în întregul sistem de acte normative.
Locul pe care îl ocupă unul sau alt act juridic-normativ în siste-
mul general al acestor acte este determinat de locul organului care
l-a emis în sistemul organelor statului, iar sfera acţiunii, orientarea
şi limitele conţinutului actelor – de competenţa organului menţionat.
Pe această bază apare interdependenţa actelor normativ-juridice ale
organelor de stat, exprimată în forţa lor juridică. Actele organelor
ierarhic superioare dispun de o putere juridică mai mare, iar actele
organelor ierarhic inferioare (subordonate), care trebuie emise în co-
respundere cu primele, au o forţă juridică mai mică.
Întregul sistem de izvoare ale dreptului îl putem diviza în două
grupe mari:
• legi;
• acte normative subordonate legii.
Prin termenul lege, în sens larg, se înţelege orice act normativ
elaborat de autorităţile publice. În sens restrîns, acest termen desem-
nează actul normativ care emană de la organul legislativ (Parlamen-
tul), care în baza legislaţiei în vigoare este unica autoritate legiuitoa-
re în ţară.
În ierarhia lor, legile propriu-zise sînt situate după criteriul forţei
lor juridice. Parlamentul Republicii Moldova, singurul deţinător al
puterii de reglementare prin lege a relaţiilor sociale, emite, în exerci-
tarea acestei puteri, trei categorii de legi:
- legi constituţionale;
- legi organice;
- legi ordinare.
Legile constituţionale ocupă primul loc în ierarhia legilor atît
prin conţinutul lor, cît şi datorită procedurii speciale de adoptare a
acestora. Astfel, prin conţinutul lor, legile constituţionale sînt legi
72
DREPTUL AFACERILOR
care introduc texte noi în Constituţie, abrogă anumite texte constitu-
ţionale sau le modifică pe cele existente.
Constituţia Republicii Moldova (29.07.1994) se situează în „vîr-
ful piramidei” tuturor actelor normative ce reglementează relaţiile
economiei republicii. Constituţia are forţă juridică superioară celor-
lalte legi, consimţind perspectiva politicii interne şi externe a statu-
lui, statutul juridic al omului şi cetăţeanului, precum şi structurile
economice şi formele proprietăţii.
Astfel, Constituţia Republicii Moldova stabileşte că factorii de
bază ai economiei Moldovei reprezintă economia de piaţa, libera ini-
ţiativă şi concurenţa loială: Economia Republicii Moldova este o eco-
nomie de piaţă de orientare socială, bazată pe proprietatea privată
şi publică, antrenate în concurenţă liberă. Statul trebuie să asigure
reglementarea juridică a activităţii economice; libertatea comerţului
şi a activităţii de întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea
unui cadru favorabil valorificării tuturor factorilor de producţie; invi-
olabilitatea investiţiilor persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine.
Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Legile
organice sînt legi ce reprezintă o prelungire a materiilor constituţi-
onale şi ele pot interveni numai în domeniile expres prevăzute de
Constituţie (alin.3 al art.72 al Constituţiei Republicii Moldova) sau
domenii pentru care Parlamentul consideră necesară adoptarea de
legi organice.
Legile ordinare intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu
excepţia celor rezervate legilor constituţionale şi legilor organice.
Printre legile ce reglementează activitatea de întreprinzător,
locul primordial îi revine Legii nr.1107-XV din 06.06.2002 Codul
civil, ce reglementează un şir de raporturi juridice cu caracter patri-
monial şi personal nepatrimonial ce corespund situaţiei economice
actuale. Normele Codului civil reglementează formele de organizare
juridică a activităţii de întreprinzător, libertatea agenţilor economici
de a contracta şi modul de încheiere a contractelor etc., recunoscînd
egalitatea participanţilor persoane fizice şi juridice la raporturile de
drept al afacerilor.
73
Principiile generale ale activităţii de întreprinzător, formele ju-

ridice de organizare a întreprinderilor şi caracteristica lor succintă
– modul de înfiinţare, conţinutul actelor constitutive, procedura înre-
gistrării şi licenţierii, precum şi modalitatea de încetare a activităţii
întreprinderii sînt stabilite de către Parlament prin legi speciale (Le-
gea cu privire la SRL etc.)
Toate celelalte acte normative poartă denumirea generală de acte
normative subordonate legii. O asemenea denumire este chemată să
sublinieze respectarea strictă a principiului de supremaţie a legii în
procesul de elaborare a actelor normative, precum şi în perioada lor
de acţiune.
La categoria actelor normative subordonate legii sînt atribuite:
hotărîrile Parlamentului, decretele prezidenţiale, hotărîrile Guvernu-
lui, actele organelor administraţiei publice centrale de specialitate,
actele autorităţilor publice locale.
Hotărîrile şi moţiunile Parlamentului, de regulă, sînt acte de
aplicare a normelor juridice şi, prin urmare, nu conţin norme juridice
şi nu au caracter normativ. În acelaşi timp, se mai elaborează hotărîri
ce conţin anumite norme juridice. Aceste hotărîri de cele mai multe
ori sînt emise în scopul executării legilor şi sînt subordonate acesto-
ra. Printre Hotărîrile Parlamentului ce vizează domeniul antrepreno-
riatului pot fi indicate: Hotărîrea pentru aprobarea Regulamentului
privind modul de utilizare a mijloacelor fondului pentru susţinerea
agriculturii; Hotărîrea privind rezultatele controlului asupra activită-
ţii Departamentului Tehnologii Informaţionale etc.
Decretul Preşedintelui Republicii. Potrivit prevederilor
Constituţiei, în exercitarea atribuţiilor sale. Preşedintele Republi-
cii Moldova emite decrete, obligatorii pentru executare pe întreg
teritoriul statului. Categoria actelor normative nu includ toate
decretele prezidenţiale, ci doar numai decrete care conţin norme
juridice. Nu sînt acte normative, de exemplu, decretele aplicative
(prin care se conferă decoraţii şi titluri de onoare, se acordă grade
militare supreme, se soluţionează problemele cetăţeniei, se acor-
dă graţiere etc.).
74
DREPTUL AFACERILOR
Hotărîrile şi ordonanţele Guvernului se întemeiază în cali-
tatea acestuia de a fi organ de vîrf al administraţiei publice, exer-
citîndu-şi autoritatea executivă şi de dispoziţie pe întreg teritoriul
statului. Aceste acte normative sînt bazate pe Constituţie şi legi,
prevăd măsuri de aplicare a legilor în cele mai diferite domenii
(de exemplu: organizarea administrativă centrală şi locală, modul
de realizare a activităţilor economice şi financiare, reglementarea
unor contravenţii etc.).
Dispoziţiile Guvernului întotdeauna sînt acte aplicative. Ho-
tărîrile Guvernului pot avea atît caracter normativ, cît şi aplicativ.
Este important a sublinia faptul că hotărîrile se emit pentru orga-
nizarea executării legilor. Ca exemplu pot fi analizate Hotărîrile
Guvernului: Cu privire la reglementarea monopolurilor, Cu pri-
vire la aprobarea Strategiei Investiţionale a Republicii Moldova,
Cu privire la adoptarea Concepţiei administrării corporative a
întreprinderilor din economia naţională.
Alte acte normative. În această categorie intră actele emise
de conducătorii organelor administraţiei publice centrale de spe-
cialitate (ministere, birourile, serviciile etc.), precum şi cele care
sînt emise de autorităţile publice locale. Ele sînt izvoare de drept
în măsura în care conţin norme juridice şi au forţă juridică ca şi
legile, decretele, hotărîrile Guvernului.
Acte normative cu caracter intern adoptate de înșişi agen-
ţii economici în scopul reglementării propriei activităţi au un rol
deosebit de însemnat în dreptul afacerilor. Printre aceste acte pot
fi numite, în primul rînd, actele constitutive ale întreprinderilor,
precum şi diferite regulamente. Ele pot să se refere atît la activi-
tatea întreprinderii în ansamblu (statutul întreprinderii, contractul
de societate), cît şi la activitatea anumitor subdiviziuni ale între-
prinderii (regulamentul filialei, reprezentanţei). În al doilea rînd,
pot fi numite contractele, prin intermediul cărora se stabileşte re-
gimul juridic al participanţilor la activitatea de întreprinzător.
75
§3. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra

persoanelor
Normele juridice sînt adoptate în vederea realizării lor practice.
Adoptînd un act normativ legiuitorul urmăreşte scopul ca normele
ce se conţin în el să contribuie la reglementarea eficientă a relaţiilor
sociale respective, să ofere garanţii acestor relaţii şi să protejeze anu-
mite valori sociale. Din aceste considerente o importanţă deosebită
are acţiunea actelor normative.
Coordonatele principale ale acţiunii actului normativ sînt: tim-
pul, spaţiul şi cercul de persoane.
1) Acţiunea actului normativ în timp
Timpul acţiunii actului normativ defineşte durata acestuia, pe-
rioada acţiunii lui. Un act normativ nu poate fi veşnic, deoarece nu
sînt constante, veşnice nici relaţiile sociale reflectate în el. În acelaşi
timp, adoptînd un act normativ, legiuitorul consideră că el va func-
ţiona o durată mai mare sau mai mică de timp. Această durată este
cuprinsă între doua momente esenţiale:
- momentul iniţial al actului normativ (intrarea în vigoare);
- momentul final (abrogarea).
Momentul iniţial caracterizează momentul intrării în vigoare
a actului normativ. Să analizăm, de exemplu, acţiunea unei legi în
timp. Regula generală în această privinţă este că o lege intră în vi-
goare la data publicării ei în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
(art.76 al Constituţiei). Ca urmare, legea are efect juridic numai asu-
pra evenimentelor de după publicarea ei. Acest principiu îşi găseşte
explicaţia în faptul că oamenii, pentru a-şi coordona conduita lor cu
prevederile legii, trebuie mai întîi să cunoască aceste prevederi.
De la această regulă sînt următoarele derogări:
a) o lege intră în vigoare la o dată prevăzută în textul ei (art.76
al Constituţiei).
În legătură cu aceasta nu poate fi trecută cu vederea următoarea
prevedere constituţională extrem de importantă: „Nepublicarea legii
atrage inexistenţa acesteia”. Prin urmare, data indicată în textul legii
nu poate precede publicării legii. Stabilirea unei date ulterioare de
76
DREPTUL AFACERILOR
intrare în vigoare a legii este determinată de necesitatea pregătirii
acţiunii noii legi, în special cînd aplicarea ei necesită anumite măsuri
organizatorice sau atrage după sine schimbări fundamentale;
b) o lege se aplică unor situaţii întîmplate anterior apariţiei ei.
Aplicarea retroactivă a legii are loc în:
- cazul legii penale mai blînde (nu se va aplica nici o pedeapsă
mai aspră decît cea care era aplicabilă în momentul comiterii actu-
lui delictuos, art.22 al Constituţiei Republicii Moldova);
- cazul unor situaţii de pînă la apariţia legii, dar nesoluţionate
încă definitiv pînă la acea dată;
- cazul legilor interpretative.
Momentul final, încetarea acţiunii legii are loc în diferite forme:
prin abrogare, prin îndeplinirea termenului pentru care legea a fost
edictată şi prin căderea legii în desuetudine.
Abrogarea poate fi definită ca un procedeu tehnico-juridic prin
care legea fără termen îşi încetează activitatea prin renunţarea la ea.
Abrogarea poate fi expresă, cînd momentul final al legii rezultă
expres din dispoziţiile legale. La rîndul ei, abrogarea expresă poate fi:
- directă (cînd se precizează formal în textul legii noi că un
anumit act normativ se abrogă);
- indirectă (cînd nu se precizează denumirea concretă a actului
normativ ce se abrogă, dar se prevede expres că actele normative sau
dispoziţiile contrare se abrogă).
Abrogarea poate fi şi tacită, cînd în textul legii noi nu se vorbeş-
te despre abrogarea unui act sau a unor acte normative, dar abrogarea
rezultă din simplu motiv că una şi aceeaşi situaţie este reglementată
într-un mod absolut nou de noua lege, ceea ce nu mai permite apli-
carea legii vechi.
O altă formă de încetare a acţiunii legii este căderea ei în desu-
etudine. În acest caz este vorba despre legea care a fost total depă-
şită de dezvoltarea relaţiilor sociale, de schimbările din societate, de
faptul că factorii care au condiţionat apariţia legii au încetat să mai
existe. Din cele spuse reiese că acţiunea legii nu are nici o justificare.
Fiind depăşită de timp, legea îşi încetează activitatea.
77
În practică se pot întîlni, deşi rar, şi cazuri în care o lege se adoptă

pe un termen strict determinat. La atingerea termenului respectiv acţi-
unea legii încetează fără a mai fi nevoie de procedura de abrogare.
2) Acţiunea actelor normative în spaţiu
Actele normative au o acţiune bine determinată nu doar în timp,
dar şi în spaţiu, adică pe un anumit teritoriu. Se explică aceasta prin
faptul că actul normativ este produsul activităţii statului şi al organe-
lor sale care au o anumită competenţă teritorială. Să analizăm acţiu-
nea în spaţiu a legii.
Acţiunea legii în spaţiu se analizează sub două aspecte: aspectul
intern şi aspectul extern sau internaţional.
Aspectul intern al problemei caracterizează răsfrîngerea acţiunii
legii în limitele teritoriale, reieşind din competenţa teritorială a orga-
nului de stat respectiv. De exemplu, Parlamentul Republicii Moldova
este în drept să adopte legi care să se răsfrîngă pe întregul ei teritoriu
sau pe o parte din teritoriul statului (bunăoară, prevederile Legii Re-
publicii Moldova cu privire la statutul juridic special al Găgăuz-Yeri
se răsfrîng numai pe teritoriul respectiv).
Autorităţile publice locale adoptă acte normative a căror sferă de
aplicare este limitată de teritoriul respectiv (de exemplu, în limitele
municipiului, oraşului, satului etc.).
Aspectul internaţional al aplicării legii răspunde la întrebarea
dacă legea naţională se aplică pe teritoriul altor state şi dacă o lege
străină poate fi aplicată în limitele teritoriului statului respectiv.
Principiul care domină în problema enunţată este următorul: legea
se aplică pe teritoriul statului al cărui organ legislativ a adoptat-o.
De la acest principiu sînt admise următoarele abateri:
a) legea nu se răsfrînge pe teritoriul statului respectiv asupra
unor categorii de persoane străine şi a bunurilor acestora. Este cazul
ce ţine de persoanele care beneficiază de imunitate diplomatică, de
clădirile reprezentanţelor diplomatice etc;
b) legea unui stat urmăreşte pe cetăţenii statului respectiv chiar
atunci cînd ei îşi au domiciliul sau reşedinţa în străinătate, pe terito-
riul altui stat.
78
DREPTUL AFACERILOR
3) Acţiunea actelor normative asupra persoanelor
Această problemă, în parte, a fost elucidată odată cu cercetarea
acţiunii teritoriale a actelor normative, deoarece teritoriul nu este o
categorie abstractă, este un spaţiu populat de oameni. Legea este des-
tinată omului privit ca persoană fizică sau ca persoană juridică.
Acţiunea legii asupra persoanelor diferă de la o lege la alta. Din
acest punct de vedere, distingem:
a) legi cu vocaţie generală de aplicare atît faţă de persoanele
fizice, cît şi de persoanele juridice;
b) legi care se aplică numai persoanelor fizice;
c) legi care se aplică numai persoanelor juridice;
d) legi care se aplică numai anumitor categorii de subiecţi de
drept (de exemplu, se aplică numai faţă de judecători sau faţă de
pensionari etc.);
e) legi care se aplică unei singure persoane, dar nu în calitatea
sa de persoană fizică, ci în calitate de deţinător al unei anumite func-
ţiuni, indiferent de cine este această persoană (de exemplu, dispoziţi-
ile constituţionale referitoare la Preşedintele Republicii etc.).
În final, remarcăm că în Republica Moldova legile şi alte acte
normative se aplică în mod egal tuturor cetăţenilor, fără deosebire de
rasă, naţionalitate sau sex.
79
CAPITOLUL 7.
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
§1. Conceptul interpretării normelor juridice

Normele juridice, pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au
fost elaborate, trebuie să fie respectate, executate sau aplicate, adi-
că traduse în viaţă. Pentru a putea fi însă realizate, normele juridice
trebuie să fie cunoscute, înţelese de către toţi subiecţii. Înţelegerea,
cunoaşterea sensului adecvat al normei se impune în mod impera-
tiv, mai ales în procesul de aplicare a normelor de drept. Organul de
aplicare, persoana oficială trebuie să clarifice cu toată precizia textul
normei juridice şi să fie convins în veridicitatea variantei de compor-
tare prescrise de legiuitor. Acest lucru se face în cadrul interpretării
normelor juridice.
Interpretarea constituie o operaţie logico-raţională care, lă-
murind înţelesul exact şi complet al dispoziţiilor normative, oferă
soluţiile juridice adecvate pentru diferitele situaţii cu care ne con-
fruntăm.
Necesitatea interpretării este condiţionată de următorii factori.
În primul rînd, norma juridică are un caracter general, impersonal, ti-
pic şi nu poate cuprinde toate situaţiile posibile care apar în viaţă. Ea
se aplică doar pentru anumite situaţii concrete. Deseori este necesar
a răspunde la întrebarea: în ce măsură cazul concret analizat este cu-
prins de norma juridică? sau norma juridică respectivă se referă sau
nu şi la cazul concret? Acesta se face pentru a da un răspuns la justa
valoare, pentru a şti precis ce a avut în vedere legiuitorul, ce scop a
urmărit el adoptînd norma juridică respectivă.
În al doilea rînd, orice normă juridică activează nu izolat, ci în
cadrul unui sistem bine determinat, unde fiecare normă îşi are meni-
rea sa. O normă poate fi înţeleasă mai bine numai dacă va fi privită în
80
DREPTUL AFACERILOR
contextul general al normelor sistemului juridic, de drept, al ramu-
rii de drept. La înţelegerea adecvată a sensului normei juridice ne
ajută şi principiile dreptului (principiile generale, interramurale,
ramurale).
În al treilea rînd, adeseori interpretarea normelor dreptului se
impune şi de necesitatea de a înţelege terminologia, stilul folosit
de legiuitor.
În fine, în procesul de aplicare a dreptului pot fi cazuri de
reglementări contradictorii, neclare, confuze. Pentru a ieşi din
asemenea situaţii poate să apară necesitatea ca legiuitorul să facă
unele precizări, concretizări.
Interpretarea cunoaşte mai multe forme. Pentru a stabili for-
mele (felurile) interpretării se folosesc mai multe criterii:
a) puterea obligatorie sau lipsa acesteia. În dependenţă de
aceasta, interpretarea poate fi oficială (obligatorie) şi neoficială
(neobligatorie);
b) metoda folosită pentru interpretarea legii. În dependenţă
de aceasta, interpretarea poate fi logică, istorică, sistematică, gra-
maticală etc.;
c) rezultatul la care se ajunge prin interpretare. În dependenţă
de aceasta, interpretarea poate fi literală, extensivă şi restrictivă.
§2. Formele (felurile) interpretării

Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participă
diferite subiecte, în dependenţă de calitatea subiectului şi, ca ur-
mare a acestei calităţi, de forţa ei juridică. Interpretarea poate fi
de două feluri: oficială şi neoficială.
Această clasificare este cunoscută încă în doctrina Romei An-
tice şi este pe larg răspîndită în doctrina juridică contemporană.
Acest lucru se explică prin faptul că criteriile acestei clasificări au
rămas aceleaşi: calitatea autorului interpretării.
1. Interpretarea oficială este interpretarea ce se înfăptuieşte
de un organ de stat în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, potrivit
legii.
81
De regulă, organele care emit acte normative procedează une-

ori la interpretarea acestora prin acte interpretative. Atunci cînd
organul de stat îşi interpretează propriul act normativ, această in-
terpretare poartă denumirea de interpretare autentică.
Interpretarea oficială are forţă juridică obligatorie. Actul de
interpretare oficială se echivalează după forţa sa juridică cu actul
normativ supus interpretării.
Să analizăm, de exemplu, cine dispune de dreptul de a inter-
preta în Republica Moldova legea. Amintim că Constituţia stabi-
leşte trei categorii de legi: legi constituţionale, legi organice, şi
legi ordinare.
Conform Constituţiei, interpretarea oficială a Constituţiei şi a
legilor constituţionale ţine de competenţa exclusivă a Curţii Con-
stituţionale (lit.b) alin.(1) art.135).
Interpretarea oficială a legilor organice şi ordinare ţine de
competenţa Parlamentului (lit.c) art.66 al Constituţiei).
Curtea Constituţională, fiind unicul subiect cu dreptul de a
interpreta legile constituţionale, poate să interpreteze oficial şi ce-
lelalte categorii de legi: organice şi ordinare.
Interpretarea oficială poate fi atît generală, cît şi cauzală.
Generală este interpretarea care îmbracă forma unor norme
obligatorii cu caracter general.
Interpretarea cauzală este forma interpretării oficiale care se
realizează cu prilejul soluţionării de către organele competente a
unor cazuri concrete.
2. Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de subiecţi
ce nu dispun de dreptul de a interpreta oficial actul normativ. In-
terpretarea neoficială se face de către savanţi, de către avocaţi, de
către alţi cetăţeni etc. Fiind făcute de subiecţi ce nu sînt purtători
ai unei părţi din puterea de stat, interpretarea neoficială nu are
forţă juridică obligatorie. Dar, în cazul în care soluţiile propuse
conving organul cu drept de interpretare oficială de oportunitatea
soluţiei enunţate, interpretarea neoficială capătă o însemnătate
foarte mare.
82
DREPTUL AFACERILOR
§3. Metodele interpretării
Prin metodă de interpretare înţelegem totalitatea procedee-
lor folosite pentru explicarea conţinutului prevederilor normelor
juridice, clarificarea care se face prin aplicarea lor la cazuri con-
crete.
În procesul de interpretare a textelor normelor juridice se
aplică cele mai diverse metode. Deseori, pentru a înţelege la justa
valoare o normă juridică se apelează concomitent la două sau la
mai multe metode.
În dependenţă de metoda folosită, interpretarea poate fi logi-
că, gramaticală, sistematică şi istorică.
Metoda logică este cea mai larg întîlnită între procedeele de
interpretare a normei juridice. Ea constă în folosirea unor proce-
dee ale logicii formale generale. Metoda logică nu poate fi sepa-
rată de celelalte metode sau procedee, deoarece orice lămurire a
sensului normei juridice se sprijină pe utilizarea judecăţii logice.
Printre procedeele, regulile logice sînt frecvent utilizate ur-
mătoarele reguli:
a) excepţia este de strictă interpretare: trebuie de înţeles în
sensul că excepţiile nu pot fi create prin interpretare. În cazul in-
terpretării nu se generează, nu apar noi norme juridice, ci este
doar lămurit conţinutul normelor existente;
b) unde legea nu distinge nici interpretul n-o face: este re-
gula, potrivit căreia în cazul unei formulări generale a textului
normativ subiectul interpretării nu poate introduce distincţii, deo-
sebiri. Aplicarea, de asemenea, este generală;
c) legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, și nu in-
vers: este regula, potrivit căreia nu trebuie să fie căutate pricini
pentru a nu aplica legea. Atît timp cît o lege este în vigoare ea ur-
mează să fie realizată practic. Sarcina interpretului este de a găsi
soluţia oportună de aplicare a legii în toate împrejurările.
Metoda gramaticală. Această metodă constă în stabilirea sen-
sului exact al normei juridice cu ajutorul procedeelor de analiză
83
morfologică şi sintactică a textului actului normativ, pornindu-se

de la înţelesul cuvintelor folosite, de la legătura dintre ele, de la
construcţia frazei, de la semnificaţia semnelor de punctuaţie etc.
Procedeele de interpretare gramaticală impun să unificăm
sensul unor termeni juridici şi să nu-i folosim în mai multe sen-
suri. Aşa, de exemplu, la folosirea termenului „persoană juridică”
este necesar să ţinem cont de sensul juridic adecvat al acestui
termen.
Metoda sistematică constă în explicarea sensului unei norme
juridice, a unui text normativ, prin determinarea locului acestei
norme sau acestui text în sistemul ramurii de drept, în sistemul
dreptului în ansamblu, în sistemul principiilor fundamentale ale
dreptului, precum şi în stabilirea legăturilor acestei norme sau
acestui text cu alte dispoziţii normative.
Necesitatea aplicării acestei metode decurge din caracterul
sistematic al normelor juridice, din legăturile indisolubile ale tu-
turor normelor în sistemul de drept. Metoda sistematică obligă
să nu uităm că o normă de drept nu poate fi înţeleasă la justa ei
valoare, dacă este ruptă din contextul celorlalte norme. Utilitatea
acestei metode este şi mai evidentă în cazurile normelor incom-
plete din punct de vedere redacţional, în cazurile cînd conţinutul
ei reiese din structura logică a normei.
Metoda istorică presupune examinarea împrejurărilor în care
a fost elaborată norma juridică sau actul normativ respectiv. Ea
presupune cercetarea materialelor care au stat la baza elaborării
normei sau actului normativ, expunerea de motive şi discuţiile ce
s-au purtat pe marginea materialului normativ supus interpretării.
O informaţie respectivă asupra acestei probleme poate fi găsită în
preambulul actului normativ.
În cadrul interpretării istorice se poate recurge, de asemenea,
la compararea reglementărilor actuale cu cele precedente, la ana-
liza evoluţiei istorice a conceptului reglementării normative.
84
DREPTUL AFACERILOR
§4. Rezultatul interpretării normelor juridice
Analiza procesului de interpretare a normelor juridice nu
poate fi considerată completă, dacă nu se va lua în consideraţie
rezultatul acestui proces. Din punctul de vedere al rezultatelor
interpretării normelor juridice, interpretarea poate fi: literală, ex-
tensivă sau restrictivă.
Interpretarea literală este acea formă a interpretării, în cadrul
căreia ne convingem de faptul că conţinutul normelor juridice co-
incide întru totul cu textul în care sînt formulate. În acest caz se
spune că legea este limpede, clară. Organul de aplicare nu are decît
sarcina s-o aplice, conform textului. Tendinţa legiuitorului este de a
adopta anume asemenea norme juridice, acte normative.
Interpretarea extensivă este acea formă a interpretării în ca-
drul căreia textului normei juridice i se atribuie un conţinut mai
larg, mai sporit comparativ cu cel ce rezultă din simpla lui lectură.
Cu alte cuvinte, textul normei juridice se extinde şi asupra unor
cazuri care nu se încadrează perfect în „litera lui”.
Interpretarea restrictivă are loc în cazul cînd textului supus
interpretării i se atribuie un conţinut mai restrîns decît cel ce rezultă
din simpla lui lectură. Aceasta poate să se întîmple în cazurile cînd
lipseşte o concordanţă între cazurile de aplicare practică şi cazurile
ce au fost reflectate în textul actului normativ. De aici rezultă că
formularea textului legii este mai largă decît conţinutul ei real.
85
CAPITOLUL 8.
RAPORTUL JURIDIC
§1. Conceptul raportului juridic

Dreptul, ca un sistem de norme indisolubil legate între ele, nu
constituie un scop în sine. El este creat în vederea realizării func-
ţiilor sale, printre care locul primordial aparţine funcţiei de a re-
glementa conduita oamenilor, modul lor de comportare în relaţiile
sociale de o însemnătate majoră. Această funcţie a dreptului se rea-
lizează, în principal, prin aceea că, în relaţiile reglementate pe cale
juridică, oamenii sînt obligaţi să se comporte conform prescripţiilor
normelor juridice.
Aceste raporturi sau relaţii sociale capătă caracterul de raporturi
sau relaţii juridice. Ele se numesc juridice, deoarece sînt create şi re-
zultă din acţiunea dreptului, spre deosebire de relaţiile politice, mo-
rale, religioase etc., care sînt rezultatul acţiunii unor norme sociale,
cum ar fi normele politice, etice, religioase etc.
Prin urmare, raportul juridic apare ca o asemenea relaţie socia-
lă care este reglementată prin intermediul normelor juridice.
Atît timp cît o relaţie socială nu este reglementată de norme ju-
ridice ea nu poate fi o relaţie juridică. Din momentul în care apare o
normă juridică care o reglementează, ea devine juridică. De exemplu,
o asemenea relaţie socială cum ar fi schimbul este cunoscută încă din
timpurile străvechi. Sute şi mii de ani ea a existat, fiind reglementată
de aşa norme sociale, cum ar fi: obiceiurile, tradiţiile, morala. Din
momentul din care apar normele juridice ce reglementează relaţia
socială concretă ea devine o relaţie juridică.
Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar
ca o realizare a normelor. Normele juridice prevăd anumite modele
de comportament (vînzare-cumpărare, împrumut, arendă etc.). Dar,
86
DREPTUL AFACERILOR
conduita prescrisă de normă devine realitate numai atunci cînd se
concretizează în anumite raporturi sociale, cînd se cunosc subiec-
ţii raportului, se cunoaşte în legătură cu ce acest raport a apărut, ce
drepturi şi ce obligaţiuni au subiecţii raportului, care vor fi consecin-
ţele abaterii de la modelul prescris de norma juridică etc.
Oamenii intră în raporturi juridice pentru că urmăresc realizarea
unor scopuri: fie personale, fie sociale, fie impuse de normele juri-
dice. Ar fi absurd ca cineva să facă ceva fără nici un fel de scop. A
presupune că oamenii ar intra într-un raport juridic fără nici un scop
este o absurditate.
Dat fiind faptul că la baza raporturilor sociale reglementate de
norme juridice stau diverse scopuri, diverse pot fi şi raporturile juridi-
ce apărute. Este imposibil a concretiza numărul de raporturi juridice la
care participă un om pe parcursul vieţii sale. Cu atît mai mult nu pot fi
enumerate raporturile juridice ce iau naştere într-o societate. Şi totuşi,
deși există un număr enorm de raporturi juridice, toate aceste raporturi
au anumite trăsături specifice ce le deosebesc de alte relaţii sociale.
Trăsăturile fundamentale ale raporturilor juridice constau în ur-
mătoarele:
1. Raportul juridic este un raport social. Prin urmare, dacă orice
raport juridic este o relaţie socială, nu orice relaţie socială este un
raport juridic. Relaţia socială devine raport juridic numai în măsura
în care a fost obiectul de preocupare a legiuitorului, sub forma adop-
tării unei norme juridice care s-o reglementeze. Sînt relaţii sociale
(de exemplu, relaţiile de prietenie, tovărăşie etc.) care nu constitu-
ie obiect de reglementare juridică. Cercul acestor relaţii poate să se
micşoreze sau, dimpotrivă, să se mărească. Totul depinde de intere-
sul social major, de voinţa legiuitorului.
Caracterul social al raportului juridic se manifestă prin faptul că
el se stabileşte întotdeauna între oameni, cu participarea oamenilor
(fie între ei, fie între ei şi organele statului, organizaţii, întreprinderi,
instituţii etc.).
Subliniind apariţia unui raport juridic doar între oameni, cu parti-
ciparea lor, renumitul jurist Mircea Djuvara scria: „Un Robinson ipo-
87
tetic, complet izolat într-o insulă, fără nici un contact cu altă persoană,
nu poate avea relaţii juridice, pentru că nu poate avea asemenea relaţii
nici cu arborii, nici cu cerul, nici cu pămîntul pe care stă”.
2. Raportul juridic este un raport voliţional. Prin caracterul voli-
ţional al raportului juridic se înţelege, în primul rînd, faptul că el este
reglementat de norme juridice, norme care exprimă voinţa guvernan-
ţilor, voinţa legiuitorului, voinţă care, în condiţiile unui regim cu ade-
vărat democratic, poate fi voinţa poporului. Plecînd de la faptul că
raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma juridică,
iar norma juridică înseamnă voinţa ridicată la rang de lege, caracterul
voliţional al acestui raport este evident.
Caracterul voliţional al raportului juridic se manifestă şi prin vo-
inţa subiecţilor ce participă la raportul juridic concret. În asemenea
cazuri se vorbeşte despre dublul caracter voliţional al raporturilor
juridice: cel exprimat prin norma juridică şi cel exprimat de voinţa
subiecţilor raportului juridic enunţat.
3. Raportul juridic este un raport valoric. Într-un raport juridic
îşi găsesc concretizare valorile esenţiale ale societăţii. Prin interme-
diul normelor juridice statul încurajează, promovează şi estimează
aceste valori. Participanţii la raportul juridic dispun de anumite drep-
turi şi obligaţiuni. De exemplu, la raportul de împrumut împrumuta-
tul trebuie să plătească împrumutătorului suma de bani respectivă.
De aici rezultă că unul are o valoare mai mare decît altul. Situaţii
asemănătoare pot fi observate şi în alte raporturi juridice. Prin urma-
re, în toate raporturile juridice se stabileşte o valoare şi de aceea se
poate spune că întregul drept nu este decît o cercetare de valori. Ele
se realizează în valori tot mai înalte, care au aceeaşi natură ca ideea
de obligaţie însăşi, fiind valori necondiţionate.
4. Raportul juridic este o categorie istorică. Apărut la o anu-
mită etapă de dezvoltare istorică, odată cu apariţia statului şi drep-
tului, raportul juridic poartă pecetea epocii istorice respective. Aşa,
de exemplu, în dreptul privat roman sclavul era considerat un bun.
Stăpînul avea dreptul deplin asupra sclavului, el putea fi vîndut sau
ucis, dăruit, schimbat etc. Epoca contemporană prevede egalitatea
tuturor oamenilor în faţa legii.
88
DREPTUL AFACERILOR
§2. Premisele raportului juridic
Pentru apariţia raportului juridic sînt necesare anumite premise.
Se consideră că la aceste premise se atribuie: norma juridică şi fapta
juridică.
1. Norma juridică
Norma juridică reprezintă premisa fundamentală de apariţie a
raportului juridic. Fără normă juridică nu putem vorbi despre raport
juridic. Un raport juridic nu poate apărea în afara normei juridice.
Anume norma juridică este acea premisă care stabileşte problemele
esenţiale. Norma juridică stabileşte cine poate fi subiect al raportu-
lui juridic respectiv. Tot ea determină statutul juridic al subiecților şi
consecinţele abaterii de la prevederile normelor juridice.
Prin raportul juridic norma juridică îşi găseşte principalul său
mijloc de realizare. În legătură cu aceasta, deseori raportul juridic
este caracterizat ca o normă juridică în acţiune.
Bineînţeles, nu trebuie uitat faptul că nu toate normele juridice
generează raporturi juridice. Aşa, de exemplu, nu generează rapor-
turi juridice normele prohibitive, adică normele care impun abţinerea
de la anumite acţiuni. Menirea acestor norme este de altă natură: ele
sînt chemate să interzică anumite acţiuni, acţiuni care ar putea aduce
anumite prejudicii societăţii, oamenilor etc.
2. Faptele juridice
După cum s-a menţionat anterior, normele juridice nu creează de
la sine raporturi juridice. Ele doar prevăd anumite situaţii ipotetice.
Pentru ca să apară un raport juridic, afară de existenţa normei juridi-
ce mai este necesară prezenţa împrejurărilor de fapt, conţinute în ipo-
teza normei juridice. Aşa, de exemplu, raportul juridic de căsătorie
presupune, în prealabil, ca fapt juridic încheierea căsătoriei.
În viaţa de toate zilele ne confruntăm sau sîntem martori la cele
mai diverse fapte. Statul, însă, nu-şi pune sarcina să reglementeze
toate fenomenele vieţii şi să lege de ele în mod neapărat apariţia unor
efecte juridice. De aceea, nu orice acţiune are valoare de fapt juridic.
Fapte juridice se consideră numai acele împrejurări de care legiuito-
rul leagă apariţia, modificarea sau stingerea raporturilor juridice.
89
Faptele juridice pot fi clasificate în dependenţă de anumite criterii:

1) în funcţie de caracterul voliţional (dacă se produc ca rezultat
al voinţei omului sau independent de aceasta), faptele juridice se îm-
part în două categorii: evenimente şi acţiuni.
Evenimente juridice sînt acele împrejurări sau fapte naturale
care se produc independent de voinţa omului, dar de a căror pro-
ducere legea leagă producerea unor efecte juridice, adică naşterea,
modificarea sau stingerea raporturilor juridice. Cele mai frecvente
evenimente care au o semnificaţie juridică sînt:
a) naşterea (de ea legea leagă producerea multor efecte juridice,
printre care figurează, de exemplu, dobîndirea calităţii de subiect de
drept);
b) moartea (de ea legea leagă stingerea multor raporturi juridice
(de muncă, de căsătorie); apariţia unor raporturi juridice noi – des-
chiderea moştenirii, dreptul la pensionare pentru pierderea întreţină-
torului etc.;
c) scurgerea timpului (conduce, de exemplu, la dobîndirea ca-
pacităţii de exerciţiu, la dobîndirea dreptului de a alege sau de a fi
ales etc.);
d) calamităţi naturale (cutremur de pămînt, inundaţii, incen-
dii etc.);
e) alte fenomene naturale (trăsnetul, ploaia etc.);
f) acţiunea animalelor, păsărilor, insectelor, reptilelor etc.
Acţiuni juridice sînt faptele voluntare ale omului de a căror pro-
ducere legea leagă producerea de efecte juridice, adică apariţia, mo-
dificarea sau stingerea de raporturi juridice.
În dependenţă de raportul lor cu legile în vigoare, acţiunile, la
rîndul lor, pot fi licite sau ilicite.
Acţiunile ilicite sînt fapte omeneşti interzise de normele juridi-
ce (de exemplu, infracţiunile, contravenţiile, abaterile disciplinare,
delictele civile etc.). Caracteristic acestor acţiuni este faptul că ele
contravin voinţei de stat exprimate în normele juridice. În urma să-
vîrşirii acţiunilor ilicite se nasc raporturi juridice în cadrul cărora se
realizează aplicarea sancţiunilor prevăzute de legiuitor.
90
DREPTUL AFACERILOR
Acţiunile licite sînt fapte omeneşti săvîrşite în strictă conformi-
tate cu legea. Printre acţiunile licite un loc important revine actelor
juridice. Actele juridice sînt acţiuni juridice licite care se săvîrşesc
cu scopul de a produce efecte juridice. Ele nu trebuie confundate cu
actele juridice normative care, după cum ştim, sînt izvoare de drept.
Spre deosebire de ultimele, actele juridice sînt acte individuale. Ac-
tele juridice se pot distinge după diferite criterii. Aşa, de exemplu,
pot fi distinse acte juridice de drept civil, de drept penal, de drept
administrativ etc.
2. În dependenţă de numărul părţilor participante la actul juridic,
pot fi deosebite:
- acte juridice unilaterale (cum este, de exemplu, testamentul);
- acte juridice bilaterale (de exemplu, vînzarea-cumpărarea, îm-
prumutul etc.);
- acte juridice multilaterale (de exemplu, contractul de societate).
Pot fi diferenţiate şi anumite acţiuni care se săvîrşesc fără in-
tenţia de a produce efecte juridice, dar care, totuşi, au valoarea unui
fapt juridic, întrucît atrag după sine unele consecinţe juridice. De
exemplu, crearea unei opere literare sau ştiinţifice poale da naştere
dreptului de autor.
§3. Structura (elementele) raportului juridic

Din punctul de vedere al structurii sale, raportul juridic este for-
mat din trei elemente constitutive:
1) subiectele raportului juridic;
2) conţinutul raportului juridic;
3) obiectul raportului juridic.
Subiectele raportului juridic. În ştiinţa dreptului se admite prin-
cipiul, conform căruia numai oamenii au calitate de subiect de drept.
Nu poate fi conceput un raport juridic decît numai între oameni. Pen-
tru apariţia unui raport juridic este nevoie de cel puţin doi oameni.
Un individ care ar exista singur pe lume, de exemplu acelaşi Robin-
son Cruzo menţionat mai sus, fiind izolat pe o insulă, nu ar putea să
aibă drepturi şi obligaţiuni faţă de nimeni. Îndată ce sînt doi oameni
91
se poate concepe relaţia juridică, în sensul că există un drept şi o

obligaţie a unuia faţă de celălalt.
Subiecţi ai raportului juridic pot fi anumiţi indivizi (subiecţi
individuali) şi organizaţii (subiecţi colectivi), care, în conformitate
cu normele juridice, sînt purtători ai drepturilor şi ai obligaţiilor
juridice subiective.20
Persoana fizică. Cele mai multe raporturi juridice apar între
persoane fizice: cetăţeni ai statului dat, cetăţeni ai unui stat străin,
persoane fără cetăţenie (apatrizi). De regulă, cetăţenii unui stat pot
fi subiecți ai diferitelor raporturi juridice, acceptate de către stat cu
participarea persoanelor fizice, în timp ce cetăţenii străini sau apatri-
zii nu întotdeauna pot participa în calitate de subiecți ai raporturilor
juridice.
În baza recunoaşterii calităţii de subiect de drept, omul participă
la raporturi juridice ca titular de drepturi şi obligaţii.
Aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii poartă denumirea de
capacitate juridică. Capacitatea juridică este de mai multe feluri.
Aşa, de exemplu, în dependenţă de domeniul de reglementare juridi-
că, pot fi diferenţiate următoarele categorii de capacitate juridică: ca-
pacitate civilă, capacitate constituţională, capacitate administrativă,
capacitate de drept al muncii, capacitate de drept al familiei, capaci
tate penală etc.
Participarea persoanelor fizice la raporturile juridice civile ridică
problema capacităţii civile. Capacitatea juridică civilă este cunoscută
sub două forme:
- capacitatea de folosinţă;
- capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este capacitatea persoanei de a avea
anumite drepturi şi obligaţii. Începutul capacităţii de folosinţă a per-
soanei fizice este marcat de naşterea persoanei. Din momentul naş-
terii, statul îi înmînează persoanei o multitudine de diferite drepturi:
dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică, poate fi proprietar al
diferitelor bunuri etc. Pe parcursul vieţii persoana poate să-şi alea-
20
В.Н. Хропанюк. Теория государство и право. – Москва, 1997, с.309.
92
DREPTUL AFACERILOR
gă domiciliul, poate să se asocieze la diferite partide şi organizaţii
social-politice, să beneficieze de alte drepturi consfinţite de Con-
stituţie.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dob-
îndi şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin săvîrşirea
actelor juridice.
Dacă pentru dobîndirea capacităţii de folosinţă a persoanei fi-
zice este necesară şi suficientă doar existenţa (naşterea, iar uneori
chiar şi concepţia), atunci pentru a putea face personal şi singur
acte juridice este necesar ca persoana fizică să aibă capacitatea de
a-şi aprecia la justa valoare acţiunile şi consecinţele lor.
Dat fiind faptul că o asemenea capacitate este legată de o anu-
mită practică de viaţă, începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei
fizice este legat de atingerea unei anumite vîrste. Această vîrstă este
condiţionată de maturitatea în gîndire. Conform legislaţiei noastre
civile, capacitatea de exerciţiu începe de la data cînd persoana de-
vine majoră, adică la împlinirea vîrstei de optsprezece ani.
Nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de folosinţă sau în
capacitatea de exerciţiu. Acest lucru poate fi făcut doar de către in-
stanţa de judecată, în cazurile expres prevăzute de către legiuitor.
Încetarea capacităţii de folosinţă și a capacităţii de exerciţiu a
persoanei fizice are loc odată cu moartea acesteia.
Persoana juridică. Cele mai multe raporturi juridice se încheie
între persoanele fizice şi, în primul rînd, între cetăţeni. Dar părţi ale
unui raport juridic pot deveni şi anumite colective, organe de stat,
organizaţii obşteşti sau chiar statul. Aceste forme organizaţiona-
le care participă la diverse raporturi juridice poartă denumirea de
subiecți colectivi de drept. Statul participă în calitate de subiect de
drept atît în raporturi juridice interne, cît şi în raporturi juridice de
drept internaţional.
Sînt persoane juridice:
a) întreprinderea şi alte organizaţii de stat, care funcţionează
în baza autofinanţării, dispun de mijloace fixe şi circulante şi au un
bilanţ independent;
93
b) instituţiile şi alte organizaţii de stat care sînt finanţate din

bugetul de stat, ai căror conducători se bucură de drepturile de or-
donatori de credite;
c) organizaţiile de stat finanţate din alte izvoare şi care au un
plan financiar independent şi un bilanţ independent;
d) organizaţiile non-guvernamentale (sindicatele, organizaţiile
de tineret, asociaţiile, fundaţiile, uniunile de creaţie etc.);
e) alte subiecte colective de drept (unităţi cooperatiste, societăţi
comerciale, companii, regii autonome etc.).
Persoana juridică are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu de-
terminată de scopul pentru care a fost înfiinţată. Dat fiind faptul că
scopul nu este acelaşi la fiecare persoană juridică, nici capacitatea lor
juridică nu coincide. Capacitatea lor juridică, de regulă, începe de la
data înregistrării sau de la data aprobării statutului sau regulamentu-
lui subiectului colectiv de drept.
Conţinutul raportului juridic. Conţinutul raportului juridic este
format din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiecților ce parti-
cipă la raportul juridic. Aceste drepturi şi obligaţii sînt prevăzute de
normele juridice.
Subiecții raportului juridic sînt, după cum am menţionat anterior,
indisolubil legați între ei. Această legătură a subiecților se datorează,
în primul rînd, anume acestor drepturi şi obligaţii.
Există unele raporturi juridice simple, în care o parte este titular
al dreptului, iar cealaltă parte este titular al obligaţiei. De exemplu,
în baza contractului de împrumut “o parte (creditorul) transmite ce-
leilalte părţi (debitorului) în proprietate (în administrare operativă)
bani sau lucruri, determinate prin genul lor, iar creditorul se obligă să
restituie debitorului aceeaşi sumă de bani sau aceeaşi cantitate de lu-
cruri de acelaşi gen şi calitate”. Raportul juridic apărut în baza aces-
tui contract este un raport juridic simplu, deoarece debitorul dispune
numai de drepturi, în timp ce creditorul dispune numai de obligaţii.
Prin urmare, normele juridice stabilesc pentru fiecare participant
la raporturile juridice, adică pentru fiecare subiect de drept, anumite
prerogative, anumite posibilităţi individuale. Aceste posibilităţi, pre-
94
DREPTUL AFACERILOR
rogative poartă numele de drept subiectiv. Dreptul subiectiv permite
titularului:
a) să ia o anumită atitudine faţă de dreptul său, de exemplu, să
se folosească de el;
b) să pretindă o atitudine corespunzătoare din partea subiectului
obligat;
c) să poată apela la calea statală pentru apărarea dreptului său.
Obligaţia subiectului este îndatorirea pe care acesta trebuie să
o îndeplinească. Obligaţia poate consta în a da, a face sau a nu face
ceva. Obligaţia juridică a subiectului nu este arbitrară. Ea este o înda-
torire ce corespunde dreptului subiectiv al celeilalte părţi a raportului
juridic – cere de la creditor suma respectivă.
Obiectul raportului juridic. Obiectul raportului juridic reprezin-
tă cel de-al treilea element constitutiv al raportului juridic.
Dacă în privinţa subiecților şi a conţinutului raportului juridic
nu apar, de regulă, probleme, atunci în privinţa obiectului raportului
juridic sînt înregistrate mai multe păreri.
Obiect al raportului juridic pot fi:
a) acţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le îndeplineşte
ori le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvîrşi
sau a se abţine de la săvîrşirea lor;
a) lucrurile şi alte bunuri materiale;
b) valori nemateriale (cinstea, onoarea, demnitatea, numele, să-
nătatea, integritatea fizică şi psihică etc.);
c) rezultatul creaţiei intelectuale (operă literară, artistică, ştiin-
ţifică etc.).
Se consideră că obiect al raportului juridic pot fi şi acţiunile (in-
acţiunile), adică comportarea subiecților. O asemenea afirmaţie pare
a fi inacceptabilă, deoarece comportarea se include, după cum am
văzut anterior, în conţinutul raportului juridic, dat fiind faptul că nor-
ma juridică stabileşte drepturile şi obligaţiile subiecţilor.
95
CAPITOLUL 9.
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL AFACERILOR
§1. Noţiuni generale privind răspunderea juridică

în dreptul afacerilor
Răspunderea juridică în general este o noţiune foarte largă şi,
în dependenţă de diferite ramuri de drept, deosebim: răspunderea
constituţională, răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea
contravenţională, răspunderea disciplinară etc.21
Noţiunea „răspundere” se foloseşte cu sensuri diferite, iar cel
mai frecvent cu sensul de pedeapsă. Potrivit Dicţionarului explicativ,
prin „răspundere” în sens juridic se înţelege consecinţa rezultată din
neîndeplinirea unei obligaţii legale22, iar în exprimarea de zi cu zi se
foloseşte atît termenul de responsabilitate, cît şi cel de răspundere.
Răspunderea juridică în dreptul afacerilor este considerată, pe
bună dreptate, una dintre instituţiile centrale ale dreptului. În relaţiile
de afaceri, nimeni nu trebuie să sufere un prejudiciu rezultat din fapta
altuia. Pentru realizarea acestei misiuni, a fost alcătuit un mecanism
juridic în vederea apărării drepturilor şi intereselor subiecţilor parti-
cipanţi la raporturile ce ţin de dreptul afacerilor. O parte componentă
a acestui mecanism o constituie normele cu privire la răspunderea
aplicată pentru diferite încălcări comise în relaţiile de afaceri.
Definiţie. Răspunderea juridică în dreptul afacerilor reprezintă
o formă a răspunderii care se aplică subiecţilor din dreptul afaceri-
lor pentru încălcarea normelor de drept în legătură cu desfăşurarea
activităţii de întreprinzător.
21
E.Cojocari. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu teoretic, legis-
lativ şi comparativ de drept). - Chişinău: ULIM, 2002, p.30-31.
22
Noul dicţionar universal al limbii romîne, Ediţia a II-a, sub red. Oprea I. şi
al. - Bucureşti-Chişinău: Litera Internaţional, 2007, p.1178.
96
DREPTUL AFACERILOR
Raporturile din dreptul afacerilor au la bază relaţii de business,
sume importante de bani, valori materiale, schimburi de mărfuri, cli-
entelă etc., de aceea scopul aplicării răspunderii în acest caz este de a
obliga autorul faptei ilicite să repare prejudiciile cauzate partenerului
său de afaceri.
Răspunderea juridică în dreptul afacerilor întotdeauna intervine
în baza legii; nimeni nu poate să-şi facă dreptate singur23. Tragerea la
răspundere este de competenţa unor organe abilitate ale statului, cum
sînt instanţele judecătoreşti, inspectoratul fiscal, agenţia de protecţie
a consumatorilor, procuratura, poliţia etc.
De multe ori însă, organele de stat nu cunosc detaliile parteneri-
lor din comerţ, astfel încît, atunci cînd unul dintre subiecţi constată
că a fost prejudiciat, este necesar să facă o adresare imediată orga-
nelor de poliţie sau o cerere de chemare în judecată. În instanţa de
judecată, pentru a i se face dreptate, partea care s-a adresat trebuie să
prezinte cît mai multe dovezi scrise în favoarea sa. Doar aşa există
posibilităţi reale de a cîştiga procesul în judecată şi de a-i fi întoarsă
valoarea daunelor suportate.
Practica din ultimii ani atestă tot mai clar că răspunderea juridică
este „cheia succesului” în relaţiile de afaceri, deoarece cu răspunderea
finalizează orice problemă juridică. Este şi firesc, fiindcă oricine în-
calcă cu vinovăţie regulile de afaceri (legea, regulamentele, contracte-
le) trebuie să răspundă în conformitate cu legea pentru acţiunile sale.
§2. Subiecţii răspunderii juridice în dreptul afacerilor

Subiecţi ai răspunderii juridice în dreptul afacerilor pot fi per-
soanele fizice şi persoanele juridice ce desfăşoară activitate de între-
prinzător.
a) Persoana fizică. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect
al răspunderii juridice în dreptul afacerilor, trebuie să îndeplinească
trei condiţii, şi anume: să fie înregistrată conform legii ca subiect al
23
D.Mîrzac (Mititelu). Principiile răspunderii juridice. Teză de doctor în
drept. - Chişinău, 2010, p.213.
97
activităţii de întreprinzător, să fie aptă din punct de vederea medical

şi să acţioneze în mod liber.
Încălcarea pentru care persoana este trasă la răspundere trebuie
să provină dintr-o relaţie de afaceri. În acest caz, persoana fizică tre-
buie să fie înregistrată conform legii, şi anume: să deţină o patentă,
să fie înregistrată ca întreprinzător individual ori să aibă înregistrată
o gospodărie ţărănească.
Dacă se constată că persoana fizică a desfăşurat anumite relaţii de
afaceri, dar nu era înregistrată conform legii în una din formele menţi-
onate mai sus, atunci sancţiunea în privinţa ei va fi şi mai aspră.
Suplimentar la aceasta, persoana fizică trebuie să fie aptă din
punct de vederea medical de a fi chemată să dea socoteală, adică să
răspundă în faţa organului de judecată pentru faptele ilicite săvîrşite
de ea. A fi apt din punct de vedere medical implică în primul rînd dis-
cernămîntul, adică de la persoană se cere să fie sănătoasă din punct
de vedere mintal şi psihic. Ajungem la concluzia că nu pot fi trase la
răspundere persoanele care sînt bolnave psihic.
Libertatea de a acţiona înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cau-
ză, a face ceva neobligat de nimeni. În alţi termeni, fapta pentru care
se stabileşte răspunderea juridică să nu fi fost realizată prin constrîn-
gere fizică sau morală venită din partea altcuiva.
b) Persoana juridică reprezintă o organizaţie înregistrată în
conformitate cu legea şi răspunde pentru acţiunile sale cu bunurile pe
care le deţine în patrimoniu: bani, case, autovehicule şi alte valori.
Persoana juridică răspunde pentru faptele ilicite comise de per-
soanele fizice care o conduc - directorul, contabilul-şef, juristul etc.,
în legătură cu neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de către
aceştia din urmă. Faptele ilicite comise de persoanele cu funcţie de
răspundere din cadrul persoanei juridice sînt considerate fapte ale
însăşi persoanei juridice. Unele forme ale răspunderii, cum sînt cea
penală şi disciplinară, nu se aplică persoanelor juridice.
Cel mai frecvent, persoanele juridice răspund pentru încălcarea
prevederilor stabilite de Codul fiscal şi de Codul contravenţional. În
ambele situaţii, avem o răspundere contravenţională ce apare ca re-
zultat al neachitării la timp a taxelor şi impozitelor faţă de stat, al eva-
98
DREPTUL AFACERILOR
ziunii fiscale, al falsurilor în documente etc. În calitate de sancţiune
se aplică amenda sau chiar retragerea licenţei de activitate, ultima
sancţiune fiind cea mai periculoasă pentru persoanele juridice.
§3. Condiţiile angajării răspunderii juridice în dreptul

afacerilor
Răspunderea juridică în dreptul afacerilor survine numai atunci
cînd sînt întrunite anumite condiţii, la care se atribuie: a) fapta ilicită;
b) prejudiciul; c) vinovăţia; d) legătura de cauzalitate între fapta ili-
cită şi prejudiciul cauzat.
a) Fapta ilicită este o primă condiţie necesară pentru angajarea
răspunderii juridice. Exemple de fapte ilicite:
- în magazin sînt vîndute produse alimentare cu termen de
valabilitate expirat;
- o întreprindere produce mărfuri de uz casnic şi le
comercializează pe piaţă folosind denumirea unei alte întreprinderi
pentru a cîştiga astfel clientela.
- o persoană juridică ascunde veniturile pentru a nu plăti im-
pozite faţă de stat etc.
- o agenţie de turism formează grupe de turişti şi îi deplasează
peste hotarele ţării, dar fără a deţine licenţă pentru acest gen de
activitate etc.
Fapta ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune, contrare preve-
derilor legii. Acţiunea presupune săvîrşirea de către o persoană a unei
acţiuni concrete, prin care se încalcă normele juridice. Ca exemple
pot servi: refuzul de a plăti taxe şi impozite faţă de stat, desfăşurarea
unei activităţi fără a avea licenţă, vînzarea unor produse alterate etc.;
Inacţiunea presupune nesăvîrşirea unei acţiuni care ar fi trebuit săvîr-
şită. Inacţiunea poate fi considerată ca fapt ilicit numai dacă persoana
era obligată să acţioneze, dar ea nu a acţionat. De exemplu, medicii
unui spital au refuzat să săvîrşească o intervenţie chirurgicală urgentă
fiindcă bolnavul nu avea bani, iar în scurt timp bolnavul a decedat.
Nu toate faptele ilicite provoacă un prejudiciu, toate însă au
drept rezultat încălcarea unor norme juridice. De pildă, folosirea de
99
către o companie de transport a unor autobuze vechi ce nu corespund

parametrilor tehnici atrage fie o răspundere contravenţională, fie una
penală. Deşi o asemenea faptă nu a provocat încă un prejudiciu, to-
tuşi pune în pericol viaţa şi sănătatea pasagerilor. Există pericolul că
în orice moment ar putea cauza un accident rutier în care vor suferi
persoane nevinovate.
În dependenţă de gradul de pericol social şi de pedepsele care se
aplică, în dreptul afacerilor faptele ilicite îmbracă următoarele forme:
a) infracţiuni (reprezintă cele mai grave încălcări ale legii
pentru care se aplică pedeapsa maximă - privaţiunea de libertate
(închisoarea));
b) contravenţii (sînt mai puţin grave decît infracţiunile, dar pre-
zintă pericol social; în calitate de sancţiune se aplică amenda, lipsirea
de dreptul de a ocupa o anumită funcţie, retragerea unor medalii şi
distincţii de la cei care le deţin etc.);
c) abateri disciplinare (de exemplu, întîrzierea muncitorului la
serviciu, refuzul de a se supune ordinelor date de către şef, compor-
tamentul brutal faţă colegii de lucru etc.);
d) pagube provocate de muncitori în procesul de lucru;
e) pagube apărute din neexecutarea obligaţiilor contractuale,
din delicte, întîrzieri;
f) daune morale etc.
Toate aceste fapte ilicite prezintă un pericol social. Ce-i drept,
unele au un grad de pericol mai mare, altele mai redus. Dintre toate,
infracţiunea prezintă cel mai înalt grad de pericol social, adică este
cea mai periculoasă pentru cei din jur. Infracţiunea se mai numeşte
crimă, iar cel care săvîrşeşte o crimă este numit criminal. Legea în
care sînt prevăzute infracţiunile (crimele) poartă denumirea de Codul
penal al Republicii Moldova. Poliţia şi procuratura sînt organele sta-
tului abilitate cu funcţia de a descoperi infracţiunile.
Fiecare din sancţiunile sus-menţionate sînt stabilite în cîte o lege,
şi anume: infracţiunile - în Codul penal al Republicii Moldova, con-
travenţiile - în Codul contravenţional al Republicii Moldova, abateri-
le disciplinare împreună cu prejudiciile provocate de către muncitori
100
DREPTUL AFACERILOR
la întreprinderi - în Codul muncii al Republicii Moldova, iar faptele
ilicite civile - în Codul civil al Republicii Moldova.
b) Prejudiciul constă din urmările dăunătoare pe care fapta ilici-
tă le cauzează societăţii sau unui anumit individ. De exemplu, vătă-
marea integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei, distrugerea sau
deteriorarea unor bunuri etc. Cunoscînd care este prejudiciul, putem
afla cît de periculoasă a fost fapta ilicită.
În literatura de specialitate noţiunea de prejudiciu se expune prin
mai mulţi termeni: „pagubă”, „daună” sau „despăgubire”, toate aces-
te cuvinte fiind sinonime24.
Prejudiciul cunoaşte mai multe clasificări25. Se întîlnesc prejudi-
cii materiale şi morale, prejudicii cauzate persoanei umane şi cele ca-
uzate bunurilor sale. O altă categorie de prejudiciu este venitul ratat.
Prejudiciul material este cel care are un conţinut economic şi
în toate cazurile poate fi evaluat în bani, pe cînd prejudiciul moral
reprezintă totalitatea suferinţelor psihice şi/sau fizice ce atentează
la valorile nepatrimoniale ale persoanei, cum sînt: viaţa, sănătatea,
onoarea, demnitatea, reputaţia profesională, numele, inviolabilitatea
vieţii personale, secretul personal şi de familie şi altele26.
Prejudiciul material şi cel moral sînt strîns legate între ele. La
stabilirea prejudiciului moral trebuie să se aprecieze ce a pierdut per-
soana vătămată pe plan fizic, psihic, social, profesional şi familial
atît la moment, cît şi pe viitor27. În domeniul protecţiei consumato-
rului, de exemplu, practica judecătorească demonstrează că aproape
de fiecare dată, pe lîngă cerinţa de reparare a prejudiciului material,
consumatorul cere şi repararea prejudiciului moral.
24
E.Cojocari. Formele răspunderii juridice: Note de curs. - Chişinău: CEP
USM, 2011, p.28.
25
De exemplu, în Codul civil al Republicii Moldova prejudiciul este definit
sub formă de cheltuieli pe care o persoană lezată în drepturi le-a suportat sau
urmează să le suporte la restabilirea dreptului, fie în formă de pierdere sau dete-
riorare a bunurilor (prejudiciul efectiv) sau în formă de beneficiu neobţinut prin
încălcarea dreptului (venitul ratat) (art.14 alin.(2)).
26
Gh.Avornic, M.Poalelungi. Manualul judecătorului la examinarea pricini-
lor civile / coord. M.Poalelungi. - Chişinău: Cartier, 2006, p.734.
27
A.Bloşenco. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II
(coord. M.Buruiană). - Chişinău: ARC, 2006, p.1094.
101
Venitul ratat poate fi înţeles după următorul exemplu: o actriţă,

folosind crema cumpărată de la o firmă cu renume, în scurt timp a
avut de suportat arsuri ale feţei. Acest lucru a făcut imposibilă activi-
tatea ei profesională pe viitor, fiindcă din punct de vedere estetic nu
mai corespundea cerinţelor. În aşa mod, actriţa a fost nevoită să dea
în judecată firma producătoare a cremei, cerînd cheltuielile medicale
şi, ceea ce este mai important: venitul ratat din lipsirea ei de capaci-
tatea de muncă, adică de faptul că nu va mai avea posibilitatea să fie
actriţă în spectacole şi în filme.
c) Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu.
Pentru ca o persoană să poată fi trasă la răspundere, este necesar ca
între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, adică
să se stabilească că anume această faptă a provocat prejudiciul. Sta-
bilirea acestei legături este dificilă şi necesită o analiză minuţioasă,
pentru a nu greşi.
În aşa mod, apare o legătură dintre cauză şi efect: cauza este
fenomenul care generează efectul. Ori de cîte ori cineva solicită să-i
fie reparat un prejudiciu, el trebuie să demonstreze cu precizie că
anume faptă ilicită pe care o invocă, şi nu alta, a stat la baza apariţiei
prejudiciului.
Legătura de cauzalitate urmează a fi demonstrată prin probe de
către persoana care pretinde că i-au fost încălcate anumite drepturi.
Mijloacele de probă pot fi diferite – scrise, verbale, audio, video,
martori etc., şi trebuie aduse în instanţa de judecată.
De multe ori legătura cauzală este greu de stabilit, de aceea se
implică expertize judiciare, medicale, documente, înscrisuri etc.28 De
exemplu, cineva a cumpărat un automobil nou, dar cu defecte ale frî-
nei, care la prima vedere nu au putut fi depistate. La un moment dat,
automobilul a produs un accident din cauza frînei. Pentru început,
este greu de stabilit cauza accidentului. De aceia se dispune efectu-
area unei expertize, pentru a vedea cauza accidentului şi, respectiv,
28
USM, 2011, p.28.
102
DREPTUL AFACERILOR
legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită (comiterea accidentului) şi
prejudiciul (automobilul distrus).
d) Vinovăţia constă în atitudinea psihică a persoanei faţă de fap-
ta ilicită pe care a săvîrşit-o şi faţă de urmările ei. Vinovăţia se expri-
mă sub forma intenţiei şi culpei.
Încălcarea legii se consideră făcută cu intenţie dacă persoana a
prevăzut din timp consecinţele ilicite ale faptei sale şi a dorit ca acest
lucru să se întîmple. La rîndul ei, intenţia poate fi: directă şi indirec-
tă. În primul caz, persoana a voit să săvîrşească fapta ilicită, iar în al
doilea caz a admis în mod uşuratic ca fapta ilicită să aibă loc.
O formă mai puţin gravă de vinovăţie este culpa. Culpa poate fi
săvîrşită din imprudenţă sau din neglijenţă. Imprudenţa presupune că
persoana care a comis fapta a prevăzut posibilitatea survenirii unor
urmări ilicite, pe care nu le-a dorit, nici nu le-a acceptat, dar a crezut
că le-ar preveni. Pe cînd neglijenţa are loc atunci cînd persoana care
a comis fapta nu a prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilici-
te, deşi putea sau trebuia să le prevadă.
Împrejurările care înlătură răspunderea juridică sînt strict prevă-
zute de lege. De regulă, acestea sînt situaţiile de forţă majoră (ploi
torenţiale, cutremure de pămînt, furtuni puternice etc.), dar şi alte
întîmplări neprevăzute, precum: constrîngerea fizică, constrîngerea
morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea făptuitorului etc. În aseme-
nea situaţii nici o persoană nu va fi trasă la răspundere din motiv că
nimeni nu a fost vinovat de producerea pagubelor.
§4. Principiile răspunderii juridice în dreptul afacerilor

Principiile răspunderii sînt nişte idei generale, postulate călăuzi-
toare29. Răspunderea juridică în dreptul afacerilor cuprinde un şir de
principii importante, şi anume:
1. Principiul angajării răspunderii juridice doar în temeiul
legii. Acest principiu mai este numit principiul legalităţii răspunderii
29
D.Mîrzac (Mititelu). Principiile răspunderii juridice: Teză de doctor în
drept. - Chişinău, 2010, p.96.
103
juridice. Este unul general şi se aplică în toate ramurile dreptului.

Prin legalitatea răspunderii juridice înţelegem că persoana poate fi
trasă la răspundere juridică în conformitate cu legea şi numai dacă
este vinovată.
Aşadar, răspunderea juridică are loc numai în baza legii. Aplica-
rea pedepsei ţine de competenţa strictă a statului şi a reprezentanţilor
lui oficiali, cum sînt: judecătorii, procurorii, poliţiştii, inspectorii etc.
Totodată, organele statului (instanţele judecătoreşti, procuratura, po-
liţia, organele vamale, inspectoratul fiscal etc.) trebuie să fie fondate
şi să funcţioneze în mod legal.
2. Principiul prezumţiei nevinovăţiei. Conform acestui princi-
piu, persoana poate fi trasă la răspundere numai dacă i s-a dovedit cu
adevărat vinovăţia. Vinovăţia o stabileşte instanţa de judecată. Pînă
atunci însă se consideră că persoana este nevinovată.
3. Principiul obligativităţii tragerii la răspundere. Orice fap-
tă ilicită trebuie să fie depistată, să fie stabilite persoanele care au
comis-o, ţinîndu-se cont de toate împrejurările care au importanţă
la stabilirea corectă a răspunderii juridice30. Acest principiu îşi are o
aplicare largă în dreptul penal.
4. Principiul răspunderii personale înseamnă că orice persoa-
nă răspunde pentru fapta sa proprie. Răspunderea juridică trebuie să
fie strict legată de persoana care a produs fapta ilicită.
Este adevărat că există situaţii în care persoana poate fi trasă
la răspundere şi pentru fapta altuia (cum ar fi răspunderea părinţilor
pentru prejudiciile comise de copiii minori sau răspunderea organi-
zaţiei pentru pagubele provocate de salariaţi), dar, în general, răspun-
derea se stabileşte numai pentru fapta săvîrşită de autor, luîndu-se în
consideraţie toate împrejurările de ordin obiectiv şi subiectiv.
5. Principiul „pentru fiecare încălcare a normei de drept, se
aplică o singură răspundere”. Acest principiu presupune că autorul
faptei ilicite nu poate fi pedepsit decît o singura dată pentru aceeaşi
faptă.
30
Gh.Avornic. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Volumul
II. - Chişinău: Cartier, 2010, p.285.
104
DREPTUL AFACERILOR
În general, acest principiu urmăreşte excluderea aplicării faţă de
aceeaşi persoană şi pentru aceeaşi faptă a două sau mai multe pedep-
se care prin natura lor sînt identice; o singură încălcare a normei de
drept trebuie să atragă după sine o singură pedeapsă.
6. Principiul aplicării corecte a sancţiunii. Orice persoană poa-
te fi sancţionată numai atunci cînd este vinovată. Problema dacă per-
soana este sau nu vinovată se clarifică de către instanţa de judecată.
§5. Formele răspunderii juridice şi aplicarea în dreptul

afacerilor
După cum s-a menţionat, răspunderea juridică din dreptul afa-
cerilor cuprinde o sferă largă, în care se includ mai multe ramuri
de drept: - dreptul civil, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul con-
travenţional etc. Astfel, în funcţie de domeniul din care face parte
încălcarea, există mai multe feluri (forme) de răspundere aplicabile
în dreptul afacerilor:
- răspunderea civilă;
- răspunderea penală;
- răspunderea contravenţională;
- răspunderea materială şi disciplinară.
5.1. Răspunderea civilă în dreptul afacerilor
Răspunderea civilă constă din obligaţia pe care o are cineva de a
repara prejudiciul pe care l-a cauzat unei altei persoane. Răspunderea
civilă poate fi angajată ca urmare a nerespectării de către cineva a
normelor din Codul civil. Scopul tragerii la răspundere civilă constă,
de regulă, în repararea prejudiciilor cauzate.
Răspunderea civilă este componenta cea mai importantă din ca-
drul răspunderii juridice din dreptul afacerilor. Reieşind din faptul că
majoritatea normelor din dreptul afacerilor sînt fundamentate pe re-
laţiile de drept civil, se înţelege că ori de cîte ori în dreptul afacerilor
sînt încălcate normele Codului civil, persoana vinovată va fi trasă la
răspundere civilă.
Răspunderea civilă poate fi contractuală şi delictuală. Principa-
la deosebire între ele se face după izvorul apariţiei obligaţiei de a
105
răspunde, şi anume: răspunderea contractuală apare din contract, pe
cînd răspunderea delictuală apare din lege.
În cazul răspunderii delictuale contract nu există, iar obligaţia
încălcată este o obligaţie legală, cu caracter general, care revine tutu-
ror: de a nu leza drepturile altora prin fapte ilicite31.
O altă deosebire ţine de caracterul normelor. Astfel, normele
juridice ce reglementează răspunderea contractuală sînt dispozitive
(permisive), iar normele ce reglementează răspunderea delictuală
sînt imperative.
Persoana juridică este obligată să repare dauna cauzată din culpa
lucrătorilor ei în timpul îndeplinirii îndatoririlor lor de muncă (de
serviciu). Astfel, orice întreprindere trebuie să repare pagubele pro-
vocate prin acţiunile săvîrşite de către organele de conducere, repre-
zentanţii, lucrătorii ei32. De exemplu, policlinicile, spitalele şi alte
instituţii medicale răspund pentru tratamentul necorespunzător oferit
pacienţilor de către personalul medical.
5.2. Răspunderea penală în dreptul afacerilor
Răspunderea penală survine ca urmare a nerespectării legii pe-
nale. Încălcările prevederilor din Codul penal se numesc infracţiuni:
„răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvîrşi-
rea infracţiunii prevăzute de legea penală” (art.51).
Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social şi este să-
vîrşită cu vinovăţie. După nivelul de pericol social al faptelor comise
se stabileşte şi gravitatea pedepsei, cea mai gravă pedeapsă fiind pri-
vaţiunea de libertate, adică închisoarea. Alte forme de sancţionare în
cazul săvîrşirii unor infracţiuni sînt: amenda penală, interzicerea de a
ocupa o anumită funcţie, confiscarea averii etc.
Cel mai frecvent, în cadrul relaţiilor ce ţin de dreptul afacerilor
răspunderea penală este aplicată persoanelor juridice (întreprinderi-
lor). Tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice a devenit
necesară ca urmare a dezvoltării industriei şi comerţului, domenii în
31
Gh.Chibac, A.Băieşu, A.Rotari, O.Efrim. Drept civil. Contracte speciale.
Volumul III. - Chişinău: Cartier, 2005, p.546.
32
USM, 2011, p.156.
DREPTUL AFACERILOR
care persoana juridică este implicată de multe ori în diferite activităţi
dubioase, cum ar fi spălarea banilor, fraude şi evaziuni fiscale33.
Ca exemplu de infracţiuni săvîrşite în domeniul dreptului afa-
cerilor putem aduce „Infracţiunile economice” din Codul penal (Ca-
pitolul X), şi anume: fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor
falşi, a cardurilor false ori a altor carnete de plată false (art.236-237),
dobîndirea creditului prin înşelăciune (art.238), spălarea de bani
(art.243), evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organi-
zaţiilor (art.244), provocarea intenţionată a insolvabilităţii unei între-
prinderi (art.252), înşelarea clienţilor (art.255), executarea necalitati-
vă a construcţiilor (art.257), precum şi alte infracţiuni.
În toate aceste infracţiuni pedeapsa este stabilită sub formă de
închisoare de la 1 an pînă la 8 ani sau sub formă de amendă penală în
mărime de pînă la 10 mii unităţi convenţionale. O unitate convenţio-
nală constituie 20 de lei.
5.3. Răspunderea contravenţională în dreptul afacerilor
Răspunderea contravenţională apare în urma încălcării normelor
din Codul contravenţional. Fapta săvîrşită cu vinovăţie, dar cu un
pericol social mai redus în comparaţie cu infracţiunea, se numeşte
contravenţie.
În cazul contravenţiilor, răspunderea este stabilită de organul
de poliţie, organele de control (inspectoratul fiscal, inspectoratul
ecologic, serviciul vamal, serviciul veterinar etc.) sau de instanţa de
judecată, care pot aplica sancţiuni cum sînt: avertismentul; amenda;
privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate; privarea de
dreptul de a deţine o anumită funcţie; confiscarea unor bunuri; mun-
ca neremunerată în folosul comunităţii; arestul contravenţional.
Subiecţi ai răspunderii contravenţionale pot fi persoanele fizice
şi persoanele juridice. Pentru săvîrşirea unei contravenţii, legea inter-
zice de a fi aplicate două sancţiuni în acelaşi timp. De exemplu, nu se
permite ca pentru aceeaşi încălcare a legii persoana să fie sancţionată
cu avertisment şi amendă.
33
E.Cojocari. Op.cit., p.289.
107
Contravenţiile săvîrşite în sfera dreptului afacerilor pot fi găsite

în Capitolul XV din Codul contravenţional, denumit „Contravenţii ce
afectează activitatea de întreprinzător, fiscalitatea, activitatea vamală
şi valorile mobiliare”, dar şi în alte articole ale acestui cod. Printre
încălcările sancţionate de Codul contravenţional fac parte: desfăşura-
rea ilegală a activităţii de întreprinzător (art.263), încălcarea regulilor
de comerţ (art.273), falsificarea şi contrafacerea produselor (art.283),
încălcarea regulilor vamale (art.287), precum şi alte contravenţii.
Pedepsele aplicate pentru încălcarea normelor Codului contra-
venţionale se reduc la amenzi a căror mărime variază între 5 şi 500
unităţi convenţionale.
5.4. Răspunderea materială şi disciplinară în dreptul afa-

cerilor
Răspunderea materială se întîlneşte în dreptul muncii, atunci
cînd sînt aduse pagube materiale unei întreprinderi de către salari-
aţi. Dacă pagubele au fost produse din vina salariatului, el va fi tras
la răspundere materială, fiind obligat să restituie întreprinderii cos-
tul pagubelor provocate. Răspunderea materială a salariatului se va
face după regulile stabilite de Codul muncii al Republicii Moldova
(art.333-347).
Răspunderea disciplinară se angajează ori de cîte ori are loc
încălcarea îndatoririlor profesionale de către persoanele care lucrea-
ză la o întreprindere în calitate de muncitori (salariaţi)34. Asemenea
fapte se numesc abateri şi se sancţionează cu mustrare, avertisment,
reduceri de salarii, retrogradări, suspendări din funcţie, transfer dis-
ciplinar, destituirea din funcţie.
Pentru antrenarea răspunderii disciplinare nu este necesară pro-
ducerea unui prejudiciu material, ci este suficientă o abatere care să
constea din încălcarea cu vinovăţie a obligaţiilor de muncă (de exem-
plu, întîrzierea la serviciu, greşeli în procesul de lucru) sau a regulilor
de comportare (consumul de alcool, cuvinte urîte şi necenzurate etc.).
34
Se numeşte salariat persoana care lucrează în baza unui contract individual
de muncă, pe care l-a semnat înainte de începerea lucrului.
108
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 10.
ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A
DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR
§1. Definirea activităţii de întreprinzător

Definiţie. Activitatea de întreprinzător (afacerile) reprezintă un
mijloc legal de acumulare a bogăţiilor, de asigurare a existenţei materi-
ale şi spirituale. Această activitate apare odată cu formarea relaţiilor de
piaţă, adică cu apariţia produselor destinate schimbului de mărfuri35.
Prin activitate de întreprinzător, în sens larg, se înţelege orice acti-
vitate aducătoare de profit practicată de persoane fizice sau juridice, iar
în sens restrîns se înţelege activitatea de vînzare-cumpărare cu amănun-
tul a mărfurilor, de fabricare şi comercializare a produselor alimentare,
de organizare a consumului lor, de prestare a serviciilor suplimentare
la cumpărarea mărfurilor etc. Se menţionează şi faptul că activitatea de
întreprinzător poate fi privită ca o activitate profesională.
Este important să cunoaştem că atît în vorbirea curentă, cît şi
în lege se întîlnesc un şir de expresii ce denumesc activitatea de în-
treprinzător, ele avînd acelaşi înţeles: „activitate de antreprenoriat”,
„activitate comercială”, „activitate economică”, „afacere”, „busine-
ss”. În ce ne priveşte, vom utiliza expresia activitate de întreprinză-
tor, ea fiind în corespundere cu legislaţia în vigoare, dar şi cuvîntul
afacere, luînd în considerare că disciplina noastră se numeşte Drep-
tul afacerilor36.
35
N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Volumul I. - Chişinău: „Tipografia
Centrală”, 2004, p.43.
36
Prezintă interes faptul că la Facultatea de Drept a USM există Catedra Drept
al Antreprenoriatului. La această catedră se atribuie toate disciplinele ce ţin de ac-
tivitatea de întreprinzător (antreprenoriat): dreptul afacerilor, dreptul antrepreno-
riatului, dreptul economic, dreptul fiscal, dreptul societăţilor comerciale, dreptul
transporturilor, dreptul turismului etc.
109
În legislaţie, noţiunea „activitate de întreprinzător” este prevăzu-

tă în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992,
care menţionează că „antreprenoriatul este activitatea de fabricare
a producţiei, executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşu-
rată de cetăţeni şi de asociaţiile acestora în mod independent, din
proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul propriu şi sub răspunderea
lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă permanentă de ve-
nituri. Munca efectuată conform contractului (acordului) de muncă
încheiat nu este considerată antreprenoriat” (art.1)37.
Legislaţia fiscală defineşte puţin altfel noţiunea respectivă, evi-
dent, urmărind scopuri exclusiv de fiscalitate, activitate de întreprin-
zător fiind considerată orice activitate conform legislaţiei, cu excep-
ţia muncii efectuate în baza contractului (acordului) de muncă, des-
făşurată de către o persoană, avînd drept scop obţinerea venitului
sau, în urma desfăşurării căreia, indiferent de scopul activităţii, se
obţine venit (art.5 pct.16 din Codul fiscal).
§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător

Din definiţia sus-menţionată se desprind o serie de elemente
specifice activităţii de întreprinzător, şi anume: a) este o activitate
independentă; b) din proprie iniţiativă; c) se desfăşoară sub denumire
proprie; d) pe riscul şi sub răspunderea celui care o desfăşoară; e)
prin intermediul ei se asigură o sursă permanentă de venituri.
a) Activitatea de întreprinzător este considerată o activitate in-
dependentă. Ea acordă întreprinzătorului libertate, el activează din
voinţa liberă şi în interesul său propriu.
Vorbind despre independenţă în activitatea de întreprinzător, no-
ţiunea trebuie înţeleasă corect. Or, libertatea are anumite limite, ea nu
este una totală. Întreprinzătorul nu poate face orice doreşte, fiindcă în
economia de piaţă libertate absolută a producătorului nu există. Prin
37
În continuare, vom folosi expresia „activitate de întreprinzător” în loc de
„activitate de antreprenoriat”. Aceasta deoarece în Legea cu privire la antrepre-
noriat şi întreprinderi se foloseşte cuvîntul „antreprenoriat”, pe cînd în celelalte
legi - cuvîntul „întreprinzător”. Ultima denumire o considerăm a fi mai reuşită.
110
DREPTUL AFACERILOR
lege se impun anumite cerinţe: să ţină cont de concurenţa pe piaţă,
să fie înregistrat, să deţină licenţă pentru genul de activitate pe care îl
desfăşoară, să dispună de autorizaţii, certificate, să plătească taxe şi
impozite statului etc.
Mai simplu, prin independenţă se înţelege faptul că nimeni nu-i
poate dicta întreprinzătorului cît să producă, cum să o facă şi unde să-
şi comercializeze mărfurile. El va şti cît să producă reieşind din cere-
rea şi oferta existentă pe piaţă la produsele şi serviciile respective.
b) Întreprinzătorul îşi desfăşoară activitatea din proprie iniţi-
ativă. Nimeni nu poate fi obligat să practice activitatea de între-
prinzător38. Proprietarul singur decide să-şi fondeze o întreprinde-
re, îşi alege de sine stătător genul de activitate, forma juridică de
organizare şi denumirea. La fel, proprietarul hotărăşte ce investiţii
să facă, unde să-şi comercializeze producţia, cu cine să încheie
contracte, la ce preţ etc.
c) Oricine doreşte să înceapă o afacere, mai trebuie să se înregis-
treze sub una din formele de organizare juridică prevăzute de lege. În
caz contrar, afacerea începută de el va fi considerată ilegală. Din mo-
mentul înregistrării, se consideră că activitatea de întreprinzător se
desfăşoară sub denumire proprie. Cu alte cuvinte, la data înregistră-
rii apare un nou subiect de drept, care sub denumire proprie participă
la relaţiile de comerţ. De exemplu, Întreprinzătorul Individual „Ion
Vasilaşcu”, Societatea cu Răspundere Limitată „Florile Primăverii”,
Întreprinderea de Stat „Poşta Moldovei” etc.
Cel care foloseşte denumirea unui alt agent economic este obli-
gat, la cererea acestuia, să înceteze folosirea denumirii şi să îi repare
prejudiciul. În cazul modificării denumirii, agentul economic este
obligat să publice un aviz în „Monitorul Oficial al Republicii Moldo-
va” despre modificarea denumirii şi să opereze modificările necesare
în Registrul înregistrării de stat39, ţinut de Camera Înregistrării de
Stat a Republicii Moldova.
38
N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Volumul I. Chişinău: „Tipografia
39
G.Mărgineanu, L.Mărgineanu. Dreptul afacerilor. Chişinău: „Elena - V.I.”,
2004, p.60.
111
d) Expresia „pe riscul şi sub răspunderea celui care o desfă-

şoară” se explică în felul următor: oricine începe un business al său,
pune în circulaţie anumite valori patrimoniale şi depune eforturi pen-
tru a majora costul lor. Dacă calculele întreprinderii sînt greşite, în-
treprinderea riscă nu doar să nu cîştige nimic, dar să piardă chiar şi
bunurile pe care le-a pus în circulaţie40.
e) Prin intermediul activităţii de întreprinzător se asigură o sursă
permanentă de venituri. Cu alte cuvinte, activitatea de întreprinză-
tor trebuie să fie permanentă şi aducătoare de profit. Scopul celui
care desfăşoară un business este de a acumula cîştiguri stabile, pentru
a-şi acoperi cheltuielile, a plăti salariile lucrătorilor, a achita taxele
şi impozitele faţă de stat şi, în sfîrşit, de a avea un profit. De aceea,
se consideră că activitatea ocazională (întîmplătoare) nu-i va aduce
întreprinzătorului cîştiguri suficiente.
Orice persoană care iniţiază o afacere tinde să obţină foloase cît
mai mari, astfel încît motivul care determină pe cineva să-şi înceapă o
afacere constă în cîştigul personal ce va rezulta din această activitate.
Permanent se consideră venitul care este obţinut în mod regu-
lat sau sistematic. De exemplu, un angajat pleacă peste hotare cu
probleme de serviciu şi, la rugămintea unui prieten, cumpără din
străinătate un automobil (calculator, costum). Chiar dacă prietenul
îi plăteşte pentru serviciul prestat, acesta nu poate fi calificat drept
activitate de întreprinzător. Dacă persoana pleacă de mai multe ori
în străinătate şi aduce de acolo mărfuri pentru prieteni ori pentru a le
vinde unor terţi, obţinînd din această activitate profit, înseamnă că ea
practică activitate de întreprinzător41.
§3. Genurile activităţii de întreprinzător

De regulă, activitatea de întreprinzător se manifestă prin: fabri-
carea producţiei, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, comer-
cializarea mărfurilor şi a produselor. Mai sînt şi alte genuri de acti-
40
N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Chişinău: Cartier, 1997, p.39.
41
112
DREPTUL AFACERILOR
vitate reglementate de legislaţie: activităţile bancare, de investiţii, de
asigurare, operaţiunile cu valorile mobiliare etc. În aşa mod, oricine
alege să desfăşoare un business al său are mai multe posibilităţi de a
alege, şi anume:
- să producă anumite bunuri, cum ar fi maşini, obiecte de uz
casnic, produse alimentare, mobilă, conserve, covoare, tractoare, bi-
ciclete, unelte de muncă etc. A produce înseamnă a transforma mate-
rialele şi materia primă în produse noi, cu o valoare mai mare.
- să execute lucrări, de exemplu, lucrări de construcţie în diferite
domenii (blocuri de locuit, dambe, poduri, conducte), de extragere a
resurselor naturale, de prelucrare a pămîntului, de obţinere a produ-
selor agricole, de creştere a animalelor. Cel mai frecvent, executarea
de lucrări se face în baza contractului de antrepriză. Prin contractul
de antrepriză o parte se obligă să efectueze pe riscul său o anumită
lucrare celeilalte părţi, iar ultima se obligă să recepţioneze lucrarea şi
să plătească preţul convenit (art.946 din Codul civil).
- să presteze servicii - acestea pot fi diferite: servicii de spălare
a maşinilor; servicii de reparaţie; servicii de deservire socială; ser-
vicii turistice; servicii hoteliere, de transport, de asigurare, de audit,
de consultanţă juridică etc. Prestarea serviciilor de orice gen se face
în baza unui contract, numit contract de prestări servicii. Obiectul
contractului de prestări servicii îl constituie serviciile de orice na-
tură. Deşi în prezent se întîlnesc o multitudine de servicii, nu toate
se consideră a fi activitate de întreprinzător. Se consideră activitate
de întreprinzător doar acele servicii care se practică cu scopul de a
obţine profit.
- să comercializeze (să vîndă) mărfuri şi produse. Tot spec-
trul de produse şi servicii sînt destinate, în general, consumatorilor.
Comercializarea mărfurilor poate fi făcută direct sau nemijlocit de
către producător prin magazine sau depozite angro proprii ori prin
intermediari (firme de distribuţie)42. Între producător şi consumator
există, de regulă, unul sau mai mulţi intermediari (altfel spus, comer-
42
V.Rusu, Gh.Focşa. Curs de drept comercial. Curs universitar. - Chişinău:
Bons Offices, 2007, p.22.
113
cianţi), care cumpără de la producător mărfuri pentru a le revinde fie

consumatorilor, fie altor comercianţi.
Un gen deosebit al activităţii de întreprinzător se referă la crea-
rea şi utilizarea inovaţiilor, raţionalizărilor, descoperirilor ştiinţifice,
operelor literare, de artă şi altor obiecte ale proprietăţii intelectua-
le43. Acest gen de activitate are la bază creaţia artistică şi cea inte-
lectuală a autorului, fiind reglementat de un act normativ special - de
Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139/201044.
Potrivit legii, din această categorie fac parte lucrările ştiinţifice, lite-
rare, muzicale, de traducere; lucrările de sculptură, pictură, arhitec-
tură, grafică, fotografică; filmele de cinema şi televizate; emisiunile
de radio şi televiziune etc.
§4. Subiectele activităţii de întreprinzător

Enumerarea şi descrierea subiectelor activităţii de întreprin-
zător în Republica Moldova. În calitate de subiect al activităţii de
întreprinzător poate activa persoana fizică şi persoana juridică, care
efectuează orice gen de activitate aducătoare de profit neinterzis de
lege. Vorbind despre „subiectele activităţii de întreprinzător”, avem
în vedere „întreprinzătorii”. Ambele noţiuni au acelaşi înţeles, fiind
sinonime45. Aşadar, calitatea de întreprinzători o au persoanele fizice
şi persoanele juridice.
Persoanele fizice pot desfăşura activitatea de întreprinzător prin
următoarele forme de organizare juridică:
a) în baza patentei de întreprinzător, eliberate de inspectoratul
fiscal sau, după caz, de primăria din localitatea în raza căreia se do-
reşte desfăşurarea activităţii;
b) în calitate de întreprinzător individual (în legislaţia mai veche
43
E.Cojocari. Dreptul economic (Partea Generală): Suport de curs la specia-
litatea „Drept economic”. - Chişinău: Business-Elita, 2006, p.86.
44
Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, nr.139 din 02.07.2010
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.191-193/630.
45
În legislaţie poate fi întîlnită şi o a treia noţiune, cea de agent economic. Po-
trivit Codului fiscal al Republicii Moldova, agent economic este orice persoană
ce desfăşoară activitate de întreprinzător (art.5 pct.13).
114
DREPTUL AFACERILOR
figurează noţiunea de întreprindere individuală). Întreprinzător indi-
vidual este persoana fizică, înregistrată în modul stabilit de lege, care
desfăşoară activitate de întreprinzător fără a constitui o persoană ju-
ridică46. Înregistrarea întreprinzătorului individual se face la oficiile
teritoriale ale Camerei Înregistrării de Stat;
c) ca gospodărie ţărănească (de fermier), este destinată exclusiv
desfăşurării activităţii de întreprinzător în domeniul agriculturii. Se
înregistrează într-un registrul special, la primăria din localitatea în
care gospodăria ţărănească îşi va desfăşura activitatea.
Persoanele juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător
se mai numesc persoane juridice cu scop lucrativ (sau cu scop co-
mercial), deoarece obiectivul lor principal constă în acumularea a cît
mai multor venituri (cîştiguri, profituri). Atît în vorbirea curentă, cît
şi în legislaţie adeseori ele sînt numite întreprinderi, acesta fiind un
termen mai vechi, moştenit din perioada sovietică.
În anumite situaţii, calitatea de întreprinzător o poate avea statul
şi organele administraţiei publice locale. De exemplu, dacă statul do-
reşte să cumpere grîu pentru fondul de rezervă, atunci va organiza o
licitaţie, cumpărînd grîu de la agricultori la preţul de piaţă. În această
relaţie, statul apare ca un simplu întreprinzător, fiind pe picior de
egalitate juridică cu vînzătorul producţiei agricole.
Dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător pentru
unele categorii aparte de subiecte. Reieşind din legislaţie, uneori
este greu de explicat din ce motiv o anumită activitate a fost conside-
rată ca fiind comercială (de întreprinzător), iar alta - nu. Există cazuri
46
Întreprinzătorul individual se distinge prin următoarele trăsături: - este o persoa-
nă fizică cu capacitate de exerciţiu; - desfăşoară independent, permanent şi în nume
propriu o activitate aducătoare de profit; - activitatea este practicată sub riscul său; -
persoana poartă răspundere patrimonială pentru rezultatele activităţii sale (O.Cojocaru.
Problematica definirii noţiunii de întreprinzător individual. - În „Problemele actuale
ale legislaţiei naţionale în contextul procesului integraţionist european”. Conferinţa
internaţională ştiinţifico-practică. - Chişinău: CEP USM, 2008, p.267).
La acestea mai adăugăm că întreprinzătorul individual: a) trebuie să fie înregis-
trat conform legii; b) în procesul de lucru poate angaja muncitori, în baza contractu-
lui individual de muncă; c) este obligat să ducă evidenţa contabilă, să deţină aparat
de casă şi control cu memorie fiscală (şi, bineînţeles, să elibereze bon de casă).
115
în care aceeaşi activitate uneori poate fi considerată comercială, al-

teori necomercială. Exemplu în acest sens poate servi învăţămîntul.
Activitatea de organizare a învăţămîntului practicată de o persoană
juridică se consideră necomercială, sau nonprofit47, deşi cei care be-
neficiază de serviciile unei astfel de persoane juridice (instituţie de
învăţămînt) plătesc pentru aceste servicii sume importante48.
O altă situaţie avem în cazul profesorilor care, în timpul liber,
dau lecţii în particular, contra plată. Această activitate a profesorilor
este considerată o activitate de întreprinzător, de aceea, pentru a o
practica în mod legal, ei trebuie să dobîndească patentă de întreprin-
zător ori să-şi înregistreze o persoană juridică.
Anumite semne de întrebare apar în legătură cu asociaţiile ob-
şteşti. Asociaţii obşteşti se consideră asociaţiile pacifiste, de apărare
şi de promovare a drepturilor omului, asociaţiile de femei, de vete-
rani, de invalizi, de tineret şi de copii, societăţile ştiinţifice, tehnice,
ecologiste, cultural-educative, sportive, uniunile de creaţie, comu-
nităţile naţional-culturale, alte asociaţii ale persoanelor fizice şi/sau
juridice legal constituite49.
Paradoxul constă în faptul că legea permite asociaţiilor obşteşti
să desfăşoare activitatea de întreprinzător. Legea cu privire la aso-
ciaţiile obşteşti, nr.837/1996, stabileşte că asociaţia obştească este
în drept să desfăşoare activitate economică ce rezultă nemijlocit din
scopurile prevăzute în statut, dar numai pentru realizarea scopuri-
lor şi sarcinilor statutare. Pentru a practica o activitate economică
ce nu rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, asociaţia
obştească poate fonda societăţi comerciale şi cooperative. Asociaţia
obştească poate avea în proprietate întreprinderi, organizaţii, institu-
ţii (inclusiv edituri), localuri pentru acţiuni de binefacere etc.
Astfel, constatăm că asociaţiile obşteşti, deşi nu urmăresc sco-
47
Legea învăţămîntului, nr.547/1995 // Monitorul Oficial al Republicii Mol-
dova, 1995, nr.62-63, art.36 alin.(3).
48
49
Legea cu privire la asociaţiile obşteşti, nr.837/1996 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2007, nr.153-156, art.1 alin.(2).
116
DREPTUL AFACERILOR
pul de a obţine venituri din activitatea pe care o desfăşoară, totuşi
pe parcurs sînt în drept să fondeze societăţi comerciale şi coopera-
tive. Scopul acestora din urmă este legat în mod direct de obţinerea
cîştigului. Cu toate acestea, veniturile realizate de asociaţia obştească
din activitatea economică nu pot fi distribuite între membrii acestei
asociaţii şi se folosesc în exclusivitate pentru realizarea scopurilor
pentru care a fost creată asociaţia - scopuri filantropice, religioase,
educative, sportive, culturale ş.a.
Munca prestată de salariatul (angajatul) întreprinderii în baza
contractului individual de muncă nu este considerată activitate de
întreprinzător. Între acest salariat şi întreprinderea la care lucrează se
stabilesc raporturi de muncă, care sînt reglementate de Codul muncii
al Republicii Moldova. Întreprinderea este obligată să încheie cu sa-
lariatul contract de muncă, să-i achite salariu nu mai mic decît tariful
prevăzut de lege, să-i deschidă carnet de muncă, poliţă de asigurare
medicală, cont special la fondul de pensionare etc.
Clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii. Aşa cum
s-a menţionat, toate persoanele juridice care au ca scop obţinerea ve-
niturilor poartă denumirea de întreprinderi. Reieşind din mărimea
acestora şi veniturile anuale pe care le au, întreprinderile din repu-
blică se clasifică în întreprinderi micro, mici şi mijlocii. Clasificarea
dată o găsim în Legea privind susţinerea sectorului întreprinderilor
mici şi mijlocii, nr.206/2006.
Dintre ele, cea mai sporită atenţie din partea statului o au între-
prinderile mici şi mijlocii, ele fiind cele mai active şi cele mai nu-
meroase în sectorul de business al Republicii Moldova. În prezent,
acestea beneficiază de numeroase facilităţi şi scutiri la plata taxelor şi
impozitelor din activitatea comercială pe care o desfăşoară, pentru a
se putea consolida şi a aduce mai tîrziu venituri economiei naţionale.
Aşadar, sectorul întreprinderilor micro, mici şi mijlocii se consti-
tuie din totalitatea întreprinderilor care corespund unor cerinţe stabi-
lite de lege. Este întreprindere micro agentul economic ce corespun-
de următoarelor criterii: număr mediu anual de salariaţi de cel mult 9
persoane, iar suma anuală a veniturilor din vînzări pînă la 3 milioane
117
de lei. Întreprindere mică este agentul economic care dispune de

un număr anual de salariaţi de cel mult 49 de persoane, suma anuală
a veniturilor din vînzări constituind cel mult 25 milioane de lei. În
sfîrşit, este numită întreprindere mijlocie (medie) agentul economic
care are un număr anual de salariaţi pînă la 249 de persoane şi o sumă
anuală a veniturilor din vînzări pînă la 50 milioane de lei.
Tabelul 1. Criterii în funcţie de care se face clasificarea

întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii
Categoria Număr de Volumul Valoarea
persoane anual al de bilanţ
vînzărilor a activelor
(mln lei) (mln lei)
Microîntreprinderi pînă la 9 pînă la 3 pînă la 3
Întreprinderi mici pînă la 49 pînă la 25 pînă la 25
Întreprinderi mijlocii pînă la 249 pînă la 50 pînă la 50
Orice persoană fizică sau juridică poate opta pentru una din
formele de întreprinderi menţionate. Avantajul acestora se explică
prin facilităţile şi scutirile de care ele beneficiază la achitarea impoz-
itelor şi altor plăţi obligatorii faţă de stat. De asemenea, au dreptul de
a participa la programe de susţinere a întreprinderilor micro, mici şi
mijlocii, dreptul de acces la sistemul simplificat al evidenţei contabile,
suporturi financiare din partea administraţiei publice locale etc.
Nu se încadrează în categoria întreprinderilor micro, mici şi mi-
jlocii următorii agenţi economici: a) care ocupă o poziţie dominantă
pe piaţă; b) care au fondatori ce nu fac parte din sectorul întreprin-
derilor mici şi mijlocii şi aceşti fondatori deţin o pondere mai mare
de 35% din fondul statutar; c) companiile fiduciare şi companiile de
asigurare; d) fondurile de investiţii; e) agenţii economici care importă
mărfuri cu accize; f) băncile, organizaţiile micro-financiare, asociaţiile
de creditare şi economii, alte întreprinderi financiare; g) casele de
schimb valutar şi lombardurile; h) întreprinderile care activează în
ramura jocurilor de noroc.
118
DREPTUL AFACERILOR
§5. Activităţi considerate monopoluri de stat
şi monopoluri naturale
Monopolul. În general, activitatea de monopol este considerată
a fi periculoasă în procesul de desfăşurare a unei afaceri. Din acest
considerent, tendinţa statului într-o economie de piaţă este de a re-
duce la maximum activitatea de monopol. Totuşi, în anumite dome-
nii monopolul persistă, fiind susţinut şi promovat chiar de către stat.
Este vorba despre: energia electrică, gazul natural, serviciile poştale,
transportul feroviar, telefonia fixă, fabricarea armamentului, fabrica-
rea articolelor din tutun ş.a.
Alături de monopol, există şi o altă noţiune, numită situaţia do-
minantă pe piaţă. Se consideră dominantă pe piaţă situaţia acelui
întreprinzător care deţine peste 35% din volumul de vînzări de măr-
furi şi servicii într-un anumit domeniu de afaceri.
Monopolul de stat. Activităţile considerate monopol de stat sînt
desfăşurate exclusiv de organele statului sau de persoane juridice
constituite de stat. Prin monopolul statului se înţelege situaţia în care
un număr limitat de agenţi economici sînt investiţi de către organele
administraţiei publice cu drepturi exclusive pentru desfăşurarea într-
o anumită sferă a activităţilor economice: de producere, transportare,
comercializare şi procurare a mărfurilor şi serviciilor. Lista monopo-
lurilor statului este prevăzută în Anexa nr.2 la Hotărîrea Guvernului
Republicii Moldova, nr.582/199550, acestea fiind cele ce ţin de:
a) Ministerului Finanţelor: confecţionarea ordinelor şi meda-
liilor, utilizarea metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, producerea
semnelor ce confirmă achitarea taxei de stat.
b) Ministerului Agriculturii: asistenţa veterinară a animalelor in-
fectate cu boli deosebit de periculoase, fabricarea produselor din tutun.
c) Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii Drumu-
rilor: prestarea serviciilor poştale, deschiderea rutelor noi în trafic
naţional şi internaţional cu pornirea din Republica Moldova.
50
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.582 din 17.08.1995 cu privi-
re la reglementarea monopolurilor // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
1995, nr.59-60.
119
d) Ministerului Sănătăţii: acordarea unor categorii de asistenţă

medicală (certificate despre starea sănătăţii psihice, expertiza privind
pierderea capacităţii de muncă, boli molipsitoare şi venerice etc.),
inclusiv anumite intervenţii chirurgicale.
e) Ministerului Apărării: repararea armamentului, cumpărarea
tehnicii de luptă etc.
f) Băncii Naţionale a Moldovei: emisia şi baterea monedei.
Monopolul natural prevede situaţia în care prestarea anumitor
tipuri de servicii poate fi făcută şi de agenţii economici, alţii decît
statul. Aşadar, spre deosebire de monopolul de stat, unde serviciul
este prestat doar de organul de stat, în cazul monopolului natural se
implică şi agenţii economici privaţi.
Din această categorie fac parte: activităţile legate de exploatarea
căilor ferate, a gărilor feroviare, autostrăzilor, căilor navigabile, por-
turilor fluviale, reţelele de radiodifuziune şi televiziune de stat, ex-
ploatarea reţelei de gaze şi sistemul de gazificare, transportul gazelor
prin conducte, aprovizionarea cu energie electrică, energia termică,
apa prin conducte, colectarea gunoiului şi a zăpezii, acordarea servi-
ciilor funerare, exploatarea aeroporturilor şi a sistemului de dirijare
a circulaţiei aeriene.
Aceste activităţi poartă denumirea de monopol natural, deoare-
ce, pe de o parte, prezintă un risc sporit, iar, pe de alta, agenţii econo-
mici care desfăşoară astfel de activităţi pot influenţa negativ piaţa de
bunuri şi servicii. De exemplu, din lipsa posibilităţii de a alege, omul
de rînd nu poate schimba agentul economic care îi livrează energie
termică (n.n. - „Termocom” S.A.), energie electrică (n.n. - ÎCS „Gas
Natural Fenosa”), apă (n.n. - „Apă-Canal” S.A.), gaze naturale (n.n.
- „Moldova-Gaz” S.A.) etc., fiind nevoit să accepte toate condiţiile
impuse de organizaţia care îi prestează aceste servicii.
În acelaşi timp, statul are dreptul să intervină în activitatea aces-
tor monopolişti comerciali, pentru a proteja cumva consumatorii de
posibilele abuzuri. Aşa o face, de exemplu, Agenţia Naţională pen-
tru Reglementare în Energetică (ANRE) care verifică în permanenţă
activitatea monopoliştilor „Gas Natural Fenosa”, „Moldova Gaz”,
120
DREPTUL AFACERILOR
„Termocom” etc., avînd dreptul să le aplice amenzi, iar, în cele din
urmă, să le retragă chiar licenţa de activitate dacă încalcă sistematic
drepturile consumatorilor.
§6. Activităţi interzise

Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor de întreprinzător in-
terzise. În lipsa unor reglementări exprese, în această listă se includ
activităţile care pot să aducă un profit material şi pentru care este
prevăzută o pedeapsă penală sau administrativă51.
De exemplu, în Codul penal al Republicii Moldova52 există un
capitol separat, numit „Infracţiuni economice”, în care sînt prevăzu-
te infracţiunile comise în cadrul activităţii de întreprinzător. Astfel,
potrivit Codului penal, sînt interzise şi se pedepsesc următoarele ac-
tivităţi: traficul de fiinţe umane (art.165), munca forţată (art.168), tra-
ficul de copii (art.206), practicarea ilegală a medicinii sau a activităţii
farmaceutice (art.214), fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor
falşi sau a titlurilor de valoare false (art.236), dobîndirea creditului
prin înşelăciune (art.238), practicarea ilegală a activităţii de între-
prinzător (art.241), spălarea banilor (art.243), evaziunea fiscală a în-
treprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor (art.244), limitarea concu-
renţei libere şi concurenţa neloială (art.246), contrabanda (art.248),
eschivarea de la achitarea plăţilor vamale (art.249), înşelarea clienţi-
lor (art.255), executarea necalitativă a construcţiilor (art.257) etc.
În Codul contravenţional al Republicii Moldova53 un capitol
aparte este consacrat contravenţiilor ce afectează activitatea de în-
treprinzător (Capitolul XV)54. Dintre acestea enumerăm: desfăşura-
rea ilegală a activităţii de întreprinzător (art.263), comerţul sau trans-
51
52
Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 // Monitorul Ofi-
cial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129/1012.
53
Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008 // Mo-
nitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-6/15.
54
Contravenţii sînt încălcări ale prevederilor din Codul contravenţional, la fel
cum infracţiunile reprezintă încălcări ale normelor din Codul penal.
121
portul de mărfuri a căror comercializare este interzisă ori limitată

(art.267), plasarea pe piaţă a produselor alimentare cu termen de
valabilitate expirat sau fără indicarea acestui termen (art.269), încăl-
carea regulilor de comerţ (art.273), încălcarea regulilor de comerţ în
piaţă (art.274), încălcarea legislaţiei în domeniul pieţei produselor
petroliere (art.277), comercializarea cu amănuntul a băuturilor alco-
olice (art.286), activitatea bancară fără autorizaţie (art.290), încălca-
rea legislaţiei în domeniul asigurărilor (art.305) etc.
§7. Profesii liberale (libere)
În legislaţie nu există o enumerare a profesiilor considerate libe-
rale. Cu toate acestea, denumirea lor o desprindem din diferite acte
normative. Aşadar, din categoria profesiilor liberale fac parte profe-
siile de: avocat, contabil, notar, medic, profesor, muzician etc.55
În primul rînd, la baza evidenţierii unei profesii liberale stă
criteriul punerii de către o persoană la dispoziţia tuturor celor inte-
resaţi a cunoştinţelor şi abilităţilor, contra unui onorar. În al doilea
rînd, aceste profesii trebuie să fie practicate liber, fără ca persoa-
nele ce le desfăşoară să fie în subordinea cuiva. De exemplu, dacă
profesorul ţine un curs de lecţii la universitate, nu putem spune că
el desfăşoară profesie liberală, deoarece este angajatul universităţii,
lucrînd în baza contractului de muncă, primind salariu. În schimb,
dacă profesorul mai deţine o patentă de întreprinzător şi după uni-
versitate ţine cursuri particulare celor interesaţi, contra plată, spu-
nem că exercită o profesie liberală. La fel şi în cazul contabilului,
auditorului, medicului, avocatului, notarului etc.
În literatura de specialitate se menţionează că profesiunea li-
berală reprezintă acea profesie, dobîndită de o persoană fizică prin
pregătire profesională în cadrul sistemului de învăţămînt, exprimată
într-o specialitate, care ar urma să fie exercitată în mod liber şi inde-
pendent, prin orice formă de organizare ar dori fiecare (individual
sau prin birouri particulare)56. În schimbul acestui serviciu trebuie să
55
Dintre toate, avocatura este considerată „regina profesiilor liberale”.
56
C.Tufan. Profesiile libere (liberale) // Revista de Drept Comercial (Bucu-
reşti, Romînia), 1997, nr.10, p.72.
122
DREPTUL AFACERILOR
se plătească un onorariu în bani. Taxele pentru servicii se stabilesc
pentru fiecare caz în parte, se fac publice prin afişarea în Internet,
la intrarea în birou, pe panou, perete sau chiar pe uşă. Important
este să fie văzute de către clienţi.
De exemplu, în cazul avocaţilor Legea cu privire la avoca-
tură, nr.1260/200257, stabileşte că profesia de avocat este liberă
şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonomă, dar nu
este activitate de întreprinzător (art.1)58. Persoana care activea-
ză în calitate de avocat nu poate exercita în acelaşi timp şi alte
profesii59. În această privinţă, legea prevede că profesia de avocat
este incompatibilă cu: a) oricare funcţie remunerată, cu excepţia
funcţiilor legate de activitatea ştiinţifică şi didactică, precum şi
cu cea de arbitru al judecăţii arbitrale (arbitraj); b) activitatea de
întreprinzător; c) activitatea de notar; d) alte activităţi ce lezează
demnitatea şi independenţa profesiei de avocat sau bunele mora-
vuri (art.11).
Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul
pentru a fi consultată şi reprezentată de acesta în materie juridică.
Asistenţa juridică prestată de avocat se face contra plată. Luînd
în considerare starea materială a persoanei, avocatul îi poate acor-
da asistenţă juridică şi în mod gratuit.
Avocatul este obligat să presteze serviciile de asistenţă juri-
dică în bază de contract. Contractul de asistenţă juridică se sem-
nează de avocat şi client, se aplică ştampila personală a avocatu-
57
Legea cu privire la avocatură, nr.1260 din 19.07.2002 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 2010, nr.159/582.
58
Din acest considerent, cu înregistrarea cabinetului avocatului şi a biroului
asociat de avocaţi se ocupă Ministerul Justiţiei, aşa cum se procedează şi în cazul
asociaţiilor obşteşti.
59
În Republica Moldova avocat poate deveni persoana fizică care are diplomă
de licenţiat în drept, se bucură de o reputaţie ireproşabilă şi a fost admisă în pro-
fesia de avocat după susţinerea examenelor de calificare. Sînt scutite de efectua-
rea stagiului profesional şi de examenul de calificare persoanele care deţin titlul
de doctor, precum şi cele care au cel puţin 10 ani vechime în muncă în funcţia de
judecător sau de procuror. Pentru a primi licenţa de avocat, aceste persoane depun
o cerere la Ministerul Justiţiei şi în termen de 10 zile li se eliberează licenţa.
123
lui şi se înregistrează într-un registru special60. De asemenea, în

contract se indică mărimea plăţii (dacă serviciul se prestează în
mod gratuit, plata nu se indică) percepute de avocat pentru asis-
tenţa juridică. Excepţie fac cazurile de reprezentare a intereselor
soţului, soţiei şi rudelor pînă la gradul al patrulea inclusiv (copii,
fraţi, surori, părinţi, bunei, nepoţi, verişori).
60
Cabinetul avocatului şi biroul asociat de avocaţi ţin registrul contractelor
de asistenţă juridică încheiate cu clienţii, duc evidenţa fiscală şi achită statului
anumite taxe din cîştigurile obţinute.
124
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 11.
REGLEMENTAREA J URIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE
ÎNTREPRINZĂTOR
§1. Consideraţii generale

Prin reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător ur-
mează să înţelegem cum statul, avînd la îndemînă legile şi alte acte
normative, contribuie la organizarea şi supravegherea desfăşurării
normale a activităţii de întreprinzător în republică.
Activitatea de întreprinzător este utilă şi necesară întregii socie-
tăţi. Atît timp cît se desfăşoară conform legii şi nu limitează drepturi-
le altor persoane, activitatea de întreprinzător trebuie să fie liberă.
Fiind calea cea mai scurtă de obţinere a veniturilor, activita-
tea de întreprinzător generează şi conflicte, cum ar fi: vînzarea de
mărfuri fără a deţine licenţă de activitate, falsificarea produselor,
prestarea de servicii necalitative, periculoase pentru viaţa şi sănă-
tatea celor din jur ş.a.
Pentru a elimina astfel de încălcări, au fost elaborate numeroase
acte normative, prin care statul impune anumite reguli de joc tuturor
întreprinzătorilor61. Aceste reguli sînt stabilite prin Legea cu privire
la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845/200662, au scopul de a disci-
plina întreprinzătorii şi se referă la: a) înregistrarea de stat; b) obţine-
rea licenţelor de stat pentru genul de activitate practicat; c) achitarea
61
Pe parcursul anilor, reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător
a fost obiectul multor acte normative. S-a observat că acesta este mecanismul
prin care statul intervine, uneori abuziv în activitatea societăţilor comerciale. În
loc să întreprindă măsuri de liberalizare a pieţei, mulţi ani la rînd autorităţile au
pus piedici în realizarea iniţiativei private (N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor.
Volumul I. - Chişinău: „Tipografia Centrală”, 2004, p.65).
62
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845-XII din 03.01.92
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1994, nr.2.
125
la timp a taxelor şi impozitelor faţă de bugetul de stat; d) ţinerea

evidenţei contabile; e) respectarea legislaţiei muncii; f) respectarea
drepturilor consumatorilor; g) protecţia mediului înconjurător etc.
Organele de stat sînt în drept să aplice sancţiuni pentru încălcă-
rile comise de întreprinzători. De exemplu, practicarea ilegală a ac-
tivităţii de întreprinzător soldată cu obţinerea unui profit în proporţii
mari este calificată de Codul penal al Republicii Moldova ca infrac-
ţiune şi vinovatul se pedepseşte cu amendă sau cu muncă neremu-
nerată în folosul comunităţii. Dacă infractor este persoana juridică,
atunci se va aplica o amendă însoţită de retragerea dreptului de a mai
desfăşura pe viitor genul respectiv de activitate (art.241 Cod Penal).
§2. Rolul statului în activitatea de întreprinzător

Orice economie suferă de neajunsuri, care determină apariţia
unor fenomene ca şomajul, sărăcia, poluarea mediului, monopolul
etc. Deşi în Constituţia Republicii Moldova este prevăzută libertatea
comerţului şi a activităţii de întreprinzător, această libertate nu este
una absolută, deoarece statul are dreptul să intervină în diferite feluri
pentru a ţine sub control activitatea respectivă.
În primul rînd, statul elaborează legi şi acte normative subor-
donate legilor, cum sînt hotărîrile de guvern, regulamentele, decizii-
le, ordinele ministerelor, decretele preşedintelui, dispoziţiile primari-
lor etc., prin care este reglementată întreaga activitate aducătoare de
profit din republică.
În al doilea rînd, prin aceste acte normative în seama întreprin-
zătorilor sînt puse un şir de obligaţiuni, cum sînt: - înregistrarea de
stat; - obţinerea licenţei de activitatea; - ţinerea evidenţei contabile;
- achitarea la timp a impozitelor şi a taxelor faţă de stat; - concurenţa
liberă pe piaţa produselor şi a serviciilor; - protecţia consumatorilor;
- respectarea legislaţiei muncii etc.
Pentru a stabili aceste obligaţiuni, statul intervine în activita-
tea de întreprinzător. Intervenţia statului este dictată de necesitatea
de a proteja interesele majore ale societăţii şi de a asigura: formarea
bugetului de stat, deschiderea noilor locuri de muncă, protecţia drep-
126
DREPTUL AFACERILOR
turilor consumatorului, concurenţa legală, protecţia mediului încon-
jurător etc.
Organele de stat pot emite acte normative doar în limita com-
petenţelor stabilite de legislaţie. Emiterea unui act normativ sau a
unei dispoziţii care lezează drepturile întreprinzătorilor este ilegală
şi poate fi atacată în instanţele judecătoreşti. Dacă întreprinzătorului
i-au fost aduse daune materiale ca rezultat al executării acestor acte
şi dispoziţii, pagubele vor fi reparate de organul de stat care a emis
actul respectiv63.
În al treilea rînd, statul verifică nivelul de respectare a legisla-
ţiei, iar dacă constată anumite încălcări, aplică sancţiuni. De exem-
plu, inspectoratul fiscal verifică cum agenţii economici achită taxele
şi impozitele; organul de licenţiere - respectarea condiţiilor de licen-
ţiere; inspecţia muncii - cum este respectată legislaţia muncii etc.64
Sancţiunile care se aplică pot fi diferite: amenda, retragerea licen-
ţei, interdicţia de a desfăşura un anumit gen de activitate, interdicţii
impuse la importul şi exportul mărfurilor etc. Aceste mijloace statul le
foloseşte în scopul de a ţine sub control activitatea de întreprinzător.
§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător

Activitatea de întreprinzător nu poate fi desfăşurată la întîmpla-
re. Persoana care doreşte să înceapă o afacere mai întîi trebuie să se
înregistreze conform legii. În caz contrar, practicarea ilegală a activi-
tăţii de întreprinzător (fără a fi înregistrat) este considerată infracţiu-
ne, fiind sancţionată de Codul penal al Republicii Moldova.
Legislaţia Republicii Moldova prevede că persoana juridică se
consideră constituită din momentul înregistrării ei de către stat65. În-
63
N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Cartier, 1997, p.42-43.
64
Cerinţele faţă de timpul de muncă şi timpul de odihnă al muncitorilor, eli-
berarea obligatorie a poliţei de asigurare medicală fiecărui muncitor, acordarea
unui salariu nu mai mic decît salariul minim prevăzut de lege, igiena şi protecţia
muncii, eliberarea bonului de casă la procurarea mărfurilor (serviciilor), ambala-
jul produselor alimentare, nepoluarea mediului înconjurător etc.
65
127
registrarea de stat urmează a fi înţeleasă ca o recunoaştere (certifi-

care) din partea statului, prin intermediul organelor sale abilitate, a
creării, reorganizării ori lichidării persoanelor juridice şi a întreprin-
zătorilor individuali, precum şi orice alte modificări şi completări
aduse în actele de constituire a acestora.
Prin efectul înregistrării statul urmăreşte mai multe scopuri:
efectuarea unui control asupra persoanelor care desfăşoară activita-
tea de întreprinzător; prevenirea şi combaterea activităţilor ilegale;
ţinerea unei evidenţe statistice; promovarea politicii de impozitare;
furnizarea pentru cei interesaţi a informaţiei cu privire la identitatea
şi situaţia financiară a persoanelor înregistrate.
Organul de înregistrare. Unica instituţie publică care prin in-
termediul oficiilor sale teritoriale efectuează, în numele statului,
înregistrarea persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali
este Camera Înregistrării de Stat. Oficiile teritoriale ale Camerei sînt
conduse de registratori de stat. Acestea au un şir de atribuţii, cum
sînt: primesc cererile de înregistrare, verifică setul de acte depuse
pentru înregistrare, înregistrează persoanele juridice şi întreprinzăto-
rii individuali sau refuză înregistrarea acestora etc.
Persoanele juridice, filialele şi reprezentanţele lor, precum şi în-
treprinzătorii individuali se înregistrează la oficiul teritorial al Came-
rei Înregistrării de Stat în a cărui rază de deservire îşi au sediul. Cer-
tificatul de înregistrare este documentul care confirmă înregistrarea
de stat, luarea la evidenţă fiscală. Certificatul respectiv se eliberează
numai după ce a avut loc înregistrarea de stat. Înregistrarea nu se face
gratuit. Taxa pentru înregistrarea de stat a persoanelor juridice este de
250 lei, iar pentru întreprinzătorii individuali – de 54 lei.
Actele necesare pentru înregistrare. Pentru înregistrarea de stat
a persoanei juridice se depun următoarele acte: a) cererea de înre-
gistrare; b) hotărîrea de constituire semnată de fondatori; c) actul de
constituire (statutul); d) dovada achitării taxei de înregistrare; e) certi-
ficatul care confirmă depunerea de către fondatori a cotei-părţi în ca-
pitalul social al persoanei juridice, în mărimea şi în termenul prevăzut
de legislaţie. Pentru aportul depus în bani la capitalul social trebuie
128
DREPTUL AFACERILOR
prezentat certificatul bancar, iar cu privire la aporturile depuse în na-
tură (construcţii, terenuri, maşini, tractoare, aparate de lucru etc.) se
va prezenta actul de evaluare a bunurilor transmise ca aport în natu-
ră, în care este indicat costul fiecărui bun (art.144 din Codul civil).
Pe lîngă aceste acte, în anumite situaţii pot fi solicitate şi alte
acte: de exemplu, în cazul înregistrării unei organizaţii religioase se
cere şi avizul Serviciului Culte; pentru fondarea unor teatre, muzee,
circuri, cinematografe, este solicitat şi avizul Ministerului Culturii; la
fondarea de licee şi universităţi – avizul Ministerului Educaţiei.
Registratorul verifică legalitatea actelor depuse pentru înregis-
trare şi adoptă o decizie, de înregistrare sau de refuz. În cazul deci-
ziei de refuz, actele pentru înregistrare pot fi depuse în mod repetat,
numai dacă au fost înlăturate cauzele care au stat la baza refuzului de
înregistrare. Mai mult ca atît, decizia de refuz poate fi contestată în
instanţa de judecată şi anulată.
Registrul de stat. La Camera Înregistrării de Stat există două
registre unice pentru întreaga republică: Registrul de stat al persoa-
nelor juridice şi Registrul de stat al întreprinzătorilor individuali.
Registrele de stat se ţin în mod computerizat şi manual. În situaţia în
care nu vor coincide datele din aceste două registre (manual şi com-
puterizat), se consideră autentice datele din registrul ţinut manual66.
Se consideră că persoana juridică există atîta timp cît figurează
în registrul de stat. Dacă se descoperă faptul că în numele „persoanei
juridice” neînregistrate sau radiate din registrul de stat au fost înche-
iate contracte, efectuate transferuri băneşti ori alte acţiuni similare,
acest lucru se consideră încălcare a legii şi cei vinovaţi riscă o pe-
deapsă, penală sau contravenţională.
§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător

4.1. Noţiunea de licenţă
Definiţia licenţei este formulată de Legea privind reglementarea
prin licenţiere a activităţii de întreprinzător, nr.451/2001, şi anume:
66
129
„Licenţa este un act administrativ cu caracter permisiv, eliberat de au-

toritatea de licenţiere în procesul de reglementare a activităţii de între-
prinzător, ce atestă dreptul titularului de licenţă de a desfăşura, pentru
o perioadă stabilită, genul de activitate indicat în aceasta, integral sau
parţial, cu respectarea obligatorie a condiţiilor de licenţiere”.
Mai simplu vorbind, licenţa este un permis special în baza căruia
persoana poate să desfăşoare o anumită activitate care îi aduce profit.
Lista activităţilor care se desfăşoară în baza licenţei este prevăzută
de lege, iar dreptul de a practica activitatea pentru care este necesară
licenţă apare numai din momentul obţinerii acesteia.
Licenţele sînt documente de strictă evidenţă. Ele se întocmesc
pe formulare tipizate, au serie şi număr. Modelul formularului de li-
cenţă se aprobă de Guvern. Orice licenţă trebuie să conţină: a) de-
numirea autorităţii de licenţiere; b) seria, numărul şi data eliberării/
prelungirii licenţei; c) denumirea, forma juridică de organizare, adre-
sa juridică a titularului de licenţă; d) data şi numărul certificatului de
înregistrare de stat a întreprinderii; e) genul de activitate, integral sau
parţial, pentru a cărui desfăşurare se eliberează licenţa; f) termenul
de valabilitate a licenţei; g) semnătura conducătorului autorităţii de
licenţiere sau a adjunctului, însoţită de ştampilă.
De regulă, licenţele se eliberează pe un termen de 5 ani, dar în
cazurile prevăzute de lege există şi unele excepţii în acest sens: 3 ani
pentru fabricarea şi vînzarea producţiei alcoolice şi a berii; 1 an pen-
tru organizarea şi desfăşurarea jocurilor de noroc, loteriilor, mizelor
la competiţii sportive; importul, fabricarea, comercializarea produ-
selor din tutun.
Taxa pentru eliberarea licenţei este de 2500 lei. Pentru unele
categorii de licenţe, taxa este diferită, şi anume: pentru unităţile far-
maceutice este de 1800 lei, pentru aducerea de peste hotare şi comer-
cializarea produselor din tutun - 20.000 de lei, a băuturilor alcoolice
- 40.000 de lei, a benzinei şi motorinei - 200.000 de lei etc. Sumele
respective se achită o singură dată, la momentul obţinerii licenţei.
În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau o
altă nouă subdiviziune separată, el este obligat să depună la Camera
130
DREPTUL AFACERILOR
de Licenţiere o cerere de reperfectare a licenţei, în vederea includerii
în anexa la licenţă a unei noi adrese de desfăşurare a activităţii. Pentru
fiecare filială sau altă subdiviziune separată a titularului de licenţă, lui
i se eliberează copii autorizate de pe aceasta. Copiile confirmă dreptul
filialei de a desfăşura activităţi pe baza licenţei obţinute. De menţionat
că deţinătorul licenţei nu este în drept să transmită licenţa unei altei
persoane. Încălcarea acestei interdicţii are ca efect retragerea licenţei.
Dreptul de a solicita licenţa îl au întreprinzătorii, adică persoa-
nele fizice înregistrate ca întreprinzători individuali67 la Camera Înre-
gistrării de Stat şi persoanele juridice cu scop lucrativ68.
Licenţa este valabilă de la data eliberării şi pînă la data expirării
ei. Acţiunea licenţei încetează în caz de suspendare, anulare, retrage-
re sau de expirare a termenului de valabilitate. Camera de Licenţiere
este în drept să controleze cum titularul de licenţă respectă cerinţele
prevăzute în licenţă. Dacă se constată încălcări, titularul de licenţă va
fi sancţionat prin suspendarea sau retragerea licenţei. Se poate ajunge
pînă la dizolvarea şi lichidarea titularului de licenţă69.
4.2. Organele împuternicite cu activitatea de licenţiere

În prezent, în Republica Moldova există 6 organe împuternicite
cu eliberarea licenţelor: 1) Camera de Licenţiere; 2) Banca Naţională
a Moldovei; 3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare; 4) Agenţia
Naţională pentru Reglementare în Energetică; 5) Agenţia Naţională
pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice şi Tehnologia In-
formaţiei; 6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului. Dintre toate
aceste autorităţi, cele mai multe feluri de licenţe eliberează Camera
de Licenţiere.
1) Camera de Licenţiere (o vom numi în continuare Cameră)
este un organ de stat aflat în subordinea Ministerului Economiei, are
67
Timp îndelungat se numeau întreprinderi individuale.
68
Societăţile comerciale (societatea cu răspundere limitată, societatea pe ac-
ţiuni, societatea în nume colectiv şi societatea în comandită), cooperativele de
producţie şi de întreprinzător, întreprinderile de stat şi municipale.
69
Dacă acesta este o persoană juridică.
131
statut de persoană juridică, dispune de ştampilă şi îşi desfăşoară acti-

vitatea pe baza unui regulament aprobat de Guvern.
Funcţia principală a Camerei constă în eliberarea licenţelor. Pe
lîngă aceasta, Camera îndeplineşte funcţii ajutătoare, şi anume: a)
eliberează, prelungeşte, reperfectează, reia valabilitatea licenţelor,
eliberează copii şi duplicate ale acestora, suspendă, retrage, recu-
noaşte ca nevalabile anumite licenţe; b) organizează controlul asu-
pra respectării de către titularii de licenţe a condiţiilor de licenţiere;
c) ţine dosarele de licenţiere şi registrul de licenţiere; d) prezintă
Ministerului Economiei dări de seamă anuale privind activitatea
sa. Deciziile Camerei de Licenţiere pot fi contestate în instanţa ju-
decătorească.
Genurile de activitate care se supun licenţierii de către Came-
ra de Licenţiere sînt numeroase. Dintre ele enumerăm doar cîteva:
activitatea de audit; activitatea de evaluare a bunurilor imobile; ac-
tivitatea burselor de mărfuri; organizarea şi desfăşurarea loteriilor,
jocurilor de noroc, întreţinerea cazinourilor, exploatarea automatelor
de joc cu cîştiguri băneşti, stabilirea mizelor la competiţiile sportive;
importul şi comercializarea producţiei alcoolice, a berii, produselor
din tutun; construcţiile de clădiri; îmbutelierea apelor minerale şi na-
turale potabile; activitatea particulară de detectiv şi pază; activitatea
farmaceutică; transportul auto de călători în folos public; activitatea
de turism; activitatea de broker vamal etc.
2) Banca Naţională a Moldovei. Dintre atribuţiile de bază ale
Băncii Naţionale face parte cea de licenţiere şi supraveghere a acti-
vităţii instituţiilor financiare din republică (art.5 al Legii cu privire la
Banca Naţională a Moldovei, nr.548/199570). Cu alte cuvinte, Banca
Naţională este singurul organ de stat care eliberează licenţe pentru
activitatea băncilor comerciale din ţară, fiind în drept să le impu-
nă sancţiuni sau chiar să le retragă aceste licenţe. Pe lîngă aceasta,
Banca Naţională este singura instituţie care eliberează licenţe pentru
activitatea de schimb valutar.
70
Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei, nr.548 din 21.07.95 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr.56-57.
132
DREPTUL AFACERILOR
3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare este o autoritate pu-
blică autonomă, responsabilă faţă de Parlament, care reglementează
şi autorizează activitatea participanţilor la piaţa financiară nebancară,
supraveghind respectarea legislaţiei de către ei. În acest scop, Comi-
sia Naţională este învestită cu putere de decizie, de intervenţie, de
control şi de sancţionare disciplinară şi administrativă (art.1 al Legii
privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare, nr.192/199871).
În general, funcţiile Comisiei Naţionale se extind asupra parti-
cipanţilor la piaţa financiară nebancară, care cuprinde: deţinătorii
de valori mobiliare, investitorii, asiguraţii, organizaţiile care lucrează
pe piaţa valorilor mobiliare, Biroul Naţional al Asigurărilor de Auto-
vehicule din Republica Moldova, membrii asociaţiilor de economii
şi împrumut, clienţii organizaţiilor de microfinanţare şi participanţii
profesionişti la piaţa financiară nebancară. Reieşind din aceasta, la
atribuţiile de bază ale Comisiei Naţionale a Pieţei Financiare se re-
feră eliberarea licenţelor pentru: a) activitatea asigurătorilor (reasi-
guratorilor), brokerilor de asigurare şi de reasigurare; b) activitatea
de gestiune a activelor fondurilor nestatale de pensii; c) activitatea
asociaţiilor de economii şi împrumut; d) activitatea profesionistă pe
piaţa valorilor mobiliare.
4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (pe
scurt - ANRE) este autoritatea învestită cu atribuţii de reglementare
şi monitorizare a domeniului energeticii: energia electrică, gaze na-
turale, benzină, motorină, alte produse petroliere. În aşa mod, ANRE
eliberează licenţe pentru desfăşurarea activităţilor sus-menţionate în
conformitate cu Legea cu privire la gaze, Legea cu privire la energia
electrică şi Legea privind piaţa produselor petroliere (art.4 din Legea
cu privire la energetică, nr.1525/199872).
5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunica-
ţii Electronice şi Tehnologia Informaţiei (pe scurt - ANRCETI).
Agenţia, în limitele competenţelor sale, are dreptul să elibereze, să
71
Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare, nr.192 din 12.11.1998
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr.22-23.
72
Legea cu privire la energetică, nr.1525-XIII din 19.02.98 // Monitorul Ofi-
cial al Republicii Moldova, 1998, nr.50-51.
133
suspende ori să revoce licenţele, să elaboreze şi să modifice condiţiile

de licenţă conform legii şi să efectueze controlul respectării acestora
(art.10 pct.(c) din Legea comunicaţiilor electronice, nr.241/200773).
ANRCETI este împuternicită prin lege să elibereze licenţe de
activitate pentru: a) utilizarea frecvenţelor sau canalelor radio şi/sau
a resurselor de numerotare în scopul furnizării reţelelor şi/sau servici-
ilor de comunicaţii electronice; b) serviciile de creare, implementare
şi de asigurare a funcţionării sistemelor informaţionale automatizate
de importanţă statală, inclusiv a produselor program. În alţi termeni,
Agenţia este responsabilă de acordarea licenţelor pentru frecvenţele
de undă radio, tele, programelor Internet, telefonie mobilă (Orange,
Moldcell, Unité) şi fixă (Moldtelecom). Lista licenţelor eliberate de
ANRCETI se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului acordă licenţe
pentru difuzarea programelor pe cale radioelectrică terestră şi/sau
prin orice alte mijloace de telecomunicaţii decît cele radioelectrice
terestre (art.23-34 din Codul audiovizualului al Republicii Moldo-
va74). Cu alte cuvinte, acordă licenţe pentru posturile de radio şi
televiziune pe teritoriul republicii.
§5. Concurenţa în activitatea de întreprinzător

5.1. Noţiunea de concurenţă
Conceptul de concurenţă este prevăzut de Constituţia Republicii
Moldova, potrivit căreia piaţa, libera iniţiativă economică şi concu-
renţa loială sînt factorii de bază ai economiei (art.9), iar statul trebuie
să asigure protecţia concurenţei loiale în procesul desfăşurării activi-
tăţii de întreprinzător de către agenţii economici (art.126).
Definiţie. Concurenţa este definită ca o liberă competiţie între
agenţii economici care oferă pe piaţă bunuri şi servicii ce tind să
satisfacă nevoi asemănătoare sau identice ale consumatorilor.
73
Legea comunicaţiilor electronice, nr.241-XVI din 15.11.2007 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.51-54.
74
Codul audiovizualului al Republicii Moldova, nr.260 din 27.07.2006 // Mo-
nitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.131-133.
134
DREPTUL AFACERILOR
În aşa mod, concurenţa este considerată o luptă dintre agenţii
economici pentru cîştigarea clientelei şi extinderea afacerilor75. În
această luptă, fiecare agent economic îşi pune ca scop lărgirea pieţei
de desfacere şi realizarea unor profituri cît mai mari.
Procesul de concurenţă este un fenomen normal. Concurenţa
ţine agenţii economici sub o presiune continuă, ei fiind gata să re-
acţioneze oricînd la cerinţele pieţei76. Dreptul la concurenţă trebuie
exercitat cu bună-credinţă, corectitudine şi onestitate în afaceri, fără
a încălca libertăţile celorlalţi agenţi economici. Numai în acest caz
putem vorbi despre o concurenţa licită sau loială; în caz contrar, ia
naştere concurenţa neloială.
Cadrul normativ naţional din sfera concurenţei este consti-
tuit, în principal, din Legea cu privire la protecţia concurenţei
nr.1103/200077.
Supravegherea activităţii de concurenţă este realizată de către
stat. Organul de stat în sarcina căruia revine supravegherea activităţii
de concurenţă în Republica Moldova este Agenţia Naţională pentru
Protecţia Concurenţei78.
5.2. Condiţiile necesare pentru o concurenţă loială
Concurenţa loială înseamnă concurenţa desfăşurată în condiţii
normale. Pentru existenţa unei concurenţe normale pe piaţa de des-
facere trebuie să fie întrunite mai multe condiţii: a) concurenţa să fie
liberă, onestă şi cu bună-credinţă; b) să fie prezenţi mai mulţi agenţi
economici; c) comerţul, preţurile şi tarifele să fie libere; d) agenţilor
economici care deţin o situaţie dominantă pe piaţă le este interzis să
facă abuz.
75
DEX-ul defineşte concurenţa ca o rivalitate comercială, luptă dusă cu mij-
loace economice între industriaşi, comercianţi, monopoluri, ţări etc., pentru aca-
pararea pieţei, desfacerea unor produse, pentru clientelă şi pentru obţinerea unor
cîştiguri cît mai mari ( - Bucureşti: Univers enciclopedic, 1996, p.208).
76
N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Cartier, 1997, p.54.
77
Legea cu privire la protecţia concurenţei, nr.1103 din 30.06.2000 // Monito-
rul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.166-168.
78
Agenţia a fost creată în anul 2007, în scopul de a efectua controlul de stat
asupra respectării legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei de către agenţii
economici. Pentru mai multe informaţii, a se vedea site-ul oficial al Agenţiei -
www.anpc.md.
135
La acestea se adaugă şi necesitatea adoptării unor legi reuşite în

domeniul concurenţei, cu ajutorul cărora ar putea fi combătut feno-
menul concurenţei neloiale din rîndul agenţilor economici.
a) Concurenţa trebuie să fie liberă, onestă şi cu bună-credinţă.
Agenţii economici au dreptul la concurenţă liberă în limitele prevă-
zute de legislaţie, în corespundere cu tradiţiile, regulile de corectitu-
dine şi de onestitate în afaceri. Este interzis agentului economic să-şi
exercite drepturile în vederea limitării concurenţei, lezării intereselor
legitime ale consumatorului şi abuzului de situaţia sa dominantă79.
b) Să fie prezenţi mai mulţi agenţi economici. Pe piaţa măr-
furilor şi serviciilor de acelaşi fel trebuie să existe mai mulţi agenţi
economici. Numărul prea mic de agenţi economici transformă piaţa
într-un monopol, în care consumatorul nu mai are de unde alege,
fiind nevoit să accepte mărfuri şi servicii dintr-o singură sursă.
c) Comerţul, preţurile şi tarifele să fie libere. Liberalizarea
comerţului presupune că fiecare agent economic este în drept să pro-
ducă şi să vîndă mărfurile pe care le doreşte. Concurenţa este posibi-
lă numai dacă în republică există o libertate a comerţului; şi invers,
libertatea comerţului are sens numai dacă este prezentă concurenţa
între mulţi producători şi ofertanţi de servicii.
De regulă, agentul economic îşi stabileşte singur preţul la măr-
furi şi servicii. Prin excepţie, statul poate impune prin hotărîre de
Guvern un şir de tarife pe care agenţii economici sînt obligaţi să le
respecte, şi anume: la pîine, ulei, lactate, medicamente, transportul
de călători, energia electrică şi termică, gazul natural80.
d) Agenţilor economici care deţin o situaţie dominantă pe
piaţă le este interzis să facă abuz. Situaţie dominantă pe piaţă este
situaţia agentului economic pe piaţa de mărfuri sau de servicii, care
îi dă acestuia posibilitatea de a exercita o influenţă decisivă pe piaţa
respectivă (art.2 al Legii cu privire la protecţia concurenţei).
79
E.Cojocari. Dreptul economic (partea generală). - Chişinău: Business-Eli-
ta, 2006, p.55.
80
Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.547 din 04.08.1995 cu privire
la măsurile de coordonare şi reglementare de către stat a preţurilor (tarifelor) //
136
DREPTUL AFACERILOR
Pentru a fi recunoscut dominant, agentul economic trebuie să
deţină pe piaţa unei anumite mărfi (serviciu) o cotă mai mare de 35
la sută.
5.3. Concurenţa neloială
Cuvîntul neloial înseamnă „necinstit”, „contrar normelor de
conduită în afaceri”. Concurenţa neloială este un fenomen negativ şi
constă în acţiunile agentului economic de a obţine avantaje neînte-
meiate în activitatea de întreprinzător, fapt ce aduce sau poate aduce
prejudicii altor agenţi economici, inclusiv prin a prejudicia reputaţia
lor în afaceri (art.2 al Legii cu privire la protecţia concurenţei).
Faptele de concurenţă neloială sînt interzise. Ca exemple de con-
curenţă neloială am putea enumera: a) răspîndirea informaţiilor false
în stare să prejudicieze averea şi/sau reputaţia altui agent economic; b)
inducerea în eroare a cumpărătorilor cu privire la locul de producere,
calitatea şi însuşirile mărfurilor; c) folosirea neautorizată a emblemei,
mărcii comerciale, denumirii de firmă81; d) folosirea sau divulgarea
informaţiilor care constituie secret comercial al firmei ş.a.
Actele de concurenţă neloială sînt sancţionate de Codul penal al
Republicii Moldova. Astfel, orice act de concurenţă neloială, inclu-
siv: a) crearea situaţiilor de confuzie cu produsele sau cu activitatea
de întreprinzător a unui concurent; b) răspîndirea, în procesul comer-
ţului, de afirmaţii false, care discreditează activitatea concurentului;
c) inducerea în eroare a consumatorului referitor la mărfurile concu-
rentului; d) compararea în scopuri publicitare a mărfurilor unui agent
economic cu ale altor agenţi economici, se pedepsesc cu amendă de
pînă la 40 mii lei sau cu închisoare de pînă la un an (art.246)82.
Faptele de concurenţă neloială comise de unii agenţi economici
generează probleme agenţilor economici care activează cinstit.
81
Cele mai răspîndite cazuri de concurenţă neloială sînt încercările de a crea
confuzie în mintea consumatorilor. De exemplu, unele firme încearcă să aplice
mărci care se aseamănă foarte mult („pînă la confuzie”) cu o marcă binecunoscu-
tă în lume. Au devenit deja banale confuziile de genul „Reebok” - „Reabok”, „Pa-
nasonic” - „Panasunic” „Parlament” - „Parliament”, „Abibas” - „Adidas” ş.a.
82
Pentru persoanele juridice amenda este mult mai mare şi este însoţită de pri-
varea de dreptul de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5 ani.
137
Cel mai convingător exemplu de concurenţă neloială serveş-

te piaţa produselor petroliere din Republica Moldova, care se
confruntă la moment cu probleme grave. Situaţia este generată
de lipsa unui cadru normativ, de metodologia greşită de calcul al
preţurilor la benzină, motorină, precum şi de ineficienţa Agenţiei
Naţionale pentru Protecţia Concurenţei83.
§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în

activitatea de întreprinzător
Definiţie. Consumator este orice persoană fizică care intenţi-
onează să comande sau să procure ori care comandă, procură sau
foloseşte produse, servicii pentru necesităţi nelegate de activita-
tea de întreprinzător sau profesională84.
Aşadar, consumator este numai o persoana fizică - cetăţean,
străin sau apatrid. Persoana juridică nu poate avea calitatea de
consumator85. Consumatorul trebuie să procure bunuri sau să
beneficieze de servicii pentru necesităţi personale, casnice şi
familiale. Dacă o face pentru alte interese (profesionale, de între-
prinzător), persoana nu mai poate fi numită consumator.
La ora actuală, consumatorul din Republica Moldova se gă-
seşte în faţa unei abundenţe de bunuri şi servicii, care, în afară de
avantajele pe care i le oferă, îi creează şi numeroase dificultăţi.
Astăzi consumatorul nu mai este cumpărătorul de altădată, care
procura bunuri de pe o piaţă de mici dimensiuni, dar el s-a trans-
format într-un element al consumului de masă, făcînd obiectul
83
A.Lupuşor. Piaţa produselor petroliere din Moldova: analiza reglementă-
rii, concrenţei şi preţurilor. - Chişinău: „Expert-Grup”, 2011, p.5.
84
Legea privind protecţia consumatorilor, nr.105-XV din 13.03.2003 // Mo-
85
În Uniunea Europeană, de exemplu, consumator poate fi şi persoana juridi-
că. În măsura în care procurarea unor bunuri se face pentru amenajarea oficiului
de lucru al întreprinderii, se consideră că întreprinderea este consumator. Aceste
bunuri procurate vor contribui la satisfacerea nevoilor curente ale întreprinderii. În
Republica Moldova calitatea de consumator o poate avea doar persoana fizică.
138
DREPTUL AFACERILOR
campaniilor publicitare şi al presiunilor exercitate de grupuri de
producători, care controlează piaţa86.
Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în
calitatea lor de consumatori împotriva riscului de a cumpăra produse
care pot pune în pericol viaţa, sănătatea şi interesele lor materiale. În
acest context, Legea privind protecţia consumatorilor, nr.105/2003,
enumeră principalele drepturi ale consumatorului:
- de a fi protejat de către stat. În acest scop, organul de stat res-
ponsabil de protecţia drepturilor consumatorilor în republică este
Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei, Metro-
logie şi Protecţie a Consumatorilor;
- de a fi protejat împotriva riscului de a cumpăra un produs ori
un serviciu care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, interesele sale
legitime în calitate de consumator;
- de a i se efectua înlocuirea gratuită, restituirea preţului, repara-
rea prejudiciului material, moral şi venitul ratat în legătură cu produ-
sul ori serviciul acordat în mod necalitativ;
- de a i se oferi informaţii complete, corecte şi precise privind
produsele achiziţionate şi serviciile prestate etc.
Obligaţiile producătorului şi ale vînzătorului. Producătorul
este persoana care a fabricat bunurile. El este obligat să indice în
documentaţia de însoţire a produsului, pe etichetă, sau prin alte mo-
dalităţi, regulile de utilizare, depozitare şi transportare a produsului,
iar vînzătorul trebuie să le aducă la cunoştinţa consumatorului.
Vînzătorul este obligat să înmîneze bon de casă, care confirmă
faptul cumpărării produsului. Bonul de casă se eliberează pentru ori-
ce bun care a fost procurat, indiferent de costul acestuia87. Pe lîngă
86
El a devenit o unealtă de care producătorii (distribuitorii, transportatorii,
comercianţii etc.) se folosesc pentru a obţine profituri cît mai ridicate în schimbul
unui produs sau serviciu necorespunzător (O.Plotnic. Protecţia consumatorului
în Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene // Revista Naţională
de Drept, 2010, nr.7-8, p.58).
87
Pierderea bonului de casă sau neluarea lui nu împiedică consumatorul să-şi
apere drepturile, doar că el va trebui să dovedească prin alte mijloace de probă
(cum sînt: felul produsului, aspectul ambalajului, martorii, înregistrările video
etc.) că a procurat produsul anume de la acel vînzător.
139
aceasta, vînzătorul trebuie să dispună de Registrul reclamaţiilor, în

care consumatorii îşi pot expune liber pretenţiile, criticile sau suges-
tiile în legătură cu modul de respectare a drepturilor lor.
În cazul depistării unor defecte la produsele procurate sau la
serviciile comandate, consumatorul, pentru a beneficia de drepturile
sale, trebuie să acţioneze corect, şi anume: iniţial, trebuie să depună
o reclamaţie în formă scrisă. Aceasta se depune vînzătorului ori
prestatorului de servicii, solicitînd înlocuirea gratuită a produsului
sau restituirea contravalorii lui. Odată cu depunerea reclamaţiei, con-
sumatorul prezintă copia bonului de casă sau alt document care con-
firmă faptul procurării bunului sau prestării serviciului respectiv88.
Dacă consumatorul nu este de acord cu rezultatul examinării re-
clamaţiei de către vînzător sau i s-a refuzat satisfacerea ei, fie nu a
primit niciun răspuns în scris în decurs de 14 zile calendaristice, el
este în drept să se adreseze organelor abilitate prin lege cu funcţia de
protecţie a consumatorilor sau în instanţa de judecată89.
Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de pro-
dusul defectuos este următoarea: „producătorul este responsabil pen-
tru prejudiciul cauzat de defectele produsului său”90. Dacă produ-
cătorul bunului nu poate fi identificat, atunci întreaga răspundere o
poartă vînzătorul bunului.
Defectele pot fi de fabricare (greşeli comise în procesul de pro-
ducere), de transportare (nerespectarea cerinţelor de încărcare, des-
cărcare, temperatură etc.), de funcţionare (sînt probleme de design ce
afectează funcţionarea normală; avem caz real cînd tramvaiul a lovit
88
Reclamaţia se prezintă în două exemplare, la sediul vînzătorului, se înregis-
trează şi se aplică pe ambele ştampila. Primul exemplar rămîne la vînzător, iar al
doilea este luat înapoi ca dovadă a faptului că reclamaţia a fost depusă. În ultimul
timp, tot mai frecvent reclamaţiile se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz
de primire. În instanţa de judecată, avizul de primire dovedeşte că reclamaţia a
fost adresată.
89
Ghidul consumatorului / Ministerul Economiei şi Comerţului, Inspectoratul
Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei şi Protecţia Consumatorilor. - Chi-
şinău: Bones Offices, 2009, p.6.
90
L.Antohi. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II
(coord. Buruiană Mihail). - Chişinău: ARC, 2006, p.1098.
140
DREPTUL AFACERILOR
un pieton, deoarece nu l-a văzut din partea dreaptă; în urma unor ex-
pertize efectuate s-a constatat că partea din faţă a tramvaiului avea un
defect, fapt ce nu i-a permis şoferului să observe pietonul91), de asam-
blare (de exemplu, autovehiculul este adus de peste hotare şi asamblat
greşit în Republica Moldova), din lipsă de informare (produsul nu are
indicat pe el termen de valabilitate şi nici instrucţiuni de folosire).
§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea

activităţii de întreprinzător
Un alt mijloc prin care statul influenţează activitatea de între-
prinzător sînt impozitele şi taxele. În Republica Moldova se percep
două feluri de impozite şi taxe: generale de stat şi locale.
Din categoria impozitelor şi taxelor generale de stat fac parte:
1) impozitul pe venit; 2) taxa pe valoare adăugată; 3) accizele; 4) im-
pozitul privat; 5) taxa vamală; 6) taxele rutiere. În sistemul impozite-
lor şi taxelor locale se includ: a) taxa pentru amenajarea teritoriului;
b) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii
administrativ-teritoriale; c) taxa de amplasare a publicităţii; d) taxa
de aplicare a simbolicii locale; e) taxa pentru unităţile comerciale şi/
sau de prestări servicii de deservire socială; f) taxa de piaţă; g) taxa
pentru cazare; h) taxa balneară; i) taxa pentru prestarea serviciilor de
transport auto de călători pe rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti
(comunale); j) taxa pentru parcare; k) taxa de la posesorii de cîini.
Impozitele reprezintă plăţi obligatorii la stat, nerambursabile,
efectuate de persoanele fizice şi juridice92. Ele constituie cea mai im-
portantă şi mai veche resursă financiară a statului. Plata impozitelor
91
C.Kirmici. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de produ-
se defectuoase: Teză de doctor în drept (conducător ştiinţific: dr. hab., prov. univ.
Eugenia Cojocari). - Chişinău, 2010, p.92.
92
Impozitul este contribuţia bănească obligatorie, generală şi definitivă (ne-
rambursabilă), directă sau indirectă, plătită de persoane juridice şi de persoane
fizice pe veniturile şi bunurile lor, la bugetul statului sau la bugetele locale, în
cuantumul şi la termenele prevăzute de lege, fără obligaţia din partea statului de
a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat (Gh.Stîngu. Drept financiar
public. Partea a II-a. - Arad: „Vasile Goldiş” University Press, 2007, p.29).
141
este obligatorie pentru toţi agenţii economici. Mărimea şi felul im-

pozitelor este stabilită de către Parlament în Codul fiscal. Cu ajuto-
rul impozitelor, autorităţile administraţiei publice centrale şi locale
reuşesc să-şi formeze bugetele, de unde vor plăti salarii şi pensii la
muncitori, pensionari, invalizi, şomeri, persoane aflate în dificultate
ş.a. Taxa este o plată obligatorie achitată către stat, dar care nu este
impozit. Cele mai frecvente taxe sînt taxele de stat (pentru adresarea
în judecată, pentru serviciile de poştă, pentru înregistrarea căsătoriei,
pentru obţinerea buletinului de identitate etc.).
Clasificarea impozitelor şi taxelor se face în: directe şi indi-
recte, duble şi progresive etc. Impozitul direct se încasează direct de
la persoanele fizice sau juridice pentru bunurile şi veniturile acestora
(impozitul pe venitul cîştigat, impozitul pe bunurile imobiliare etc.).
Impozitul indirect se include în preţul de vînzare a mărfurilor (ca
adaos) şi se suportă de consumator. Ca exemplu de impozite indi-
recte în republică avem: taxa pe valoare adăugată, accizele şi taxe-
le vamale93. Impozitul dublu sau dubla impunere este impozitul pe
venituri perceput o dată în ţara în care acesta s-a produs şi a doua
oară în ţara de origine a cetăţeanului. Din aceste considerente, ţările
negociază acorduri privind evitarea dublei impuneri asupra venitului
cîştigat94. La aplicarea impozitelor progresive se ţine cont de venitu-
rile persoanelor, astfel încît cei cu venituri sporite plătesc impozite
mai mari, şi invers, persoanele cu venituri mici au o cotă de impozi-
tare mai redusă.
93
De exemplu, firmele care se ocupă cu importul zahărului în republică sînt
obligate să plătească accize şi taxe vamale, iar ulterior aceste cheltuieli le acoperă
prin scumpirea preţului la zahăr. În aşa mod, statul percepe de la agenţii econo-
mici impozite indirecte, aceştea scumpesc produsele şi serviciile, iar consumato-
rul final este cel care plăteşte toate aceste cheltuieli.
94
G.Mărgineanu, L.Mărgineanu. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Elena - V.I.,
2004, p.380.
142
DREPTUL AFACERILOR
§ 8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător
8.1. Noţiunea de contabilitate
Nevoia oamenilor de a socoti trebuie căutată, ca moment al apa-
riţiei, la începuturile civilizaţiei. Ţinerea socotelilor se făcea utilizînd
metode diferite95, iar dezvoltarea raporturilor de piaţă a făcut ca aces-
te socoteli să ia treptat forma unor coduri, norme şi reglementări care,
reunite într-un sistem complex, au devenit apanajul unei categorii de
persoane care nu erau implicate în activitatea productivă a întreprin-
derii, ci aveau doar obligaţia de a îndeplini o serie de operaţiuni prin
intermediul cărora se urmărea modul de desfăşurare a activităţilor
şi prezentarea rezultatelor obţinute de entitatea economică96. Aceste
persoane au luat numele de contabili.
Persoanele care desfăşoară activitatea de întreprinzător sînt obli-
gate să organizeze şi să ţină contabilitatea. Cînd o marfă este vîndută,
în locul ei în activul patrimoniului intră preţul încasat, care, la rîndul
său, va fi înlocuit de marfa în care se investesc aceşti bani. În aşa
mod, la orice întreprindere trebuie să existe un contabil care să în-
tocmească bilanţul de venituri şi cheltuieli ale întreprinderii, pentru
a şti dacă aceasta lucrează în cîştig sau în pierderi. Cu alte cuvinte,
instrumentul prin intermediul căruia întreprinderea dă socoteală me-
diului său despre ceea ce face, despre poziţia sa financiară, despre
performanţele sale, reprezintă contabilitatea financiară.
Obiectul contabilităţii patrimoniului întreprinzătorului îl con-
stituie bunurile mobile şi imobile, reflectate în expresie naturală şi
bănească, bunurile cu potenţial economic, mijloacele băneşti, hîrti-
ile de valoare (n.n. - valorile mobiliare), drepturile şi obligaţiile pa-
95
Sfori înnodate şi diferit colorate, în cazul grecilor, perşilor şi incaşilor; pie-
tricele a căror denumire în limba latină - calculus - reprezintă izvorul cuvîntului
„calcul” utilizat în prezent; tăbliţe de argilă umedă, folosite în Mesopotamia pen-
tru gravarea operaţiilor ce avuseseră loc; papirusul utilizat de către scribi în tim-
pul domniei faraonilor; crestături pe bucăţi de lemn care ajutau păstorii în ţinerea
evidenţei turmelor de oi, capre şi vaci etc.
96
D.-N.Mardiros. Contabilitatea ca sistem informaţional // Analele Ştiinţifi-
ce ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Seria „Ştiinţe Economice”,
Anul 2004/2005, p.145.
143
trimoniale, cheltuielile, veniturile şi rezultatele obţinute, precum şi

circulaţia, modificările intervenite în urma efectuării operaţiunilor
patrimoniale97.
Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii o poartă
conducătorul agentului economic. Pentru ţinerea contabilităţii, agen-
tul economic are două posibilităţi: prima - să constituie secţie de
contabilitate ca subdiviziune structurală condusă de contabilul-şef,
care se subordonează nemijlocit conducătorului; a doua - să transmi-
tă ţinerea contabilităţii unei organizaţii specializate, firmei de audit,
în bază contractuală. Dacă agentul economic aplică sistemul contabil
în partida simplă, contabilitatea poate fi ţinută nemijlocit de condu-
cător (de directorul general).
Contabilul-şef poartă răspundere pentru respectarea normelor de
ţinere a contabilităţii şi de rapoartele financiare. El trebuie să aibă
studii superioare sau medii de profil.
8.2. Organizarea contabilităţii
Contabilitatea se ţine în limba de stat şi în monedă naţională.
Agentul economic este obligat să păstreze pe suport de hîrtie sau în
formă electronică documentele contabile care includ: documentele
primare, registrele contabile, rapoartele financiare şi alte documente
aferente organizării şi ţinerii contabilităţii. Aceste date contabile vor
servi drept suport informaţional, în baza căruia agentul economic va
întocmi dările de seamă fiscale. Drept bază pentru determinarea ve-
nitului impozabil al agentului economic serveşte rezultatul (profitul/
pierderea) contabil reflectat în rapoartele de profit şi pierdere, întoc-
mite şi prezentate în conformitate cu cerinţele Standardelor de Con-
tabilitate. Erorile contabile trebuie să fie corectate şi perfectate prin
Nota de contabilitate, care se consideră la fel un document primar.
Documentele contabile trebuie să fie sistematizate şi păstrate în
termenele şi conform regulilor prevăzute de Organul de Stat pentru
Supravegherea şi Administrarea Fondului Arhivistic al Republicii
Moldova. Răspunderea pentru organizarea păstrării şi integrităţii do-
97
N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Volumul I. - Chişinău: Tipografia
Centrală, 2004, p.72.
144
DREPTUL AFACERILOR
cumentelor contabile o poartă conducătorul agentului economic. În
cazul destituirii conducătorului, aceste documente se transmit per-
soanei nou-numite. Transmiterea se efectuează prin întocmirea unui
proces-verbal de predare-primire, în prezenţa comisiei, cu indicarea
termenelor de păstrare a documentelor, precum şi a documentelor
care lipsesc.
Orice fapte economice legate de activitatea agentului economic
trebuie reflectarea în contabilitate. Conform art.44 din Legea conta-
bilităţii, nr.113/2007, persoanele vinovate de încălcarea legii, care se
eschivează de la ţinerea contabilităţii, aplică incorect Standardele de
Contabilitate, precum şi cele care falsifică intenţionat documentele
primare, registrele contabile, rapoartele financiare şi anuale, sînt tra-
se la răspundere disciplinară, materială, administrativă sau penală,
după caz, conform legislaţiei.
Ciclul contabil. Documentele se află în permanentă mişcare. Iti-
nerarul parcurs de documente, începînd cu momentul întocmirii (in-
trării) acestora şi pînă la predarea lor la arhivă după prelucrare şi re-
flectare în contabilitate, se numeşte circulaţia documentelor98 (ciclul
contabil). Mişcarea şi circulaţia documentelor cuprinde cîteva etape:
a) întocmirea (emiterea) documentelor; b) primirea documentelor de
contabilitate; c) prelucrarea şi înregistrarea documentelor în sistemul
înregistrărilor contabile; d) predarea documentelor în arhivă.
Documentele primare. Faptele economice se contabilizează în
baza documentelor primare şi centralizatoare. Documentele primare
se întocmesc în timpul efectuării operaţiunii, iar dacă aceasta este
imposibil - nemijlocit după efectuarea operaţiunii sau după produce-
rea evenimentului. Formularele tipizate de documente primare sînt
aprobate de Ministerul Finanţelor, apoi tipărite în multe exemplare
şi difuzate persoanelor fizice şi persoanelor juridice care desfăşoară
activitatea de întreprinzător, ultimele fiind obligate să ducă eviden-
ţa contabilă. Ca exemplu de document primar avem: bonul emis de
aparatul de casă şi control cu memorie fiscală, biletul de călătorie,
98
V.Ţurcanu, E.Bajerean. Bazele contabilităţii. - Chişinău: Tipografia Cen-
trală, 2004, p.178.
145
foaia de parcurs, poliţa de asigurare, dispoziţia de plată, factura fis-

cală etc. Fiecare document primar dispune de serie şi număr, de ace-
ea emiterea mai multor documente primare pentru unele şi aceleaşi
operaţiuni este interzisă.
Orice document primar întocmit trebuie să conţină următoa-
rele elemente: a) denumirea şi numărul documentului; b) data
întocmirii; c) denumirea, adresa, codul fiscal al entităţii în nume-
le căreia este întocmit documentul; d) denumirea, adresa, codul
fiscal al destinatarului documentului, iar pentru persoanele fizice
- codul personal; e) conţinutul faptelor economice; f) etaloanele
cantitative şi valorice în care sînt exprimate faptele economice;
g) funcţia, numele, prenumele şi semnătura, inclusiv digitală, a
persoanelor responsabile de efectuarea şi înregistrarea faptelor
economice.
Documentele primare întocmite pe suport de hîrtie sau în formă
electronică au aceeaşi putere juridică. În cazul întocmirii documentu-
lui primar în formă electronică, entitatea, la solicitarea utilizatorului,
este obligată să imprime copia documentului pe suport de hîrtie din
cont propriu.
Documentele de casă, bancare şi de decontare, datoriile finan-
ciare, comerciale şi calculate pot fi semnate doar de conducătorul
entităţii, sau: cea dintîi semnătură să fie aplicată de conducătorul en-
tităţii, iar doua - de contabilul-şef. Semnăturile se confirmă prin apli-
carea ştampilei. În lipsa funcţiei de contabil-şef, ambele semnături pe
documente se aplică de conducătorul entităţii respective.
Registrele contabile. Datele din documentele primare se în-
registrează, se acumulează şi se prelucrează în registrele contabile.
Structura registrelor contabile se stabileşte de fiecare entitate de sine
stătător, pornind de la necesităţile informaţionale proprii.
Registrul contabil va conţine următoarele elemente obligatorii:
a) denumirea registrului; b) denumirea entităţii care a întocmit re-
gistrul; c) data începerii şi finisării ţinerii registrului şi/sau perioada
pentru care se întocmeşte acesta; d) data efectuării faptelor econo-
mice, grupate în ordine cronologică şi/sau sistemică; e) etaloanele
146
DREPTUL AFACERILOR
de evidenţă a faptelor economice; f) funcţia, numele, prenumele şi
semnăturile persoanelor responsabile de întocmirea registrului. Re-
gistrele contabile obligatorii sînt Cartea mare, balanţa de verificare
şi alte registre centralizatoare, care servesc drept bază pentru întoc-
mirea rapoartelor financiare.
Conturile contabile. Agentul economic care aplică sistemul
contabil în partidă dublă este obligat să ţină evidenţa activelor, ca-
pitalului propriu, datoriilor, consumurilor, cheltuielilor şi venitu-
rilor în baza conturilor contabile. Nomenclatorul grupelor de con-
turi contabile şi metodologia privind folosirea lor sînt stabilite în
planul general de conturi contabile, care se elaborează şi se aprobă
de Ministerul Finanţelor99.
Inventarierea patrimoniului. Agentul economic are obligaţia
să efectueze, cel puţin o dată în an, inventarierea generală a active-
lor şi pasivelor pe care le deţine. De regulă, aceasta se face la sfîr-
şitul anului, cu ocazia încheierii exerciţiului financiar. Regulile cu
privire la modul de efectuare a inventarierii sînt stabilite în Regu-
lamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului
Finanţelor nr.27/2004100.
Inventarierea reprezintă un ansamblu de operaţiuni prin care se
constată prezenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv în patri-
moniul întreprinderii la data efectuării inventarierii. Procesului de
inventariere i se supun bunurile: mijloacele fixe, materia primă, ma-
terialele, produsele finite, mărfurile, mijloacele băneşti etc.
Scopul pentru care se efectuează inventarierea constă în stabi-
lirea integrităţii bunurilor, în verificarea modului stabilit de ţinere a
evidenţei primare şi în respectarea regulilor de păstrare. Tot cu ajuto-
99
Conturile funcţionează în baza metodei contabilităţii, numite dubla înre-
gistrare, care presupune reflectarea dublă a fiecărei operaţiuni economice la una
şi aceeaşi sumă: în debitul unui cont şi în creditul altui cont, ceea ce permite a
controla mişcarea mijloacelor şi a surselor acestora, precum şi situaţia lor la o
dată oarecare (V.Ţurcanu, E.Bajerean. Bazele contabilităţii. - Chişinău: Tipogra-
fia Centrală, 2004, p.47).
100
Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Fi-
nanţelor nr.27 din 28.04.2004 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2004,
nr.123-124.
147
rul inventarierii se identifică bunurile inutile, comenzile sistate, cre-

anţele vechi şi neîncasate etc.
Pentru efectuarea inventarierii patrimoniului se formează o co-
misie de inventariere constituită din: preşedintele comisiei şi mem-
brii comisiei. Preşedintele comisiei tot timpul este conducătorul în-
treprinderii ori adjunctul lui, iar în calitate de membri sînt contabilul-
şef, şefii de subdiviziuni, specialiştii competenţi etc. Formarea comi-
siei şi începerea lucrului se dispune printr-o decizie a conducătorului
întreprinderii. Decizia se înregistrează în contabilitate, împreună cu
raportul final al inventarierii. Atît preşedintele, cît şi membrii comisi-
ei poartă răspundere pentru corectitudinea efectuării inventarierii.
Rapoartele financiare. Se prezintă ca un sistem de indicatori
care caracterizează activitatea economică a întreprinderii într-o anu-
mită perioadă de timp. În funcţie de perioada întocmirii, există ra-
poarte financiare trimestriale şi anuale.
Rapoartele financiare se întocmesc conform formularelor-tip
aprobate de Ministerul Finanţelor, se prezintă în termenele prevă-
zute de legislaţie şi cuprind: „Bilanţul contabil”, „Raportul privind
rezultatele financiare”, „Raportul privind fluxul mijloacelor băneşti”,
„Raportul privind fluxul capitalului propriu”, nota explicativă şi ane-
xele respective101. Rapoartele financiare le semnează conducătorul
întreprinderii şi contabilul-şef. Ambii poartă răspundere pentru in-
formaţia prezentată.
101
L.Grigoroi, L.Lazari. Bazele teoretice ale contabilităţii. Ediţia a III-a. -
Chişinău: Cartier, 2005, p.213.
148
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 12.
REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI
SOCIETĂŢILOR COMERCIALE
§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului

Pentru demararea activităţii de întreprinzător, societatea comer-
cială trebuie să dispună de un anumit capital, care apare din momen-
tul fondării şi care există pînă la lichidarea societăţii. Patrimoniul
prezintă suportul material al afacerii, deoarece totalitatea valorilor
materiale şi nemateriale care îl compun dau posibilitate întreprinză-
torului să participe la circuitul economic şi să încheie diverse con-
tracte întru atingerea scopului.
Societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de ace-
la al asociaţilor sau acţionarilor şi nu poate fi confundat cu capitalul
social.
Termenul „patrimoniu” este definit sub două aspecte: în sens
economic şi în sens juridic. În sens economic, patrimoniul desem-
nează totalitatea bunurilor care constituie averea unei persoane, iar
în sens juridic patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obli-
gaţiilor cu un conţinut economic, evaluate în bani, care aparţin per-
soanei.
Potrivit alin. (1) art. 284 din Codul civil, patrimoniul reprezintă
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (care pot fi evalu-
ate în bani), privite ca o sumă de valori active şi pasive strîns legate
între ele, aparţinînd unor persoane fizice şi juridice.
Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de
aceea el se menţine atît pe timpul vieţii titularului său, cît şi după
moartea acestuia, pînă cînd patrimoniul trece la succesorii săi univer-
sali sau cu titlu universal. Patrimoniul va exista şi atunci cînd pasivul
va depăşi activul, adică şi atunci cînd datoriile vor fi mai mari decît
149
activul. Astfel, patrimoniul, fiind indisolubil de titular, îl va însoţi

pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind dinamic prin schimbul
conţinutului său.
Numai subiecţii raportului juridic pot avea patrimoniu. Aşadar,
pot fi titulari de drepturi doar persoanele fizice şi persoanele juridice,
lucrurile nu pot avea drepturi şi obligaţii.
Patrimoniul societăţilor comerciale este independent de patri-
monial asociaţilor sau al acţionarilor acestor societăţi. Aceasta se
exprimă prin faptul că:
- bunurile aduse ca aport de către asociaţi ies din patrimoniul lor
şi intră în cel al societăţii;
- bunurile aduse ca aport de către asociaţi, cuprinse în activul
social, formează gajul general al creditorilor societăţii;
- obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obliga-
ţiile terţilor faţă de asociaţi;
- aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de societate priveşte
numai patrimoniul acesteia.102
În activul patrimoniului persoanei juridice pot fi evidenţiate ur-
mătoarele bunuri:
Bunurile corporale, care au o existenţă materială, fiind percep-
tibile simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un autotu-
rism). Conform art. 285 din Codul civil, bunuri corporale sînt lucru-
rile, adică obiectele lumii înconjurătoare, în raport cu care pot exista
drepturi şi obligaţii civile.
Bunurile incorporale nu au o existenţă materială, ci una abs-
tractă, ideală, ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incor-
porale sînt: dreptul asupra denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii
de producţie sau de serviciu, drepturile de autor etc.
Bunuri mobile sînt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi
stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin
el însele, fie cu concursul unei forţe străine. În această categorie in-
tră banii şi titlurile de valoare, orice alt lucru care nu este imobil.
102
N.Roşca, S. Baieş, Op. cit., p. 280
150
DREPTUL AFACERILOR
Bunuri imobile sunt acele bunuri care, care au o aşezare fixă
şi stabilă, cum ar fi pămîntul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce este
durabil legat de sol. Potrivit art.288 din Codul civil, sînt imobile
terenurile, porţiunile de subsol, obiectivele acvatice separate, plan-
taţiile prinse de sol prin rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte
lucrări legate solid de pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural
sau artificial, este încorporat durabil în acesta. Calitatea de imobil
o păstrează şi acele materiale care, fiind separate provizoriu de un
teren, sînt destinate reamplasării în alt loc. Prin lege pot fi conside-
rate imobile şi alte bunuri.
Din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face parte
şi întreprinderea ca un complex patrimonial unic. Noţiunea de
întreprindere are două sensuri:
1. în sens juridic;
2. în sens economic.
În sens juridic, prin termenul „întreprindere” se subînţelege în-
suşi subiectul de drept, inclusiv ca societate comercială.
În sens economic, prin termenul „întreprindere” înţelegem
complexul patrimonial unic.
Mijloacele economice ale întreprinzătorului constituie totali-
tatea activelor materiale şi băneşti care se folosesc în activitatea de
întreprinzător. Activele societăţii comerciale, la rîndul lor, se îm-
part în active fixe şi active circulante.
Activele fixe constituie acele bunuri materiale care iau parte la
mai multe cicluri de producţie, consumîndu-se treptat şi transferîn-
du-şi parţial valoarea, pe măsura folosirii lor (utilajele, clădirile,
maşinile). Acestea pot fi grupate, după criteriul productivităţii sau
al posesiunii, în active productive şi active neproductive, în active
proprii şi active închiriate.
Activele circulante sînt bunuri destinate să asigure continuita-
tea producţiei şi circulaţia mărfurilor. Ele se consumă integral în
fiecare ciclu de producţie, îşi schimbă forma materială şi trec suc-
cesiv prin fazele de aprovizionare, producţie, desfacere.
151
Sursele mijloacelor economice103 reprezintă locul de unde pro-

vin ele sau modalitatea lor de dobîndire. Astfel, mijloacele economi-
ce se clasifică în capital propriu şi capital atras (asimilat).
Capitalul propriu provine din fondurile băneşti ale societăţii co-
merciale, adică din capitalul social, din capitalul de rezervă, din alte
fonduri ale ei.
Capitalul atras reprezintă datoriile societăţii faţă de creditori.
Din punctul de vedere al mijloacelor materiale, patrimoniul so-
cietăţii comerciale se împarte în activ şi pasiv.
Activul include totalitatea bunurilor pe care societatea comercia-
lă le are la un anumit moment, sumele băneşti şi creanţele sale.
Pasivul cuprinde valoarea tuturor datoriilor societăţii comerciale
faţă de terţi, indiferent de temeiul apariţiei.
§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite

criterii
Codul civil, în art.285 alin.(1), dispune că bunuri sînt toate lu-
crurile susceptibile aproprierii individuale sau colective şi drepturi-
le patrimoniale. În sensul atribuit de legiuitor termenului “bun” din
articolul nominalizat, în noţiunea de bun intră orice element al acti-
vului patrimonial al persoanei, adică atît lucrurile şi animalele, cît
şi drepturile asupra lor sau, altfel spus, atît lucrurile, cît şi drepturile
patrimoniale, care pot fi reale şi obligaţionale.
Pornind de la conţinutul art.285 CC, bunul poate fi definit ca lu-
cru, faţă de care pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale şi care
poate fi folosit în viaţa socială, precum şi ca drept patrimonial.
Codul civil clasifică bunurile în mai multe categorii, şi anume:
1. După posibilitatea existenţei bunurilor în circuitul civil
(art.286 CC):
a) bunuri care se află în circuitul civil general. Aceste bunuri pot
fi dobîndite şi înstrăinate prin acte juridice. Regula constă în aceea că
bunurile se află în circuitul civil; prin urmare, legea şi numai legea
103
R.P. Vonica, „Drept comercial”, Vol. I, Bucureşti, 1997, p. 142
152
DREPTUL AFACERILOR
poate să prevadă, în mod expres, excepţiile. Bunuri aflate în circu-
itul civil general sînt toate bunurile alienabile, care pot fi urmărite
de creditori şi se pot dobîndi sau pierde prin prescripţie. Conform
alin.(1) art.296 CC, şi bunurile din domeniul privat al statului fac
parte din cele care se află în circuitul civil;
b) bunuri supuse unui regim special de circulaţie. Sînt acele
bunuri care, deşi se află în circuitul civil, au un regim special de
circulaţie, adică au o circulaţie limitată. Restricţiile care privesc
circulaţia bunurilor se pot referi la subiectele de drept, care le pot
dobîndi şi înstrăina, ori la condiţiile de încheiere a actelor juridice
cu aceste bunuri. De exemplu, au circulaţie limitată monumentele,
adică bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural;
c) bunurile care nu se află în circuitul civil. Sînt bunuri care nu
pot face obiectul actelor juridice. Bunurile scoase din circuitul ci-
vil sînt inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate. Sînt scoase din cir-
cuitul civil: lucrurile care, prin natura lor, nu sînt susceptibile de
apropiere, sub forma dreptului de proprietate sau a altor drepturi
reale, cum ar fi: aerul, apele curgătoare, spaţiul cosmic, platoul con-
tinental, bunurile domeniului public în conformitate cu prevederile
art.296 alin.(4) din Codul civil.
2. În funcţie de natura bunurilor (art.288 CC):
a) bunuri imobile. Imobile sînt bunurile care au o aşezare fixă
şi stabilă, cum ar fi pămîntul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce este
durabil legat de sol;
b) bunuri mobile. Sînt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi
stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el
însele, fie cu concursul unei forţe străine.
3. În funcţie de corelaţia între ele (art.292 CC):
a) bunuri principale. Acele bunuri care au o existenţă de sine
stătătoare, o destinaţie economică proprie, adică pot fi folosite in-
dependent, fără a servi întrebuinţării unui alt bun;
b) bunuri accesorii. Acele bunuri, care sunt destinate să ser-
vească întrebuinţării unor bunuri principale.
153
4. În funcţie de utilizarea lor (art.293 CC);

a) bunuri fungibile. Acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu
altele în executarea obligaţiei (banii, mesele, scaunele);
b)bunuri nefungibile. Acele bunuri care nu pot fi înlocuite unele
cu altele în executarea obligaţiei (imobilele, loturile de pămînt).
5. În funcţie de modul de determinare (art.294 CC):
a) bunuri determinate individual. Acele bunuri care, potrivit na-
turii lor, se individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar
lor (o casă anumită, un lot anumit de pămînt).
b) bunuri determinate generic. Acele bunuri care posedă semne
caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individuali-
zează prin numărare, măsurare, cîntărire (10 mese, 5 scaune, 8 m de
cablu electric, 1 tonă de materie primă).
6. În dependenţă de faptul dacă folosirea lor obişnuită
implică ori nu înstrăinarea sau consumarea substanţei lor
(art.295 CC):
a) bunuri consumptibile. Acele bunuri a căror întrebuinţare
obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Acestea
se pot folosi o singură dată (benzina, motorina);
b) bunuri neconsumptibile. Acele bunuri care pot fi întrebuinţate
continuu, fără a li se consuma substanţa, ori fără implicarea înstrăinării
(terenurile, construcţiile, mijloacele de transport).
7. În funcţie de forma proprietăţii în care se află bunurile
(art.296 CC):
a) bunuri din domeniul public. Acele bunuri care aparţin statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale şi care sînt inalienabile, inse-
sizabile, imprescriptibile (terenurile destinate ocrotirii naturii, parcu-
rile naţionale);
b) bunuri din domeniul privat. Acele bunuri care aparţin persoa-
nelor fizice şi juridice, inclusiv statului şi unităţilor administrativ-te-
ritoriale, care sînt alienabile, prescriptibile şi sesizabile.
8. În dependenţă de unitatea folosirii comune (art.297 CC):
a) bunuri simple. Acele bunuri care formează o unitate indivizi-
bilă şi sînt supuse în mod natural unui regim juridic omogen;
154
DREPTUL AFACERILOR
b) bunuri complexe. Atunci cînd mai multe bunuri formează un
tot unitar care este destinat folosirii comune atribuite de natura uni-
ficării. El este format din mai multe bunuri, legate între ele, care sînt
destinate folosirii comune, însă fiecare parte poate fi utilizată inde-
pendent în acelaşi scop.
9. Universalitatea de bunuri (art.298 CC):
a) universalitate de fapt, adică o pluralitate de bunuri corporale
omogene, considerate ca un tot unitar. Valoarea economică a acestei
universalităţi trebuie pusă în legătură cu reunirea elementelor con-
stitutive;
b) universalitate de drept, adică pluralitatea de bunuri corporale
şi incorporale de orice fel care, privite împreună, sînt considerate ca
un tot unitar. Universalitatea de drept este patrimoniul.
10. În dependenţă de faptul dacă sînt sau nu producătoare
de fructe:
a) bunuri frugifere. Acele bunuri care, periodic şi fără consuma-
rea substanţei lor, dau naştere la alte bunuri, numite fructe. Doctrina
juridică evidenţiază 3 categorii de fructe: naturale, adică acele produ-
se de la sine, fără a fi necesară intervenţia omului (cerealele, ierburile
produse de lotul de pămînt); industriale, acelea care se dobîndesc
prin intervenţia omului; civile (numite venituri) sînt banii şi alte pro-
duse rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană, precum
chiriile, arenzile, dobînzile, dividendele;
b) bunuri nefrugifere. Acele bunuri care nu au însuşirea de a
produce fructe.
11. În dependenţă de modul de percepere (art.285 CC):
a) bunuri corporale, care au o existenţă materială, fiind percep-
tibile simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un autotu-
rism). Conform art. 285 al Codului civil, bunuri corporale sînt lucru-
rile, adică obiectele lumii înconjurătoare, în raport cu care pot exista
drepturi şi obligaţii civile.
b) bunuri incorporale, nu au o existenţă materială, ci una abs-
tractă, ideală, ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incor-
porale sînt: dreptul asupra denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii
de producţie sau de serviciu, drepturile de autor, etc.
155
§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale

Un loc deosebit în activul fiecărei societăţi comerciale îl ocupă
bunurile incorporale. Ele deţin un loc preponderent în orice societate
comercială.
În categoria bunurilor incorporale se includ:
1. dreptul asupra denumirii de firmă;
2. dreptul asupra emblemei;
3. dreptul de autor;
4. drepturile asupra mărcii;
5. drepturile asupra modelelor industriale;
6. dreptul asupra clientelei şi a vadului comercial etc.
Dreptul asupra firmei. Dacă orice persoană fizică se identifică
în societate prin nume şi prenume, societatea comercială ca persoană
juridică se individualizează prin denumire (firmă).
În acest fel, art.66 din Codul civil prevede că persoana juridică
participă la raporturile juridice numai sub denumire proprie, prevă-
zută în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat.
Societatea comercială, de fapt, chiar este obligată să utilizeze
denumirea, inclusiv prescurtată, numai în expresia în care a fost
înregistrată în Registrul de stat al Persoanelor Juridice. Denumirea
trebuie să figureze în toate actele emise de societate, cum ar fi co-
respondenţa, contracte, cereri de chemare în judecată; în caz contrar,
aceasta va fi impusă la achitarea plăţilor de daune-interese.
Cu ajutorul firmei societatea se identifică de alte societăţi.
Dreptul asupra emblemei. Emblema, este de asemenea, un atri-
but de identificare a societăţilor comerciale. Dacă firma identifică
societatea prin denumirea sa, emblema este semnul sau denumirea
care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi fel.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca element de identificare
în măsura în care asigură un supliment de individualizare, printr-un
semn sau o denumire, între societăţile comerciale care practică ace-
laşi gen de activitate economică. Emblema poate conţine semne, de-
numiri, precum şi denumirea (firma).
156
DREPTUL AFACERILOR
Dreptul de autor este un bun incorporal care poate fi inclus în
patrimoniul societăţii comerciale în calitate de aport la capitalul soci-
al sau care poate fi dobîndit de societate în timpul activităţii.
Potrivit prevederilor alin.(2) art.1 al Legii privind dreptul de au-
tor şi drepturile conexe104, nr.139 din 02.07.2010 sînt protejate operele
literare, artistice şi ştiinţifice (drept de autor), interpretările, fonogra-
mele, videogramele şi emisiunile organizaţiilor de difuziune (drepturi
conexe), precum şi alte drepturi care sînt recunoscute în legătură cu
activitatea intelectuală din domeniul literaturii, artei şi ştiinţei.
Drepturile asupra mărcilor. Marca este semnul care face să
se deosebească produsele şi serviciile unei persoane fizice sau ju-
ridice de produsele şi serviciile similare ale altor persoane fizice
sau juridice.
Potrivit art. 5 al Legii nr.38-XVI din 29.02.2008 privind protec-
ţia mărcilor105, pot constitui mărci orice semne susceptibile de re-
prezentare grafică: cuvinte (inclusiv nume de persoane), litere, cifre,
desene, combinaţii de culori, elemente figurative, forme tridimensio-
nale, în special forma produsului sau a ambalajului acestuia, precum
şi orice combinaţii ale acestor semne, cu condiţia ca ele să poată servi
la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau
juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice
Dreptul asupra clientelei şi vadului comercial. Prin clientelă se
înţelege totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod
obişnuit la acelaşi comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia
pentru procurarea unor mărfuri şi servicii.
Vadul comercial se consideră un factor obiectiv, care desem-
nează obişnuinţa consumatorului de a cumpăra constant produse şi
servicii de la un anumit întreprinzător. Între clientelă şi vad există o
interdependenţă. Clientela este cauza şi efectul vadului.106
Dreptul asupra modelului şi desenului industrial. Conform
art.6 din Legea nr. 161-XVI din 12.07.2007 privind protecţia dese-
104
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 191 – 193 din 01.10.2010.
105
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 99 – 101.
106
N. Roşca, S.Baieş „Dreptul afacerilor”, Vol.1, Chişinău, 2004, p. 291
157
nelor şi modelelor industriale107, poate fi protejat în calitate de de-

sen sau de model industrial aspectul exterior al unui produs sau al
unei părţi a acestuia, rezultat în special din caracteristicile liniilor,
contururilor, culorilor, formei, texturii şi/sau ale materialelor şi/sau
ale ornamentaţiei produsului în sine, dacă acesta este nou şi are un
caracter individual.
Dreptul asupra invenţiilor. În patrimoniul societăţii comerciale
pot fi incluse şi drepturile asupra invenţiilor create de salariaţii săi ori
de persoane străine în baza unor contracte de cercetări ştiinţifice, pre-
cum şi în cazul în care un drept asupra unei invenţii a fost transmis cu
titlu de aport la capitalul social. Invenţia reprezintă o realizare dintr-
un domeniu economic sau ştiinţific ce reprezintă noutate şi progres
faţă de stadiul cunoscut pînă atunci. Autorul invenţiei este protejat
prin brevetul de invenţie, care prezintă prin sine un titlu de stat, eli-
berat de Agenţia de Stat pentru Proprietate Intelectuală.108
§4. Noţiunea şi funcţiile capitalului social

Noţiunea de capital social. Capitalul social prezintă expresia
valorică a tuturor aporturilor în numerar şi în natură cu care par-
ticipanţii la o societate comercială contribuie la formarea patrimo-
niului acesteia spre a asigura mijloacele materiale necesare desfă-
şurării activităţii şi realizării scopurilor statutare.109
Capitalul social este elementul patrimonial de cea mai mare im-
portanţă pentru activitatea oricărei societăţi comerciale.
Capitalul social reprezintă expresia valorică (bănească, pecunia-
ră) a aporturilor asociaţilor societăţii, dar nicidecum totalitatea bunu-
rilor transmise ca aport. Astfel, spre exemplu, în cazul cînd obiectul
aportului este un bun mobil sau imobil, capitalul social include va-
loarea acestuia la data transmiterii. Pe parcursul activităţii societăţii
comerciale, valoarea bunurilor mobile şi imobile transmise de asoci-
107
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 136 – 140.
108
a se vedea Legea nr. 50-XVI din 07.03.2008 privind protecţia invenţiilor,
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 117-119.
109
N.Roşca, S.Baieş, Op. cit., p. 293.
158
DREPTUL AFACERILOR
aţi ca aport în capitalul social poate creşte sau poate scădea ca urmare
a uzurii acestora. În aceste cazuri, capitalul social nu va oscila în
dependenţă de aceste fluctuaţii.
Capitalul social nu trebuie confundat cu alte noţiuni, care, la
prima vedere, ar părea că sînt identice, dat de fapt ele sînt noţiuni
diferite, cum ar fi: patrimoniu, active ale societăţii, capital propriu,
capital vărsat.
a) Capitalul social şi patrimoniul. Din dispoziţia alin.(1) art.284
din Codul civil rezultă că patrimoniul este un ansamblu de drepturi
şi obligaţii cu valoare economică ce aparţine unei persoane, pe cînd
capitalul social prezintă suma valorilor bunurilor aduse de asociaţi cu
titlu de aport în societatea comercială, care servesc la formarea părţii
active a patrimoniului.
Capitalul social constituie un element indispensabil al patrimo-
niului societăţilor comerciale.
b) Capitalul social şi activul societăţii. Capitalul social indică
valoarea minimă a laturii active a patrimoniului societăţii, dar nu tre-
buie confundat cu termenul „activ al societăţii”. În activul societăţii
intră atît valoarea capitalului social, cît şi activele proprii, activele
luate cu titlu de împrumut, bunurile mobile sau imobile aflate în pro-
prietatea societăţii.
c) Capitalul social şi pasivul societăţii. Mărimea capitalului so-
cial figurează la pasivul societăţii în raportul financiar al societăţii,
adică reprezintă datoria societăţii faţă de asociaţii săi. Pasivul socie-
tăţii constituie toate datoriile societăţii faţă de creditori, inclusiv cele
faţă de asociaţii săi.
d) Capitalul social şi capitalul propriu. Capitalul social consti-
tuie sursa iniţială a capitalului propriu al fiecărei societăţi comercia-
le, ambele noţiuni corespunzînd la momentul constituirii societăţii.
Odată cu demararea activităţii de întreprinzător a societăţii co-
merciale, pe lîngă capitalul social şi cel de rezervă, capitalul propriu
mai include şi beneficiile obţinute şi nerepartizate.
e) Capitalul social şi capitalul vărsat. Prin termenul „capital
vărsat” înţelegem mărimea efectivă a aportului transmis de către aso-
ciaţii societăţilor comerciale.
159
Dacă la momentul constituirii societăţii comerciale se transmite

mărimea integrală a capitalului social, în acest caz putem vorbi că
capitalul social coincide cu capitalul vărsat.
Un astfel de deziderat putem deduce din conţinutul prevederilor
art.112 din Codul civil, potrivit căruia asociatul unic varsă integral
aportul pînă la data înregistrării de stat.
Potrivit alin.(3) art.113 din Codul civil, la data înregistrării soci-
etăţii comerciale, fiecare asociat este obligat să verse în numerar cel
puţin 40% din aportul subscris dacă legea sau statutul nu prevede o
proporţie mai mare. În situaţia din speţă, dacă asociaţii transmit cu
titlu de aport în capitalul social la data înregistrării societăţii cel puţin
40% din aportul subscris, în acest caz capitalul vărsat nu coincide cu
capitalul social, capitalul social depăşind valoarea capitalului vărsat.
Capitalul social urmează să fie vărsat în proporţie de 100% în termen
de 6 luni din data înregistrării societăţii comerciale, aşa cum prevede
alin.(3) art.112 din Codul civil.
f) Capitalul social şi capitalul de rezervă. Unii autori definesc
rezervele drept sume de bani deduse din beneficiul net al persoanei
juridice „puse de o parte” de către ea, pentru a acoperi creanţele cre-
ditorilor.
Rezervele pot fi legale şi facultative.
Potrivit art.46 al Legii privind societăţile pe acţiuni, nr.1134-XIII
din 02.04.1997,110 societatea pe acţiuni formează un capital de rezer-
vă, a cărui mărime va fi stabilită de statut şi va constitui nu mai puţin
de 10% din capitalul social al societăţii.
Capitalul de rezervă se formează din defalcări anuale din profitul
net pînă la atingerea mărimii prevăzute de statutul societăţii. Volu-
mul defalcărilor se stabileşte de adunarea generală a acţionarilor şi
va constitui nu mai puţin de 5% din profitul net al societăţii. Capita-
lul de rezervă trebuie să fie plasat în active cu lichiditate înaltă, care
ar asigura folosirea lui în orice moment. Acesta poate fi folosit doar
pentru acoperirea pierderilor societăţii şi/sau la majorarea capitalului
ei social.
110
În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr. 38-39.
160
DREPTUL AFACERILOR
Potrivit art.31 al Legii privind societăţile cu răspundere limita-
tă, nr.135-XVI din 14.06.2007111, societatea cu răspundere limitată
este obligată să formeze un capital de rezervă de cel puţin 10% din
cuantumul capitalului social. Dacă valoarea activelor nete ale soci-
etăţii devine mai mică decît suma capitalului social şi capitalului de
rezervă, vărsămintele în capitalul de rezervă reîncep.
Rezervele legale formează fondul de rezervă sau capitalul de
rezervă a cărui valoare nu poate fi mai mică de o cincime din capi-
talul social. În vederea constituirii lui, se va prelua anual din profitul
persoanei juridice minimum 5% pînă la atingerea plafonului de o
cincime din capitalul social.
Capitalul de rezervă poate fi facultativ. În Republica Moldova
legislaţia în vigoare nu reglementează pentru toate formele de per-
soane juridice formarea capitalului de rezervă. Legea însă nu inter-
zice ca prin actele de constituire să fie stabilită o mărime mai mare a
capitalului de rezervă, decît cel prevăzut de lege.
În dependenţă de tipul şi forma societăţii, mărimea capitalului
social variază.
Legislaţia nu prevede o limită minimă a capitalului social pentru
societăţile în comandită şi societăţile în nume colectiv, pe cînd pen-
tru societăţile cu răspundere limitată şi pentru societăţile pe acţiuni
legislaţia reglementează imperativ mărimea minimă a capitalului so-
cial pentru aceste societăţi.
Astfel, potrivit alin.(2) art.21 al Legii nr.135/2007, capitalul so-
cial al societăţilor cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 5400
lei, iar potrivit alin.(2) art.40 al Legii nr.1134/1997, capitalul social al
societăţilor pe acţiuni nu poate fi mai mic de 20000 lei.
Pentru diferite tipuri de societăţi comerciale se stabilesc, prin
legi speciale, proporţii mult mai mari ale capitalului social.
Funcţiile capitalului social. În literatura de specialitate s-au
evidenţiat 3 funcţii ale capitalului social:
1) baza materială a societăţii. Fiind necesar un punct de pornire
în calea activităţii de întreprinzător, asociaţii înzestrează societatea
111
În Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr. 127-130.
161
cu anumite bunuri sau bani, al căror valoare se include în capitalul

social. Anume cu aceste bunuri sau sume de bani se începe activita-
tea de întreprinzător a societăţii comerciale.
2) garanţie a creditorilor societăţii. Mărimea capitalului social
este un indiciu al credibilităţii partenerilor, creditorilor şi terţilor faţă
de societate. Cu cît mai mare este capitalul, cu atît riscul fondatorilor
este mai mare, iar, în legătura cu acestea, creşte şi încrederea poten-
ţialilor creditori şi parteneri de afaceri.112
3) legătură între societate şi asociaţi. Prin intermediul capitalu-
lui social se stabileşte legătură între societate şi asociaţii ei.
Legătura dintre societate şi asociaţi este evidentă atît la momen-
tul înregistrării societăţii, cît şi în timpul funcţionării acesteia sau
chiar lichidării ei. La momentul înregistrării societăţii, asociatul var-
să aportul său în capitalul social al societăţii în mărimea şi termenele
prevăzute de legislaţie. Odată cu obţinerea beneficiilor, în dependen-
ţă de participaţiunea fiecărui asociat, acesta va primi beneficiile din
activitatea societăţii. În cazul lichidării societăţii, activele societăţii,
după stingerea creanţelor creditorilor, se împart între asociaţi propor-
ţional participaţiunilor fiecăruia.
§5. Formarea şi modificarea capitalului social

Formarea capitalului social. În calitate de aport la capitalul so-
cial pot fi aduse mijloace băneşti, valori mobiliare, alte bunuri sau
drepturi patrimoniale. Pot fi acceptate şi aporturile în numerar (în
bani), precum şi aportul în natură (bunuri aflate în circuitul civil).
Pentru aportul la capitalul social nu se calculează dobînzi.
a) Aportul în numerar. Aportul la capitalul social se consideră
în bani dacă actul de constituire nu prevede altfel. Aporturile în nu-
merar ale persoanelor fizice şi juridice din Republica Moldova se fac
exclusiv în monedă naţională, în lei moldoveneşti.
Aportul în bani poate fi depus, în numerar sau prin virament, la
un cont bancar provizoriu special, deschis pentru constituirea socie-
112
N.Roşca, S.Baieş, Op. cit., p. 297
162
DREPTUL AFACERILOR
tăţii. La data înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat trebuie
să verse în numerar cel puţin 40% din aportul subscris, dacă legea
sau actul de constituire nu prevede o proporţie mai mare.
b) Aportul în natură la capitalul social se face cu orice bunuri
aflate în circuitul civil: corporale (mobile şi imobile) şi incorporale.
Odată cu transmiterea în natură a bunurilor, acestea ies din pro-
prietatea asociaţilor şi intră în proprietatea societăţii, dacă actul de
constituire nu prevede altfel.
Totuşi, legislaţia în vigoare stabileşte anumite restricţii, enume-
rînd ce anume nu poate fi transmis ca aport în natură. Potrivit alin.(11)
art.41 al Legii nr. 1134/1997, aporturi la capitalul social nu pot fi:
a) evaluarea în bani a activităţii fondatorilor pentru înfiinţarea
societăţii, precum şi a activităţii de muncă a acţionarilor care lucrea-
ză în societate;
b) obligaţiile (datoriile) fondatorilor, acţionarilor societăţii şi ale
altor persoane;
c) bunurile mobiliare şi imobiliare neînregistrate, inclusiv pro-
dusele activităţii intelectuale, supuse înregistrării în conformitate cu
legislaţia;
d) bunurile aparţinînd achizitorului de acţiuni cu drept de admi-
nistrare economică sau gestionare operativă, fără acordul proprie-
tarului acestor bunuri;
e) bunurile destinate consumului curent al populaţiei civile, bunu-
rile a căror circulaţie este interzisă ori limitată de actele legislative.
Aporturile în natură urmează a fi evaluate în corespundere cu Le-
gea cu privire la activitatea de evaluare, nr. 989-XV din 18.04.2002113.
Evaluarea este necesară pentru a putea stabili ponderea fiecărui aso-
ciat la beneficii şi a participării la pierderi.
Capitalul social al societăţii comerciale este divizat în participa-
ţiuni care aparţin fondatorilor, numite şi părţi de interes, părţi sociale
sau în acţiuni, a căror valoare are, în mod obligatoriu, expresie bă-
nească.114
113
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr. 102.
114
N.Roşca, S.Baieş, Op. cit., p.306.
163
La societatea în nume colectiv şi la societatea cu răspundere li-

mitată, aportul, în mărimea minimă de 40% din cel subscris, se trans-
mite pînă la înregistrarea societăţii, iar restul nu mai tîrziu de 6 luni
de la data înregistrării dacă actul de constituire nu prevede un termen
mai restrîns (alin.(3) art.112 din Codul civil).
Potrivit alin.(3) art.139 din Codului civil, în momentul înre-
gistrării societăţii în comandită, comanditarul este obligat să ver-
se cel puţin 60% din participaţiunea la care s-a obligat, urmînd ca
diferenţa să fie vărsată în termenul stabilit în actul de constituire.
Depunerea aportului se confirmă prin certificat de participare eli-
berat de societate.
Potrivit alin.(4) art.158 din Codul civil, la înregistrarea societăţii
pe acţiuni fondatorii sînt obligaţi să plătească acţiunile subscrise pînă
la înregistrarea acesteia dacă aportul este în numerar sau în termen de
30 de zile de la înregistrarea de stat dacă aportul este în natură.
Potrivit alin. (5), (6) art.113 din Codul civil, în cazul în care aso-
ciatul nu a vărsat în termen aportul, oricare asociat are dreptul să-i
ceară în scris aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de cel puţin
o lună şi avertizîndu-l că e posibilă excluderea lui din societate. Dacă
nu varsă aportul în termenul suplimentar, asociatul pierde dreptul
asupra părţii sociale şi asupra fracţiunii vărsate, fapt despre care tre-
buie notificat.
Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea modificării mărimii
capitalului social al societăţilor comerciale.
Modificarea capitalului social. Capitalul social poate fi modi-
ficat prin două modalităţi:
1. prin majorare;
2. prin reducere.
1. Majorarea capitalului social reprezintă o operaţiune juridică
prin care organul competent al societăţii decide modificarea acestuia
în sensul măririi cuantumului indicat anterior în actul de constituire
şi în registru. Majorarea capitalului social se poate efectua numai
după vărsarea integrală a aporturilor subscrise.115
115
164
DREPTUL AFACERILOR
Majorarea capitalului social se face prin:
1. creştere din contul activelor societăţii care depăşesc mărimea
capitalului social:
a) majorarea capitalului din contul beneficiilor nerepartizate
ale societăţii. Această operaţiune juridică poate avea loc conform
hotărîrii Adunării generale care va decide încorporarea beneficiului
nerepartizat în capitalul social al societăţii comerciale, iar valoarea
participaţiunii fiecărui asociat se va majora proporţional;
b) majorarea capitalului social din contul unor active cu stinge-
rea concomitentă a unor datorii (convertirea datoriilor în acţiuni).
Această posibilitate de majorare a capitalului social este prevăzută
de lit.d) alin.(2) art.41 al Legii nr. 1134/1997, conform căruia cu titlu
de aport în capitalul social al societăţii pe acţiuni pot fi obligaţiile
(datoriile) societăţii faţă de creditori. În acest caz, datoria societăţii
faţă de creditori se transformă în aport, iar creditorii devin acţionari
ai societăţii.
2. noi aporturi. În acest caz, noile aporturi pot fi introduse atît
de asociaţii existenţi, cît şi de terţele persoane.
Reducerea capitalului social are loc doar cu hotărîrea organului
suprem al societăţii comerciale şi numai în condiţiile legii. Reduce-
rea capitalului social poate fi efectuată doar dacă această operaţiune
nu ar admite micşorarea capitalului social sub limita plafonului mi-
nim prevăzut de lege.
Legislaţia în vigoare prevede atît dreptul, cît şi obligaţia societă-
ţii cu răspundere limitată de a reduce capitalul social.
Astfel, potrivit alin.(2) art.34 al Legii nr.135/2007, dreptul so-
cietăţii cu răspundere limitată de a reduce capitalul social se poate
materializa prin:
a) reducerea proporţională a valorii nominale a tuturor părţilor
sociale;
b) stingerea părţilor sociale dobîndite de societate.
Potrivit prevederilor alin.(1) art.35 al aceleiaşi Legi nr.135/2007
societatea cu răspundere limitată este obligată să-şi reducă capitalul
social dacă:
165
a) la expirarea a 6 luni de la data înregistrării de stat, asociaţii nu

au vărsat integral aporturile subscrise;
b) la expirarea celui de-al doilea an şi a fiecărui an financiar ur-
mător, valoarea activelor nete ale societăţii este mai mică decît capi-
talul social şi asociaţii nu acoperă pierderile survenite.
În aceste cazuri, adunarea generală a asociaţilor este obligată să
decidă reducerea capitalului social:
a) pînă la mărimea capitalului social efectiv vărsat;
b) pînă la valoarea activelor nete determinată în conformitate cu
prevederile legale.
În cazul în care, în urma reducerii valorii activelor nete, aceas-
ta va fi sub cuantumul minim al capitalului social stabilit de Legea
nr.135/2007, asociaţii sînt obligaţi să lichideze societatea dacă nu vor
acoperi pierderile.
Hotărîrea de reducere a capitalului social trebuie să fie adusă la
cunoştinţă fiecărui creditor şi ulterior publicată în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova. Dacă creditorii societăţii nu se opun redu-
cerii, capitalul poate fi micşorat, în cazul în care creditorii se opun,
reducerea capitalului poate fi efectuată numai după satisfacerea ce-
rinţelor celor care se opun.
Reducerea capitalului se face prin:
1. Împărţirea efectivă a unor active între asociaţi, în cazul în care
organul suprem consideră că pentru atingerea scopurilor propuse sînt
îndeajuns active mai mici decît cele care sînt şi ia o decizie de micşo-
rare a capitalului social şi de împărţire a activelor neutilizate;116
2. Reducerea capitalului din cauza insuficienţei de active. Legea
nr.1134/1997, prevede la alin.(6) art.39 că dacă, la expirarea a 2 ani
financiari consecutivi, cu excepţia primului an financiar, valoarea ac-
tivelor nete ale societăţii, potrivit bilanţului anual al societăţii, va fi
mai mică decît mărimea capitalului social, orice acţionar al societăţii
este în drept să ceară adunării generale anuale a acţionarilor adopta-
rea uneia din următoarele hotărîri:
a) cu privire la reducerea capitalului social;
116
V.Rusu, Gh.Focşa. Op. cit., p.78.
166
DREPTUL AFACERILOR
b) cu privire la majorarea valorii activelor nete prin efectuarea
de către acţionarii societăţii a unor aporturi suplimentare în modul
prevăzut de statutul societăţii;
c) cu privire la dizolvarea societăţii;
d) cu privire la transformarea societăţii în altă formă juridică de
organizare.
Dacă adunarea generală a acţionarilor nu a adoptat una din hotă-
rîrile prevăzute la alin.(6), acţionarii care au votat „pentru” hotărîrea
dată au dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor în conformitate cu
prevederile art.79 al Legii sus menționate.
§6. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic

Noţiuni generale. Totalitatea de bunuri pe care întreprinzătorul
le foloseşte în desfăşurarea activităţii sale de întreprinzător reprezintă
o întreprindere. O activitatea aducătoare de profit derulează cu suc-
ces dacă este desfăşurată prin intermediul unei întreprinderi.
Întreprinzătorul şi întreprinderea sa se comportă ca subiect şi
obiect. În majoritatea cazurilor, deţinători ai întreprinderilor sînt
persoanele juridice cu scop comercial (societăţi cu răspundere
limitată, societăţi pe acţiuni, cooperativele ş.a.), dar întreprinderea
poate să aparţină şi întreprinzătorilor individuali, gospodăriilor
ţărăneşti (de fermier).
Întreprinderea reprezintă nu doar un patrimoniu sau un bun oare-
care, dar se manifestă ca un complex de bunuri, funcţional şi bine
organizat, în care toate elementele sînt folosite de către întreprinzător
pentru desfăşurarea cu succes a activităţii sale de antreprenoriat
(genului de activitate). În cadrul complexului, diferitele categorii de
bunuri ale proprietarului formează o anumită unitate juridică – în-
treprinderea privită ca complex patrimonial unic, întreprinderea ca
obiect al drepturilor civile117.
Întreprinderea ca complex patrimonial este reglementată în
legislaţia multor state, doar că denumirea acesteia este diferită, de la
117
А.В. Каленик. Коммерческое (предпринимательское) право. Ed. a 3-a.
Chișinău: Tipografia din Bălți S.R.L., 2008, p.183.
167
un stat la altul, şi anume: fonds de commerce (Franţa, Belgia), azien-

da (Italia), Handelsgeschäft, Handelsgewerbe (Germania), fondul de
comerţ (Romînia). Este important să cunoaştem că noțiunile „fond
de comerţ” şi „întreprinderea ca un complex patrimonial uniс” nu
reprezintă unul şi acelaşi lucru. De aceea, în literatura juridică ele
sînt examinate în mod comparativ şi nu sînt identificate118.
Întreprinderea în sens juridic se deosebeşte de înţelesul
economic al întreprinderii, în care aceasta este privită ca loc de
interacţiune a factorilor de producţie. Or, din punct de vedere jurid-
ic, nici întreprinzătorul şi nici salariaţii nu fac parte din componenţa
întreprinderii. De asemenea, din componenţa întreprinderii nu face
parte licenţa obţinută de către întreprinzător pentru desfăşurarea
unor genuri de activitate.
Evident, în sens juridic, noţiunea de întreprindere nu poate fi
identificată cu niciun obiect industrial-tehnologic, cum ar fi uzina sau
fabrica. Într-un sens mai larg, întreprinderea reprezintă orice afacere
legal organizată, aparţinînd unui anumit întreprinzător.
Conceptul de întreprindere ca complex patrimonial unic (obiect
al drepturilor civile) este necesar a fi delimitat de întreprinderea
subiect, la care se face referire în art.3 al Legii cu privire la antre-
prenoriat şi întreprinderi (întreprinderea constituie un agent eco-
nomic cu firmă (titulatură) proprie avînd statut de persoană fizică sau
persoană juridică, fondată de către întreprinzător în modul prevăzut
de lege). În acest caz, conceptul de întreprindere este privit ca formă
organizatorico-juridică de desfăşurare a activităţii de întreprinzător şi
ca subiect de drept. Cu alte cuvinte, în baza Legii cu privire la antre-
prenoriat şi întreprinderi semnificaţia întreprinderii este identică cu
aşa noţiuni ca „comerciant”, „întreprinzător”, „agent economic”. În
aşa mod, în legislaţia Republicii Moldova noţiunea de întreprindere
ca formă organizatorico-juridică a activităţii de întreprinzător (agent
economic) şi noţiunea de întreprindere ca complex patrimonial sînt
diferite şi nu trebuie confundate.
118
N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor, p.184-185.
168
DREPTUL AFACERILOR
Normele juridice cu privire la întreprinderea ca complex patri-
monial constituie o instituţie juridică specifică în componenţa drep-
tului civil şi dreptului afacerilor119.
În legislaţia Republicii Moldova lipseşte definiţia legală a între-
prinderii ca complex patrimonial, în schimb există unele reglementări
speciale, precum: vînzarea-cumpărarea întreprinderii ca complex
patrimonial unic (art.817-822 din Codul civil), gajul întreprinderii
(alin.(3) art. 455 din Codul civil, art.27-31 Legii cu privire la gaj),
vînzarea întreprinderii (afacerii) debitorului în cazul insolvabilităţii
(art.129 al Legii insolvabilităţii), privatizarea întreprinderilor de stat
sau întreprinderilor municipale (art.27 al Legii privind administrarea
şi deetatizarea proprietăţii publice) şi altele.
În aşa mod, în legislaţia Republicii Moldova întreprinderea este
definită ca obiect al tipurilor speciale de raporturi juridice civile,
aceasta fiind susceptibilă să reprezinte şi obiectul obligaţiilor în cazul
locaţiunii, leasing-ului, concesiunii, franchising-ului, administrării
fiduciare, transmiterii în uzufruct, în calitate de aport la capitalul so-
cial şi în cazul transmiterii din subordinea unei autorităţi publice în
subordinea unei alte autorităţi publice.
Trăsături juridice şi particularităţi ale întreprinderii ca un
complex patrimonial unic. Din conţinutul unor norme cu privire
la întreprinderea - complex patrimonial pot fi deduse trăsăturile ju-
ridice şi particularităţile acesteia, cum ar fi: complexitatea şi etero-
genitatea componenţei, destinaţia specială a complexului patrimo-
nial, funcţionalitatea, capacitatea de a fi exploatată, alienabilitatea,
capacitatea de a fi determinată în expresie valorică şi cantitativă (cu
ajutorul mijloacelor de evidenţă contabilă, auditului, evaluării), val-
oarea unicală şi nefungibilitatea.
Întreprinderea ca complex patrimonial este un exemplu tipic
al patrimoniului în forma sa clasică complexă, deoarece reprezintă
119
А.В.Каленик. Институт предприятия в системе предпринима-
тельского права / Предпринимательское право и методика его преподава-
ния (Материалы междунар. научно-практич. конф. МГЮА). - Москва: ИД
„Юриспруденция”, 2008, p.135.
169
un ansamblu special de drepturi patrimoniale şi obligaţiuni ale

întreprinzătorului, prezentate ca suma valorilor active şi pasive, strîns
legate între ele (art.284 din Codului civil). În sfera patrimonială, în-
treprinderea este o continuare specifică a persoanei întreprinzătorului
şi determină statutul acestuia de întreprinzător real, şi nu de
întreprinzător nominal. Întreprinderea, ca exemplu de patrimoniu
complex, intră sub incidenţa regimului juridic al universalităţii de
drept (alin.(2) art.98 din Codul civil), deoarece poate include în
componenţa sa pluralitatea de bunuri corporale şi incorporale de
orice fel.
Complexitatea şi caracterul eterogen al componenţei întreprin-
derii constituie caracteristicile juridice ale întreprinderii ca complex
patrimonial. În cazul definiri juridice a noţiunii de întreprindere ca
complex patrimonial, enumerarea elementelor componenţei aces-
teia nu este necesară, deoarece ansamblul părţilor componente ale
fiecărei întreprinderi concrete depinde nu de circumstanţele juridice,
ci de cele de fapt şi de condiţiile de practicare a unui sau altui tip de
activitate de antreprenoriat în anumite sectoare ale economiei.
În cadrul complexului patrimonial al întreprinderii elementele
corporale (lucruri) nu predomină obligatoriu asupra celor incorpo-
rale. Elementele incorporale (denumirea de firmă şi alte obiecte ale
proprietăţii intelectuale, bonne chanse) sînt cele mai importante părţi
ale întreprinderii exploatate.
Cele mai importante caracteristici juridice ale întreprinderii ca
obiect al drepturilor civile sînt alienabilitatea şi capacitatea de a se
afla în circuitul civil. Consolidată în legislaţia naţională, construcţia
juridică a universalităţii de drept (art.298 din Codul civil) trebuie să
contribuie la transferul concomitent al drepturilor la toate elemen-
tele eterogene (inclusiv pasivul) din componenţa complexului pat-
rimonial ca una tot unitar. Transferul total sau parţial al elementelor
componenţei întreprinderii ca complex patrimonial, conform unui
sau altui act juridic, pe lîngă transferul unui anumit ansamblu de
elemente corporale şi incorporale, în mod obligatoriu trebuie să fie
însoţit de garantarea şi menţinerea posibilităţii practicării de către
170
DREPTUL AFACERILOR
dobînditorul întreprinderii a activităţii de antreprenoriat precedente
sau altei.
Aşa cum reiese din legislaţia Republicii Moldova, întreprinde-
rea ca obiect al drepturilor civile se echivalează cu un bun mobil120.
Caracterizînd dreptul subiectiv asupra întreprinderii, Codul
civil al Republicii Moldova interpretează întreprinderea în cali-
tate de obiect al dreptului de proprietate (art.817, 822). Însă, prin
însăşi natura sa, întreprinderea ca un complex patrimonial unic nu
poate fi un bun (lucru), respectiv, în sens strict, nu poate constitui
obiectul drepturilor reale. Avînd în vedere faptul că întreprind-
erea aparține întreprinzătorului, că întreprinderea este exploatată
doar în domeniul antreprenoriatului şi că complexul patrimonial
dat are o destinaţie specială, dreptul subiectiv asupra întreprind-
erii este prestabilit de dreptul la desfăşurarea activităţii de antre-
prenoriat121.
Întreprinderea care aparţine întreprinzătorului (obiect de drept
sub aspect static) este un fenomen de fapt, ce depinde de realiza-
rea reală a activităţii de antreprenoriat prin exploatarea unei anumite
universalităţi de elemente corporale (bunuri mobile şi imobile) şi in-
corporale (denumirea de firmă, marca, emblema comercială, secretul
comercial etc.) şi reprezintă un obiect potenţial al drepturilor civile.
Întreprinderea devine obiectul circuitului civil (obiect al dreptului în
dinamică) în cadrul raporturilor obligaţionale; în acest sens, între-
prindrea ca obiect al drepturilor se formează doar în scopuri actelor
juridice concrete, atunci cînd părţile acestora nu preferă transmiterea
120
А.В.Каленик. Основы правового регулирования предпринимательства
и предприятий в Республике Молдова: состояние, тенденции развития и про-
блемы // Предпринимательское право. - Москва, 2009, № 2, p.33.
121
А.В.Каленик. Особенности правового режима предприятия как объ-
екта гражданских прав по законодательству Республики Молдова и Украи-
ны. În: Гражданское законодательство Республики Молдова и Украины:
традиции, современность, перспективы: коллективная монография / Хала-
буденко О.А, Харитонов Е.О., Харитонова Е.И. [и др.]; под ред. О.А. Хала-
буденко (науч. ред.), Е.О. Харитонова; Междунар. независимый ун-т Мол-
довы, Нац. ун-т «Одесская юридическая акад.» - Кишинэу: ULIM ; Одесса:
Б. и., 2012, p.205.
171
drepturilor corporative în formă de acţiuni sau cotă-parte în capitalul

social al persoanei juridice cu scop lucrativ.
Definiţie. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic
este activitatea antreprenorială, organizată în modul cuvenit de
întreprinzător cu diferite tipuri de patrimoniu (sau dobîndită) şi
grevată de obligaţii, care reprezintă complexul patrimonial unic,
capabil să fie un obiect unic al actelor civile în cadrul construcţiei
de universalitate de drept.
Vînzarea-cumpărarea întreprinderii ca un complex pat-
rimonial unic. Conform art.817 din Codul civil, în baza contrac-
tului de vînzare-cumpărare a întreprinderii, vînzătorul se obligă
să dea în proprietate cumpărătorului întreprinderea în calitate de
complex patrimonial unic, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor
inalienabile. Dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de
producţie şi la alte mijloace de individualizare a întreprinderii şi a
producţiei acesteia, a lucrărilor şi serviciilor, precum şi dreptul de
folosinţă asupra acestor mijloace de individualizare care îi aparţin
în baza licenţei se transmit cumpărătorului, dacă în contract nu
este prevăzut altfel.
Părţile contractului sînt vînzătorul şi cumpărătorul. Potrivit
regulii generale, în calitate de vînzător pot figura persoanele fizice
sau persoanele juridice cărora întreprinderea le aparţine. În calitate
de cumpărător pot fi persoanele fizice care practică activitatea de
întreprinzător, precum şi persoanele juridice, de drept public (statul
şi unităţile administrativ-teritoriale) şi privat122.
Obiectul vînzării-cumpărării întreprinderii ca un complex pat-
rimonial unic îl constituie întreprinderea în calitate de complex pat-
rimonial unic, inclusiv bunurile mobile şi imobile, precum active
şi pasive, dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie şi
la alte mijloace de individualizare a întreprinderii şi a producţiei
acesteia, a lucrărilor şi serviciilor.
122
Iu.Mihalache. Aspecte cu privire la vînzarea-cumpărare întreprinderii ca
complex patrimonial unic. În: Бизнес-Право, 2007, nr.4, p.36.
172
DREPTUL AFACERILOR
Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un com-
plex patrimonial unic urmează a fi supus autentificării notariale.
După autentificare notarială contractul trebuie înregistrat la Camera
Înregistrării de Stat (art.818 din Codul civil)123.
Componenţa întreprinderii şi valoarea ei se determină în baza
actului (procesului-verbal) de inventariere întocmit în conformitate
cu regulile inventarierii. Pînă la semnarea contractului, părţile trebuie
să întocmească şi să examineze actul de inventariere, bilanţul conta-
bil, concluzia auditorului independent asupra componenţei şi valorii
întreprinderii, lista datoriilor vînzătorului incluse în componenţa în-
treprinderii cu indicarea creditorilor, caracterul datoriei, cuantumul
şi termenele de executare a obligaţiilor (art.819 din Codul civil). Pr-
edarea întreprinderii către cumpărător se efectuează în baza actului
de predare, în care se indică datele despre bunurile predate, faptul
că sînt înştiinţaţi creditorii, viciile întreprinderii. Dacă în contract nu
este prevăzut altfel, dreptul asupra întreprinderii trece la cumpărător
la data predării întreprinderii.
În fiecare caz concret, preţul în contractul de vînzare-cumpărare
se determină prin acordul de voinţă al părţilor. O importanţă
deosebită la formarea preţului o are faptul dacă întreprinderea
funcţionează sau se află în stagnare124. Preţul este determinat şi în
funcţie de poziţia pe piaţă, locul amplasării (spre exemplu, în centru
oraşului, la periferie etc.), distanţa pînă la sursa de materie primă,
clientela, vadul comercial, reclama, reputaţia, şansele de realizare
a businessului pe viitor etc.
Gajul de întreprinzător. Conform alin.(3) lit.f) art.455 din
Codul civil, gajul de întreprinzător – gajul întreprinderii se extinde
asupra întregului ei patrimoniu, inclusiv asupra fondurilor fixe şi
123
În literatura de specialitate poate fi întîlnită şi părerea că contractul de vîn-
zare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial ar trebui să fie încheiat
în formă autentică, şi atît (Iu.Mihalache. Forma contractului de vînzare-cumpă-
rare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic. În: STUDIA UNIVERSI-
TATIS. Revista Ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, 2007, nr.6, p.47).
124
O.Chelaru, Iu.Mihalache. Aspecte cu privire la obiectul şi forma contrac-
tului de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex patrimonial unic. În:
Revista Naţională de Drept, 2007, nr.11, p.62.
173
circulante, asupra altor bunuri şi drepturi patrimoniale reflectate în

bilanţul întreprinderii, dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
În temeiul art.27 al Legii cu privire la gaj, gajul asupra între-
prinderii în calitate de complex patrimonial se extinde asupra tutu-
ror bunurilor necesare funcţionării acesteia sau asupra unei părţi din
bunurile ei, care ar permite cumpărătorului să-i asigure continuitatea
funcţionării. Pentru perioada de valabilitate a gajului asupra între-
prinderii, în contractul de gaj pot fi prevăzute restricţii în exercitarea
de către debitorul gajist a dreptului de dispoziţie asupra bunurilor
care fac parte din obiectul gajului.
În practică, gajul de întreprinzător poate fi solicitat în cazul
necesităţii de a asigura rambursabilitatea creditelor mari, atunci cînd
întreprinzătorul ca debitor gajist oferă creditorului gajist întreaga sa
afacere, inclusiv toate elementele corporale şi incorporale (întreprin-
derea ca un complex patrimonial unic) necesare pentru practicarea
ei, sau o parte din afacere, ce poate funcţiona în continuare în calitate
de întreprindere separată.
Vînzarea întreprinderii (afacerii) debitorului în cadrul proce-
sului de insolvabilitate. Potrivit art.129 al Legii insolvabilităţii, în
cadrul procesului de insolvabilitate, întreprinderea (afacerea) debi-
torului poate fi înstrăinată ca un complex patrimonial unic doar cu
acordul expres al adunării creditorilor.
În cadrul vînzării întreprinderii se înstrăinează toate tipurile
de bunuri destinate activităţii de întreprinzător, inclusiv terenurile,
clădirile şi alte construcţii, utilajele, inventarul, materiile prime,
producţia, lucrările şi serviciile (denumirea de firmă, mărcile comer-
ciale şi mărcile de serviciu înregistrate), alte drepturi exclusive care
aparţin debitorului, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor intransmisi-
bile, precum şi creanţele creditorilor faţă de debitor la data intentării
procesului de insolvabilitate, dacă legea nu stabileşte altfel. Vînzarea
întreprinderii are loc prin licitaţie, dacă adunarea sau comitetul credi-
torilor nu stabileşte altfel.
174
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 13.
PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT AL DREPTULUI
AFACERILOR
§1. Întreprinzător - persoana fizică ca subiect al dreptului

afacerilor
Noţiuni generale. În scopul efectuării unui studiu aprofundat
asupra statutului juridic al întreprinzătorului individual, desigur, una
din sarcinile primare este definirea acestuia, pentru determinarea ca-
lificativelor întreprinzătorului individual şi a-l deosebi de alte cate-
gorii mai mult sau mai puţin similare.
Pentru început vom face apel la experienţa juridică şi doctrinală
a unor state străine.
Analizînd legislaţia şi literatura de specialitate din Romînia125,
remarcăm, în primul rînd, utilizarea noţiunii de „comerciant”, care
este similară noţiunii de „întreprinzător” în contextul cercetat. Co-
mercianţii sunt aceia care fac fapte de comerţ, avînd comerţul ca o
profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale.126 De aici desprindem
două categorii de comercianţi: persoanele juridice (societăţile comer-
ciale) şi persoanele fizice („aceia care fac fapte de comerţ”). Ne vom
opri asupra ultimelor, întrucît ele fac obiectul cercetării noastre. O altă
precizare referitoare la persoana fizică întreprinzător o găsim în Legea
Romîniei privind registrul comerţului127, potrivit căreia, comercianţii
sunt persoanele fizice care exercită în mod obişnuit acte de comerţ.
Din textele menţionate rezultă două condiţii cumulative pentru
calificarea unei persoane drept comerciant (întreprinzător):
125
Vonica R. P., Drept comercial, Partea generală, ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2000, p.530.
126
Idem.
127
Legea nr. 26/1990, Monitorul Oficial al Romîniei nr. 15 din 19. 03. 1998.
175
a) exercitarea unor fapte definite de legea comercială ca fapte

de comerţ;
b) exercitarea lor să se realizeze ca o profesie obişnuită.
Aşadar, exerciţiul faptelor de comerţ în scop de cîştig în mod
sistematic, metodic şi permanent trebuie să fie din nume propriu, in-
dependent, pe riscul şi sub răspunderea persoanei.
Exercitarea actelor de comerţ se face prin specularea asupra
personalului şi mijloacelor de producţie, bunurilor sau serviciilor
ce fac obiectul comerţului său în scopul de a dobîndi beneficii
pecuniare.128 Desigur, obţinerea beneficiilor nu este asigurată, ac-
tivitatea desfăşurată se poate solda cu pierderi, însă este de ne-
conceput ca o persoană să dezvolte o activitate comercială fără a
avea intenţia de a dobîndi din aceasta un profit, care să remunereze
munca şi capitalul folosit.
Astfel, în legislaţia şi doctrina romînească, pentru definirea noţi-
unii de comerciant se cer două condiţii esenţiale: săvîrşirea efectivă
a actelor de comerţ şi acestea să fie realizate ca profesiune. Celelalte,
cum ar fi numele, riscul şi răspunderea proprie sau scopul de profit,
decurg nemijlocit din determinarea actelor ca fiind de comerţ.
De asemenea, o altă condiţie care se profilează, este existenţa
unei autorizaţii administrative şi înregistrarea în registrul comerţului,
aceasta, însă, este o condiţie pentru exercitarea activităţii comerciale,
nu şi pentru definirea acesteia sau pentru dobîndirea calităţii de co-
merciant. Nu trebuie să trezească confuzii noţiunea de comerciant,
textele de lege129 şi de specialitate130 romîneşti utilizează şi termenii
„întreprinzători”, „agenţi economici”, avînd aceeaşi semnificaţie –
subiecte care desfăşoară activitate de întreprinzător.
Legislaţia rusă de asemenea nu dă o definiţie a întreprinzătorului
individual, limitîndu-se la a specifica modalitatea în care persoanele
fizice pot desfăşura activitate de întreprinzător.
128
Vonica R. P., op.cit., p.536.
129
Legea Romîniei nr. 133 din 20. 07. 1999 privind stimularea întreprinzăto-
rilor privaţi pentru înfiinţarea întreprinderilor mici şi mijlocii, Monitorul Oficial
al Romîniei nr. 349 din 23 iulie 1999
130
Demetrescu P., Întreprinderi comerciale, Bucureşti, 1943, p.43.
176
DREPTUL AFACERILOR
Din cele studiate, observăm că autorii ruşi altfel pune accente-
le în determinarea întreprinzătorului individual, definindu-l ca acea
persoană, înregistrată în calitate de întreprinzător individual şi care
desfăşoară activitate de întreprinzător în mod independent, fără a
constitui o persoană juridică.131 Desprindem criteriul subiectiv de
calificare a persoanei ca întreprinzător, unde condiţia de bază este
înregistrarea acestuia, accentul fiind pus pe calitatea persoanei şi nu
pe exercitarea efectivă a unei activităţi.
Autoarea Kaşanina prezintă trei forme în care poate fi desfășurată
activitatea de antreprenoriat: în mod individual, sub formă de parte-
neriat şi în mod colectiv.132 Activitatea individuală de întreprinzător
se bazează pe proprietatea individuală, noţiune preluată din sistemul
de drept al Statelor Unite. Conform doctrinei americane, întreprinză-
tor este acela care iniţiază şi îşi asumă riscurile financiare ale unei noi
întreprinderi, preluînd administrarea şi controlul asupra ei.133 Apreci-
em noţiunea dată ca fiind pragmatică şi destul de largă (întrucît inclu-
de şi fondatorii persoanelor juridice), purtînd mai mult un conţinut
economic decît juridic. Întreprinzătorul individual îşi controlează în
întregime activitatea, cumulînd calităţile de proprietar, administrator,
producător etc., purtînd, în acelaşi timp, răspunderea patrimonială
deplină pentru rezultatele activităţii lui.
Conform unei opinii134, este considerat întreprinzător cetăţeanul
(persoana fizică) care desfăşoară orice genuri de activitate economică
neinterzisă de lege şi care tinde spre obţinerea unui beneficiu maxim
din utilizarea proprietăţii, comercializarea mărfurilor, executarea lu-
crărilor şi prestarea serviciilor. Definiţia este mai mult conceptuală,
nefiind pus accentul pe înregistrarea de stat a întreprinzătorului.
131
Petrov I. V., Commercescoe pravo, izd. Mihailova V. A., Sankt – Peterburg,
2001, s. 139.
132
Kaşanina T., Preprinimatelistvo, pravovîe osnovî, izd. Iuridicesckaia lite-
ratura, Moskva, 1994, s. 21.
133
Miller R. L., Jentz G. A., Business Law Today, The essentials, ed. Thom-
son South – Western, USA, 2006, p. 587.
134
Soloviev A., Kuzneţova G., Predprinimateli bez obrazovania iuridiceskogo
liţa, izd. Prior, Moskva, 2001, s. 3.
177
O altă noţiune oferă autorii Gubin E. şi Lahno P., după care între-
prinzătorul individual este cetăţeanul cu capacitate deplină de exerci-
ţiu, înregistrat în calitate de întreprinzător individual, care desfăşoară
o activitate îndreptată spre obţinerea de venit, în mod independent şi
pe riscul propriu.135 Definiţia dată include un element nou – capaci-
tatea deplină de exerciţiu, însă nu menţionează faptul că activitatea
este practicată sub răspunderea patrimonială proprie.
Studiind literatura de specialitate şi legislaţia din Ucraina, putem
evidenţia următoarele: activitatea de întreprinzător este determinată
ca activitatea economică desfăşurată de subiecţii întreprinzători. În
contextul Codului economic al Ucrainei, întreprinzători sunt cetăţe-
nii Ucrainei, cetăţenii străini şi persoanele fără cetăţenie, care des-
făşoară activitate de întreprinzător şi sunt înregistraţi în calitate de
întreprinzători.136 Numai după înregistrarea de stat persoana fizică
dobîndeşte statutul juridic de întreprinzător, este inclus în registrul
unic al persoanelor fizice, fapt care asigură transparenţa subiectelor
activităţii de întreprinzător. Aşadar, întreprinzători individuali sunt
numite persoanele fizice care, prin înregistrare, şi-au exercitat drep-
tul de a desfăşura activitate de întreprinzător. Oricine are dreptul să
defăşoare o activitate economică, neinterzisă de lege, cetăţeanul de-
vine subiect al activităţii de întreprinzător prin înregistrare conform
legii, în calitate de întreprinzător.137
Întorcîndu-ne la cadrul legislativ al Republicii Moldova, menţi-
onăm, mai întîi, că o apreciere a activităţii individuale de întreprinză-
tor a fost dată în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi138,
care spune că activitatea de muncă individuală are caracter de între-
prinzător şi se desfăşoară sub forma organizatorică de întreprindere
individuală sau în baza patentei de întreprinzător.
135
Gubin E., Lahno P., predprinimateliskoe pravo, izd. Iuristi, Moskva, 2001,
s. 77.
136
Şişca R., Ciapiciadze IA., Hoziaistvennoe (predprinimateliskoe) pravo
Ukraini, izd Espada, Harikov, 2007, s. 103.
137
Vasiliev A., Podţerconnîi O., Hozeaistvennoe prova Ukrainî, izd Odissei,
harikov, 2006, s. 118.
138

178
DREPTUL AFACERILOR
Această construcţie, însă, este înlocuită de dispoziţiile Codului
civil cu privire la activitatea de întreprinzător a persoanei fizice, care
oferă dreptul acestora de a desfăşura asemenea activităţi din momen-
tul înregistrării de stat în calitate de întreprinzător individual sau în
alt mod prevăzut de lege, totodată, practicarea acestei activităţi fără
înregistrare nu dă dreptul de a invoca lipsa calităţii de întreprinzător.
Aşadar, din prevederile Codului civil, înţelegem că trebuie să avem
în vedere atît criteriul subiectiv, cît şi cel obiectiv, la definirea con-
ceptului întreprinzătorului individual.
Aceeaşi idee este dezvoltată în Legea cu privire la înregistrarea
de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali. Le-
gea menţionată consacră noţiunea de întreprinzător individual şi îl
defineşte ca persoană fizică cu capacitate deplină de exerciţiu, care
practică activitate antreprenoriat fără a constitui o persoană juridi-
că şi este înregistrată în modul stabilit de lege.
Este de remarcat faptul că, toate legislaţiile şi opiniile cercetate
evidenţiază trăsături comune ale întreprinzătorului individual:
- este o persoană fizică cu capacitate de exerciţiu deplină;
- desfăşoară independent şi în nume propriu o activitate aducă-
toare de profit;
- activitatea este practicată sub riscul său;
- persoana poartă răspundere patrimonială pentru rezultatele
activităţii sale.
În urma coroborării normelor juridice din Codul civil şi Legea
nr. 845 şi în încercarea de a nu omite nici un element important pen-
tru stabilirea calităţii de întreprinzător individual, propunem urmă-
toarea definiţie: întreprinzător individual - este persoana fizică cu
capacitate deplină de exerciţiu, care , în urma înregistrării de stat
sau în alt mod permis de lege, desfăşoară independent şi sistematic
o activitate de producere, executare a lucrărilor, prestare a servi-
ciilor sau comercializare a mărfurilor, din numele său, pe riscul
şi sub răspunderea sa patrimonială, în scopul obţinerii unei surse
permanente de venituri.
Conform actelor normative în vigoare, este întreprinzător indi-
vidual persoana care deţine patenta de întreprinzător, persoana care
179
s-a înregistrat în calitate de întreprinzător individual sau a constituit o

gospodărie ţărănească. Prin urmare, avem trei categorii de întreprin-
zători individuali cu statut juridic diferit:
1) titularul patentei de întreprinzător
2) întreprinzătorul individual - fondatorul întreprinderii indivi-
duale
3) fondatorul gospodăriei ţărăneşti.
§2. Persoana fizică ca titular al patentei de întreprinzător

Titularul patentei de întreprinzător. Cea mai des întîlnită formă
de practicare a activităţii de întreprinzător de către persoanele fizice
din Republica Moldova este activitatea practicată în baza patentei de
întreprinzător.
Conform art. 1, alin.(1), al legii nr.93-XIV din 15.07.1998 cu
privire la patenta de întreprinzător, patenta de întreprinzător este un
certificat de stat nominativ, ce atesta dreptul de a desfăşura genul de
activitate de întreprinzător indicat în ea în decursul a unei anumite
perioade de timp.
Titular al patentei poate fi orice cetăţean al Republicii Moldo-
va cu capacitate de exerciţiu, orice cetăţean străin sau apatrid, care
locuieşte permanent în Republica Moldova şi are dreptul de a des-
făşura activitate de întreprinzător, care a declarat despre intenţia sa
de a procura patenta şi corespunde cerinţelor de calificare necesară
acestui gen de activitate.
Modul de eliberare a patentei si actele necesare pentru elibe-
rarea ei.
Persoana fizică, adică solicitantul de patentă, depune cerere la
inspectoratul fiscal teritorial pe raza căruia îşi are domiciliul sau la
locul de desfăşurare a activităţii în a cărei rază de administrare soli-
citantul intenţionează sa-şi desfăşoare activitatea în baza patentei, în
cazul dacă în localitatea respectivă nu este inspectorat fiscal, atunci
patenta poate fi eliberată de primărie, care este valabilă numai pe
teritoriul administrat de aceasta.
180
DREPTUL AFACERILOR
Împreună cu cererea de eliberare a patentei pentru unele genuri
de activitate, solicitantul prezintă:
• copia de pe diplomă sau de pe alt act privind studiile ce
confirmă nivelul de calificare necesar desfăşurării genului de activi-
tate solicitat;
• autorizarea autorităţii publice locale;
• actele ce confirmă achitarea contribuţiei de asigurare socială
de stat pentru întreaga perioadă solicitată de desfăşurare a activităţii
în baza patentei de întreprinzător sau actele ce confirmă scutirea de
plată a contribuţiei;
• actele ce confirmă dreptul asupra mijlocului de transport
care va fi utilizat în activitatea de întreprinzător (act de proprietate,
contract de arendă);
• bonul de plată a taxei pentru patentă.
Patenta se eliberează în decurs de 3 zile de la data depunerii ce-
rerii şi documentelor enumerate mai sus. Patenta se eliberează pentru
un singur gen de activitate şi este valabilă numai pentru titularul ei şi
nu poate fi transmisă altei persoane. Un moment destul de important
este acela că acea persoană care desfăşoară activitatea de întreprin-
zător în baza patentei nu impune înregistrarea de stat a acesteia şi eli-
berarea licenţei, de asemenea, titularul de patentă nu prezintă dări de
seama financiare şi statistice, nu ţine evidenţa contabilă şi financiară,
nu efectuează operaţii de casă şi decontări139.
Drepturile si obligaţiile titularului de patentă.
Titularul patentei de întreprinzător are dreptul:
• Să desfăşoare activitatea în baza patentei de întreprinzător
pe întreg teritoriul ţării, daca în ea nu este stabilit altfel, în cazul în
care este eliberată de primărie, atunci patenta este valabilă numai pe
teritoriul din jurisdicţia acesteia;
• De a se asocia cu alţi titulari de patente în scopul desfăşurării
în comun a activităţii de întreprinzător, în baza contractului de activi-
tate în comun.
139
Legea nr.93-XIV din 15.07.1998, cu privire la patenta de întreprinzător,
M.O. din 06.08 1998.
181
Titularul patentei de întreprinzător este obligat:

• să respecte ordinea stabilită de desfăşurare a activităţii indi-
cate în patentă, normele sanitare, normele de protecţie contra incen-
diilor, să îndeplinească alte cerinţe ce se referă la genul de activitate
respectiv;
• să desfăşoare activitatea numai în locurile permise în aceste
scopuri de autoritatea administraţiei publice locale;
• să respecte drepturile şi interesele consumatorilor;
• să afişeze patenta sau copia ei, autentificată notarial,
într-un loc vizibil la locurile unde îşi desfăşoară activitatea de
întreprinzător;
• să nu comercializeze produse alcoolice şi articole din tutun.
Titularul patentei nu este în drept:
• să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de
întreprinzător specificate în patentă;
• să încheie tranzacţii cu întreprinderea individuală al cărei
fondator este el sau careva dintre membrii familiei sale.
Valabilitatea patentei. Patenta conform art.7,al legii nr.93 din
15.06.1998, se eliberează pe o durată de o lună sau, la dorinţa solic-
itantului, pe o durată mai mare.
Patenta încetează în cazul în care:
• Expiră termenul pentru care a fost eliberată;
• Titularul patentei renunţă la patentă;
• Titularul patentei îşi pierde capacitatea de muncă;
• Titularul patentei a decedat;
• Titularului patentei îi sînt aplicate sancţiuni administrative;
• Transmiterea patentei către o altă persoană.
Impozitarea titularului patentei. Impunerea fiscală a titularului
patentei se efectuează sub formă de taxă de patentă, care include în
sine impozitul pe venit, taxele pentru resursele naturale, taxa pentru
unităţile comerciale si/sau unităţile de deservire socială, taxa pentru
amenajarea teritoriului. Taxa patentei diferă în dependenţă de locali-
tatea unde se va desfăşura activitatea de întreprinzător, toate taxele
sînt prevăzute în Anexa legii nr.93/1998.
182
DREPTUL AFACERILOR
Răspunderea. Conform art.3, alin.(5) al legii nr.93/1998, titularul
patentei răspunde pentru obligaţiile aferente desfăşurării activităţii
de întreprinzător pe parcursul duratei de prescripţie stabilita de lege,
indiferent de durata patentei.
Titularul de patentă răspunde pentru obligaţiile asumate în ac-
tivitatea de întreprinzător cu tot patrimoniul său, excepţie făcînd
bunurile care, potrivit legii, nu pot fi urmărite (lista bunurilor sînt
indicate în art.85 al Codului de executare al RM). În acel caz în care
titularul patentei nu-şi poate onora obligaţiile ajunse la scadenţă, îm-
potriva lui poate fi intentat un proces de insolvabilitate.
§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii

individuale
Persoana fizică, în calitate de întreprinzător, poate desfăşura o
activitate economică, fiind titularul unei întreprinderi individuale.
Prin întreprinzător se înţelege acea persoană fizică care organizează
o întreprindere economică. Întreprinderea economică este activitatea
economică desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic,
combinînd resurse financiare, forţa de muncă atrasă, materii prime,
mijloace logistice şi informaţii, pe riscul întreprinzătorului, în cazu-
rile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Întreprinderea individuală este întreprinderea organizată de un
întreprinzător persoană fizică.140
Potrivit articolului 26 din Codul civil, persoana fizică poate
desfășura activitate de întreprinzător din momentul înregistrării în
calitate de întreprinzător individual. Anterior intrării în vigoare a
Legii nr. 220/2007 cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor
juridice și a întreprinzătorilor individuali, activitatea de întreprin-
zător a persoanei fizice era reglementată de Legea nr. 845/1992,
care statua că activitatea de muncă individuală are caracterul mun-
cii de întreprinzător şi se poate desfăşura în formă de organizare
a întreprinderii individuale. Aceasta de asemenea reglementa pro-
140
Stanciu D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Bucureşti 2009,
pag.71-72.
183
cedura de constituire și alte aspecte legate de funcționarea între-

prinderii individuale. Acele prevederi, însă, nu mai sunt aplicabile,
fiind înlocuite cu dispozițiile Legii nr. 220/2007, care, printre al-
tele, menționează expres că întreprinderile individuale înregistrate
până la intrarea în vigoare a prezentei legi vor fi considerate între-
prinzători individuali.
Înregistrarea de stat a întreprinzătorului se face conform Legii cu
privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprin-
zătorilor individuali, nr.220-XVI/2007. Procedura de înregistrare a
întreprinderii individuale e foarte simplă, doar se depune cererea de
înregistrare la Camera Înregistrării de Stat, conform modelului apro-
bat de Cameră şi documentul ce confirmă achitarea taxei de stat de
înregistrare. Cererea se analizează în decurs de 3 zile lucrătoare.
Înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual nu se admite
doar în cazul în care:
• persoana fizică are deja o întreprindere individuală;
• persoana respectivă este lipsită de dreptul de a practica acti-
vitatea de întreprinzător, prin hotărîrea instanţei de judecată.
Obiectul de activitate al întreprinzătorului individual, spre deo-
sebire de titularul patentei de întreprinzător, poate fi orice gen de ac-
tivitate neinterzis de lege. Totodată, întreprinzătorul individual nu va
putea practica activitățile monopol de stat, precum și cele pentru care
legea stabilește expres forma de organizare persoană juridică sau un
capital social minim, de exempu activitățile financiare, activitatea
de asigurare, activitatea în domeniul jocurilor de noroc, importul și
comerțul cu produse petroliere, nu pot fi desfășurate de întreprin-
zătorul individual. Activitățile supuse licențierii pot fi practicate de
întreprinzătorul individual după obținerea licenței.
Codul civil stabilește la articolul 26 că asupra activității de între-
prinzător a persoanei fizice se vor aplica regulile ce reglementează
activitatea persoanelor juridice cu scop lucrativ, dacă din esența ra-
porturilor juridice nu rezultă altfel. Așadar, asupra întreprinzătoru-
lui individual se vor extinde prevederile legate de obligația ținerii
evidenței contabile, achitării impozitelor și taxelor, respectării drep-
184
DREPTUL AFACERILOR
turilor consumatorului, posibilitatea de a antrena în activitatea sa
munca salariaților.
Activitatea întreprinzătorului individual încetează:
• la cererea întreprinzătorului individual, în caz dacă nu este
dator faţă de bugetul de stat;
• prin hotărîrea instanţei de judecată;
• în caz de deces.
Activitatea întreprinzătorului individual încetează din momentul
radierii acestuia din Registrul de Stat; din proprie iniţiativă încetează
în baza cererii de radiere. Menționăm că întreprinzătorul individual
răspunde pentru obligațiile asumate față de creditori cu tot patrimo-
niul său, inclusiv cu averea personală care nu ține de activitatea de
întreprinzător. Întreprinzătorul individual continuă să poarte răspun-
dere pentru obligațiile față de creditori și după radierea sa din Regis-
trul de stat, în termenul general de prescripție, de aceea asupra lui
nu se aplică regulile lichidării patrimoniului ca în cazul persoanelor
juridice cu scop lucrativ.
§4. Gospodăria ţărănească (de fermier)

Conform prevederilor legale şi anume art.2,alin.(1), al legii
nr.1353/2000 privind gospodăriile ţărăneşti sau de fermier,
gospodăria ţărănească este o întreprindere individuală, bazată pe pro-
prietate privată asupra terenurilor agricole şi asupra altor bunuri, pe
munca personală a membrilor unei familii, avînd ca scop obţinerea
de produse agricole, prelucrarea lor primară, comercializarea cu
preponderenţă a propriei producţii agricole.
Reieşind din noţiune, numai gospodăriile ţărăneşti pot desfăşura
activitate individuală de întreprinzător în agricultură. Ele se pot con-
stitui şi dintr-o singura persoană fizică.
Constituirea şi înregistrarea gospodăriilor de fermi-
er. Gospodăria ţărănească se constituie pe principiul liberului
consimţămînt. Fondator al gospodăriei ţărăneşti poate fi persoana
fizică care a atins vîrsta de 18 ani, adică dispune de capacitate de
exerciţiu deplină, posedă teren cu drept de proprietate privată.
185
Actul de constituire în baza căreia se creează gospodăria , poartă

denumirea de “declaraţie de constituire”, semnată de fondator şi de
membrii acesteia, semnăturile trebuie sa fie autentificate de notar sau
secretarul primăriei la care se înregistrează gospodăria ţărănească, în
care trebuie să se indice :
• denumirea completă şi abreviată a gospodăriei;
• sediul gospodăriei;
• datele personale ale fondatorului şi al potenţialilor membri ai
ei (numele, prenumele, locul şi data naşterii, cetăţenia şi domiciliul,
informaţii privind aflarea acestora în relaţii familiale cu fondatorul;
• numerele de înregistrare, amplasare şi suprafaţa, conform
cadastrului bunurilor imobile, a terenurilor proprietate individuală
sau comună, inclusiv a terenurilor din extravilan considerate grădini,
precum şi a terenurilor arendate;
• componenţa altor bunuri imobiliare care se transmit în pro-
prietate comuna membrilor gospodăriei.
Gospodăria se înregistrează de către fondator la primăria
unităţii administrativ-teritoriale de nivelul întîi în a cărei hotar el
deţine teren, dar în cazul în care fondatorul deţine terenuri ampla-
sate în hotarele a mai multor unităţi administrativ-teritoriale de
nivelul întîi, atunci cererea de înregistrare se prezintă primăriei
alese de fondator.
Actele necesare înregistrării gospodăriei ţărăneşti (de fermier):
• declaraţia de constituire;
• copiile de pe documentele ce confirmă dreptul de propri-
etate privată al fondatorului şi al potenţialilor membri ai gospodăriei
ţărăneşti;
• copiile de pe contractele de arendă a terenurilor, după caz,
autentificate de secretarul primăriei;
• bonul de plată, pe contul primăriei, a taxei de înregistrare a
gospodăriei.
Din ziua înregistrării in Registrul gospodăriilor ţărăneşti, care
este ţinut de primărie, gospodăria ţărănească este în drept să-şi
înceapă activitatea.
186
DREPTUL AFACERILOR
Conducerea gospodăriei ţărăneşti. Fondatorul gospodăriei
ţărăneşti este conducătorul gospodăriei, iar în cazul eliberării fon-
datorului din funcţie, unul dintre membri care a atins vîrsta de 18
ani şi are capacitate de exerciţiu deplină, ales de ceilalţi membri
ai gospodăriei.
Conducătorul gospodăriei ţărăneşti are următoarele atribuţii:
1. reprezintă gospodăria în instanţa de judecată, în relaţiile cu
alte autorităţi publice, precum şi cu persoane fizice şi juridice;
2. organizează activitatea gospodăriei;
3. angajează şi eliberează lucrători;
4. efectuează, în numele gospodăriei, tranzacţii, eliberează pro-
curi pentru efectuarea de tranzacţii;
5. stabileşte politica de evidenţă în gospodărie, asigură evidenţa
contabilă şi prezintă rapoarte în conformitate cu legislaţia;
6. asigură predarea în arhivă a documentelor de plată a sala-
riilor şi a contribuţiilor de asigurări sociale de stat.
Membri ai gospodăriei ţărăneşti, în afară de conducător, pot
fi persoanele apte de muncă: soţia (soţul), părinţii, copiii (inclusiv
adoptivi), surori, fraţi, nepoţii care au atins vîrsta de 16 ani, precum
şi alte persoane care sînt membri ai familiei respective.
Acelea persoane, care lucrează în bază de contract nu sînt con-
siderate membri ai gospodăriei ţărăneşti.
Membrii gospodăriei ţărăneşti poartă răspundere solidară
nelimitată pentru obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul lor,
gospodăria ţărănească nu poarta răspundere pentru obligaţiile per-
sonale ale membrilor ei.
Reorganizarea şi lichidarea. Gospodăriile ţărăneşti în confor-
mitate cu prevederile legale pot fi reorganizate prin hotărîrea mem-
brilor ei sau a instanţei judecătoreşti.
Lichidarea de asemenea are loc prin hotărîrea membrilor ei sau
a instanţei judecătoreşti141.
141
Art.26-27 al legii nr .1353/2000, privind gospodăriile ţărăneşti, M.O. al
R.Moldova nr.14-15/52 din 08.02.2001
187
CAPITOLUL 14.
PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV
§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ

Conform legislaţiei Republicii Moldova, persoanele juridice cu
scop lucrativ sunt: societăţile comerciale142, întreprinderile de stat,
întreprinderile municipale, cooperativele de producţie şi cooperati-
vele de întreprinzător. Ele sunt create cu scopul de a aduce cît mai
multe venituri fondatorilor lor. Cele mai multe venituri aduc socie-
tăţile comerciale, în care fondatorii investesc sume mari, după care
cîştigurile le împart între ei cu titlu de dividende. Acelaşi scop, în
principiu, îl urmăresc şi membrii cooperativelor.
Prin intermediul persoanelor juridice cu scop lucrativ se desfă-
şoară majoritatea activităţilor de întreprinzător. Ele produc mărfuri,
execută lucrări, prestează servicii, contribuie la bunăstarea cetăţeni-
lor şi la dezvoltarea economică a ţării.
Persoanele juridice cu scop lucrativ i-au naştere din momentul
înregistrării în Registrul de stat al persoanelor juridice, care se află
la Camera Înregistrării de Stat. Ca dovadă a înregistrării persoanei
juridice, organul de stat eliberează un certificat de înregistrare.
Adeseori, persoanele juridice cu scop lucrativ sunt numite şi
persoane juridice cu scop comercial, sau mai simplu - întreprinderi,
deoarece obiectivul lor principal se bazează pe cîştigurile băneşti.
Dimpotrivă, în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ, cum sunt
instituţiile, fundaţiile, asociaţiile, partidele politice, organizaţiile reli-
gioase etc., nu se urmăreşte obţinerea veniturilor, ci promovarea unor
valori culturale, educative, religioase, organizarea de concerte, acte
de binefacere ş.a.
142
Aşa cum vom vedea mai departe, societăţi comerciale în Republica Moldova
sînt în număr de patru: societatea cu răspundere limitată (S.R.L.), societatea pe acţi-
uni (S.A.), societatea în nume colectiv (S.N.C.) şi societatea în comandită (S.C.).
188
DREPTUL AFACERILOR
În general, definiţia persoanei juridice este dată de Codul civil
al R.M. (art.55 alin.(1)), ca fiind organizaţia ce are un patrimoniu
distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu,
poate să dobîndească şi să exercite în nume propriu drepturi patri-
moniale şi personal nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi
reclamant şi pîrît în instanţa de judecată.
§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ

Persoanele juridice cu scop lucrativ se clasifică în:
a) societăţi comerciale;
b) întreprinderi de stat şi municipale;
c) cooperative de producţie şi de întreprinzător;
d) uniuni de persoane juridice.
a) Societăţile comerciale. Sunt constituite pentru desfăşura-
rea activităţii de întreprinzător, obţinerii de beneficii şi împărţirii
lor cu titlu de dividend între asociaţi. De aici şi definiţia adusă
societăţii comerciale: persoană juridică fondată în baza actului de
constituire prin care asociaţii convin să pună în comun anumite
bunuri pentru exercitarea activităţii de întreprinzător în scopul
obţinerii şi împărţirii de beneficii143. În total, societăţile comerciale
sunt în număr de patru: societatea cu răspunderea limitată (SRL),
societatea pe acţiuni (SA), societatea în nume colectiv (SNC) şi
societatea în comandită (SC).
Legislaţia în domeniul societăţilor comerciale este alcătuită
din Codul civil şi legi speciale, cum sunt: Legea cu privire la soci-
etăţile cu răspundere limitată nr.135/2007144 şi Legea cu privire la
societăţile pe acţiuni nr.1134/1997145. Anumite reglementări sunt
143
Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizi-
că. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”,
2007, p.324-325.
144
Legea nr.135-XVI din 14.06.2007 cu privire la societăţile cu răspundere
limitată, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.127-130/548
din 17.08.2007.
145
Legea nr.1134-XIII din 02.04.97 cu privire la societăţile pe acţiuni, publi-
cată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-4/1 din 01.01.2008.
189
prevăzute în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi

nr.845/1992146.
Dintre ele, cea mai solicitată este societatea cu răspunderea
limitată. Conform datelor furnizate de Camera Înregistrării de Stat,
la data de 01 martie 2011 erau înregistrate 73.876 SRL-uri147. Nu-
mărul lor atît de mare se explică prin comoditate pe care o prezintă
societăţile cu răspundere limitată. În primul rînd se înregistrează
uşor, iar în al doilea rînd, prezintă puţine formalităţi în procesul de
lucru. Pot fi fondate de o singură persoană, iar suma minimă cerută
de lege, ce trebuie depusă în capitalul social pentru începerea acti-
vităţii este de 5400 lei.
În ce priveşte societăţile pe acţiuni, cooperativele şi întreprin-
derile (de stat şi municipale), numărul lor este relativ mic com-
parativ cu statistica generală, ele reprezentînd 3% (societăţile pe
acţiuni), 3% (cooperativele) şi 1% (întreprinderile de stat şi muni-
cipale) din numărul total de agenţi economici care activează în Re-
publica Moldova. Cu referire la societăţile pe acţiuni, este faptul
că ele sunt cele mai mari întreprinderi din republică, al căror capi-
tal social adeseori depăşeşte suma de un milion de lei, de exemplu,
S.A. „Victoriabank”, S.A. „Moldtelecom”, S.A. „Bucuria”, S.A.
„Franzeluţa” etc. Capitalul lor este exprimat în bani, apoi banii
sunt exprimaţi în acţiuni. Fondatorii societăţii pe acţiuni decid cît
va valora o acţiune148. Mai apoi, toate operaţiunile de mărire sau
de micşorare a capitalului social se efectuează prin intermediul
acţiunilor149.
146
Legea nr.845-XII din 03.01.92 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/33 din 28.02.1994.
147
Ceea ce reprezintă 47% dintre toate persoanele juridice înregistrate pînă la
această dată la Camera Înregistrării de Stat.
148
Ulterior, acţiunile se vor înregistra la Comisia Naţională a Pieţei Financia-
re, într-un registru special.
149
De exemplu, acţionarul Vasile Macovei ştie că are 3 acţiuni în capitalul
social al S.A. „Bebeluş”, iar fiecare acţiune valorează 9500 lei. Efectuînd un mic
calcul, vedem că în total, Vasile Macovei deţine în capitalul social al întreprinde-
rii 28500 lei, iar la finele anului financiar, el are dreptul să solicite şi să primească
dividende din cîştigurile avute de întreprindere.
190
DREPTUL AFACERILOR
Mai puţin solicitate în activitatea de întreprinzător sunt societă-
ţile în nume colectiv şi societăţile în comandită150. La societatea în
nume colectiv, numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici
mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. Asociaţii sunt obligaţi
să desfăşoare împreună activitatea de întreprinzător în numele soci-
etăţii, iar în caz de pierderi, să răspundă solidar şi nelimitat pentru
datoriile acesteia.
Într-o societate în comandită la fel trebuie să existe cel puţin
două persoane, una fiind numită comanditat, iar cealaltă - coman-
ditar. Deosebirea între ele este următoarea: comanditaţii desfăşoară
activitatea de întreprinzător în numele societăţii şi răspund nelimitat
pentru datoriile societăţii151, în timp ce comanditarii sunt consideraţi
a fi finanţatori, ei nu participă la activitatea de întreprinzător a soci-
etăţii şi suportă riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii
doar în limita aportului depus.
b) Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale.
Întreprinderea de stat este o întreprindere al cărei capital soci-
al aparţine în întregime statului. Cu alte cuvinte, întreprinderea
de stat este creată de către Guvern, cu banii preluaţi din bugetul
de stat, iar veniturile care rezultă din activitatea acesteia se întorc
în bugetul de stat. Cu toate acestea, întreprinderea de stat este o
persoană juridică de drept privat, dar nu de drept public, cum s-ar
părea la prima vedere.
150
Numărul lor este de cîteva sute.
151
Am putea face o legătură între asociatul societăţii în nume colectiv şi co-
manditatul societăţii în comandită. Ambii participă cu ceva (bani, valori materi-
ale) la formarea capitalului social şi sînt obligaţi conform legii să desfăşoare în
numele organizaţiei activitatea de întreprinzător (adică să lucreze în cadrul orga-
nizaţiei). La fel, în caz de datorii şi pierderi financiare, asociaţii vor răspunde ne-
limitat (adică din propriul lor buzunar, cu averea personală) şi solidar (împreună,
„mînă de la mînă”) pentru a acoperi cheltuielile. Pe cînd comanditarul se asemănă
cu fondatorul unei societăţi cu răspundere limitată. El depune aportul în capitalul
social şi aşteaptă sfîrşitul anului financiar pentru a-şi lua cîştigurile (dividendele).
În caz de pierderi, el va suporta cheltuielile numai în limita aportului pe care la
depus (din averea personală nu va răspunde cu nimic).
191
Întreprinderea de stat este fondată şi îşi desfăşoară activitatea în

baza Legii cu privire la întreprinderea de stat nr.146/1994152, precum
şi altor acte normative. Cele mai importante documente ale între-
prinderii sunt decizia fondatorului privind înfiinţarea ei, precum şi
statutul întreprinderii153. Ea poate practica orice genuri de activitate
prevăzute în statut, cu excepţia celor interzise de lege.
Spre deosebirea de întreprinderile de stat, întreprinderile muni-
cipale sunt fondate de către primării, cu alocarea banilor din bugetul
local. Întreprinderile municipale pot fi create de primăriile munici-
piilor Chişinău, Bălţi, Cahul, de primăriile oraşelor centre raionale,
precum şi de cele din sate. Problema însă este că primăriile din sate
nu dispun de banii necesari pentru a fonda astfel de întreprinderi, de
aceea, cele mai multe întreprinderi municipale sunt fondate şi acti-
vează în raza municipiului Chişinău, unde este concentrată 70% din
industria Republicii Moldova154.
c) Cooperativele de producţie şi de întreprinzător. Coopera-
tiva este întreprindere aducătoare de profit, care dispune de patrimo-
niu propriu şi are conturi bancare. Reglementarea cooperativelor o
găsim în Legea privind cooperativele de întreprinzător nr.73/2001155
şi în Legea privind cooperativele de producţie nr.1007/2002156.
Cooperativa de producţie este o persoană juridică înfiinţată de
cel puţin 5 persoane fizice, în scopul desfăşurării în comun a activită-
ţii de producţie, bazată preponderent pe munca personală a membri-
lor ei şi pe cotele de participare depuse de aceştia. Membri ai coope-
rativei pot fi numai persoanele fizice care au împlinit vîrsta de 16 ani
şi au depus pe contul cooperativei cota lor de participare, exprimată
în bani ori bunuri.
152
Legea nr.146-XIII din 16.06.94 cu privire la întreprinderea de stat, publi-
cată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/9 din 25.08.1994.
153
Statutul-model al întreprinderii de stat se aprobă de Guvern.
154
Ca exemplu de întreprindere municipală avem: Î.M. „Regia transport elec-
tric” în subordinea căreia se află toate troleibuzele din capitală.
155
Legea nr.73-XV din 12.04.2001 privind cooperativele de întreprinzător, pu-
blicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50/237 din 03.05.2001.
156
Legea nr.1007-XV din 25.04.2002 privind cooperativele de producţie, pu-
blicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73/575 din 06.06.2002.
192
DREPTUL AFACERILOR
Cooperativa de întreprinzător este o persoană juridică alcătuită
din cel puţin 5 membri, care pot fi atît persoane fizice, cît şi juridice.
Dacă numărul membrilor cooperativei de întreprinzător se reduce
sub limita stabilită, atunci cooperativa este obligată cît mai urgent
să-şi refacă numărul de membri, să se reorganizeze sub o altă formă
(SRL, de exemplu) ori să se lichideze.
d) Uniunile de persoane juridice. Acestea sunt: grupa financi-
ar-industrială, holdingul, concernul, trustul.
Grupa financiar-industrială este un ansamblu de persoane juri-
dice, înregistrat de autoritatea de stat abilitată, care, în baza contrac-
tului, şi-au asociat activele materiale şi nemateriale, şi funcţionează
ca subiecţi cu drepturi egale ai activităţii de întreprinzător în scopul
realizării proiectelor şi programelor de investiţie pe care le au157.
Principalul scop al grupei financiar-industriale este unirea
eforturilor întreprinderilor care activează într-un domeniu complex
pentru a produce mărfuri de calitate, a majora volumul producţiei
şi a ridica eficienţa activităţii tuturor membrilor158. Membri ai gru-
pei financiar-industriale trebuie să fie organizaţii ce funcţionează
în sfera producţiei de mărfuri şi servicii, bănci sau alte instituţii
financiare. Fondarea grupei financiar-industriale se face în baza
contractului de constituire.
Înregistrarea grupei financiar-industriale se face la Camera Înre-
gistrării de Stat. Răspunderea pentru acţiunile grupei financiar-indus-
triale o poartă compania centrală care îndeplineşte următoarele atri-
buţii: a) reprezintă membrii grupei financiar-industriale în raporturile
legate de activitatea grupei; b) exercită conducerea curentă a activită-
ţii grupei financiar-industriale; c) întocmeşte raportul financiar con-
solidat al grupei financiar-industriale, în baza rapoartelor membrilor
grupei, iar la finele anului prezintă darea de seamă despre activitatea
grupei financiar-industriale.
157
(art.4) Legea nr.1418 din 14.12.2000 cu privire la grupele financiar-in-
dustriale, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.27-28/90 din
06.03.2001.
158
Grupuri financiar-industriale în republică sînt: „DAAC-Hermes” SA, „As-
com-Grup” SA, „Raiffeisen Leasing Moldova” SRL ş.a.
193
Holdingul este considerată persoana juridică, în componenţa ac-

tivelor căreia intră pachetele de acţiuni (cote) de control ale altor per-
soane juridice şi care efectuează controlul asupra acestora din urmă.
Holdingul se creează pentru a sprijini colaborarea dintre persoanele
juridice în procesul de producţie, activitatea investiţională şi alte ge-
nuri de activitate. Există mai multe feluri de holding: holding simplu
- se ocupă în întregime cu activitatea de control şi administrare; hol-
ding mixt - în competenţa căruia, în afară de funcţiile de control şi ad-
ministrare, este şi activitatea de întreprinzător; holding de stat - atunci
cînd peste 50% din suma capitalului social aparţine statului159.
În anumite situaţii, holdingul poate avea o influenţă negativă
asupra economiei naţionale dacă, direct sau indirect, controlează în-
treprinderi care deţin o situaţie dominantă sau chiar monopolul pro-
ducerii sau comercializării unui anumit produs pe piaţa ţării, deve-
nind astfel monopolist160. Din acest motiv, crearea holdingurilor nu
se admite în sferele de activitate importante pentru ţară, cum sunt:
agricultura, comerţul cu mărfuri de orice fel, alimentaţia publică, de-
servirea socială a populaţiei, transportul în trafic naţional.
Capitalul societăţii de tip holding se compune din mijloacele
transmise de fondatorii săi. El este, de regulă, mult mai mic decît
capitalurile însumate ale societăţilor controlate. Constituirea unui
holding facilitează achiziţionarea societăţilor mici şi mijlocii, aflate
în sfera sa de control161. Ca exemplu de holdinguri pe piaţa Repu-
blicii Moldova avem: Holdingul Elita 5 Group, care activează din
anul 1993, fiind specializat în construcţia de complexe locative, de
producţie, administrative şi comerciale; Holdingul Euronova Media
Grup, ce activează pe piaţa mass-media, din care face parte şi postul
de radio Vocea Basarabiei.
159
(pct.4) Regulamentul provizoriu cu privire la holdinguri, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului R.M. nr.550 din 26.07.1994, publicat în Monitorul Oficial
nr.002 din 02.09.1994.
160
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. Chişinău:
Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2011, p.499.
161
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universi-
tar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007, p.198.
194
DREPTUL AFACERILOR
Concernul este o societate comercială de mari proporţii, creată
de către germani, formată prin reuniunea mai multor societăţi co-
merciale de proporţii reduse, sub o conducere unică realizată de o
societate dominantă, de care toate celelalte sunt dependente162.
Se consideră că formează un concern: a) întreprinderile între
care există un contract prin care o întreprindere subordonează admi-
nistrarea sa unei alte întreprinderi; b) situaţia cînd o întreprindere se
obligă să verse întregul ei venit unei alte întreprinderi; c) situaţia în
care o întreprindere este incorporată în alta163.
Trustul este o creaţie legislativă provenită din dreptul englez
şi american. Reuneşte mai multe societăţi (industriale, comerciale,
mass-media etc.) sub o conducere unică, cu scopul de a asigura mo-
nopolul asupra unui produs sau a unui sector. Numărul de fondatori
şi beneficiari ai trustului este nelimitat.
Trustul se constituie în scopul de a înlătura complet concurenţa
din societăţile care-l formează prin concentrarea şi monopolizarea
producţiei164. Ca exemplu de trust în plan naţional avem Jurnal Trust
Media, din care face parte postul de televiziune - Jurnal TV, de radio
- Jurnal FM, ziarul - Jurnal de Chişinău etc.
§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ

Din definiţia de mai sus dată persoanei juridice se desprind ele-
mentele acesteia: organizare, patrimoniu şi scop.
Organizare proprie. Prin organizare se înţelege structura per-
soanei juridice. O persoană juridică există numai dacă are o structu-
ră internă proprie care presupune existenţa a cel puţin două organe
162
Pe piaţa Republicii Moldova avem mai multe concerne: S.A. Concernul
„Moldova-Gaz”, Concernul Republican de Producţie al Industriei Materialelor
de Construcţie „INMACOM”, Concernul „Regional Construct” ce activează
în sfera construcţiilor ş.a. În plan internaţional sînt bine cunoscute concernele
„BMW”, „General Motors”, „Gazprom”, „Südzucker” etc.
163
Vezi art.120 din Codul civil, singurul articol dedicat concernului din legis-
laţia naţională.
164
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie, op.cit., p.196.
195
obligatorii: organ suprem (principal) şi organ executiv165. Persoanele

juridice mai complexe pot avea şi alte organe obligatorii, cum ar fi
consiliul societăţii, comisia de cenzori etc.
Patrimoniul propriu. Toate bunurile persoanei juridice fac parte
componentă din patrimoniul ei. Iniţial, acesta se constituie din bunu-
rile transmise cu titlu de aport la capitalul social, suplimentîndu-se cu
bunurile dobîndite de societate în procesul activităţii166. Mai simplu
vorbind, patrimoniu înseamnă toate bunurile pe care le deţine persoa-
na juridică167. Acesta este sensul economic al cuvîntului patrimoniu.
Pe lîngă înţelesul economic, mai există şi înţelesul juridic al pa-
trimoniului. Din punct de vedere juridic, patrimoniu cuprinde totali-
tatea de drepturi şi obligaţii exprimate în bani şi alte valori materiale.
Drepturile reprezintă latură activă a patrimoniului (cîştigurile), iar
obligaţiile – latură pasivă (datoriile). În mod ideal, activele persoa-
nei juridice trebuie tot timpul să fie mai mari decît pasivele. Dacă o
persoană juridică are multe datorii şi nu le poate acoperi, spunem
că pasivele ei depăşesc activele şi asupra acestei persoanei juridice
poate fi intentat un proces de insolvabilitate.
Scopul propriu. Scopul persoanei juridice se reflectă în activita-
tea desfăşurată de ea. Potrivit Codului civil (art.59 alin.(2)), persoa-
nele juridice pot avea scop lucrativ (comercial) sau scop nelucrativ
(necomercial). De regulă, scopul exprimă interesul fiecărui membru
165
Chiriac Andrei. Aspecte istorico-teoretice a persoanei juridice în legislaţia
Republicii Moldova. Editura Cartdidact, Chişinău, 2001, p.75.
166
Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizi-
că. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală”,
2007, p.314.
167
La momentul constituirii persoanei juridice, noţiunea de patrimoniu coinci-
de cu noţiunea de capital social. Toate aporturile pe care le aduc membrii fondatori
se exprimă în mijloace băneşti (în lei), indiferent de faptul dacă cineva a depus ca
aport o maşină, altcineva valută străină, iar al treilea o construcţie. Toate aceste
valori materiale se exprimă în lei moldoveneşti (în baza unui act de evaluarea a
costului pentru aceste bunuri), iar cifra obţinută se înscrie în actul de constituire,
respectiv va figura în Registrul de stat al persoanelor juridice, ţinut de Camera În-
registrării de Stat. Ulterior, patrimoniul persoanei juridice va creşte, afacerile vor
progresa, astfel încît valoarea bunurilor din patrimoniu va fi mai mare, dar suma
capitalului social înscrisă iniţial în actul de constituire, va rămîne neschimbată.
196
DREPTUL AFACERILOR
fondator al persoanei juridice de a obţine beneficii (cîştiguri, profi-
turi, venituri) din operaţiunile efectuate de persoana juridică.
Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice acti-
vitate neinterzisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul de
constituire. De exemplu, dacă în actul de constituire al SRL „Po-
muşoare” au fost prevăzute mai multe activităţi legate de obţinerea
şi comercializarea fructelor, aceasta cu nimic nu împiedică ca SRL
„Pomuşoare” să facă şi altceva, ce are tangenţe cu fructele, cum ar
fi de exemplu, producerea vaselor din sticlă folosite la conservarea
fructelor etc. Important este ca noul gen de activitate să nu necesite
prezenţa unei licenţe.
§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice

cu scop lucrativ
Conducerea de zi cu zi a persoanei juridice este realizată prin
intermediul organelor ei de conducere. Organul suprem de conduce-
re al persoanei juridice este Adunarea generală a fondatorilor168.
Asociaţii pot fi convocaţi în adunări generale ordinare şi extraordi-
nare. Prin actul de constituire se poate stabili şi votare prin corespon-
denţă. În acest caz, actul de constituire trebuie să prevadă şi procedu-
ra de votare prin corespondenţă, care include, în special, modalitatea
de informare a fondatorilor cu privire la chestiunile supuse votării,
la procedura de modificare a acestora, expedierea informaţiei şi a
documentelor necesare, termenul de încheiere a procedurii de votare
şi termenul de informare a fondatorilor despre rezultatul votării.
Competenţa Adunării generale a fondatorilor. De competenţa
exclusivă a adunării generale a asociaţilor ţin:
a) modificarea şi completarea actului de constituire, inclusiv
adoptarea lui într-o nouă redacţie;
168
Cuvîntul „fondator” este folosit într-un sens larg. De aceia denumirea or-
ganului de conducere al persoanei juridice va fi puţin diferită, în funcţie de tipul
persoanei juridice. Spre exemplu, la societatea cu răspundere limitată, avem Adu-
narea generală a asociaţilor; în cazul societăţii pe acţiuni – Adunarea generală a
acţionarilor etc.
197
b) modificarea cuantumului capitalului social;

c) desemnarea membrilor consiliului persoanei juridice şi a cen-
zorului, eliberarea înainte de termen a acestora;
d) aprobarea dărilor de seamă, a rapoartelor cenzorului sau a
avizelor auditorului independent;
g) aprobarea bilanţului contabil anual;
h) adoptarea hotărîrii privind repartizarea între fondatori a ben-
eficiului;
i) adoptarea hotărîrii privind reorganizarea persoanei juridice şi
aprobarea planului de reorganizare;
j) adoptarea hotărîrii de lichidare a persoanei juridice, numirea
lichidatorului şi aprobarea bilanţului de lichidare;
k) stabilirea salariului pentru lucrătorii persoanei juridice;
m) aprobarea în prealabil a încheierii contractelor;
n) înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor persoanei juridice;
o) aprobarea fondării altor persoane juridice.
Dacă actul de constituire nu prevede altfel, de competenţa
adunării generale a fondatorilor ţine:
a) numirea şi eliberarea înainte de termen a administratorului;
b) aprobarea dării de seamă anuale şi evaluarea activităţii ad-
ministratorului;
c) urmărirea pe cale judiciară a administratorului pentru preju-
diciile cauzate persoanei juridice;
d) aprobarea planului de afaceri al persoanei juridice;
e) aprobarea regulamentelor interne ş.a.
Adunarea generală ordinară şi extraordinară. După cum s-a
menţionat, Adunarea generală a fondatorilor este de două feluri,
ordinară şi extraordinară. Fondatorii persoanei juridice se convoacă
de către administrator în adunări generale ordinare cel puţin o dată
pe an. Data şi locul desfăşurării acesteia o stabileşte la fel administra-
torul. Neconvocarea adunării generale ordinare în termenul stabilit
constituie temei pentru eliberarea din funcţie a administratorului.
În ce priveşte Adunarea generală extraordinară, convocarea
acesteia se face în cazurile determinate de actul de constituire ori
198
DREPTUL AFACERILOR
atunci cînd o cer interesele persoanei juridice. Din momentul luării
hotărîrii de convocare, administratorul este obligat să expedieze
fiecărui asociat hotărîrea de convocare, informaţia şi documentele
necesare. Aceeaşi obligaţie o au fondatorii şi cenzorul, în cazul în
care aceştia convoacă adunarea generală. Înştiinţarea privind con-
vocarea adunării generale se transmite fondatorilor prin scrisoare
recomandată.
Ordinea de zi, modificarea şi completarea ei. Administratorul
decide asupra chestiunilor incluse în ordinea de zi a adunării gene-
rale, ţinînd cont de cerinţele legii şi ale actului de constituire. Fiecare
fondator este în drept să includă în ordinea de zi a adunării generale
chestiunile care nu au fost incluse de administrator. Modificările şi
completările ordinii de zi trebuie să fie aduse la cunoştinţa mem-
brilor fondatori la fel, prin scrisoare recomandată.
Adunarea generală se ţine în ziua, la ora şi în locul indicate în
hotărîrea de convocare. Şedinţa va fi deschisă şi prezidată de către
administrator sau de către una dintre persoanele care au convocat
adunarea generală. În timpul şedinţei se întocmeşte un proces-ver-
bal, care, în mod obligatoriu, reflectă luările de cuvînt şi rezultatul
votării fiecărei chestiuni de pe ordinea de zi. Mai apoi, procesele-
verbale se predau spre păstrare administratorului, iar membrii fon-
datori au dreptul să ia copii de pe ele. Hotărîrile adunării generale
sunt obligatorii pentru întreaga conducere a persoanei juridice.
O situaţie cu totul interesantă avem în cazul persoanei juridice
cu un singur fondator. În acest caz, membru fondator are drepturile
şi obligaţiile ce-i revin adunării generale. Cu alte cuvinte, el este în
acelaşi timp şi adunare generală, dar şi administrator. Toate deciz-
iile sale se întocmesc în scris.
Un rol important revine organului executiv. Acesta este
alcătuit dintr-o singură persoană sau din mai multe persoane. În
primul caz, organul executiv va fi unipersonal, iar în al doilea caz -
colegial. Pentru activitatea lor, membrii organului executiv primesc
salariu conform regulilor stabilite de Codul muncii al R.M. Organul
executiv este condus de directorul general, care este ajutat de unul
199
sau mai mulţi directori adjuncţi169. Directorul general, adjuncţii lui,

precum şi ceilalţi membri din organul executiv sunt aleşi de către
Adunarea generală a fondatorilor.
Al treilea organ de conducere al persoanei juridice este organul
de control, numit şi cenzorul. La persoanele juridice cu un număr
mic de fondatori, desemnarea cenzorului nu este obligatorie. Fonda-
torii pot verifica personal eficienţa administrării. În cazul societăţii cu
răspundere limitată, dacă aceasta are mai mult de 15 asociaţi, atunci
este obligată să numească cenzori.
Persoana juridică poate avea un singur cenzor sau mai mulţi -
comisia de cenzori. În cadrul comisiei de cenzori numărul de cenzori
este tot timpul impar (de regulă, 3, 5, 7 etc.). Cenzorii sunt obligaţi
să controleze activitatea economico-financiară a persoanei juridice
la finele anului, să verifice rapoartele financiare şi să efectueze in-
ventarierea bunurilor170. După fiecare control efectuat se întocmeşte
un raport care se prezintă în faţa Adunării generale a fondatorilor.
Activitatea cenzorului este remunerată. Termenul maxim pen-
tru care cenzorul se desemnează este de 3 ani, existînd posibilitatea
de a fi reales. Legea stabileşte că cenzorul poate fi revocat oricînd
din funcţie. Nu poate avea calitatea de cenzor persoana care deţine
funcţia de director general (sau de director adjunct), nici soţul, rudele
sau afinii acestuia de pînă la gradul al IV-lea inclusiv. Logica acestei
interdicţii este că „nimeni nu se poate controla pe sine însuşi”.
169
Cuvintele administrator, director, manager - au acelaşi înţeles (sînt sino-
nime).
170
Trebuie de reţinut că cenzorul (comisia de cenzori sau auditorul desemnat)
nu are nimic comun cu controalele obligatorii pe care autorităţile publice le pot or-
ganiza. Cenzorul efectuează un control intern asupra activităţii întreprinderii pentru
a informa adunarea generală despre modul în care administratorul îşi îndeplineşte
obligaţiile. Or, ceea ce este legal din punctul de vedere al dreptului fiscal poate să nu
fie legal din punctul de vedere al dreptului corporativ. De exemplu, un imobil dat în
locaţiune (arendă) la un preţ mai redus decît preţurile existente pe piaţă nu este un
act ilegal din punctul de vedere al dreptului fiscal. Din punctul de vedere al dreptului
corporativ însă, administratorul poate fi bănuit că nu îşi onorează pe deplin obligaţia
de a gestiona eficient afacerea (A se vedea: Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru
Olga. Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răs-
pundere limitată. - Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2009, p.158).
200
DREPTUL AFACERILOR
§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop
lucrativ
În funcţie de felul lor, persoanele juridice cu scop lucrativ pot fi
fondate de o singură persoană ori de mai multe persoane. De exem-
plu, la societatea pe acţiuni numărul minim de fondatori poate fi
unul, pe cînd societatea în nume colectiv poate fi fondată de cel puţin
două persoane.
Constituirea persoanei juridice cu scop lucrativ începe de la ac-
tul de constituire. Acesta reprezintă un document, pe care îl semnea-
ză toţi fondatorii şi exprimă voinţa acestora de a înfiinţa o persoană
juridică. În actul de constituire sunt prevăzute drepturile şi obligaţi-
ile părţilor, organele de conducere şi control ale persoanei juridice,
atribuţiile acestor organe, mărimea capitalului social, precum şi alte
prevederi importante.
În continuare, actul de constituire trebuie înregistrat conform le-
gii. Organul de stat care se ocupă de înregistrarea persoanelor juridi-
ce cu scop lucrativ este Camera Înregistrării de Stat, care dispune de
oficii teritoriale amplasate în toate oraşele din republică.
Oficiile teritoriale sunt conduse de registratori. Aceştia verifică
actele aduse de fondatori pentru înregistrarea persoanei juridice. Re-
gistratorul preia actele prezentate, le verifică legalitatea, îndeplineşte
formalităţile de înregistrare şi, în cel mult 15 zile, emite o decizie
prin care acceptă înregistrarea persoanei juridice ori respinge cererea
de înregistrare.
La înregistrare, persoanei juridice i se atribuie un număr. Acest
număr de înregistrare, alături de denumire, sediul, telefon ş.a., iden-
tifică persoana juridică în circuitul civil şi se înscrie în Registrul de
stat al persoanelor juridice. Din momentul înregistrării, persoana
juridică este în drept să înceapă activitatea propriu-zisă. Ca dovadă
a faptului că persoana juridică a fost cu adevărat înregistrată, se
eliberează un certificat de înregistrare. Orice modificări care survin
în actele de constituire ale persoanei juridice, trebuie comunicate
imediat la Camera Înregistrării de Stat, altfel persoana juridică ris-
că să plătească amendă.
201
Actul de constituire al societăţii va cuprinde: a) numele şi pre-

numele, data şi locul naşterii, domiciliul, cetăţenia şi alte date din
actul de identitate al fondatorului persoană fizică; denumirea, sediul,
naţionalitatea (ţara de înregistrare), numărul de înregistrare de stat ale
fondatorului persoană juridică; b) denumirea persoanei juridice; c)
obiectul de activitate; d) mărimea capitalului social; e) termenul de
vărsare a lui; f) sediul persoanei juridice; g) structura, atribuţiile, modul
de constituire şi de funcţionare a organelor de conducere ale persoanei
juridice; h) modul de reprezentare; i) filialele şi reprezentanţele per-
soanei juridice în cazul în care acestea există; k) temeiul, modul de
reorganizare şi de lichidare a persoanei juridice. Actul de constituire
poate să cuprindă şi alte prevederi care nu contravin legii.
Fondatorii sau directorul care la constituirea persoanei juridice
au prezentat informaţii false, răspund pentru prejudiciile cauzate per-
soanei juridice, precum şi altor persoane. Sunt scutiţi de repararea
prejudiciului cei care nu au ştiut sau nu au putut să ştie despre aceste
nereguli.
Prin funcţionare se înţeleg toate relaţiile care apar în interiorul
persoanei juridice, cu ocazia fondării şi lucrului de zi cu zi. Aceste
relaţii dau naştere la drepturi şi obligaţii pentru membrii fondatori ai
persoanei juridice.
Drepturile fondatorilor. Fondatorii persoanei juridice beneficiază
de drepturile stabilite de lege şi de actul de constituire, inclusiv drep-
tul: a) de a participa la conducerea persoanei juridice; b) de a vota
la adunările generale; c) de a fi informat despre activitatea persoanei
juridice; d) de a exercita controlul asupra modului de gestionare a
persoanei juridice; e) de a înstrăina şi a dobîndi, în condiţiile legii,
partea socială; f) de a cere dizolvarea persoanei juridice; g) de a par-
ticipa la repartizarea beneficiilor; h) de a obţine, în caz de lichidare a
persoanei juridice, valoarea unei părţi a patrimoniului acesteia rămas
după achitarea cu creditorii şi cu salariaţii săi; i) de a cere excluderea
altor fondatori în conformitate cu prevederile legii.
Obligaţiile fondatorilor. Pe lîngă drepturi, fondatorii persoa-
nei juridice cu scop lucrativ au şi obligaţii. Fondatorul este obligat:
202
DREPTUL AFACERILOR
a) să verse aportul la capitalul social în mărimea, în modul şi în
termenele stabilite în actul de constituire; b) să nu divulge informaţia
confidenţială a persoanei juridice; c) să comunice imediat persoa-
nei juridice despre schimbarea domiciliului sau a sediului, a nume-
lui sau a denumirii, altă informaţie necesară exercitării drepturilor şi
îndeplinirii obligaţiilor de către persoana juridică. Fondatorul are şi
alte obligaţii stabilite de lege şi de actul de constituire.
Distribuirea beneficiului. Prin beneficiu se înţelege profitul sau
venitul. Persoana juridică trebuie să distribuie anual beneficiul ră-
mas după achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii. Hotărîrea cu
privire la mărimea beneficiului care urmează a fi distribuit se adoptă
de Adunarea generală a fondatorilor. De regulă, beneficiul se reparti-
zează proporţional mărimii părţii sociale pe care o deţine fiecare fon-
dator. Important este şi faptul că beneficiul se plăteşte fondatorilor în
formă bănească.
§6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop

lucrativ
Orice persoană juridică are atributele sale de identificare: de-
numirea de firmă, emblema, marca, sediul, naţionalitatea. Pe lîngă
aceste atribute, persoana juridică poate fi identificată prin: cod fiscal,
număr de înregistrare, poştă electronică şi altele.
Denumirea de firmă. Persoana juridică poate avea o singură
denumire, stabilită în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de
stat al persoanelor juridice. Denumirea trebuie să fie scrisă în limba
romînă, cu caractere latine, trebuie să fie clară, să nu ducă în eroare
participanţii la circuitul civil. Persoana juridică nu poate folosi în
denumire cuvinte sau abrevieri care ar duce în eroare cu privire la
activitatea sa. De exemplu, dacă o persoană juridică se ocupă cu
producerea băuturilor alcoolice, atunci şi denumirea ei trebuie să su-
gereze acest lucru; sau nu va fi acceptată la înregistrare o persoană
juridică denumită „Salvaţi familia”, dacă domeniul ei de activitate
ţine de repararea maşinilor.
203
Or, denumirea de firmă, alături de alte atribute de identitate,

rămîne în subconştientul consumatorului prin impresia pe care i-au
produs-o calitatea mărfurilor şi a serviciilor prestate de persoana ju-
ridică. Cu toţi cunoaştem denumirea firmelor străine, care investesc
foarte mulţi bani pentru publicitate: - „Adidas”, „Coca-Cola”, „Mi-
crosoft”, „BMW”, „Toyota”, „Mercedes”, dar şi denumirea firmelor
moldoveneşti: - „Orange”, „Moldcell”, „Air Moldova”, „Calea Fera-
tă din Moldova”, „Franzeluţa”, „Bere-Chişinău” etc.
Din punct de vedere structural, denumirea de firmă este alcătuită
din două părţi: corpul şi accesoriul. Corpul indică forma juridică de
organizare: Societatea pe Acţiuni (prescurtat - S.A.), Societatea cu
răspundere limitată (prescurtat - S.R.L.), Întreprinderea de Stat (pre-
scurtat - Î.S.) ş.a. Legea nu stabileşte plasarea formei de organizare
a persoanei juridice - la începutul denumirii ori la sfîrşit - de aceia
fondatorii sunt cei care determină locul corpului în denumire. Acce-
soriu reprezintă textul denumirii şi este diferit la toate persoanele ju-
ridice. De exemplu, avem denumirea de firmă S.A. „Agroproduct”:
abrevierea „S.A.” se numeşte corp, iar cuvîntul „Agroproduct” este
accesoriu.
La alegerea denumirii de firmă, fondatorii trebuie să ţină cont ca
cuvintele din denumire să corespundă legii, normelor de morală şi să
nu ducă în eroare pe cei din jur. În denumire nu pot fi utilizate cuvinte
prin care se face apel la violenţă fizică sau duşmănie între naţiuni. Nu
se acceptă cuvintele necenzurate.
Emblema. Ca şi denumirea de firmă, emblema este un atribut de
identificare care deosebeşte o persoană juridică de alta. Emblema se
aplică pe panouri de reclamă, pe facturi, scrisori, note de comandă,
tarife, prospecte, afişe, publicaţii, se foloseşte şi în orice alt mod171.
Datorită emblemei, poate fi deosebit un comerciant de un alt
comerciant de acelaşi fel. Mai simplu vorbind, emblema reprezin-
tă „imaginea” persoanei juridice. Prin emblemă lumea recunoaşte o
persoană juridică sau alte şi le poate deosebi uşor. Orice firmă bine
cunoscută îşi are emblema ei.
171
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.188.
204
DREPTUL AFACERILOR
Marca. Marca este orice semn susceptibil de reprezentare gra-
fică, care serveşte la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei
persoane fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juri-
dice172. Cu alte cuvinte, dacă mai multe firme produc acelaşi fel de
mărfuri, le distingem uşor după marca pe care o deţin. De exemplu,
dacă avem două televizoare, le deosebim uşor dacă ne uităm atent la
marca lor173. Vom vedea că mărcile sunt diferite.
Pot constitui mărci orice semne grafice, şi anume: cuvinte (in-
clusiv nume de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori,
elemente figurative, forme tridimensionale, cu condiţia ca ele să poa-
tă servi la deosebirea produselor şi serviciilor unei persoane juridice
de cele ale altor persoane juridice.
Înregistrarea mărcii se face la Agenţia de Stat pentru Proprieta-
tea Intelectuală (AGEPI). O persoană juridică poate să deţină mai
multe mărci. Marca poate fi transmisă spre utilizare unei alte persoa-
ne juridice. Transmiterea se face printr-un contract, care la fel trebuie
înregistrat la AGEPI.
Pentru utilizarea ilicită a mărcilor este stabilită răspunderea ju-
ridică sub formă de amendă, de reparaţie a pagubelor cauzate titula-
rului mărcii, inclusiv a cîştigului ratat174.
Sediul. Persoana juridică are un singur sediu, indicat în actul de
constituire175. În actul de constituire trebuie să fie indicat cu precizie
oraşul, strada, numărul casei şi a biroului. La sediul se găsesc orga-
nele de conducere ale persoanei juridice. Adresa poştală a persoanei
juridice este cea de la sediu. De asemenea, la sediul trebuie să păstre-
ze documentele persoanei juridice.
172
Art.2 al Legii privind protecţia mărcilor nr.38 din 29.02.2008, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.99-101/362 din 06.06.2008.
173
În limba engleză „marca” este numită „brand”.
174
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.189.
175
Sediul este adresa juridică a întreprinderii. Scrisorile expediate şi ajunse
la sediu se consideră ca fiind recepţionate de persoana juridică. Aceasta nu poate
invoca că nu a cunoscut conţinutul scrisorii ajunse la sediu. Persoana juridică este
în drept să aibă şi alte adrese pentru corespondenţă, inclusiv lădiţă poştală, poştă
electronică, fax, sedii secundare etc.
205
Dacă persoana juridică îşi schimbă sediul, atunci trebuie să infor-

meze cît mai urgent oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat
şi să publice un aviz în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova” cu
privire la schimbarea sediului. În caz contrar, persoana juridică ris-
că să fie amendată. Prin intermediul publicării, persoanele interesate
vor afla mai uşor care este noul sediu al persoanei juridice.
Importanţa sediului. Determinarea sediului persoanei juridice
are o importanţă practică, şi anume:
1) determină naţionalitatea persoanei juridice; regula este că
toate persoanele juridice înregistrate în Republica Moldova sunt de
naţionalitatea ei;
2) determină locul executării obligaţiilor; la sediul se achită da-
toriile, se efectuează alte plăţi;
3) determină instanţa de judecată competentă să judece procesul
în care persoana juridică este implicată în calitate de pîrît; altfel spus,
dacă cineva se adresează cu acţiune în judecată împotriva persoanei
juridice, trebuie să o facă la instanţa de judecată din raza de amplasa-
re teritorială a persoanei juridice;
4) determină organul fiscal căruia persoana juridică trebuie să-i
prezinte rapoartele financiare, să-i transfere impozitele şi taxele da-
torate statului.
Este interesant faptul că într-o casă (apartament, edificiu) îşi pot
avea sediul mai multe persoane juridice, însă cerinţa este ca fiecare
dintre ele să aibă camera ei separată.
Naţionalitatea. Prin naţionalitate urmează să înţelegem cărui
stat aparţine persoana juridică. Naţionalitatea se determină după se-
diul persoanei juridice. De exemplu, dacă sediul unei persoanei juri-
dice este în municipiul Chişinău, înseamnă că ea aparţine Republicii
Moldova.
206
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 15.
SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV ŞI SOCIETATEA
ÎN COMANDITĂ
§1. Societatea în nume colectiv

1.1. Noţiunea de societate în nume colectiv
Scurt istoric. Societatea în nume colectiv este cea mai veche,
mai simplă, mai cunoscută şi mai personală formă de societate co-
mercială176. Originile acesteia se trag din Imperiul Roman, fiind for-
mată din membrii unei singure familii. În Evul Mediu apar societă-
ţile-lombard, sub denumirea de compagnia, care se asemănau foarte
mult cu societăţile în nume colectiv pe care le avem în prezent.
În sfîrşit, societatea în nume colectiv a fost reglementată pe de-
plin în Codul comercial francez din 1807 avînd denumirea pe care o
cunoaştem cu toţii - societatea în nume colectiv. Ulterior, denumirea
respectivă a fost preluată şi de legislaţia comercială a altor state eu-
ropene, inclusiv de Codul civil al Republicii Moldova.
Această formă de societate este potrivită pentru realizarea
unor afaceri mici, în care asociaţii realizează activitatea şi îşi asu-
mă toate riscurile. Datorită structurii sale, societatea în nume co-
lectiv este considerată formă tipică a societăţilor de persoane177,
avînd la bază cunoaşterea şi încrederea reciprocă existente între
asociaţi178.
Definiţie. Noţiunea legală a societăţii în nume colectiv este reda-
tă de Codul civil al Republicii Moldova. Astfel, societatea în nume
176
S.D.Cărpenaru, C.Predoiu, S.David şi al. Societăţile comerciale. Regle-
mentare, doctrină, jurisprudenţă. - Bucureşti: All Beck, 2002, p.202.
177
E.Cîrcei. Drept comercial romîn. Curs pentru colegiile universitare. - Bu-
cureşti: All Beck, 2000, p.190.
178
R.Petrescu. Constituirea, funcţionarea şi modificarea societăţii comercia-
le. - Bucureşti: OSCAR PRINT, 1999, p.47.
207
colectiv este acea societate comercială al cărei membri practică, în

conformitate cu actul de constituire, activitatea de întreprinzător în
numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
acesteia (art.121)179.
În literatura de specialitate, societatea în nume colectiv este de-
finită ca o societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei încre-
deri, a două sau mai multe persoane, care pun în comun mai multe
bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în scopul împărţirii
beneficiilor rezultate şi în care asociaţii răspund nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile societăţii180.
Particularităţile. Analizînd cu atenţie definiţia societăţii în
nume colectiv, desprindem următoarele trăsăturile caracteristice ale
acesteia:
 Asocierea se bazează pe deplina încredere a membrilor aso-
ciaţi. Cel mai frecvent, la o asemenea formă recurg rudele şi prietenii
apropiaţi, fiindcă se cunosc foarte bine între ei.
 Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic decît 2 şi nici mai
mare decît 20 de persoane.
 Capitalul social este divizat în cote-părţi, exprimate în bani.
 Asociaţii răspund în mod nelimitat („din propriul buzunar”)
şi solidar („împreună”) pentru datoriile întreprinderii.
 Conducerea întreprinderii este realizată de către asociaţi
(unul sau mai mulţi); ca excepţie, se permite de a angaja o persoană
din afară ca să realizeze conducerea.
Avantajele alegerii formei de organizare societate în nume co-
lectiv constau în: - formalităţile puţine pentru constituirea societăţii;
179
O descriere succintă a societăţii în nume colectiv se găseşte şi la art.15
din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845/1992. Însă, la o
examinare atentă, putem vedea că prevederile acestei legi vin în contradicţie cu
normele din Codul civil. Aceasta reprezintă unul dintre motivele pentru care le-
gea dată nu se mai aplică în practică, chiar dacă oficial ea încă nu a fost abrogată.
Pur şi simplu, se acordă prioritate Codului civil, fiindcă codul este mai nou şi
mai modern (adoptat în anul 2002) comparativ cu legea sus-menţionată (adoptată
tocmai în anul 1992).
180
S.D.Cărpenaru. Drept comercial romîn. - Bucureşti: All Beck, 2000, p.269.
208
DREPTUL AFACERILOR
- cheltuielile reduse pentru înregistrare; - lipsa unei prevederi legale
privind mărimea minimă a capitalului social181.
În acelaşi timp, forma dată nu este recomandată începătorilor,
deoarece, neavînd prea multă experienţă în gestionarea afacerilor,
aceştia riscă să piardă totul şi să plătească „din buzunarul personal”
pentru datoriile societăţii.
Actualmente, conform informaţiei preluate de la Camera Înre-
gistrării de Stat a Republicii Moldova, numărul societăţilor în nume
colectiv este de cîteva sute182.
1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv se constituie potrivit regulilor ge-
nerale stabilite de Codul civil al Republicii Moldova referitoare la
constituirea societăţilor comerciale.
Ţinînd cont de faptul că regulile generale de constituire a socie-
tăţilor comerciale au fost expuse deja, ne vom axa asupra unor parti-
cularităţi aparte de constituire a societăţilor în nume colectiv.
Actul de constituire al societăţii în nume colectiv se încheie în
formă autentică şi, pe lîngă clauzele prevăzute la art.108 din Codul
civil, trebuie să mai cuprindă:
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi mo-
dul depunerii aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fie-
cărui participant la capitalul social;
c) răspunderea membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de de-
punere a aporturilor;
d) procedura de adoptare a hotărîrilor de către asociaţi;
e) procedura de admitere a noilor asociaţi;
f) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului
din societate.
Asociaţii. Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici
mai mare de 20 de persoane fizice sau juridice. O persoană fizică
181
L.Bugaian, V.Catanoi, A.Cotelnic şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii.
- Chişinău: Elena-V.I., 2010, p.83.
182
A se vedea site-ul oficial al Camerei Înregistrării de Stat, http://cis.gov.md/
content/6 (vizitat 04.02.2012).
209
sau juridică poate fi asociat numai al unei societăţi în nume colectiv

(art.121 alin.(2) din Codul civil).
Codul civil nu conţine nici o prevedere referitor la faptul dacă o
societate în nume colectiv poate fi sau nu fondator al unei alte socie-
tăţi în nume colectiv sau comanditat într-o societate în comandită.
Pornind de la răspunderea pe care o poartă asociaţii societăţii
în nume colectiv şi comanditaţii societăţii în comandită, conside-
răm că societatea în nume colectiv, ca subiect de drept, nu are aces-
te prerogative183.
Denumirea de firmă. Denumirea societăţii în nume colectiv
trebuie să includă sintagma în limba de stat „societate în nume co-
lectiv” sau abrevierea „S.N.C.”, şi numele asociaţilor. De exemplu,
Societatea în Nume Colectiv „Botnari şi Cojocaru” sau, prescurtat
S.N.C. „Botnari şi Cojocaru”.
La fel, este posibil ca în denumirea societăţii în nume colectiv să
fie inclus numele unuia dintre asociaţi alături de abrevierea „şi Co”.
De exemplu, Societatea în Nume Colectiv „Botnari şi compania”
ori, pe scurt, S.N.C. „Botnari şi Co”.
Capitalul social. Legea nu stabileşte un plafon minim al capita-
lului social, ceea ce înseamnă că mărimea acestuia poate fi diferită.
Totuşi, actul constitutiv trebuie să prevadă mărimea şi modalitatea
de modificare a contribuţiei fiecărui participant la capitalul social,
precum şi răspunderea membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de
depunere a aporturilor.
Înregistrarea. Pentru ca să poată exista, orice persoană juridică
trebuie să fie înregistrată conform legii la Camera Înregistrării de
Stat184. De la data înregistrării, societatea în nume colectiv primeşte
personalitate juridică, fapt ce îi permite să fie subiect de drept, respec-
tiv să încheie în nume propriu contracte, să dispună de drepturi, să-şi
asume obligaţii, să poarte răspundere pentru aceste obligaţii etc.
183
184
Procedura de înregistrare a tuturor persoanelor juridice este stabilită prin Le-
gea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor indi-
viduali, nr.220/2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.184-187.
210
DREPTUL AFACERILOR
1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv
Conducerea societăţii şi modul de luare a hotărîrilor. Avînd
în vedere numărul mic de asociaţi pe care îi poate avea societatea în
nume colectiv, hotărîrile acesteia sînt luate împreună de către asociaţi
(art.123 din Codul civil).
Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are un singur vot
numai dacă actul de constituire nu prevede o altă situaţie. Astfel, aso-
ciaţii vor putea să prevadă în contractul de constituire un alt mod de
atribuire a voturilor, spre exemplu, proporţional cotei de participare
a fiecărui asociat.
Administratorii. În cazul în care actul constitutiv nu arată cine
sînt administratorii societăţii în nume colectiv sau nu prevede nimic
cu privire la modul de administrare a societăţii, se presupune că fie-
care asociat are dreptul de a acţiona în numele acesteia din partea ce-
lorlalţi asociaţi, avînd dreptul de a încheia toate operaţiunile necesare
exercitării activităţii societăţii185.
Cel mai frecvent, în practică asociaţii de la societăţile în nume
colectiv preferă să încredinţeze administrarea societăţii unuia sau
mai multora dintre asociaţi ori chiar unor persoane din afară.
În cazul în care calitatea de administrator a fost delegată unor
asociaţi, ceilalţi pot activa în numele societăţii numai în bază de pro-
cură. Numele administratorilor trebuie să fie indicat în actul de con-
stituire şi în registrul de stat al întreprinderilor186.
Pentru munca pe care o efectuează în folosul societăţii în nume
colectiv, administratorii sînt remuneraţi.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Drepturile asociaţilor:
a) dreptul de a participa la adunarea asociaţilor şi de a lua deci-
ziile necesare (art.123 din Codul civil);
b) dreptul de administrare şi reprezentare;
c) dreptul la beneficii. Asociaţii au dreptul să participe la îm-
părţirea beneficiilor realizate de societate. Veniturile se repartizează
185
S.Mămăligă. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova (coord.
M.Buruiană şi al.). Volumul I. - Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.236.
186
N.Roşca, S.Baieş. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. - Chişinău: Tipografia
211
între membrii societăţii în mod proporţional aportului pe care îl deţin

în capitalul social;
d) dreptul de a primi valoarea aporturilor în caz de dizolvare şi
lichidare a societăţii (art.131 din Codul civil).
Obligaţiile. Obligaţiile asociatului societăţii în nume colectiv
sînt următoarele:
Obligaţia de a transmite aportul. Asociatul este obligat să contri-
buie cu aporturi în bani sau în natură la constituirea societăţii. Pînă la
înregistrarea ei de stat, asociatul trebuie să predea în numerar cel puţin
40% din aport, iar restul - în decursul a 6 luni de la data înregistrării.
În capitalul social al societăţii în nume colectiv pot fi transmise
orice bunuri care fac parte din circuitul civil: bunuri mobile, bunuri
imobile, bani, creanţe ş.a.
Obligaţia de a participa personal la activitatea societăţii. Aceas-
tă obligaţie reiese din art.125 alin.(1) din Codul civil, potrivit căruia
asociatul este obligat să reprezinte societatea dacă, prin actul de con-
stituire, nu este absolvit de această obligaţie.
Obligaţia de a nu deveni în acelaşi timp asociat al unei alte so-
cietăţi în nume colectiv. Aceasta reiese din art.121 alin.(2) din Codul
civil, în conformitate cu care o persoană fizică sau juridică poate fi
asociat numai într-o singură societate în nume colectiv.
Verificarea respectării acestei obligaţii este pusă pe seama Ca-
merei Înregistrării de Stat a Republicii Moldova.
Răspunderea asociatului. Dacă societatea în nume colectiv
ajunge în incapacitate de plată, mai întîi se va răspunde cu banii şi
bunurile din patrimoniul întreprinderii, iar dacă aceste mijloace nu
ajung, asociaţii vor răspunde în mod nelimitat („din propriul buzu-
nar”) şi solidar („împreună”) pentru a acoperi datoriile societăţii.
Aşadar, asociaţii societăţii în nume colectiv poartă răspundere
nelimitată pentru obligaţiile societăţii. Obligaţia dată este valabilă in-
diferent de faptul dacă asociatul a participat de la început la fondarea
societăţii în nume colectiv ori s-a alăturat mai tîrziu.
Asociatul care, fără consimţămîntul scris al celorlalţi asociaţi,
întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său
212
DREPTUL AFACERILOR
ori în acela al unei alte persoane, este obligat să restituie societăţii be-
neficiile ce au rezultat şi să plătească despăgubiri pentru daunele cau-
zate. În plus, asociatul, în acest caz, poate fi exclus din societate187.
Membrul care a ieşit din societatea în nume colectiv poartă răs-
pundere, pentru obligaţiile apărute pînă la ieşirea lui din societatea,
în egală măsură cu membrii rămaşi, în termen de doi ani din ziua
aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul în
care a ieşit din societate (art.128 alin.(3) din Codul civil).
1.4. Încetarea activităţii societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv îşi încetează activitatea prin reorga-
nizare sau dizolvare.
Reorganizarea. În situaţia reorganizării societăţii în nume co-
lectiv, schimbările în interiorul acesteia nu se petrec deodată. Aso-
ciaţii rămîn obligaţi să răspundă pentru datoriile societăţii în nume
colectiv, datorii pe care aceasta le-a acumulat pînă a se reorganiza.
Astfel, potrivit Codului civil al Republicii Moldova, în cazul re-
organizării societăţii în nume colectiv în societate pe acţiuni, în soci-
etate cu răspundere limitată sau în cooperativă, asociaţii continuă, în
termen de trei ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
născute pînă la reorganizare (art.135 alin.(1)).
Mai mult decît atît, asociatul nu va fi eliberat de răspundere nici
în cazul în care, pînă la expirarea termenului de trei ani, va încerca să
înstrăineze cuiva partea sa din capitalul social.
Aceste rigori au fost introduse în scopul de a proteja interesele
creditorilor. Or, aceşti creditori au intrat în anumite legături comer-
ciale cu societatea în nume colectiv, fiindcă vedeau o siguranţă în
faptul că asociaţii purtau răspundere nelimitată pentru datoriile în-
treprinderii. Iar acum, cînd întreprinderea nu mai exista, creditorii ar
risca să nu-şi poată întoarce banii sau bunurile acordate societăţii în
chirie sau cu împrumut.
Dizolvarea. După exemplul altor persoane juridice, societatea
în nume colectiv se dizolvă dacă este prezent cel puţin unul dintre
187
E.Cîrcei. Op.cit., p.191.
213
următoarele temeiuri: a) a expirat termenul pentru care a fost fonda-

tă; b) şi-a atins scopul pentru care a fost constituită sau, dimpotrivă,
nu a reuşit să-l atingă; c) hotărîrea de dizolvare a fost luată de către
organul ei de conducere; d) a existat o hotărîre de dizolvare emisă de
instanţa de judecată; e) în caz de insolvabilitate; f) faptul că nu mai
are nici un participant (art.86 alin.(1) din Codul civil).
Alături de aceste temeiuri de dizolvare, societatea în nume co-
lectiv se dizolvă şi dacă în ea rămîne un singur membru. Acest ultim
membru rămas are dreptul ca în termen de şase luni să reorganize-
ze societatea. Dacă în termenul respectiv nu o va face, societatea în
nume colectiv urmează a fi dizolvată.
Dizolvarea este urmată de procedura de lichidare.
§2. Societatea în comandită

2.1. Definirea şi particularităţile societăţii în comandită
Istoricul. Societatea în comandită îşi are geneza din Evul Me-
diu. Ea a fost inventată pentru a ocoli rigorile dreptului religios şi ale
regulamentelor militare care interziceau persoanelor bogate (clerici,
nobili, militari) să acorde împrumuturi cu dobîndă.
Marii deţinători de capitaluri ai acelor vremuri aveau totodată
un statut social care nu le permitea să se ocupe cu comerţul. Astfel,
trebuia găsit un artificiu juridic care, pe de o parte, să servească la
ocolirea intrdicţiei privind acordarea de împrumuturi cu dobîndă, iar,
pe de altă parte, să permită preoţilor, nobililor şi militarilor să se im-
plice în afaceri.
Un asemenea artificiu a fost găsit prin reglementarea societăţii
în comandită. Mecanismul era următorul: deţinătorii de capitaluri
încredinţau în baza unui contract (denumit commenda188) anumite
sume de bani unor negustori profesionişti sau unor căpitani de coră-
bii pentru ca aceştea să le folosească în afaceri, urmînd ca beneficiile
obţinute să fie împărţite între ei. Pe această cale, deţinătorii de capital
investeau banii şi riscau doar în limita sumelor încredinţate189.
188
Cuvîntul provine de la lat. accomendare, ce înseamnă a se încredinţa cuiva.
189
S.Mămăligă. Op.cit., p.258.
214
DREPTUL AFACERILOR
Cei care încredinţau sume de bani altora spre utilizare în afaceri
comerciale au fost denumiţi comanditari, iar cei care, primind aceste
sume, se angajau să le folosească pentru derularea unor afaceri co-
merciale au fost numiţi comanditaţi.
În prezent, societatea în comandită este reglementată, sub diferi-
te denumiri, de majoritatea legislaţiilor europene, cu excepţia cîtorva
ţări (Marea Britanie, Norvegia, Suedia, Grecia şi Liechtenstein).
În legislaţia Republicii Moldova societatea în comandită este
reglementată de Codul civil, la art.136-144190. Această formă de or-
ganizare juridică se întîlneşte rar în practică, investitorii preferînd so-
cietatea cu răspundere limitată, cu care este mult mai uşor de lucrat.
Definiţie. Definiţia legală a societăţii în comandită o găsim în Co-
dul civil, şi anume: societatea în comandită este societatea comer-
cială în care, de rînd cu membrii care practică în numele societăţii
activitatea de întreprinzător şi poartă răspundere solidară nelimitată
pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există unul sau mai mulţi
membri-finanţatori (comanditari) care nu participă la activitatea de
întreprinzător a societăţii şi suportă în limita aportului depus riscul
pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii (art.136 alin.(1)).
În literatura de specialitate sînt redate mai multe definiţii ale
societăţii în comandită. Mai reuşită o considerăm pe cea expusă de
către profesorul Stanciu Cărpenaru, potrivit căruia societatea în co-
mandită se prezintă drept o societate formată prin asociere, pe baza
deplinei încrederi, a două sau mai multor persoane, care pun în co-
mun mai multe bunuri pentru a desfăşura o activitate comercială, în
scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile soci-
ale, după caz, nelimitat şi solidar (asociaţii comanditaţi) sau în limita
aportului lor (asociaţii comanditari)191.
Societatea în comandită oferă posibilitatea celor care au idei,
sînt buni profesionişti în diferite domenii, dar nu au capital, să se
190
Un articol consacrat societăţii în comandită este prevăzut şi în Legea cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi, dar, aşa cum s-a menţionat deja, legea
respectivă aproape că nu-şi mai are aplicare, din motiv că a fost abrogată în mod
tacit de prevederile Codului civil.
191
S.D.Cărpenaru. Op.cit., p.283.
215
asocieze cu persoane care dispun de capital, dar nu au idei sau posi-

bilităţi de realizare192.
În mare parte, societatea în comandită se aseamănă cu societa-
tea în nume colectiv. Singura deosebire constă în faptul că asociaţii
în cadrul societăţii în comandită sînt de două feluri, comanditaţi şi
comanditari.
Esenţa societăţii constă în faptul că comanditaţii gestionează ba-
nii şi bunurile transmise societăţii de către comanditari, iar beneficiul
se repartizează între comanditaţi şi comanditari conform actului de
constituire193.
Avantaje şi dezavantaje. Avantajele pe care le aduce societa-
tea în comandită sînt puţine. Pe de o parte, asociaţii comanditari,
care dispun de mijloace financiare, au posibilitatea să le investeas-
că, încasînd beneficii fără a se implica în activitatea societăţii şi
fără a risca o răspundere nelimitată, iar, pe de altă parte, asociaţii
comanditaţi, care nu au suficient capital dar au iniţiativă, au ocazia
să atragă capital în condiţii mult mai avantajoase decît cele ale unui
împrumut şi să desfăşoare o activitate comercială în scopul obţine-
rii unor beneficii194.
Din nefericire, societatea în comandită este aspru criticată în doc-
trină, apreciindu-se că ea a devenit total desuetă („învechită”), iar în
practică ea nu se mai bucură de interes din partea oamenilor de aface-
re195. Pînă acum nu este clar, de ce comanditaţii ar trebui să răspundă
cu întreaga avere pe care o au, odată ce ei nu au depus în capitalul
social nimic, în afară de munca pe care o desfăşoară de zi cu zi?
Particularităţile. Din definiţia dată societăţii în comandită se
deduc următoarele particularităţi ale acestei forme de organizare ju-
ridică:
 Se bazează pe asocierea între două categorii de persoane,
unii se numesc comanditaţi, alţii - comanditari.
192
G.Mărgineanu, L.Mărgineanu. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Elena - V.I.,
2004, p.99.
193
N.Roşca, S.Baieş. Op.cit., p.318.
194
S.Mămăligă. Op.cit., p.260.
195
Ibidem, p.258.
216
DREPTUL AFACERILOR
 Răspunderea comanditaţilor şi comanditarilor pentru datori-
ile societăţii este diferită: comanditaţii răspund nelimitat şi solidar,
iar comanditarii răspund doar în limita aportului depus la momentul
fondării societăţii în comandită.
 Asocierea are la bază încrederea deplină unii în ceilalţi. Din
acest considerent, despre societatea în comandită şi societatea în
nume colectiv se mai spune că sînt societăţi intuitu personae.
2.2. Constituirea societăţii în comandită
Actul de constituire. Societatea în comandită se înregistrează la
Camera Înregistrării de Stat. Documentul principal în temeiul căruia
este acceptată înregistrarea se numeşte act de constituire.
Actul de constituire trebuie să cuprindă: numele, locul, data naş-
terii, domiciliul, cetăţenia şi datele din buletinul de identitate al co-
manditaţilor şi comanditarilor persoane fizice, iar dacă aceştea sînt
persoane juridice, în actul de constituire se indică denumirea, sediul,
naţionalitatea şi numărul de înregistrare.
De asemenea, în actul de constituire a societăţii în comandită
se indică denumirea acesteia; obiectul de activitate; sediul; orga-
nele de conducere; aportul depus de către comanditaţi, modul şi
termenul de vărsare; răspunderea comanditaţilor pentru încălcarea
termenului de vărsare a aportului; dacă în capitalul social au fost
depuse bunuri, se indică valoarea bănească a acestora şi felul cum a
fost făcută evaluarea; procedura de admitere a noilor comanditaţi şi
comanditari, dar şi procedura de excludere în caz de nerespectare a
angajamentelor asumate prin actul de constituire (art.108 şi art.137
din Codul civil).
Asociaţii: comanditaţii şi comanditarii. Legea prevede că soci-
etatea în comandită trebuie să aibă cel puţin doi fondatori, un coman-
ditat şi un comanditar.
Dacă se ajunge la situaţia în care societatea nu mai are nici un
comanditat ori nici un comanditar, ea are la dispoziţie 6 luni pentru a
găsi o persoană în loc; în caz contrar, societatea va trebui dizolvată.
În calitate de comanditaţi şi comanditari pot fi atît persoanele
fizice, cît şi cele juridice.
217
Comanditaţi sînt persoanele care desfăşoară în numele societăţii

activitatea de întreprinzător, administrează şi reprezintă societatea şi
care, în cazul apariţiei unor datorii, răspund nelimitat şi subsidiar
pentru datoriile societăţii.
Numărul de comanditaţi ai societăţii în comandită nu poate fi mai
mic de 1 (unul) şi, respectiv, nu poate fi mai mare de 20 (douăzeci)196.
În acest sens, comanditaţii se aseamănă foarte mult cu asociaţii din
cadrul societăţii în nume colectiv.
Am putea face o paralelă între comanditaţii societăţii în coman-
dită şi asociaţii societăţii în nume colectiv. Ambii au acelaşi statut
juridic - răspund nelimitat („din banii personali”) pentru datoriile so-
cietăţii, iar dacă sînt mai mulţi, atunci răspund în mod solidar („îm-
preună”).
O persoană poate fi comanditat doar într-o singură societatea în
comandită. Mai mult decît atît, comanditatul nu poate fi în acelaşi
timp asociat al unei societăţii în nume colectiv, şi viceversa: asociatul
societăţii în nume colectiv nu are dreptul să fie comanditat în cadrul
societăţii în comandită.
Comanditari sînt persoanele care finanţează societatea în co-
mandită. Ei nu participă la desfăşurarea activităţii de întreprinzător.
În cazul în care societatea în comandită are multe datorii, comandita-
rii vor răspunde numai în limita participaţiunii la capitalul social.
Statutul juridic al comanditarului este asemănător cu cel al
asociatului din cadrul societăţii cu răspundere limitată197. Ambii
suportă riscurile doar în mărimea aportului pe care l-au depus în
capitalul social.
Denumirea de firmă. Ca şi în cazul societăţii în nume colec-
tiv, denumirea societăţii în comandită trebuie să includă sintagma în
196
Codul civil nu stabileşte expres numărul maxim de comanditaţi. Dar, re-
ieşind din art.136 alin.(4), potrivit căruia dispoziţiile cu privire la societatea în
nume colectiv sînt aplicabile societăţii în comandită în măsura în care codul nu
conţine norme exprese cu privire la societatea în comandită, ajungem la concluzia
că societatea în comandită poate avea cel mult 20 (douăzeci) de comanditaţi. Cu
referire la comanditari, numărul maxim al acestora poate fi nelimitat.
197
N.Roşca, S.Baieş, op.cit., p.316.
218
DREPTUL AFACERILOR
limba de stat „Societate în Comandită” sau abrevierea „S.C.”. Ală-
turi trebuie să fie prezent numele de familie al unui dintre asociaţi.
De exemplu, Societatea în Comandită „Munteanu” (pe scurt, S.C.
„Munteanu”).
Dacă asociaţi sînt mai mulţi, se folosesc cuvintele - „şi compa-
nia” sau „şi Co”. De exemplu, Societatea în Comandită „Munteanu
şi compania” (mai pe scurt, S.C. „Munteanu şi Co”).
Capitalul social. Pentru societatea în comandită nu este stabilită
o mărime a capitalului social, astfel încît acesta poate fi oricît de mic,
dar şi foarte mare.
Capitalul social se formează din aporturile făcute de către co-
manditari. Aceste aporturi pot fi depuse în bani sau în bunuri (auto-
vehicule, mobilă, computere etc.).
În schimb, comanditaţii nu depun nimic în capitalul social. Ei
contribuie la funcţionarea societăţii în comandită prin munca (fizică
şi intelectuală), serviciile şi cunoştinele pe care le au; dar acestea, aşa
cum se ştie, nu pot fi depuse ca aport la capitalul social.
Pînă în momentul înregistrării societăţii, comanditarul este obli-
gat să verse cel puţin 60% din aportul subscris (la care s-a obligat),
urmînd ca diferenţa să fie vărsată nu mai tîrziu de 6 luni de la data
înregistrării (art.112 alin.(3) din Codul civil).
2.3. Funcţionarea societăţii în comandită
Conducerea. Societatea în comandită este condusă de către co-
manditaţi. Fiecare dintre ei poată să reprezinte societatea şi să sem-
neze documentele necesare pentru activitatea de zi cu zi, fără a avea
nevoie de procură. Pentru a demonstra că sînt comanditaţi, vor trebui
să prezinte extrasul eliberat de Camera Înregistrării de Stat în care
este scris numele şi prenumele fiecăruia dintre ei.
În ce priveşte comanditarii, aceştia nu au dreptul să participe
la conducerea şi administrarea societăţii în comandită. Dacă totuşi
doresc să reprezinte interesele societăţii, o pot face, dar numai în
bază de procură, la fel cum procedează şi angajaţii de rînd ai între-
prinderii.
219
Drepturile şi obligaţiile. În general, comanditaţii au drepturi şi

obligaţii asemănătoare cu cele ale asociaţilor în cadrul societăţii în
nume colectiv. De cealaltă parte, drepturile şi obligaţiile comandita-
rilor se aseamănă foarte mult cu drepturile şi obligaţiile asociaţilor
unei societăţi cu răspundere limitată.
Drepturile comanditaţilor
a) Principalul drept al comanditaţilor este de a conduce societa-
tea şi de a lua parte la activitatea ei (art.138 din Codul civil). Ca şi în
alte societăţi comerciale, asociaţii participă la conducerea societăţii
în comandită prin intermediul adunării generale, avînd dreptul la un
singur vot.
b) Dreptul la o parte din beneficiu. Aportul asociatului coman-
ditat constînd în muncă şi servicii, care nu se iau în considerare la
formarea şi majorarea capitalului social, asociatul trebuie să obţi-
nă o plată pentru efortul fizic şi intelectual depus pentru societate.
Această plată se face prin atribuirea unei părţi din beneficiul obţi-
nut de societate198.
Proporţia din beneficiu care urmează a fi repartizată comandita-
ţilor trebuie prevăzută expres în actul de constituire.
Obligaţiile comanditaţilor
a) Principala obligaţie a comanditaţilor este de a vărsa în capita-
lul social aportul promis. Dacă aportul se face în bani, aceştia se de-
pun la o bancă comercială, pe un cont special, iar certificatul eliberat
de bancă se prezintă la Camera Înregistrării de Stat pentru a efectua
menţiunea în registrul persoanelor juridice.
Aportul poate fi depus şi în bunuri. În acest caz, un evaluator in-
dependent va stabili care este valoarea bănească a bunurilor şi suma
respectivă va fi reflectată în capitalul social, cu menţiunea între pa-
ranteze, de exemplu: „aport în mărime totală de 275.000 lei (bun
mobil - autovehicul)”.
b) Obligaţia de a participa la pierderile societăţii. Pierderile so-
cietăţii în comandită se repartizează între membrii ei proporţional
participaţiunilor la capitalul social, dacă actul de constituire sau acor-
198
220
DREPTUL AFACERILOR
dul părţilor nu prevede altfel199. Dacă comanditaţii sînt mai mulţi la
număr, aceştia pot să repartizeze între ei funcţiile.
Drepturile comanditarilor. Comanditarii au următoarele
drepturi:
a) Să participe la împărţirea beneficiilor. Comanditarul are drep-
tul să primească partea ce i se cuvinte din veniturile societăţii propor-
ţional participaţiunii sale la capitalul social. Modalitatea de încasare
a profitului se va stabili la concret în actul de constituire.
c) Să supravegheze şi să controleze cum îşi desfăşoară activi-
tatea societatea în comandită; să ia cunoştinţă de dările de seamă,
de bilanţurile anuale şi să le verifice cu datele din registre şi din alte
documente justificative.
d) Să se retragă din societate la sfîrşitul anului financiar şi să
primească o parte din activele ei proporţional participaţiunii sale la
capitalul social (art.139 alin.(1) lit.c) din Codul civil).
Obligaţiile comanditarilor
a) Principala obligaţie a comanditarului este de a depune în ca-
pitalul social aportul la care s-a obligat. Depunerea aportului se con-
firmă printr-un certificat eliberat de societate.
b) Comanditarul mai are obligaţia de a nu se implica în admi-
nistrarea societăţii. În acest sens, el nu va putea reprezenta societatea
decît în bază de procură specială dată de către comanditaţii adminis-
tratori pentru o operaţiune determinată200.
În afară de drepturile şi obligaţiile menţionate mai sus, actul con-
stitutiv al societăţii în comandită poate prevedea mai multe drepturi
şi obligaţii pentru comanditaţi şi comanditari.
Răspunderea. Comanditaţii răspund pentru obligaţiile societăţii
cu averea personală pe care o deţin. În schimb, comanditarii răspund
în limita contribuţiei pe care au depus-o în capitalul social.
Deseori în doctrină se face referire la faptul că comanditaţii sînt
nişte administratori, care nu ar trebui să răspundă nelimitat şi solidar
199
V.Rusu, Gh.Focşa. Op.cit., p.103.
200
S.Mămăligă. Op.cit., p.267-268.
221
pentru obligaţiile societăţii201. Or, în dreptul modern accentul este pus

pe mărimea capitalului. De aceea, mai potrivit ar fi fost ca comandi-
tarii să răspundă pentru datoriile societăţii, dar nu comanditaţii.
Iată de ce numeroase state au eliminat din legislaţia lor acest gen
de societate, care era actuală în Evul Mediu, dar a devenit anacronică
în prezent.
2.4. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită
Societatea în comandită se dizolvă ca şi orice altă persoană ju-
ridică, în temeiul art.86 şi 87 din Codul civil. Dar, spre deosebire de
alte persoane juridice, societatea în comandită se dizolvă dacă nu
mai are nici un comanditat sau nici un comanditar (art.143).
Dizolvarea nu se face imediat. Mai întîi se acordă un termen de
6 luni în care societatea în comandită trebuie să suplinească asociatul
care lipseşte. Dacă nu o va face, societatea va trebui dizolvată.
Dizolvarea este urmată de procedura de lichidare. Lichidarea se
face conform regulilor generale. Din averea rămasă după stingerea
datoriilor se restituie cotele-părţi ale comanditarilor, iar restul se îm-
parte între asociaţi, aşa cum s-a convenit în actul de constituire202.
Pentru a scăpa de dizolvare, o soluţie ar fi reorganizarea. Soci-
etatea în comandită poate fi reorganizată în societate pe acţiuni, în
societate cu răspundere limitată sau în cooperativă. În cazul reorga-
nizării, comanditaţii continuă, în termen de 3 ani, să răspundă solidar
şi nelimitat pentru obligaţiile apărute pînă la reorganizare.
201
Ibidem, p.258.
202
222
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 16.
SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ
§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată

Definiţie, caracterele juridice. O societate cu răspundere
limitată(abreviata ca curent S.R.L. ori SRL) este o formă legală de
companie, o anumită persoană juridică, care are o răspundere limi-
tată în faţa legii şi faţă de proprietarii acesteia. Este o formă hibridă
de business avînd caracteristici atît ale unui parteneriat cît şi ale unei
corporaţii, fiind mai flexibilă decît alte forme ale societăţii comer-
ciale şi mai adecvată pentru un proprietar unic sau pentru un număr
mic de membri 203. Una dintre cele mai răspîndite societăţi comer-
ciale este societatea cu răspundere limitată. În Registrul de Stat al
întreprinderilor, la data de 1 aprilie 2011, erau înregistrate 74 329 de
societăţi cu răspundere limitată.
Un prim act normativ care reglementa statutul acestui tip de soci-
etate comercială a fost pus în vigoare în Germania la 21 martie 1892,
cînd Reichstagul la insistenţa deputatului Oheliheizer, a adoptat Le-
gea cu privire la societăţile cu răspundere limitata, apoi fiind prelua-
tă în 1925 în Franţa, iar în Republica Moldova şi-a găsit consacrarea
pentru prima data prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova
nr.500/1991, care a fost înlocuită parţial prin dispoziţiile Codului
Civil din 2002 la art.106-116, cuprinzînd dispoziţii comune cu pri-
vire la societăţile comerciale, şi la art.125-155, cuprinzînd dispoziţii
speciale cu privire la SRL, şi apoi integral prin Legea nr.135/2007 cu
privire la societăţile cu răspundere limitată204.
Doctrina juridică romană defineşte societatea cu răspundere li-
203
Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial.- Bucureşti, 2000,-
pag.104
204
Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor. Vol.2,-Chişinău, 2006.-pag.36
223
mitată ca o societate constituită pe baza deplinei încrederi, de două

sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri, pentru a
desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi
care răspund pentru obligaţiile sociale în limita aporturilor lor205.
Conform art.145 al Codului Civil al Republicii Moldova, socie-
tatea cu răspundere limitată este societatea comercială al cărei capital
social este divizat în părţi sociale, conform actului de constituire şi
ale cărei obligaţii sînt garantate cu patrimoniul societăţii.
Reieşind din definiţie putem evidenţia următoarele caractere
ale SRL:
1. Asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor, societatea are
un caracter intutio personae, ca şi societăţile de persoane;
2. Capitalul social nu poate fi mai mic de 5400 lei şi este divizat
în anumite fracţiuni, părţi sociale; partea socială nu este titlu de va-
loare şi este transmisibil;
3. Asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale în limita apor-
tului lui;
4. Numărul asociaţilor poate fi între 2 şi 50 asociaţi; cu excepţie
, poate fi constituită şi de o singură persoană;
5. Societatea dispune de o structură stabilă;
Constituirea SRL. Fondatorii, actul de constituire, înregistra-
rea SRL. Societatea cu răspundere limitată se constituie printr-un
singur document, numit în Codul Civil, act de constituire, adică acel
contract de constituire şi în cazul constituirii de către un singur fon-
dator numit statut. Conform Legii nr. 135\2007 cu privire la socie-
tatea cu răspundere limitata, art.12, actul de constituire se semnează
de toţi fondatorii şi se autentifică notarial. Semnarea actului de con-
stituire de către reprezentanţii fondatorilor se admite numai în baza
procurii autentificate notarial.
Actul de constituire se întocmeşte în limba de stat. Actul de con-
stituire a societăţii cu răspundere limitată trebuie să conţină următoa-
rele clauze:
205
Carpenaru, Stanciu D., Drept comercial romîn, ALL BACK, Bucu-
reşti,2001, pag.336
224
DREPTUL AFACERILOR
 numele, locul şi data naşterii, adresele asociaţilor;
 firma şi adresa societăţii;
 obiectul de activitate;
 participaţiunile asociaţilor, modul şi termenul lor de vărsare;
 valoarea bunurilor constituite ca participaţiune în natură şi
modul de evaluare , dacă au fost asemenea aporturi;
 sediul;
 structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a
organelor societăţii;
 modul de reprezentare;
 filialele şi reprezentanţele societăţii;
 mărimea capitalului social;
 mărimea părţii sociale a fiecărui asociat.
Societatea cu răspundere limitată poate fi constituită atît de per-
soane fizice cît şi persoane juridice cărora legea nu le impune vrio
interdicţie, care trebuie să aibă capacitate de exerciţiu. Numărul aso-
ciaţilor este limitat de la minimum 2 la maximum 50 de persoane, şi,
conform prevederilor Codului Civil şi anume art.145, poate fi consti-
tuită de către o singură persoană. Soţii pot fi asociaţi într-o societate
cu răspundere limitată. Ei nu se pot constitui prin aporturi decît cu
bunuri proprii, nu şi cu bunuri comune.
Firma societăţii conform art.3 al legii nr.135/2007, se compune
dintr-o denumire în limba de stat, care va include , în mod obliga-
toriu, cuvintele “societate cu răspundere limitată “, iar denumirea
prescurtată va conţine abrevierea “S.R.L.”
Societatea poate utiliza denumirea numai în formula în care este
indicată în actul de constituire în Registrul de Stat al Întreprinderi-
lor şi Organizaţiilor, denumirea este stabilită de fondatori în actul de
constituire, fiind principalul atribut faţă de care se exprimă atitudinea
şi recunoştinţa terţilor.
Obiectul de activitate al societăţii trebuie să fie licit şi moral,
obiect al societăţii poate fi orice activitate economica.
Înregistrarea de stat a societăţii este importantă în procesul con-
stituirii societăţii comerciale, deoarece odată cu înregistrarea socie-
225
tăţii se dobîndeşte personalitatea juridică şi devine subiect de drept.

Conform Legii nr.135/2007, societatea se înregistrează la Camera În-
registrării de Stat, în modul şi în termenul stabilit de lege. Procedura
înregistrării poate fi iniţiată de oricare dintre fondatori sau de un terţ
împuternicit de către fondatori prin procura autentificată. Organul de
înregistrare verifică legalitatea actelor recepţionate pentru înregistra-
re şi, în termen de 15 zile, emite decizia de înregistrare sau decizia
privind refuzul de a înregistra întreprinderea sau organizaţia. În caz
că organul de înregistrare refuză să înregistreze societatea, atunci de-
cizia privind refuzul înregistrării de stat trebuie să conţină motive
întemeiate de refuz şi referinţe obligatorii la actele legislative şi alte
acte normative care au fost încălcate în documentele de constituire
sau în alte acte prezentate pentru înregistrare .
Înregistrarea de stat a persoanei juridice nu se admite în cazurile:
a) nedepunerii tuturor documentelor necesare pentru înregistrare;
b) necorespunderii actelor de constituire sau altor documente
depuse pentru înregistrare cerinţelor prevăzute de lege;
c) încălcării procedurii legale de constituire, reorganizare, lichi-
dare, suspendare sau reluare a activităţii persoanei juridice, de modi-
ficare a actelor de constituire ale persoanei juridice;
d) constituirii unei noi persoane de către fondatorul persoanei ju-
ridice radiată din Registrul de stat ca rezultat al aplicării art.1741 din
Codul fiscal - în decursul a 3 ani;
e) încălcării, din motive neîntemeiate, a termenului de depunere
a documentelor pentru înregistrarea modificărilor operate în actele
de constituire sau în datele înscrise în Registrul de stat.206;
Înregistrarea de stat este o condiţie care oferă societăţii dreptul
de a activa, societatea dobîndeşte capacitate juridică şi personalitate.
Este în interesul fondatorilor să înregistreze societatea cît mai rapid.
Capitalul social. Aporturile la capitalul social. Modul de eva-
luare a aporturilor. Modificarea capitalului social. Partea socială.
Capitalul de rezervă. Capitalul social poate fi definit ca expresia va-
206
art. 13 al Legii nr. 220-XVI din 19.10.2007 privind înregistrarea de stat a
persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali
226
DREPTUL AFACERILOR
lorică a totalităţilor aporturilor în numerar şi în natură cu care fonda-
torii societăţii comerciale contribuie la constituirea patrimoniului ei,
spre a asigura mijloace materiale necesare activităţii, atingerii scopu-
rilor propuse. Conform prevederilor legale şi anume art.21 al Legii
nr.135/2007, capitalul social al societăţii se constituie din aporturile
asociaţilor şi reprezintă minima activelor, exprimată în lei, pe care
trebuie să le deţină societatea, al cărei capital social nu poate fi mai
mic de 5400 lei (300 de salarii minime) şi care urmează a fi vărsat în
suma de cel puţin 40% pînă la înregistrarea societăţii, iar restul –în
termen de jumătate de an după înregistrarea acesteia sau cum preve-
de actul de constituire.
Capitalul de rezervă. Conform prevederilor legale, societatea
este obligată să-şi formeze un capital de rezervă de cel puţin 10% din
cuantumul capitalului social. Capitalul de rezervă al SRL poate fi uti-
lizat doar în scopul acoperirii pierderilor sau la majorarea capitalului
ei social, fiind ca o garanţie suplimentară pentru creditori. Pentru for-
marea capitalului de rezervă, se alocă nu mai puţin de 5% din benefi-
ciul anual, pînă se atinge valoarea fixata în actul de constituire.
Aporturile asociaţilor. Obligaţia principală asumată de către
fondatori şi anume prin actul de constituire este aceea de a vărsa
aportul la capitalul social. Capitalul social se constituie din aportu-
rile asociaţilor în numerar(aporturi monetare, adică sume de bani) şi
aporturi în natură(bunuri corporale, incorporale). Legea nu permite
drept aport la capitalul social prestarea serviciilor de către asociaţi.
Partea socială ale asociaţilor societăţii cu răspundere limitată
reprezintă o fracţiune din capitalul ei social stabilit în funcţie de mă-
rimea aportului la acest capital. Asociatul deţine o parte sociala. Con-
form Codului Civil, art.149, părţile sociale pot avea mărimi diferite
şi sînt indivizibile, dacă actul de constituire nu prevede altfel. Mă-
rimea părţii sociale depinde de valoarea aportului vărsat de asociat
la constituirea societăţii şi la majorarea capitalului social. Asociatul
poate dobîndi una sau mai multe părţi sociale de la alţi asociaţi, iar
valoarea propriei părţi se va majora proporţional valorilor părţilor
dobîndite şi cazul unui singur asociat, acesta deţine o parte socială
227
egală cu mărimea capitalului social. Dreptul asociaţilor asupra părţi-

lor sociale se constată printr-un certificat care se eliberează la cererea
asociaţilor de către administratorul societăţii.
Transmiterea sau înstrăinarea părţilor sociale. În Codului Civil,
în art.152 şi Legea nr.135/2007 art.25, utilizează cuvintele înstrăi-
nare şi vînzare a părţii sociale. Înstrăinării i se potrivesc mau multe
acte juridice, inclusiv donaţia, schimbul, aportul la capitalul social207.
Părţile sociale se pot transmite în mod liber soţului, rudelor şi afini-
lor, în linie dreaptă, fără limită, şi în linie colaterală, pînă la gradul
doi inclusiv, de asemenea între asociaţi şi societăţi, dacă în actul de
constituire nu este prevăzut altfel. În cazul înstrăinării părţii sociale
terţelor persoane , asociaţii au dreptul de preemţiune. Înstrăinarea
părţii sociale se efectuează printr-o ofertă scrisă administratorului
care, la rîndul său, urmează să informeze pe toţi asociaţii în termen
de 15 zile de la data transmiterii. Acceptarea ofertei, se efectuează
, de asemenea, în formă scrisă şi se transmite administratorului. În
termen de 15 zile de la data primirii ofertei, asociatul este obligat să
indice mărimea fracţiunii din partea socială, pe care intenţionează
s-o dobîndească. În cazul în care există mai mulţi solicitanţi, fiecare
dobîndeşte o fracţiune a părţii sociale în mărimea solicitată. În cazul
dezacordului dintre ei, partea socială va fi distribuită proporţional
părţii deţinute de fiecare asociat. Asociatul nu poate înstrăina partea
socială pînă la vărsarea integrală a aportului subscris, cu excepţia
cazului de succesiune. Actul juridic de înstrăinare a părţii sociale se
autentifică notarial.
Modificarea capitalului social în conformitate cu prevederile
legale se face prin majorare sau reducere. Modificarea reprezintă
o operaţiune de schimbare a actului de constituire, deoarece, con-
form art.107 alin.(2), art.146 din Codului Civil, art.13 din Legea
nr.135/2007, mărimea capitalului social trebuie să fie indicat în actul
de constituire, conform art.33 din Legea nr.220/2007, mărimea capi-
talului social se indică şi în Registrul de Stat.
207
Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu
răspundere limitată
228
DREPTUL AFACERILOR
După cum am menţionat mai sus capitalul social se poate mo-
difica prin majorare, în urma majorării activele cresc şi, respectiv,
garanţiile creditorilor chirografari se consolidează. Capitalul social
poate fi majorat doar în acel caz, dacă fondatorii au vărsat integral
aporturile la care s-au obligat prin actul de constituire.
Un alt mod de modificare a capitalului social este reducerea lui,
reducerea reprezintă o operaţiune care prezintă un pericol pentru cre-
ditorii societăţii, de aceea legislaţia stabileşte norme ce obligă infor-
marea personală a fiecărui creditor şi publicarea unui aviz în Monito-
rul Oficial al Republicii Moldova cu privire la o eventuală reducere
a capitalului social. Societatea nu poate reduce capitalul social sub
minimul de 5400 lei , stabilit în lege7.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Răspunderea asociaţilor.
După cum am menţionat mai sus, numărul de asociaţi nu poate fi mai
mare de 50.
Participînd la constituirea societăţii cu răspundere limitată sau
prin dobîndire, ulterior constituirii, unei părţi sociale se dobîndeşte
calitatea de asociat, în momentul autentificării actului de constituire
şi se consolidează prin înregistrarea de stat a societăţii. De asemenea,
persoana poate deveni asociat şi prin succesiune, moştenind partea
socială a asociatului decedat, iar în cazul persoanelor juridice ei de
asemenea pot dobîndi părţi sociale în urma succesiunii drepturilor şi
obligaţiilor persoanei juridice reorganizate.
Principalele drepturi ale asociaţilor sînt următoarele:
- dreptul de vot, oricare asociat poate să intervină în viaţa soci-
etăţii, prin exercitarea dreptului la vot în cadrul adunării generale a
asociaţilor. Fiecare parte sociala dă dreptul la un vot;
- dreptul de a participa la conducerea societăţii în conformitate
cu prevederile legii şi ale actului de constituire, include de a par-
ticipa la adunările generale ordinare şi extraordinare ale societăţii,
dreptul de a include chestiuni în ordinea de zi a adunării şi de a-şi
expune opinia asupra acestor chestiuni în cadrul adunării, dreptul de
a desemna şi de a fi desemnat în organul executiv, în consiliul socie-
tăţii şi în organul de supraveghere.
229
- dreptul de a exercita controlul asupra modului de gestionare a

societăţii, constă în controlul operaţiunilor efectuate de administra-
torul societăţii sau de persoanele cărora acesta le-a delegat împuter-
nicirea;
- dreptul de a fi informat despre activitatea societăţii, fiecare
asociat are dreptul de a cunoaşte întreaga informaţie despre activi-
tatea societăţii, precum şi de a lua cunoştinţă de actul constitutiv şi
de modificările lui, de procesele-verbale ale adunării generale, ale
consiliului, de a consulta registrele, documentele contabile, bilanţul
contabil şi alte acte.
- dreptul de a participa la repartizarea beneficiului, fiecare aso-
ciat are dreptul la încasarea beneficiului atît în timpul funcţionării
societăţii, cît şi în cazul dizolvării şi lichidării acesteia, repartizarea
beneficiului este interesul pe care l-au urmărit în comun, unindu-şi
aporturile. Partea din profitul net care se plăteşte fiecărui asociat se
numeşte dividend. Distincţia între dividend şi beneficiu constă în ace-
ea că beneficiul aparţine societăţii, iar dividendele sînt ale asociaţilor.
Dividendele se acordă numai în măsura în care, la nivelul societăţii,
se obţin venituri reale, constatate prin bilanţul contabil.
Dividendele se atribuie în funcţie de părţile sociale deţinute, fi-
ecare asociat primind o sumă de bani proporţional cu numărul de
titluri pe care le deţine, adică sub forma unui procent din capitalul so-
cial. Chiar şi în cazul dizolvării şi lichidării societăţii, fiecare asociat
primeşte din activul patrimoniului societăţii ce a aportat la capitalul
social după plata tuturor datoriilor pe care le are societatea faţă de
terţele persoane. În actul de constituire poate fi prevăzută o distribu-
ire inegală a rezultatelor obţinute cu ocazia lichidării.
- dreptul de a înstrăina şi a dobîndi , în condiţiile legii, partea
socială, asociatul poate înstrăina oricînd, prin act juridic autentificat
notarial, partea socială pe care o deţine sau o fracţiune din ea, daca a
vărsat integral aportul la care s-a obligat prin actul de constituire;
- dreptul de a cere dizolvarea societăţii, fiecare asociat e în drept
să ceară dizolvarea societăţii, adică încetarea acesteia, ca efect des-
chiderea procedurii de lichidare şi, în final încetarea societăţii ca su-
230
DREPTUL AFACERILOR
biect de drept, radierea din Registrul de Stat. Dizolvarea poate fi atît
voluntară cît şi forţată, prin hotărîre judecătorească;
- dreptul de a cere excluderea asociatului, oricare dintre asociaţi
dacă constată că un alt asociat al societăţii a săvîrşit fapte prejudici-
abile, are dreptul de a cere instanţei de judecată excluderea acestuia
din societate208.
La rîndul său asociatul pe lîngă drepturi mai are şi obligaţii, fiind
următoarele:
- să verse aportul la capitalul social în mărime, în modul şi în
termenele stabilite în actul de constituire, este obligaţia de bază a
asociatului. La data înregistrării de stat asociatul este obligat să verse
în numerar cel puţin 40% din aportul subscris, dacă în act sau lege
nu este prevăzută o proporţie mai mare şi apoi restul sumei urmează
a fi transmis în termen de 6 luni de la data înregistrării societăţii, iar
aporturile naturale urmează a fi transmise de către asociaţi în terme-
nul prevăzut de actul de constituire.
- să nu divulge informaţia confidenţială a societăţii, asociatului
îi este interzis să nu divulge informaţia confidenţială despre activi-
tatea societăţii. Divulgarea lor poate să aducă atingerea intereselor
societăţii, la informaţie confidenţială poate fi atribuită informaţia ce
ţine de producţie, tehnologie, activitatea financiară şi de altă acti-
vitate a agentului economic. De a păstră secretul comercial este în
interesul asociaţilor. Administratorul urmează să decidă, în confor-
mitate cu prevederile legale, Legea nr.171/1994 cu privire la secretul
comercial, ce informaţii sînt confidenţiale şi să le aducă la cunoştinţă
asociaţilor contra semnătură;
- să comunice societăţii imediat despre schimbarea domiciliului
sau a sediului, a numelui sau a denumirii, altă informaţie necesară
exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor de către societate şi
asociatul ei209;
208
Legea nr.135/2007 cu privire la societatea cu răspundere limitată
209
Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu
răspundere limitată
231
Asociaţii pot stipula şi alte obligaţii, avînd aceeaşi forţă obliga-

torie ca şi cele prevăzute de lege.
Răspunderea asociatului, asociatul răspunde faţă de societate
pentru prejudiciile cauzate acesteia prin întîrzierea vărsării aportului,
precum şi prin neexecutarea obligaţiilor stabilite prin actul de consti-
tuire şi legea nr.135/2007.
Excluderea asociatului din societate este posibilă la cererea adu-
nării generale, a administratorului sau a unor asociaţi, ca drept temei
pot servi următoarele condiţii: nevărsarea în termen a aportului sub-
scris în actul de constituire, precum şi folosirea în scopuri proprii a
bunurilor societăţii de către administrator sau comiterea unor fraude
de către acesta. Excluderea asociatului se face de către instanţa de ju-
decată printr-o hotărîre judecătorească. Asociatului exclus i se resti-
tuie în termen de 6 luni aportul vărsat, dar numai dacă a fost reparat
prejudiciul cauzat.
§2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere

limitată
Dispoziţii generale. Organizarea şi funcţionarea SRL constituie
o altă particularitate a societăţii. Aceasta formă de societate cuprinde
reguli de organizare şi funcţionare atît de la societăţile de persoane,
cît şi de la societăţile de capital. Organele societăţii cu răspundere
limitată sînt: adunarea generală a asociaţilor - organul suprem al
societăţii, administratorul - organul executiv, cenzorii - organul de
control al societăţii.
Adunarea generală a asociaţilor. Conform art.48 al legii
nr.135/2007, organul suprem al societăţii cu răspundere limitată este
adunarea generală a asociaţilor, legiuitorul califică adunarea ge-
nerală a asociaţilor ca fiind organul suprem, fiindcă de competenţa
acestui organ ţin cele mai importante probleme ale vieţii societăţii,
reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea ei. Fiind cel mai important
organ de conducere al societăţii, care este constituit din totalitatea
asociaţilor, avînd plenitudinea de competent şi atribuţii, cum ar fi:
232
DREPTUL AFACERILOR
- modificarea şi completarea actului de constituire, inclusiv
adoptarea lui într-o nouă redacţie;
- desemnarea membrilor consiliului societăţii şi a cenzorului,
eliberarea înainte de termen a acestora;
- urmărirea pe cale judiciară a membrilor consiliului societăţii şi
a cenzorului pentru prejudiciile cauzate societăţii;
- modificarea cuantumului capitalului social;
- aprobarea dării de seama anuale şi a bilanţului anual, reparti-
zarea beneficiilor;
- alegerea şi revocarea revizorului;
- adoptarea hotărîrii cu privire la reorganizarea, lichidarea socie-
tăţii , precum şi aprobarea planului de reorganizare, numirea lichida-
torului şi aprobarea bilanţului de lichidare;
- înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor societăţii şi alte atribu-
ţii, enumerate în art.49 al Legii nr.135/2007;
Adunarea generală se convoacă la sediul societăţii ori de cîte
ori este nevoie, dar cel puţin o dată pe an. Periodicitatea convocă-
rii adunării generale se stabileşte în actul de constituire, ea se poate
convoca în şedinţe extraordinare ori de cîte ori este nevoie, la cererea
asociaţilor care deţin de la 10% în sus din capitalul social sau cînd
balanţa societăţii arată că valoarea activelor nete ale societăţii consti-
tuie jumătate din mărimea capitalului social.
Adunarea generală ordinară se convoacă, la sfîrşitul fiecărui an
financiar pentru a fi aprobate dările de seama şi bilanţul anual, de
asemenea repartizarea beneficiilor obţinute şi aprobarea planului de
perspectivă pe anul următor.
Convocarea se face de către administratorul societăţii nemijlo-
cit sau la cererea asociaţilor, care împreună reprezintă, cel puţin, 10
la sută din voturile societăţii. Asociaţii sînt informaţi în formă scri-
să despre timpul, locul şi ordinea de zi, cel tîrziu cu 15 zile pînă la
convocarea adunării generale. Fiecare asociat are dreptul să propună
chestiuni pentru a fi incluse în ordinea de zi a adunării generale, cu
condiţia că ele sa fie aduse la cunoştinţă tuturor asociaţilor cu cel
puţin 3 zile înainte de adunare, iar acelea chestiuni care nu au fost
233
incluse sau care nu au fost aduse la cunoştinţa asociaţilor nu pot fi

examinate.
Adunarea generală a asociaţilor este deliberativă, daca la ea vor
fi prezenţi cel puţin ¾ din numărul total de asociaţi, iar în cazul dacă
nu este întrunit numărul necesar de asociaţi, atunci în acest caz, ad-
ministratorul va convoca o nouă adunare generală, cu aceeaşi ordine
de zi, într-un termen de 2 săptămîni de la ultima adunare generală,
care va fi deliberativă indiferent de numărul prezenţilor asociaţi.
Fiecare asociat din cadrul adunării generale, în dependenţă de
mărimea cotei de participare la capitalul social a societăţii cu răspun-
dere limitată, are dreptul la vot.
Adunarea generală adoptă hotărîri cu simpla majoritatea de vo-
turi în diferite probleme, iar asupra acelor chestiuni ce ţin de modi-
ficarea statutului, aprobării dării de seamă anuale, excluderea unui
asociat din societate, precum şi reorganizarea şi lichidarea societăţii,
e nevoie de o majoritate de voturi pentru adoptarea hotărîrilor. Hotă-
rîrile care sînt luate în cadrul adunării generale urmează a fi semnate
de cel puţin doi participanţi la adunarea generală şi se trec în registrul
de decizii, care este ţinut de administratorul S.R.L.
Hotărîrile adunării generale a asociaţilor sînt obligatorii pentru
toţi asociaţii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau
au votat contra.
Administratorii societăţii cu răspundere limitată. S.R.L. este ad-
ministrată de către organul executiv, care la rîndul lui poate fi atît
colegial (directive, comitete de conducere, consiliu de administrare)
cît şi unipersonal (director, administrator, preşedinte).
Administratorul este ales de către adunarea generală a asociaţi-
lor şi se subordonează acesteia. Acelea persoane care sînt declarate
incapabile sau persoanele condamnate sau acelea care nu şi-au ispă-
şit pedeapsa nu pot fi administratori. Administratorul este acel organ
care face toate operaţiile pentru aducere la îndeplinire a obiectului
societăţii, în afară de restricţiile stabilite prin actul de constituire. În
competenţa organului executiv intră următoarele atribuţii: organiza-
rea activităţii societăţii, ţinerea lucrărilor de secretariat şi a evidenţei
234
DREPTUL AFACERILOR
contabile, angajarea lucrătorilor şi eliberarea lor, încheierea tranzac-
ţiilor în numele societăţii, ţinerea registrului asociaţilor societăţii, în-
tocmirea dării de seama anuale şi a bilanţului anual şi prezentarea lor
la adunarea generală. Administratorul răspunde pentru prejudiciile
cauzate societăţii sau chiar a terţilor persoane, indiferent dacă este
asociat sau neasociat. Răspunderea civilă intervine atunci cînd admi-
nistratorul cauzează prin actele pe care le îndeplineşte un prejudiciu.
În situaţia în care organul este colegial, ei răspund solidar, oricare din
membri poate fi obligat pentru acoperirea pagubei. Administratorul
răspunde penal în cazul unor fapte considerate infracţiuni, prevăzute
de Codul penal al Republicii Moldova.
Organul de control este acea comisie de cenzori, iar în societate
cu un număr mic de asociaţi – revizorul (cenzorul). Cenzorii se aleg
de către adunarea generală pe o perioadă de cel puţin de 5 ani, cu
posibilitatea de a fi realeşi. Membrii ai comisiei de cenzori pot fi atît
asociaţii, cît şi alte persoane; cel puţin unul dintre membrii comisiei
de cenzori trebuie să fie contabil autorizat în condiţiile legii sau con-
tabil expert. Nu pot fi membri ai comisiei de cenzori administratorul
societăţii, contabilul societăţii, precum şi rudele acestora, persoanele
declarate incapabile sau cele condamnate pentru diferite infracţiuni.
Comisia de cenzori exercită controlul asupra activităţii econo-
mico-financiare a societăţii. Controlul se face periodic, din proprie
iniţiativă sau la cererea asociaţilor. Legiuitorul obligă cenzorul să
efectueze un control după expirarea exerciţiului financiar, verificînd
rapoartele financiare pregătite de administrator. Persoanele cu func-
ţie de răspundere ale societăţii sînt obligate să prezinte comisiei de
cenzori toate actele necesare pentru efectuarea controlului, inclusiv
dacă e nevoie şi de unele explicaţii scrise sau orale. În baza acestor
date, în urma controlului, comisia de cenzori va întocmi un raport
semnat de toţi membrii comisiei de cenzori care au participat la con-
trol, pe care îl va prezenta adunării generale. În caz că unul dintre
membrii comisiei nu este de acord cu concluziile raportului, atunci
el are tot dreptul de a-şi expune opinia sa în mod separat, care va fi
anexată la raport.
235
În cazul depistării unor încălcări grave în activitatea societăţii,

comisia de cenzori poate cerea convocarea adunării generale şi să
participe cu vot consultativ la şedinţele acesteia.
Atribuţiile comisiei de cenzori a societăţii cu răspundere limita-
tă, pot fi delegate unei companii de audit, în baza hotărîrii adunării
generale.
§3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată

Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de transmi-
tere a drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juri-
dică existentă la o persoană juridică succesoare, care există sau care
ia naştere prin reorganizare210.
În conformitate cu prevederile Codului Civil art.69-85 şi art.80
al Legii nr.135/2007, societatea se poate reorganiza prin fuziune
(contopire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi separare), sau
transformare.
Ca efect al reorganizării, are loc dizolvarea unor persoane
juridice (absorbţia), constituirea unor alte persoane juridice (se-
pararea), fie dizolvarea şi constituirea care se produc concomitent
(contopirea şi divizarea). Procesul de reorganizare cuprinde cel
puţin două persoane juridice şi produce efecte creatoare, modifi-
catoare ori de încetare a lor.
Dizolvarea este o operaţiune juridică prin care societatea pune
capăt activităţii sale de întreprinzător, fiind private de dreptul în-
cheierii a noi acte juridice ce ţin de obiectul activităţii211. Societatea
se dizolvă în temeiurile stabilite de Codul Civil art.art.86-87. De la
data înregistrării hotărîrii de dizolvare şi pînă la data radierii sale
din Registrul de Stat, societatea se afla în proces de lichidare, care
se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor art.art.89-96, 98-99 al Co-
dului Civil. Principalul efect, obligatoriu şi direct al dizolvării este
lichidarea.
210
Roşca N., Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.1.Chişinau,2004, pag.312-313
211
Ibidem
236
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 17.
SOCIETATEA PE ACŢIUNI
§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni

Definiţie. Codul civil al Republicii Moldova defineşte societa-
tea pe acţiuni ca fiind acea societate comercială al cărei capital
social este divizat în acţiuni şi ale cărei obligaţii sînt garantate cu
patrimoniul societăţii (art.156 alin.(1)).
Societatea pe acţiuni este o persoană juridică cu scop comercial
al cărei capital este împărţit în acţiuni. Cu alte cuvinte, la alcătuirea
ei participă mai multe persoane şi fiecare depune o cotă de parti-
cipare exprimată în bani. Ulterior, aceşti bani adunaţi în capitalul
societăţii pe acţiuni se preschimbă în nişte titluri, numite acţiuni.
De aici vine şi denumirea organizaţiei, de societate pe acţiuni, adi-
că societate bazată pe acţiuni. Fiecare membru al organizaţiei are
la îndemînă una sau mai multe acţiuni, care îi dau posibilitatea să
ceară de la societate partea care i se cuvine din cîştiguri.
Societăţile pe acţiuni sînt considerate de doctrină cele mai mo-
derne, mai evoluate şi mai complexe forme de societăţi comerciale.
Importanţa lor în orice economie de piaţă este deosebită212. De ace-
ea, societăţile pe acţiuni mai sînt numite societăţi de capital.
În legislaţia naţională, societatea pe acţiuni este reglementată
de Codul civil (art.156-170) şi de Legea cu privire la societăţile pe
acţiuni, nr.1134/1997.
Din definiţia societăţii pe acţiuni rezultă următoarele particu-
larităţi ale acesteia:
1. Societatea pe acţiuni este o persoană juridică. Ca şi în cazul
212
S.Mămăligă. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I
(coord. M.Buruiană). - Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.282.
237
altor persoane juridice, societatea pe acţiuni se înregistrează la

Camera Înregistrării de Stat.
2. Societatea pe acţiuni este întotdeauna comercială, deoare-
ce îşi pune scopul să obţină cît mai multe venituri;
3. Poate fi constituită şi de o singură persoană, deoarece legea
permite să existe societate pe acţiuni cu un singur fondator;
4. De regulă, societăţile pe acţiuni sînt întreprinderi bine cu-
noscute, cu venituri mari, cum ar fi băncile comerciale (Moldind-
conbank S.A., Victoriabank S.A. ş.a.), companiile de asigurări
(Asito S.A., Sigur-Asigur S.A. ş.a.), alte întreprinderi (Apă-Ca-
nal S.A., Moldova-Gaz S.A., Moldtelecom S.A., Franzeluţa S.A.,
Carmez S.A. etc.).
5. Capitalul social este împărţit în nişte fracţiuni (cote-părţi),
numite acţiuni. Fiecare acţiune costă o sumă de bani, de aceea ele
mai sînt numite titluri de valoare şi pot fi uşor cumpărate, vîndute,
puse în gaj etc.;
6. Poate să desfăşoare orice activităţi neinterzise de lege. În
anumite situaţii, cînd legea cere, este nevoie şi de licenţă.
7. Fondatorii societăţii nu răspund pentru datoriile acesteia.
Toate obligaţiile societăţii pe acţiuni sînt achitate din patrimoniul
ei. Dacă se întîmplă ca societatea pe acţiuni să aibă multe dato-
rii, ea va intra în procesul de insolvabilitate, iar în cele din urmă
poate fi şi lichidată.
8) În practică, societatea pe acţiuni prezintă numeroase dez-
avantaje213. În primul rînd - cheltuielile mari pentru înregistrarea
acesteia. Plafonul minim al capitalului social este de 20.000 lei
şi faptul că acesta trebuia împărţit în acţiuni214 face ca puţini în-
treprinzători să dorească fondarea unei societăţi pe acţiuni. Mai
avantajoasă este crearea unei societăţi cu răspundere limitată.
213
Pentru mai multe detalii a se vedea L.Bugaian, V.Catanoi, A.Cotelnic şi al.
Antreprenoriat: iniţierea afacerii. Chişinău: Elena-V.I., 2010, p.84.
214
Acţiunile trebuie înregistrate la Comisia Naţională a Pieţei Financiare.
238
DREPTUL AFACERILOR
§2. Constituirea societăţii pe acţiuni
Documentele principale de constituire a societăţii pe acţiuni
sînt două: contractul de societate şi statutul societăţii. Pînă la înre-
gistrarea de stat, contractul de societate are prioritate faţă de statutul
societăţii. În contractul de societate se stabileşte contribuţia fiecărui
fondator la înfiinţarea societăţii. Pe lîngă aceasta, în contractul de so-
cietate sînt prevăzute: numele, prenumele şi alte date de identificare
ale fondatorilor; b) denumirea societăţii pe acţiuni care urmează a
fi constituită; c) scopul şi obiectul de activitate al societăţii; d) mă-
rimea capitalului social; e) termenul de înfiinţare a societăţii, obli-
gaţiile fondatorilor şi răspunderea acestora. Contractul de societate
poate cuprinde şi alte date. Un moment important este că contractul
de societate trebuie întocmit în limba de stat, semnat de către toţi
fondatorii şi apoi autentificat notarial.
Cu privire la statutul societăţii, subliniem că el trebuie să conţină
aceleaşi date cuprinse în contractul de societate. Statutul societăţii
are un rol important şi serveşte ca regulament de lucru pentru între-
prindere.
Înregistrarea de stat. Orice persoană juridică ia naştere numai
din momentul înregistrării sale. În Republica Moldova toate persoa-
nele juridice, inclusiv societăţile pe acţiuni, se înregistrează la Came-
ra Înregistrării de Stat215, într-un catalog special, numit Registrul de
stat al persoanelor juridice. La momentul înregistrării, societăţii pe
acţiuni i se atribuie şi un număr de identificare.
Denumirea societăţii. Societatea pe acţiuni are o denumire a sa,
stabilită în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat al per-
soanelor juridice. Denumirea trebuie să fie unicală şi să nu se confun-
de cu denumirile altor persoane juridice. Denumirea poate fi scrisă
deplin sau prescurtat şi în mod obligatoriu trebuie să includă sintagma
„Societatea pe Acţiuni” sau prescurtat - „S.A.”. De pildă: Societatea
pe Acţiuni „Franzeluţa” ori prescurtat - S.A. „Franzeluţa”.
215
În fiecare centru raional din republică există un oficiu teritorial al Camerei
Înregistrării de Stat, unde doritorii de a-şi fonda o întreprindere se pot adresa.
239
Societăţile pe acţiuni care desfăşoară activităţi bancare trebuie să

includă în denumire şi cuvîntul „Bancă”216; cele cu activităţi de bursă
trebuie să includă şi cuvîntul „Bursă”217; cele cu activităţi de lombard
trebuie să includă şi cuvîntul „Lombard”218 etc. Dacă la fondarea so-
cietăţii pe acţiuni participă şi persoane străine, în denumire se va
înscrie: „întreprindere mixtă”219, iar dacă toţi fondatorii sînt persoane
străine, se va indica: „întreprindere cu investiţii străine”220.
Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni sînt: a) adunarea
generală a acţionarilor; b) consiliul societăţii; c) organul executiv; d)
comisia de cenzori. Dacă societatea pe acţiuni are mai puţin de 50 de
membri, prezenţa consiliului societăţii nu este necesară, atribuţiile
sale fiind preluate de adunarea generală.
Filiala şi reprezentanţa. Societatea pe acţiuni este în drept să
fondeze filiale şi reprezentanţe. Prin filială se înţelege o componen-
tă a societăţii pe acţiuni, amplasată în altă localitate. De exemplu,
sediul întreprinderii S.A. „Corcodel” se află în mun.Chişinău, dar
întreprinderea are înregistrate filiale la Cahul, Rezina şi Orhei.
Filiala nu este persoană juridică. De asemenea, filiala nu are pa-
trimoniu propriu, nu are răspundere proprie, iar în denumire trebuie
să figureze denumirea persoanei juridice. Cu alte cuvinte, filiala de-
pinde întru totul de persoana juridică care a creat această filială.
În schimb reprezentanţa are mai puţine prerogative decît filiala.
Deosebirea dintre filială şi reprezentanţă constă în faptul că prima
poate efectua acte şi operaţiuni ca şi persoana juridică (încheie con-
tracte, transferă sume de bani etc.), pe cînd reprezentanţa numai re-
prezintă interesele persoanei juridice în altă localitate (de exemplu,
găseşte partenerii de afacere, face publicitate etc.).
216
Banca Comercială „Victoriabank” S.A.; Banca Comercială „Moldova-
Agroindbank” S.A. etc.
217
De exemplu: „Bursa Universală de Mărfuri” S.A.
218
Aşa cum este: „Aureola & Lombard” S.A.
219
Întreprinderea mixtă „Orange-Moldova” S.A.; Întreprinderea mixtă „Sud-
zucker Moldova” S.A. etc.
220
Întreprinderea cu capital străin „Petrom Moldova” S.A.; Întreprinderea cu
capital străin „Red Union Fenosa” S.A. etc.
240
DREPTUL AFACERILOR
Este important să ştim că acţiunile pe care le deţine societatea
trebuie înregistrate la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, într-
un registru special.
Fondatorii societăţii se numesc acţionari. Fiecare acţionar de-
ţine una sau mai multe acţiuni, pe care le poate vinde dacă doreşte.
În calitate de acţionar poate fi o persoană fizică, o persoană juridică
ori chiar şi statul. De exemplu, la Societatea pe Acţiuni „Moldtele-
com”, cele mai multe acţiuni le deţine statul.
Drepturile acţionarului sînt următoarele:
- să participe la adunările generale ale acţionarilor, să aleagă şi
să fie ales în organele de conducere ale societăţii;
- să primească cîştigurile (mai corect, dividendele) lunar ori la
sfîrşitul anului;
- să vîndă acţiunile care îi aparţin, să le pună în gaj ori să le
doneze cuiva;
- să primească o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei;
- să ia cunoştinţă şi să facă copii de pe documentele societăţii.
Acţiunile. Atunci cînd vorbim despre acţiune, înţelegem un
document care valorează o anumită sumă de bani. Cel care deţine
acţiunea se consideră proprietar la o mică parte din averea societă-
ţii. Cu cît mai multe acţiuni deţine, cu atît are o putere de decizie
mai mare. Printr-o înţelegere, acţionarii decid cît va costa o acţiune.
Cel mai ieftin, o acţiune poate valora 1 leu, iar cel mai scump legea
nu prevede, adică poate fi orice sumă.
Un moment important este că la aceeaşi societate pe acţiuni
toate acţiunile trebuie să valoreze la fel. De exemplu, dacă acţi-
onarii stabilesc că o acţiune va costa 15 lei, atunci toate acţiunile
trebuie să coste 15 lei. Reieşind din faptul că cele mai mari între-
prinderi din republică sînt societăţi pe acţiuni (în majoritate aces-
tea sînt băncile, companiile de construcţie, cele de asigurări etc.),
capitalul lor este de milioane; prin urmare, şi valoarea unei acţiuni
este foarte mare.
241
§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni

Conform Legii cu privire la societăţile pe acţiuni, nr.1134/1997,
organele de conducere ale societăţii pe acţiuni sînt:
1. Adunarea generală a acţionarilor;
2. Consiliul societăţii;
3. Organul executiv;
4. Organul de control (Comisia de cenzori sau cenzorul).
1. Adunarea generală a acţionarilor
Adunarea generală a acţionarilor reprezintă organul suprem de
decizie al societăţii. Ea se întruneşte cel puţin o dată pe an şi este com-
pusă din totalitatea acţionarilor care participă la formarea capitalului
social. Toate hotărîrile adunării generale se adoptă în mod colegial,
pe baza principiului majoritar, şi sînt obligatorii pentru persoanele cu
funcţie de răspundere şi acţionarii societăţii.
Este important să cunoaştem că nu pot fi fondatori (acţionari)
ai societăţii pe acţiuni persoanele declarate incapabile, persoanele
condamnate pentru escrocherie, sustragerea de bunuri din avutul
proprietarilor, abuz de serviciu, înşelăciune, abuz de încredere, fals,
mărturii mincinoase, dare sau luare de mită, precum şi pentru alte
infracţiuni prevăzute de legislaţia penală a Republicii Moldova.
În calitate de organ deliberativ (care ia decizii), adunarea genera-
lă este chemată să decidă atît asupra unor probleme obişnuite pentru
viaţa societăţii, cît şi asupra unor probleme deosebite, care vizează
chestiuni urgente ce nu suportă amînare221. Avînd în vedere această
situaţie, legea reglementează două feluri de adunări generale:
a) adunarea generală ordinară şi
b) adunarea generală extraordinară.
Atribuţiile adunării generale. Potrivit art.50 alin.(3) şi (4) din
Legea privind societăţile pe acţiuni, nr.1134/1997, adunarea gene-
rală a acţionarilor are următoarele atribuţii exclusive:
- aprobă direcţiile prioritare ale activităţii societăţii;
- hotărăşte cu privire la modificarea capitalului social;
221
S.Mămăligă. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XI-
II/1997. - Chişinău: Museum, 2001, p.284.
242
DREPTUL AFACERILOR
- aprobă statutul societăţii în redacţie nouă sau modificările şi
completările aduse în statut;
- aprobă regulamentul consiliului societăţii şi regulamentul co-
misiei de cenzori;
- alege membrii care vor face parte din consiliul societăţii şi co-
misia de cenzori, le stabileşte mărimea salariului, hotărăşte cu pri-
vire la tragerea la răspundere sau eliberarea de răspundere a acestor
membri;
- hotărăşte cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;
- hotărăşte cu privire la modul de repartizare a profitului anual,
inclusiv plata dividendelor şi acoperirea pierderilor;
- confirmă organizaţia care va efectua auditul în cadrul societăţii;
- examinează şi aprobă darea de seamă financiară anuală a soci-
etăţii, darea de seamă a consiliului societăţii, a organului executiv şi
a comisiei de cenzori;
- hotărăşte cu privire la reorganizarea sau dizolvarea societăţii;
- hotărăşte în privinţa deschiderii de noi filialele şi reprezentanţe,
precum şi numirea sau eliberarea din funcţie a conducătorilor lor.
Adunarea generală îşi poate asuma şi orice alte atribuţii, dacă
acestea au fost prevăzute în statutul societăţii. De asemenea, aduna-
rea generală poate transmite o parte din atribuţiile sus-menţionate
către consiliul societăţii.
Decizia cu privire la convocarea adunării generale (ordinare şi
extraordinare) este luată de consiliul societăţii, iar toate chestiunile
organizatorice sînt pe seama organului executiv. În decizia cu privire
la convocare se va indica: organul de conducere care a decis convo-
carea; data, locul şi ora ţinerii adunării generale; ordinea de zi; modul
de înştiinţare a acţionarilor despre ţinerea adunării generale; sub ce
formă se va ţine adunarea generală; textul buletinului de vot, dacă
votarea se va face cu întrebuinţarea buletinelor de vot. De aseme-
nea, se va indica cine este secretarul şedinţei, numele şi prenumele
acestuia. Mai apoi, decizia de convocare a adunării generale trebuie
adusă la cunoştinţa acţionarilor, prin poştă sau prin publicarea unui
anunţ în presă.
243
Informarea acţionarilor despre materialele de pe ordinea de

zi. Informaţiile referitoare la fiecare problemă, în legătură cu care
se va lua o hotărîre, trebuie puse la dispoziţia acţionarilor. Acestea
trebuie să fie exacte, oportune şi complete, astfel încît acţionarii să-
şi poată exprima votul în deplină cunoştinţă de cauză222. Ei trebuie
să aibă timp pentru a se informa şi a se pregăti. În acest scop, legea
prevede materialele ce urmează a fi prezentate acţionarilor (art.56
alin.(2) Legea privind societăţile pe acţiuni, nr.1134/1997).
Materialele vor fi trimise prin poştă acţionarilor sau, dacă în
decizia de convocare s-a prevăzut astfel, vor fi numai afişate pe un
panou sau la intrarea în sediul organizaţiei. Despre locul afişării in-
formaţiei acţionarii trebuie înştiinţaţi prin telefon, fax, e-mail etc.,
pentru a o citi223.
Desfăşurarea adunării generale. Lucrările adunării generale
sînt conduse de preşedintele consiliului societăţii. Dacă acţionarii
doresc, prin vot ei pot alege o altă persoană care să dirijeze lucrările
adunării generale.
Modalitatea de manifestare a dreptului de vot va fi aleasă de
adunare (deschis sau secret), cu o singură excepţie - la adunările
generale ţinute prin corespondenţă sau sub formă mixtă votul va fi
numai deschis224.
Acţionarii au două posibilităţi de alegere: „pentru” sau „împo-
trivă”. După votare, buletinele de vot se numără de către o comisie
specială, iar rezultatele se consemnează într-un proces-verbal şi se
fac publice.
2. Consiliul societăţii
Consiliul societăţii reprezintă interesele acţionarilor în perioa-
da dintre adunările generale şi, în limitele atribuţiilor sale, exercită
conducerea şi controlul asupra activităţii societăţii. În activitatea
222
Ibidem, p.301.
223
Printre documentele ce urmează a fi afişate se află şi lista acţionarilor. Ea
trebuie să fie întocmită în ordine alfabetică.
224
244
DREPTUL AFACERILOR
sa, consiliul societăţii se subordonează întru totul adunării generale
a acţionarilor.
Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr.1134/1997, stabileş-
te mai multe atribuţii pentru consiliul societăţii, şi anume:
- decide cu privire la convocarea adunării generale a acţio-
narilor;
- decide cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;
- decide cu privire la repartizarea profitului;
- face, la adunarea generală a acţionarilor, propuneri cu privire
la plata dividendelor;
- aprobă fondul de salarizare pentru angajaţii societăţii;
- decide cu privire la aderarea societăţii la diferite uniuni şi aso-
ciaţii de lucru etc.
Alegerea consiliului societăţii. Membrii consiliului societăţii
se aleg de adunarea generală a acţionarilor, precum şi al persoanelor
străine de societate. Cerinţa legii în acest sens este ca acţionarii să
reprezinte majoritatea. Durata mandatului de membru al consiliului
este de 4 ani, iar aceleaşi persoane pot fi realese un număr nelimitat
de ori.
Funcţionarea consiliului societăţii. Conducerea consiliului so-
cietăţii este efectuată de către preşedintele acestuia, ales de adunarea
generală. Preşedintele consiliului are următoarele atribuţii:
- convoacă şedinţele consiliului societăţii;
- încheie diferite acorduri cu membrii consiliului şi cu conducă-
torul organului executiv;
- îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de regulamentul consiliului
societăţii.
Şedinţele consiliului societăţii pot fi ordinare (se ţin cel puţin
o dată pe trimestru) şi extraordinare (se ţin ori de cîte ori este ne-
voie). În cadrul consiliului, fiecare membru deţine un vot. Decizia
se ia cu votul majorităţii membrilor consiliului prezenţi la şedinţă.
Transmiterea votului de la un membru al consiliului la altul nu se
admite. În caz de paritate de voturi, votul preşedintelui consiliului
este decisiv.
245
3. Organul executiv al societăţii

Organul executiv al societăţii se ocupă cu toate chestiunile de
zi cu zi ale societăţii. El este responsabil de îndeplinirea hotărîrilor
luate de adunarea generală şi de consiliul societăţii. În acelaşi timp,
organul executiv se subordonează acestor două organe: adunării ge-
nerale şi consiliului societăţii.
Societatea pe acţiuni poate avea un organ executiv colegial (al-
cătuit din mai multe persoane) sau unipersonal (dintr-o singură per-
soană, numită în mod diferit: administrator, director ori manager).
Şedinţele organului executiv colegial se convoacă de condu-
cătorul acestuia. Legea permite conducătorului să acţioneze în nu-
mele societăţii fără a avea nevoie de procură. El poate să încheie
diferite contracte, să aprobe statutul de personal, să emită ordine
şi dispoziţii etc.
4. Organul de control (comisia de cenzori)
Organul de control al societăţii pe acţiuni poartă denumirea de
comisie de cenzori. Aceasta exercită controlul activităţii economico-
financiare a întreprinderii şi se subordonează numai adunării genera-
le a acţionarilor. Membrii comisiei de cenzori se numesc cenzori, iar
numărul lor trebuie să fie impar.
În calitate de cenzori pot fi atît acţionarii, cît şi alte persoane.
Una dintre cerinţe pentru persoanele care îşi doresc să devină cenzori
se referă la studii, şi anume: să aibă studii în domeniul contabilităţii,
economiei sau finanţelor. Nu pot fi aleşi cenzori în cadrul aceleiaşi
societăţi pe acţiuni: membrii consiliului societăţii, membrii organu-
lui executiv şi lucrătorii din contabilitatea societăţii.
Rolul comisiei de cenzori este de a efectua controlul activităţii
economico-financiare a societăţii pe parcursul unui an de zile. În baza
rezultatelor controlului, comisia de cenzori întocmeşte un raport, în
care se semnează toţi membrii comisiei care au participat la control.
Dacă cineva dintre membrii comisiei nu este de acord cu raportul, îşi
va expune în scris opinia sa separată şi o va anexa la raport.
Raportul comisiei de cenzori se prezintă în faţa adunării genera-
le a acţionarilor. Dacă adunarea generală consideră necesar, ea poate
246
DREPTUL AFACERILOR
delega împuternicirile comisiei de cenzori către o organizaţie de au-
dit, încheind cu aceasta din urmă contract de audit. Cu alte cuvinte,
rămîne la discreţia adunării generale a acţionarilor să decidă dacă
societatea pe acţiuni are nevoie de comisie de cenzori sau ar fi mai
bine să apeleze la o companie de audit, care ar înlocui comisia de
cenzori.
§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni
Prin funcţionarea societăţii pe acţiuni se înţelege raporturile juri-
dice care au loc în interiorul ei. De regulă, aceste raporturi apar între
acţionari sau între acţionari şi societate. Ca urmare, este important să
cunoaştem care sînt drepturile şi obligaţiile acţionarilor.
1. Drepturile şi obligaţiile acţionarilor
a) Dreptul la dividende. Prin dividend se înţelege profitul care îi
revine acţionarului. Mărimea dividendelor se stabileşte la adunarea
generală a acţionarilor. Dividendele se plătesc, de regulă, anual, însă
la adunarea generală se poate decide ca achitarea dividendelor să se
facă trimestrial sau chiar lunar. Cel mai frecvent, dividendele se plă-
tesc cu mijloace financiare, dar legea nu interzice ca plata să se facă
cu acţiuni, bunuri sau alte drepturi patrimoniale.
b) Dreptul la o cotă-parte din bunurile societăţii în cazul lichi-
dării ei. Dacă societatea se lichidează, bunurile rămase după satisfa-
cerea creanţelor se repartizează între acţionari proporţional număru-
lui şi valorii acţiunilor deţinute225.
c) Dreptul de a-şi vinde acţiunile. De fapt, acţionarul poate şi
dona acţiunile sale. Acest lucru îl poate face liber, oricînd şi oricui.
d) Dreptul de a participa la adunarea generală. Acest drept îl au
toţi acţionarii, indiferent de numărul de acţiuni pe care le deţin.
e) Dreptul la vot. La adunarea generală a acţionarilor votarea se
face după principiul „o acţiune cu drept de vot - un vot” (art.61 din
Legea cu privire la societăţile pe acţiuni). Votul poate fi deschis sau
secret.
225
247
f) Dreptul de a fi informat. Acţionarii au dreptul să fie informaţi

asupra desfăşurării activităţii societăţii. Dreptul de a fi informat este
unul dintre cele mai importante drepturi ale acţionarilor.
g) Dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii.
Orice acţionar are dreptul de a fi ales în organele de conducere
ale societăţii (consiliul societăţii, organul executiv sau comisia de
cenzori).
h) Obligaţia de a depune cota de participare în capitalul soci-
etăţii. Principala obligaţie a acţionarului este de a efectua plata văr-
sămintelor. Dacă fondatorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa
de aport, ceilalţi fondatori îl pot constrînge pe cale judecătorească,
cerînd executarea obligaţiei asumate prin contractul de societate.
e) Obligaţia de a comunica societăţii informaţiile cerute de lege,
pentru a fi introduse în registrul acţionarilor.
§5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni

Societatea pe acţiuni îşi poate înceta activitatea prin reorganiza-
re sau dizolvare.
Reorganizarea societăţii se efectuează prin fuziune, dezmem-
brare şi transformare. Fuziunea înseamnă „alipirea” persoanelor ju-
ridice şi apariţia altora, mai noi. Fuziunea se face prin contopire ori
absorbţie.
Procesul invers celui de fuziune se numeşte dezmembrare.
Aceasta constă în „dezlipirea” unor persoane juridice de la alte per-
soane juridice şi, în consecinţă, apar altele noi. Dezmembrarea se
face prin divizare şi separare.
În toate cazurile, hotărîrea de reorganizare se ia de adunarea ge-
nerală a acţionarilor ori de instanţa judecătorească. În scurt timp de la
luarea hotărîrii privind reorganizarea, societatea va înştiinţa în scris
creditorii săi despre acest fapt şi va publica o comunicare în Monito-
rul Oficial al Republicii Moldova. Scopul este ca creditorii să afle şi
să pretindă întoarcerea datoriilor de la societate.
Prin dizolvare înţelegem o fază de pregătire a persoanei juridice
pentru lichidare, adică pentru a fi desfiinţată pînă la urmă. Societatea
248
DREPTUL AFACERILOR
poate fi dizolvată numai prin hotărîre a adunării generale a acţiona-
rilor sau prin hotărîrea instanţei judecătoreşti. O cerinţă prevăzută
de lege este ca hotărîrea privind dizolvarea societăţii să fie publicată
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Dizolvarea nu trebuie înţeleasă ca o desfiinţare imediată a per-
soanei juridice. Persoana juridică va continua să existe, deoarece ea
trebuie să îndeplinească operaţiile de lichidare a patrimoniului dob-
îndit în timpul existenţei sale226. Momentul cel mai important pentru
faza dizolvării este că persoana juridică nu poate să încheie noi con-
tracte ce vizează obiectul său de activitate, însă ea trebuie să continue
şi să finalizeze operaţiunile deja începute.
Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de
lichidare227. Imediat după publicarea hotărîrii de dizolvare, asu-
pra societăţii începe procesul de lichidare. Cu această ocazie se
creează o comisie specială sau se numeşte o singură persoană,
lichidatorul, care îngrijeşte de lichidarea societăţii şi de radierea
ei din registrul de stat.
Procesul de lichidarea începe cu împărţirea bunurilor societăţii.
Mai întîi, bunurile sînt folosite pentru acoperirea datoriilor societăţii
faţă de creditori, iar din bunurile rămase se sting datoriile faţă de
acţionari.
Deşi mai rar, societatea poate fi supusă dizolvării forţate, prin
hotărîre a instanţei de judecată. În acest caz, instanţa de judecată nu-
meşte o persoană responsabilă - administrator fiduciar, care se ocupă
de dizolvarea forţată a societăţii.
226
227
N.Roşca. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (co-
ord. M.Buruiană). - Chişinău: Tipografia Centrală, 2006, p.146.
249
CAPITOLUL 18.
SOCIETĂŢILE COOPERATISTE
(cooperative de întreprinzător, de producţie şi de consum)
§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor

Noţiune. Cooperativa este o formă de asociere liberă în care mai
multe persoane organizează activităţi de producţie, de distribuţie şi
prestări de servicii, bazate pe principiul întrajutorării.
În viaţa de zi cu zi şi în literatura de specialitate cooperativele
adeseori sînt numite „societăţi cooperatiste”, deoarece se aseamănă
cu nişte societăţi, fiind alcătuite din cel puţin 5 membri.
Această formă de asociere s-a născut încă în secolul trecut. Pri-
ma cooperativă a fost înfiinţată în anul 1844, în Anglia, după care
s-au creat şi altele. În Franţa s-au fondat cooperative de producţie
care îşi propuneau să efectueze în comun lucrări de construcţie sau să
realizeze diferite produse pe care să le vîndă, iar beneficiile rezultate
să fie împărţite între asociaţi228.
Prin cooperativă înţelegem o organizaţie de comerţ formată
prin asocierea liberă a unui grup de persoane (mici producători,
meseriaşi, întreprinderi), pentru producerea, cumpărarea, vînza-
rea în comun a unor produse, pentru acordarea de credite sau pen-
tru prestarea unor servicii229.
Cu alte cuvinte, cooperativa reprezintă o asociere (unire) a mai
multor persoane fizice şi/sau juridice care practică activitate de în-
228
R.P.Vonica. Dreptul societăţilor comerciale. - Bucureşti: Lumina Lex,
2000, p.483.
229
Potrivit statisticii furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la 01 ianuarie
2012 în Republica Moldova erau înregistrate 4021 de cooperative (cooperative
de producţie, cooperative de consum şi cooperative de întreprinzător), ceea ce
constituie 3% din numărul total de persoane juridice cu scop comercial existente în
prezent în republică.
250
DREPTUL AFACERILOR
treprinzător, pentru ca împreună să poată stabili mai uşor legături
economice.
Aşadar, la apariţia cooperativelor un rol important l-a avut mun-
ca în comun. În trecut, în ţările sistemului socialist erau răspîndite
cooperativele agricole, în care ţăranii îşi aduceau în cooperativă pă-
mîntul, munca o prestau în comun, iar cîştigurile (recoltele de cere-
ale, fructe, legume etc.) le împărţeau între ei. În acest context, este
posibil să se facă o analogie între colhozurile din trecut şi cooperati-
vele din prezent. Am putea considera cooperativele ca o formă mai
evoluată a colhozurilor care au existat în perioada U.R.S.S.
Modul de constituire şi funcţionare a cooperativelor este prevă-
zut prin lege. În prezent, există mai multe legi care se referă într-o
măsură mai mare sau mai mică la cooperative: Codul civil (art.171-
178), Legea privind cooperativele de producţie230, Legea privind co-
operativele de întreprinzător231 etc.
Caracteristica cooperativelor. 1) Scopul persoanelor (fizice
şi/sau juridice) care au fondat o cooperativă este acordarea unui
ajutor reciproc la desfăşurarea activităţii de întreprinzător. Cu alte
cuvinte, toţi membrii fondatori ai cooperativei doresc să efectueze
o afacere împreună. Însă, pentru aceasta ei trebuie să se înregistreze
la Camera Înregistrării de Stat în calitate de persoană juridică, cu
denumire proprie232.
2) Este important să cunoaştem că cooperativele pot activa
în toate ramurile economiei naţionale şi sînt în drept să practice
orice gen de activitate, cu excepţia celor care sînt interzise de
lege. În dependenţă de genul de activitate pe care îl desfăşoară, se
cunosc următoarele tipuri de cooperative: a) de prelucrare; b) de
prestări servicii, inclusiv cele de consultanţă (contabilă, juridică,
marketing, management etc.); c) de economii şi împrumut (au ca
230
Legea privind cooperativele de producţie, nr.1007 din 25.04.2002 // Moni-
torul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.71-73.
231
Legea privind cooperativele de întreprinzător, nr.73 din 12.04.2001// Mo-
232
Legea mai cere ca în denumire să figureze cuvîntul „cooperativă” şi să fie
scris în limba romînă scopul principal al activităţii sale.
251
scop acordarea de împrumuturi cu dobîndă, aşa cum o fac şi băn-

cile comerciale).
3) Cooperativa trebuie să aibă nu mai puţin de 5 membri.
Această cerinţa este prevăzută de Codul civil şi este obligatorie
pentru toate cooperativele din Republica Moldova. Dacă se întîm-
plă ca numărul membrilor să scadă, atunci cooperativa trebuie cît
mai urgent să găsească alţi membri sau să se lichideze.
4) Pot fi membri de cooperativă persoanele juridice, dar şi
persoanele fizice. Pentru persoanele juridice este necesar ca sco-
pul lor să fie unul comercial, adică să urmărească obţinerea de
venituri. În ce priveşte domeniul de activitate, acesta poate fi di-
ferit, de exemplu: asigurări, transport, financiar-bancar, agricul-
tură, turism etc. Cu privire la persoanele fizice, legea cere vîrsta
minimă de 16 ani233.
5) Orice cooperativă trebuie să aibă un patrimoniu, care poa-
te fi alcătuit din mijloace băneşte, bunuri transmise de membrii
fondatori (terenuri, case, autovehicule, unelte de muncă etc.), din
venituri (cîştigurile acumulate de cooperativă), donaţii, credite,
împrumuturi şi alte valori materiale.
Cooperativa se deosebeşte de alte persoane juridice cu scop
lucrativ prin faptul că nu urmăreşte obţinerea profitului imediat,
ci obţinerea unor avantaje reciproce, pe termen lung, pentru ca
membrii cooperativei să vîndă mai uşor producţia, la un preţ mai
înalt să acorde serviciile, să procure materii prime şi piese de re-
zervă la un preţ mai mic, să găsească investitori, piaţa de desfacere
a mărfurilor, să efectueze lucrări la un preţ avantajos etc.
Practica atestă că cooperativa este preferată de persoanele
care dispun de anumite calificări pentru a desfăşura activitatea în
comun234. În caz contrar, se poate ajunge la falimentarea afacerii.
233
Vîrsta de 16 ani a fost introdusă, deoarece la această vîrstă persoana obţine
buletinul de identitate.
234
L.Bugaian, V.Catanoi, A.Cotelnic şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii.
- Chişinău: Elena-V.I., 2010, p.87.
252
DREPTUL AFACERILOR
§2. Organele de conducere ale cooperativei
Organul principal de conducere al cooperativei este Adunarea
generală. Din componenţa ei fac parte membrii cooperativei (per-
soanele care au fondat cooperativa) care prin vot soluţionează toate
problemele importante ce ţin de funcţionarea cooperativei.
Adunarea generală poate fi ordinară şi extraordinară. Adunarea
generală ordinară se întruneşte de 2-3 ori pe an, conform unui grafic
stabilit din timp, pe cînd adunarea generală extraordinară poate fi
convocată oricînd, pentru soluţionarea unor probleme urgente.
Printre cele mai importante atribuţii ale adunării generale se
numără:
a) decide cum să fie repartizat profitul;
b) alege preşedintele cooperativei;
c) adoptă hotărîri cu privire la primirea noilor membri în coope-
rativă sau excluderea din cooperativă;
d) decide înfiinţarea de filiale şi reprezentanţe ale cooperativei în
alte localităţi; aderarea cooperativei la uniuni de cooperative, retra-
gerea din acestea etc.
Deoarece adunarea generală se întruneşte rar, atunci cînd numă-
rul membrilor cooperativei depăşeşte 50 de persoane, legea prevede
că în cooperativă trebuie să fie creat obligatoriu un organ de lucru,
numit Consiliul cooperativei235. Acest organ conduce activitatea în-
treprinderii pe parcursul întregului an, iar la sfîrşit face o dare de
seamă în faţa adunării generale.
Un alt organ de conducere al cooperativei este Preşedintele. Ca
şi ceilalţi muncitori, preşedintele este angajat în baza contractului de
muncă şi primeşte salariu. Preşedintele este considerat organ execu-
tiv şi se alege de către adunarea generală pe un termen de 4 ani. El are
următoarele competenţe: a) să asigure îndeplinirea hotărîrilor adună-
rii generale; b) încheie şi desface contractele de muncă cu salariaţii
cooperativei; c) reprezintă cooperativa în relaţiile cu alte persoane.
235
Consiliul cooperativei se alege de către adunarea generală pe un termen de
pînă la 3 ani, fiind format din cel puţin 3 persoane.
253
Pe lîngă organele de conducere sus-menţionate, cooperativa mai

dispune şi de Comisia de revizie, care efectuează controale ordinare
(anuale) şi extraordinare (ori de cîte ori este necesar) privind starea
economico-financiară a cooperativei, şi anume: cîştigurile, cheltu-
ielile, posibilităţile financiare pe viitor etc. Controalele ordinare se
efectuează o singură dată în an, pe cînd controalele extraordinare pot
fi efectuate din iniţiativa proprie a comisiei, din iniţiativa adunării
generale sau la cererea a cel puţin 10% din numărul total de membri.
În urma controlului efectuat, comisia de revizie întocmeşte un raport
pe care îl prezintă adunării generale236.
Legea permite ca, în anumite situaţii, funcţiile comisiei de
cenzori să fie transmise unei companii de audit, care, în schim-
bul unor sume băneşti, va efectua controlul economico-financiar
al cooperativei.
§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative

Societatea cooperatistă nu poate avea mai puţin de cinci membri.
Calitatea de membru al societăţii cooperatiste o poate avea persoana
fizică care a atins vîrsta de 16 ani şi persoana juridică237.
Este important să cunoaştem că principalul document al coo-
perativei de producţie, în care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile
membrilor, este statutul cooperativei.
Statutul cooperativei este alcătuit din clauze generale şi speciale.
Clauzele generale din statut se referă la: a) denumirea; b) obiectul de
activitate şi scopul; c) sediul; d) contribuţia membrilor la capitalul
social; e) structura şi modul de funcţionare a organelor de conducere;
f) filialele şi reprezentanţele cooperativei. Clauze speciale din statut
sînt: a) modul de exercitare a dreptului la vot în cadrul cooperativei;
b) răspunderea individuală a membrilor; c) cota în limita căreia unii
membri pot să ia parte la fondarea cooperativei; d) felul în care se
236
237
L.Macovei. Codul civil în 1624 de tabele. - Chişinău: „Cartea” S.A.,
2002, p.47.
254
DREPTUL AFACERILOR
face intrarea noilor membri în cooperativă, retragerea şi excluderea
vechilor membri de cooperativă. În statut pot fi prevăzute şi alte cla-
uze, care nu contravin legislaţiei în vigoare.
Pornind de la dispoziţiile legilor în vigoare, şi anume: Codul
civil, Legea cu privire la cooperativele de întreprinzător nr.73/2001,
Legea cu privire la cooperativele de producţie nr.1007/2002 şi Legea
cooperaţiei de consum nr.1252/2000, putem evidenţia următoarele
tipuri de cooperative:
- cooperative de producţie;
- cooperative de întreprinzător;
- cooperative de consum.
Indiferent de tipul cooperativei, ceea ce le caracterizează mai
mult este scopul obţinerii de venituri. În caz contrar, dacă membrii
fondatori ai cooperativelor nu ar avea nici un cîştig, ei nu ar avea
interes să continue afacerea.
Cooperativele aproape că nu se deosebesc de societăţile comer-
ciale. În legătură cu aceasta, este întîlnită şi opinia potrivit căreia
adevăratele cooperative sînt numai cele de întreprinzător, pe cînd
celelalte cooperative (de producţie, de consum) nu se deosebesc cu
nimic de societăţile comerciale, fiindcă la fel urmăresc obţinerea de
profit şi împărţirea lui între membri238. În realitate, oricare dintre co-
operative urmăreşte obţinerea de profituri.
§4. Cooperativa de producţie

Definiţie. Cooperativa de producţie este o întreprindere înfiin-
ţată de către 5 sau mai multe persoane fizice în scopul desfăşurării
în comun a activităţii de producţie şi a altei activităţi economice,
bazate preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe co-
operarea cotelor de participare la capitalul acesteia, denumite în
continuare cote de participare (art.1 al Legii privind cooperativele
de producţie, nr.1007/2002).
238
255
Cu alte cuvinte, cooperativa de producţie este o întreprindere

alcătuită din cel puţin 5 persoane fizice, care sînt de acord să înceapă
un mic business împreună prin a produce ceva, se bazează pe munca
lor personală şi pe contribuţia (în bani sau în alte bunuri) adusă de ele
însele la fondarea cooperativei.
Din însăşi denumirea cooperativei rezultă că ea este fondată, în
primul rînd, cu scop de producere, şi nu în alte scopuri comerciale,
acest gen de activitate fiind caracteristic mai mult pentru întreprinde-
rile bazate pe munca colectivă din sectorul agroindustrial239.
Francezii au fost cei care au fondat cooperative de producţie, cu
scopul de a efectua împreună lucrări de construcţie şi de a confecţiona
diferite produse pe care mai apoi să le vîndă, iar beneficiile obţinute
să le împartă între asociaţi. Mai tîrziu, cooperative de producţie au
apărut în toate statele lumii.
Avantajele de bază ale cooperativei de producţie se manifes-
tă prin:
- administrarea pe principii democratice a activităţii;
- lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capita-
lului social;
- unitatea intereselor de muncă, contribuţia economică şi ajuto-
rul reciproc al membrilor cooperativei;
- răspunderea membrilor pentru datoriile cooperativei se face în
limita cotelor pe care aceștia le deţin în capitalul social.
Dezavantajele cooperativei de producţie constau în faptul că:
- pot apărea discuţii interminabile şi fără rezultat din cauza mo-
dului democratic de luare a deciziilor;
- pot apărea neînţelegeri între membri referitor la contribuţia fi-
ecăruia şi distribuirea veniturilor, care pot conduce la lichidarea co-
operativei240.
Aspecte ce ţin de fondarea cooperativei. O condiţie obligato-
rie la crearea cooperativei de producţie ţine de formarea capitalului
239
A.Каленик. Коммерческое право. - Кишинев: Business-Elita, 2004,
p.204.
240
L.Bugaian, V.Catanoi, A.Cotelnic şi al. Op.cit., p.87.
256
DREPTUL AFACERILOR
social. Acesta se formează din aporturile aduse de către membrii
cooperativei. În calitate de aport pot servi mijloacele băneşti şi bu-
nurile. Bunurile pot fi transmise cooperativei cu drept de proprieta-
te sau cu drept de folosinţă.
Încă o particularitate a cooperativei de producţie se referă la
mărimea cotei de participare deţinute de un membru al coopera-
tivei şi care nu trebuie să depăşească 20% din capitalul social al
cooperativei.
Actul constitutiv al cooperativei de producţie se numeşte sta-
tut. Acesta trebuie să cuprindă:
- denumirea şi sediul cooperativei;
- scopul şi obiectul cooperativei;
- condiţiile şi modul de primire în cooperativă şi de excludere
din cooperativă;
- modul de participare prin muncă personală a membrilor coo-
perativei la activitatea acesteia;
- modul de retribuire a muncii membrilor cooperativei;
- mărimea minimă a cotei de participare, condiţiile şi terme-
nele de depunere a aporturilor în contul acesteia, responsabilitatea
pentru încălcarea obligaţiilor privind depunerea aporturilor, pre-
cum şi modul de evaluare a aporturilor depuse în natură;
- aporturile membrilor cooperativei la capitalul social, modul
şi termenul de depunere a acestora;
- modul de reprezentare a cooperativei;
- modul de înstrăinare a cotei de participare;
- competenţa adunării generale şi modul de convocare a aces-
teia, cvorumul şi alte condiţii de validitate a hotărîrilor adunării;
- competenţa, componenţa, modul de alegere (desemnare) şi
funcţionare a consiliului cooperativei, comisiei de revizie, preşedin-
telui cooperativei şi a altor organe de conducere ale cooperativei;
- modul de formare a capitalului social şi a rezervelor (fondu-
rilor) cooperativei;
- modul de distribuire a profitului net între membrii coopera-
tivei;
257
- modul de acoperire a pierderilor de bilanţ ale cooperativei;

- lista întreprinderilor afiliate, filialelor şi a reprezentanţelor co-
operativei;
- modul de reorganizare şi lichidare a cooperativei.
Obţinerea calităţii de membru al cooperativei de producţie.
Cooperativa poate primi oricînd noi membri. Persoana care solicită
calitatea de membru depune o cerere de intrare în cooperativă. În
cerere indică faptul că este de acord să respecte prevederile legisla-
ţiei, statutul cooperativei, precum şi să execute hotărîrile organelor
de conducere ale acesteia. Decizia de primire în cooperativă sau de
refuz o adoptă adunarea generală. Refuzul de primire în cooperativă
trebuie se fie comunicat solicitantului în scris.
Membrii cooperativei de producţie dispun de următoarele
drepturi:
− să participe la conducerea societăţii, la adunările generale, să
aleagă şi să fie aleşi în organele cooperativei;
− să participe cu munca proprie la activitatea cooperativei;
− să facă propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii cooperativei;
− să ceară convocarea adunării generale extraordinare sau a
şedinţei consiliului cooperativei;
− să beneficieze de plăţi din profitul net al cooperativei;
− să beneficieze de facilităţi şi avantaje prevăzute pentru mem-
brii cooperativei;
− să înstrăineze, să gajeze, să lase prin testament cota sa de par-
ticipare;
− să aibă acces la orice informaţie privind activitatea coopera-
tivei;
− să se retragă liber din cooperativă;
− să primească valoarea de participare, precum şi alte plăţi
prevăzute de statut;
− să primească, în caz de lichidare a cooperativei, o parte din
patrimoniul rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor;
În afară de acestea, membrii cooperativei de producţie pot dis-
pune şi de alte drepturi, care nu contravin legislaţiei în vigoare, dar
sînt prevăzute în statutul cooperativei.
258
DREPTUL AFACERILOR
Paralel cu drepturile indicate mai sus, membrii cooperativei de
producţie dispun de un şir de obligaţii:
− să depună taxa de intrare şi cota de participare în termenele şi
mărimile prevăzute de statut;
− să informeze cooperativa despre orice modificare a datelor
personale introduse în statutul cooperativei;
− să poarte răspundere materială în conformitate cu legislaţia
muncii;
− să respecte alte prevederi ale legislaţiei, statutului şi ale regu-
lamentelor cooperativei, precum şi să execute hotărîrile organelor ei.
În statutul cooperativei pot fi prevăzute şi alte obligaţii ale membrilor
cooperativei de producţie.
Încetarea calităţii de membru al cooperativei. Calitatea de mem-
bru al cooperativei de producţie încetează în caz de: a) retragere din
cooperativă; b) înstrăinare a cotei de participare; c) excludere din
cooperativă; d) deces; e) reorganizare sau lichidare a cooperativei.
Cooperativa agricolă de producţie. O variantă a cooperativelor
de producţie în mediul rural sînt cooperativele agricole de producţie,
care se caracterizează prin faptul că cel puţin 50% din volumul anual
de vînzări constituie producţia agricolă obţinută de cooperativă241.
Membrii cooperativei agricole de producţie transmit cooperati-
vei pe un termen de cel puţin un an terenurile agricole care le aparţin
cu titlu de proprietate.
Dacă cooperativa dispune de surse financiare, ea are dreptul să
cumpere terenuri agricole de la alţi proprietari. Terenurile cumpărate
vor deveni proprietate comună a membrilor cooperativei.
§5. Cooperativa de întreprinzător

Cooperativa de întreprinzător este o întreprindere alcătuită
din cel puţin 5 membri persoane fizice sau juridice, în scopul de a
contribui la obţinerea profitului de către membrii ei. De exemplu,
la momentul actual piaţa Uniunii Europene şi cea din Federaţia Rusă
241
259
sînt dominate de marii producători. Pentru a putea ajunge acolo, pro-

ducătorii moldoveni se unesc, fondează cooperative de întreprinză-
tor şi exportă producţia sub un singur nume242, iar profitul obţinut îl
împart între ei.
Scopul cooperativei de întreprinzător este de a contribui la obţi-
nerea profitului de către membrii săi. În acest sens se disting coope-
rative de prelucrare, cooperative de prestări servicii, inclusiv agricole
şi de consultanţă, cooperative de economii şi împrumut etc.243
Pot avea calitatea de fondator al unei cooperative de întreprinză-
tor numai întreprinzătorii244. Cooperativele de întreprinzător se pot
fonda şi activa în toate ramurile economiei naţionale. Ele pot să prac-
tice orice gen de activitate, cu excepţia celor interzise de lege. Dacă,
pentru desfăşurarea unui gen de activitate este necesară licenţa, coo-
perativa o va obţine pînă la începutul activităţii245.
Cele mai multe cooperative de întreprinzător se axează pe do-
meniul agriculturii. În cadrul cooperativei, unii membri se ocupă
cu fructe, legume, cereale, alţii prestează servicii de mecanizare, de
reparaţie a tehnicii, de transport etc. Împreună este mai uşor de lucrat
şi veniturile sînt mai mari.
Specific pentru cooperativa de întreprinzător este faptul că mem-
brii cooperativei trebuie să participe la relaţiile economice dintre ei
şi cooperativă. Potrivit Legii privind cooperativa de întreprinzător,
nr.73/2001, cooperativa este obligată să livreze (presteze) cel puţin
50 la sută din volumul total al producţiei (serviciilor) proprii mem-
242
Cele mai mari dificultăţi producătorii le au cu vînzarea producţiei. Econo-
mia Republicii Moldova fiind o economie de piaţă, producătorul este nevoit să
lupte pentru un loc pe piaţă, la care pretind zeci de concurenţi, inclusiv din alte
ţări. Neavînd altă soluţie, pentru a reuşi în faţa concurenţei, cooperativele de în-
treprinzător par să fie soluţia cea mai bună pentru extinderea accesului pe pieţele
externe. Or, producătorul de unul singur nu are suficiente posibilităţi de a reuşi.
243
244
Acestea sînt: a) deţinătorul patentei de întreprinzător; b) întreprinzătorul
individual; c) fondatorii gospodăriei ţărăneşti; d) fondatorii societăţilor comerciale
(societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată, societatea în nume colec-
tiv, societatea în comandită); e) fondatorii întreprinderilor de stat şi municipale.
245
260
DREPTUL AFACERILOR
brilor săi şi/sau să procure (să beneficieze) de la membrii săi în vo-
lum de cel puţin 50 la sută din totalul producţiei procurate (servicii-
lor primite) de către cooperativă (art.6).
Cooperativa de întreprinzător se înregistrează la Camera Înre-
gistrării de Stat, în baza statutului. Acesta este un document care se
prezintă la organul de înregistrare şi în care se menţionează cum va
funcţiona cooperativa pe viitor. Pentru înregistrarea cooperativei de
întreprinzător este necesar să existe cel puţin 5 membri, persoane fi-
zice sau juridice. Modul de constituire, de funcţionare şi de lichidare
a cooperativei de întreprinzător este reglementat prin Legea privind
cooperativele de întreprinzător, nr.73/2001.
Un moment important este că denumirea cooperativei de între-
prinzător trebuie să conţină abrevierea „C.Î” (adică „cooperativă de
întreprinzător”). De exemplu, deplin se scrie Cooperativa de Între-
prinzător „AgroProiect”, iar pe scurt - C.Î. „AgroProiect”.
Răspunderea. Cooperativa de întreprinzător răspunde pentru
datoriile sale cu bunurile pe care le are, adică cu întreg patrimoniul
ei. Membrii cooperativei nu răspund pentru obligaţiile asumate de
cooperativă.
§6. Cooperativa de consum

Cooperativa de consum este o organizaţie necomercială, for-
mată din cel puţin 7 persoane fizice, care convin să desfăşoare îm-
preună activitatea de întreprinzător pentru satisfacerea intereselor
şi nevoilor lor de consum. Modul de constituire, de funcţionare şi
de lichidare a cooperativei de consum se reglementează prin Legea
cooperaţiei de consum, nr.1252 din 2000.
Spre deosebire de cooperativele de producţie şi cele de între-
prinzător, care au ca scop principal obţinerea profitului, în cazul
cooperativei de consum legea indică că scopul ei este unul ne-
comercial. În realitate, se întîmplă că cooperativa de consum la
fel urmăreşte obţinerea unor cîştiguri, altfel membrii ei nici nu ar
avea interes să o fondeze.
261
În prezent, majoritatea tinerilor nu prea cunosc despre existenţa

cooperativei de consum. Se susţine că cooperativa de consum din
Republica Moldova este una dintre cele mai nerentabile structuri
economice, o moştenire a fostului sistem sovietic. Cea mai răspîndită
cooperativă de consum rămîne a fi „MOLDCOOP”. Ea se ocupă cu
colectarea şi vînzarea produselor agricole, iar veniturile sînt mici.
Orice cooperativă de consum trebuie să-şi pună în faţă anumite
reguli de lucru, pe care să le respecte, şi anume:
a) să satisfacă interesele membrilor cooperativei. Cooperativa
trebuie să lucreze în aşa mod, ca să obţină venituri, iar membrii co-
operativei să fie mulţumiţi. În caz contrar, membrii cooperativei nu
ar avea nici un interes de a mai continua lucrul în cooperativă şi ea
s-ar destrăma.
b) să aibă la bază libera asociere. Membrii săi asociaţi pot intra
şi ieşi benevol în/din cooperativă, fără a fi influenţaţi de cineva.
c) să respecte principiul colaborării. În cooperativa de con-
sum, deciziile se iau în mod colegial, prin vot. Membrii coopera-
tivei se susţin reciproc şi colaborează între ei, cu partenerii eco-
nomici din ţară şi de peste hotare. În aşa mod se realizează o
dezvoltare continuă.
d) activitatea cooperativei să fie una publică. Orice membru al
cooperativei are dreptul să obţină informaţia de care are nevoie în
legătură cu activitatea cooperativei. Totuşi, în anumite situaţii, orga-
nul de conducere poate hotărî ca unele şedinţe ale cooperativei să se
desfăşoare „cu uşile închise”, iar deciziile să fie ţinute în secret.
Cine poate fi membru al cooperativei de consum. Membru
poate fi numai persoana fizică, cu capacitate de exerciţiu deplină,
care a împlinit vîrsta de 16 ani. Pentru aceasta, persoana trebuie să
depună o cerere, în care să indice numele şi prenumele, domiciliul,
locul de muncă şi bunurile pe care le depune ca cotă de participare în
capitalul social al cooperativei.
La înfiinţarea cooperativei de consum trebuie să participe cel
puţin 7 persoane. Înregistrarea se face la Ministerul Justiţiei. Coo-
perativele dintr-o anumită localitate se pot asocia şi forma uniuni te-
262
DREPTUL AFACERILOR
ritoriale. Dacă numărul cooperativelor dornice de asociere este mai
mare şi fac parte din localităţi diferite, atunci legea permite asocierea
lor în uniuni centrale.
Se interzice amestecul statului în activitatea cooperativei de
consum. În acelaşi timp, organele de stat sînt obligate să efectue-
ze regulat controale, pentru a verifica dacă cooperativele de consum
respectă prevederile legii.
Cooperativa de consum se ocupă, în principal, cu următoare-
le genuri de activitate: a) comerţul cu amănuntul; b) alimentaţia
publică; c) achiziţionarea produselor agricole şi de altă natură;
d) producerea mărfurilor de larg consum; e) activitatea de asigu-
rare, hotelieră, turismul intern şi extern, prestarea de alte servicii;
f) activitatea investiţională; g) înfiinţarea de instituţii medicale,
balneo-climaterice; h) acţiuni cultural-educative, sportive, ştiin-
ţifice, tehnice etc.; i) promovarea relaţiilor economice cu coope-
rativele din alte state; j) exportul şi importul de mărfuri, produse
şi servicii ş.a.
263
CAPITOLUL 19.
ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA
MUNICIPALĂ
§1. Întreprinderea de stat

Dispoziţii generale. Reieşind din prevederile Legii nr.845/1992
cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, art.2, statul şi autorităţile
administraţiei publice locale sunt antreprenori speciali.
Activitatea de întreprinzător a statului este o novaţie şi reprezin-
tă un fenomen social-economic complex.246
Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale care au ca-
pitalul format din bunurile transmise de fondatori la constituire sau
în timpul funcţionării, fac parte din categoria persoanelor juridice de
drept privat cu scop lucrativ.
Un autor rus, A.Businin menţionează în lucrarea sa,
“Предпринимательство”, că activitatea de întreprinzător a statului
este acea formă activităţii de întreprinzător care se desfăşoară prin
intermediul întreprinderilor constituite de:
- organele de stat, conform legislaţiei sunt împuternicite de a
gestiona proprietatea statului, adică ne referim la întreprinderile
de stat;
- organele administraţiei publice locale, ne referim la întreprin-
derile municipale.247
Atît statul, cît şi unitatea administrativ-teritorială, că persoana
juridică de drept public, poate fonda de sine stătător o persoană juri-
dică pe care o dotează cu bunuri şi care, prin înregistrare la organul
competent, dobîndeşte dreptul de a desfăşura independent activitatea
246
Doinikov I.V. Predprinimateliscoe Pravo. - Moscva: “PRIOR”, 2002,
pag. 282
247
Businin A. Predprinimatelistvo.-Moscva, 1997.-pag.52-53
264
DREPTUL AFACERILOR
de întreprinzător cu scopul de a obţine profit. Principala deosebire
a acestor întreprinderi de alte persoane juridice constă în aceea că,
la crearea lor, bunurile nu se transmit în proprietate, ci în “gestiune
operative” - întreprinderii de stat sau în “gestiune economică”- în-
treprinderii municipale.
Referitor la întreprinderea de stat şi municipală, în doctrină rusă
se menţionează că, din punct de vedere al circuitului economic, aces-
te instituţii nu sunt perfecte, deoarece participanţii acestui circuit tre-
buie să fie proprietari care de sine stătător dispun de bunurile lor. În
cazul întreprinderilor de stat şi întreprinderilor municipale, însă, la
circuitul economic participă subiecţi care nu au toate împuternicirile
unui proprietar privind dispunerea de aceste bunuri, iar împuternici-
rile proprietarului acestor bunuri sunt limitate de legislaţie.248
Definiţia şi caracterele întreprinderii de stat. Statutul juridic al
întreprinderilor de stat, modul de constituire şi de funcţionare sunt
reglementate de Codul Civil art.179, de Legea nr.845/1992 cu privire
la antreprenoriat şi întreprinderi art.20, de Legea nr.451/1994 cu pri-
vire la întreprinderea de stat şi de Hotărîrea Guvernului nr.770/1994
prin care a fost aprobat statutul – model al întreprinderii de stat.
Întreprinderea de stat este o întreprindere al cărei capital social
aparţine în întregime statului.
Întreprinderea de stat este agent economic independent cu drep-
turi de persoană juridică, care, pe baza proprietăţii de stat transmise
ei în gestiune, desfăşoară activitate de întreprinzător şi poartă răspun-
dere pentru obligaţiile sale cu toate bunurile de care dispune.249
Reieşind din noţiune, putem evidenţia următoarele caractere ale
întreprinderii de stat:
• este o persoană juridică care este constituită de Guvern sau
de autorităţile publice, împuternicită de a gestiona bunurile statului;
• capitalul social aparţine statului în întregime, adică patrimo-
248
Kommercescoe pravo: ceasti 1. Popondopulo V.F.-Moscva : Iurist, 2004.-
pag.196
249
Art.1, Legea nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat, Monitorul
Oficial nr.2/9 din 25.08.1994
265
niul ei se formează din bunuri de proprietate de stat, inclusiv propri-

etate publica;
• are dreptul de gestiune operativă asupra bunurilor calificate
ca fonduri fixe primite de la fondator, adică le posedă, le foloseşte la
destinaţie, fără dreptul de a dispune de ele doar cu autorizaţia expresă
a fondatorului, poate să dea în arendă, să le gajeze, să le transmită ca
aport la capitalul social al altor persoane juridice, să facă investiţii în
alte state;
• este constituită pentru desfăşurarea, de regulă, activităţii de
întreprinzător considerată monopol de stat, poate desfăşura şi alte
activităţi neinterzise de lege;
• poartă răspundere pentru obligaţiile sale în limita acestui pat-
rimoniu.
Întreprinderile, în general, precum şi cele de stat, în particular
sunt considerate complexe patrimoniale, adică obiecte şi nu subiecte
ale dreptului civil.250
Constituirea întreprinderii de stat. Din momentul înregistrării
de stat, întreprinderea capătă drepturi de persoană juridică. În denu-
mirea sa trebuie să fie inclusă sintagma în limba de stat “Întreprin-
derea de stat” sau abreviat “Î.S.”. Principalul gen de activitate şi
obligatoriu cuvintele “ Republica Moldova”.
Înregistrarea întreprinderii de stat se efectuează în modul sta-
bilit de Legea nr.220-XVI din 19.10.2007 cu privire la înregistrarea
de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, pu-
blicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.184-187 din
30.11.2007.
Întreprinderea de stat are dreptul să deschidă filiale şi reprezen-
tanţe, cu acordul fondatorului şi a organului care exercită controlul
asupra respectării legislaţiei antimonopol, întreprinderea de stat are
dreptul să între în componenţa asociaţiilor, concernelor şi altor aso-
ciaţi de stat ale întreprinderilor, în baza contractelor încheiate cu alţi
agenţi economici.
250
Rusu V., Focşa Gh., Curs de drept comercial, curs universitar, Chişinău
2007, pag.158-159
266
DREPTUL AFACERILOR
Ca fondatori ai întreprinderii de stat pot fi: Guvernul sau autori-
tăţile publice centrale.
Actele constitutive ale întreprinderii de stat sunt decizia fonda-
torului cu privire la înfiinţarea întreprinderii de stat şi statutul aceste-
ia, aprobat de fondator. Statutul –model al întreprinderii de stat este
aprobat de către Guvern. Conform art.2(alin.3), Legea nr.451/1994,
statutul întreprinderii de stat se aprobă de către fondator şi conţine
următoarele date:
1. Firma(denumirea ), inclusiv abreviată, şi sediul întreprinderii;
2. Data şi numărul deciziei fondatorului privind înfiinţarea între-
prinderii, sediul fondatorului;
3. Genurile de activitate;
4. Durata întreprinderii (dacă nu e indicată durata, întreprinderea
se consideră înfiinţată pe o durată nelimitată);
5. Componenţa bunurilor transmise în gestiune întreprinderii şi
mărimea capitalului social;
6. Planul şi mărimea terenului ocupat de întreprindere;
7. Răspunderea întreprinderii pentru obligaţiile sale;
8. Organele de gestiune şi control, competenta lor, modul de
constituire şi de desfăşurare a activităţii;
9. Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii (vezi An-
exa nr.2).
Statutul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin legis-
laţiei.
Funcţionarea întreprinderii de stat. Organele de conducere ale
întreprinderii de stat sunt: fondatorul, managerul şi consiliul de ad-
ministraţie.
Fondatorul îşi exercită drepturile de gestionar al întreprinderii
prin intermediul managerului-şef de întreprindere, numit prin con-
curs sau al consiliului de administraţie, prin dispoziţii exprese se sta-
bilesc atribuţiile minime ale fondatorului, ale consiliului de adminis-
traţie şi ale managerului.
Calitatea de fondator al întreprinderii de stat o are statul, repre-
zentat de Guvern sau de o altă autoritate publica centrală. Fondato-
267
rul, fiind proprietar al bunurilor transmise întreprinderii de stat, îşi

realizează prerogativele, în limitele stabilite de lege, prin organul pe
care îl reprezintă. Fondatorul are următoarele atribuţii: aprobă sta-
tutul întreprinderii, modificările şi completările acestuia; stabileşte
indicii economici ai întreprinderii; desemnează membrii consiliului
de administraţie şi managerul şi îi eliberează din funcţie; transmite
bunurile şi atribuţiile sale în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii
de întreprinzător managerului, în baza contractului.
Legiuitorul prevede că fondatorul transmite bunurile sale în ges-
tiune, adică în drept de administrare economică, care se deosebeşte
de dreptul de proprietate prin limitarea dreptului de dispoziţie. Ma-
nagerul întreprinderii de stat nu poate decide soarta bunurilor cor-
porale şi incorporale ale întreprinderii, bunuri calificate de lege ca
mijloace fixe, decît cu acordul scris al fondatorului, adică, dreptul de
administrare economică are un conţinut identic dreptului de uzufruct,
care, de asemenea, are prerogative identice dreptului de proprietate,
cu excepţia dreptului de înstrăinare. Sub incidenţa acestei dispoziţii
nu cad banii şi alte bunuri calificate drept mijloace circulante, de care
întreprinderea de stat poate să dispună ca şi proprietarul251.
Consiliul de administraţie este un organ colegial de administrare
al întreprinderii de stat, care este compus din: managerul întreprinderii,
reprezentanţi ai fondatorului şi ai colectivului de muncă, de asemenea
pot fi incluşi şi reprezentanţi ai ministerelor, organizaţiilor, specia-
lişti în domeniul de activitate a întreprinderii, în economie şi drept. În
componenţa consiliului de administrare intră de la 3 la 9 membri, care
sunt desemnaţi pe o durată de 3-5 ani. Managerul întreprinderii de stat
este din oficiu membru al consiliului de administraţie.
Consiliul de administraţie are următoarele atribuţii:
1. aprobă programul de perspectivă al dezvoltării şi planurile
anuale ale întreprinderii;
2. soluţionează, de comun acord cu fondatorul, problemele ce
se referă la intrarea întreprinderii în asociaţii şi alte uniuni şi ieşirea
din ele;
251
Roşca N.,Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.2, Chişinău 2006, pag.238-239.
268
DREPTUL AFACERILOR
3. ia măsuri ce vor asigura integritatea şi folosirea eficientă a
bunurilor întreprinderii;
4. aprobă darea de seama şi bilanţul anual al întreprinderii;
5. adoptă decizii cu privire la obţinerea, acordarea şi folosirea
creditelor în mărimea stabilită de fondator;
6. prezintă fondatorului propuneri privind modificarea şi com-
pletarea statutului întreprinderii, reorganizarea şi lichidarea între-
prinderii.
Consiliul nu are dreptul să intervină în activitatea desfăşurată de
manager conform contractului.
Răspunderea membrilor consiliului de administraţie este so-
lidară faţă de întreprindere pentru prejudiciile rezultate din înde-
plinirea hotărîrilor adoptate de ei cu abateri de la legislaţie, statutul
întreprinderii şi Regulamentului consiliului de administraţie. Acei
membri ai consiliului, care au votat împotriva unei astfel de hotărîri
sunt scutiţi de repararea prejudiciului, daca în procesul –verbal al
şedinţei a fost fixat protestul lor. Dacă în decursul a 7 zile după ce
a aflat sau trebuia să afle despre o asemenea hotărîre, a înmînat pre-
şedintelui consiliului de administraţie un protest în scris, atunci este
absolvit de răspundere membrul consiliului de administraţie care nu
a participat la şedinţă. Demisia sau destituirea membrului consiliului
de administraţie nu-l scuteşte de obligaţia de reparare a prejudiciilor
cauzate din vina lui.
Managerul întreprinderii de stat este numit prin contract (acord)
de către fondator. Managerul reprezintă organul executiv al întreprin-
derii de stat. Conform art.2 alin.(1) din Legea nr.845/1992, atribuţiile
de antreprenor al întreprinderii de stat (municipale) le execută mana-
gerul-şef de întreprindere pe baza contractului încheiat cu acesta. Tot
ce face managerul desemnat de fondator este în numele şi pe seama
întreprinderii de stat şi nu în nume propriu, aşa cum sugerează norma
citată mai sus. Contractul respectiv reglementează:
1. relaţiile dintre fondator şi manager;
2. stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor;
3. condiţiile de reziliere a contractului;
269
4. restricţiile la drepturi de folosinţă şi dispunere de patrimoniul

întreprinderii;
5. răspunderea materială a părţilor.
Potrivit art.8 al Legii nr.451/1992 cu privire la întreprinderea
de stat, managerul întreprinderii de stat are următoarele atribuţii:
1. să conducă activitatea întreprinderii şi să asigure funcţionarea
ei eficientă;
2. să asigure executarea deciziilor fondatorului şi consiliului de
administraţie;
3. să reprezinte interesele întreprinderii în relaţiile cu persoanele
fizice şi juridice, precum şi organele de justiţie;
4. să încheie contracte , elibereze procure, şi să deschidă conturi
în bancă;
5. să prezinte fondatorului propuneri coordonate cu consiliul
de administraţie privind schimbarea componenţei, reconstrucţiei,
lărgirea, reutilarea tehnică a bunurilor transmise în gestiune operativă
a întreprinderii;
6. să asigure folosirea eficientă şi reproducerea bunurilor primite
în gestiune operativă;
7. să poarte răspundere materială pentru neexecutarea sau execu-
tarea necalitativă a obligaţiunilor stabilite.
Contractul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin legis-
laţiei în vigoare.
Patrimoniul întreprinderii de stat este format din bunurile trans-
mise întreprinderii în gestiune de către fondator ( terenul, fondurile
fixe şi mijloacele circulante, alte valori, al căror cost este indicat în
bilanţul autonom al întreprinderii). Întreprinderea este obligată să
păstreze, utilizeze raţional şi să sporească bunurile de care dispune
şi să le asigure , fără autorizaţia fondatorului nu poate sa dea în aren-
dă proprietatea transmisă ei în gestiune operativă. Întreprinderea nu
poate participa cu bunurile sale la activitatea structurilor nestatale, şi
de asemenea, să investească mijloace în alte state.
Patrimoniul întreprinderii de stat este format din :
• depunerile materiale ale fondatorului;
270
DREPTUL AFACERILOR
• bunurile transmise în mod gratuit;
• investiţiile capital din contul subvenţiilor şi beneficiului;
• credite şi alte surse legale.
Mărimea capitalului social şi procedura lui de modificare se sta-
bileşte în statutul întreprinderii.
Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii de stat. Activitatea
întreprinderii încetează, în conformitate cu statutul sau şi la decizia
fondatorului prin reorganizare sau lichidarea ei. Întreprinderea de
stat poate fi reorganizată în o altă formă de întreprindere. Întreprin-
derea poate fi lichidată de către instanţa judecătorească economică
competentă în conformitate cu legislaţia.
§2. Întreprinderea municipală

Definiţie. Un alt subiect al dreptului afacerilor este întreprinderea
municipală, care în conformitate cu Regulamentul-model al întreprin-
derii municipale, adoptat prin Hotărîrea Guvernului nr.387/1994 este
considerată un agent economic cu personalitate juridică, constituită
în exclusivitate pe baza proprietăţii municipale, care, prin utilizarea
ei judicioasă, produce anumite bunuri de mărfuri (producţie), execu-
tă lucrări şi prestează servicii, necesare pentru satisfacerea cerinţelor
fondatorului sau pentru realizarea intereselor sociale şi economice
ale colectivului de muncă. Ea este în drept să practice orice gen de
activitate neiterzise de lege. Ca orice persoană juridică, întreprinde-
rea municipală poate crea filiale şi reprezentanţe.
Întreprinderea municipală are următoarele caractere:
• este persoană juridică, înfiinţată de autorităţile administraţiei
publice locale, adică prin decizia Consiliului local;
• se constituie în baza proprietăţii municipale transmise ei în
gestiune;
• are drept de gestiune economică asupra bunurilor calificate
ca fonduri fixe, primite de la fondator, adică le posedă şi le foloseşte
la destinaţie, fără dreptul de a dispune de ele; poate să le dea în arendă
sau să dispună în alt mod de bunurile sale numai în temeiul hotărîrii
fondatorului;
271
• se constituie cu scopul de a desfăşura , de regulă, activităţi

de întreprinzător de interes public pentru unitatea administrativ-
teritorială, ca persoană juridică însă, poate desfăşura şi alte
activităţi neinterzise de lege;
• poartă răspundere proprie cu întreg patrimoniul.
Constituirea întreprinderii municipale. Conform prevederi-
lor Codului Civil, şi anume art.179, întreprinderea municipală se
fondează şi se dotează de către autoritatea administraţiei publice
locale. Atît unităţile administrativ-teritoriale de nivelul întîi (sate,
comune, oraşe), cît şi de nivelul doi –(raioane), au dreptul de a
constitui întreprinderi municipale.252
Întreprinderea municipală se consideră constituită din mo-
mentul înregistrării de stat, în baza legislaţiei în vigoare, pentru
înregistrare e nevoie de următoarele acte: hotărîrea fondatorului
privind înfiinţarea întreprinderii şi statutul întreprinderii aprobat
de fondator. Conform Regulamentului model al întreprinderii mu-
nicipale, statutul întreprinderii se aprobă de către fondator, adică
unitatea administrativ-teritorială. Nici un act normativ nu prevede
expres care dintre organele unităţii administrativ-teritoriale este
competent să aprobe statutul: consiliul sau primarul (preşedintele
raionului).
Autorii: Roşca N, şi Băieşu S., consideră ca hotărîrea con-
siliului privind înfiinţarea întreprinderii municipale este una de
principiu, adică se decide însuşi faptul constituirii, bunurile care
urmează a fi transmise şi se desemnează conducătorul ei.253
Statutul întreprinderii municipale conţine următoarele cla-
uze:
• Denumirea hotărîrii fondatorului privind aprobarea statu-
tului întreprinderii, numărul şi data adoptării;
• Denumirea (firma) întreprinderii şi sediul întreprinderii (în
firmă se foloseşte cuvîntul “municipal(ă)”);
• Scopurile şi genurile de activitate ale întreprinderii;
252
Legea nr.123/2003 privind administraţia publică locală.
253
Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor, Vol.2,Chişinău,2006, pag.247
272
DREPTUL AFACERILOR
• Mărimea şi componenţa patrimoniului, trecut din propri-
etatea municipiului respectiv la balanţa întreprinderii nou-create;
• Modul de posesiune, folosinţă şi dispunere de fondul stat-
utar, precum şi schimbarea lui, sursele de formare a patrimoniului
întreprinderii, forma de repartizare a venitului şi de acoperire a
pierderilor;
• Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii254.
Funcţionarea întreprinderii municipale. Întreprinderea mu-
nicipală are aceeaşi structură organizatorică ca şi întreprinderea
de stat, adică are fondator şi conducător. Fondatorul întreprinderii
municipale este organul autoadministrării locale, care o înzestrea-
ză cu bunuri. Dacă pentru crearea şi activitatea întreprinderii sunt
necesare terenuri sau alte resurse naturale, hotărîrea privind crea-
rea întreprinderii poate fi adoptată numai dacă fondatorul prezintă
avizul pozitiv al organului teritorial de expertiză ecologică.
Conducătorul întreprinderii municipale (managerul) este
numit şi revocat de către fondator. Între fondator şi conducător se
încheie un contract, ca şi în cazul întreprinderii de stat. Conducă-
torul poartă răspundere materială pentru obligaţiile întreprinderii
conduse de el. Nimeni nu are dreptul să se amestece în activitatea
conducătorului, cu excepţia cazului în care clauzele contractuale
sau prevederile legale prevăd altfel. Conducătorul poate fi eliberat
din funcţie înainte de expirarea termenului contractual, potrivit te-
meiurilor prevăzute în contract sau lege.
Dacă e necesar, în structura administrativă a întreprinderii
poate fi inclus consiliul de directori. El este desemnat numai în
cazul în care statutul stipulează funcţiile, competenţa, condiţiile de
desemnare şi modul de funcţionare.
Patrimoniul întreprinderii municipale se constituie din fon-
duri fixe şi mijloace circulante, precum şi din alte valori, costul
cărora este reflectat în balanţă autonomă a întreprinderii. Bunurile
254
Regulamentul-model al întreprinderii municipale, adoptat prin hotărîrea
de Guvern nr.387 din 06.06.1994, Monitorul Oficial al R. Moldova nr.2/16 din
02.09.1994
273
municipale transmise de fondator aparţin doar întreprinderii în li-

mitele dreptului de gestiune economică. Întreprinderea îşi poate
înstrăina bunurile, numai în baza deciziei fondatorului.
Din momentul fondării, întreprinderea poartă răspundere,
pentru obligaţiile sale cu întregul patrimoniu al său.
Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii municipale are
loc în modul stabilit de legislaţia în vigoare, în temeiul deciziei
fondatorului.
274
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 20.
REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA
PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV
§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice

Societăţile comerciale se fondează datorită voinţei celor care
participă la fondarea acestora. Cu trecerea timpului, pot interveni
noi evenimente şi cerinţe, care ar spori sau ar reduce capacitatea şi
potenţialul societăţii fondate. În astfel de circumstanţe, se recurge la
procedura de reorganizare a societăţii comerciale.
Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de trans-
mitere a drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o per-
soană juridică existentă la o persoană juridică succesoare, care
există sau care ia naştere prin reorganizare.255
Procedura de reorganizare este reglementată de mai multe acte
normative, cum ar fi:
- Codul civil nr.1107/2002 (art.69-85, 135, 144, 178);
- Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr.1134/1997
(art.93-96);
- Legea privind societăţile cu răspundere limitată, nr.135/2007
(art. 80, 81);
- Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845/1992
(art.32, 33);
- Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali, nr.220/2007 (art. 20-22).
Reorganizarea poate fi:
1. benevolă;
2. forţată.
255
N.Roşca, S.Baieş, Op.cit, p.312
275
Reorganizarea benevolă are loc avînd ca temei hotărîrea orga-

nului suprem al societăţii, adoptată cu votul majorităţii asociaţilor.
Reorganizarea forţată poate fi efectuată avînd ca temei hotărîrea
instanţei de judecată sau a organului administrativ competent.
În procesul de reorganizare participă cel puţin două persoane
juridice.
Potrivit prevederilor alin.(1) art.69 din Codului civil, persoana
juridică se reorganizează prin fuziune (contopire şi absorbţie), dez-
membrare (divizare şi separare) sau transformare.
În continuare ne vom referi la fiecare caz de reorganizare în parte.
§2. Reorganizarea prin fuziune

Fuziunea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare
prin care două sau mai multe societăţi comerciale sau persoane
juridice cu scop lucrativ îşi unesc patrimoniile într-o singură per-
soană juridică pentru concentrarea capitalului şi sporirea rentabi-
lităţii.256
Din prevederile alin.(1) art.73 din Codul civil, rezultă că fuziu-
nea are loc prin două modalităţi:
- contopire;
- absorbţie.
Prin contopire înţelegem acel procedeu juridic prin care două
sau mai multe societăţi comerciale se unesc pentru a forma o nouă
persoană juridică (un nou subiect de drept).
Ca rezultat al contopirii, societăţile comerciale care participă la
acest procedeu de reorganizare îşi încetează existenţa, iar drepturile
şi obligaţiile acestor societăţi trec integral la subiectul de drept nou
format.
Prin absorbţie înţelegem acel procedeu juridic care are ca
efect încetarea existenţei persoanelor juridice absorbite şi trece-
rea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora la persoana ju-
ridică absorbantă.
256
N.Roşca, S.Baieş, Op. cit. p.314
276
DREPTUL AFACERILOR
Spre deosebire de contopire, în rezultatul absorbţiei, una sau mai
multe persoane juridice care dispar ca subiecte de drept (persoane
juridice absorbite), se alipesc la o alta (persoana juridică absorbantă),
ultima păstrîndu-şi personalitatea juridică şi devenind cu un potenţial
mai mare pe piaţă. Drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice ab-
sorbite trec integral la cea absorbantă.
Procedura de reorganizare prin fuziune (contopire sau absorbţie)
parcurge mai multe etape:
- Pregătirea contractului de fuziune. Din conţinutul prevederilor
art.74 din Codul civil rezultă că societăţile participante la procedura
de reorganizare prin contopire sau absorbţie sunt obligate să elabore-
ze un proiect al contractului de fuziune. Acesta va conţine:
- forma (felul) fuziunii;
- denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice participante la
fuziune;
- fundamentarea şi condiţiile fuziunii;
- patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare;
- raportul valoric al participanţilor;
- data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate per-
soanele juridice implicate în fuziune.
Dacă persoanele juridice fuzionează prin contopire, în proiectul
contractului de fuziune trebuie să se indice şi denumirea, sediul şi
organul executiv al persoanei juridice ce se constituie. La proiectul
contractului de fuziune se anexează proiectul actului de constituire
al persoanei juridice. Proiectul contractului de fuziune se întocmeşte
în scris.
În proiectul contractului de fuziune urmează să se indice date-
le de identitate ale noii societăţi comerciale, numele candidatului la
funcţia de administrator şi în alte organe.
- Informarea Camerei Înregistrării de Stat cu privire la dema-
rarea reorganizării. Avînd în vedere faptul că Camera Înregistrării
de Stat este organul care înregistrează persoanele juridice cu scop
lucrativ, orice modificare în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice
urmează a fi adusă la cunoştinţa organului respectiv.
277
Potrivit art.22 al Legii privind înregistrarea de stat a persoane-

lor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, persoa-
na juridică supusă reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris
organul înregistrării de stat despre reorganizare în termen de 30 de
zile de la data adoptării hotărîrii respective. Înştiinţarea implică con-
semnarea în Registrul de Stat a începerii procedurii de reorganizare,
iar în Registrul de Stat se înscrie menţiunea „în reorganizare”.
Pentru înscrierea în Registrul de Stat a începerii procedurii de
reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă hotărîrea de
reorganizare, adoptată de organul competent al persoanei juridice
sau de instanţa de judecată.
- Informarea creditorilor. Potrivit art.72 din Codul civil, în ter-
men de 15 zile de la adoptarea hotărîrii de reorganizare, organul exe-
cutiv al persoanei juridice participante la reorganizare este obligat să
informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice în două ediţii
consecutive ale “Monitorului Oficial al Republicii Moldova” un aviz
privind reorganizarea.
Ulterior, în decursul a două luni de la publicarea ultimului aviz,
creditorii pot să ceară persoanei juridice care se reorganizează ga-
ranţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. La aceste
garanţii creditorii pot recurge doar dacă se va demonstra că în urma
reorganizării drepturile acestor creditori la satisfacerea creanţelor vor
fi puse în pericol. Persoanele juridice participante la reorganizare răs-
pund solidar pentru obligaţiile apărute pînă la reorganizarea acestora
dacă din actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posi-
bilă determinarea succesorului.
- Inventarierea. O importanţă deosebită în procesul de fuziu-
ne constituie procedura de transmitere a patrimoniului persoanei ju-
ridice ce urmează să fie radiată către persoana juridică succesor în
drepturi. Transmiterea patrimoniului se efectuează în baza unui act
de predare-primire în care sunt reflectate activele şi pasivele socie-
tăţii. Pentru constatarea activelor şi pasivelor ce se transmit, iniţial
urmează a fi desfăşurată inventarierea în conformitate cu prevederile
normelor contabile.
278
DREPTUL AFACERILOR
Actul de predare-primire, după cum şi contractul de fuziune, se
confirmă de fondatorii persoanelor juridice care sînt implicate în fu-
ziune şi necesită a fi semnat de către toţi reprezentanţii societăţilor
comerciale participante la fuziune.
- Înregistrarea fuziunii. După expirarea a 3 luni de la ultima
publicaţie a avizului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova pri-
vind fuziunea, organul executiv al persoanei juridice absorbite sau al
persoanei juridice participante la contopire depune, la organul care a
efectuat înregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicită înregistra-
rea fuziunii.
La cerere se anexează:
a) copia autentificată de pe contractul de fuziune;
b) hotărîrea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante;
c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a plăţii
datoriilor;
d) autorizaţia de fuziune, după caz.
După înregistrarea reorganizării de către organul de înregistrare,
persoanele juridice absorbite sau cele contopite se consideră dizolva-
te şi se radiază din Registrul de Stat al persoanelor juridice.
§3. Reorganizarea prin dezmembrare

Dezmembrarea este o operaţiune tehnico-juridică de reorgani-
zare, prin care o societate comercială se împarte în două sau mai
multe societăţi comerciale independente sau în care dintr-o socie-
tate comercială se separă o parte, formînd o societate comercială
independentă.257
Dezmembrarea persoanei juridice poate avea loc prin:
1. divizare;
2. separare.
Divizarea este acea procedură de reorganizare, prin care so-
cietatea comercială se divizează în două sau în mai multe societăţi
comerciale, creînd astfel noi societăţi subiecte de drept. Divizarea
257
N.Roşca, S.Baieş, Op. cit. p.326.
279
persoanei juridice are ca efect încetarea existenţei acesteia şi trecerea

drepturilor şi obligaţiilor ei la două sau la mai multe persoane juridi-
ce care iau fiinţă.
Separarea are ca efect desprinderea unei părţi din patrimoniul
unei persoane juridice care nu-şi încetează existenţă şi transmiterea
ei către una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau
fiinţă.
Spre deosebire de divizare, care are ca efect dispariţia subiectu-
lui de drept care se dezmembrează, în cazul separării societatea co-
mercială supusă dezmembrării nu se dizolvă, respectiv nu îşi pierde
personalitatea juridică, ci doar din componenţa ei se desprind şi iau
fiinţă una sau mai multe persoane juridice, prima rămînînd să existe
şi după dezmembrare.
Procedura de reorganizare prin dezmembrare trece prin urmă-
toarele etape:
- Negocierea şi elaborarea planului de dezmembrare. Dez-
membrarea societăţii comerciale se produce în baza unui plan apro-
bat de adunarea generală.
Potrivit art.81 din Codul civil, dezmembrarea, indiferent de for-
ma ei, urmează a fi efectuată în conformitate cu proiectul de dez-
membrare, elaborat de organul executiv.
Proiectul dezmembrării trebuie să includă:
a) forma (felul) dezmembrării: prin divizare sau separare;
b) denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmem-
brează;
c) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se constitu-
ie în urma dezmembrării sau cărora li se dă o parte din patrimoniu;
d) partea de patrimoniu care se transmite;
e) numărul de participanţi care trec la persoana juridică ce se
constituie;
f) raportul valoric al participaţiunilor;
g) modul şi termenul de predare a participaţiunilor persoanelor
juridice cu scop lucrativ care se dezmembrează şi de primire a parti-
cipaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ care se con-
280
DREPTUL AFACERILOR
stituie sau care există, data la care aceste participaţiuni dau dreptul
la dividende;
h) data întocmirii bilanţului de repartiţie;
i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi.
Proiectul dezmembrării se întocmeşte în scris. La proiectul dez-
membrării se anexează proiectul actului de constituire al noii persoa-
ne juridice, după caz.
- Aprobarea proiectului dezmembrării de către organul suprem
al societăţii. Potrivit art.81 din Codul civil, proiectul dezmembrării
se aprobă de adunarea generală a participanţilor cu 2/3 din numărul
total de voturi, dacă actul de constituire nu prevede o majoritate mai
mare. Concomitent cu aprobarea proiectului dezmembrării, adunarea
generală a participanţilor aprobă, cu aceeaşi majoritate, actul de con-
stituire al noii persoane juridice şi desemnează organul ei executiv.
- Informarea Camerei Înregistrării de Stat. Indiferent de for-
ma de reorganizare, inclusiv în cazul dezmembrării, persoana juri-
dică supusă reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris organul
înregistrării de stat despre reorganizare în termen de 30 de zile de la
data adoptării hotărîrii respective. Înştiinţarea implică consemnarea
în Registrul de Stat a începerii procedurii de reorganizare, iar în Re-
gistrul de Stat se înscrie menţiunea „în reorganizare”.
Pentru înscrierea în Registrul de Stat a începerii procedurii de
reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă hotărîrea de
reorganizare, adoptată de organul competent al persoanei juridice
sau de instanţa de judecată.
- Informarea creditorilor. Fiind o formă a reorganizării, şi în
cazul dezmembrării creditorii persoanei juridice supuse reorganiză-
rii prin dezmembrare urmează a fi înştiinţaţi despre această hotărîre.
Ca şi în cazul reorganizării prin fuziune, procedura de informare a
creditorilor despre decizia de reorganizare prin dezmembrare este re-
glementată de art.72 din Codul civil.
În termen de 15 zile de la adoptarea hotărîrii de reorganizare prin
dezmembrare, organul executiv al persoanei juridice participante la
reorganizare urmează să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi
281
şi să publice în două ediţii consecutive ale “Monitorului Oficial al

Republicii Moldova” un aviz privind reorganizarea.
În decursul a două luni de la publicarea ultimului aviz, creditorii
sînt în drept să solicite persoanei juridice care se reorganizează ga-
ranţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la
garanţii aparţine creditorilor doar dacă vor dovedi că prin reorgani-
zare se va periclita satisfacerea creanţelor lor.
Creditorii sînt în drept să informeze organul înregistrării de stat
cu privire la creanţele faţă de debitorul care se reorganizează.
Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar
pentru obligaţiile apărute pînă la reorganizarea acestora dacă din ac-
tul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă deter-
minarea succesorului. Membrii organului executiv al persoanei juri-
dice participante la reorganizare răspund solidar, pe parcursul a 3 ani
de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat prin reorganizare
participanţilor sau creditorilor persoanelor juridice reorganizate.
- Inventarierea. Ca şi în cazul fuziunii, procedura de reorgani-
zare prin dezmembrare presupune necesitatea efectuării inventarierii
şi întocmirii actului de predare-primire a patrimoniului de la o soci-
etate la alta.
- Înregistrarea dezmembrării. Această etapă este expres re-
glementată de art.82, 83 din Codul civil. Astfel, organul executiv al
persoanei juridice care se dezmembrează depune, după expirarea a 3
luni de la ultima publicare privind dezmembrarea, o cerere de înre-
gistrare a dezmembrării la organul care a efectuat înregistrarea ei de
stat şi o alta la organul care va efectua înregistrarea de stat a persoanei
juridice care se constituie sau unde este înregistrată persoana juridică
la care trece o parte din patrimoniu. La cerere se anexează proiectul
dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor juridice partici-
pante, şi dovada oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plăţii
datoriilor.
La cererea depusă organului care va efectua înregistrarea de stat
a persoanei juridice care se constituie se anexează, de asemenea, ac-
tele necesare înregistrării persoanei juridice de tipul respectiv.
282
DREPTUL AFACERILOR
După prezentarea actelor respective, Camera Înregistrării de Stat
le verifică şi, dacă corespund cerinţelor legale, se face înregistrarea
divizării.
Iniţial se înregistrează societăţile constituite prin divizare şi
mai apoi se radiază societăţile dizolvate (în cazul dezmembrării
prin divizare); în cazul dezmembrării prin separare mai întîi se în-
registrează noua societate, care preia bunurile şi documentele de la
societate reorganizată, după care registratorul înscrie modificările
din actele de constituire ale societăţii care s-a reorganizat.
După înregistrarea efectuată, persoana juridică divizată se con-
sideră dizolvată şi se radiază din registrul de stat.
Ca efecte ale dezmembrării se menţionează că, de la data în-
registrării dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmem-
brate sau o parte din el trece la persoanele juridice constituite sau
existente. Noua persoană juridică sau cea existentă primeşte prin
act de transmitere şi include în bilanţul său patrimoniul primit şi,
după caz, înregistrează bunurile supuse înregistrării.
§4. Transformarea
Transformarea este o formă de organizare prin care persoa-
na juridică cu scop lucrativ îşi schimbă forma juridică de orga-
nizare a activităţii sale prin modificarea actelor de constituire în
condiţiile legii.
Procedura de transformare se desfăşoară în următoarele etape:
- Adoptarea hotărîrii privind transformarea şi elaborarea ac-
tului de constituire al societăţii în care se transformă;
- Informarea creditorilor;
- Inventarierea patrimoniului;
- Înregistrarea transformării la organul abilitat.
Hotărîrea privind reorganizarea societăţii comerciale prin
transformare din o formă juridică de organizare în alta se ia de că-
tre adunarea generală a societăţii care urmează a fi supusă transfor-
mării. Hotărîrea de transformare se adoptă cu majoritatea necesară
pentru modificarea actului de constituire, în dependenţă de forma
283
juridică de organizare a societăţii comerciale supuse transformării.

După adoptarea hotărîrii privind transformarea, în termen de 30 zile
se notifică Camera Înregistrării de Stat despre iniţierea procedurii
de reorganizare prin transformare, care va consemna la rubrica re-
spectivă din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice menţiunea „în
reorganizare”.
Potrivit art.72 din Codul civil, în termen de 15 zile de la adop-
tarea hotărîrii de reorganizare organul executiv al persoanei juri-
dice participante la reorganizare este obligat să informeze în scris
toţi creditorii cunoscuţi şi să publice în două ediţii consecutive ale
Monitorului Oficial al Republicii Moldova un aviz privind reorga-
nizarea.
Ulterior, în decursul a două luni de la publicarea ultimului aviz,
creditorii pot să ceară persoanei juridice care se reorganizează prin
transformare garanţii în măsura în care nu pot cere satisfacerea cre-
anţelor. La aceste garanţii creditorii pot recurge doar dacă se va
demonstra că în urma reorganizării drepturile acestor creditori la
satisfacerea creanţelor vor fi puse în pericol.
Inventarierea este o etapă obligatore care culminează cu întoc-
mirea actului de predare-primire a activelor şi pasivelor. Persoana
juridică transformată devine succesor al drepturilor şi obligaţiilor
persoanei juridice care s-a transformat.
La înregistrarea transformării la Camera Înregistrării de Stat,
prevederile art.82, 83 din Codul civil se aplică corespunzător.
După ce Camera Înregistrării de Stat a recepţionat actele în ter-
menul prevăzut de art.82 din Codul civil, după verificarea acestora
registratorul de stat adoptă decizia de înregistrare a transformării
sau de respingere a cererii.
Înregistrarea transformării în Registrul de Stat al Persoanelor
Juridice serveşte temei pentru modificarea ştampilei, denumirii, li-
cenţelor etc.
284
DREPTUL AFACERILOR
§5. Procedura de lichidare a persoanelor juridice
Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o acti-
vitate comercială pe durata stabilită în actul constitutiv. Uneori du-
rata societăţii se prelungeşte chiar şi după decesul asociaţilor care au
constituit societatea. Dar, orice societate comercială va sfîrşi prin a
dispărea, deoarece ea urmează acelaşi destin implacabil ca şi o per-
soană fizică: se naşte, trăieşte şi moare.258
Dizolvarea este acea operaţiune juridică prin care persoana juri-
dică cu scop lucrativ pune capăt activităţii sale de întreprinzător, cu
lipsirea acesteia de dreptul de a încheia acte juridice legate de activi-
tatea de întreprinzător.
De fapt, existenţa persoanei juridice nu încetează, ea continuă
să existe pentru a exercita operaţiunile legate de lichidarea patrimo-
niului agonisit în timpul activităţii. În acest caz, rezultă că societatea
comercială dispune de o capacitate juridică restrînsă, restrîngerea ca-
pacităţii survenind imediat demarării dizolvării.
Potrivit alin.(1) art.86 din Codul civil, persoana juridică se di-
zolvă în temeiul:
a) expirării termenului stabilit pentru durata ei;
b) atingerii scopului pentru care a fost constituită sau imposibi-
lităţii atingerii lui;
c) hotărîrii organului ei competent;
d) hotărîrii judecătoreşti în cazurile prevăzute la art.87;
e) insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în le-
gătură cu insuficienţa masei debitoare;
f) faptului că persoana juridică cu scop nelucrativ sau cooperati-
va nu mai are nici un participant;
g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire.
Din conţinutul normei sus-citate rezultă că dizolvarea persoanei
juridice poate fi de două feluri:
1. dizolvare voluntară (benevolă);
2. dizolvare forţată (în baza hotărîrii instanţei de judecată).
258
V.Rusu, Gh.Focşa, Op.cit., p.85.
285
Dizolvarea voluntară survine în următoarele cazuri:

a) expirării termenului stabilit în actul de constituire (lit.a)
alin.(1) art.86 din Codul civil).
De regulă, la fondarea societăţilor comerciale, fondatorii nu pre-
văd un termen limită de activitate a societăţii, aceasta fiind constitui-
tă pentru o activitate pe o perioadă nedeterminată. Fiind expresia vo-
inţei fondatorilor, legislaţia totuşi nu interzice constituirea societăţii
comerciale pentru activitatea acesteia pe o perioadă limitată.
Potrivit alin.(2) art.65 din Codul civil, la expirarea termenului
stabilit pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă
pînă la acel moment actele de constituire nu se modifică.
Din data constituirii persoanei juridice pe perioadă determinată
pînă la dizolvare, organul suprem poate modifica actele de constitui-
re, transformînd-o cu un termen perpetuu de existenţă.
b) atingerii scopului propus pentru care a fost constituită soci-
etatea (lit.b) alin.(1) art.86 din Codul civil).
Fondatorii constituie societatea comercială avînd ca scop obţi-
nerea de profit din activitatea de întreprinzător şi împărţirea acestuia
între asociaţi. Acest scop nu se atinge imediat la data constituirii so-
cietăţii, ci necesită o perioadă de timp. La atingerea scopului, socie-
tatea urmează să îşi înceteze activitatea.
c) imposibilitatea atingerii scopului propus pentru care a fost
constituită societatea (lit.b) alin.(1) art.86 din Codul civil).
Avînd ca scop obţinerea de profit şi împărţirea acestuia între aso-
ciaţi, în cazul imposibilităţii atingerii scopului propus la constituirea
societăţii, cum ar fi suportarea unor pierderi neaşteptate, aceasta ur-
mează a fi dizolvată, în caz contrar, societatea riscă să intre în stare
de insolvabilitate.
d) adoptarea hotărîrii de dizolvare de către organul com-
petent al persoanei juridice respective (lit.c) alin.(1) art.86 din
Codul civil).
Societatea comercială se dizolvă în baza hotărîrii organului su-
prem competent, întrucît constituirea societăţii comerciale se bazea-
ză pe voinţa asociaţilor manifestată prin actul de constituire.
286
DREPTUL AFACERILOR
Respectiv, tot ei pot decide şi în privinţa dizolvării societăţii.
Voinţa asociaţilor privind dizolvarea societăţii se manifestă în ca-
drul adunării asociaţilor care exprimă voinţa socială.
Organul competent suprem va adopta hotărîrea privind dizol-
varea în toate cazurile impuse de lege şi de interesele asociaţilor, şi
anume:
- numărul de asociaţi scade sub numărul stabilit de lege;
- numărul total al asociaţilor depăşeşte numărul stabilit de
lege;
- valoarea activelor societăţii comerciale se reduce sub nivelul
capitalului social minim stabilit de lege;
- în societatea în comandită au rămas mai mulţi asociaţi, însă
aceştia sînt numai asociaţi comanditaţi sau numai asociaţi co-
manditari, iar în decursul a 6 luni societatea nu s-a reorganizat
şi nici nu şi-a suplimentat componenţa cu categoria de asociaţi
care lipsea.
Dizolvarea forţată are loc în temeiul hotărîrii instanţei de ju-
decată.
Dizolvarea forţată va surveni:
a) în cazul insolvabilităţii sau încetării procesului de insolva-
bilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare (lit.e) alin.(1)
art.86 din Codul civil)
Procedura de insolvabilitate, precum şi încetarea procesului de
insolvabilitate, inclusiv în legătură cu insuficienţa masei debitoare,
este reglementată de Legea insolvabilităţii nr. 149/2012.
b) în cazurile prevăzute de art.87 din Codului civil
Potrivit alin.(1) art. 87 din Codul civil, instanţa de judecată di-
zolvă persoana juridică dacă:
- constituirea ei este viciată. Se consideră viciată constituirea
persoanei juridice dacă la data constituirii s-au încălcat condiţiile de
formă sau de fond ale actului de constituire. Dacă încălcarea con-
diţiilor de fond sau de formă a urmat după constituirea persoanei
juridice, la data constituirii actul de constituire respectînd exigenţele
legii, atunci acest caz nu serveşte temei de dizolvare;
287
- actul de constituire nu corespunde prevederilor legii. În acest

caz neconcordanţele actului de constituire cu exigenţele legii pot
genera din modificările operate în el de către organul suprem al per-
soanei juridice după constituirea acesteia. Dacă după constituire în
legislaţie survin careva modificări referitoare la exigenţele actului
de constituire, acesta urmează a fi racordat acestor prevederi; în caz
contrar, societatea riscă să fie dizolvată;
- nu se încadrează în prevederile legale referitoare la forma ei
juridică de organizare. Exemplu pot servi întreprinderile de arendă;
odată cu adoptarea Codului civil, o astfel de formă juridică de or-
ganizare nu se prevede. În acest caz, întreprinderile de arendă care
activau la data intrării în vigoare a Codului civil urmau să-şi modi-
fice forma juridică de organizare. În caz contrar, acestea riscau să
fie dizolvate;
- activitatea ei contravine ordinii publice. Societatea comerci-
ală care practică un gen de activitate interzis de lege sau un gen de
activitate monopol de stat activează contrar ordinii publice;
- există alte situaţii prevăzute de lege. Aici putem remarca pre-
vederile alin.(6) art.26 al Legii privind înregistrarea de stat a per-
soanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr.220/2007,
potrivit cărora Inspectoratul Fiscal Principal de Stat va prezenta
trimestrial organului înregistrării de stat informaţie despre persoa-
nele juridice care, în decurs de 12 luni de la data înregistrării, nu
au prezentat dările de seamă fiscale prevăzute de legislaţie şi nu au
efectuat operaţii pe nici un cont bancar, indicînd existenţa sau lipsa
datoriilor la bugetul public naţional, pentru a decide asupra radierii
acestora din Registrul de Stat.
Potrivit alin.(2) art.86 din0 Codul civil, dizolvarea persoanei
juridice are ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia
cazurilor de fuziune şi dezmembrare ce au ca efect dizolvarea,
fără lichidare, a persoanei juridice care îşi încetează existenţa şi
transmiterea universală a patrimoniului ei, în starea în care se gă-
sea la data fuziunii sau a dezmembrării, către persoanele juridice
beneficiare.
288
DREPTUL AFACERILOR
Potrivit alin.(2) art.23 al Legii privind înregistrarea de
stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali,
nr.220/2007, registratorul adoptă decizia cu privire la înregistra-
rea dizolvării persoanei juridice şi consemnează în Registrul de
Stat informaţia respectivă. La înregistrarea dizolvării persoanei
juridice, organul înregistrării de stat înscrie în Registrul de Sat
menţiunea „în lichidare”. Din acest moment se interzice partici-
parea persoanei juridice în lichidare în calitate de fondator (aso-
ciat) al altei persoane juridice.
Lichidarea societăţilor comerciale constituie un ansamblu
de operaţiuni, avînd ca scop încheierea afacerilor aflate în curs de
desfăşurare, la data dizolvării societăţii, transformarea activului şi
împărţirea între asociaţi a sumelor de bani rămase după efectuarea
plăţilor.259
Prin lichidare se înţelege toate operaţiunile, care au drept scop
terminarea afacerilor în curs în momentul declarării dizolvării, ast-
fel încît să se poată obţine realizarea activă, plata pasivului şi repar-
tizarea activului patrimonial net între asociaţi.
Procedura de lichidare trece prin mai multe etape:
- desemnarea lichidatorului şi intrarea acestuia în funcţie cu
transmiterea către el a patrimoniului societăţii;
- notificarea creditorilor şi publicarea avizului în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova;
- înaintarea creanţelor către societatea care se dizolvă;
- întocmirea bilanţului de lichidare;
- satisfacerea (stingerea, achitarea) creanţelor;
- repartizarea între asociaţi a activelor rămase după satisfacerea
creanţelor;
- înaintarea actelor Camerei Înregistrării de Stat;
- adoptarea de Camera Înregistrării de Stat a deciziei de radiere
a societăţii din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
Principiile caracteristice procedurii de lichidare sînt urmă-
toarele:
259
R.P.Vonică. Op.cit., p.153.
289
1. Personalitatea juridică a societăţii comerciale subzistă pen-

tru nevoile lichidării260
Potrivit alin.(3) art.86 din Codul civil, persoana juridică conti-
nuă să existe şi după dizolvare în măsura în care este necesar pentru
lichidarea patrimoniului. Din dispoziţia acestui articol rezultă că con-
tinuarea existenţei personalităţii juridice se referă la toate elementele
persoanei juridice: structura organizatorică, patrimoniul, scopul.
Astfel, organul suprem al societăţii continuă să îşi exercite atri-
buţiile. Administratorul devine lichidator, dacă organul suprem sau
instanţa de judecată nu desemnează o altă persoană.
Patrimoniul există, nu dispare. Scopul societăţii comerciale se
modifică în sensul că, din data demarării procedurii de lichidare,
scopul este cel de a satisface creanţele creditorilor, împărţirea patri-
moniului între asociaţi şi radierea societăţii.
Persoana juridică dispune de capacitate juridică restrînsă. Per-
sonalitatea juridică dispare doar după finalizarea procedurii de lichi-
dare, odată cu radierea societăţii din Registrul de Stat al Persoanelor
Juridice.
2. Lichidarea este prevăzută în favoarea asociaţilor
De regulă, lichidarea nu poate interveni la cererea creditorilor
societăţii, cu excepţia cazului de lichidare conform prevederilor Le-
gii insolvabilităţii, nr.149/2012.
Mai întîi, urmează ca creditorii să îşi înainteze creanţele faţă
de societatea aflată în procedură de lichidare, şi doar după achitarea
integrală a acestora patrimoniul rămas va fi împărţit între asociaţi
proporţional participaţiunii în capitalul social.
3.Lichidarea societăţii este obligatorie
Odată cu dizolvarea persoanei juridice, lichidarea este obligatorie.
Lichidarea nu survine în cazul demarării procedurii de reorganizare.
Odată cu deschiderea procedurii de lichidare, se modifică
obiectul şi scopul persoanei juridice. Administratorul devine lichi-
dator, dacă organul suprem al societăţii sau instanţa de judecată nu
desemnează o altă persoană. Dreptul de reprezentare a intereselor
260
290
DREPTUL AFACERILOR
societăţii şi de gestiune a patrimoniului societăţii trece de la admi-
nistrator la lichidator.
Procedura de lichidare a persoanelor juridice parcurge urmă-
toarele etape:
1. Desemnarea lichidatorului
Prin hotărîrea organului suprem al persoanei juridice sau prin
hotărîrea instanţei de judecată se desemnează lichidatorul. Dacă
prin hotărîre nu se desemnează lichidatorul, atunci administratorul
devine din oficiu lichidator.
Acesta urmează să notifice imediat Camera Înregistrării de Stat,
să prezinte hotărîrea de desemnare a sa în această funcţie, iar orga-
nul de înregistrare va opera menţiunile despre lichidator în rubrica
respectivă în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
2. Informarea creditorilor
Potrivit art.91 din Codul civil, după înregistrarea desemnării
sale, lichidatorul publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldo-
va, în două ediţii consecutive, un aviz despre lichidarea persoanei
juridice şi, în termen de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor cu-
noscut despre lichidare şi despre termenul de înaintare a creanţelor.
3. Înaintarea creanţelor
Conform art.92 din Codul civil, termenul de înaintare a creanţe-
lor este de 6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova. Prin hotărîrea de lichidare se poate
prevedea un termen mai lung. Dacă lichidatorul respinge creanţa,
creditorul are dreptul ca, în termen de 30 de zile de la data cînd a
fost informat despre respingerea creanţei, să înainteze o acţiune în
instanţa de judecată privind încasarea datoriilor.
4. Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare
Lichidatorul, în termen de 15 zile de la data expirării termenului
de înaintare a creanţelor, este obligat să întocmească un proiect al
bilanţului de lichidare, care să reflecte valoarea de bilanţ şi valoarea
de piaţă a activelor, inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice
recunoscute de lichidator şi datoriile care se află în curs de examina-
re în instanţa de judecată.
291
Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare orga-

nului sau instanţei de judecată care a desemnat lichidatorul. Dacă
din proiectul de lichidare rezultă un excedent al pasivelor faţă de
active, lichidatorul este obligat să declare starea de insolvabilitate.
5. Lichidarea activului şi pasivului societăţii
Prin lichidare a activului societăţii se înţelege:
- transformarea bunurilor societăţii în bani;
- încasarea creanţelor de la debitorii societăţii.
Ca bunuri ce urmează a fi supuse procedurii de transformare în
bani (de vînzare) sunt bunurile mobile, imobile, corporale, incor-
porale, bunurile aduse ca aport în natură la momentul constituirii
societăţii, bunurile dobîndite pe parcursul activităţii societăţii.
Încasarea creanţelor de la debitorii societăţii de asemenea este o
procedură de durată. Dacă debitorii nu sînt de acord să restituie da-
toriile, atunci lichidatorul are obligaţia de a solicita încasarea forţată
a acestora prin intermediul instanţei de judecată.
Prin lichidare a pasivului societăţii se înţelege însăşi achita-
rea datoriilor creditoare pe care le are societatea aflată în proce-
dură de lichidare. Această procedură urmează imediat finalizării
procedurii de lichidare a activului, deoarece mijloacele băneşti
sînt obţinute în urma vînzării patrimoniului societăţii şi încasării
datoriilor debitoare.
Potrivit art.96 din Codul civil, activele persoanei juridice cu
scop lucrativ dizolvate care au rămas după satisfacerea pretenţiilor
creditorilor sunt transmise de lichidator participanţilor proporţional
participaţiunii lor la capitalul social.
Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte raportul privind
lichidarea, care reflectă mărimea şi componenţa activelor rămase.
Dacă 2 sau mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei
juridice, lichidatorul întocmeşte un proiect de repartizare a active-
lor, în care stabileşte principiile de repartizare. Lichidatorul persoa-
nei juridice dizolvate, cu consimţămîntul participanţilor, poate să
nu înstrăineze bunurile ei dacă nu este necesar pentru satisfacerea
creanţelor creditorilor.
292
DREPTUL AFACERILOR
Proiectul de împărţire a activelor, calculele şi raportul privind
lichidarea se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de jude-
cată care a desemnat lichidatorul. Organul sau instanţa care a de-
semnat lichidatorul poate introduce modificări în proiectul de îm-
părţire, luînd în considerare voinţa participanţilor.
Potrivit art.98 din Codul civil, activele persoanei juridice di-
zolvate nu pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite decît după 12
luni de la data ultimei publicări a avizului privind dizolvarea şi după
două luni din momentul aprobării bilanţului lichidării şi a planului
de repartizare a activelor, dacă aceste documente nu au fost con-
testate în instanţă de judecată sau dacă cererea de contestare a fost
respinsă printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă.
6. Radierea persoanei juridice
După repartizarea activelor nete între asociaţii societăţii în pro-
ces de lichidare, în termen de 2 luni din momentul aprobării bilan-
ţului de lichidare, lichidatorul va depune la Camera Înregistrării de
Stat o cerere prin care va solicita radierea persoanei juridice din
Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
Potrivit art.24 al Legii nr.220/2007, pentru radierea persoanelor
juridice din Registrul de stat se depun următoarele documente:
a) cererea de radiere, conform modelului aprobat de organul
înregistrării de stat;
b) bilanţul de lichidare şi planul de repartizare a activelor, apro-
bate de organul sau instanţa de judecată care a desemnat lichidatorul;
c) documentul ce confirmă lipsa datoriilor la bugetul public na-
ţional, depus în conformitate cu procedura prevăzută;
d) copiile avizelor de reorganizare sau lichidare a persoanei ju-
ridice, publicate conform art.72 sau 91 din Codul civil.
Pînă la depunerea documentelor privind radierea din Registrul
de Stat, persoana juridică în lichidare este obligată, pe propria răs-
pundere, să închidă contul (conturile) bancar(e) şi să predea ştampi-
la pentru distrugere organului abilitat.
În cazul în care este în vigoare hotărîrea instanţei de judecată
privind lichidarea şi radierea persoanei juridice din Registrul de Stat,
293
depunerea documentelor prevăzute la alin.(1) nu este necesară.

Registratorul Camerei Înregistrării de Stat adoptă decizia de ra-
diere în termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii de ra-
diere, care poate fi atacată în instanţa de judecată de către persoana
care se consideră lezată în drepturi.
Potrivit art.100 din Codul civil, dacă, după radierea persoanei
juridice, mai apare un creditor sau un îndreptăţit să obţină soldul ori
dacă se atestă existenţa unor active, instanţa de judecată poate, la ce-
rerea oricărei persoane interesate, să redeschidă procedura lichidării
şi, dacă este necesar, să desemneze un lichidator. În acest caz, per-
soana juridică este considerată ca fiind existentă, dar în exclusivita-
te în scopul desfăşurării lichidării redeschise. În acest caz, organul
înregistrării de stat adoptă, din oficiu, decizia de restabilire a datelor
din Registrul de Stat potrivit situaţiei de pînă la radierea persoanei
juridice. Dacă instanţa de judecată desemnează un nou lichidator, în
Registrul de Stat se vor înscrie datele lichidatorului desemnat.
Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor îndreptăţite
restituirea a ceea ce au primit peste partea din active la care aveau
dreptul.
§6. Lichidatorul persoanei juridice
Odată cu derularea procedurii de lichidare, organul suprem al
persoanei juridice sau instanţa de judecată, desemnează prin hotă-
rîrea de derulare a procedurii de lichidare, un lichidator.
Conform prevederilor alin.(1) art.90 din Codul civil, poate fi
lichidator orice persoană fizică majoră cu capacitate deplină de
exerciţiu care are cetăţenia Republicii Moldova şi domiciliază pe
teritoriul ei. Prin lege, pot fi stabilite condiţii suplimentare pentru
persoana lichidatorului.
Potrivit alin.(2) art.35 al Legii cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi, nr.845/1992, sînt impuse unele condiţii speciale pen-
tru lichidatori, şi anume: trebuie să dispună de studii superioare, să
posede cunoştinţe şi experienţă în domeniu şi să fie înregistrată ca
întreprinzător individual. Aceste cerinţe suplimentare nu sînt apli-
cabile la moment, deoarece activitatea de lichidator al societăţilor
294
DREPTUL AFACERILOR
comerciale nu poate fi calificată ca activitate de întreprinzător, ceea
ce ar submina interesele asociaţilor.
La art.90 din Codul civil se prevede posibilitatea desemnării la
aceeaşi societate a mai multor lichidatori. În acest sens, alin.(5) al
normei sus-citate, dispune că în cazul desemnării mai multor lichi-
datori, aceştia reprezintă persoana juridică în comun dacă actul de
constituire sau hotărîrea prin care sînt desemnaţi nu prevede altfel.
Din momentul desemnării sale, lichidatorul notifică Camera În-
registrării de Stat despre desemnarea sa în această funcţie, prezent-
înd hotărîrea organului suprem al societăţii sau hotărîrea instanţei
de judecată şi comunicînd datele de identitate, cu prezentarea speci-
mentului semnăturii.
În exercitarea atribuţiilor sale, lichidatorul dispune de următoa-
rele împuterniciri:
- valorifică (stinge, achită) creanţele faţă de creditori;
- transformă în bani bunurile societăţi;
- execută şi finalizează operaţiunile rezultate din contractele în-
cheiate de societatea aflată în procedură de lichidare;
- întocmeşte inventarul şi elaborează proiectul bilanţului de li-
chidare;
- păstrează patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredin-
ţat de administratori;
- întocmeşte şi ţine un registru şnuruit al tuturor operaţiunilor
lichidării în ordinea lor cronologică şi al tranzacţiilor cu patrimoniul
societăţii.
Potrivit alin.(9) art.90 din Codul civil, lichidatorul poate fi revo-
cat oricînd de organul sau de instanţa de judecată care l-a desemnat.
Prin aceeaşi hotărîre se desemnează un alt lichidator. Lichidatorul
revocat prezintă lichidatorului succesor un raport cu privire la ac-
tivitatea pe care a desfăşurat-o. Dacă succesorul este desemnat de
instanţa de judecată, raportul se prezintă instanţei de judecată.
Remunerarea lichidatorului este stabilită de organul sau de in-
stanţa de judecată care l-a desemnat, cu excepţia cazurilor prevăzute
de lege.
295
CAPITOLUL 21.
INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR
§1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate

Societatea care activează într-un mediu economic ce se carac-
terizează printr-o instabilitate majoră trebuie să posede un grad înalt
de flexibilitate, în special luîndu-se în considerare că în Republica
Moldova, pe lîngă influenţa negativă a factorilor economici (cerere
scăzută, nivel jos al puterii de cumpărare etc.), influenţează negativ
şi factorii juridici (elaborarea legilor privind activitatea economică
fără să se respecte interesele agenţilor economici, modificarea frec-
ventă a actelor normative etc.), creînd astfel obstacole adiţionale.
Ajunse în situaţii dificile, întreprinderile se confruntă cu o
problemă majoră: cum să gestioneze patrimoniul ca în final să se
poată salva de la lichidare definitivă? Toate speranţele sînt puse
în managementul financiar, în sarcina căruia ar trebui să intre ges-
tionarea corectă a masei debitoare şi luarea deciziilor oportune
pentru a salva situaţia. Deoarece la un management eficient se
apelează prea tîrziu, întreprinderile aflîndu-se deja în proces de
insolvabilitate, acestora le vine foarte greu să modifice cursul de-
rulării evenimentelor.
Intentarea, derularea şi încetarea proceselor de insolvabilitate a
debitorilor aflaţi în incapacitate de plată este prevăzută de Legea in-
solvabilităţii nr.149 din 29.06.2012261. Odată cu intrarea în vigoare a
Legii insolvabilităţii nr. 149/2012, a fost abrogată Legea insolvabi-
lităţii nr.632 din 14.11.2001, cu excepţia alin. (1)-(4) art. 73.
Termenul de faliment are două accepţiuni: în sens economic şi
în sens juridic.
261
Legea insolvabilităţii nr.149 din 29.06.2012, Monitorul Oficial al Republi-
cii Moldova nr.193-197, 2012 în vigoare din 14.03.2013.
296
DREPTUL AFACERILOR
În sens economic, falimentul desemnează starea financiară a
unei persoane care nu poate să satisfacă cerinţele creditorilor săi.
În sens juridic, falimentul are două sensuri: în sens larg, prin
faliment este desemnată o instituţie juridică, un ansamblu de norme
juridice ce reglementează relaţiile în legătură cu urmărirea bunurilor
debitorului insolvabil, indiferent de faptul dacă debitorul este supus
lichidării sau îşi restabileşte capacitatea de plată. În sens restrîns, fa-
limentul reprezintă un ansamblu de norme juridice, conform cărora
bunurile debitorului sînt expuse vînzării, banii se împart între credi-
tori, iar debitorul insolvabil persoană fizică este privat de statutul de
întreprinzător, iar cel persoană juridică se lichidează.262
Prin termenul “insolvabilitate” se înţelege o stare deficitară
a patrimoniului debitorului, concretizată în depăşirea valorică a
elementelor active de către elementele pasive, avînd drept conse-
cinţă imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obţine prin
executare silită plata datoriilor ajunse la scadenţă.263
Conform art.2 al Legii insolvabilităţii, insolvabilitatea este defi-
nită ca situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacita-
tea de a îşi onora obligaţiile de plată, constatată prin act judecătoresc
de dispoziţie.
Incapacitatea de plată reprezintă o insuficienţă a lichidităţilor,
o absenţă a fondurilor băneşti şi altor bunuri necesare pentru plata
obligaţiilor scadente, o stare în care debitorul nu poate într-un ritm
satisfăcător să mobilizeze resursele financiare necesare acoperirii
datoriilor sale comerciale.
Imposibilitatea de a-şi achita creanţele poate fi consecinţa in-
suficienţei de numerar (insolvenţă sau insolvabilitate relativă) sau
insuficienţă de active (insolvabilitate absolută).
Insolvenţa este o împrejurare ce declanşează procesul de insol-
vabilitate şi nu presupune în mod necesar ca activul patrimoniului
262
Dr. Nicolae Roşca, Dr. Sergiu Baieş “Dreptul afacerilor”, Volumul I, Chi-
şinău – 2004, pag.375.
263
“Dicţionar de drept privat”, Profesor universitar, dr. Mircea Duţu, ediţia a
II-a, Editura “Mondan”, Bucureşti, 2002, pag.422.
297
debitorului să fie mai mic decît pasivul acestuia; ea poate surveni

chiar atunci cînd activul depăşeşte pasivul, dacă elementele active
nu pot satisface, în ritm constant nevoile de acoperire a pasivului
(cum sînt cazurile în care elementele active nu sînt lichide, sau, fi-
ind investite în operaţii de lungă durată, nu pot fi afectate plăţilor
datoriilor). În aceste situaţii, debitorul ar putea transforma activele
sale în mijloace financiare, care ar soluţiona situaţia dificilă în care
a intrat debitorul.
Insolvabilitatea absolută prezintă situaţia debitorului în care va-
loarea pasivelor depăşeşte valoarea activelor, adică mărimea crean-
ţelor creditoare este mai mare decît posibilităţile de achitare din par-
tea debitorului, iar mărimea totală a creanţelor va fi achitată parţial.
Rolul managementului financiar la întreprinderile aflate în di-
ficultate joacă un rol primordial; de el şi de abilităţile conducerii
întreprinderii depinde succesul în activitatea economică.
Potrivit art.2 al Legii insolvabilităţii, procedura de insolvabilita-
te este procedura prin care debitorul intră, după o perioadă de obser-
vaţie, în procedură de restructurare sau în procedură a falimentului.
Procesul de insolvabilitate are următoarele caractere juridice:
a) judiciar – procesul de insolvabilitate este intentat de către
instanţa de judecată (Curţile de Apel), se derulează sub supraveghe-
rea instanţei de judecată, participanţii la acest proces fiind obligaţi
să sesizeze neîntîrziat instanţa de judecată neîntîrziat despre orice
circumstanţe relevante procesului de insolvabilitate;
b) unitar – procesul de insolvabilitate presupune că tuturor de-
bitorilor li se aplică aceleaşi principii de derulare a procesului de
insolvabilitate, iar toate bunurile debitorului la data intentării pro-
cesului de insolvabilitate, precum şi cele pe care el le dobîndeşte
pe parcursul procesului fac parte din masa debitoare (activă) şi se
folosesc exclusiv întru derularea procesului de insolvabilitate;
c) public – după intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa
de judecată este învestită prin lege să supravegheze procedura publi-
că a insolvabilităţii, iar în conformitate cu prevederile alin.(1) art.250
al Legii insolvabilităţii instanţa de insolvabilitate ţine registrul cau-
298
DREPTUL AFACERILOR
zelor de insolvabilitate, în care se fac menţiuni despre fiecare cauză
de insolvabilitate examinată sau în curs de examinare. La registru are
acces orice persoană, iar instanţa de judecată eliberează persoanelor
interesate extrase din registrul cauzelor de insolvabilitate;
d) colectiv – conform Legii insolvabilităţii, creanţele se exe-
cută conform rangului validat de instanţa de judecată în tabelul cre-
anţelor. Achitarea începe doar după validarea creanţelor la şedinţa
Adunării creditorilor de validare. Dacă activele repartizate vor fi in-
suficiente pentru întreaga categorie de creditori, repartizarea masei
debitoare va fi efectuată proporţional ponderii creanţelor;
e) concursual – presupune că această procedură urmăreşte sa-
tisfacerea creanţelor tuturor creditorilor care vin în concurs la exe-
cutarea impusă a debitorilor.
§2. Participanţii la procesul de insolvabilitate

În procesul de insolvabilitate sînt implicaţi următorii partici-
panţi:
1. debitorul insolvabil;
2. administratorul insolvabilităţii/lichidatorul;
3. organele creditorilor;
4. alte organe de stat autorizate;
5. instanţa de judecată (de insolvabilitate).
Debitorul insolvabil. Art.2 al Legii insolvabilităţii prevede
că debitor este orice persoană, indicată la art.1 alin.(2), care are
datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor fiscale,
împotriva căreia a fost depusă în instanţă de judecată o cerere de
intentare a unui proces de insolvabilitate.
Din definiţia legală putem deduce că, pentru a deveni debitor,
persoana trebuie să întrunească, concomitent, două condiţii:
1. să aibă datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a crean-
ţelor fiscale. Scadenţă este creanţa, ajunsă la o anumită dată cînd se
împlineşte termenul care afectează obligaţia de plată;
2. existenţa cererii de intentare a procesului de insolvabilitate,
depusă în instanţa de judecată.
299
Procesului de insolvabilitate pot fi supuse atît persoanele juridi-

ce, cît şi persoanele fizice care practică activitate economică.
Persoanele juridice în privinţa cărora poate fi intentat un proces
de insolvabilitate pot fi:
a) societăţi comerciale:
- societăţi în nume colectiv;
- societăţi în comandită;
- societăţi cu răspundere limitată;
- societăţi pe acţiuni;
b) cooperative;
c) întreprinderi de stat şi întreprinderi municipale;
d) organizaţii necomerciale:
- asociaţii;
- fundaţii;
- instituţii.
Nu poate fi intentat procesul de insolvabilitate persoanelor ju-
ridice de drept public, inclusiv Statului, Parlamentului, Preşedinţi-
ei, Guvernului (ministerelor, agenţiilor, inspectoratelor), instanţelor
de judecată, Curţii de Conturi, Curţii Constituţionale, Procuraturii,
Centrului Naţional Anticorupţie, Băncii Naţionale a Moldovei, Co-
misiei Naţionale a Pieţei Financiare, Camerei de Comerţ şi Indus-
trie, unităţilor administrativ-teritoriale (consiliilor municipale şi lo-
cale, primăriilor, preturilor).
Legea insolvabilităţii nu se aplică băncilor.
Persoanele fizice în privinţa cărora poate fi intentat proces de
insolvabilitate sînt acelea care desfăşoară activitate economică, şi
anume:
a) fondatori de întreprinderi individuale/întreprinzător indivi-
dual;
b) fondatori de gospodării ţărăneşti (de fermier);
c) titulari de patente de întreprinzător.
Nu pot avea statut de debitor şi nu poate fi intentat proces de in-
solvabilitate în privinţa persoanelor fizice care nu practică activitate
economică (consumatorii).
300
DREPTUL AFACERILOR
Pentru a intenta un proces de insolvabilitate în privinţa unei per-
soane, este necesar ca viitorul debitor să întrunească unele condiţii
obligatorii:
- să fie înregistrat pe teritoriul Republicii Moldova. Organele
abilitate cu împuternici de înregistrare sînt: Camera Înregistrării de
Stat; primăriile localităţilor de domiciliu al persoanelor fizice viitori
fondatori ai gospodăriilor ţărăneşti; inspectoratele fiscale teritoriale
ale raioanelor localităţilor de domiciliu al persoanelor fizice viitori
titulari de patente de întreprinzători; Ministerul Justiţiei al Republi-
cii Moldova pentru organizaţii necomerciale etc;
- să desfăşoare activitate de întreprinzător. Activitatea de între-
prinzător presupune punerea în circuitul civil a bunurilor întreprin-
zătorilor, încheierea contractelor, prestarea serviciilor, executarea
lucrărilor, vînzarea bunurilor, avînd ca scop bine determinat obţine-
rea de beneficii, din care urmează a fi achitate impozitele şi taxele
în mărimea şi termenele stabilite de legislaţia fiscală. Anume din ac-
tivitatea economică se formează creanţele faţă de creditori, care ca
ultimă speranţă de recuperare a datoriilor depun cereri, de intentare
a procesului de insolvabilitate.
- să se afle în stare de insolvabilitate. Starea de insolvabilitate
prezumă situaţia deficitară a patrimoniului debitorului, concretizată
în depăşirea valorică a elementelor active de către elementele pasi-
ve, avînd drept consecinţă imposibilitatea, pentru creditorii acestuia,
de a obţine prin executare silită plata datoriilor ajunse la scadenţă.
Debitorul are următoarele drepturi:
a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată prin care
să solicite intentarea în privinţa sa a procesului de insolvabilitate;
b) în cazul în care nu este de acord cu hotărîrea judecătorească
privind intentarea procesului de insolvabilitate în privinţa sa sau cu
alte acte judecătoreşti de procedură, să conteste legalitatea actelor
judecătoreşti;
c) să participe la şedinţele instanţelor de judecată, la şedinţele
adunării creditorilor sau ale comitetului creditorilor;
301
d) să depună Planul procedurii de restructurare a debitorului şi

să solicite aplicarea Planului;
e) în cazul în care Planul procedurii de restructurare a fost pro-
pus de administratorul insolvabilităţii, debitorul are dreptul de a se
expune printr-o referinţă referitor la conţinutul lui;
f) să reintre în dreptul de administrare a masei debitoare în con-
diţiile alin.(1) art.210 al Legii insolvabilităţii;
g) să ia cunoştinţă de toate măsurile întreprinse de către ceilalţi
participanţi la procesul de insolvabilitate, de conţinutul dosarului ju-
diciar al insolvabilităţii, să propună administratorului insolvabilită-
ţii soluţii pentru unele circumstanţe apărute pe parcursul procesului
de insolvabilitate.
Debitorul are următoarele obligaţii:
a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată, solicit-
înd intentarea procesului de insolvabilitate (art.14). Conform aces-
tei norme debitorul este obligat să depună cerere introductivă dacă
există temeiul general (incapacitatea de plată a debitorului) şi teme-
iul special (supraîndatorarea debitorului persoană juridică).
b) să prezinte informaţii şi explicaţiile necesare, potrivit art.83
al Legii nr. 149/2012. Pentru a asigura veridicitatea informaţiilor şi
explicaţiilor date de debitor, conform alin.(1) art.85 al Legii insol-
vabilităţii, instanţa de judecată cere debitorului să semneze, înainte
de prima adunare a creditorilor, următoarea declaraţie: „Declar, pe
onoarea şi răspunderea mea, că orice informaţie, orală sau scrisă, pe
care o voi prezenta instanţei de insolvabilitate despre patrimoniul
debitorului şi despre activitatea lui de întreprinzător sau despre orice
alt fapt pe care îl cunosc este adevărată şi completă”.
c) de a nu fi membru al unui organ de conducere sau de suprave-
ghere a unei persoane juridice, lichidator al unei persoane juridice,
manager al unei întreprinderi individuale ori administrator/lichida-
tor într-un proces de insolvabilitate (art.86);
d) de a participa la şedinţele instanţei de judecată, la adună-
rile creditorilor şi/sau la şedinţele comitetului creditorilor (alin.
(3) art.88).
302
DREPTUL AFACERILOR
Conform alin.(1) art.84 al Legii nr.149/2012, după intentarea
procedurii de insolvabilitate, instanţa de insolvabilitate, din oficiu
sau la cererea administratorului insolvabilităţii/lichidatorului, poate
obliga debitorul sau reprezentantul organelor lui de conducere să nu
părăsească teritoriul Republicii Moldova fără permisiunea sa expre-
să în cazul în care există dovezi că acesta ar putea să se ascundă sau
să se eschiveze de la participarea la procedură.
Administratorul insolvabilităţii/lichidatorul. Conform art.2
al Legii insolvabilităţii, administrator al insolvabilităţii este persoa-
na desemnată în condiţiile prezentei legi pentru supravegherea şi/
sau administrarea debitorului în perioada de observaţie, în procesul
de insolvabilitate şi/sau pe durata restructurării în conformitate cu
competenţele stabilite de prezenta lege.
Potrivit aceleiaşi norme, lichidator este persoana desemnată
în condiţiile legii să conducă activitatea debitorului în cadrul pro-
cedurii falimentului, atît în procedura generală, cît şi în procedură
simplificată, în conformitate cu competenţele stabilite de prezenta
lege.
În sensul Legii nr.149/2012, prin termenul „administrator” se
înţelege:
1. administrator provizoriu;
2. administrator al procesului de insolvabilitate.
Administratorul provizoriu este desemnat din data emiterii, de
către instanţa de insolvabilitate, a încheierii privind admiterea spre
examinare a cererii introductive şi punerea sub observaţie a debito-
rului, şi activează şi îşi păstrează acest statut pînă la data intentării
procedurii de insolvabilitate.
Condiţiile necesare pentru desemnarea în funcţia de administra-
tor provizoriu sînt aceleaşi ca şi la administratorul insolvabilităţii.
Întru executarea atribuţiilor sale, administratorul provizoriu este
în drept să intre în spaţiile de serviciu ale debitorului şi să studieze
documentele aflate acolo. Debitorul este obligat să pună la dispozi-
ţia administratorului provizoriu documentele activităţii economice
şi documentele de evidenţă contabilă.
303
Funcţiile administratorului provizoriu încetează la data pronun-

ţării hotărîrii de intentare a procedurii de insolvabilitate, din această
dată în rol intrînd administratorul insolvabilităţii.
Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile începînd
cu data intentării procedurii de insolvabilitate şi pînă la intrarea de-
bitorului în procedura de faliment, sau pînă la încetarea supraveghe-
rii în cadrul planului procedurii de restructurare.
Examinînd raportul administratorului provizoriu, instanţa de
judecată hotărăşte în privinţa intentării procesului de insolvabilitate
sau al respingerii cererii introductive.
În caz de intentare a procesului de insolvabilitate, instanţa de
judecată desemnează, în aceeaşi hotărîre, administratorul insolva-
bilităţii care va reprezenta interesele debitorului pe parcursul între-
gului proces.
Conform alin.(2) art.73 al Legii insolvabilităţii nr. 632/2001264
pentru a putea fi desemnată în calitate de administrator al insolvabi-
lităţii, persoana fizică trebuie să corespundă următoarelor criterii:
a) să fie cetăţean al Republicii Moldova, cu domiciliu perma-
nent pe teritoriul ei;
b) să aibă studii superioare în unul din următoarele domenii:
administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic;
c) să aibă o experienţă de cel puţin 5 ani de activitate în unul
din următoarele domenii: administrativ, juridic, economico-financi-
ar sau tehnic;
d) să dispună de certificat de instruire profesională în vederea
desfăşurării activităţii de administrator;
e) să nu aibă antecedente penale.
Legiuitorul, prin alin.(3) art.73 al Legii nr.632/2001, stabileş-
te şi unele cerinţe speciale pentru administratorul insolvabilităţii
al unei companii de asigurări sau al unui participant profesionist
la piaţa valorilor mobiliare în proces de insolvabilitate care vor
264
Potrivit alin.(3) art.254 al Legii insolvabilităţii nr.149/2012 din 29.06.2012,
la data intrării în vigoare a prezentei legi, se abrogă Legea insolvabilităţii
nr.632/2001 din 14.11.2001, cu excepţia art.73 alin.(1)-(4).
304
DREPTUL AFACERILOR
corespunde criteriilor stabilite de Comisia Naţională a Pieţei Fi-
nanciare.
Funcţia de administrator al insolvabilităţii este o funcţie de
răspundere, iar persoana ce urmează a fi desemnată în această
postură trebuie să conştientizeze faptul că de gestionarea aceste-
ia depinde viitorul debitorului insolvabil şi achitarea creanţelor
creditorilor.
Legislaţia prevede şi anumite incompatibilităţi pentru desem-
narea în funcţia de administrator al insolvabilităţii. Alin.(4) art.73
al Legii nr.632/2001 prevede că nu pot fi desemnaţi în calitate de
administrator:
a) membrii organelor de conducere ale debitorului, persoanele
care au deţinut funcţii în organele de conducere ale debitorului sau
persoanele care deţin cote de participaţie ori acţiuni în capitalul so-
cial al debitorului;
b) persoanele care au deţinut funcţii de conducere sau care
au fost asociaţi ai unui alt debitor declarat insolvabil în ultimele
24 de luni;
c) asociaţii cu răspundere nelimitată în societăţile în nume co-
lectiv şi în comandită;
d) persoanele cu antecedente penale;
e) persoanele lipsite, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, de
dreptul de a administra întreprinderi şi alte persoane juridice;
f) persoanele apropiate sau dependente de judecătorul care exa-
minează cazul de insolvabilitate.
Aceste interdicţii au fost stabilite de legiuitor avînd scopul de
a curma abuzurile şi incompetenţa conducătorilor întreprinderilor
care au dus la insolvabilitatea acestora.
Lichidatorul este numit în funcţie de către instanţa de insol-
vabilitate odată cu adoptarea încheierii de intrare a debitorului în
faliment şi activează atît în procedura generală a falimentului, cît şi
în procedura simplificată a falimentului. Ca lichidator poate fi de-
semnată aceeaşi persoană care a fost administrator al insolvabilităţii
în procedura de insolvabilitate.
305
Administratorul insolvabilităţii şi lichidatorul sînt înscrişi în

Registrul de Stat al Persoanelor Juridice şi al Întreprinzătorilor In-
dividuali la rubrica respectivă a debitorului, în temeiul hotărîrii sau
încheierii judecătoreşti de desemnare.
Una şi aceeaşi persoană poate fi desemnată nelimitat în funcţia
de administrator provizoriu în perioada de observare şi în funcţia
de lichidator în procedura simplificată a falimentului, iar în funcţia
de administrator al insolvabilităţii şi de lichidator al procedurii fali-
mentului în maximum 10 întreprinderi insolvabile. În procedura de
restructurare, una şi aceeaşi persoană poate fi desemnată la 5 între-
prinderi, unde se va aplica planul ce prevede redresarea (restabilirea
solvabilităţii) şi continuarea activităţii debitorului şi la 10 întreprin-
deri, unde se va aplica, în cumul cu planul de redresare ori separat,
planul de lichidare a patrimoniului întreprinderii sau planul privind
transmiterea întreprinderii ori a unei părţi a ei către un alt titular.
În cazuri excepţionale, instanţa de insolvabilitate poate desem-
na, cu acordul comitetului creditorilor sau, după caz, al adunării cre-
ditorilor, una şi aceeaşi persoană în funcţia de administrator al insol-
vabilităţii/lichidator peste limita stabilită la astfel de proceduri.
Aceste restricţii au fost stabilite de către legiuitor cu scopul de
a evita majorarea volumului mare de lucru al administratorilor de-
semnaţi pentru ca procedurile de insolvabilitate să nu deruleze peri-
oade îndelungate de timp.
La prima adunare a creditorilor, convocată după desemnarea
administratorului, creditorii pot propune un alt administrator.
Conform art.66 al Legii nr.149/2012, administratorul insolvabi-
lităţii şi lichidatorul au următoarele atribuţii principale: examinarea
activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura de insolva-
bilitate în raport cu situaţia de fapt, întocmirea unui raport amănunţit
asupra cauzelor şi împrejurărilor care au condus la insolvabilitate,
menţionîndu-se persoanele cărora le-ar fi imputabile şi premisele
angajării răspunderii acestora în condiţiile legii, prezentarea acestui
raport instanţei de insolvabilitate în termenul stabilit de ea; deschi-
derea, examinarea, sigilarea, sechestrarea încăperilor de producţie,
306
DREPTUL AFACERILOR
a depozitelor, spaţiilor comerciale şi administrative, altor asemenea;
evacuarea bunurilor şi a persoanelor din încăperile ocupate ilegal;
inventarierea patrimoniului debitorului, partajarea lui, adoptarea de
măsuri pentru conservarea masei debitoare; notificarea creditorilor,
verificarea creanţelor şi, după caz, formularea de obiecţii referitor la
ele, întocmirea tabelelor de creanţe; convocarea, prezidarea şi asi-
gurarea secretariatului adunării creditorilor sau a acţionarilor, a aso-
ciaţilor ori a membrilor debitorului persoană juridică; primirea re-
muneraţiei în modul stabilit de lege; solicitarea şi primirea gratuită
de la participanţii la procesul de insolvabilitate, de la alte persoane,
indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare, a
informaţiilor şi explicaţiilor necesare pentru executarea atribuţiilor,
precum şi de la debitor a informaţiilor despre veniturile şi bunurile
ce îi aparţin cu titlu de proprietate, inclusiv despre cele care se află
în proprietate comună pe cote-părţi; solicitarea instanţei de a dispune
participarea colaboratorilor organelor afacerilor interne la executa-
rea atribuţiilor; exercitarea dreptului de acces în spaţiile de serviciu
ale debitorului, studierea documentelor care se află acolo, efectua-
rea, după caz, a expertizei activităţilor cuprinse în procedurile deru-
late la cererea instanţei sau a altor organe, inclusiv în procedură de
urmărire penală; sesizarea organelor de resort despre contravenţiile
şi/sau infracţiunile depistate în executarea atribuţiilor; organizarea
şi vînzarea la licitaţie sau prin negocieri directe a bunurilor din pa-
trimoniul debitorului în conformitate cu prezenta lege; încheierea
de tranzacţii, stingerea datoriilor, dispunerea încetării fidejusiunii,
renunţarea la garanţii reale cu condiţia confirmării acestor acţiuni
de către adunarea creditorilor sau comitetul creditorilor; colectarea
datoriilor faţă de debitor şi recuperarea silită a bunurilor debitorului
aflate în posesiunea unor terţi; administrarea conturilor bancare spe-
ciale, destinate acumulării mijloacelor băneşti obţinute în procesul
de insolvabilitate, denumite în continuare conturi de acumulare.
Astfel de conturi se deschid în băncile care nu sînt creditori ai
debitorului; executarea măsurilor de asigurare aplicate de instanţa
de insolvabilitate în cazurile prevăzute expres de ea; îndeplinirea
307
hotărîrilor instanţei de insolvabilitate, a hotărîrilor adunării credito-

rilor şi ale comitetului creditorilor, adoptate în limitele competenţei
lor, emiterea de ordine, decizii, dispoziţii şi de alte acte în vederea
exercitării atribuţiilor; elaborarea planului procedurii de restructura-
re la solicitarea adunării sau a comitetului creditorilor; prezentarea
către instanţa de insolvabilitate, adunarea creditorilor sau comite-
tul creditorilor a rapoartelor despre starea masei debitoare şi despre
îndeplinirea atribuţiilor; ţinerea registrelor de evidenţă a datoriilor
creditoare şi a datoriilor debitoare ale debitorului; conducerea şi/sau
supravegherea debitorului, administrarea masei debitoare; asigura-
rea integrităţii masei debitoare, asigurarea prin contract a bunurilor,
după caz; elaborarea criteriilor de concediere şi angajarea specialiş-
tilor sau a experţilor; disponibilizarea angajaţilor debitorului; con-
testarea în instanţa de insolvabilitate, în modul stabilit de lege, a
creanţelor creditorilor şi a oricăror tranzacţii sau transferuri; sesiza-
rea instanţei de insolvabilitate despre orice alte probleme care apar
pe parcursul exercitării atribuţiilor sale; distribuirea către creditori a
sumelor de bani rezultate din valorificarea masei debitoare, conform
prezentei legi, întocmirea bilanţului de lichidare a debitorului.
Suplimentar la atribuţiile prevăzute de art.66 al Legii nr.149/2012
administratorul insolvabilităţii, în cadrul procedurii de restructurare,
mai dispune atribuţiile privind:
a) supravegherea realizării Planului procedurii de restructurare;
b) darea acordului la încheierea de contracte.
Administratorul insolvabilităţii/lichidatorul îşi exercită atri-
buţiile sub supravegherea instanţei de judecată. Instanţa poate so-
licita oricînd explicaţii sau un raport despre starea de lucruri şi
administrarea masei debitoare. În cazul cînd administratorul in-
solvabilităţii nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau cînd administra-
torul destituit nu prezintă raport pentru perioada activităţii sale,
nu restituie bunurile şi documentele pe care le deţine în legătură
cu procesul de insolvabilitate, instanţa de judecată poate, după un
avertisment, să-i aplice o amendă judecătorească, al cărei cuan-
tum nu poate depăşi 30000 lei.
308
DREPTUL AFACERILOR
Administratorul insolvabilităţii/lichidatorul îşi exercită atribuţiile
cu diligenţa unui bun profesionist, acţionînd pe propria răspundere.
Pentru îndeplinirea funcţiilor, administratorul insolvabilităţii/
lichidatorul are dreptul la remuneraţie şi la restituirea cheltuielilor
aferente. Remuneraţia administratorului insolvabilităţii/lichidato-
rului este compusă din onorariu fix şi onorariu de succes sub formă
procentuală.
Cuantumul onorariului fix al administratorului insolvabilităţii/
lichidatorului se stabileşte de către comitetul creditorilor ori, în ca-
zul în care acesta nu este constituit, de către adunarea creditorilor
prin negocieri. Onorariul fix stabilit pentru administratorul insolva-
bilităţii/lichidator se plăteşte lunar din patrimoniul debitorului.
Onorariul de succes sub formă procentuală se plăteşte din con-
tul creditorilor, în funcţie de volumul şi de complexitatea adminis-
trării, în cuantum de cel mult 5% din sumele distribuite creditori-
lor în urma valorificării masei debitoare şi/sau din suma creanţelor
stinse prin compensare, cu transmiterea în natură în contul datoriei
a bunurilor din masa debitoare. În cazul în care statul este creditor
majoritar, onorariul de succes sub formă procentuală se stabileşte
în baza unei grile aprobate prin hotărîre de Guvern. Onorariul de
succes se reţine de administratorul insolvabilităţii/lichidator, la data
distribuirii masei debitoare, din sumele repartizate creditorilor în
contul stingerii creanţelor validate, iar în cazul stingerii creanţelor
prin compensare, se achită de creditor cu 5 zile înainte de data trans-
miterii în natură a bunurilor din masa debitoare.
Legea nr.149/2012 distinge două modalităţi de încetare a atri-
buţiilor administratorului insolvabilităţii/lichidatorului: destituirea
şi demisia. Diferenţierea dintre aceste modalităţi de încetare a atri-
buţiilor constă în faptul existenţei sau inexistenţei voinţei adminis-
tratorului insolvabilităţii/lichidatorului. În cazul destituirii, iniţiativa
destituirii parvine de la comitetului creditorilor, adunarea creditori-
lor sau a instanţei de judecată.
La alin.(1) art.71 al Legii nr.149/2012 se prevede că la cererea
comitetului creditorilor, a adunării creditorilor, a administraţiei pu-
309
blice centrale de specialitate sau autorităţilor administraţiei publice

locale (în cazul intentării procesului de insolvabilitate în privinţa
întreprinderii de stat care a fost fondată de către organul central
de specialitate sau a întreprinderii municipale care a fost fondată
de autoritatea administraţiei publice locale, sau a întreprinderii în
al cărei capital statutar statul deţine mai mult de 35% din pachetul
de acţiuni), sau din oficiu, instanţa de insolvabilitate poate destitui
administratorul insolvabilităţii/lichidatorul din motive întemeiate,
inclusiv dacă acesta:
a) nu îndeplineşte condiţiile privind indicatorii de performanţă;
b) depăşeşte sau nu respectă atribuţiile ce îi revin prin prezenta
lege, încalcă legislaţia;
c) se află în conflict de interese cu orice parte în proces;
d) cade sub incidenţa prevederilor de incompatibilitate şi/sau a
restricţiilor prevăzute de lege;
e) se află în procedură de lichidare sau de isolvabilitate.
În temeiul alin.(5) art.71 al Legii nr.149/2012, administratorul
insolvabilităţii/lichidatorul poate demisiona din motive întemeiate,
adresînd cerere instanţei de insolvabilitate. În acest caz, el continuă
exercitarea atribuţiilor pînă la desemnarea de către instanţă a unui
nou administrator al insolvabilităţii/lichidator.
Conform alin.(8) art.71 al Legii nr.149/2012 în cazul în care
administratorul insolvabilităţii/lichidatorul nu-şi poate exercita
temporar atribuţiile, la cererea acestuia, a adunării creditorilor sau a
comitetului creditorilor, instanţa de judecată îi desemnează un loc-
ţiitor. Locţiitorul administratorului insolvabilităţii/ lichidatorului va
avea aceleaşi atribuţii, dar care urmează a fi specificate în încheierea
judecătorească privind desemnarea lui.
Conform art.73 al Legii nr.149/2012 administratorul insolva-
bilităţii/ lichidatorul este obligat să despăgubească pe toţi parti-
cipanţii la procesul de insolvabilitate prejudiciaţi prin încălcarea
obligaţiilor ce îi revin.
Pentru comiterea de acţiuni ilegale în procesul exercitării atri-
buţiilor, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul poartă răspun-
310
DREPTUL AFACERILOR
dere administrativă sau penală conform legii. Aceste cazuri vor fi
judecate de către instanţele de drept comun în baza codurilor respec-
tive, dar nu de către instanţa de insolvabilitate.
Dacă o creanţă a masei debitoare generată printr-o acţiune a
administratorului insolvabilităţii/lichidatorului nu poate fi execu-
tată pe deplin, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul este
obligat la despăgubiri faţă de creditorii masei. Răspunderea este
exclusă doar în cazul cînd, la naşterea creanţei, administratorul/li-
chidatorul nu putea să prevadă că masa debitoare va fi insuficientă
pentru executarea acelei creanţe.
Organele creditorilor. Conform Legii nr.149/2012, calitatea
de creditor este recunoscută persoanelor care dispun de creanţe faţă
de debitorul insolvabil şi în privinţa căruia a fost intentată procedura
de insolvabilitate.
Creditorii debitorului pot fi persoanele juridice sau fizice care
au creanţe comerciale sau bugetare certe, lichide şi exigibile asupra
patrimoniului debitorului. După adoptarea hotărîrii de intentare a
procedurii de insolvabilitate în baza cererii introductive a unui sau a
mai multor creditori, ceilalţi creditori ai debitorului împotriva căruia
a fost intentat procesul de insolvabilitate îşi înaintează creanţele în
instanţa de insolvabilitate în modul stabilit de lege.
Conform prevederilor Legii nr.149/2012, creditorii se împart în:
a) creditori garantaţi;
b) creditori chirografari;
c) creditori ai masei.
Creditorii garantaţi sînt o clasă de creditori ale căror creanţe
faţă de debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolva-
bilitate şi sînt asigurate cu garanţii reale în conformitate cu legea.
Asiguraţii cu garanţii reale se consideră creditorii care deţin un
gaj convenţional sau legal.
Dacă creditorii garantaţi renunţă la dreptul lor de executare
prioritară a creanţei sau în cazul în care creanţa garantată nu este
executată integral din valoarea bunului gajat, aceştia devin creditori
chirografari pentru creanţa care nu mai este prioritară sau pentru
partea creanţei neacoperită în mod prioritar.
311
Creditorii chirografari sînt o clasă de creditori ale căror cre-

anţe faţă de debitor au apărut înainte de intentarea procesului de
insolvabilitate şi nu sînt asigurate prin garanţii. Din conţinutul legal
rezultă că această clasă de creditori sînt creditori negarantaţi care
au, la momentul intentării procesului de insolvabilitate, o creanţă
patrimonială faţă de debitor.
Din conţinutul prevederilor art.43 al Legii nr.149/2012 conchi-
dem că creditorii chirografari pot fi clasificaţi în creditori chirogra-
fari cu creanţe de rang prioritar şi creditori chirografari cu creanţe
de rang inferior.
Creanţele chirografare de rang prioritar se împart în următoa-
rele clase:
a) creanţe din dăunarea sănătăţii sau cauzarea morţii. Capitali-
zarea acestor creanţe se face conform prevederilor Legii nr.123-XIV
din 30.07.1998 cu privire la capitalizarea plăţilor periodice;
b) creanţele salariale faţă de angajaţi (cu excepţia celor de la
art.247) şi remuneraţia datorată conform drepturilor de autor;
c) creanţele pentru creditele acordate de Ministerul Finanţelor
(suma principală, dobînda, comisionul de angajament, fondul de
risc), creditele interne şi externe acordate cu garanţie de stat, impo-
zitele şi alte obligaţiuni de plată la bugetul public naţional;
d) creanţele de restituire (achitare) a datoriilor faţă de rezervele
materiale ale statului;
e) alte creanţe chirografare care nu sînt de rang inferior.
Creanţele chirografare de rang inferior au următoarele clase:
a) dobînda la creanţele creditorilor chirografari calculată după
intentarea procesului;
b) amenzile, penalităţile şi alte sancţiuni financiare (pecuniare),
precum şi cele cauzate de neexecutarea obligaţiilor sau din executa-
rea lor necorespunzătoare;
c) creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului;
d) creanţele legate de rambursarea creditelor de capitalizare şi/sau
împrumuturile unui asociat, acţionar sau membru al debitorului ori ale
persoanelor afiliate sau interdependente şi alte asemenea creanţe;
312
DREPTUL AFACERILOR
e) creanţele salariale ale persoanelor indicate în art.247 (ad-
ministratorii societăţilor comerciale, membrii organelor executive,
membrii consiliilor de supraveghere (de observatori), lichidatorii şi
membrii comisiei de lichidare, contabilii).
Creditori ai masei sînt clasa de creditori ale căror creanţe faţă
de debitor au apărut după intentarea procesului de insolvabilitate şi
se execută în prealabil în mod curent pe măsura apariţiei lor.
Din masa debitoare urmează a fi acoperite în prealabil cheltuie-
lile procesului de insolvabilitate şi obligaţiile masei debitoare. Din
dispoziţiile legale putem distinge 2 componente ale cheltuielilor
masei debitoare:
1. cheltuielile procesului de insolvabilitate;
2. obligaţiile masei debitoare.
Conform prevederilor alin.(1) art.52 al Legii nr.149/2012 chel-
tuielile procesului de insolvabilitate includ: cheltuielile de judecată;
remuneraţia şi cheltuielile administratorului provizoriu şi ale admi-
nistratorului insolvabilităţii/ lichidatorului, dacă au fost prevăzute.
La categoria de obligaţii ale masei debitoare se raportează obli-
gaţiile, care rezultă din acţiunile de administrare, valorificare şi
distribuire a masei debitoare, ale administratorului insolvabilităţii/
lichidatorului, inclusiv impozitele, taxele şi alte obligaţii de plată
care nu ţin de cheltuielile procesului; obligaţiile din contractele bi-
laterale în măsura în care executarea lor trebuie făcută în interesul
masei debitoare sau a căror executare urmează să fie efectuată după
intentarea procesului de insolvabilitate; obligaţiile din îmbogăţirea
fără temei a masei debitoare.
Pînă la intentarea procesului de insolvabilitate, debitorul este
condus de organele prevăzute de: Codul civil, Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi, Legea cu privire la societăţile pe ac-
ţiuni, Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată, alte acte
normative. Din data admiterii cererii introductive spre examinare,
locul conducătorului (directorului, administratorului, managerului)
este preluat de administratorul provizoriu, iar din data intentării pro-
cesului de insolvabilitate, activitatea organelor de conducere con-
313
stituite de asociaţii fondatori se suspendă, în rol intrînd organele

formate din creditorii debitorului insolvabil: adunarea creditorilor şi
comitetul creditorilor.
Adunarea creditorilor este alcătuită din totalitatea creditorilor
cunoscuţi ale căror creanţe au fost validate şi incluse în tabelul cre-
anţelor. Adunarea creditorilor constituie organul suprem decizional
al întreprinderii aflate în proces de insolvabilitate sau în procedura
de restructurare, constituită din creditorii garantaţi, creditorii chi-
rografari cărora li s-a validat creanţa şi au fost incluşi în tabelul
creanţelor, prin hotărîrile căreia contribuie la derularea procesului
de insolvabilitate sau a procedurii de restructurare.
Adunarea creditorilor are următoarele atribuţii exclusive:
a) stabileşte componenţa numerică şi atribuţiile comitetului
creditorilor, alege membrii acestui comitet şi hotărăşte încetarea
anticipată a împuternicirilor acestora, stabileşte periodicitatea plăţii
soldei, a retribuţiilor stimulative şi modul de compensare a cheltuie-
lilor de exercitare a funcţiei de membru al comitetului creditorilor,
decide asupra tragerii la răspundere a membrilor lui;
b) decide asupra sistării activităţii debitorului şi lichidării lui,
aprobă planul de restructurare a acestuia;
c) prezintă instanţei de insolvabilitate propuneri referitor la in-
stituirea de restricţii în activitatea debitorului şi în gestionarea de
către acesta a patrimoniului său;
d) supraveghează activitatea administratorului insolvabilităţii
şi/sau a lichidatorului, examinînd rapoartele lor, solicită instanţei
de insolvabilitate destituirea şi înlocuirea lor în cazurile stabilite de
prezenta lege;
e) poate cere oricînd administratorului insolvabilităţii/lichidato-
rului explicaţii, informaţii sau rapoarte despre starea de lucruri şi des-
pre administrarea masei debitoare. Dacă nu există un comitet al credi-
torilor, adunarea poate verifica soldul şi rulajul banilor în conturile de
acumulare sau poate numi o persoană pentru o astfel de verificare;
f) decide asupra încheierii tranzacţiilor de proporţii prevăzute
la art. 69, asupra termenelor şi a formei de vînzare a bunurilor de-
314
DREPTUL AFACERILOR
bitorului, precum şi a preţului iniţial de vînzare a acestor bunuri în
cadrul tranzacţiilor de proporţii;
g) verifică legalitatea şi oportunitatea hotărîrilor comitetului
creditorilor adoptate în perioada de raportare şi, după caz, ia decizii
cu privire la anularea sau la suspendarea acestora. Examinează da-
rea de seamă a comitetului pe marginea controalelor şi a reviziilor
care au fost iniţiate de adunarea creditorilor;
h) aprobă distribuirea intermediară şi finală a masei debitoare;
i) decide asupra modului, formei şi termenelor de convocare şi
de desfăşurare a adunării creditorilor;
j) rezolvă alte probleme privind desfăşurarea procedurilor de
insolvabilitate, stabilite expres de Legea insolvabilităţii.
Creditorii sînt convocaţi în adunare de către administratorul
insolvabilităţii sau lichidator. Secretariatul Adunării creditorilor se
află în sarcina administratorului insolvabilităţii/lichidatorului, dacă
adunarea nu dispune altfel. La adunare participă creditorii garantaţi,
creditorii masei debitoare şi debitorul.
În prima lor adunare creditorii se convoacă în cel mult 30 de
zile calendaristice, calculate după expirarea a 45 de zile calendaris-
tice necesare pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor, şi
a 15 zile lucrătoare necesare pentru verificarea creanţelor, întocmire
şi comunicare a tabelului definitiv al creanţelor.
În prima lor adunare, creditorilor li se validează creanţele,
aceasta avînd loc sub conducerea instanţei de insolvabilitate.
În cel mult 30 de zile din data şedinţei de validare a creanţelor,
adunarea creditorilor decide, de regulă, în baza unui raport al admi-
nistratorului insolvabilităţii, desfăşurarea de mai departe a procesu-
lui de insolvabilitate (adunarea de raportare). Aceasta poate avea loc
la aceeaşi dată cu adunarea de validare.
În adunările ulterioare, creditorii se convoacă la cererea admi-
nistratorului insolvabilităţii, după caz, de către lichidator, a comi-
tetului creditorilor sau a creditorilor ale căror creanţe constituie cel
puţin 10% din suma totală a creanţelor validate cu drept de vot sau
în temeiul unei încheieri a instanţei de insolvabilitate.
315
Despre data, ora, locul şi ordinea de zi a adunării creditorilor

se va publica un aviz în modul stabilit la art.7, conform căruia se
publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Dacă legea nu prevede altfel, hotărîrile adunării creditorilor
se adoptă cu votul majorităţii simple a creditorilor cu drept de vot
prezenţi la adunare, cu condiţia ca aceştia să deţină mai mult de
jumătate din valoarea totală a creanţelor cu drept de vot validate
reprezentate la adunare.
Adunarea creditorilor se desfăşoară cu prezenţa creditorilor,
prin corespondenţă sau în formă mixtă.
În conformitate cu prevederile art.59 al Legii nr.149/2012, ho-
tărîrea adunării creditorilor poate fi anulată de instanţa de insolva-
bilitate pentru încălcări de procedură, la cererea administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului sau a reprezentantului debitorului, pre-
cum şi pe motive de ilegalitate, la cererea creditorilor, care:
a) au votat împotriva hotărîrii, faptul fiind consemnat în proce-
sul-verbal al adunării;
b) nu au fost admişi la adunare fără temei legal sau nu au fost
înştiinţaţi în modul stabilit de prezenta lege despre data, ora şi locul
adunării;
c) sînt lezaţi în drepturi printr-o hotărîre asupra unei chestiuni
care nu figura pe ordinea de zi a adunării creditorilor sau prin faptul
că adunarea a avut loc fără cvorumul stabilit de lege, cu încălcarea
cotelor de voturi.
Cererea de anulare a hotărîrii adunării creditorilor trebuie înain-
tată în termen de 5 zile calendaristice de la data luării cunoştinţei de
procesul-verbal al adunării creditorilor şi se soluţionează în şedinţă
publică în cel mult 10 zile lucrătoare cu citarea celui ce a introdus
cererea, a administratorului insolvabilităţii/lichidatorului şi a preşe-
dintelui adunării creditorilor.
Anularea hotărîrii adunării creditorilor trebuie adusă la cunoş-
tinţa tuturor creditorilor.
Dacă Adunarea creditorilor este un organ suprem al credito-
rilor debitorului insolvabil, atunci comitetul creditorilor este un
316
DREPTUL AFACERILOR
organ executiv al creditorilor, fiind subordonat ierarhic adunării
creditorilor.
După intentarea procesului de insolvabilitate şi pînă la prima
adunare a creditorilor, instanţa de insolvabilitate poate institui, în
raport cu numărul creditorilor din tabelul preliminar de creanţe, un
comitet al creditorilor din 3 sau 5 reprezentanţi ai creditorilor cu
cele mai mari ca valoare creanţe garantate sau creanţe chirografare.
Membrii comitetului creditorilor vor alege un preşedinte.
La prima lor adunare, creditorii pot decide menţinerea sau di-
zolvarea comitetului instituit de instanţa de judecată.
Dacă adunarea creditorilor nu decide altfel, comitetul credito-
rilor are următoarele atribuţii: analizează situaţia debitorului şi face
recomandări adunării creditorilor cu privire la continuarea activităţii
debitorului şi la planurile de restructurare propuse; negociază cu ad-
ministratorul insolvabilităţii/lichidatorul care doreşte să fie desem-
nat de către creditori condiţiile numirii şi recomandă adunării credi-
torilor astfel de numiri; ia cunoştinţă de rapoartele administratorului
insolvabilităţii/lichidatorului, le analizează şi le contestă, după caz;
întocmeşte rapoarte sau dări de seamă despre măsurile luate de ad-
ministratorul insolvabilităţii/lichidator şi despre efectele acestora, le
prezintă adunării creditorilor şi le propune motivat şi alte măsuri;
solicită ridicarea dreptului de administrare al debitorului; obligă ad-
ministratorul insolvabilităţii/lichidatorul să introducă acţiuni pentru
anularea unor transferuri cu caracter patrimonial făcute de debitor
în dauna creditorilor; solicită administratorului insolvabilităţii/lichi-
datorului sau instanţei de insolvabilitate convocarea adunării credi-
torilor, aprobă ordinea ei de zi, participă la adunare şi rezolvă alte
probleme aferente pregătirii şi ţinerii adunării creditorilor; aprobă
valoarea estimativă a bunurilor din masa debitoare valorificată; de-
cide distribuirea intermediară a masei debitoare şi constituirea de
mijloace în fondurile de rezervă necesare acoperirii cheltuielilor vii-
toare ale procesului de insolvabilitate; aprobă fondul sau normative-
le de retribuire a personalului societăţii aflate în proces de insolva-
bilitate; aprobă bilanţurile contabile; aprobă regulamentele necesare
317
desfăşurării procedurilor de insolvabilitate; hotărăște deschiderea,

transformarea sau lichidarea filialelor şi a reprezentanţelor societăţii
aflate în proces de insolvabilitate, numirea şi eliberarea din funcţie
a conducătorilor acestora; aprobă normativele privind devizele de
cheltuieli; stabileşte lista de date care constituie secretul comerci-
al al debitorului şi aprobă regulamentul privind secretul comercial;
rezolvă problemele ce ţin de participarea debitorului la fondarea şi
la activitatea întreprinderilor, de modul şi de sursele de finanţare a
cheltuielilor aferente fondării şi activităţii lor; rezolvă problemele
ce ţin de încheierea tranzacţiilor de proporţii prevăzute la art.69;
rezolvă alte probleme, atribuite de Legea insolvabilităţii şi/sau de
hotărîrile adunării creditorilor.
Comitetul creditorilor se întruneşte în şedinţe lunar, la iniţiativa
preşedintelui său ori la cererea administratorului insolvabilităţii/li-
chidatorului, după caz, ori a cel puţin 2 membri şi ori de cîte ori este
necesar. Şedinţa comitetului creditorilor are cvorum şi este delibera-
tivă dacă întruneşte majoritatea membrilor acestuia.
Fiecare membru al comitetului creditorilor deţine un singur vot.
Nu se admite transmiterea votului către un alt membru al comitetu-
lui sau către un terţ.
Hotărîrea comitetului creditorilor se ia cu votul majorităţii
membrilor prezenţi la şedinţă. În caz de paritate de voturi, cel al
preşedintelui este decisiv.
Hotărîrea comitetului creditorilor este obligatorie pentru toate
persoanele antrenate în procedurile de insolvabilitate, de faliment sau
de restructurare a debitorului şi acţionează în partea ce nu contravine
hotărîrilor adunării creditorilor şi ale instanţei de insolvabilitate.
Orice creditor, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul pot
contesta hotărîrea comitetului creditorilor la prima adunare a cre-
ditorilor, iar hotărîrea adunării creditorilor poate fi contestată în in-
stanţa de insolvabilitate.
Membrii Comitetului creditorilor acordă sprijin administra-
torului insolvabilităţii/lichidatorului şi supraveghează activitatea
acestuia.
318
DREPTUL AFACERILOR
Alte organe de stat autorizate. Aceste organe, în cadrul pro-
cedurii de insolvabilitate, au un rol pasiv în coraport cu creditorii, în
mod individual, sau cu creditorii în mod colectiv prin organele lor.
Printre aceste organe care participă doar la unele chestiuni fără
a avea drepturile depline pe care le au creditorii, putem menţiona:
- organele administraţiei publice centrale de specialitate în ca-
zul intentării procedurii de insolvabilitate în privinţa întreprinderii
de stat care a fost fondată de către acest organ, sau a întreprinderii în
al cărei capital social statul deţine mai mult de 35% din pachetul de
acţiuni (de exemplu: Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare
al Republicii Moldova în cazul insolvabilităţii întreprinderilor de
stat din domeniul agriculturii etc.);
- organele administraţiei publice locale în cazul intentării pro-
cedurii de insolvabilitate în privinţa întreprinderii municipale;
- organul de stat autorizat să reglementeze activitatea de asigu-
rare, autoritatea de stat abilitată cu funcţii de reglementare pe piaţa
valorilor mobiliare (de exemplu: Comisia Naţională a Pieţei Finan-
ciare).
Aceste organe, în cadrul procedurii de insolvabilitate, dispun
de: dreptul de a solicita destituirea administratorului insolvabilită-
ţii/lichidatorului (alin.(1) art.71); dreptul de a propune planul pro-
cedurii de restructurare în cazul insolvabilităţii întreprinderilor de
importanţă vitală pentru economia naţională (lit.c) alin.(1) art.188);
dreptul de a depune cerere introductivă de intentare a procesului de
insolvabilitate în privinţa societăţilor de asigurări (alin.(1) art.236);
obligaţia de a participa la examinarea cauzelor de insolvabilitate a
societăţilor de asigurări (alin.(2) art.236); dreptul de a depune cerere
introductivă de intentare a procesului de insolvabilitate în privin-
ţa participanţilor profesionişti la piaţa valorilor mobiliare (alin.(1)
art.241); obligaţia de a participa la examinarea cauzelor de insol-
vabilitate a participanţilor profesionişti la piaţa valorilor mobiliare
(alin.(2) art.241); dreptul de a depune cerere introductivă de intenta-
re a procesului de insolvabilitate în privinţa asociaţiilor de economii
şi împrumut (alin.(1) art.245); obligaţia de a participa la examinarea
319
cauzelor de insolvabilitate a asociaţiilor de economii şi împrumut

(alin.(2) art.245) şi altele.
Instanţa de judecată (de insolvabilitate). Instanţa de jude-
cată joacă unul din rolurile principale, fiind un diriguitor al parti-
cipanţilor la procesul de insolvabilitate, intermediar între intere-
sele creditorilor, administratorului insolvabilităţii/lichidatorului
şi al debitorului insolvabil. Instanţa de judecată are menirea să
verifice legalitatea acţiunilor tuturor acestor participanţi, inclusiv
şi a Administratorului insolvabilităţii/lichidatorului care acţio-
nează din numele statului, avînd atribuţii similare executorului
judecătoresc.
Potrivit competenţei materiale, instanţele competente în mate-
rie de insolvabilitate sînt Curţile de Apel.
Conform literaturii de specialitate265 şi din conţinutul Legii
nr.149/2012 putem distinge, pentru instanţa de judecată, atribuţii
jurisdicţionale şi atribuţii de administrare.
Atribuţiile jurisdicţionale se exprimă prin dreptul instanţei de
judecată de a se expune pe circumstanţele relevante pentru procesul
de insolvabilitate, prin adoptarea de acte judecătoreşti.
În conformitate cu prevederile art.7 al Legii nr.149/2012, dispo-
zitivul hotărîrilor şi încheierilor instanţei de judecată urmează să fie
publicate de ea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Atribuţiile de administrare nu necesită adoptarea unor acte jude-
cătoreşti, dar, luînd în considerare complexitatea şi durata procesului
de insolvabilitate, ele trebuie exercitate în faţa instanţei de judecată
sau instanţa ia act de anumite acţiuni, anexînd la materialele dosaru-
lui actele necesare efectuării unor acţiuni sau actele despre acţiunile
săvîrşite. La categoria atribuţiilor de administrare se atribuie:
- conducerea adunării de validare a creanţelor;
- verificarea din oficiu a legalităţii hotărîrii adunării creditorilor;
- primirea rapoartelor de la administrator;
- consultarea registrului în care administratorul consemnează
operaţiunile efectuate;
265
N.Roşca, S.Baieş, Op.cit., p.386.
320
DREPTUL AFACERILOR
- ţinerea registrului cauzelor de insolvabilitate;
- îndosarierea registrului creditorilor şi inventarului masei de-
bitoare;
- primirea executării creanţelor de la debitor;
- primirea listei de distribuire a masei debitoare;
- depunerea sumelor rezervate pe contul de depozit al instanţei.
§3. Intentarea procesului de insolvabilitate

Procesul judiciar de insolvabilitate parcurge mai multe etape:
depunerea cererii introductive, admiterea cererii introductive, dis-
punerea unor măsuri de asigurare, realizarea măsurilor de asigura-
re şi întreprinderea unor măsuri preliminare intentării procesului,
examinarea cererii introductive şi adoptarea unui act judiciar sau
adoptarea hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate şi în-
cheierea de respingere a cererii introductive.
Intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa te-
meiului general şi special.
Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate
este incapacitatea de plată a debitorului. În literatura juridică s-a
arătat că încetarea plăţilor este împrejurarea care declanşează proce-
dura de insolvabilitate şi care constă în imposibilitatea debitorului
de a-şi manifesta capacitatea de plată a datoriilor sale comerciale.
Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate este
supraîndatorarea debitorului, în cazul în care debitorul reclamat este
o persoană juridică responsabilă de creanţele creditorilor în limita
patrimoniului ei. În acest caz, la baza evaluării patrimoniului debi-
torului trebuie pusă continuarea activităţii lui dacă este posibil aşa
ceva conform circumstanţelor.
Pentru determinarea existenţei temeiului de intentare a proce-
sului de insolvabilitate se iau în considerare: mărimea obligaţiilor
contractuale ale debitorului, inclusiv a datoriilor pentru credite plus
dobînda (penalităţile pentru neexecutarea acestor obligaţii nu se iau
în calcul la determinarea valorii lor); mărimea obligaţiilor la bugetul
public naţional prevăzute de lege, fără penalităţi şi alte sancţiuni
321
financiare. Creanţele creditorilor se consideră validate conform pre-

vederilor legii.266
Procesul de insolvabilitate se intentează doar în baza cererii de
intentare a procesului de insolvabilitate (denumită cerere introduc-
tivă). Potrivit art.12 al Legii insolvabilităţii, dreptul de a depune
cererea introductivă îl au debitorul, creditorii şi alte persoane indi-
cate în lege, şi anume: Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea
Asigurărilor şi Fondurilor Nestatale de Pensii, Comisia Naţională a
Pieţei Financiare.
Debitorul este în drept să depună cerere introductivă în situaţia
în care există pericolul intrării lui în incapacitate de plată cînd, în
mod previzibil, nu-şi va putea executa obligaţiile pecuniare la sca-
denţă. În cazul în care debitorul nu este persoană fizică, dreptul de a
depune cerere introductivă în numele acestuia îl are organul execu-
tiv, persoana care are dreptul de reprezentare a debitorului, asociaţii
cu răspundere nelimitată şi lichidatorii debitorului.
Debitorul este obligat să depună cerere introductivă şi dacă:
executarea integrală a creanţelor scadente ale unui sau ale mai mul-
tor creditori poate cauza imposibilitatea satisfacerii integrale la sca-
denţă a creanţelor celorlalţi creditori; în cadrul lichidării, care se
efectuează conform altor legi, devine evident că debitorul nu poate
satisface integral creanţele creditorilor.
În cererea introductivă a debitorului trebuie să fie indicate:
codul fiscal şi numerele tuturor conturilor bancare ale debitorului;
valoarea creanţelor creditorilor, mărimea dobînzilor şi penalităţilor
aferente; temeiul creanţelor şi termenele de executare a acestora, cu
specificarea sumei creanţelor decurgînd din daunele cauzate vieţii şi
sănătăţii, precum şi a creanţelor salariale faţă de angajaţii debitoru-
lui; suma datoriilor la bugetul public naţional; motivarea temeiului
insolvabilităţii; date despre cererile de chemare în judecată a debi-
torului, primite spre examinare de instanţele de judecată, precum şi
despre titlurile executorii asupra bunurilor debitorului; date despre
bunurile debitorului, inclusiv despre mijloacele băneşti şi creanţele
266
G.Margineanu, L.Margineanu, Op.cit., p.534.
322
DREPTUL AFACERILOR
lui; candidatura propusă la funcţia de administrator al insolvabilită-
ţii/lichidator.
În cerere, debitorul poate solicita şi motiva aplicarea planului
procedurii de restructurare.
La cererea introductivă a debitorului se anexează: copia de pe
statutul debitorului sau de pe contractul lui de asociere; lista partici-
panţilor (membrilor) debitorului; bilanţul contabil la data ultimului
raport financiar; documentele care atestă componenţa şi valoarea
bunurilor debitorului persoană fizică (întreprinzător individual);
datele din registrele publice despre bunurile debitorului, inclusiv
despre bunurile lui gajate; lista creditorilor şi debitorilor, cu spe-
cificarea datoriilor creditoare şi debitoare, a adreselor şi datelor de
identificare ale creditorilor şi debitorilor; dovada notificării proprie-
tarului, a cărui lipsă nu împiedică admiterea spre examinare a cererii
introductive.
Creditorul poate depune cerere introductivă dacă are un interes
legitim în intentarea procesului de insolvabilitate şi îşi poate argu-
menta creanţele şi temeiurile de intentare a procesului de insolva-
bilitate.
Creditorul depune cerere introductivă numai după notificarea
prealabilă a debitorului.
În cererea introductivă a creditorului trebuie să fie indicate: de-
numirea (numele şi prenumele) creditorului şi a debitorului, sediul,
(adresa) şi alte date de identificare ale acestora; suma creanţelor
creditorului, mărimea dobînzilor şi penalităţilor aferente; temeiul
creanţelor şi termenul executării lor; menţiuni despre alte probe ce
confirmă creanţa creditorului; propunerea candidaturii la funcţia de
administrator provizoriu pe perioada de observaţie a debitorului;
alte date, considerate de creditor ca fiind necesare pentru examina-
rea cererii.
Persoana care depune în mod intenţionat, fără existenţa unui
temei de insolvabilitate, o cerere de intentare a procesului de insol-
vabilitate contra debitorului pentru a-i aduce prejudicii reputaţiei lui
comerciale este obligată la plata despăgubirilor conform legii.
323
Cererea introductivă poate fi retrasă, de către cel care a de-

pus-o, pînă la adoptarea hotărîrii privind intentarea procesului de
insolvabilitate sau de respingere a cererii.
În termen de cel mult 3 zile de la primire, instanţa de insolva-
bilitate emite încheierea prin care admite spre examinare cererea
introductivă şi pune debitorul în perioada de observaţie. Totodată,
în conformitate cu art.24 al Legii nr.149/2012, instanţa de judecata
aplică următoarele masuri de asigurare a acţiunii: numeşte un admi-
nistrator provizoriu; dispune înlăturarea debitorului de la gestionarea
patrimoniului sau emite prescripţia ca deciziile privind gestionarea
patrimoniului să fie luate doar cu acordul prealabil al administra-
torului provizoriu; pune sub sechestru corespondenţa comercială a
debitorului; suspendă executarea silită asupra bunurilor debitorului;
pune sub interdicţie înstrăinarea de către debitor a bunurilor sale
sau decide ca acestea să poată fi înstrăinate doar cu învoirea expresă
a administratorului provizoriu; aplica sechestrul pe toate bunurile
debitorului, inclusiv pe cele care se află la alte persoane; suspen-
dă urmăririle individuale ale creditorilor şi executările silite asupra
bunurilor debitorului, precum şi curgerea prescripţiei dreptului de a
cere executarea silită a creanţelor acestora contra debitorului.
Instanţa de judecată dispune administratorului provizoriu să
notifice imediat despre aplicarea măsurilor de asigurare în toate re-
gistrele publice, inclusiv în Registrul de stat al întreprinderilor şi
Registrul de stat al Persoanelor Juridice şi al Întreprinzătorilor In-
dividuali, în Registrul bunurilor imobile şi în alte registre în care se
înregistrează gajul, băncile, organele cadastrale teritoriale, autorită-
ţile vamale, oficiile poştale, staţiile de cale ferată etc.
Cererea introductivă se examinează, de regulă, în şedinţă, la
care sînt invitaţi: debitorul, creditorii cunoscuţi instanţei, adminis-
tratorul provizoriu, alte persoane interesate.
Hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate va inclu-
de: denumirea (numele şi prenumele), sediul (adresa), domeniul
de activitate al debitorului; numele, prenumele şi adresa adminis-
tratorului; locul, data şi ora şedinţei de validare a mărimii crean-
324
DREPTUL AFACERILOR
ţelor (şedinţa de validare) şi, după caz, locul, data şi ora adunării
creditorilor de audiere a raportului administratorului insolvabilită-
ţii (şedinţa de raportare); ora intentării procesului de insolvabili-
tate; componenţa comitetului creditorilor instituit potrivit art.60 al
Legii nr.149/2012.
Prin hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate se de-
semnează administratorul insolvabilităţii.
Dispozitivul hotărîrii de intentare a procedurii de insolvabilitate
se remite spre publicare de către administratorul insolvabilităţii, în
termen de 2 zile lucrătoare din data adoptării, în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. Instanţa de judecată poate dispune publicarea
dispozitivului hotărîrilor şi în ziarele locale din zonele unde debi-
torul îşi are sediul sau unde sînt concentrate sediile celor mai mulţi
creditori.
Hotărîrea produce efecte juridice care privesc atît drepturile şi
obligaţiile debitorului insolvabil, cît şi ale creditorilor debitorului
insolvabil.
Potrivit art.75 al Legii nr.149/2012, din momentul intentării
procesului de insolvabilitate:
a) activitatea organelor de conducere ale debitorului se suspendă;
b) achitările cu debitorul se fac numai printr-un cont bancar
gestionat de administratorul insolvabilităţii/lichidator;
c) orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată
numai de administratorul insolvabilităţii/lichidator, cu autorizarea
adunării sau a comitetului creditorilor;
d) calcularea plăţilor aferente (dobînda, comisionul de angaja-
ment, fondul de risc şi penalitatea) creditelor acordate debitorului
de către Ministerul Finanţelor, precum şi a plăţilor aferente sumelor
dezafectate din bugetul de stat întru onorarea garanţiilor de stat, se
suspendă;
e) calcularea penalităţilor, dobînzilor şi altor plăţi aferente dato-
riilor creditoare ale debitorului se întrerupe;
f) sechestrarea patrimoniului debitorului, alte măsuri de asigu-
rare sau de limitare a debitorului, administratorului insolvabilităţii/
325
lichidatorului în dreptul de administrare şi de valorificare a masei

debitoare aplicate de alte instanţe de judecată sau de organele abi-
litate în acest sens se anulează de drept şi se aplică în exclusivitate
numai de către instanţa de judecată care a intentat procedura de in-
solvabilitate.
Administratorul insolvabilităţii poate interzice în scris per-
soanelor care închiriază, iau cu împrumut, păstrează sau folosesc
în orice alt mod bunurile debitorului să efectueze operaţiuni cu
aceste bunuri.
În literatura de specialitate se analizează şi o clasificare teoreti-
că a efectelor intentării procesului de insolvabilitate.
Efectele juridice ce privesc drepturile şi obligaţiile debitorului
insolvabil: debitorul pierde dreptul de folosinţă, de dispunere şi de
administrare a patrimoniului, drepturile şi obligaţiile lui trecînd la
administratorul insolvabilităţii desemnat de instanţa de judecată;
decontările cu debitorul insolvabil se efectuează numai printr-un
cont special, deschis de administratorul insolvabilităţi; debitorul
insolvabil nu este în drept să acorde garanţii de executare a obliga-
ţiilor (să depună bunuri în gaj sau ipotecă); orice garanţie de execu-
tare a obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator, cu auto-
rizarea adunării sau a comitetului creditorilor; procesele judiciare
aflate în curs de judecare, în care debitorul are calitatea de recla-
mant, vor fi preluate de administrator; orice garanţie de executare
a obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator, cu autoriza-
rea adunării sau a comitetului creditorilor; debitorul este obligat să
prezinte explicaţiile şi informaţiile necesare pentru adoptarea unei
decizii privind examinarea cererii; debitorul are dreptul şi obliga-
ţia de a participa la şedinţele instanţei de insolvabilitate, la aduna-
rea creditorilor şi/sau la şedinţele comitetului creditorilor; debito-
rul este obligat să dea informaţii şi lămuriri instanţei de judecată,
administratorului, comitetului creditorilor şi adunării creditorilor
asupra raporturilor relevante pentru procesul de insolvabilitate, să
le aducă la cunoştinţă faptele de natură să atragă răspundere pentru
o infracţiune sau contravenţie; în caz de eschivare a debitorului de
326
DREPTUL AFACERILOR
la îndeplinirea obligaţiilor, instanţa de judecată, la cererea adminis-
tratorului, a adunării sau a comitetului creditorilor ori din oficiu,
poate ridica debitorului dreptul de administrare a patrimoniului,
dacă acesta dispune de el, îi poate interzice să părăsească locali-
tatea de reşedinţă fără permisiunea expresă a instanţei sau poate
aplica alte măsuri de asigurare; pe perioada derulării procesului de
insolvabilitate intentat la cererea creditorilor, debitorul nu poate fi
membru al unui organ de conducere sau de supraveghere a unei
persoane juridice, lichidator al unei persoane juridice, manager al
unei întreprinderi individuale ori administrator într-un proces de
insolvabilitate; corespondenţa adresată debitorului va fi recepţio-
nată de administrator, care este în drept să reţină corespondenţa
referitoare la activitatea comercială a debitorului.
Efectele juridice care privesc drepturile şi obligaţiile creditori-
lor debitorului insolvabil: creanţele de natură contractuală pe care
le au creditorii faţă de debitor se consideră ajunse la scadenţă la
data intentării procesului de insolvabilitate; se interzice executarea
silită faţă de debitor şi bunurile acestuia; executarea se face numai
în procesul de insolvabilitate conform clasei şi rangului de credi-
tor; examinarea tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru
realizarea creanţelor asupra debitorului şi bunurilor acestuia se sus-
pendă; cerinţele patrimoniale împotriva debitorului insolvabil pot fi
înaintate numai în instanţa judecătorească care duce procesul de in-
solvabilitate; înaintarea creanţelor de către creditori are loc în strictă
conformitate cu reglementările privind procesul de insolvabilitate.
§4.Procedura de faliment
Procedura generală a falimentului. După intentarea procedu-
rii de insolvabilitate, debitorul insolvabil poate merge în una din
următoarele proceduri:
1. de faliment – ceea ce presupune lichidarea patrimoniului de-
bitorului şi repartizarea între creditori a banilor obţinuţi;
2. de restructurare – ceea ce presupune elaborarea, aprobarea,
implementarea şi respectarea unui plan complex de măsuri în ve-
327
derea remedierii financiare şi economice a debitorului şi achitării

datoriilor acestuia conform programului de plată a creanţelor.
Aplicarea uneia din aceste proceduri depinde de starea econo-
mico-financiară a debitorului şi de hotărîrea adunării creditorilor
debitorului insolvabil.
Procedura falimentului. Instanţa de insolvabilitate decide prin
încheiere intrarea imediată în faliment, dar nu mai tîrziu de 5 zile
lucrătoare, în următoarele cazuri:
a) debitorul nu şi-a declarat intenţia de a se restructura sau este
decăzut din dreptul de a propune un plan al procedurii de restructu-
rare, iar creditorii nu cer restructurarea lui;
b) niciunul dintre participanţii la procedură nu a propus un plan
al procedurii de restructurare, în condiţiile şi termenele stabilite de
prezenta lege, sau niciunul dintre planurile propuse nu a fost accep-
tat şi confirmat;
c) debitorul şi-a declarat intenţia de a se restructura, dar nu a
propus în termen un plan de restructurare ori planul lui nu a fost
acceptat şi confirmat;
d) obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sînt înde-
plinite în condiţiile stipulate în planul confirmat sau activitatea de-
bitorului desfăşurată pe parcursul restructurării aduce pierderi masei
debitoare;
e) adunarea creditorilor a aprobat raportul administratorului in-
solvabilităţii în care se propune intrarea debitorului în faliment.
Prin aceeaşi încheiere, instanţa de judecată va dispune dizol-
varea societăţii debitoare şi va desemna un lichidator cu stabilirea
atribuţiilor acestuia şi valorificarea şi lichidarea masei debitoare.
Lichidarea averii debitorului este acea etapă a procesului de
insolvabilitate în cadrul căreia bunurile din averea debitorului se
transformă în valoare economică, într-o sumă de bani, care este dis-
tribuită creditorilor pentru stingerea masei pasive.
În procedura de faliment, atribuţiile administratorului insolva-
bilităţii sînt preluate de lichidator.
328
DREPTUL AFACERILOR
Procedura de faliment parcurge mai multe etape:
1. Ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea
Prin hotărîrea instanţei de judecată privind intentarea procesu-
lui de insolvabilitate, instanţa decide de a înlătura conducerea debi-
torului de la gestionarea averii întreprinderii insolvabile, acest drept
fiind transmis administratorului insolvabilităţii/lichidatorului.
2. Sigilarea şi inventarierea bunurilor care fac parte din ave-
rea lui
La această măsură recurge lichidatorul cu scopul de a asigura
integritatea masei debitoare.
După intentarea procesului de insolvabilitate instanţa de jude-
cată va dispune punerea sub sechestru a bunurilor care fac parte din
averea debitorului.
Vor fi puse sub sigilii: spaţiile în care se află bunurile din averea
debitorului (magazinele, magaziile, depozitele, unităţile de produc-
ţie); spaţiile în care se află registrele (cu excepţia celor contabile)
şi documentele societăţii (birourile administraţiei); corespondenţa
comercială (corespondenţa deţinută de oficiile poştale, staţiile de
cale ferată, antrepozite, depozite portuare şi alte locuri de înmaga-
zinare).
Nu vor fi puse sub sigilii: bunurile care trebuie vîndute de urgen-
ţă, spre a se evita deteriorarea lor materială sau pierderea de valoare;
registrele de contabilitate, care trebuie să fie verificate; cambiile şi
alte titluri de valoare scadente sau cu scadenţa apropiată; numerarul,
care va fi depus la bancă, în contul averii debitorului.
Potrivit art.108 al Legii nr.149/2012, lichidatorul trebuie să în-
tocmească un inventar al tuturor bunurilor corporale şi incorporale
care aparţin masei debitoare. Inventarul este întocmit de o comisie
de inventariere constituită de lichidator din reprezentanţi ai credito-
rilor sau din specialişti/experţi în domeniu, în prezenţa debitorului,
dacă nu se cauzează o întîrziere dezavantajoasă. Actul de inventar
este semnat de lichidator, de membrii comisiei de inventariere şi,
după caz, de către debitor prin reprezentantul său desemnat în pro-
cedura de insolvabilitate.
329
Conform alin.(1) art.39 al Legii insolvabilităţii, masa debitoare

cuprinde toate bunurile debitorului la data intentării procesului de
insolvabilitate, precum şi cele pe care el le dobîndeşte şi le recupe-
rează pe parcursul procesului.
Conform Standardului Naţional de Contabilitate, sînt incluse în
bilanţul contabil: active nemateriale (imobilizări necorporale); ac-
tive materiale (mijloace fixe) (imobilizări corporale); active finan-
ciare; stocuri de mărfuri şi materiale; conturile debitorilor privind
operaţiile de comerţ şi alte operaţii; investiţii financiare; mijloace
băneşti; capital propriu; datorii financiare; conturile creditorilor pri-
vind operaţiile comerciale şi alte operaţii.
La alin.(1) art.40 al Legii insolvabilităţii se stabileşte că nu se
includ în masa debitoare bunurile scoase din circuitul civil, bunurile
care nu sunt pasibile de executare silită şi drepturile patrimoniale
inalienabile ale debitorului.
Art.104, 105 ale Legii nr.149/2012 prevăd posibilitatea comple-
tării masei debitoare ca rezultat al anulării actelor juridice, încheiate
de debitor pînă la intentarea procesului de insolvabilitate.
3. Înaintarea şi validarea creanţelor
Conform alin.(1) art.140 al Legii insolvabilităţii, dacă credito-
rul are o creanţă faţă de debitor anterior datei deschiderii procedurii,
creditorul înaintează în scris creanţa, indiferent de tipul ei, printr-o
cerere de admitere a creanţelor adresată instanţei de judecată care
examinează cauza de insolvabilitate a debitorului. Cererile de admi-
tere a creanţelor se consemnează într-un registru, care se păstrează
în instanţă.
Cererea de admitere a creanţei se depune în termenul stabilit în
hotărîrea de deschidere a procedurii sau în termenul indicat în noti-
ficarea administratorului provizoriu. Termenul-limită pentru credi-
tori privind înregistrarea cererii de admitere a creanţelor în vederea
întocmirii tabelului preliminar este de 30 de zile calendaristice, iar
pentru întocmirea tabelului definitiv – de 45 de zile calendaristice
de la data intrării în procedură.
Cererea de validare a creanţelor trebuie să conţină:
330
DREPTUL AFACERILOR
- numele/denumirea creditorului şi domiciliul/sediul acestuia;
- suma datorată;
- temeiurile de fapt şi de drept ale creanţei;
- drepturile de preferinţă sau garanţiile reale de care se bucură
creanţa.
La cerere se vor anexa documentele justificative cu privire la
creanţă şi cu privire la garanţii.
Examinînd cererile creditorilor, instanţa de judecată verifică
legalitatea şi temeinicia actelor anexate la cerere, verifică legalita-
tea efectuării calculelor mărimii cerinţelor, ia în considerare con-
testaţiile, dacă acestea au parvenit, şi în baza acestora stabileşte
creanţa şi dispune în ce ordine va fi înregistrată şi achitată ulterior,
conform art.43 al Legii insolvabilităţii.
Cererile de înaintate a creanţelor vor fi examinate la şedinţa
de validare.
Conform alin.(6) art.143 al Legii insolvabilităţii, o creanţă
acceptată şi inclusă de administratorul insolvabilităţii/lichidator
în tabelul definitiv al creanţelor se consideră validată dacă, cu
cel puţin 3 zile lucrătoare înainte de şedinţa de validare, nu a fost
contestată de debitor sau de un creditor ori dacă contestaţia ridi-
cată a fost înlăturată. Contestaţia debitorului nu se opune validării
creanţei.
În dependenţă de faza procedurii de insolvabilitate, adminis-
tratorul insolvabilităţii/lichidatorul va întocmi şi depune în instan-
ţa de insolvabilitate tabelul preliminar de creanţe, tabelul definitiv
de creanţe, tabelul definitiv consolidat.
Înregistrarea în tabel are pentru creanţele validate, conform
valorii şi rangului lor, efectul unei hotărîri definitive şi irevocabile
pentru administratorul insolvabilităţii/lichidator şi pentru toţi cre-
ditorii.
4. Evaluarea patrimoniului
Evaluarea patrimoniului debitorului se efectuează luîndu-se în
considerare valoarea lui la momentul efectuării estimării. Art.111
al Legii insolvabilităţii stabileşte că după intentarea procedurii de
331
insolvabilitate sau iniţierea procedurii falimentului, administrato-

rul insolvabilităţii/lichidatorul trebuie să efectueze, într-un raport,
o evaluare sistematizată, de ansamblu, a bunurilor, în care se vor
specifica şi se vor juxtapune bunurile din masa debitoare şi obligaţi-
ile debitorului. Pentru evaluarea bunurilor, se vor aplica prevederile
art.108, iar pentru sistematizarea obligaţiilor – prevederile art.110 în
modul corespunzător.
După ce a fost întocmit raportul evaluării de ansamblu a bunu-
rilor, instanţa de insolvabilitate poate cere debitorului, la sesizarea
administratorului insolvabilităţii/lichidatorului sau a unui creditor,
explicaţii privind plenitudinea evaluării bunurilor.
Chestiunea privind atragerea unor experţi în lucrările de eva-
luare este pe seama lichidatorului şi a adunării creditorilor. Din
momentul inventarierii lichidatorul devine responsabil de bunurile
incluse în acest act şi el trebuie să ia toate măsurile care se impun
pentru conservarea bunurilor.
5. Vînzarea masei debitoare.
Vînzarea bunurilor masei debitoare începe imediat după finisa-
rea procesului de inventariere şi evaluare a masei debitoare, de pe
urma cărora ar putea fi posibil de stabilit preţul de lichidare al bunu-
rilor expuse comercializării, inclusiv depunerile băneşti şi activele
nemateriale şi, totodată, de stabilit suma financiară la care vînzăto-
rul ar putea conta într-o conjunctură optimă.
Vînzarea masei debitoare o efectuează nemijlocit lichidatorul
prin intermediul licitaţiilor publice, negocierilor directe sau prin
concurs, după caz.
Vînzarea bunurilor masei debitoare se realizează de lichidator,
în sarcina lui fiind pusă obligaţia de a vinde bunurile incluse în masa
debitoare, astfel încît să asigure satisfacerea maximală a creanţelor
creditorilor. Regulile de vînzare a bunurilor din masa debitoare sunt
stabilite de prevederile art.117-131ale Legii nr.149/2012 care prevăd
reguli stricte necesare de a fi respectate, sub sancţiunea nulităţii.
Bunurile masei debitoare pot fi vîndute fracţionat (părţi ale pa-
trimoniului), sau ca complex patrimonial unic.
332
DREPTUL AFACERILOR
Prin „parte a patrimoniului debitorului” se înţelege diverse
obiecte aflate la balanţa debitorului. Filialele şi alte structuri orga-
nizatorice ale societăţii nu pot fi atribuite la părţi ale patrimoniului
debitorului. Vînzarea filialelor sau reprezentanţelor prezintă varie-
tăţi de vînzare a întreprinderii, de aceea modalitatea vînzării lor cade
sub incidenţa prevederilor art.129 al Legii insolvabilităţii.
Dacă în masa debitoare sînt bunuri perisabile (cum ar fi fruc-
tele, legumele sau alte produse ale căror păstrare este imposibilă),
lichidatorul va purcede urgent la vînzarea lor pentru a obţine preţul
maxim.
Dacă în masa debitoare există bunuri afectate unor garanţii re-
ale, constituite în favoarea creditorilor garantaţi (cum ar fi bunuri
grevate prin gaj, ipotecă sau alte privilegii speciale asupra unor bu
nuri mobile sau imobile, create în condiţiile dreptului comun), lichi-
datorul trebuie să informeze creditorul garantat despre intenţia sa de
a vinde bunul.
Creditorului i se permite să se pronunţe în termen de 7 zile
de la primirea notificării asupra posibilităţii de valorificare cît mai
avantajoasă a bunului. Dacă creditorul garantat consideră că poate
valorifica mai avantajos bunul, instanţa de judecată, după audierea
creditorului şi administratorului, decide asupra transmiterii în pose-
sie a bunului către creditor, stabilindu-i concomitent şi termenul de
valorificare a bunului.
Art.129 al Legii insolvabilităţii stabileşte că în cadrul procedurii
de insolvabilitate, al procedurii falimentului sau al procedurii de re-
structurare, întreprinderea (afacerea) debitorului poate fi înstrăinată
ca un complex patrimonial unic doar cu acordul expres al adunării
creditorilor. Această posibilitate de vînzare a masei debitoare este
stabilită reieşind din interesul de a fi menţinut un subiect de drept al
cărui menire ar fi participarea în continuare în circuitul comercial.
În cadrul vînzării întreprinderii, se înstrăinează toate tipuri-
le de bunuri destinate activităţii de întreprinzător, inclusiv tere-
nurile, clădirile şi alte construcţii, utilajele, inventarul, materiile
prime, producţia, lucrările şi serviciile (denumirea de firmă, măr-
333
cile comerciale şi mărcile de serviciu înregistrate), alte drepturi

exclusive care aparţin debitorului, cu excepţia drepturilor şi obli-
gaţiilor intransmisibile, precum şi creanţele creditorilor faţă de
debitor la data intentării procesului de insolvabilitate, dacă legea
nu stabileşte altfel.
În cazul vînzării întreprinderii, toate contractele de muncă vala-
bile la momentul vînzării îşi păstrează valabilitatea, iar cumpărăto-
rul devine succesor al drepturilor şi obligaţiilor patronului.
Vînzarea întreprinderii are loc prin licitaţie sau concurs dacă
adunarea sau comitetul creditorilor nu stabileşte altfel.
La alin.(8) art.129 al Legii nr. 149/2012 se prevede expres că
administratorul publică avizul privind vînzarea întreprinderii debi-
torului prin licitaţie sau concurs conform prevederilor art.6.
Persoana care a cîştigat licitaţia şi organizatorul vînzării sem-
nează în ziua licitaţiei un proces-verbal cu valoare de contract.
6. Repartizarea masei debitoare între creditori
După transformarea în bani a bunurilor din masa debitoare pro-
cedura judiciară a insolvabilităţii intră în faza finală – distribuirea
sumelor între creditori, atingîndu-se astfel scopul principal al proce-
sului de insolvabilitate.
La alin.(1) art.150 al Legii nr.149/2012 se prevede că executarea
creanţelor creditorilor poate începe doar după şedinţa de validare.
La fiecare 3 luni, calculate de la data la care începe valorificarea
masei debitoare, administratorul insolvabilităţii/lichidatorul prezin-
tă comitetului creditorilor spre aprobare un raport asupra fondurilor
obţinute din valorificare şi din încasarea de creanţe şi un plan de
distribuţie între creditori. Raportul va prevedea şi plata remuneraţiei
sale şi a celorlalte cheltuieli aferente procesului.
Distribuirea către creditorii chirografari se face în dependenţă
de existenţa mijloacelor băneşti în masa debitoare. Creditorii de rang
inferior nu vor fi luaţi în considerare la distribuirile intermediare.
Înaintea fiecărei distribuiri, lichidatorul depune în instanţa de
judecată lista creanţelor care vor fi satisfăcute, indicînd sumele care
urmează să fie plătite. Creditorii au acces nelimitat la această listă.
334
DREPTUL AFACERILOR
Art.43 al Legii insolvabilităţii prevede expres ordinea de execu-
tare a creanţelor chirografare.
Creanţele chirografare se execută conform rangului acestora.
Creanţele următorului rang se execută numai după executarea în
totalitate a creanţelor rangului precedent; în caz de insuficienţă a
masei debitoare, distribuirea bunurilor în cadrul aceluiaşi rang se
efectuează proporţional.
Prevederile respective se aplică în modul corespunzător şi pen-
tru clasele de creditori de rang inferior.
La distribuirea intermediară, comitetul creditorilor stabileşte cota
de distribuire la propunerea administratorului insolvabilităţii/lichida-
torului. Dacă nu este constituit un comitet al creditorilor, cota de dis-
tribuire o stabileşte administratorul insolvabilităţii/lichidatorul.
Administratorul insolvabilităţii/lichidatorul informează credi-
torii despre cota care urmează să le fie distribuită.
Dacă, la distribuirea finală, creanţele tuturor creditorilor au fost
satisfăcute în volum total, administratorul insolvabilităţii/lichidato-
rul transmite surplusul către debitor. Dacă debitorul este persoană
juridică, administratorul insolvabilităţii/ lichidatorul transmite fie-
cărui participant partea din surplus care i-ar fi revenit în cazul lichi-
dării în afara procesului de insolvabilitate.
7. Încetarea procesului de insolvabilitate
Potrivit art.175 al Legii nr.149/2012, după terminarea distri-
buirii finale a masei debitoare, instanţa de insolvabilitate pronunţă
hotărîre de încetare a procesului de insolvabilitate şi radiere a debi-
torului din registru.
Dispozitivul hotărîrii de încetare a procesului de insolvabilitate
va fi publicat conform art.7. În două săptămîni de la data publicării,
administratorul insolvabilităţii/lichidatorul prezintă Registrului de
Stat al Persoanelor Juridice şi al Întreprinzătorilor Individuali hotă-
rîrea instanţei de judecată care serveşte drept temei pentru radierea
debitorului din acest registru. Din momentul radierii sale din Regis-
trul de Stat al Persoanelor Juridice şi al Întreprinzătorilor individu-
ali, debitorul este considerat lichidat.
335
În cazul cînd procesul de insolvabilitate a încetat, iar după adu-

narea de distribuire finală anumite sume rezervate au devenit libe-
re, anumite sume plătite din masa debitoare au fost restituite din
diverse motive ori au fost descoperite bunuri care aparţin masei
debitoare, instanţa de judecată hotărăşte o distribuire suplimentară
după încetarea procesului de insolvabilitate la cererea administra-
torului, a unui creditor chirografar sau din oficiu.
După dispunerea distribuirii ulterioare, administratorul insol-
vabilităţii/lichidatorul distribuie, conform listei finale, produsul
din realizarea bunului descoperit. Administratorul insolvabilităţii/
lichidatorul prezintă instanţei de judecată raportul cu privire la
distribuirea masei debitoare.
Procedura simplificată a falimentului. Prin procedură sim-
plificată a falimentului se înţelege acea procedură în care debitorul
intră direct în procedura de faliment după o perioadă de observaţie
sau odată cu intentarea procedurii de insolvabilitate.
Potrivit alin.(1) art.134 al Legii insolvabilităţii, procedura
simplificată a falimentului se aplică debitorilor aflaţi în stare de in-
solvabilitate care se încadrează în una din următoarele categorii:
a) întreprinzători individuali şi gospodării ţărăneşti (de fermi-
er), titulari ai patentei de întreprinzător;
b) persoane juridice care nu deţin niciun bun în patrimoniul
lor ori ale căror bunuri sînt insuficiente pentru a acoperi cheltuieli-
le procesului şi niciun creditor sau terţ nu se oferă să avanseze ori
să garanteze sumele corespunzătoare;
c) societăţi comerciale şi necomerciale dizolvate anterior for-
mulării cererii introductive;
d) debitori care nu sînt îndreptăţiţi să beneficieze de procedura
de restructurare prevăzută în Legea insolvabilităţii.
Dacă debitorul se încadrează în una dintre categoriile pre-
văzute la alin.(1), instanţa de insolvabilitate, odată cu intentarea
procedurii de insolvabilitate, poate să dispună iniţierea procedurii
simplificate a falimentului şi dizolvarea debitorului.
În cadrul procedurii simplificate a falimentului nu se vor par-
curge atîtea etape ca la procedura de faliment, în situaţia de faţă
336
DREPTUL AFACERILOR
acestea fiind mult mai puţine datorită lipsei sau insuficienţei bunu-
rilor debitorului.

§5. Procedura de restructurare
Prin procedura de restructurare se urmăreşte plata pasivului
debitorului aflat în încetarea de plăţi, fie prin redresarea şi conti-
nuarea activităţii debitorului, fie prin lichidarea unor bunuri din
averea lui.
Legea insolvabilităţii nr.149/2012 defineşte procedura de re-
structurare ca fiind una din procedurile procesului de insolvabi-
litate, care se aplică debitorului şi care presupune întocmirea,
aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan complex de
măsuri în vederea remedierii financiare şi economice a debitoru-
lui şi achitării datoriilor acestuia conform programului de plată
a creanţelor.
De asemenea, în articolul 182 al acestei legi legiuitorul stabileş-
te că restructurarea este o procedură de insolvabilitate ce se aplică
debitorului în vederea achitării datoriilor lui, care prevede întocmi-
rea, aprobarea, implementarea şi respectarea unui plan al procedurii
de restructurare, incluzînd, împreună sau separat:
a) restructurarea operaţională şi/sau financiară a debitorului;
b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de ca-
pital social;
c) restrîngerea activităţii prin lichidarea unor bunuri din patri-
moniul debitorului;
d) orice alte acţiuni neinterzise de legislaţia în vigoare.
În opinia autorului Nicolae Roşca, procedura de restructura-
re (procedura planului, cum era definită în Legea insolvabilităţii
nr.632/2001) are cel puţin două justificări: pe de o parte, este păstrat
întreprinzătorul ca subiect de drept, acordîndu-i-se şansa unui nou
început, iar, pe de altă parte, procedura permite creditorilor să re-
cupereze mai multe procente din creanţe decît ar fi obţinut printr-o
simplă lichidare.267
267
N.Roşca, S.Baieş, Op.cit. p.419.
337
Planul procedurii de restructurare, în conformitate cu Legea

nr.149/2012, trebuie să fie constituit din 2 părţi:
- partea descriptivă
- partea organizatorică.
În partea descriptivă se indică măsurile întreprinse după in-
tentarea procesului de insolvabilitate sau care urmează a fi aplicate
pentru a se institui, prin procedură a planului, o modalitate de exer-
citare a drepturilor participanţilor. Această parte poate cuprinde şi
date despre temeiurile, oportunitatea şi consecinţele aplicării pla-
nului, importante pentru creditori ca să decidă asupra planului, iar
pentru instanţa de insolvabilitate – ca să îl aprobe.
În partea organizatorică se stabileşte modalitatea de modifica-
re, prin intermediul planului procedurii de restructurare, a statutului
juridic al participanţilor la procesul de insolvabilitate.
Elementele de conţinut ale planului se împart în două categorii,
şi anume elemente de ordin general, care trebuie prevăzute de orice
plan, şi elemente specifice, care trebuie avute în vedere numai în
anumite cazuri.
Printre elementele de ordin general sînt: mărimea creanţelor
ce urmează a fi achitate; termenul de achitare a creanţelor; modul
de lichidare a pasivului; o analiză comparativă în care să se arate
prioritatea realizării planului faţă de repartiţia masei active între
creditori prin lichidarea debitorului; ce garanţii de plată vor putea
fi acordate fiecărei clase de creditori; indicarea claselor de credi-
tori ale căror creanţe vor fi plătite în întregime sau nu vor fi defa-
vorizate în alt mod prin plan; despăgubirile ce urmează a fi oferite
tuturor claselor de creditori în comparaţie cu ceea ce ar primi prin
distribuire în cazul lichidării; posibilitatea de a elibera debitorul de
unele datorii şi mărimea lor; măsurile care vor fi luate pentru re-
stabilirea solvabilităţii debitorului şi pe care de fapt se întemeiază
proiectul planului.
Pe lîngă informaţiile menţionate, planul trebuie să includă şi
alte atribute specifice oricărui act juridic, precum ar fi: denumirea
actului, data cînd a fost propus, identitatea persoanelor care îl pro-
pun şi semnătura acestora, alte date necesare.
338
DREPTUL AFACERILOR
Conform art.188 din Legea nr.149/2012, dreptul de a propune
planul procedurii de restructurare în instanţa de judecată îl au debi-
torul, administratorul insolvabilităţii şi/sau autorităţile administraţi-
ei publice centrale sau locale în cazul insolvabilităţii întreprinderilor
de importanţă vitală pentru economia naţională.
Debitorul este îndreptăţit să propună proiectul planului de re-
structurare odată cu cererea introductivă sau cu referinţa la cererea
introductivă a creditorilor, ori într-o cerere expresă adresată instanţei
de insolvabilitate, dar nu mai tîrziu de termenul stabilit la adunarea
de raportare la care s-a aprobat restructurarea sa.
Astfel, debitorul dovedeşte tuturor creditorilor intenţia sa şi bu-
na-credinţă de a preveni păgubirea lor şi propune soluţiile pe care
le consideră utile pentru depăşirea crizei. Face aceasta într-un stil
civilizat şi este dispus să continue activitatea.268
Administratorul insolvabilităţii poate propune, la cererea adu-
nării creditorilor sau a comitetului creditorilor, ori din proprie iniţia-
tivă, redresarea debitorului în baza unui plan, de la data desemnării
sale şi pînă la împlinirea termenului de prezentare a planului, stabilit
la adunarea creditorilor de raportare la care s-a aprobat restructura-
rea debitorului.
Planul trebuie prezentat instanţei de judecată în termenul sta-
bilit de adunarea creditorilor de raportare, în caz contrar, instanţa
poate decide intentarea procedurii falimentului şi lichidarea debito-
rului. Termenul de prezentare a planului poate fi prelungit de către
instanţa de judecată, la cererea administratorului insolvabilităţii, a
creditorului sau debitorului, cu cel mult 30 de zile.
Durata procedurii de restructurare se stabileşte în baza hotărîrii
adunării creditorilor şi nu poate depăşi 3 ani, calculaţi de la data con-
firmării. În cazul în care debitorul este de importanţă vitală pentru
economia naţională, la solicitarea creditorilor sau a organelor cen-
trale de specialitate ale administraţiei publice sau ale administraţiei
publice locale, durata restructurării poate fi prelungită prin hotărîre a
268
N.Roşca. „Instituţia falimentului în legislaţia Republicii Moldova”. Tipo-
grafia Centrală, 2001, p.110.
339
Adunării creditorilor o singură dată, pe un termen de pînă la 2 ani.

Planul cu toate anexele, documentele şi opiniile asupra lui se
păstrează în instanţa de judecată, unde participanţii la proces pot lua
cunoştinţă de el.
Pînă a fi pus în aplicare, planul procedurii de restructurare ur-
mează două proceduri distincte: una de acceptare (de votare), alta
de confirmare.
Instanţa de insolvabilitate poate dispune ca planul procedurii
de restructurare să fie supus votului într-o adunare specială. În acest
caz, adunarea se convoacă în cel mult 30 de zile din data adunării de
examinare a planului.
După ce a fost admis de creditori cu votul majorităţii cerute,
planul se confirmă de către instanţa de judecată. Confirmarea constă
în emiterea unei hotărîri judecătoreşti în care planul se confirmă şi
se dispune începerea realizării lui.
Potrivit alin.(1) art.208 al Legii insolvabilităţii, după confirma-
rea planului procedurii de restructurare, activitatea debitorului se
restructurează în modul corespunzător. Creanţele şi drepturile credi-
torilor şi ale celorlalte părţi interesate sînt modificate conform pre-
vederilor planului.
Debitorul este obligat să efectueze fără întîrziere schimbările de
structură preconizate în planul procedurii de restructurare.
Din data aplicării procedurii de restructurare, în denumirea oficia-
lă a debitorului se foloseşte sintagma „în procedură de restructurare”.
În cazul pronunţării hotărîrii de confirmare a planului, Legea
insolvabilităţii mai prevede următoarele efecte specifice hotărîrii de
confirmare a planului:
1) creanţele şi drepturile creditorilor sînt modificate aşa cum
este prevăzut în plan (acoperirea parţială a creanţelor, sub anumite
condiţii şi diferite modalităţi etc.);
2) în cazul unei executări silite, planul confirmat va fi conside-
rat ca o hotărîre definitivă împotriva debitorului, inclusiv împotriva
unui terţ care şi-a asumat obligaţia de executare a planului de rînd
cu debitorul;
340
DREPTUL AFACERILOR
3) debitorul reintră în dreptul de administrare a masei debitoare.
Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile în conformita-
te cu prevederile art.186 şi 211.
În partea organizatorică, planul poate reglementa supraveghe-
rea realizării sale. Supravegherea în acest caz este unul dintre prin-
cipalele instrumente care va putea duce la redresarea debitorului.
Supravegherea se limitează la executarea de către debitor a obliga-
ţiilor specificate prin plan.
Dacă realizarea planului este supravegheată, instanţa de jude-
cată notifică acest fapt odată cu publicarea dispozitivului hotărîrii
privind încetarea procesului de insolvabilitate în Monitorul Oficial
al Republicii Moldova sau în ziarele locale din zonele unde debi-
torul îşi are sediul sau unde sînt concentrate sediile celor mai mulţi
creditori.
Atribuţiile de supraveghere ţin de competenţa administrato-
rului insolvabilităţii. În legătură cu aceasta, atribuţiile administra-
torului insolvabilităţii şi ale membrilor comitetului creditorilor,
precum şi supravegherea din partea instanţei judecătoreşti con-
tinuă.
Dacă se constată că debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile a
căror executare este supravegheată sau se constată că executarea lor
este imposibilă, administratorul insolvabilităţii informează imediat
despre aceasta comitetul creditorilor şi instanţa judecătorească. În
cazul în care comitetul creditorilor nu a fost desemnat, administra-
torul insolvabilităţii informează creditorii menţionaţi în planul pro-
cedurii de restructurare.
Potrivit art.215 al Legii nr.149/2012, instanţa de insolvabilitate
dispune încetarea supravegherii în cazul:
a) executării sau asigurării executării creanţelor supravegheate;
b) expirării termenului pentru procedura de realizare a planului
procedurii de restructurare.
Dacă, pe parcursul realizării planului procedurii de restructura-
re, debitorul nu respectă prevederile lui sau planul nu este realizat
în termen, comitetul creditorilor sau fiecare creditor poate înainta o
341
nouă cerere introductivă, care va avea ca efect intrarea în faliment

şi lichidarea patrimoniului debitorului fără a mai fi necesară dovada
insolvabilităţii lui.
Procedura accelerată de restructurare. Prin procedură acce-
lerată de restructurare se înţelege acea procedură prin care debi-
torul, după o perioadă de observaţie, intră direct în procedura de
restructurare.
Potrivit alin.(1) art.219 al Legii insolvabilităţii, debitorul
aflat în dificultate financiară este în drept să depună în instanţa
de insolvabilitate cerere introductivă motivată de intentare a pro-
cedurii accelerate de restructurare, care trebuie să conţină datele
prevăzute la art.16. La cerere se anexează actele necesare pentru
cererea introductivă obişnuită, precum şi actul, actualizat, de in-
ventariere a patrimoniului, proiectul planului procedurii accelera-
te de restructurare.
Se interzice să formuleze cerere introductivă de restructurare
accelerată debitorul care, în ultimii 5 ani de pînă la hotărîrea de
deschidere a procedurii, a fost supus unei astfel de proceduri sau
care, la data depunerii cererii introductive, se află în proces de
insolvabilitate.
În cel mult 3 zile lucrătoare de la data depunerii cererii intro-
ductive, instanţa de insolvabilitate adoptă încheierea despre ad-
miterea ei şi despre intentarea procedurii accelerate de restructu-
rare a debitorului, pune sub observaţie debitorul prin desemnarea
unui administrator provizoriu, dispune aplicarea măsurilor de asi-
gurare prevăzute la art.24 şi stabileşte locul, data şi ora adunării
creditorilor de validare a mărimii creanţelor şi adunării de votare
a planului procedurii accelerate de restructurare.
Legislaţia prevede obligaţia administratorului provizoriu ca,
în decursul a 5 zile lucrătoare de la desemnare, să notifice în scris
toţi creditorii menţionaţi în lista depusă de debitor despre intenta-
rea procedurii accelerate de restructurare şi va publica, din contul
debitorului, în modul stabilit la art.6, un aviz care să cuprindă
datele prevăzute la alin.(4) art.220 al Legii insolvabilităţii.
342
DREPTUL AFACERILOR
La înaintarea, validarea, contestarea şi înregistrarea creanţe-
lor urmează să fie respectate cerinţele prevăzute pentru procesul
de insolvabilitate.
Planul procedurii accelerate de restructurare a debitorului
trebuie să conţină: situaţia analitică a activului şi a pasivului de-
bitorului, cauzele stării lui de dificultate financiară; programul de
stingere a creanţelor; procentul preconizat de satisfacere a cre-
anţelor, ca urmare a implementării măsurilor de redresare propu-
se, precum: amînări sau reeşalonări la plata creanţelor, stingerea
totală sau parţială a unor creanţe sau numai a dobînzilor ori a
penalităţilor de întîrziere prin compensare, prin confuziune, prin
remitere totală sau parţială a datoriei, prin novaţie, prin convertire
a datoriilor în cote-părţi din capitalul statutar al debitorului sau în
acţiuni, prin convertire în acţiuni a obligaţiilor şi a altor titluri de
valoare, prin alte modalităţi legale de stingere a creanţelor.
Planul procedurii accelerate de restructurare se votează de
adunarea creditorilor care se desfăşoară, de regulă, la data con-
vocării, dar nu mai tîrziu de 3 zile de la adunarea de validare a
creanţelor.
După audierea raportului administratorului provizoriu, adu-
narea creditorilor trece la votarea planului procedurii accelerate
de restructurare
Odată cu acceptarea de către adunarea creditorilor a planului
procedurii accelerate de restructurare, instanţa de insolvabilitate,
imediat, dar nu mai tîrziu de 5 zile, va confirma planul prin hotă-
rîre definitivă, care se publică în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, va dispune încetarea procedurii accelerate de restructu-
rare a debitorului şi trecerea la procedura de realizare a planului
confirmat.
Din momentul adoptării hotărîrii de încetare a procedurii ac-
celerate de restructurare şi de continuare a realizării planului pro-
cedurii accelerate de restructurare, debitorul reintră în dreptul de
administrare, desfăşurîndu-şi activitatea în limitele afacerii sale
obişnuite, în condiţiile planului.
343
În situaţia în care se stabileşte că pe parcursul realizării pla-

nului procedurii accelerate de restructurare debitorul încalcă con-
diţiile planului sau termenele prevăzute de programul de stingere
a creanţelor ori nu asigură rezervarea masei debitoare pentru cre-
anţele trecute cu titlu provizoriu, fiecare creditor este în drept să
înainteze instanţei de insolvabilitate o cerere introductivă, care va
avea drept efect intrarea în faliment şi lichidarea patrimoniului
debitorului fără a mai fi necesară dovada insolvabilităţii lui.
344
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 22.
CONTRACTE COMERCIALE
§ 1. Noţiuni generale privind contractele comerciale

Contractul este un acord de voinţă intervenit între două sau mai
multe persoane fizice sau juridice cu scopul de a da naştere, modifi-
ca ori stinge un raport juridic.
Definiţia legală a contractului este prevăzută exhaustiv în legis-
laţia civilă: contract este acordul de voinţă realizat între două sau
mai multe persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting
raporturi juridice269.
Din aceste definiţii rezultă că contractul este un act volitiv, în-
dreptat spre naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi cu
alte persoane; prin urmare, este un act juridic. Ceea ce este esenţial
în contract este acordul de voinţă, fapt ce denotă că contractul este
un act juridic bi- sau multilateral, adică reprezintă rezultatul voinţei
concordate a două sau mai multe părţi270.
Trasăm particularităţile specifice ale contractului care îl deose-
besc de alte izvoare de obligaţii civile:
1) existenţa acordului de voinţă care, dacă a fost realizat în limi-
tele prevăzute de lege, este suficient pentru a da naştere la obligaţii,
a căror executare se poate obţine, la nevoie, chiar prin constrîngere.
Astfel, contractul este legea părţilor care l-au încheiat;
2) principiul autonomiei de voinţă, în limitele prevăzute de
lege. Conform acestui principiu, părţile contractante au libertatea
269
A se vedea art.666 alin.(1) al Codul din civil al Republicii Moldova, adop-
tat prin Legea nr.1107 din 06.06.2002 // în Monitorul Oficial al Republicii Mol-
dova, 22.06.2002, nr.82-86.
270
S.Baieș, V.Volcinschi, A.Băieșu, V.Cebotari, I.Crețu, Drept civil, drepturi re-
ale, teoria generală a obligațiilor, Chişinău -Tipografia Centrală, 2005, p.274.
345
de a hotărî singure felul şi conţinutul contractului pe care vor să-l

încheie;
3) contractul nu dă naştere numai unei obligaţii civile, ci prin
contract se stabileşte şi conduita reciprocă a părţilor în legătură cu
obligaţia care a luat fiinţă, pe toată durata existenţei ei. Părţile sta-
bilesc prin acordul lor de voinţă cum şi cînd trebuie să fie executate
prestaţiile, consecinţele care decurg din neexecutarea lor etc. Lega-
litatea comportării părţilor din contract se apreciază, deci, în raport
cu prevederile contractului.
Principiul libertăţii contractuale permite participanţilor la cir-
cuitul civil să încheie o mare varietate de contracte. Unele din ele
sînt prevăzute expres de Codul civil. Însă diversificarea vieţii din
domeniul afacerilor duce la apariţia unor noi forme juridice, care
nu sînt reglementate în mod special. Acest fapt a determinat clasifi-
carea contractelor, iar clasificarea oferă posibilitatea de a determina
trăsăturile caracteristice ale diferitelor categorii de contracte ce ar
permite aplicarea lor corectă în activitatea de antreprenoriat.
Vom analiza cele mai importante clasificări ale contractelor
comerciale în baza mai multor criterii principale271.
I. Clasificarea contractelor după conţinutul lor:
a) contracte bilaterale (sinalagmatice) – se caracterizează prin
reciprocitatea obligaţiilor ce izvorăsc în sarcina ambelor părţi, astfel
încît obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă celelalte (art.704 din
Codul civil). Ca exemplu de contract bilateral ar fi contractul de
vînzare-cumpărare;
b) contracte unilaterale – sînt acele contracte care generează
obligaţii doar pentru una din părţi (art.666, alin.(3) din Codul civil).
În aceste contracte o parte este numai creditor, iar cealaltă numai
– debitor. Astfel de contracte sînt: comodatul, depozitul, mandatul,
fidejusiunea gratuită etc.
II. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi:
a) contracte cu titlu oneros – sînt acele contracte în care avan-
271
S.Baieș, V.Volcinschi, A.Băieșu, V.Cebotari, I.Crețu, Drept civil, drepturi
reale, teoria generală a obligațiilor, Chişinău: Tipografia Centrală, 2005, p.282
346
DREPTUL AFACERILOR
tajului patrimonial pe care o parte îl procură celeilalte părţi sau unui
terţ îi corespunde un avantaj patrimonial corelativ. Adică, fiecare
din părţi urmăreşte un interes material, stipulînd obţinerea unei anu-
mite prestaţii în schimbul acelei pe care o face, urmărind realizarea
unui folos patrimonial;
b) contracte cu titlu gratuit (de binefacere) – sînt acele contrac-
te în care avantajul (folosul) patrimonial conferit uneia dintre părţi
nu are drept scop obţinerea avantajului corelativ. Contracte cu titlu
gratuit sînt: donaţia (art.827 din Codul civil), comodatul (art.859 din
Codul civil), depozitul (art.1088 din Codul civil).
III. Clasificarea contractelor după modul de formare, cu-
noaştem:
a) contracte consensuale – sînt acele contacte care se încheie
prin simplul acord de voinţă a părţilor, fără a fi nevoie de vreo for-
mă specială de manifestare a voinţei lor. Majoritatea contractelor
comerciale sînt consensuale;
b) contracte solemne – sînt acele contracte pentru a căror va-
liditate, pe lîngă acordul de voinţă, mai este necesară îndeplinirea
unor formalităţi, impuse de lege sau convenite de părţi, pentru însăşi
validitatea contractului. Textul legii expres indică că, dacă pentru
valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă sau dacă
părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră înche-
iat în momentul îndeplinirii condiţiei de formă (art.680 din Codul
civil). Forma solemnă se împarte în formă scrisă şi formă autentică
(notarială). Nerespectarea formei contractului are drept consecinţă
nulitatea acestuia numai atunci cînd această formă este cerută ca o
condiţie de validitate;
c) contracte înregistrate – sînt acele contracte care, pentru a fi
valabile, în unele cazuri trebuie să fie înregistrate în modul stabi-
lit de lege. Înregistrarea acestor contracte are menirea să asigure
publicitatea unor asemenea acte. De exemplu, conform art.818 din
Codul civil, contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca
complex patrimonial unic se înregistrează la Camera Înregistrării
de Stat etc.M
347
d) contracte reale – sînt contractele pentru a căror formare, pe

lîngă acordul de voinţă, mai este necesară remiterea unui bun de
către una dintre părţi către cealaltă. Aceste contracte se consideră
încheiate numai din momentul predării materiale a bunului care este
obiectul prestaţiei uneia dintre părţi.
IV. Clasificarea contractelor după modul de executare:
a) contracte cu executare imediată – sînt acele contracte care au
ca obiect una sau mai multe prestaţii care se execută dintr-o dată,
instantaneu, imediat;
b) contracte cu executare succesivă – sînt acele contracte a căror
executare se desfăşoară în timp, fie ca o prestaţie continuă (exemplu
este contractul de locaţiune), fie ca o succesiune de prestaţii (exem-
plu este contractul de vînzare-cumpărare cu plata în rate).
V. Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele:
a) contracte principale – sînt acele contracte care au o existenţă
de sine stătătoare şi a căror soartă nu depinde de alte contracte. Ma-
joritatea contractelor comerciale fac parte din această categorie.
b) contracte accesorii – reprezintă acele contracte care însoţesc
unele contracte principale, de a căror soartă depind. De exemplu,
contractul de gaj şi contractul de fidejusiune sînt contracte accesorii
menite să asigure executarea unor contracte principale: un contract
de împrumut sau un contract de credit bancar.
Pentru existenţa şi validitatea contractului sînt necesare urmă-
toarele condiţii:
- consimţămîntul părţilor;
- forma cerută de lege;
- capacitatea de exerciţiu a părţilor;
- obiectul contractului.
Consimţămîntul este acordul de voinţă al părţilor; el implică
două manifestări de voinţă, şi anume – o ofertă urmată de accepta-
rea ei. În cazul în care părţile sînt prezente, contractul se formează în
momentul în care ambele manifestări de voinţă s-au întîlnit.
Forma contractului este un element esenţial al contractului.
Contractul poate fi încheiat în formă scrisă şi verbală. Lipsa formei
cerute de lege duce la nulitatea absolută a contractului.
348
DREPTUL AFACERILOR
Capacitatea părţilor contractante este de asemenea o condiţie
de validitate a contractului. Potrivit principiului general, posedă ca-
pacitatea de a contracta orice persoană, cu excepţia acelor care nu au
împlinit vîrsta ce duce la apariţia capacităţii de exerciţiu (de regulă,
18 ani) sau declarate în mod expres incapabile prin lege. În ceea
ce priveşte persoanele juridice, limitele capacităţii lor contractuale
sînt reflectate de principiul specializării capacităţii de folosinţă şi
exerciţiu a acestor persoane, în virtutea cărora persoanele juridice
nu pot încheia contracte decît în limita scopului pentru care fiecare
a fost înfiinţată.
Obiectul contractului îl constituie chiar prestaţia la care părţile se
obligă. Obiectul trebuie să existe prezentînd interes pentru părţi, să fie
şi sigur şi determinat sau măcar determinabil, posibil şi licit. Obiectul
este sigur cît este determinat cel puţin în specia şi cantitatea sa.
La încheierea contractului trebuie să fie exprimată voinţa liberă
a părţilor contractante, adică voinţa lor să nu fie afectată de vreun
viciu cum sînt: eroarea, violenţa, dolul şi leziunea272.
Eroarea – este credinţă falsă, neconformă cu realitatea, în care
s-a aflat partea cînd şi-a dat consimţămîntul. Consecinţele pe care
eroarea le are asupra contractului variază după intensitatea ei. Cînd
eroarea se referă la natura contractului (de exemplu, o persoană a
înţeles să vîndă un bun, iar cealaltă crede că este vorba despre o
donaţie) sau la identitatea obiectului lui, consimţămîntul nu se poa-
te forma; o astfel de eroare, numită obstacol, împiedică formarea
contractului. Eroarea, fără a împiedica formarea contractului, este
lovită de nulitate.
Violenţa – contractul încheiat în urma constrîngerii prin violen-
ţă fizică sau psihică poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar
şi în cazurile cînd violenţa a fost exercitată de un terţ. Violenţa este
temei de anulare a contractului numai în cazul în care se demon-
strează că este de natură să determine o persoană să creadă că ea,
soţul, o rudă sau o altă persoană apropiată ori patrimoniul lor sînt
expuşi unui pericol iminent.
272
A se vedea art.227-230 din Codul civil al Republicii Moldova.
349
Dolul – contractul a cărui încheiere a fost determinată de com-

portamentul dolosiv sau viclean al uneia din părţi poate fi declarat
nul de instanţa de judecată chiar şi în cazul în care autorul dolului
estima că contractul este avantajos pentru cealaltă parte. Dacă una
dintre părţi trece sub tăcere anumite împrejurări la a căror dezvă-
luire cealaltă parte nu ar mai fi încheiat contractul, anularea con-
tractului poate fi cerută numai în cazul în care, în baza principiului
bunei-credinţe, se putea aştepta ca cealaltă parte să dezvăluie aceste
împrejurări. În cazul în care dolul este comis de un terţ, contractul
poate fi anulat numai dacă se demonstrează că cealaltă parte a ştiut
sau trebuia să ştie despre dol.
Leziunea – contractul pe care o persoană l-a încheiat din cauza
unui concurs de împrejurări grele de care a profitat cealaltă parte, în
condiţii extrem de nefavorabile, poate fi declarat nul de instanţa de ju-
decată. Instanţa de judecată poate menţine contractul dacă pîrîtul ofe-
ră o reducere a creanţei sale sau o despăgubire pecuniară echitabilă.
§ 2. Noţiuni generale privind contractele comerciale

Economia de piaţă, în perioade de crize economice, a inventat o
modalitate de soluţionare a asigurării întreprinderilor cu echipament
nou – leasingul, conform căreia orice întreprindere poate utiliza
echipamentul cel mai modern fără a fi nevoită să plătească integral
costul la momentul încheierii contractului.
Leasingul este o metodă de finanţare a întreprinderilor care do-
resc să-şi achiziţioneze utilaje şi echipamente, dar care nu au posibi-
lităţi financiare. Această permite finanţarea integrală a unei investiţii
cu mijloace exterioare pentru întreprinderile care nu pot obţine cre-
dite de la bănci ori care nu doresc să greveze bunurile sale. Leasin-
gul asigură finanţarea integrală a unei investiţii fără ca beneficiarul
să fie nevoit să constituie măsuri asigurătorii273.
Prin contractul de leasing, o parte (locator) se obligă, la cererea
unei alte părţi (locatar), să asigure posesiunea şi folosinţa temporară
273
Bloșenco Andrei, Drept civil, Parte specială, Chișinău: Cartdidact, 2003,
p.77.
350
DREPTUL AFACERILOR
a unui bun, cumpărat sau produs de locator, contra unei plăţi perio-
dice (rate de leasing)274.
În literatura de specialitate nu există unanimitate de păreri cu
privire la caracterul bilateral sau tripartit (din punctul de vedere
al voinţelor pe care le întruneşte) al contractului de leasing. Unii
autori consideră că contractul de leasing este tripartit, deoarece la
el participă vînzătorul, locatorul şi locatarul275. Potrivit unei alte
opinii, la care ne alăturăm, contractul de leasing este un act juridic
bilateral care se încheie între locator şi locatar276. În cazul admite-
rii caracterului tripartit al contractului de leasing, considerăm că
acesta este vremelnic, deoarece se epuizează prin furnizarea bunu-
lui de către vînzător.
Odată cu furnizarea bunului contractul de vînzare-cumpărare
încetează, iar operaţiunea de leasing se transformă într-un contract
bilateral. Această formare este o consecinţă a diferenţei de natură
dintre cele două contracte şi vînzarea-cumpărarea este un contract
cu executare imediată, pe cînd actul de leasing este un contract cu
executare succesivă (segmentar pe viitor). Chiar şi în timpul desfă-
şurării fazei iniţiale de negocieri nu există o veritabilă participare
tripartită; în realitate sînt două contracte. Între aceste contracte exis-
tă o conexitate, deoarece locatorul nu va procura bunul decît dacă
va avea certitudinea că-1 va da în leasing locatarului şi, invers, con-
tractul de leasing va fi încheiat numai după finalizarea tratativelor de
procurare a bunului între vînzător şi locator.
Leasingul este un contract complex, deoarece conţine trăsături-
le unor contracte de drept civil tradiţionale: de vînzare-cumpărare,
de locaţiune, de împrumut, de garanţie277. Din aceste considerente,
el pune multe întrebări relative la natura sa juridică. Multe încercări
274
A se vedea: art.923 din Codul civil al Republicii Moldova.
275
Решетник И. А. Гражданско-правовое регулирование лизинга в РФ.
Автореф. канд. дисс. - Пермь, 1998, p. 7
276
Clocotici D., Gheorghiu Gh. Operaţiunile de leasing. – București: LUMI-
NA LEX, 1998, p. 58.
277
Miasnicov S., Natura juridică a contractului de leasing // Revista Naţio-
nală de Drept, 2001, nr.6, p.27.
351
au eşuat tocmai datorită tendinţei de a încadra, chiar în mod forţat

şi nefiresc, operaţiunile de leasing în unul din modelele de contracte
tradiţionale.
Ţinînd cont de faptul că locatarul primeşte bunul în posesie şi
folosinţă temporară, leasingul este examinat ca o varietate a con-
tractului de locaţiune, care dispune de trăsăturile sale specifice.
Cu toate acestea, contractul de leasing se deosebeşte de locaţiu-
ne prin trăsăturile sale specifice, şi anume:
a) obiectul contractului este un bun mobil ce urmează a fi utili-
zat în activitatea de întreprinzător;
b) bunurile sînt cumpărate sau produse de locator cu scopul de
a fi transmise în leasing;
c) bunul se procură de la vînzătorul indicat de locatar şi se fur-
nizează direct acestuia;
d) contractul se încheie pe o perioadă determinată, ce trebuie
să corespundă duratei economice de utilizare a bunului, în care nici
una din părţi nu are dreptul să rezilieze contractul;
e) ratele chiriei sînt stabilite astfel, încît permit locatorului re-
cuperarea investiţiilor făcute şi obţinerea unui beneficiu pe termenul
acţiunii contractului;
f) include opţiunea locatarului de a cumpăra bunul la sfîrşitul
contractului;
g) drepturile cumpărătorului ce reies din contractul de vînzare-
cumpărare încheiat între vînzător şi locator le exercită locatarul.
Leasingul, în forma sa clasică, se aseamănă cu un credit de in-
vestiţii. Spre deosebire de credit, care necesită garanţia rambursării
lui, în cazul leasingului garanţia este chiar dreptul de proprietate
asupra bunului procurat. În cazul creditului clientul primeşte o sumă
de bani de la împrumutător, pe cînd în cazul leasingului locatorul nu
acordă mijloace băneşti, ci finanţează procurarea unui bun pe care
ulterior îl dă în posesie şi folosinţă temporară locatarului.
Leasingul se deosebeşte de vînzarea cu plata preţului în rate.
În cazul vînzării cu plata preţului în rate transmiterea dreptului de
proprietate şi a riscurilor se face de la momentul încheierii contrac-
352
DREPTUL AFACERILOR
tului, cu unele restricţii ce pot reveni cumpărătorului de a nu în-
străina bunul. În cazul leasingului locatorul păstrează proprietatea
asupra bunului, iar toate celelalte obligaţii, inclusiv riscurile, revin
locatarului.
Plăţile de leasing nu constituie rate de plată a preţului, însă vor
fi deduse în cazul în care locatarul îşi manifestă opţiunea de a cum-
păra bunul folosit.
Contractul de leasing se caracterizează prin elementele sale
specifice: a) părţile contractului; b) obiectul contractului; c) forma
contractului; d) preţul contractului.
Părţile contractului de leasing sînt locatorul şi locatarul. Loca-
torul este persoana care practică activitate de întreprinzător şi care
procură în proprietate un bun de la un anumit vînzător pentru a-1 da
în leasing.
În calitate de locator poate apărea:
a) instituţia financiară (banca) care dispune de licenţă pentru
finanţarea operaţiunilor de leasing;
b) societatea financiară de leasing, creată pentru efectuarea ope-
raţiunilor de leasing, a cărei funcţie este finanţarea operaţiunii de
leasing;
c) societatea de leasing specializată. Aceste societăţi asigură şi
întregul complex de servicii nefinanciare, precum: întreţinerea şi re-
paraţia bunului închiriat, asigurarea lui, furnizarea informaţiei cu
privire la exploatare;
d) orice altă persoană care practică activitate de întreprinzător.
Locatar este persoana care primeşte în posesie şi folosinţă tem-
porară bunul comandat la alegerea sa de la vînzătorul indicat de el.
În calitate de subiect al operaţiunii de leasing apare şi vînzătorul bu-
nului. Vînzătorul este întreprinderea producătoare sau un alt comer-
ciant care vinde locatorului în proprietate un bun pentru ca acesta
să-1 dea în posesie şi folosinţă temporară unui terţ.
Obiectul contractului de leasing constituie bunurile mobile ne-
consumptibile. Obiectul leasingului are următoarele particularităţi:
a) trebuie să fie un bun mobil neconsumptibil;
353
c) trebuie să fie identificat.

Forma. Contractul de leasing trebuie încheiat în scris (alin.1,
art.924 din Codul civil).
Preţul, denumit plăţile de leasing, cuprinde următoarele părţi
componente:
a) suma care recuperează integral sau aproximativ valoarea bu-
nului la momentul procurării lui. În contract neapărat trebuie indicat
costul bunului;
b) suma plătită locatorului pentru rambursarea creditului şi pla-
ta dobînzii, dacă acesta nu a folosit mijloace proprii pentru finanţa-
rea investiţiei;
c) comisionul plătit locatorului;
d) alte cheltuieli efectuate de locator şi prevăzute de contractul
de leasing, precum: cheltuieli de asigurare a bunului, de reparaţie şi
întreţinere a acestuia.
Plăţile de leasing se stabilesc de părţi în expresie bănească, natura-
lă sau mixtă sub forma unor rate periodice. Dacă contractul de leasing
nu prevede scadenţa ratelor periodice, suma anuală totală se împarte în
12 rate egale, fiecare urmînd a fi plătită în prima decadă a lunii.
Plăţile de leasing pot fi stabilite sub formă de:
a) plăţi periodice uniforme pe întreaga perioadă a contractului;
b) plăţi descrescătoare, această formă se aplică frecvent în situ-
aţia în care locatorul a finanţat procurarea bunului din contul mijloa-
celor împrumutate. Astfel, în prima perioadă a contractului plăţile
de leasing sînt mari, deoarece suma creditului perfectat de locator
este mare şi, respectiv, dobînda inclusă în aceste plăţi este mare.
Odată cu rambursarea creditului, se micşorează şi dobînda, fapt ce
determină descreşterea cuantumului plăţilor de leasing;
c) plăţi progresive, în acest caz, iniţial se achită cotaţii mici, care
treptat se măresc odată cu creşterea intensităţii valorificării bunului
şi lărgirii volumului de producţie. Această modalitate este convena-
bilă pentru antreprenorii începători cu un capital limitat.
Deosebirea dintre plăţile de leasing şi chirie (în contractul de
locaţiune) constă în faptul că ele nu constituie plăţi pentru dreptul
354
DREPTUL AFACERILOR
de folosinţă a obiectului contractului, ci reprezintă suma integrală a
cheltuielilor făcute de locator, a mijloacelor investite în operaţiunea
de leasing, plus un beneficiu.
Termenul contractului de leasing se stabileşte de părţi şi cores-
punde cu termenul de amortizare a bunului sau este aproximativ
acestui. Spre deosebire de contractul de locaţiune, care poate fi în-
cheiat şi pentru o perioadă nedeterminată, contractul de leasing tre-
buie încheiat pe un termen determinat.
În procesul stabilirii termenului de amortizare părţile trebuie să
ia în consideraţie şi perioada fiscală de amortizare, adică un interval
de timp fixat de lege în care proprietarii pot deduce la cheltuieli o
cotă de amortizare neimpozitabilă.
Doctrina juridică a clasificat leasingul după mai multe crite-
rii278:
a) Potrivit plăţilor achitate societăţii de leasing, distingem lea-
sing financiar şi leasing operaţional sau funcţional.
Leasingul operaţional presupune că în cadrul termenului con-
tractului locatorul primeşte numai o parte din costul bunului închi-
riat. Bunul se transmite locatarului în posesie şi folosinţă pe un ter-
men mai mic decît termenul de amortizare. În virtutea acestui fapt,
locatorul trebuie să dea bunul în leasing de mai multe ori, riscînd să
nu primească valoarea reziduală a acestuia în cazul lipsei cererii. De
aceea şi plăţile de leasing sînt mai ridicate decît în cazul leasingului
financiar.
În cadrul leasingului operaţional nu se asigură compensarea tu-
turor cheltuielilor suportate de locator în legătură cu procurarea şi
întreţinerea bunului. Locatorul îşi asumă, de obicei, riscurile uzurii
morale şi obligaţiile de întreţinere şi reparaţie a bunului. După înce-
tarea contractului bunul se restituie, de regulă, locatorului.
Leasingul financiar presupune că în perioada contractului lo-
catorului i se recuperează costul bunului şi alte cheltuieli suportate.
În acest caz, termenul contractului coincide cu termenul de amor-
278
Bloșenco Andrei, Drept civil, Partea Specială, Chișinău, Cartdidact,
2003, p.82.
355
tizare a bunului. Totodată, riscurile economico-financiare, precum

şi obligaţia de asigurare, întreţinere şi reparaţie sînt puse în sarcina
locatarului. În cadrul leasingului financiar este implicat şi vînzăto-
rul, care este ales de locatar; locatarul alege şi bunul. La expirarea
termenului contractului bunul trece în proprietatea locatarului sau
este răscumpărat de acesta.
b) În dependenţă de poziţia furnizorului în contractul de lea-
sing, distingem leasing direct şi leasing indirect.
Leasingul direct se realizează prin încheierea contractului între
producătorul bunului şi locatar, finanţarea bunului asigurîndu-se de
producător.
Leasingul indirect este realizat de societăţi specializate de lea-
sing, care preiau funcţia de finanţare.
c) După tipul de service asigurat, deosebim leasing brut şi lea-
sing net.
În cazul leasingului brut locatorul se obligă să întreţină bunul,
să-1 asigure, să achite impozitele şi alte plăţi obligatorii aferente
bunului, să repare bunul, să instruiască personalul locatarului în pro-
bleme ce ţin de exploatarea lui.
În cadrul leasingului net aceste obligaţii revin locatarului, loca-
torul prestînd servicii pur financiare.
d) După tipul de finanţare a contractului, distingem:
- leasing cu autofinanţarea locatorului, în acest caz locatorul
dispune de întreaga sumă necesară procurării bunului;
- leasing multiplicativ, în acest caz locatorul împrumută o parte
din banii necesari procurării bunului sau chiar toată suma, folosind
contractul de leasing ca o garanţie pentru rambursarea creditului.
e) În funcţie de tehnicile de realizare, distingem:
- lease-back (vinde şi reînchiriază) cuprinde operaţiunea prin
care proprietarul unui bun, avînd dificultăţi financiare, vinde bunul
unei societăţi de leasing şi îl închiriază. În acest caz calitatea de fur-
nizor şi locatar o întruneşte aceeaşi persoană. Această operaţiune are
ca scop transformarea fondurilor fixe în fonduri circulante (mijloace
băneşti) disponibile;
356
DREPTUL AFACERILOR
- lease time-sharing, în acest caz un bun este închiriat, în ace-
laşi timp, mai multor locatari care folosesc bunul în anumite pe-
rioade de timp, fără a avea obligaţia de plată a chiriei pentru tim-
pul în care nu-1 utilizează. În contract sînt prevăzute perioadele
distincte de folosire a bunului de către fiecare locator, în scopul
utilizării integrale a capacităţii de funcţionare a bunului. Această
operaţiune permite locatarului să folosească un bun, de regulă care
are o uzură morală sporită (computatoare), plătind o chirie mai
mică decît cea normală.
§3. Noţiunea franchisingului şi a contractului de franchising

După Codul deontologic european al francizei, intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1991, franchisingul constituie una dintre cele mai mo-
derne şi recente forme ale distribuţiei de mărfuri şi servicii. Fran-
chisingul este un sistem de comercializare a produselor şi/sau servi-
ciilor şi/sau tehnologiilor, bazat pe o colaborare strînsă şi continuă
între două întreprinderi distincte şi independente juridic şi financiar,
prin care unul din subiecţi (francizorul) acordă altui subiect (franci-
zatului) dreptul şi impune obligaţia de a exploata o întreprindere în
conformitate cu conceptul francizorului.
În literatura de specialitate franchisingul este definit și ca o li-
cenţă prin care proprietarul unei mărci comerciale sau al unui nume
comercial concesionează altuia dreptul de a vinde un produs sau un
serviciu sub acel nume sau marcă279.
În raporturile de antreprenoriat aplicarea franchisingului pre-
zintă avantaje pentru ambele părţi. Prin funcţia sa economică,
franchisingul face posibil pentru francizor rezolvarea problemei
privind comercializarea produselor şi/sau serviciilor sale, în timp
ce francizatul are posibilitatea exercitării unei activităţi comerci-
ale cu riscuri limitate.
Într-adevăr, francizorul poate să-şi dezvolte întreprinderea sa,
făcîndu-şi marca mai cunoscută. El îşi extinde businessul său, fiind
279
Costin M.C., Contractul de franchising // Revista de drept comercial,
1998, nr.11, p.132.
357
scutit de necesitatea de a finanţa investiţiile corespunzătoare, de a

deschide un număr imens de filiale şi întreprinderi în alte ţări sau
localităţi.
Francizatul, la rîndul său, evită incertitudinile lansării unei afa-
ceri şi poate să devină distribuitor al unei mărci cu renume fără a
avea o experienţă comercială prealabilă. El se străduieşte să con-
vingă clienţii săi că ei procură mărfuri sau beneficiază de servicii
identice cu cele ale francizorului.
Există mai multe tipuri şi forme de franchising:
1. Franchisingul poate fi comercial. Franchisingul comercial
presupune comercializarea mărfurilor sau prestarea serviciilor fran-
cizorului de către francizat pe un teritoriu determinat, folosind mar-
ca comercială a primului.
2. Franchisingul poate fi corporativ. Franchisingul corporativ
include participarea francizatului la întregul ciclu de producţie al
francizorului.
În doctrina juridică sînt evidenţiate următoarele tipuri de fran-
chising:
a) franchising industrial, acest tip de franchising este o operaţiu-
ne complexă unde francizatul fabrică el însuşi, respectînd indicaţiile
francizorului, anumite mărfuri, pe care le vinde sub marca acestuia.
Această operaţiune presupune transfer de informaţie comercială se-
cretă, de marcă şi licenţe, de asistenţă şi chiar livrare de tehnologii,
de ingrediente şi materii prime;
b) franchising de distribuţie, acesta presupune dreptul franciza-
tului de a comercializa pe un anumit teritoriu mărfurile francizorului
sub numele şi cu marca acestuia;
c) franchising de servicii, în acest caz francizatul prestează ser-
vicii sub marca comercială a francizorului.
Prin contract de franchising, care este unul cu executare succe-
sivă în timp, o parte (franchiser) şi cealaltă parte (franchisee) între-
prinderi autonome se obligă reciproc să promoveze comercializarea
de bunuri şi servicii prin efectuarea, de către fiecare din ele, a unor
prestaţii specifice (art.1171 din Codul civil).
358
DREPTUL AFACERILOR
În literatura de specialitate contractului de franchising sînt date
mai multe definiţii, pe care le considerăm mult mai reuşite decît cea
legală menţionată mai sus.
Potrivit unei opinii, franchisingul este un contract prin care
francizorul acordă dreptul de a vinde anumite bunuri sau de a
presta servicii şi beneficia de un sistem de relaţii, care cuprin-
de marca, renumele, know-how-ul şi asistenţa francizatului, în
schimbul unui preţ280.
În opinia a altora, franchisingul este un contract sinalagmatic,
consensual, cu titlu oneros şi cu executare succesivă. El este un con-
tract mixt sui generis, care integrează caracterele unor operaţiuni de
vînzare-cumpărare, licenţă, reprezentare, leasing şi, totodată, are o
configuraţie particulară. În calitate de contract complex, el include
elemente specifice contractului de licenţă (prevede transmiterea fo-
losinţei drepturilor exclusive), prestări de servicii (asistenţă tehnică
şi consultaţii), de vînzare-cumpărare şi leasing.
Contractul de franchising trebuie deosebit de contractul de con-
cesiune exclusivă (denumit şi vînzare sau distribuţie exclusivă).
Contractul de concesiune exclusivă este contractul prin care con-
cedentul se obligă ca, într-o zonă anumită, să vîndă mărfurile sale
numai concesionarului, care le cumpără spre a le revinde ulterior
clienţilor săi în nume şi pe cont propriu. Spre deosebire de concesi-
onar, francizatul vinde bunuri sau prestează servicii folosind numele
şi marca francizorului.
Părţile contractului de franchising sînt francizorul şi franciza-
tul. Francizor este întreprinderea producătoare, reputată pe o anumi-
tă piaţă, care dispune de marcă proprie.
Potrivit Codului de deontologie al Federaţiei franceze a franci-
zei (1988), francizorul este un antreprenor independent care trebuie:
să fie titular al drepturilor, printre acestea aflîndu-se în mod necesar
o marcă protejată, să ofere un ansamblu de produse şi/sau servicii
şi/sau tehnologii francizatului, căruia îi asigură o pregătire iniţială
pentru exploatarea mărcii respective, utilizînd personal şi mijloace
280
Bloșenco Andrei, Drept civil, Partea Specială, p.163.
359
financiare proprii în vederea promovării şi inovării produsului.

Francizorul trebuie să fie, în primul rînd, titularul dreptului asu-
pra unei mărci înregistrate, drept pe care trebuie să-1 menţină cel
puţin pe durata contractului de franchising.
Francizatul, denumit şi beneficiar, este persoana fizică sau ju-
ridică, comerciant independent din punct de vedere juridic şi finan-
ciar, care primeşte posibilitatea de a utiliza drepturile exclusive ale
francizorului.
Obiectul contractului de franchising constituie, în primul rînd,
un complex de drepturi exclusive ce individualizează francizorul,
mărfurile şi serviciile acestuia. Obiectul franchisingului constă în
concesiunea mărcii împreună cu asistenţa tehnică şi comercială,
precum şi în comunicarea către francizat a know-how-ului (cunoş-
tinţe tehnice, practică, secretul producţiei şi altă informaţie comer-
cială secretă) în vederea desfăşurării activităţii potrivit modelului
conceput de francizor. Se poate lesne observa că obiectul contractu-
lui de franchising include atît obiecte protejate juridic, cît şi obiecte
neprotejate (de exemplu, know-how-ul).
Forma contractului: contractul de franchising trebuie încheiat în
scris. Nerespectarea formei duce la nulitatea contractului (art.1172
din Codul civil). Acest contract trebuie înregistrat la Agenţia de Stat
pentru Protecţia Proprietăţii281.
Contractul de franchising se încheie pe o anumită durată de
timp stabilită de părţi sau pentru o perioadă nedeterminată, cu lu-
area în consideraţie a cerinţelor desfacerii bunurilor şi a servicii-
lor asupra cărora s-a convenit (art.1176 din Codul civil). Franchi-
singul se încheie, de regulă, pe un termen îndelungat, astfel încît
să permită francizatului restituirea cheltuielilor suportate (pentru
procurarea de imobil, inventar şi alte bunuri) pînă la începutul
desfăşurării activităţii.
Preţul reprezintă redevenţa prevăzută de contract, care se acor-
dă francizorului ca plată pentru utilizarea drepturilor exclusive acor-
281
A se vedea: alin. 4 art. 9 al Legii nr.1335 din 01.10.1997 cu privire la
franchising.
360
DREPTUL AFACERILOR
date. Redevenţa se stabileşte în contract în expresie bănească sau
naturală şi include două părţi componente:
- plata iniţială unică, se achită pentru dreptul de folosire a măr-
cii pe teritoriul determinat, precum şi pentru compensarea cheltuie-
lilor efectuate de francizor, inclusiv pentru instruirea personalului şi
acordarea de consultaţii;
- royalty, reprezintă recompense periodice proporţionale indi-
cilor de activitate, convenite între părţile la contract (art. 11 al Legii
cu privire la franchising).
Drepturile şi obligaţiile părţilor pot fi examinate în funcţie de
etapele aşa-numitelor „porturi contractuale”, şi anume: etapa pre-
contractuală, contractuală şi postcontractuală.
Faza precontractuală permite fiecărei părţi să se decidă cu
privire la colaborare. La această fază părţile au obligaţia de a se
informa în mod deschis şi complet despre circumstanţele care vi-
zează franchisingul şi de a pune la dispoziţia celeilalte părţi in-
formaţia necesară (art.1175 din Codul civil). În particular, fran-
cizorul îi remite francizatului informaţia cu privire la: experienţa
dobîndită şi transferabilă, condiţiile financiare ale contractului
(redevenţele iniţiale, redevenţele proporţionale, determinarea ta-
rifelor la mărfurile şi serviciile distribuite), obiectele şi întinderi-
le exclusivităţilor, durata contractului, condiţiile de reînnoire, de
reziliere şi de cesiune etc.
Părţile, de asemenea, sînt obligate să păstreze secretul asupra
datelor confidenţiale chiar dacă contractul nu se mai încheie.
Faza contractuală, în care francizorul este obligat să pună la
dispoziţia francizatului o totalitate de bunuri încorporate, de drep-
turi, de mărci de producţie, de modele, de concepte asupra aprovi-
zionării, desfacerii şi organizării, precum şi alte date sau cunoştinţe
utile promovării vînzărilor. El este obligat să protejeze programul
comun de prestare a franchizei împotriva intervenţiilor unor terţi,
să-l perfecţioneze pe parcurs şi să sprijine francizatul în activita-
tea acestuia prin îndrumare, informare şi perfecţionare profesională
(art.1173 din Codul civil).
361
Astfel, principala obligaţie a francizorului constă în asigurarea

posibilităţii francizatului de a utiliza drepturile exclusive ale primu-
lui sau un proces existent de fabricaţie şi distribuţie. Această obli-
gaţie implică îndatorirea francizorului de a transmite francizatului
documentaţia tehnică şi comercială, de a-i acorda asistenţă (tehnică,
juridică, financiară) în domeniul pregătirii profesionale, de a-l in-
strui în probleme legate de realizarea drepturilor exclusive primite.
O altă obligaţie a francizorului constă în furnizarea informa-
ţiei şi practicii comerciale, în instruirea personalului francizatului
pe tot termenul contractului în ce priveşte organizarea activităţii,
administrarea întreprinderii, deservirea clientelei, exploatarea echi-
pamentului etc.
Francizorul are dreptul să supravegheze şi să verifice, în scopul
asigurării calităţii, procesul de producţie şi de desfacere a mărfuri-
lor, de prestare a serviciilor.
Francizatul, la rîndul său, are următoarele obligaţii:
- să utilizeze drepturile exclusive în conformitate cu contractul
şi indicaţiile francizorului;
- să nu divulge terţelor persoane informaţia comercială secretă
furnizată de francizor (secretele procesului de producere şi de pre-
stare a serviciilor etc.);
- să utilizeze în mod activ programul de prestare a francizei şi
cu diligenţa unui bun întreprinzător, precum şi să procure bunuri şi
servicii prin intermediul francizorului sau al unei persoane desem-
nate de acesta etc.
Dacă durata contractului nu este determinată sau depăşeşte 10
ani, fiecare parte are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea
unui termen de preaviz de 1 an. Dacă nici una din părţi nu exercită
dreptul sus-numit, contractul se prelungeşte de fiecare dată pentru 2
ani (art.1176 din Codul civil).
Faza postcontractuală. După încetarea contractului, relaţii-
le postcontractuale sînt fondate pe regulile unei concurenţe loiale.
Francizorul poate impune vechiului francizat orice obligaţie care să
permită:
362
DREPTUL AFACERILOR
a) protejarea caracterului confidenţial al know-how-ului, în
special neutilizarea acestuia de o reţea concurentă;
b) deschiderea unui nou punct de vînzare pe teritoriul vechiu-
lui francizat.
El poate impune francizatului pe plan local interdicţia de con-
curenţă care nu poate depăşi un an (art.1177 din Codul civil). Dacă
această interdicţie periclitează activitatea profesională a francizatu-
lui, francizorul trebuie să-i plătească o compensaţie financiară co-
respunzătoare.
§4. Contractul de credit bancar

Prin contractul de credit bancar o bancă (creditor) se obligă să
pună la dispoziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit),
iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească dob-
înda şi alte sume aferente prevăzute de contract (art.1236 din Codul
civil).
Creditul bancar este un contract consensual, sinalagmatic şi cu
titlu oneros. El se deosebeşte de contractul de împrumut după mai
multe criterii, şi anume: este cu titlu oneros, are ca obiect mijloace
băneşti. În afară de aceasta, banca împrumută banii deponenţilor
sau cei împrumutaţi de la alte bănci, iar împrumutătorul împrumută
banii săi proprii.
Părţile contractului sînt banca şi debitorul; în scopul credită-
rii unor proiecte care necesită cheltuieli mari, băncile îşi pot aso-
cia resursele creditoare şi acorda credite de consorţiu. În asemenea
caz, persoana care doreşte să obţină un credit mare determină inde-
pendent banca care îşi asumă responsabilitatea pentru organizarea
consorţiului bancar şi exercită funcţiile de conducere în afacerea de
credit (banca coordonatoare).
Banca coordonatoare efectuează analiza eficienţei acordării cre-
ditului de consorţiu şi selectează celelalte bănci participante. Pentru
prestarea serviciilor de organizare a consorţiului bancar, banca co-
ordonatoare încasează o remuneraţie deosebită.
363
Creditul de consorţiu se perfectează printr-un acord de credit

între banca coordonatoare şi băncile participante la creditul de con-
sorţiu şi contract de credit încheiat între client şi fiecare bancă par-
ticipantă282.
Obiectul contractului îl constituie mijloacele băneşti acordate
debitorului, potrivit regulii generale, creditele se acordă în valută
naţională. Băncile pot acorda credite în valută străină, în condiţiile
şi pentru scopurile stabilite de lege. Se interzice acordarea credite-
lor în valută străină persoanelor fizice ce nu practică activitate de
întreprinzător.
Forma. Contractul de credit se încheie în formă scrisă (alin.(2)
art.1236 din Codul civil). Temei pentru încheierea contractului con-
stituie decizia Comitetului de credit împuternicit să decidă asupra
acordării creditului. Pentru acordarea creditelor „mari” se cere apro-
barea preliminară a membrilor consiliului de administraţie. Credi-
tul mare constituie datoria netă a unei persoane sau a unui grup de
persoane acţionînd în comun (expuse aceluiaşi risc datorită faptului
că una din ele o controlează pe alta), alcătuind 10% şi mai mult din
capitalul normativ total al băncii.
Preţul constituie dobînda pe care clientul o plăteşte băncii pen-
tru mijloacele băneşti acordate. Dobînda pentru fiecare tip de credit
este stabilită de comitetul de credit sau de organul de administrare al
băncii. În afară de dobîndă, părţile pot conveni asupra unui comisi-
on pentru serviciile prestate în legătură cu utilizarea creditului.
Părţile contractului pot stabili o dobîndă fixă sau flotantă; în
acest ultim caz dobînda poate fi modificată prin acordul părţilor.
Dobînda poate fi modificată unilateral de către bancă, în cazurile
prevăzute de contract, în funcţie de rata de refinanţare a BNM, de
rata inflaţiei şi de evoluţia pieţei. Banca trebuie să anunţe în scris
clientul despre modificarea ratei dobînzii cu cel puţin 10 zile înainte
de modificare (art.1237 din Codul civil).
Efectele contractului de credit. Banca este obligată să pună la
dispoziţia clientului mijloacele băneşti. În cazul neexecutării acestei
282
Bloșenco Andrei, Drept civil, Partea Specială, p.175.
364
DREPTUL AFACERILOR
obligaţii, clientul poate pretinde plata unor penalităţi de întîrziere în
modul şi în mărimea prevăzute de contract, precum şi despăgubirea
prejudiciului cauzat. Clientul nu poate cere executarea silită a aces-
tei obligaţii (art.868 din Codul civil).
Banca are dreptul să refuze executarea obligaţiei de a pune
la dispoziţia clientului creditul dacă, după încheierea contractului
de credit:
a) au apărut circumstanţe care indică cu certitudine incapacita-
tea viitoare a debitorului de a rambursa creditul;
b) debitorul sau terţul încalcă obligaţia de a acorda garanţii;
c) debitorul nu îndeplineşte condiţiile contractului referitoare la
tranşa sau tranşele precedente, atunci cînd contractul prevede acor-
darea creditului în tranşe (art.1241din Codul civil).
Clientul este obligat să plătească în termen dobîndă În cazul
creditului acordat prin punere la dispoziţia clientului a unei sume
de bani (linie de credit), acesta va plăti dobîndă în funcţie de suma
creditului utilizată efectiv într-o anumită perioadă.
Dacă contractul prevede acest fapt, clientul trebuie să ofere ga-
ranţii de rambursare a creditului. În cazul prezentării unor garanţii
insuficiente, banca are dreptul să ceară constituirea unor garanţii su-
plimentare. Neexecutarea acestei obligaţii de către client îi acordă
băncii dreptul de a reduce suma creditului proporţional reducerii
garanţiei sau de a rezilia contractul (art.1240 din Codul civil).
Dacă creditul este acordat potrivit unei destinaţii, clientul este
obligat să acorde băncii posibilitatea de a verifica utilizarea mijloa-
celor potrivit destinaţiei283. Clientul este obligat să ramburseze cre-
ditul la scadenţă. În caz de neexecutare a acestei obligaţii, precum şi
a celei de plată a dobînzii, banca poate pretinde plata unor penalităţi
de întîrziere în modul şi mărimea prevăzute de lege sau de contract.
În lipsa unei clauze contractuale în acest sens, pentru suma datorată
se încasează o dobîndă cu 5% mai mare decît rata dobînzii prevăzu-
te în contract (art.1243 din Codul civil).
283
Захарова H., Кредитный договор. Гражданско-правовые аспекты –
Москва, 1997, р.35.
365
Clientul nu are dreptul să ramburseze creditul înainte de ter-

men. Dacă, totuşi, rambursează creditul înainte de scadenţă, el este
obligat să repare prejudiciul cauzat băncii, cu deducerea sumelor
economisite, luîndu-se în consideraţie creditul ce s-ar fi putut acorda
din contul acestor mijloace (art.1245 din Codul civil).
Debitorul are dreptul să refuze creditul parţial sau total, fiind
obligat să plătească băncii o remuneraţie pentru punerea la dispozi-
ţie a creditului şi s-o notifice într-un termen rezonabil.
Rezilierea contractului. Banca poate rezilia contractul şi cere
restituirea creditului şi a sumelor aferente dacă debitorul:
a) a devenit insolvabil;
b) nu a oferit garanţiile cerute sau a redus garanţiile oferite;
c) nu plăteşte dobînda la scadenţă;
d) nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin două tranşe
ale creditului, atunci cînd contractul prevede restituirea creditului în
rate, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.
Rezilierea contractului suspendă imediat utilizarea creditului,
însă banca va acorda clientului un termen de cel puţin 15 zile pen-
tru restituirea sumelor utilizate şi a sumelor aferente (art.1242 din
Codul civil).
Debitorul poate rezilia în orice moment contractul care prevede
o dobîndă flotantă, notificînd banca în termen de 7 zile de la primi-
rea notificării despre modificarea dobînzii. Contractul încheiat pe
un anumit termen cu dobîndă fixă poate fi reziliat, cu un termen de
preaviz de 15 zile, numai dacă obligaţia de plată a dobînzii încetea-
ză înaintea termenului stabilit pentru restituirea creditului şi nu se
convine asupra unei alte dobînzi.
366
DREPTUL AFACERILOR
CAPITOLUL 23.
REGLEMENTAREA JURIDICĂ A IMPOZITELOR ŞI
TAXELOR
§ 1. Introducere în dreptul fiscal şi legislaţia fiscală

A) Elementele definitorii ale dreptului fiscal
Termenul „fiscal” provine de la latinescul fiscus care însemna
„coş”, utilizîndu-se în Roma Antică pentru desemnarea „casei mi-
litare” unde se păstrau banii ce urmau a fi plătiţi militarilor284.
Dreptul fiscal, ca ramură a dreptului public, reglementează
raporturile juridice care se nasc în procesul colectării impozite-
lor şi taxelor de la persoanele fizice sau juridice care obţin veni-
turi sau deţin bunuri impozabile sau taxabile285.
Ca obiect de reglementare, dreptul fiscal are relaţii ce ţin de
executarea obligaţiilor fiscale în ce priveşte impozitele şi taxele
generale de stat, stabilind, de asemenea, principiile generale de
determinare şi percepere a impozitelor şi taxelor locale.
Metoda de reglementare a dreptului fiscal este metoda im-
perativă, normele dreptului fiscal fiind obligatorii, iar părţile în
relaţiile fiscale fiind respectiv pe poziţii de subordonare.
Normele dreptului fiscal sînt, la fel ca şi celelalte norme ju-
ridice, reguli de conduită instituite de stat, a căror aplicare este
asigurată prin conştiinţa juridică, iar, la nevoie, prin forţa de con-
strîngere a statului.
Normele dreptului fiscal au un caracter general, impersonal şi,
deci, la fel ca şi majoritatea normelor juridice, se referă la un nu-
284
А. Брызгалин. Налоги и налоговое право. – Москва: Аналитика Пресс,
1997, с. 60.
285
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova. Drept fiscal, Bucureşti: C.H. Beck, 2006, p. 1.
367
măr nedeterminat de subiecţi de drept, aplicîndu-se repetat în timp,

ori de cîte ori sînt întrunite condiţiile necesare286.
Din punctul de vedere al structurii logico-juridice, normele
dreptului fiscal cuprind cele trei elemente specifice normelor juridi-
ce: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Principiile de bază ale fiscalităţii unei economii libere, prin-
cipii ce reprezintă corectitudinea raportului de impunere, atît din
punctul de vedere al relaţiei stat – contribuabil, cît şi din punctul
de vedere al contribuabililor care compară diferitele reglementări
concrete aplicabile fiecăruia în parte, sînt:
a) principiul neutralităţii impunerii - presupune asigurarea prin
legislaţia fiscală a condiţiilor egale investitorilor, capitalului autoh-
ton şi străin;
b) principiul certitudinii impunerii - presupune elaborarea de
norme juridice clare care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar
termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pen-
tru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată determina influenţa de-
ciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
c) principiul echităţii fiscale - presupune tratarea egală a per-
soanelor fizice şi juridice, care activează în condiţii similare, în ve-
derea asigurării unei sarcini fiscale egale;
d) principiul stabilităţii fiscale - presupune modificarea şi com-
pletarea legislaţiei fiscale exclusiv prin modificarea şi completarea
Codului Fiscal;
e) principiul randamentului impozitelor - presupune percepe-
rea impozitelor şi taxelor cu minimum de cheltuieli, cu cheltuieli cît
mai acceptabile pentru contribuabili287;
f) principiul eficienţei impunerii - principiu ce se află în core-
lare cu principiul stabilităţii fiscale, o stabilitate fiscală presupunînd
şi o eficienţă a impunerii. O stabilitate pe termen lung a prevederilor
286
A. Armeanic, V. Volcinschi, şi al., Drept fiscal, Chişinău: Museum, 2001,
p.16.
287
Codul Fiscal al Republicii Moldova, nr.1163-XIII din 24.04.1997 // republi-
cat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 25.03.2005, ediţie specială, (art.6,
alin. (8)).
368
DREPTUL AFACERILOR
Codului Fiscal nu va conduce la efecte retroactive defavorabile pen-
tru persoanele fizice şi juridice, în raport cu impozitarea în vigoare
la data adoptării de către acestea a deciziilor investiţionale majore;
g) principiul egalităţii prin impunere - presupune contribuţia
fiecăruia la sistemul fiscal proporţional cu capacitatea sa contributi-
vă. Cetăţeanul care are o avere mai mare trebuie să contribuie într-o
măsură superioară la formarea bugetului de stat decît cel care are o
capacitate contributivă inferioară 288.
Izvoarele dreptului fiscal, conform practicii legislative actuale,
sînt: legile, actele subordonate legilor, acordurile internaţionale.
a) Legile, actul normativ superior fiind Constituţia care pune
fundamentul fiscalităţii, la general, şi al obligaţiei fiscale a persoa-
nelor fizice şi juridice, în special.
Legile sînt cele mai importante acte normative emise de către Par-
lament ce au ca obiect de bază, printre altele, şi reglementarea relaţiilor
fiscale; reglementarea relaţiilor ce apar între stat şi contribuabil în legă-
tură cu achitarea impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii de stat.
b) Actele subordonate legilor, adoptate în scopul executării le-
gilor, sînt: hotărîrile Guvernului, instrucţiunile Ministerului Finan-
ţelor, instrucţiunile, ordinele Inspectoratului Fiscal Principal de Stat
şi deciziile Administraţiilor Publice Locale.
Hotărîrile Guvernului se emit pentru organizarea executării le-
gilor şi, deci, sînt acte normative prin care se instituie norme juridice
necesare pentru executarea dispoziţiilor generale ale Codului Fiscal
şi ale altor acte normative din domeniu.
Instrucţiunile Ministerului Finanţelor, instrucţiunile, ordinele
Inspectoratului Fiscal Principal de Stat sînt acte normative subor-
donate legii prin care se instituie norme juridice care dezvoltă şi
detaliază cuprinsul dispoziţiilor generale ale Codului Fiscal şi ale
altor acte normative din domeniu.
Deciziile Administraţiilor Publice locale sînt izvoare ale drep-
tului fiscal în măsura în care ele instituie impozite şi taxe locale,
stabilesc cotele acestora, modalitatea de gestionare etc.
288
Dan Drosu Şaguna şi al., Op. cit., p. 2.
369
c) Acordurile (convenţiile) internaţionale sînt izvoare ale

dreptului fiscal în situaţiile cînd reglementează relaţii fiscale (ex.,
acordurile de evitare a dublei impuneri). Republica Moldova este
semnatară a acestor acorduri internaţionale şi sînt ratificate de către
Parlament. Dacă un tratat internaţional care reglementează relaţii
fiscale, la care Republica Moldova este parte, stipulează alte reguli
şi prevederi decît cele prevăzute de legislaţia fiscală naţională, se
aplică stipulaţiile tratatului internaţional.
Raporturile juridice fiscale sînt reglementate în temeiul norme-
lor juridice referitoare la colectarea veniturilor fiscale ale statului.
Aceste categorii de raporturi juridice se particularizează prin speci-
ficul conţinutului lor, adică al drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor
participanţi289.
Raporturile juridice fiscale sînt formate din relaţii de impunere
care iau naştere în procesul redistribuirii unor venituri ale persoane-
lor fizice şi ale celor juridice în scopul formării bugetului de stat.
Raporturile juridice fiscale au trei elemente fundamentale:
a) subiecţii participanţi;
b) obiectul;
c) conţinutul.
Subiecţii raporturilor juridice fiscale sînt, pe de o parte, statul,
prin organele fiscale învestite cu atribuţii de administrare fiscală,
iar, pe de altă parte, persoanele fizice sau cele juridice obligate să
plătească impozitele, taxele şi alte plăţi la bugetul de stat.
Statul este reprezentat la nivel central de Inspectoratul Fiscal
Principal de Stat, iar la nivel local - de Inspectoratele Fiscale Terito-
riale şi de Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor locale.
Subiecţii raporturilor juridice fiscale au o poziţie diferită, orga-
nele fiscale fiind pe o poziţie superioară faţă de persoanele fizice sau
juridice contribuabili, chiar şi organe ale statului care, respectiv, se
află pe poziţia de subordonare în relaţiile legate de impozitare.
Aceste organe au o poziţie juridică de reprezentant al interese-
lor fiscale ale statului, deci au competenţa de a pretinde contribua-
289
Ibidem, p. 3.
370
DREPTUL AFACERILOR
bililor achitarea completă şi la termen a tuturor impozitelor, taxelor,
penalităţilor, amenzilor etc. precum şi pot cere acestora respectarea
legislaţiei fiscale.
Obiectul raporturilor juridice fiscale se stabileşte în temeiul şi
în aplicarea normelor dreptului fiscal. Obiectul majorităţii raportu-
rilor juridice fiscale sînt mijloacele băneşti care se încasează în ca-
litate de impozite sau taxe, precum şi acţiunile sau operaţiunile de
executare silită a obligaţiei fiscale.
Conţinutul raporturilor juridice fiscale îl constituie drepturile
şi obligaţiile privind achitarea completă şi la termen a impozitelor
şi taxelor în bugetele de toate nivelurile, aceste drepturi şi îndatoriri
fiind reglementate în art.8 din Codul Fiscal.
B) Contribuţii fiscale principale.
Impozitele sînt cunoscute din perioada antică, presupunîndu-
se că au apărut încă în cadrul primelor formaţiuni statale, ulterior
dezvoltîndu-se concomitent cu evoluţia societăţii umane. Apariţia
acestora a fost determinată de necesităţile întreţinerii materiale a ce-
lor ce exercitau puterea în stat, îndeplinind atribuţiile de conducere
statală290.
De la apariţia lor impozitele au fost concepute şi aplicate diferit,
în funcţie de dezvoltarea social-economică a statelor şi de cheltuie-
lile publice efectuate în fiecare stat. Date despre impozitele şi chel-
tuielile publice din antichitate se cunosc mai ales din istoria statelor
grec şi roman291.
În statul antic atenian principalul impozit era cel funciar, fiind
urmat de impozitul pe veniturile meseriaşilor, taxa pentru vînzarea
în piaţă a produselor agricole şi impozitul extraordinar pe veniturile
cetăţenilor bogaţi, impozit perceput pe timp de război şi calificat ca
o îndatorire de onoare a acestora.
În statul roman antic, principalul impozit era „tributum”, per-
ceput la început numai de la locuitorii provinciilor cucerite, în de-
pendenţă de valoarea pămîntului deţinut sau de veniturile dobîndite
290
Armeanic A. şi al., Op. cit., p.11.
291
I. Gliga, Drept financiar public, Bucureşti: - ALL, 1994, p.111-112.
371
în urma prelucrării acestuia, iar mai tîrziu fiind transformat în impo-

zit cetăţenesc permanent plătit de către toţi cetăţenii statului roman
care aveau bunuri imobiliare, iar ulterior şi mobiliare.
Concomitent cu tributum se percepea şi impozitul pe succesi-
uni, impozitul perceput la vînzarea mărfurilor, impozitul perceput
de la meşteşugari, impozitul pe numărul de sclavi şi impozitul plătit
de persoanele celibatare.
În perioada Evului mediu, ca şi în perioada anterioară, impo-
zitele erau diferite de la un stat la altul, în funcţie de dezvoltarea
social-economică a statelor, tradiţii etc.
În Anglia, o perioadă îndelungată impozitul de bază era cel fun-
ciar, achitat la început în dependenţă de întinderi, iar ulterior, din
venitul obţinut în urma exploatării lui sau acordării în arendă.
În jurul anilor 1200 a fost introdus, în Anglia, impozitul pe venit
diferenţiat pentru nobili, preoţime şi ţărani, iar în secolele următoare
au fost introduse impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor
precum, şi un şir de alte impozite ca: cel inclus în preţul de vînzare
a sării, cărbunelui, pieilor şi altor bunuri.
În Republica Florenţa în sec.XII-XV se aplica impozitul pe ve-
niturile cetăţenilor bogaţi ce se percepea în baza unei scări crescă-
toare; impozitul pe succesiuni, precum şi taxele vamale la intrarea
mărfurilor în republică. Se aplica un impozit aşa-numit „estimo”,
fiind impozitate toate bunurile cetăţeneşti înscrise într-un registru
special.
Spre finele Evului mediu, cînd are loc dezvoltarea meşteşugu-
rilor, manufacturilor şi a comerţului, şi general fiind diversificate
veniturile cetăţenilor, s-au creat condiţii pentru instituirea unor noi
impozite.
Astfel, în Franţa exista impozitul „la taille” datorat de proprie-
tarii de terenuri; capitaţia - datorată de către cetăţeni în dependenţă
de rangul social; impozitul perceput la vînzarea sării, tutunului, bă-
uturilor, la tranzacţiile cu bunuri, impozitele de timbru şi de înregis-
trare. Impozitul personal datorat de către toţi cetăţenii din veniturile
lor se majora de la a douăzecea parte din venit la a zecea.
372
DREPTUL AFACERILOR
În urma Revoluţiei franceze din 1789, a avut loc şi o revoluţie
fiscală, şi anume: bugetul a început a se completa nu din noi impo-
zite, ci din anularea unor privilegii avute de nobili şi preoţime. Mai
mult ca atît, s-au înlăturat chiar şi unele impozite (ca, de exemplu,
cel pe vînzări ale bunurilor de consum).
Impozitele. Principalele contribuţii fiscale în Republica Mol-
dova la etapa actuală sînt impozitele şi taxele. Referindu-ne la
definirea impozitelor, doctrina romînă, reprezentată de renumitul
savant Dan Drosu Şaguna, menţionează că impozitele reprezintă
o contribuţie bănească obligatorie, cu titlu nerambursabil dato-
rată conform legii în bugetul de stat de către persoanele fizice şi
juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le
posedă292.
Legislaţia Republicii Moldova, şi anume: Codul Fiscal defi-
neşte în art.6 impozitul ca, o plată obligatorie cu titlu gratuit, care
nu ţine de efectuarea unor acţiuni determinate şi concrete de către
organul împuternicit sau de către persoana cu funcţie de răspunde-
re a acestuia pentru, sau, în raport cu contribuabilul care a achitat
această plată.
Făcînd o sinteză a tuturor definiţiilor date impozitului, concluzi-
onăm că impozitul este o plată obligatorie, în formă pecuniară, fără
vreo contraprestaţie directă şi imediată, achitată ,după o procedură
prestabilită, de către persoanele fizice sau juridice pentru veniturile
pe care le obţin sau pentru bunurile pe care le posedă.
Din definiţiile date impozitului rezultă caracterele juridice ale
acestui, şi anume:
a) Forma pecuniară de percepere.
b) Caracterul obligatoriu.
c) Plata fără vreo contraprestaţie anumită.
d) Caracterul procedural de percepere.
Forma pecuniară de percepere este forma cea mai frecvent înt-
îlnită, însă nu unica, alături de impozitele plătite în bani aplicîndu-se
şi impozitele achitate în natură. Un exemplu elocvent aici ar fi achi-
292
373
tarea impozitului în produse agricole pe timp de război etc. Astfel

de impozite se aplică în cazuri excepţionale, statul în aceste cazuri
avînd diferite scopuri, printre care: ţinerea sub control a preţurilor
la produsele alimentare în stat prin injectarea produselor ieftine pe
piaţă; aprovizionarea pieţelor cu produse deficitare etc.
Impozitul este o contribuţie obligatorie, stabilită în art.58 al
Legii Fundamentale. Astfel, toate persoanele fizice sau juridice
care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile sau taxabile pe
teritoriul Republicii Moldova sînt obligate ca prin intermediul
impozitelor achitate să contribuie la formarea bugetului de stat.
Legiuitorul sau, după caz autorităţile publice locale stabilesc nu
doar felurile impozitelor, ci şi cotele acestora, contribuabililor ră-
mînîndu-le doar să se conformeze cu acestea.
Această obligaţie derivă din însuşi faptul că cheltuielile bu-
getare sînt folosite tot pentru finanţarea obiectivelor sau acţiunilor
de care beneficiază în mod direct sau indirect şi contribuabilul re-
spectiv.
Plata fără vreo contraprestaţie imediată din partea statului în
folosul contribuabilului sau fără vreun echivalent este un element
esenţial, care şi deosebeşte impozitele de taxe.
Particularitatea impozitelor de a fi datorate fără un echivalent
direct şi imediat al plătitorilor de impozite se explică prin rolul lor
de principale venituri publice, de mijloc financiar primordial de
formare a fondurilor băneşti necesare statului.
Reversibilitatea impozitelor este exprimată de condiţiile ge-
nerale – economice, sociale şi culturale create de stat, în benefi-
ciul cetăţenilor, din utilizarea acestor impozite. De fapt, reversibi-
litatea impozitelor este generală, deoarece beneficiarii ei sînt toţi
cetăţenii unui stat, fără a se recunoaşte vreo vocaţie deosebită a
plătitorilor de impozite în ceea ce priveşte accesul la învăţămîntul
de stat, la acţiunile de sănătate publică, protecţie socială etc.
Caracterul procedural de percepere presupune perceperea
impozitului (atît benevolă, cît şi silită) după o anumită procedură
prestabilită reglementată de actele normative în domeniu.
374
DREPTUL AFACERILOR
Clasificarea legală a impozitelor în Republica Moldova este
prevăzută în art.6 din Codul Fiscal şi anume:
Impozite generale de stat (impozite ce formează bugetul de stat):
a) impozitul pe venit;
b) accizele;
c) impozitul privat.
Impozite locale (impozite ce formează bugetul unităţilor admi-
nistrativ-teritoriale):
a) impozitul pe bunurile imobiliare.
O altă clasificare a impozitelor este cea doctrinară:
1) După forma plăţii, impozitele se clasifică în:
 Impozite în bani – unica formă de percepere la etapa actuală
în Republica Moldova. Deci, impozitele se achită în formă pecunia-
ră, în lei moldoveneşti, indiferent de faptul dacă legea prevede în lei
moldoveneşti sau în valută străină. (de ex., accizele);
 Impozite în natură – la etapa actuală în Republica Moldova
neexistînd, însă în timpul celui de-al doilea război mondial se per-
cepea în produse cerealiere, animaliere etc., produse ce se foloseau
pentru întreţinerea armatei.
2) Din punctul de vedere al obiectului, impozitul se clasifică în:
 Impozite pe venituri – impozitele pe veniturile obţinute de
persoanele fizice sau juridice, rezidente şi nerezidente, pe parcursul
unei perioade fiscale;
 Impozite pe avere – impozite pe averea persoanelor fizice sau
juridice, şi anume: impozitul pe bunurile imobiliare (case, aparta-
mente, terenuri etc.);
 Impozitele pe faptele de consum, sau aşa-numitele impozite
pe consumaţie, acestea fiind acele impozite indirecte care se includ
în preţul produsului (de ex. T.V.A., accizele etc.).
3) După modul de percepere, impozitele se împart în:
 Impozite directe – impozite ce se achită direct de contribuabil
(de ex: impozitul pe venit, impozitul pe bunurile imobiliare etc.);
 Impozite indirecte – impozite ce se includ în preţul produsu-
375
lui sau taxe de consumaţie, după cum am menţionat anterior (de ex.
T.V.A., accizele etc.)293.
Taxele reprezintă, alături de impozite, cea de a doua categorie
principală de venituri ale bugetului de stat, fiind o plată efectuată de
persoanele fizice sau juridice pentru anumite servicii prestate aces-
tora de către organele de stat sau instituţiile publice294.
Deci, taxele sînt plăţi pecuniare, reglementate ca venituri ale
bugetului de stat sau ale altor colectivităţi publice datorate de cei ce
beneficiază de anumite servicii, prestări ori alte acte sau activităţi
ale unor organe sau instituţii publice.
Particularităţile specifice taxelor sînt:
a) este o plată pecuniară;
b) se achită pentru serviciile prestate, deci au un contraechi-
valent;
c) acest contraechivalent nu este echivalent cu costul real al ser-
viciului prestat;
d) subiectul plătitor este determinat odată cu cererea de prestare
a serviciului;
e) reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare
pentru serviciile solicitate.
Clasificarea legală a taxelor în Republica Moldova este prevă-
zută în art.6 din Codul Fiscal, şi anume:
1) Taxe generale de stat (taxe ce formează bugetul de stat):
a) taxa pe valoarea adăugată;
b) taxa vamală;
c) taxele rutiere.
2) Taxe locale (taxe ce formează bugetul unităţilor administra-
tiv-teritoriale):
a) taxele pentru resursele naturale;
b) taxa pentru amenajarea teritoriului;
c) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor;
d) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii;
293
A. Armeanic şi al., Op. cit., p.29.
294
376
DREPTUL AFACERILOR
e) taxa de aplicare a simbolicii locale;
f) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de
deservire socială;
g) taxa de piaţă;
h) taxa pentru cazare;
i) taxa balneară;
j) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători
pe rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale);
k) taxa pentru parcare;
l) taxa de la posesorii de cîini;
m) taxa de la posesorii unităţilor de transport;
n) taxa pentru parcaj;
o) taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a
serviciilor;
p) taxa pentru evacuarea deşeurilor;
r) taxa pentru dispozitivele publicitare.
Principala deosebire între impozite şi taxe este că impozitele
sînt plăţi cu titlu gratuit, fără echivalent din partea statului pentru
contribuţiile achitate; pe cînd taxele sînt obligatorii în cazul cînd
ceri perceperea serviciului şi pentru achitarea lui ţi se prestează un
serviciu sau ţi se eliberează un act.
Taxele, tipic, sînt plăţi obligatorii cu contraechivalent direct şi
imediat însă avem un şir de excepţii cînd taxele sînt fără vreun echi-
valent - taxa pe valoarea adăugată, aceasta avînd trăsăturile specifi-
ce impozitelor.
În prezenţa unor taxe atît cu contraechivalent direct şi ime-
diat, cît şi a unor taxe cu contraechivalent parţial ori fără vreun
contraechivalent se poate concluziona că deosebirea dintre im-
pozite şi taxe este relativă, deoarece, în exercitarea atribuţiei de
reglementare a veniturilor publice, organele legislative au atitu-
dinea de a institui impozite şi taxe pentru a acoperi cheltuielile
bugetare, neţinîndu-se cont de elementele specifice ale acestora şi
de teoriile doctrinare în domeniu295.
295
377
C) Organele cu atribuţii de administrare fiscală

Organele care exercită atribuţii de administrare fiscală în
Republica Moldova sînt:
a) Organul Fiscal.
b) Serviciul Vamal al Republicii Moldova.
c) Serviciile de colectare a impozitelor şi taxelor locale din
cadrul primăriilor296.
Organul fiscal al Republicii Moldova este Inspectoratul Fiscal
Principal de Stat de pe lîngă Ministerul Finanţelor care are în sub-
ordinea sa Inspectoratele Fiscale de Stat Teritoriale.
Sarcina de bază a organului fiscal constă în exercitarea contro-
lului asupra respectării legislaţiei fiscale, asupra calculării corecte,
achitării depline şi la timp a obligaţiilor fiscal297.
Serviciul Fiscal de Stat îşi desfăşoară activitatea în baza urmă-
toarelor principii:
a) Devotamentul faţă de stat, contribuabil şi cetăţeni;
b) Respectarea strictă a legilor şi a altor acte juridice;
c) Respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale contribu-
abililor şi autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale;
d) Onestitatea şi obiectivitatea;
e) Competenţa profesională;
f) Confidenţialitatea298.
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat şi Inspectoratele Fis-
cale de Stat Teritoriale au statut de persoană juridică şi sînt finan-
ţate de la bugetul de stat299.
Atribuţiile de bază ale Inspectoratului Fiscal Principal de Stat
sînt prevăzute în art.133 alin. (1) din Codul Fiscal, iar ale Inspec-
toratelor Fiscale Teritoriale – la acelaşi articol în alineatul 2.
Drepturile organului fiscal şi ale funcţionarului fiscal sînt
296
Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.131 alin. (1).
297
Ibidem, art.132 alin. (1).
298
Codul etic al funcţionarului fiscal aprobat prin Ordinul Inspectoratului Fis-
cal Principal de Stat nr.400 din 10 noiembrie 2008, p.3.
299
378
DREPTUL AFACERILOR
prevăzute în art.134 alin. (1) din Codul Fiscal, iar obligaţiile – în
art.136, din acelaşi Cod.
Serviciul Vamal exercită atribuţii de administrare fiscală potri-
vit Codului Fiscal şi Codului Vamal300.
Organele vamale exercită drepturi ce ţin de asigurarea stingerii
obligaţiilor fiscale aferente trecerii frontierei vamale şi/sau plasării
mărfurilor în regim vamal.
Obligaţiile Organului Vamal şi atribuţiile acestuia sînt prevăzu-
te în art.155 din Codul Fiscal şi în art.11 din Cod Vamal.
Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor din cadrul primă-
riilor are atribuţii de administrare a impozitelor şi taxelor.
Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor locale exercită
atribuţiile referitor la evidenţa contribuabililor din acest teritoriu şi a
obligaţiiilor fiscale ale acestora etc. Atribuţiile privind compensarea
sau restituirea sumelor plătite în plus şi a sumelor care urmează a fi
restituite, executarea silită a obligaţiilor fiscale şi tragerea la răspun-
dere pentru încălcări fiscale sînt exercitate, conform Codului Fiscal,
în comun cu organul fiscal301.
Drepturile şi obligaţiile Serviciul de colectare a impozitelor şi
taxelor locale sînt prevăzute în art.157, 158 din Codul Fiscal şi în
pct.14-16 ale Hotărîrii Guvernului cu privire la activitatea serviciu-
lui de colectare a impozitelor şi taxelor302.
D) Executarea obligaţiei fiscale
Stingerea obligaţiei fiscale se efectuează prin mai multe moda-
lităţi:
a) prin anulare303 – anulare prin intermediul actelor cu caracter
general sau individual adoptate de Parlamentul Republicii Moldova etc.
De ex., anularea obligaţiilor fiscale ca urmare a amnistierii fiscale;
300
Codul Vamal al Republicii Moldova nr.1149-XIV din 20.07.2000 // Republi-
cat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 01.01.2007, ediţie specială.
301
302
Hotărîrea Guvernului nr.998 din 20.08.2003 cu privire la activitatea servi-
ciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriei // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova din 2003, nr.191-195.
303
Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.172.
379
b) prin trecerea termenului de prescripţie304 – termenul de

identificare a obligaţiei fiscale este de 4 ani, calculat din ultima
zi în care trebuia să fie achitată obligaţia fiscală, iar termenul de
achitare a obligaţiei fiscale, inclusiv în formă silită, este de 6 ani
calculaţi din momentul identificării obligaţiei fiscale. După ex-
pirarea unuia din termeni obligaţia fiscală este stinsă, deoarece a
trecut termenul de prescripţie;
c) prin scădere305 – stingerea obligaţiei fiscale a contribua-
bilului persoană juridică prin scădere are loc în urma încetării
activităţii lui prin lichidare, inclusiv pe cale judiciară, sau prin
reorganizare;
d) prin compensare306 – stingerea obligaţiei fiscale prin com-
pensare se efectuează prin trecerea în contul restanţei a sumei plă-
tite în plus sau a sumei care, conform legislaţiei fiscale, urmează
a fi restituită;
e) prin executare silită307 – stingerea obligaţiei fiscale prin
executare silită are loc atunci cînd contribuabilul nu achită benevol
obligaţia fiscală, organele fiscale fiind impuse să aplice forţa de con-
strîngere – să aplice sechestru şi ulterior, în caz că obligaţia fiscală
totuşi nu va fi stinsă, să comercializeze bunurile contribuabilului.
În situaţia cînd contribuabilul nu este apt să achite obligaţia
fiscală, el poate cere amînarea sau eşalonarea acesteia în confor-
mitate cu art.180 din Codul Fiscal.
Dacă contribuabilul nu achită benevol obligaţia fiscală, atunci
organul fiscal aplică modalităţi de asigurare a stingerii obligaţi-
ei fiscale, adică se asigură că ulterior acesta va achita impozitul.
Aceste modalităţi sînt: majorarea de întîrziere (art.228 din Codul
Fiscal); suspendarea operaţiunilor la conturile bancare ale con-
tribuabililor (art.229 din Codul Fiscal) şi sechestrarea bunurilor
(art.230 din Codul Fiscal).
304
Ibidem, art.173, 274, 275.
305
Ibidem, art.174.
306
Ibidem, art.175.
307
Ibidem, art.177.
380
DREPTUL AFACERILOR
E) Executarea silită a obligaţiei fiscale
Dacă contribuabilul nu achită benevol impozitele, taxele, pe-
nalităţile, amenzile etc., atunci organul fiscal purcede la executarea
silită a obligaţiei fiscale.
Executarea silită a obligaţiei fiscale se face de organul fiscal,
pentru obligaţia fiscală calculată de organul fiscal şi de organul va-
mal, iar cea calculată de Serviciul de colectare a impozitelor şi taxe-
lor – de acesta împreună cu organul fiscal308.
Pentru a declanşa executarea silită a obligaţiei fiscale este ne-
cesară întrunirea cumulativă a unor condiţii, şi anume: existenţa
restanţei; neexpirarea termenelor de prescripţie; necontestarea fap-
tului de existenţă a restanţei şi mărimii ei; contribuabilul nu se află
în proces de lichidare (dizolvare) sau de aplicare a procedurilor de
depăşire a insolvabilităţii.
Organul fiscal are la dispoziţia sa un şir de modalităţi de execu-
tare silită a obligaţiilor fiscale, şi anume:
a) încasarea mijloacelor băneşti de pe conturile bancare ale
contribuabilului;
b) ridicarea de la contribuabil a mijloacelor băneşti în numerar;
c) urmărirea bunurilor contribuabilului;
d) urmărirea datoriilor debitoare ale contribuabililor.
Executarea silită se face, de regulă, în zilele lucrătoare în in-
tervalul 6.00 – 22.00, însă în cazul cînd contribuabilul se eschi-
vează, atunci se permite executarea silită şi în afara orelor menţi-
onate, sau în zile de odihnă. Dacă bunurile contribuabilului se află
în diferite unităţi administrativ-teritoriale, executarea silită o face
organul fiscal de la locul de evidenţă – cu participarea funcţiona-
rului fiscal de la locul aflării bunurilor. Cheltuielile pentru execu-
tarea silită sînt suportate de bugetul de stat urmînd a fi recuperate
de la contribuabil.
Perceperea din conturile bancare al contribuabililor se face în
felul următor: începînd cu ziua următoare celei în care a apărut re-
stanţa, organul fiscal înaintează băncii ordinul incaso – document
308
381
executoriu. Instituţia bancară este obligată să-l execute în ziua lu-

crătoare în care l-a primit, dacă pe conturile bancare ale contribua-
bilului sînt mijloace băneşti. În cazul existenţei şi altor documente
executorii banca e obligată să remită documentele executorii primu-
lui executor judecătoresc emitent, acesta urmînd să executa obliga-
ţia fiscală în mod prioritar. În cazul insuficienţei mijloacelor băneşti,
banca, în aceeași zi, face inscripţia dată pe ordinul incaso şi-l resti-
tuie organului fiscal309.
Perceperea restanţelor din contul altor bunuri ale contribuabi-
lilor se efectuează prin:
a) ridicarea de la contribuabil a mijloacelor băneşti în confor-
mitate cu art.198 din Codul Fiscal;
b) sechestrarea bunurilor, după regulile stipulate în art.199 din
Codul Fiscal;
c) sechestrarea bunurilor contribuabililor care se află la alte
persoane, în conformitate cu art.201 din Codul Fiscal;
d) executarea silită a produselor agricole nerecoltate, în confor-
mitate cu art.201 alin.(1) din Codul Fiscal;
Bunurile sechestrate se comercializează, cele ce depăşesc suma
de 10000 lei - la licitaţii, cele pînă la această sumă - în magazinele
ce au fost împuternicite de organul fiscal310. Înainte de a fi comer-
cializate la licitaţie bunurile urmează a fi evaluate de către orga-
nul fiscal sau de către persoanele împuternicite de acesta. Pentru
organizarea licitaţiei se formează o comisie de licitaţie alcătuită din
reprezentanţii organului fiscal, ai contribuabilului al cărui bun a fost
scos la licitaţie, experţi etc.
Licitaţiile se organizează în creşterea sau descreşterea preţului.
După ce s-a organizat o licitaţie şi nu a fost nici un cumpărător, pre-
ţul bunului la licitaţia ulterioară va fi scăzut. Bunul care nu poate fi
comercializat la licitaţia cu preţul în creştere se poate comercializa
309
Ibidem, art.197.
310
Instrucțiunea I.F.P.S. nr.11 din 19.12.2005 cu privire la modul de ridicare,
predare și comercializare a bunurilor sechestrate a căror valoare nu depășește 10000
lei // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.21-24.
382
DREPTUL AFACERILOR
la licitaţia cu preţul în descreştere, preţul acestuia urmînd să cadă
pînă la zero sau pînă la un anumit plafon stabilit anterior311.
Cumpărătorul care a acordat cel mai înalt preţ se consideră că
a cîştigat licitaţia şi urmează să achite preţul bunului şi să încheie
contractual de vînzare-cumpărare , după care împreună cu organul
fiscal ridică bunul de la locul păstrării lui312.
Contribuabilul asupra căruia s-a efectuat executarea silită a
obligaţiei fiscale, în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii
deciziei de executare silită sau săvîrşirii acţiunilor considerate de
el ilegale le poate contesta la organul fiscal emitent a deciziei sau
al cărui funcţionar a întreprins acţiunea, pe seama contribuabilului
căzînd povara de a demonstra incorectitudinea deciziei emise de or-
ganul fiscal sau ilegalitatea acţiunilor funcţionarului fiscal.
Decizia pe care organul fiscal a emis-o pe marginea contestaţiei
poate fi contestată la I.F.P.S. prin intermediul I.F.T. sau atacată în
instanţa de judecată competent. Depunerea contestaţiei la organul
fiscal nu sistează executarea silită a obligaţiei fiscal, cu excepţia co-
mercializării bunurilor sechestrate313.
F) Controlul fiscal
Controlul fiscal presupune verificarea corectitudinii cu care
contribuabilul execută obligaţia fiscală şi alte obligaţii prevăzute de
legislaţia fiscală, inclusiv verificarea altor persoane sub aspectul le-
găturii lor cu activitatea contribuabilului prin metode, forme şi ope-
raţiuni prevăzute de legislaţia fiscală.
Prin control fiscal înţelegem totalitatea formelor şi metodelor
prin care organele cu atribuţii de efectuare a controlului fiscal ve-
rifică respectarea legislaţiei fiscale de către contribuabil, achitarea
completă şi la termen a obligaţiilor în bugetul de stat.
Controlul fiscal se efectuează pentru o perioadă ce nu depăşeşte
termenul de prescripţie, în timpul orelor de program ale organului
fiscal şi/sau cele ale contribuabilului. Se interzice efectuarea repe-
311
Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.209-212.
312
Ibidem, art.213, 204.
313
Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.267, 269, 273.
383
tată a controalelor fiscale la faţa locului asupra unora şi aceloraşi

impozite şi taxe pe o perioadă fiscală care anterior a fost supusă
controlului, excepţie fiind persoanele juridice ce se află în proces de
lichidare, reorganizare etc.314.
Controlul fiscal se poate efectua în două forme:
 Control fiscal la faţa locului – se face în baza unei deci-
zii scrise a conducerii organului care exercită controlul fiscal, la fi-
nalizarea acestuia întocmindu-se actul de control fiscal315. Dacă în
procesul controlului fiscal s-a descoperit că contribuabilul a săvîrșit
o contravenţie, atunci la finele controlului se întocmește procesul –
verbal cu privire la constatarea contravenției. Dacă în procesul con-
troalelor s-a descoperit că contribuabilul a încălcat legislația și este
componența unei infracțiuni, atunci I.F.T. ia decizia de a transmite
materialele MAI pentru începerea urmăririi penale.
 Control fiscal la sediul organului cu atribuţii de efectuare a
controlului fiscal – constă în verificarea corectitudinii întocmirii dă-
rilor de seamă fiscale, a altor documente prezentate de contribuabil,
care servesc drept temei pentru calcularea şi achitarea impozitelor şi
taxelor. Controlul fiscal cameral se efectuează de către funcţionarii
fiscali sau persoanele cu funcţie de răspundere ale altor organe cu
atribuţii de administrare fiscală, fără adoptarea unei decizii scrise
asupra obiectivului vizat în termen de cel mult 3 luni din ziua pre-
zentării de către contribuabil a dării de seamă fiscal316.
În cadrul acestor controale se folosesc mai multe metode de
efectuare a controlului fiscal:
 verificarea faptică – se aplică în cazul controlului fiscal la
faţa locului şi constă în observarea directă a activităţii agentului
economic şi are drept scop constatarea situaţiilor care nu sînt reflec-
tate în documente317;
 verificarea documentară – se aplică atît în cazul controlului
fiscal cameral, cît şi al celui la faţa locului şi constă în confruntarea
314
Ibidem, art.214.
315
Ibidem, art.216.
316
Ibidem, art.215, alin.(1), (2).
317
Ibidem, art.217.
384
DREPTUL AFACERILOR
dărilor de seamă fiscale, documentelor de evidenţă etc. cu documen-
tele şi cu informaţiile referitoare la acesta de care dispune organul
care exercită controlul fiscal318;
 verificarea totală – presupune controlul la faţa locului
asupra tututor obligaţiilor fiscale ale contribuabilului calculate de
la ultimul control fiscal319;
 verificarea parţială – presupune controlul atît la sediul
organului fiscal, cît şi la faţa locului asupra achitării de către con-
tribuabil pe o perioadă determinată a unei categorii de impozite (
de ex., impozite în bugetul local320;
 verificarea tematică – se aplică atît în cazul controlului
fiscal cameral, cît şi al celui la faţa locului şi constă în controlul
asupra stingerii unui anumit tip de obligaţie fiscală verificîndu-
se documentele sau activitatea contribuabilului (de ex., controlul
tematic asupra achitării impozitului pe venit de către persoanele
ce practică activitatea de antreprenoriat321;
 verificarea operativă – se face inopinat, de obicei prin veri-
ficare faptică asupra urmăririi proceselor economice ale agentului
economic, urmărirea eliberării facturilor fiscale, urmărirea folosi-
rii aparatului de casă la comercializare etc.322. În procesul verifi-
cării operative etc., funcţionarul fiscal poate face cumpărătura de
control. Aceasta constă în crearea artificială de către funcţionarul
fiscal a situaţiei de procurare a bunurilor materiale, de efectuare a
comenzii de executare a lucrărilor sau de prestare a serviciilor fără
scopul de a le achiziţiona (consuma) sau de a le comercializa, doar
cu scopul de a verifica respectarea legislaţiei fiscale;
 verificarea prin contrapunere – se aplică atît în cazul con-
trolului fiscal cameral, cît şi al celui la faţa locului şi constă în
controlul concomitent al contribuabilului şi al persoanelor cu care
acesta are sau a avut raporturi economice, financiare etc., pentru
318
Ibidem, art.218.
319
Ibidem, art.219.
320
Ibidem, art.220.
321
322
Ibidem, art.222.
385
a se constata autenticitatea acestor raporturi şi a operaţiunilor efec-

tuate323.
Contribuabilul asupra căruia s-a efectuat controlul fiscal, în ter-
men de 30 de zile de la data primirii deciziei sau a întreprinderii
acţiunii considerate de el ilegale le poate contesta la organul fiscal
emitent a deciziei sau al cărei funcţionar a întreprins acţiunea, pe
seama contribuabilului ca şi în cazul executării silite căzînd povara
de a demonstra incorectitudinea deciziei emise de organul fiscal sau
ilegalitatea acţiunilor funcţionarului fiscal.
Organul fiscal are la dispoziţia sa 30 de zile pentru examina-
rea contestaţiei, termen ce poate fi prelungit încă cu maxim 30 de
zile. Decizia pe care organul fiscal a emis-o pe marginea contestaţiei
poate fi contestată similar contestării deciziei asupra contestaţiei de
executare silită la I.F.P.S. prin intermediul I.F.T. sau atacată în in-
stanţa de judecată competentă324.
G) Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei fiscale
Încălcarea legislaţiei fiscale serveşte drept temei pentru trage-
rea la răspundere juridică a contribuabilului. Legiuitorul a adoptat
un şir de acte normative, printre care Codul Fiscal, Codul Contra-
venţional325, Codul Penal326, Codul Muncii327 etc., care stau la baza
respectării legislaţiei fiscale.
Cea mai frecventă încălcare din domeniul fiscal este evaziunea
fiscală, încălcare ce se pedepseşte contravenţional sau penal în ca-
zul persoanelor fizice şi doar penal în cazul persoanelor juridice.
Persoanelor fizice nu li se va aplica sancţiuni dacă suma im-
pozitului ce urmează a fi achitată va fi mai mică de 2000 lei. Dacă
impozitul pe venit ce urma a fi achitat variază între 2000 şi 50 000
323
Ibidem, art.223.
324
Ibidem, art.267-269.
325
Codul contravențional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008 // Mo-
326
Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 // Monitorul
327
Codul muncii al Republicii Moldova nr.154 din 28.03.2003 // Monitorul
386
DREPTUL AFACERILOR
mii lei, se va aplica pedeapsă contravenţională; însă, dacă suma im-
pozitului va trece de 50 000 lei, persoana va fi trasă la răspundere
penală.
Se pedepseşte contravenţional, în conformitate cu art.301 din
Codul Contravenţional, evaziunea fiscală a persoanelor fizice care
nu practică activitate de întreprinzător prin eschivarea de la prezen-
tarea declaraţiei cu privire la impozitul pe venit sau prin includerea
în declaraţie a unor date denaturate, dacă suma impozitului pe venit
care trebuia să fie achitat nu depăşeşte 50 000 lei şi se sancţionează
cu amendă de la 2000 la 3000 lei.
Se pedepseşte penal, în conformitate cu art.241 alin.(1) din Co-
dul Penal, evaziunea fiscală a persoanelor fizice care nu practică
activitate de întreprinzător prin eschivarea de la prezentarea decla-
raţiei cu privire la impozitul pe venit sau prin includerea în decla-
raţie a unor date denaturate, dacă suma impozitului pe venit care
trebuia să fie achitat depăşeşte 50 000 lei şi se pedepseşte cu amendă
în mărime de la 20 000 la 40 000 lei sau cu muncă neremunerată
în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de
pînă la 1 an.
Aceeaşi acţiune care a condus la neachitarea impozitului în pro-
porţii deosebit de mari (mai mare de 100 000 lei) se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 40 000 la 60 000 lei sau cu închisoare de
pînă la 3 ani.
Persoanele ce practică activitatea de antreprenoriat şi admit
evaziunea fiscală vor fi pedepsite conform art.244 din Codul Penal,
normă ce prevede evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi
organizaţiilor prin includerea în documentele contabile, fiscale sau
financiare a unor date denaturate privind veniturile sau cheltuielile,
a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale ori care au la
bază operaţiuni ce nu au existat, fie prin tăinuirea unor obiecte im-
pozabile, dacă suma impozitului care trebuia să fie plătit depăşeşte
30 000 lei şi prevede pedepse pecuniare de la 40 000 la 60 000 lei
sau închisoare de pînă la 3 ani, în ambele cazuri cu privarea de drep-
tul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
387
pe un termen de pînă la 5 ani pentru persoana fizică, şi amendă în

mărime de la 40 000 la 100 000 lei cu privarea de dreptul de a exer-
cita o anumită activitate pentru persoana juridică.
Aceeaşi acţiune, dacă a dus la neachitarea impozitului în pro-
porţii deosebit de mari, se pedepseşte cu amendă în mărime de la
60 000 la 100 000 lei sau cu închisoare de pînă la 6 ani, în ambele
cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani pentru
persoanele fizice şi amendă în mărime de la 60 000 la 120 000 lei cu
privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichida-
rea persoanei juridice.
În afară de evaziunea fiscală, în Republica Moldova mai sînt
frecvente şi un şir de alte contravenţii sau infracţiuni care prejudici-
ază bugetul de stat, printre care:
a) răspunderea penală prevăzută de Codul Penal:
- Practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător – art.241;
- Eschivarea de la achitarea plăţilor vamale – art.249;
- Comercializarea mărfurilor supuse accizelor, fără marcarea
lor cu timbre de acciz - art.250.
b) răspunderea contravenţională prevăzută de Codul Con-
travenţional:
- Desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător - art.263;
- Încălcarea modului de procurare, de desfacere a timbrelor
de acciz - art.272;
- Comercializarea fără achitarea taxei de piaţă, a taxei pentru
amplasarea unităţilor comerciale - art.274, alin. (1);
- Încălcarea regulilor privind operaţiunile valutare - art.291;
- Încălcarea regulilor de exploatare a maşinilor de casă şi
control - art.2931.
c) răspunderea fiscală prevăzută de Codul Fiscal :
- Împiedicarea activităţii organului fiscal – art.253;
- Neutilizarea maşinilor de casă şi de control, neeliberarea bi-
letelor de călătorie – art.254;
- Neprezentarea informaţiei despre sediu – art.255;
388
DREPTUL AFACERILOR
- Nerespectarea regulilor de evidenţă a contribuabililor -
art.256;
- Încălcarea regulilor de ţinere a evidenţei contabile şi a evi-
denţei în scopuri fiscale - art.257;
- Neeliberarea facturii fiscale în cazul bunurilor gajate –
art.257;
- Încălcarea de către instituţiile financiare a modului de de-
contare - art.259;
- Nerespectarea modului de întocmire şi de prezentare a dă-
rii de seamă fiscale şi a facturii fiscale, precum şi neînregistrarea
facturii fiscale în Registrul general electronic al facturilor fiscale -
art.260;
- Încălcarea regulilor de calculare şi de plată a impozitelor şi
taxelor - art.261;
- Lipsa timbrelor de acciz - art.262;
- Nerespectarea regulilor de comercializare a ţigaretelor cu
filtru – art.262;
- Nerespectarea regulilor de executare silită a obligaţiei fisca-
le - art.263.
d) răspunderea disciplinară
În Republica Moldova răspunderea disciplinară a funcţionari-
lor fiscali este reglementată de Legea cu privire la funcţia publică
şi statutul funcţionarului public, sancţiunile aplicîndu-se în cazul
neexecutării sau executării necorespunzătoare a funcţiei deţinute.
Deci, în conformitate cu art.58, al acestei legi, funcţionarului fis-
cal i se pot aplica următoarele sancţiuni: avertisment; mustrare;
mustrare aspră; suspendarea dreptului de a fi promovat în funcţie
în decursul unui an; suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte
de salarizare pe o perioadă de la unu la doi ani sau destituirea din
funcţia publică328.
328
Legea nr.158 din 04.07.2008 cu privire la funcția publică și statutul
funcționarului public // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr.230-
232.
389
§ 2. Impozitul pe venit
Impozitul pe venit este acea plată în formă pecuniară care se
achită de către persoanele fizice sau juridice pentru veniturile pe
care acestea le obţin.
Reglementarea normativă a acestui impozit este data în: Titlul
II al Codului Fiscal; Hotărîrea Guvernului nr.1498 din 29.12.2008
privind Declaraţia persoanei juridice cu privire la impozitul pe ve-
nit329; Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale
aferente impozitului pe venit330; Regulamentul cu privire la determi-
narea obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit al persoanelor
fizice care nu practică activitatea de întreprinzător331; Regulamentul
cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată din alte
plăţi decît salariul332; Regulamentul cu privire la reţinerea impozi-
tului pe venit din salariu şi din alte plăţi efectuate de către patron în
folosul angajatului şi a formularelor ce atestă reţinerea impozitului
pe venit la sursa de plată333; Regulamentul cu privire la procedura de
încheiere, acţiune şi reziliere a Acordului privind scutirea de plata
impozitului pe venit a agenţilor micului business şi a gospodăriilor
329
Hotărîrea Guvernului nr.1498 din 29.12.2008 privind Declaraţia persoanei
juridice cu privire la impozitul pe venit// Monitorul Oficial al Republicii Moldo-
va, 2009, nr.7-9.
330
Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impo-
zitului pe venit, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.77 din 30.01.2008 // Monito-
331
Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impo-
zitului pe venit al persoanelor fizice care nu practică activitate de întreprinzător,
aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.77 din 30.01.2008 // Monitorul Oficial al Re-
publicii Moldova, 2008, nr.32-33.
332
Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată
din alte plăţi decît salariul, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.77 din 30.01.2008
333
Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit din salariu şi din
alte plăţi efectuate de către patron în folosul angajatului şi a formularelor ce atestă
reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată, aprobat prin Hotărîrea Guvernului
nr. 10 din 19.01.2010 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.11-12.
390
DREPTUL AFACERILOR
ţărăneşti (de fermier)334; Instrucţiunea cu privire la reţinerea impozi-
tului pe venit la sursa de plată335 etc.
În conformitate cu art.13 din Codul Fiscal, subiecţii impozitului
pe venit sînt persoanele fizice şi juridice, rezidente şi nerezidente,
care obţin venituri pe teritoriul Republicii Moldova şi în afara ei (în
unele cazuri).
Referindu-ne la persoanele fizice, putem menţiona că acestea
sînt subiecţi ai impunerii cu impozitul pe venit în Republica Moldo-
va în situaţia cînd ele obţin venit pe teritoriul Republicii Moldova,
precum şi în afara Republicii Moldova dacă sînt cetăţeni ai Repu-
blicii Moldova şi între statul unde se obţine venitul şi Republica
Moldova nu există un acord de evitare a dublei impuneri.
Deci, cetăţenii Republicii Moldova achită impozitul pe venit în
Republica Moldova indiferent în ce ţară obţin venitul, cu excepţia
statelor cu care Republica Moldova are încheiate acorduri de evitare
a dublei impuneri.
Cetăţenii străini achită impozitul pe venit în bugetul Republicii
Moldova doar în situaţia cînd obţin venituri pe teritoriul Republicii
Moldova sau din activitatea din Republica Moldova.
Obiectul impunerii, conform art.14 din Codul Fiscal, sînt ve-
niturile obţinute de către subiecţii impunerii şi anume: veniturile
obţinute din orice surse aflate în Republica Moldova, precum şi
din orice alte surse aflate în afara Republicii Moldova cu excepţia
deducerilor şi scutirilor permise de lege; veniturile din orice surse
obţinute în afara Republicii Moldova pentru activitatea în Republica
Moldova; venitul din investiţii şi financiar etc.
Cotele impozitului pe venit, conform art.15 din Codul Fiscal,
sînt: pentru persoanele fizice ce obțin venituri pînă la 26700 lei anu-
334
Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.4 din 03.09.2002 cu privire la pro-
cedura de încheiere, acţiune şi reziliere a Acordului privind scutirea de plata impo-
zitului pe venit a agenţilor micului business şi a gospodăriilor ţărăneşti (de fermier)
335
Instrucţiunea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat nr.14 din 19.12.2001
cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 2002, nr.005.
391
al - 7%, pentru venitul ce depăşeşte suma de 26700 lei cota consti-

tuie 18%.
Cotele impozitului pe venit pentru persoanele juridice consti-
tuie 12% din venitul impozabil; pentru gospodăriile ţărăneşti (de
fermier) 7% din venitul impozabil,336 iar pentru întreprinderile mici
şi mijlocii - 3%337.
În conformitate cu art.20 din Codul Fiscal, nu se supun impozi-
tării cu impozitul pe venit orice plăţi din bugetul asigurărilor sociale
(pensiile de invaliditate, pensiile de vîrstă etc..), bursele studenţilor,
elevilor, indemnizaţiile de concediere, veniturile misiunilor diplo-
matice etc.
Fiecare contribuabil (persoană fizică rezidentă) are dreptul la
o scutire personală în sumă de 9120 lei anual, iar dacă acesta s-a
îmbolnăvit şi a suferit de boala provocată de consecinţele avariei
de la C.A.E. Cernobîl; este invalid şi s-a stabilit că invaliditatea
sa este în legătură cauzală cu avaria de la C.A.E. Cernobîl; este
părintele sau soţia (soţul) unui participant căzut sau dat dispărut
în acţiunile de luptă din Stînga Nistrului, Republica Afghanistan;
este invalid ca urmare a participării la acţiunile de luptă din Stînga
Nistrului, precum şi din Republica Afghanistan; este invalid de
război, invalid din copilărie, invalid de gradul I şi II; este pensi-
onar-victimă a represiunilor politice, ulterior reabilitată, scutirea
personală va constitui – 13560 lei338.
Persoana fizică rezidentă aflată în relaţii de căsătorie are dreptul
la o scutire suplimentară în sumă de 9120 lei anual, dacă soţul (soţia)
nu beneficiază de scutire personală. Persoana fizică rezidentă aflată
în relaţii de căsătorie cu orice persoană specificată anterior, la care
suma scutirii personale constituie 13560 lei, are dreptul la o scutire
suplimentară în sumă de 13560 lei anual, cu condiţia că soţia (soţul)
nu beneficiază de scutire personală339. Deci, dacă contribuabilul este
336
Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 15.
337
Ibidem, art. 543.
338
339
Ibidem, art. 34.
392
DREPTUL AFACERILOR
căsătorit, iar soţia nu munceşte sau nu beneficiază de scutire la locul
de muncă, atunci soţul are dreptul să folosească atît scutirea sa cît
şi cea a soţiei.
De asemenea, în conformitate cu art.35 din Codul Fiscal, con-
tribuabilul mai are dreptul şi la o scutire suplimentară în sumă de
2040 lei anual pentru fiecare persoană întreţinută, cu excepţia inva-
lizilor din copilărie pentru care scutirea constituie 9120 lei anual.
Aşadar, dacă cetăţeanul Y are un salariu de 100 000 lei, este
căsătorit, însă soţia nu munceşte şi are la întreţinere 1 copil, atunci
el va beneficia de scutirea sa personală, scutirea pentru soţie şi, re-
spective, de scutirea pentru persoana aflată la întreţinere.
Fiecare persoană fizică în situaţia cînd obţine venituri extrasala-
riale sau munceşte în două sau mai multe locuri este obligată pînă la
31 martie să depună declaraţia pe venit şi să achite impozitul.
Referindu-ne la achitarea impozitului de către persoanele fizice
salariaţi, putem menţiona că acestora li se reţine impozitul pe venit
la sursa de plată, angajatorul, înainte de a elibera salariul, reţinînd
impozitul pe venit etc. şi virîndul pe contul bugetului de stat340.
§3. Taxa pe valoarea adăugată

Taxa pe valoarea adăugată este impozit general de stat care
reprezintă o formă de colectare la buget a unei părţi a valorii măr-
furilor livrate, serviciilor prestate care sînt supuse impozitării pe
teritoriul Republicii Moldova, precum şi a unei părţi din valoarea
mărfurilor, serviciilor impozabile importate în Republica Moldova.
III al Codului Fiscal; Regulamentul cu privire la aplicarea T.V.A.341;
Regulamentul privind restituirea T.V.A.342; Instrucţiunea privind re-
340
Ibidem,art. 88.
341
Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.586 din 01.11.1999 cu privire la
aplicarea T.V.A. // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.073.
342
Regulamentul privind restituirea taxei pe valoarea adăugată, aprobat prin
Hotărîrea Guvernului nr. 1024 din 01 noiembrie 2010 // Monitorul Oficial al Re-
publicii Moldova, 2010, nr.214-220.
393
stituirea sumelor T.V.A. 343, Regulamentul privind modul de aplica-

re a cotei zero a T.V.A. la livrarea pe teritoriul ţării a mărfurilor şi
serviciilor destinate proiectelor de asistenţă tehnică şi proiectelor de
asistenţă investiţională etc.344.
Subiecţii impozabili, în conformitate cu art.94 din Codul Fiscal,
sînt acele persoane juridice care comercializează sau importă măr-
furi sau servicii şi sînt plătitori de T.V.A., cu excepția persoanelor
fizice care importă mărfuri pentru consum personal. Este plătitor
de T.V.A. în mod obligatoriu agentul economic care pe parcursul
a 12 luni consecutive a livrat mărfuri sau servicii în sumă ce depă-
şeşte 600.000 lei. Acel agent economic care pe parcursul acestor
luni consecutive a efectuat livrări de mărfuri sau servicii în sumă
ce depăşeşte 100 000 lei poate fi înregistrat la cerere ca plătitor de
T.V.A.345
Obiectele impozabile constituie, în conformitate cu art.95 din
Codul Fiscal, livrarea mărfurilor, serviciilor de către subiecţii im-
pozabili, reprezentînd rezultatul activităţii lor de întreprinzător în
Republica Moldova; importul mărfurilor, în Republica Moldova, cu
excepţia mărfurilor de uz sau consum personal importate de persoa-
ne fizice, a căror valoare nu depăşeşte limita stabilită de legislaţia
în vigoare, importate de către persoanele fizice; importul serviciilor
în Republica Moldova. Nu constituie obiecte impozabile şi nu se
aplică T.V.A. la livrarea mărfurilor, serviciilor efectuate în interiorul
zonei economice libere; transmiterea proprietăţii în cadrul reorgani-
zării agentului economic etc.
Cotele taxei pe valoare adăugată, conform art.96 din Codul Fis-
cal, sînt - 20% cota standard şi cote reduse - 8% la pîine şi produse
de panificaţie, lapte şi produse lactate, unele medicamente, zahărul
343
Instrucţiunea privind restituirea sumelor T.V.A., aprobată prin Ordinul I.F.P.S.
nr.188 din 17.11.2005 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006, nr.001.
344
Regulamentul privind modul de aplicare a cotei zero a TVA la livrarea pe
teritoriul ţării a mărfurilor şi serviciilor destinate proiectelor de asistenţă tehnică
şi proiectelor de asistenţă investiţională aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 246
din 8 aprilie 2010// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.52-53.
345
394
DREPTUL AFACERILOR
din sfecla de zahăr, gazele naturale şi cele lichefiate etc. De aseme-
nea, se aplică şi cota 0% la unele produse şi servicii, de exemplu:
energia electrică, energia termică şi apa caldă pentru bunurile imo-
biliare cu destinaţie locativă; mărfurile livrate în magazinele duty-
free; importul şi/sau livrarea pe teritoriul republicii a mărfurilor, ser-
viciilor destinate folosinţei oficiale de către misiunile diplomatice în
Republica Moldova etc. 346
Agentul economic, în cazul comercializării produsului, servi-
ciilor la preţul acestora, trebuie să adauge taxa pe valoarea adău-
gată şi, respectiv, să efectueze vînzarea. Taxa pe valoarea adăugată
achitată de către agentul economic se constitue din T.V.A. calculată
de acesta, minus T.V.A. inclusă în preţul materiei prime procurate
anterior.
Sînt scutite de taxa pe valoarea adăugată, în conformitate cu
art.103 din Codul Fiscal, locuinţa, pămîntul şi arenda acestora, pro-
prietatea de stat răscumpărată în procesul privatizării, mărfurile şi
serviciile institutiilor de învăţămînt, serviciile de pregătire şi per-
fecţionare a cadrelor, serviciile poștale, serviciile legate de jocurile
de noroc, serviciile legate de transportarea pasagerilor pe teritoriul
ţării etc.
Se restituie taxa pe valoarea adăugată în cazul exportului de
mărfuri şi servicii, investiţiilor de capital etc.
§ 4. Accizele
Accizul este un impozit general de stat stabilit pentru unele
mărfuri de consum specificate în Anexa la Capitolul IV al Codului
Fiscal. Responsabili de colectarea accizelor este organul fiscal, iar
în cazul importului - organul vamal.
IV al Codului Fiscal; Regulamentul privind modul de solicitare a
certificatului de acciz, de completare a declaraţiei privind accizele
şi modul de evidenţă a mărfurilor supuse accizelor expediate (trans-
346
Ibidem,art.104.
395
portate) din încăperea de acciz347; Regulamentul privind modalita-

tea de marcare cu „Timbru de acciz. Marcă comercială de stat” a
producţiei alcoolice supuse accizelor348; Regulamentul privind in-
stituire sistemului de marcare cu timbre de acciz a mărfurilor din
ţară (indigene) şi de import pasibile accizelor349; Regulamentul cu
privire la restituirea accizelor350; Regulamentul cu privire la ordinea
perfectării actelor şi perceperii plăţilor vamale la importul în Re-
publica Moldova a mărfurilor supuse accizelor351; Instrucţiunea cu
privire la modul de calculare şi achitare a accizelor352 etc.
Accizele preced taxa pe valoarea adăugată, fiind incluse în baza
de impozitare pentru calcularea taxei pe valoarea adăugată, acestea
fiind percepute o singură dată şi datorate într-o singură rată a circu-
itului economic353.
Subiecţii impunerii cu accize, în conformitate cu art. 120 din
Codul Fiscal, sînt persoanele juridice şi persoanele fizice care prelu-
crează şi/sau fabrică mărfuri supuse accizelor pe teritoriul Republi-
347
Regulamentului privind modul de solicitare a certifica-
tului de acciz, de completare a declaraţiei privind accizele şi
modul de evidenţă a mărfurilor supuse accizelor expediate (transportate) din în-
căperea de acciz, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 843 din 18.12.2009 //
348
Regulamentul privind modalitatea de marcare cu „Timbru de acciz. Marcă
comercială de stat” a producţiei alcoolice supuse accizelor aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr. 1481 din 26.12.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2006, nr.199-202.
349
Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.6 din 19.03.2001 privind instituire
sistemului de marcare cu timbre de acciz a mărfurilor din ţară (indigene) şi de im-
port pasibile accizelor // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2001, nr.044.
350
Regulamentul privind restituirea acizelor, aprobat prin Hotărîrea Guver-
nului nr. 1123 din 28.09.2006 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2006,
nr.157.
351
Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.282 din 25.05.1998 cu privire la
ordinea perfectării actelor şi perceperii plăţilor vamale la importul în R. Moldova
a mărfurilor supuse accizelor // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1998,
nr.097.
352
Instrucţiunea Ministerului Finanţelor nr.03 din 16.08.2002 cu privire la mo-
dul de calculare şi achitare a accizelor // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2002, nr.144.
353
396
DREPTUL AFACERILOR
cii Moldova, precum şi persoanele juridice şi persoanele fizice care
importă mărfuri supuse accizelor. Deci, agenţii economici sînt obli-
gaţi să achite accizul în cazul cînd aceştea prelucrează şi/sau fabrică
mărfuri supuse accizelor pe teritoriul Republicii Moldova, precum
şi în cazul importării mărfurilor supuse accizelor354.
Aceştia achită accizul, cum am menţionat, în cazul prelucrării,
fabricării, importării berii, vinurilor, ţigărilor, parfumurilor şi apelor
de toaletă, îmbrăcămintei din blană, motorinei, gazului natural, ar-
ticolelor din metale preţioase, articolelor de giuvaerie, camerelor de
televiziune, camerelor web, autoturismelor etc.355
Cotele accizelor se stabilesc în sumă absolută la unitatea de mă-
sură; ad-valorem în procente de la valoarea mărfurilor sau o combi-
naţie a acestor forme.
Suma absolută la unitatea de măsură a mărfii o constituie sumă
fixă calculată pe unitatea de măsură specificată de lege. De exemplu
accizul la producerea sau importul motorinei este 1260 lei/tonă, a
oxigenului - 3030 lei/tona etc.
Prin ad-valorem în procente de la valoarea mărfurilor se înţe-
lege un procent anumit din valoarea mărfii. De exemplu accizul la
îmbrăcămintea din blană este 25% din costul acestora sau accizul la
parfumuri şi la ape de toaletă este 30% etc.
Accizul de asemenea poate fi stabilit şi mixt ca de ex. la ţigările
cu filtru - 30 lei /1000 bucăţi + 30% din valoarea lor.
Conform art.124 din Codul Fiscal, la achitarea accizelor sînt
prevăzute un şir de înlesniri, printre care importul mărfurilor de
uz sau consum personal a căror valoare sau cantitate nu depăşeş-
te limita stabilită în legislaţia în vigoare; importarea ajutoarelor
umanitare; în cazul în care subiectul impunerii exportă mărfuri
supuse accizelor; plasarea, livrarea de pe teritoriul vamal în ma-
gazinele duty-free şi comercializarea de către aceste magazine a
mărfurilor supuse accizelor; plasarea acestora sub regimurile va-
male de tranzit, transformare sub control vamal; mărfurile supuse
354
355
Ibidem, anexa la Cap.IV.
397
accizelor, importate de către persoane juridice în scopuri neco-

merciale, dacă valoarea în vamă a acestor mărfuri nu depăşeşte
suma de 50 de euro etc.

§ 5. Impozitul privat
Impozitul privat este acea plată în formă pecuniară achitată de
către toate persoanele fizice şi juridice, atît rezidente, cît şi nerezi-
dente, în cazul efectuării tranzacţiilor cu bunurile publice, deci în
cazul privatizării acestora. Impozitul privat se achită în cazul priva-
tizării bunurilor proprietate de stat, inclusiv acţiuni.
Impozitul privat este reglementat anual în legea bugetară şi con-
stituie 1% din valoarea de achiziţie a bunurilor proprietate publică
supuse privatizării, inclusiv din valoarea acţiunilor. Se achită pînă la
semnarea contractului de vînzare-cumpărare şi se varsă în bugetul
de stat sau în bugetul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei pro-
prietate era bunul privatizat. În cazul rezilierii sau rezoluţiunii con-
tractului de vînzare-cumpărare, determinată de neexecutarea sau de
executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de cumpărător,
impozitul privat nu se restituie.356
§ 6. Taxele vamale
Taxele Vamale sînt plăţi obligatorii care se percep în cazul im-
portului sau exportului de mărfuri sau servicii de pe teritoriul Repu-
blicii Moldova. Taxa vamală este reglementată de Codul Vamal357,
Legea cu privire la tariful vamal358 care în Anexa nr.1 prevede tariful
vamal al Republicii Moldova, adică cota tarifară, denumirea produ-
sului şi taxa vamală pentru importul mărfurilor, iar în Anexa nr. 2
prevede taxele pentru procedurile vamale.
356
Legea bugetului de stat pe anul 2012, nr.282 din 27.12.2011// Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2011, nr.19-20, art.11.
357
Codul Vamal al Republicii Moldova nr.1149-XIV din 20.07.2000 // Republi-
cat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, ediţie specială.
358
Legea cu privire la tariful vamal nr.1380 din 20.0111997 // Monitorul Oficial
al Republicii Moldova, 2007, ediţie specială.
398
DREPTUL AFACERILOR
În conformitate cu art.3 al Legii cu privire la tariful vamal, ta-
xele vamale se clasifică în:
1) ad-valorem, calculată în procente faţă de valoarea în vamă a
mărfii;
2) specifică, calculată în baza tarifului stabilit la o unitate de
mărfă;
3) combinată, care îmbină tipurile de taxe vamale specificate la
punctele 1) şi 2);
4) excepţională, care, la rîndul ei, se divizează în:
a) taxă specială, aplicată în scopul protejării mărfurilor de
origine indigenă la introducerea pe teritoriul vamal a mărfurilor
de producţie străină în cantităţi şi în condiţii care cauzează sau
pot cauza prejudicii materiale considerabile producătorilor de
mărfuri autohtoni;
b) taxă antidumping, percepută în cazul introducerii pe teritoriul
vamal a unor mărfuri la preţuri mai mici decît valoarea lor în ţara ex-
portatoare la momentul importului, dacă sînt lezate interesele sau apa-
re pericolul cauzării prejudiciilor materiale producătorilor autohtoni
de mărfuri identice sau similare ori apar piedici pentru organizarea
sau extinderea în ţară a producţiei de mărfuri identice sau similare;
c) taxă compensatorie, aplicată în cazul introducerii pe teritoriul
vamal a mărfurilor, la producerea sau la exportul cărora, direct sau in-
direct, au fost utilizate subvenţii, dacă sînt lezate interesele sau apare
pericolul cauzării prejudiciilor materiale producătorilor autohtoni de
mărfuri identice sau similare ori apar piedici pentru organizarea sau
extinderea în ţară a producţiei de mărfuri identice sau similare.
Subiecţii impunerii sînt persoanele fizice şi persoanele juridice
care importă sau exportă mărfuri sau servicii în Republica Moldova
cu excepţia celor ce importă sau exportă în limitele prevăzute de
lege pentru consum personal.
De ex: Pentru a importa în Republica Moldova iaurt, chefir etc.
(poziţia tarifară 0403) importatorul ”S.R.L. Alba” e obligat să achite
taxa vamală în sumă de 15% din cost359.
359
Ibidem, Anexa nr.1, poziţia tarifară 0403.
399
În afară de taxa vamală, importatorii mai achită şi taxa pentru

procedurile vamale, adică taxa pentru vămuirea mărfurilor; păstrarea
bunurilor în depozitele ce aparţin organelor vamale; aplicarea sigiliului
vamal; prelucrarea declaraţiei vamale primare; eliberarea certificatului
de origine a mărfii etc., evident dacă s-au folosit de aceste servicii.
De ex: pentru păstrarea bunurilor în depozitele ce aparţin orga-
nelor vamale se achită de fiecare kilogram, pentru fiecare zi de păs-
trare 0,01 euro pentru primele 30 zile; 0,02 euro pentru următoarele
30 zile şi 0,05 euro pentru zilele ulterioare360.
§7. Taxele percepute în fondul rutier

Taxele rutiere sînt taxe generale de stat care se percep de la
persoanele fizice sau juridice care folosesc drumurile sau zonele de
protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor.
Reglementarea normativă a acestor taxe este data în: Titlul IX
al Codului Fiscal; Legea fondului rutier361, şi în Regulamentul cu
privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier362.
În conformitate cu art.335 din Codul Fiscal, sistemul taxelor
rutiere în Republica Moldova este constituit din:
a) taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele în-
matriculate în Republica Moldova;
b) taxa pentru folosirea drumurilor Republicii Moldova de că-
tre autovehiculele neînmatriculate în Republica Moldova;
c) taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule a că-
ror masă totală, sarcină masivă pe osie sau ale căror gabarite depă-
şesc limitele admise;
d) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afa-
ra perimetrului localităţilor pentru efectuarea lucrărilor de construc-
ţie şi montaj;
360
Ibidem, Anexa nr.2, p.9.
361
Legea fondului rutier nr. 720-XIII din 02.02.1996 // Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, 1996, nr.14-15.
362
Regulamentului cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, aprobat
prin Hotarîrea Parlamentului Republicii Moldova Nr.893 din 26.06.1996 // Moni-
torul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.57.
400
DREPTUL AFACERILOR
e) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara
perimetrului localităţilor pentru amplasarea publicităţii exterioare;
f) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afa-
ra perimetrului localităţilor pentru amplasarea obiectivelor de pre-
stare a serviciilor rutiere.
Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele
înmatriculate în Republica Moldova este taxa care urmează a fi
achitată de către posesorii unităţilor de transport înmatriculate în
Republica Moldova, şi anume: motociclete, autoturisme, camioa-
ne, autovehicule cu destinaţie specială, tractoare, remorci, autobuse
etc., cu excepţia tractoarelor şi remorcilor folosite în agricultură şi
a troleibuzelor363.
Cotele acestei taxe sînt prevăzute în Anexa nr.1 la Titlul IX al
Codului Fiscal şi constituie cotă fixă /capacitatea cilindrică a moto-
rului autovehiculului.
Plătitorii calculează taxa de sine stătător şi o varsă o dată pe
an în Contul Unic Trezorerial al Ministerului Finanţelor, anterior
efectuării reviziei tehnice sau testării tehnice asupra vehiculelor364.
În cazul primei înmatriculări ea se achită pînă sau în momentul în-
matriculării365.
Schimbarea posesorului vehiculului şi reînmatricularea lui în
legătură cu aceasta la organele poliţiei rutiere, după efectuarea revi-
ziei tehnice sau testării tehnice, nu atrag plata unei noi taxe în anul
în curs. Sînt scutiţi de plata acestei taxe invalizii care posedă autotu-
risme cu acţionare manuală366.
Exemplu Cetăţeanul X are un automobil, înmatriculat în Repu-
blica Moldova, cu capacitatea cilindrică de 3200 cm3. Care va fi taxa
pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele înmatriculate în
Republica Moldova ?
363
Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.337, 338.
364
Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier adoptat
prin Hotărîrea Parlamentului nr.893 din 26.06.1996 // Monitorul Oficial al Repu-
blicii Moldova, 1996, nr.57.
365
366
Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.17, 19.
401
3200 * 0,40 lei/cm3 = 1280 lei367

Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule ne-
înmatriculate în Republica Moldova se achită de către persoanele
fizice şi juridice beneficiare de autovehicule neînmatriculate în Re-
publica Moldova, care nu au relaţii fiscale cu bugetul republicii şi,
care, folosesc teritoriul ei pentru trecerea cu autovehicule, transpor-
tul de încărcături şi de pasageri etc.
Taxa se calculează de către organele vamale pentru fiecare
obiect al impunerii şi se achită de către plătitor prin intermediul in-
stituţiilor financiare de la punctele de trecere a frontierei.
Cotele taxei sînt prevăzute în anexa nr.2 la titlul 9 al Codului
Fiscal şi constituie sumă fixă, în euro, pe categorii de transport.
Acestea depind de tipul vehiculului, capacitatea (numărul de lo-
curi) sau capacitatea de încărcare a acestuia, de categoria încăr-
căturilor transportate şi de distanţa (în kilometri) parcursă într-o
direcţie pe teritoriul Republicii Moldova. Cotele se stabilesc por-
nind de la condiţia că un autocamion se află pe teritoriul republicii
timp de 24 de ore. În cazul în care autocamioanele ce tranzitează
teritoriul Republicii Moldova depăşesc termenul de 24 de ore de
şedere pe teritoriul Republicii Moldova, subiectul impunerii va
achita, pentru fiecare 24 de ore următoare de şedere, o taxă de
24 de euro. Nu se calculează această taxă în situaţia în care re-
ţinerea a avut motive întemeiate şi sînt documentate, ca de ex.
calamităţi naturale, accidente rutiere, îmbolnăvirea şoferului etc.
Transportatorii care efectuează rute internaţionale pot achita taxa
anticipativ, prezentîndu-i organului vamal documentul de plată.
Pentru transportarea încărcăturilor periculoase taxa se majorează
cu 200%368.
Exemplu 2 Autocare “Mercedes” de 45 locuri, ale Companiei
“Romînia Service S.R.L.”, doresc să tranziteze teritoriul Republicii
Moldova pentru a transporta pasageri în Federaţia Rusă. Calculaţi
367
Cota este stabilită în anexa nr.1 la Capitolul IV Cod Fiscal.
368
Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 346, 347; Regulamentul cu privire
la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.8, 10.
402
DREPTUL AFACERILOR
taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule neînmatricu-
late în Republica Moldova:
2 autocare * 80 euro/autocar = 160 euro369
Salutabilă este şi introducerea, începînd cu 01.11.2012, a vi-
nietei, taxei pentru folosirea drumurilor de către autoturismele care
tranzitează sau intră pe teritoriul Republicii Moldova.
Subiecţii impunerii în conformitate cu art. 3481 al Codului Fis-
cal sînt persoanele fizice şi persoanele juridice proprietari sau pose-
sori ai automobilelor şi remorcilor la acestea care intră sau tranzitea-
ză teritoriul Republicii Moldova.
Obiect al impunerii, conform art. 3482 din Codul Fiscal sînt au-
tomobilele şi remorcile la acestea.
Taxa se calculează pentru fiecare obiect al impunerii, pentru
perioada solicitată, însă în conformitate cu art.3485 din Codul Fis-
cal şi se achită la posturile (birourile) vamale prin intermediul unei
instituţii financiare sau la alte puncte autorizate. Persoanele juridice
subiecţi ai impunerii pot achita vinieta în prealabil, prin virament.
În acest caz, ele vor prezenta la posturile (birourile) vamale origi-
nalul documentului ce confirmă achitarea taxei şi vor lăsa o copie a
acestuia.
Cotele vinietei sînt stabilite în Anexa 2(1) la Titlul IX al Codu-
lui Fiscal şi constituie: pentru folosirea drumurilor timp de 7 zile – 2
euro; timp de 15 zile – 4 euro; timp de 30 de zile – 7 euro; timp de
90 de zile – 15 euro şi timp de 180 de zile – 25 euro.
Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule a că-
ror masă totală, sarcină masică pe osie sau ale căror gabarite de-
păşesc limitele admise sau, cum i se mai spune, taxa pentru folosirea
drumurilor de către autovehicule cu gabarite excesive este achitată
de către persoanele posesoare de autovehicule a căror sarcină a ma-
sei pe osie sau a căror gabarite depăşesc limitele admise.
Subiecţi ai impunerii, în conformitate cu art.349 din Codul Fis-
cal, sînt persoanele fizice sau juridice care posedă astfel de autove-
hicule.
369
Cota este stabilită în anexa nr.2 la Capitolul IV Cod Fiscal.
403
Obiect al impunerii sînt autovehiculele înmatriculate, precum şi

cele neînmatriculate în Republica Moldova, a căror masă totală, sar-
cină masică pe osie sau ale căror gabarite depăşesc limitele admise
şi care folosesc drumurile Republicii Moldova370.
Cotele taxei date sînt prevăzute expres în Anexa nr.3 la Capi-
tolul ”Taxele rutiere” din Codul Fiscal şi constituie sumă concretă
pentru fiecare km parcurs de autovehiculul care depăşeşte limita ad-
misă ca lungime, lăţime, înălţime, greutate.
Calcularea taxei se efectuează la stabilirea rutei vehiculului de
către organul de administrare a gospodăriei rutiere. Subiecţii impu-
nerii achită taxa, în mărime deplină, pînă la obţinerea actelor ce per-
mit transportul rutier cu autovehicule, a căror masă totală, sarcină
masică pe osie sau ale căror gabarite depăşesc limitele admise371.
Taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din
afara perimetrului localităţilor pentru efectuarea lucrărilor de
construcţie şi montaj este acea taxă care este achitată de către per-
soanele fizice şi persoanele juridice care solicită autorizaţie pentru
efectuarea, în zona de protecţie a drumurilor din afara perimetrului
localităţilor, a lucrărilor subterane şi/sau supraterane de montare a
comunicaţiilor inginereşti, a lucrărilor de construcţie a căilor de ac-
ces la drumuri, a parcărilor, a clădirilor şi amenajărilor, cu excepţia
obiectivelor de prestare a serviciilor rutiere372.
Obiectul acestei taxe, în conformitate cu art.354 din Codul Fis-
cal, sînt proiectele de lucrări de construcţie şi montaj etc.
Cotele taxei sînt stabilite conform Anexei nr.5 la Titlul IX al Co-
dului Fiscal şi constituie, de exemplu, pentru eliberarea de autorizaţii
pentru efectuarea lucrărilor supraterane de montare a comunicaţiilor
inginereşti pe piloni de-a lungul drumurilor – 18 lei/m; eliberarea de
autorizaţii pentru efectuarea lucrărilor subterane de montare a comu-
nicaţiilor inginereşti sub trotuare – 27 lei/m; eliberarea de autorizaţii
pentru construcţia de clădiri şi amenajări – 54 lei/m2 etc.
370
371
Ibidem, art. 352.
372
Ibidem,art. 353.
404
DREPTUL AFACERILOR
Taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara
perimetrului localităţilor pentru efectuarea lucrărilor de construcţie
şi montaj se calculează de către organul fiscal la data depunerii pro-
iectelor sau pînă la obţinerea autorizaţiei pentru efectuarea lucrări-
lor. Organul abilitat al administraţiei publice centrale eliberează ac-
tele necesare pentru efectuarea lucrărilor doar la prezentarea copiei
documentului de plată ce confirmă achitarea taxei.
afara perimetrului localităţilor pentru amplasarea publicităţii
exterioare este taxa achitată de către persoanele fizice şi persoa-
nele juridice care solicită autorizaţie pentru amplasarea publicită-
ţii în zonele date.
Obiectul acestei taxe, în conformitate cu art.358 din Codul Fis-
cal, sînt proiectele de amplasare în zona de protecţie a drumurilor
din afara perimetrului localităţilor a obiectivelor de publicitate ex-
terioară, obiectivele de publicitate exterioară amplasate în zona de
protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor, inclusiv
pe terenuri proprietate a subiectului impunerii: afişe, panouri, stan-
duri, instalaţii şi construcţii (situate separat sau pe pereţii şi pe aco-
perişurile clădirilor), firme tridimensionale, firme luminoase, tablo-
uri suspendate electromecanice şi electronice, alte mijloace tehnice
publicitare.
Cotele taxei date sînt stabilite în Anexa nr.6 la Capitolul IX
Codul Fiscal şi constituie 500 lei/m2 pe an, pentru obiectivele de
publicitate exterioară amplasate în zona de protecţie a drumurilor
din afara perimetrului localităţilor, calculîndu-se ambele feţe ale pa-
noului publicitar, dacă acesta le are.
Taxa se achită pînă la eliberarea autorizaţiei pentru amplasarea
obiectivelor specificate publicitare. Prima dată această taxă o cal-
culează autoritatea administrativă locală care anunţă organul fiscal
despre subiecţii impunerii, obiectul, sumele acumulate etc. Pentru
perioadele fiscale următoare, subiectul impunerii calculează taxa de
sine stătător şi o achită, printr-o plată unică, pînă la data de 1 martie
a perioadei fiscale curente. În acest caz, subiectul impunerii prezin-
405
tă, pînă la data de 31 martie a perioadei fiscale curente, inspectora-

tului fiscal de stat teritorial de la sediul său o dare de seamă privind
taxa calculată.
Dacă obiectivul de publicitate exterioară a fost amplasat sau a
fost retras pe parcursul perioadei fiscale, taxa se calculează din ziua
în care a fost obţinută autorizaţia sau, respectiv, pînă în ziua în care
obiectivul a fost retras în modul stabilit de organul abilitat al admi-
nistraţiei publice centrale.
afara perimetrului localităţilor pentru amplasarea obiectivelor de
prestare a serviciilor rutiere este acea taxă care este achitată de
către persoanele fizice şi persoanele juridice care solicită autorizaţie
pentru amplasarea obiectivelor de prestare a serviciilor rutiere în
zona de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor, şi
anume: staţii de alimentare cu combustibil, staţii de deservire teh-
nică, puncte de vulcanizare, tarabe, unităţi de comerţ cu amănuntul,
întreprinderi de alimentaţie publică, structuri de primire turistică cu
funcţii de cazare şi de servire a mesei etc.
Cotele taxei date sînt stabilite în Anexa nr.6 la Capitolul IX Cod
Fiscal şi constituie, de exemplu 900 lei anual pentru un post de de-
servire la o staţie de deservire tehnică şi tot 900 lei pentru un contor
de la o staţie de alimentare cu combustibil; 3600 lei pe an pentru o
unitate de comerţ cu amănuntul(> 100 m2), întreprindere de alimen-
taţie publică, structură de primire turistică cu funcţii de cazare şi de
servire a mesei etc.
Taxa se achită pînă la eliberarea autorizaţiei pentru amplasa-
rea obiectivelor specificate anterior. Contribuabilii care deja ac-
tivează în domeniu achită taxa pentru amplasarea acestora anual
pînă la 1 martie373.
În afară de taxele rutiere, Legea fondului rutier, prevede în
art.3,374 şi alte venituri ale fondului rutier, şi anume:
373
Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.26.
374
Legea fondului rutier nr.720 din 02.02.1996 // Monitorul Oficial al Republi-
cii Moldova, 2010, nr.247-251.
406
DREPTUL AFACERILOR
1) 80% din volumul total al accizelor la produsele petroliere.
Acestea se achită la vămuire de către persoanele fizice şi persoanele
juridice care importă benzină sau motorină.
2) taxele pentru eliberarea autorizaţiilor pentru transporturi
auto internaţionale de mărfuri şi ocazionale de călători; de exemplu:
autorizaţia pentru transportul auto internaţional constituie 10 euro
anual pentru produsele uşor alterabile pentru Ucraina; 30 euro – au-
torizaţie pentru Ungaria; 150 euro pentru transportatorii străini care
transportă mărfuri în/din Republica Moldova375.
3) amenzile aplicate pentru nerespectarea regulilor transportu-
lui de călători, deteriorarea drumurilor, construcţiilor şi utilajelor
rutiere, a plantaţiilor aferente drumurilor şi
4) taxa pentru comercializarea gazelor naturale destinate utili-
zării în calitate de carburanţi pentru unităţile de transport auto, taxă
ce constituie 0,40 lei/m3376, aceasta achitîndu-se de către importa-
tori la vămuire377.
Cu părere de rău, veniturile acumulate din aplicarea taxelor ru-
tiere, în comparaţie cu cheltuielile reale necesare pentru repararea
capitală şi întreţinerea curentă a drumurilor sînt cu mult mai mici.
În scopul acumulării resurselor financiare suplimentare, legiui-
torul a instituit taxa de la posesorii unităţilor de transport, taxă ce se
va achita de către toţi posesorii unităţilor de transport din unitatea
administrativ–teritorială în cauză378, pentru întreţinerea şi repararea
drumurilor locale.
Salutabil este faptul instituirii taxei de la posesorii unităţilor
de transport, însă şi aceasta, ca şi taxele rutiere, nu reflectă reali-
tatea deteriorării drumurilor de către fiecare mijloc de transport în
parte. În scopul soluţionării acestei probleme şi în scopul achitării
fiecăruia în dependenţă de cît de frecvent se foloseşte de drumu-
rile publice, se propune, după modelul multor state europene, ca
taxa dată să fie inclusă în preţul de comercializare a carburanţilor;
375
Ibidem, Anexa nr.3.
376
Ibidem, Anexa nr.2.
377
Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.1.
378
Codul Fiscal al Republicii Moldova, Anexa la Titlu VII, punctul m).
407
doar o astfel de abordare a problemei ar duce la un echilibru în

domeniu, deci fiecare ar achita taxa pentru repararea drumurilor
în dependenţă de frecvenţa utilizării acestora: cel ce foloseşte
drumurile intensiv va procura mai mult combustibil, deci va achi-
ta şi o taxă mai mare, şi viceversa. Autoturismele cu capacitatea
motorului mai mare, cu o greutate mai mare vor deteriora mai
mult drumurile dar în schimb posesorii acestora vor procura mai
mult combustibil şi, respectiv, vor achita o taxă mai mare pentru
folosirea drumurilor.
§8. Impozitul pe bunurile imobiliare

Impozitul pe bunurile imobiliare este o plată obligatorie, în
formă pecuniară, achitată în bugetul local de către persoanele fizice
sau juridice care au în proprietate sau posesie bunuri imobiliare, şi
anume: terenuri, clădiri, construcţii, apartamente, case etc.
Subiecţii impunerii, în conformitate cu art. 277 din Codul Fis-
cal, sînt persoanele fizice şi persoanele juridice ce au în proprietate
sau posesie bunuri imobiliare.
Obiect al impunerii sînt bunurile imobiliare menţionate ante-
rior, inclusiv terenurile, indiferent de locaţia şi destinaţia acesto-
ra, precum şi acele bunuri care se află în construcţie mai mult de
50%, rămase nefinisate timp de 3 ani după începutul lucrărilor de
construcţie379.
Cotele concrete ale impozitului pe bunurile imobiliare într-o
unitate administrativ-teritorială concretă sînt adoptate anual prin
decizia Administraţiei Publice Locale. APL stabileşte cotele în con-
formitate cu art.280 din Codul Fiscal, şi anume: pentru bunurile
imobiliare cu destinaţie locativă cota stabilită va fi între 0,05% şi
0,3% din valoarea bunurilor imobiliare; pentru terenurile agricole
cu construcţii amplasate pe ele cota va varia între 0,1% şi 0,3% iar
pentru bunurile imobiliare cu altă destinaţie decît cea locativă sau
agricolă cota va constitui 0,1%.
379
Ibidem, art.278.
408
DREPTUL AFACERILOR
Responsabil de calcularea impozitului pe bunurile imobilia-
re este, în cazul persoanei fizice, organul fiscal, care calculează
suma impozitului şi expediază contribuabilului avizul de plată;
în cazul persoanei juridice responsabil de calcularea impozitului
este însăşi persoana juridică care trebuie să-l calculeze şi să-l vi-
reze în contul bugetului de stat.
Impozitul dat se achită de subiecţii impunerii în rate egale
pînă la 15 august şi 15 octombrie, însă, acei contribuabili ce vor
achita impozitul pînă la 30 iunie vor avea o reducere de 15% din
suma acestuia380.
Evaluarea bunurilor imobiliare în scopul impozitării o face
organul cadastral care, odată la 3 ani reevaluează bunurile imo-
bile.
Sînt scutiţi total de plata impozitului pe bunurile imobiliare,
în conformitate cu art.283 din Codul Fiscal, autorităţile publice
finanţate din buget, societatea orbilor, surzilor, invalizilor, institu-
ţiile penitenciare, organizaţiile religioase, misiunile diplomatice
etc. De asemenea au scutiri parţiale la achitarea impozitului pe
bunurile imobiliare, în conformitate cu Anexa la Titlul VI al Co-
dului Fiscal, persoanele invalide, familiile celor decedaţi în răz-
boi, celor ce au participat la lichidarea avariei de la Cernobîl în
dependenţă de preţul imobilului şi amplasarea acestuia etc.
§9. Taxele pentru folosirea resurselor naturale

Taxele pentru folosirea resurselor naturale sînt acele
taxe ce se achită de persoanele fizice înregistrate în calitate de
întreprinzători sau de persoanele juridice care folosesc resursele
naturale şi, anume: extrag apa, efectuează explorări geologice,
prospecţiuni geologice, extrag minereuri utile, folosesc spaţiul
subteran în scopul construcţiilor obiectivelor subterane etc.
În Republica Moldova, sistemul taxelor pentru folosirea re-
surselor naturale este alcătuit din următoarele taxe:
380
Ibidem, art.282.
409
Taxa pentru apă este acea taxă ce se achită de persoanele juridi-

ce şi cele fizice înregistrate în calitate de întreprinzători, care extrag
apă din fondul apelor sau utilizează apa la hidrocentrale. Aceștia
calculează taxa pentru apă de sine stătător şi o virează în bugetul
local. Cota acestei taxe constituie 30 bani pentru 1 m³ de apă extrasă
din fondul apelor, 16 lei pentru 1 m³ pentru cei ce o îmbuteliază şi
16 bani pentru fiecare 10 m³ de apă folosită de către hidrocentrale.
Taxa nu se achită pentru apa extrasă din subsol concomitent
cu minereurile utile sau extrasă pentru prevenirea acţiunii dăună-
toare a acestor ape; apa extrasă şi livrată populaţiei, autorităţilor
publice şi instituţiilor finanţate de la bugetele de toate nivelurile;
apa extrasă pentru stingerea incendiilor sau livrată pentru aceste
scopuri; apa extrasă de întreprinderile societăţilor orbilor, surzilor,
invalizilor şi instituţiile medico-sanitare publice sau livrată aces-
tora; apa extrasă de întreprinderile din cadrul sistemului peniten-
ciar sau livrată acestora381.
Taxa pentru efectuarea prospecţiunilor geologice este taxa ce
se achită de către persoanele fizice sau juridice, care efectuează cer-
cetări pe teren şi în laborator pentru a descoperi şi a localiza zăcă-
mintele de minerale utile dintr-o regiune, cercetări ce nu sînt finan-
ţate din buget. Acestea calculează taxa de sine stătător, din valoarea
contractuală a lucrărilor, şi o virează pe contul bugetului unităţii
administrativ-teritoriale pînă la începerea lucrărilor de prospecţiuni
geologice382. Cota constituie 2% din suma contractului de efectuare
a prospecţiunilor geologice.
Taxa pentru efectuarea explorărilor geologice este acea taxă
care se achită de către persoanele fizice sau juridice, care fac cer-
cetări geologice şi geofizice pentru a afla adîncimea zăcămintelor
minerale, a preciza structura acestora, cantitatea, calitatea lor etc.,
cu excepţia instituţiilor finanţate din buget. Taxa se calculează de
către plătitor de sine stătător, din valoarea contractuală a lucrări-
lor şi se achită integral la bugetul unităţii administrativ-teritoriale
381
Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.302-306, Anexa nr.1.
382
410
DREPTUL AFACERILOR
pînă la începerea lucrărilor de explorări geologice. Cota taxei pentru
efectuarea explorărilor geologice se stabileşte în mărime de 5% din
valoarea contractuală (de deviz) a lucrărilor383.
Taxa pentru extragerea mineralelor utile este acea taxă care
se achită de către persoanele juridice şi fizice, indiferent de tipul de
proprietate şi forma juridică de organizare, înregistrate în calitate de
întreprinzător, care efectuează extragerea mineralelor utile, şi anu-
me: a nisipului, argilei, gipsului, petrolului, gazului, calcarului etc.
Taxa se calculează de sine stătător de plătitor, din costul mineralelor
utile extrase şi se achită la bugetul unităţii administrativ-teritoriale
pentru fiecare trimestru separat. Cotele sînt prevăzute în Anexa nr.2
al Codului Fiscal şi constituie, de exemplu 20% pentru petrol şi gaz,
10% pentru ghips şi gresie, 7% pentru piatră, nisip, argilă, calcar etc.
Nu achită această taxă întreprinderile din sistemul penitenciar384.
Taxa pentru folosirea spaţiilor subterane în scopul construc-
ţiilor obiectivelor subterane este acea taxă achitată de către per-
soanele juridice şi fizice, indiferent de tipul de proprietate şi forma
juridică de organizare, înregistrate în calitate de întreprinzător care
folosesc spaţiile subterane în scopul construcţiei obiectivelor subte-
rane, altele decît cele destinate extracţiei mineralelor utile. Taxa se
calculează de către plătitor de sine stătător, din valoarea contractu-
ală a lucrărilor de construcţie a obiectivului şi se achită integral la
bugetul unităţii administrativ-teritoriale pînă la începerea lucrărilor
de construcţie. Cota taxei constituie 3% din valoarea contractuală a
lucrărilor de construcţie a obiectivului. Se scutesc de taxă întreprin-
derile din cadrul sistemului penitenciar şi întreprinderile ce repre-
zintă o valoare ştiinţifică, culturală şi educaţională deosebită385.
Taxa pentru exploatarea construcţiilor subterane în scopul
desfăşurării activităţii de întreprinzător este acea taxă achitată de
către persoanele juridice şi fizice, indiferent de tipul de proprietate şi
forma juridică de organizare, înregistrate în calitate de întreprinzător
383
384
385
Ibidem,art.320-324.
411
care au în proprietate sau posesie construcţii subterane altele decît

cele destinate extracţiei mineralelor utile. Taxa se calculează de sine
stătător de către contribuabil, din valoarea de bilanţ a construcţiilor
şi se achită la bugetul unităţii administrativ-teritoriale pentru fieca-
re trimestru separat, pe parcursul întregii perioade de exploatare a
construcţiilor. Cota taxei constituie 0,2% din valoarea de bilanţ a
construcţiei subterane. Se scutesc de taxă întreprinderile din cadrul
sistemului penitenciar şi întreprinderile ce reprezintă o valoare şti-
inţifică, culturală şi educaţională deosebită386.
Taxa pentru lemnul eliberat pe picior este acea taxă care se
achită de către beneficiarii forestieri persoane juridice şi fizice, indi-
ferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare. Obiect
al impunerii este volumul lemnului eliberat pe picior la tăierile din
pădurile fondului forestier şi din vegetaţia forestieră din afara aces-
tuia. Cotele taxei se stabilesc în funcţie de specia forestieră, grupa
materialului lemnos şi destinaţia lemnului eliberat pe picior, potrivit
Anexei nr.3 la titlul VIII Cod Fiscal şi constituie, de ex: 25 lei m3 de
lemn mare de special salcîm; 16 lei m3 pin; 14 lei m3 molid etc387.
Taxa pentru lemnul eliberat pe picior nu se aplică în cazul în
care acesta a fost recoltat de către întreprinderile silvice la efectu-
area tăierilor de reconstrucţie ecologică, a celor de conservare şi a
celor de produse secundare, la efectuarea amenajamentului silvic, a
lucrărilor de cercetare şi de proiectare pentru necesităţile gospodări-
ei silvice, de lichidare a efectelor calamităţilor naturale, precum şi a
altor lucrări silvice legate de îngrijirea pădurilor etc.388
§10. Taxele locale

Taxele locale sînt acele taxe specificate la Capitolul VII al Co-
dului Fiscal care, pe lîngă impozitul pe bunurile imobiliare, taxele
pentru folosirea resurselor naturale formează bugetele locale. Re-
glementarea normativă a taxelor locale este data în: Legea privind
386
Codul Fiscal al Republicii Moldova, art.325-329.
387
388
Ibidem,art.334.
412
DREPTUL AFACERILOR
finanţele publice locale389; Hotărîrea Guvernului cu privire la ac-
tivitatea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale390;
Instrucţiunea Ministerului Finanţelor privind modul de percepere de
la populaţie şi transferare în buget a impozitelor şi taxelor locale de
către primării391.
Instituirea taxelor locale şi cotele concrete ale acestora este de
competenţa consiliilor locale. Acestea nu pot aplica alte taxe decît
cele prevăzute de Codul Fiscal. La aplicarea acestora autoritatea
locală trebuie să ia în consideraţie necesităţile unităţii administra-
tiv-teritoriale, precum şi cotele maxime ale acestora392. Pe parcursul
efectuării studiului am analizat taxele locale aplicate în anul 2011 pe
teritoriul mai multor unităţi administrative-teritoriale, deciziile pe
anul 2012 în majoritatea localităţilor nefiind adoptate.
Sistemul taxelor locale în Republica Moldova este alcătuit din
următoarele taxe:
a) taxa pentru amenajarea teritoriului;
b) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unită-
ţii administrativ-teritoriale;
c) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei);
d) taxa de aplicare a simbolicii locale;
e) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de
deservire socială;
f) taxa de piaţă;
g) taxa pentru cazare;
h) taxa balneară;
i) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători
pe teritoriul municipiilor, oraşelor şi satelor (comunelor);
389
Legea privind finanţele publice locale nr. 397-XV din 16.10.2003 // Monito-
rul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.248.
390
Hotărîrea Guvernului cu privire la activitatea serviciului de colectare a im-
pozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriei // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2003, nr.191-195.
391
Instrucţiunea Ministerului Finanţelor nr.4 din 07.12.1999 privind modul de
percepere de la populaţie şi transferare în buget a impozitelor şi taxelor locale de
către primării // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2000, nr.12.
392
413
j) taxa pentru parcare;

k) taxa de la posesorii de cîini;
m) taxa de la posesorii unităţilor de transport;
n) taxa pentru parcaj;
o) taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a
serviciilor;
p) taxa pentru evacuarea deşeurilor;
q) taxa pentru dispozitivele publicitare.
Se scutesc de plata:
a) tuturor taxelor locale
- autorităţile publice şi instituţiile finanţate de la bugetele de
toate nivelurile;
- misiunile diplomatice, organizaţiile internaţionale, în confor-
mitate cu tratatele internaţionale la care Republica Moldova este
parte;
- Banca Naţională a Moldovei;
- proprietarii sau deţinătorii bunurilor rechiziţionate în interes
public, pe perioada rechiziţiei.
b) taxei de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul uni-
tăţii administrativ-teritoriale - organizatorii licitaţiilor desfăşurate
în scopul achitării datoriilor la buget, vînzării patrimoniului de stat
şi patrimoniului unităţilor administrativ teritoriale;
c) taxei de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei) - pro-
ducătorii şi difuzorii de publicitate socială şi de publicitate plasată
pe trimiterile poştale;
d) taxei pentru amenajarea teritoriului - fondatorii gospodării-
lor ţărăneşti (de fermier) care au atins vîrsta de pensionare;
e) taxei pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de
deservire socială - persoanele care practică activităţi de pompe fu-
nebre şi acordă servicii similare, inclusiv care confecţionează sicrie,
coroane, flori false, ghirlande393.
Taxa pentru amenajarea teritoriului este acea plată în buge-
tul local achitată de persoanele juridice sau fizice, înregistrate în
393
414
DREPTUL AFACERILOR
calitate de întreprinzător, care dispun de bază impozabilă (salariaţi,
fondatori), pentru amenajarea localităţii. Această taxă se achită în
dependenţă de numărul salariaţilor şi fondatorilor, pînă la ultima zi
a lunii următoare trimestrului gestionat394.
Cota concretă a taxei pentru amenajarea teritoriului este stabi-
lită prin deciziile consiliilor locale. De exemplu în Chişinău, Cante-
mir, Orhei, Edineţ, Cahul, Briceni, Nisporeni, Basarabeasca, Leova,
Criuleni, Cimişlia etc. cota este de 80 de lei; în Bălţi, Teleneşti, Şol-
dăneşti – de 60 lei. Gospodăriile ţărăneşti în unele unităţi adminis-
trativ-teritoriale au un şir de facilităţi, de exemplu: în Ialoveni – 40
lei; Teleneşti – 1 cotă – 20 lei; 0,5 cote – 10 lei; pînă la 0,5 cote – 5
lei, iar la Edineţ gospodăriile ţărăneşti sînt scutite de taxa pentru
amenajarea teritoriului.
Taxa pentru organizarea licitaţiilor, loteriilor este acea taxă
care se achită de persoanele juridice sau fizice înregistrate în calitate
de întreprinzător-organizator al licitaţiilor şi loteriilor din valoarea
bunurilor declarate la licitaţie sau a biletelor de loterie emise. Baza
impozabilă a acestei taxe o constituie veniturile din vînzarea bunuri-
lor declarate la licitaţie sau a biletelor de loterie comercializate395.
Cota este stabilită de asemenea, prin deciziile consiliilor locale
şi constituie 0,1% în Chişinău, Ialoveni, Cantemir, Soroca, Hîncești,
Cimişlia, Criuleni, Şoldăneşti, Basarabeasca, Nisporeni, Briceni,
Cahul, Orhei, Teleneşti etc.
Taxa pentru amplasarea publicităţii este acea plată achitată de
persoanele juridice sau persoanele fizice înregistrate în calitate de
întreprinzător care plasează şi/sau difuzează informaţii publicitare
(cu excepţia publicităţii exterioare) prin intermediul mijloacelor ci-
nematografice, reţelelor telefonice, telegrafice, telex, mijloacelor de
transport, altor mijloace (cu excepţia TV, internetului, radioului, pre-
sei periodice, tipăriturilor). Obiectul impozabil constituie serviciile
de plasare şi/sau difuzare a anunţurilor publicitare prin intermediul
serviciilor cinematografice, video, prin reţelele telefonice, telegrafi-
394
Ibidem, art.290, al. 1, p.a); art.291, alin. 1, p.a); Anexa la Cap. VII, p. a).
395
Ibidem,art. 290, al. 1, p.b); art.291, alin. 1, p.b); Anexa la Cap. VII, p. b).
415
ce, telex, prin mijloacele de transport, prin alte mijloace, cu excepţia

TV, internetului, radioului, presei periodice, tipăriturilor), precum şi
afişele, pancartele, panourile şi alte mijloace tehnice prin interme-
diul cărora se amplasează publicitatea exterioară. Baza impozabilă
o constituie veniturile din vînzări ale serviciilor de plasare sau difu-
zare a publicităţii prin intermediul mijloacelor specificate396.
Cota este de asemenea, stabilită prin deciziile consiliilor locale
şi constituie 5% la Chişinău, Soroca, Cantemir, Hînceşti, Cimişlia,
Nisporeni, Basarabeasca, Leova, Şoldăneşti, Edineţ etc.
Taxa pentru folosirea simbolicii locale este taxa achitată de
persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprin-
zător, care aplică simbolica locală pe produsele fabricate. Obiectul
impunerii cu taxa dată sînt produsele fabricate cărora li se aplică
simbolica locală. Baza impozabilă este venitul din vînzări a produ-
selor fabricate cărora li se aplică simbolica locală397.
Cota este stabilită, de asemenea, prin deciziile consiliilor locale
şi constituie 0,1% în Chişinău, Bălţi, Edineţ, Orhei, Ialoveni, Cahul,
Basarabeasca, Soroca, Cantemir, Hînceşti, Cimişlia etc. Taxa pentru
folosirea simbolicii locale se poate aplica şi către un agent economic
concret ca, de exemplu la Nisporeni - pentru S.R.L. „Nis Struguraş”,
S.R.L. „Pascua” – pentru alţi agenţi economici nu e prevăzută taxa.
Taxa pentru unităţile comerciale este acea taxă achitată de per-
soanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător,
care dispun de unităţi comerciale şi/sau de prestări servicii de de-
servire socială. Obiectul impunerii sînt unităţile de comerţ şi/sau de
prestări servicii de deservire socială. Baza impozabilă este suprafaţa
ocupată de unităţile de comerţ şi/sau de prestări servicii de deservi-
re socială, amplasarea lor, tipul mărfurilor desfăcute şi serviciilor
prestate398.
şi constituie, de exemplu la municipiul Bălţi selectiv:
396
Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 290, al. 1, p.c); art.291, alin. 1, p.c);
Anexa la Cap. VII, p. c).
397
Ibidem,art. 290, al. 1, p.d); art.291, alin. 1, p.d); Anexa la Cap. VII, p. d).
398
Ibidem,art. 290, al. 1, p.e); art.291, alin. 1, p.e); Anexa la Cap. VII, p. e).
416
DREPTUL AFACERILOR
I. Magazine cu asortiment universal de mărfuri
1. Centru comercial, magazin universal, hipermagazin, super-
magazin - 10800 lei
II. Magazine specializate, inclusiv cu sortiment combinat de
mărfuri
1. Magazine cu suprafaţa pînă la 25 m - 2 550 lei
mai mare de 25 şi pînă la 50 m2 - 1080 lei
mai mare de 300 m2 - 6300 lei
2. Depozit angro şi depozite cu suprafaţa pină la 100 m2 –
6100 lei
mai mare de 300 m2 - 10800 lei
III. Diverse unităţi comerciale cu amănuntul
1. Staţiile de alimentare cu petrol şi/sau gaz – 10800 lei
2. Farmaciile - 7200 lei
3. Pieţele (inclusiv hala):
pieţele cu suprafaţa pînă la 0,05 ha - 3600 lei
mai mare de 0,05 ha pînă la 1,0 ha - 10800 lei
mai mare de 1,0 ha – 10800 lei
IV Unităţi ale comerţului ambulant
1. Chioşcuri – 360 lei
V. Unităţile de prestate a serviciilor sociale
1. Spălătoriile -1080 lei;
2. Curăţătoriile şi vopsirea chimică -1080 lei;
VI Obiectele a căror activitate este legată cu jocurile de noroc
şi cu jocurile pe bani:
1. Cazinou - 45000 lei;
VII. Obiectele, de întreţinere şi repararea autovehiculelor:
1. Centrele şi staţiile de întreţinere şi reparare a autovehiculelor
– 10800 lei;
2. Puncte de vulcanizare – 1800 lei.
417
Taxa de piaţă este acea taxă achitată de persoanele juridice sau

fizice înregistrate în calitate de întreprinzător-administrator al pieţei
din venitul din vînzări a serviciilor de piaţă prestate de administrato-
rul pieţei la acordarea de locuri pentru comerţ. Ca obiect impozabil
sînt serviciile de piaţă prestate de administratorul pieţei la acordarea
de locuri pentru comerţ399.
Cota este stabilită prin deciziile consiliilor locale şi constituie,
de exemplu în Chişinău, Cahul, Criuleni, Orhei, Edineţ, Teleneşti,
Şoldăneşti, Briceni, Leova, Cimişlia, Hînceşti, Cantemir, Soroca,
Bălţi etc. – 20%, la Ialoveni – 10%.
Taxa pentru cazare este taxa achitată de persoanele juridice sau
fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează servi-
cii de cazare din venitul din vînzări al serviciilor prestate de structu-
rile cu funcţii de cazare. Obiectul impozabil sînt serviciile prestate
de structurile cu funcţii de cazare400.
Cota de asemenea este stabilită prin deciziile consiliilor locale
şi constituie, de exemplu la Chişinău, Nisporeni, Soroca, Cantemir,
Hînceşti, Cimişlia, Leova, Criuleni, Cahul, Briceni, Edineţ, Orhei –
5%, Bălţi – 1,5 %.
Taxa balneară este taxa achitată de persoanele juridice sau fi-
zice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează servicii
de odihnă şi tratament din venitul din vînzări a biletelor de odihnă
şi tratament. Obiectul impozabil îl formează biletele de odihnă şi
tratament401.
Cota este stabilită prin deciziile consiliilor locale şi constituie,
de exemplu la Edineţ, Cahul – 1%.
Taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto este taxa
achitată de persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de
întreprinzător, care prestează servicii de transport auto de călători pe
399
Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. art. 290, al. 1, p.f); art.291, al. 1,
p.f); Anexa la Cap. VII, p. f).
400
Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.g); art.291, alin. 1, p.g); Anexa la Cap.
VII, p. g).
401
Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.h); art.291, alin. 1, p.h); Anexa la Cap. VII,
p. h).
418
DREPTUL AFACERILOR
teritoriul municipiilor, oraşelor şi satelor (comunelor) în dependenţă
de numărul de locuri în unitatea de transport. Obiectul impozabil îl
constituie unitatea de transport, în funcţie de numărul de locuri402.
Cota este stabilită prin deciziile consiliilor locale şi constitu-
ie, de exemplu la Orhei, lunar 250 lei pentru fiecare autoturism cu
capacitate de pînă la 8 locuri inclusiv; 550 lei pentru fiecare auto-
vehicul (microbuz) cu capacitatea de la 9 pînă la 16 locuri inclusiv;
650 lei pentru fiecare autobuz cu capacitatea de la 17 pînă la 24 de
locuri inclusiv; şi de 800 lei pentru fiecare autobuz cu capacitatea de
la 25-35 de locuri inclusiv.
Taxa de parcare este taxa achitată de către persoanele juridice
sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează
servicii de parcare şi se achită în dependenţă de suprafaţa parcării.
Obiectul impozabil este însăşi parcarea. Baza impozabilă este su-
prafaţa parcării calculată în m2403.
Cota este stabilită de asemenea prin deciziile consiliilor locale
şi constituie, de exemplu, la Chişinău, Cahul, Bălţi, Orhei, Briceni,
Leova, Cimişlia, Hînceşti, Cantemir, Ialoveni – 6 lei per m2; la
Nisporeni, Soroca – 4 lei per m2; la Teleneşti – 2 lei per m2.
Taxa de la posesorii de cîini este acea taxă achitată de către per-
soanele fizice care locuiesc în blocuri locative - locuinţe de stat, co-
operatiste şi obşteşti, precum şi în apartamente privatizate. Obiectul
impozabil sînt cîinii aflaţi în posesiune pe parcursul unui an. Baza
impozabilă este numărul de cîini aflaţi în posesiune pe parcursul
unui an404.
şi constituie de exemplu: la Chişinău – 0%; Hînceşti – 9 lei pentru 1
cîine; 27 lei pentru 2 cîini şi 90 de lei pentru fiecare cîine, dacă sînt
în posesiune mai mult de 2 cîini.
402
Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.i); art.291, alin. 1, p.i); Anexa la Cap. VII,
p. i).
403
Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.j); art.291, alin. 1, p.j); Anexa la Cap. VII,
p. j).
404
Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.k); art.291, alin. 1, p.k); Anexa la Cap. VII,
p. k).
419
Taxa de la posesorii unităţilor de transport este taxa achitată

de persoanele juridice sau fizice posesoare de unităţi de transport
înmatriculate în autoritatea publică locală respectivă în dependenţă
de capacitatea cilindrică a motorului, masa totală, numărul de unităţi
de transport aflate în posesie, sarcina masică pe osie a unităţii de
transport aflate în posesie pe parcursul unui an405.
Taxa pentru parcaj este taxa achitată de persoanele juridice sau
fizice posesoare de autovehicule, care utilizează parcajul, adică lo-
cul de parcaj special amenajat, utilizat pentru staţionarea unităţii de
transport pe un anumit termen406.
Taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a
serviciilor este acea taxă achitată de persoanele juridice sau fizice
care dispun de unităţi stradale pentru comercializarea produselor şi/
sau prestarea serviciilor, şi anume, chioşcurile, gheretele, frigide-
rele, tonetele, tarabele, unităţile de transport specializate şi altele,
amplasate în afara pieţelor autorizate407.
Taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a servi-
ciilor se achită trimestrial, pînă în ultima zi a lunii imediat următoare
trimestrului gestionar, în dependenţă de suprafaţa ocupată de unităţi-
le stradale de comerţ şi/sau de prestare a serviciilor, amplasarea lor,
tipul produselor comercializate şi/sau al serviciilor prestate408.
Taxa pentru evacuarea deşeurilor este taxa achitată de persoa-
nele fizice înscrise la adresa declarată ca domiciliu. Această taxă se
achită lunar pînă în ultima zi a lunii imediat următoare lunii gestio-
nare, în dependenţă de numărul de persoane fizice înscrise la adresa
declarată ca domiciliu409.
Taxa pentru dispozitivele publicitare este taxa achitată de
persoanele juridice sau persoanele fizice înregistrate în calitate
405
Ibidem,art. art. 290, alin. 1, p.m); art.291, alin. 1, p.m); Anexa la Cap. VII,
p. m).
406
Codul Fiscal al Republicii Moldova, art. 290, alin. 1, p.n); art.291, alin. 1,
p.n); Anexa la Cap. VII, p. n).
407
Ibidem, art. 290, alin. 1, p.o); art.291, alin. 1, p.o);
408
Ibidem, Anexa la Cap. VII, p. o).
409
Ibidem, art. 290, alin. 1, p.p); art.291, alin. 1, p.p); Anexa la Cap. VII, p. p).
420
DREPTUL AFACERILOR
de întreprinzător care sînt proprietari de afişe, pancarte, panouri
şi alte mijloace tehnice pentru amplasarea publicităţii exterioare.
Ea se achită trimestrial, pînă în ultima zi a lunii imediat următoare
trimestrului gestionar în dependenţă de suprafaţa feţei (feţelor)
dispozitivului publicitar410.
410
Ibidem,art. 290, alin. 1, p.q); art.291, alin. 1, p.q); Anexa la Cap. VII, p. q).
421
BIBLIOGRAFIE
Manuale, monografii:
1. Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial, Bucureşti, 2000.
2. Angheni Smaranda, Volonciu Magda, Stoica Camelia, Dreptul comer-
cial, Editia 4, 2009.
3. Antohi L. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II
(coord. Buruiană Mihail). - Chişinău: ARC, 2006.
4. Armeanic Alexandru, Volcinschi Victor şi al., Drept fiscal, Chişinău:
Museum, 2001.
5. Avornic Gheorghe, Teoria generală a dreptului - Chişinău: Cartier,
2004.
6. Avornic Gheorghe, Poalelungi Mihai. Manualul judecătorului la exa-
minarea pricinilor civile / coord. M.Poalelungi. - Chişinău: Cartier,
2006.
7. Avornic Gheroghe. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului.
Volumul I și II. - Chişinău: Cartier, 2010.
8. Baieș S., Volcinschi V., Băieșu A., Cebotari V., Crețu I., Drept civil,
drepturi reale, teoria generală a obligațiilor, Chişinău, Tipografia
Centrală, 2005.
9. Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana
fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipogra-
fia Centrală”, 2007.
10. Berthelemy D. Trăite elementaire de droit administratif - Paris.
11. Bloșenco Andrei, Drept civil, Parte specială, Chișinău: Cartdidact,
2003.
12. Bloşenco Andrei. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova.
Volumul II (coord. M.Buruiană). - Chişinău: ARC, 2006.
13. Boboş Gheorghe. Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti,
1983.
14. Boris Negru, Alina Negru, Teoria generala a dreptului si statului,
Chișinău, 2006.
15. Bugaian L., Catanoi V., Cotelnic A. şi al. Antreprenoriat: iniţierea
afacerii. - Chişinău: Elena-V.I., 2010.
16. Cîrcei E.. Drept comercial romîn. Curs pentru colegiile universitare. -
Bucureşti: All Beck, 2000.
422
DREPTUL AFACERILOR
17. Cărpenaru S.D., Predoiu C., David S. şi al. Societăţile comerciale.
Reglementare, doctrină, jurisprudenţă. - Bucureşti: All Beck, 2002.
18. Cărpenaru S.D.. Drept comercial romîn. - Bucureşti: All Beck, 2000.
19. Cărpenaru Stanciu D., Tratat de drept comercial romîn, Bucureşti
2009.
20. Cărpenaru, Stanciu D., Drept comercial romîn, ALL BACK, Bucu-
reşti,2001.
21. Chelaru O., Mihalache Iu.. Aspecte cu privire la obiectul şi forma
contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex pa-
trimonial unic. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.11.
22. Chibac Gh., Băieşu A., Rotari A., Efrim O.. Drept civil. Contracte
speciale. Volumul III. - Chişinău: Cartier, 2005.
23. Chiriac Andrei. Aspecte istorico-teoretice a persoanei juridice în le-
gislaţia Republicii Moldova. Editura Cartdidact, Chişinău, 2001.
24. Clocotici D., Gheorghiu Gh.. Operaţiunile de leasing. – București:
LUMINA LEX, 1998.
25. Cojocari Eugenia. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu te-
oretic, legislativ şi comparativ de drept). - Chişinău: ULIM, 2002.
26. Cojocari Eugenia. Dreptul economic (Partea Generală): Suport de
curs la specialitatea „Drept economic”. - Chişinău: Business-Elita,
2006.
27. Cojocari Eugenia. Formele răspunderii juridice: Note de curs. - Chi-
şinău: CEP USM, 2011.
28. Cojocaru Olga. Problematica definirii noţiunii de întreprinzător indi-
vidual. - În „Problemele actuale ale legislaţiei naţionale în contextul
procesului integraţionist european”. Conferinţa internaţională ştiinţi-
fico-practică. - Chişinău: CEP USM, 2008.
29. Costin M.C., Contractul de franchising // Revista de drept comercial,
1998, nr.11.
30. Deleanu Ion. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II - Iaşi,
1993.
31. Dicţionar Enciclopedic, Ed.Cartier, 2003, pag. 469.
32. Dogaru Ion, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994.
33. Genoveva Vrabie. Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului - Iaşi,
1993.
34. Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică.
35. Gliga I., Drept financiar public, Bucureşti: - ALL, 1994.
423
36. Grigoroi L., Lazari L.. Bazele teoretice ale contabilităţii. Ediţia a III-
a. - Chişinău: Cartier, 2005.
37. Kirmici C. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de
produse defectuoase: Teză de doctor în drept. - Chişinău, 2010.
38. Lupuşor A.. Piaţa produselor petroliere din Moldova: analiza regle-
mentării, concurenței şi preţurilor. - Chişinău: „Expert-Grup”, 2011.
39. Macovei L. Codul civil în 1624 de tabele. - Chişinău: Cartea S.A.,
2002.
40. Mămăligă S.. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova (co-
ord. M.Buruiană şi al.). Volumul I. - Chişinău: Tipografia Centrală,
2006.
41. Mămăligă S.. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-
XIII/1997. - Chişinău: Museum, 2001.
42. Mardiros D.-N. Contabilitatea ca sistem informaţional // Analele Şti-
inţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Seria „Ştiin-
ţe Economice”, Anul 2004/2005.
43. Mărgineanu G., Mărgineanu L.. Dreptul afacerilor. - Chişinău: Elena
- V.I., 2004.
44. Miasnicov S., Natura juridică a contractului de leasing // Revista Na-
ţională de Drept, 2001, nr.6.
45. Mic dicţionar al limbii romîne. Bucureşti – DEMIURG, 1993.
46. Mihalache Iurie. Aspecte cu privire la vînzarea-cumpărare întreprin-
derii ca complex patrimonial unic. În: Бизнес-Право, 2007, nr.4.
47. Mihalache Iurie. Forma contractului de vînzare-cumpărare a între-
prinderii ca un complex patrimonial unic. În: STUDIA UNIVERSI-
TATIS. Revista Ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, 2007,
nr.6.
48. Mircea Duţu. Dicţionar de drept privat, ediţia a II-a, Editura “Mon-
dan”, Bucureşti, 2002.
49. Mîrzac D. (Mititelu). Principiile răspunderii juridice. Teză de doctor
în drept. - Chişinău, 2010.
50. Modul de evidenţă a mărfurilor supuse accizelor expediate (trans-
portate) din încăperea de acciz, aprobat prin Hotărîrea Guvernului
nr. 843 din 18.12.2009 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2009, nr.193-196.
51. Negru Boris. Teoria generală a dreptului, în: Bazele statului şi drep-
tului Republicii Moldova – Chişinău: Cartier, 1997.
424
DREPTUL AFACERILOR
52. Noul dicţionar universal al limbii romîne, Ediţia a II-a, sub red. Oprea
I. şi al. - Bucureşti-Chişinău: Litera Internaţional, 2007.
53. Petrescu R.. Constituirea, funcţionarea şi modificarea societăţii co-
merciale. - Bucureşti: OSCAR PRINT, 1999.
54. Plotnic O. Protecţia consumatorului în Republica Moldova prin pris-
ma reglementărilor europene // Revista Naţională de Drept, 2010,
nr.7-8.
55. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga. Comentariu teoretico-
practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limi-
tată. - Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală”, 2009.
56. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Dreptul afacerilor, Vol.2, Chişinău,
2006.
57. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Chişinău, Cartier,
1997.
58. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. Chişi-
nău, Î.S.F.E.-P. Tipografia Centrală, 2011.
59. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. – Chişi-
nău, Tipografia Centrală, 2004.
60. Roşca Nicolae. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Vo-
lumul I (coord. M.Buruiană). - Chişinău: Tipografia Centrală, 2006.
61. Roşca Nicolae. Instituţia falimentului în legislaţia Republicii Moldo-
va. Tipografia Centrală, 2001.
62. Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs uni-
versitar. Editura „Bons Offices”, Chişinău, 2007.
63. Şaguna Dan Drosu, Şova Dan. Drept fiscal, Bucureşti: C.H. Beck,
2006.
64. Stîngu Gh. Drept financiar public. Partea a II-a. - Arad: „Vasile Gol-
diş” University Press, 2007.
65. Tufan C.. Profesiile libere (liberale) // Revista de Drept Comercial
(Bucureşti, Romînia), 1997, nr.10.
66. Ţurcanu V., Bajerean E.. Bazele contabilităţii. - Chişinău: Tipografia
Centrală, 2004.
67. Vonica R.P., Drept comercial, Vol. I, Bucureşti, 1997.
68. Vonica R.P.. Dreptul societăţilor comerciale. - Bucureşti: Lumina
Lex, 2000.
69. Брызгалин А. Налоги и налоговое право. – Москва: Аналитика
Пресс, 1997.
425
70. Бусинин А. Предпринимательство, Москва, 1997.

71. Дойников И.В. Предпринимательское право, Москва: ПРИОР,
2002.
72. Захарова H. Кредитный договор. Гражданско-правовые аспек-
ты – Москва, 1997.
73. Каленик A.В. Коммерческое право. - Кишинев: Business-Elita,
2004.
74. Каленик А.В. Институт предприятия в системе предпринима-
тельского права / Предпринимательское право и методика его
преподавания (Материалы междунар. научно-практич. конф.
МГЮА). - Москва: ИД „Юриспруденция”, 2008.
75. Каленик А.В. Коммерческое (предпринимательское) право. Ed. a
3-a. Chișinău: Tipografia din Bălți S.R.L., 2008.
76. Каленик А.В. Основы правового регулирования предпринима-
тельства и предприятий в Республике Молдова: состояние,
тенденции развития и проблемы // Предпринимательское право.
- Москва, 2009, № 2.
77. Каленик А.В. Особенности правового режима предприятия как
объекта гражданских прав по законодательству Республики
Молдова и Украины. În: Гражданское законодательство Респу-
блики Молдова и Украины: традиции, современность, перспек-
тивы: коллективная монография / Халабуденко О.А, Харитонов
Е.О., Харитонова Е.И. [и др.]; под ред. О.А. Халабуденко (науч.
ред.), Е.О. Харитонова; Междунар. независимый ун-т Молдо-
вы, Нац. ун-т «Одесская юридическая акад.» - Кишинэу: ULIM ;
Одесса: Б. и., 2012.
78. Попондопуло В.Ф. Коммерческое право: часть 1, Москва: Юрист,
2004.
79. Решетник И. А. Гражданско-правовое регулирование лизинга в
РФ. Автореф. канд. дисс. - Пермь, 1998.
80. Федоров Г.К. Теория государства и права - Chişinău: Reclama,
2004.
81. Хропанюк В.Н. Теория государство и право. – Москва, 1997,
с.309.
Acte normative:
1. Codul audiovizualului al Republicii Moldova, nr.260 din 27.07.2006
426
DREPTUL AFACERILOR
2. Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din
06.06.2002 // în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 22.06.2002,
nr.82-86.
3. Codul comercial romîn, ed.Tribuna, Craiova, 1994.
4. Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.3-6/15.
5. Codul etic al funcţionarului fiscal, aprobat prin Ordinul Inspectoratu-
lui Fiscal Principal de Stat nr.400 din 10 noiembrie 2008.
6. Codul Fiscal al Republicii Moldova, nr.1163-XIII din 24.04.1997 //
republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 25.03.2005,
ediţie specială.
7. Codul muncii al Republicii Moldova, nr.154 din 28.03.2003 // Moni-
8. Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002 // Monito-
rul Oficial al Republicii Moldova, 2002, nr.128-129/1012.
9. Codul Vamal al Republicii Moldova, nr.1149-XIV din 20.07.2000
// Republicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova din
01.01.2007.
10. Ghidul consumatorului / Ministerul Economiei şi Comerţului, In-
spectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei şi Protecţia
Consumatorilor. - Chişinău: Bones Offices, 2009.
11. Hotărîrea Guvernului cu privire la activitatea serviciului de colectare
a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriei // Monitorul Ofi-
12. Hotărîrea Guvernului nr.1498 din 29.12.2008 privind Declaraţia per-
soanei juridice cu privire la impozitul pe venit// Monitorul Oficial al
13. Hotărîrea Guvernului nr.998 din 20.08.2003 cu privire la activita-
tea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale din ca-
drul primăriei // Monitorul Oficial al Republicii Moldova din 2003,
nr.191-195.
14. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.547 din 04.08.1995 cu
privire la măsurile de coordonare şi reglementare de către stat a pre-
ţurilor (tarifelor) // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995,
nr.53-54.
15. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.582 din 17.08.1995 cu
privire la reglementarea monopolurilor // Monitorul Oficial al Repu-
blicii Moldova, 1995, nr.59-60.
427
16. Instrucțiunea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat cu privire la

modul de ridicare, predare și comercializare a bunurilor sechestrate
a căror valoare nu depășește 10000 lei, nr.11 din 19.12.2005 // Moni-
17. Instrucţiunea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat cu privire la
reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată, nr.14 din 19.12.2001
18. Instrucţiunea Ministerului Finanţelor cu privire la modul de calcula-
re şi achitare a accizelor, nr.03 din 16.08.2002 // Monitorul Oficial al
19. Instrucţiunea Ministerului Finanţelor privind modul de percepere de
la populaţie şi transferare în buget a impozitelor şi taxelor locale de
către primării, nr.4 din 07.12.1999 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2000, nr.12.
20. Instrucţiunea privind restituirea sumelor T.V.A., aprobată prin Ordi-
nul I.F.P.S. nr.188 din 17.11.2005 // Monitorul Oficial al Republicii
21. Legea bugetului de stat pe anul 2012, nr.282 din 27.12.2011// Moni-
22. Legea comunicaţiilor electronice, nr.241-XVI din 15.11.2007 // Mo-
23. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr.845-XII din
03.01.92 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/33 din
28.02.1994.
24. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti, nr.837/1996 // Monitorul Ofi-
25. Legea cu privire la avocatură, nr.1260 din 19.07.2002 // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.159/582.
26. Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei, nr.548 din 21.07.95
27. Legea cu privire la energetică, nr.1525-XIII din 19.02.98 // Monitorul
28. Legea cu privire la franchising, nr.1335 din 01.10.1997.
29. Legea cu privire la funcția publică și statutul funcționarului public,
nr.158 din 04.07.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2008, nr.230-232.
428
DREPTUL AFACERILOR
30. Legea cu privire la grupele financiar-industriale, nr.1418 din
14.12.2000 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.27-28/90
din 06.03.2001.
31. Legea cu privire la întreprinderea de stat, nr.146-XIII din 16.06.94 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/9 din 25.08.1994.
32. Legea cu privire la patenta de întreprinzător, nr.93-XIV din
15.07.1998 // Monitorul Oficial din 06.08 1998.
33. Legea cu privire la protecţia concurenţei, nr.1103 din 30.06.2000 //
34. Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată, nr.135-XVI
din 14.06.2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.127-
130/548 din 17.08.2007.
35. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr.1134-XIII din 02.04.97 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-4/1 din 01.01.2008.
36. Legea cu privire la tariful vamal, nr.1380 din 20.0111997 // Monito-
rul Oficial al Republicii Moldova, 2007.
37. Legea fondului rutier, nr.720 din 02.02.1996 // Monitorul Oficial al
38. Legea insolvabilităţii, nr.149 din 29.06.2012, Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.193-197, 2012
39. Legea învăţămîntului, nr.547/1995 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 1995, nr.62-63.
40. Legea privind administraţia publică locală, nr.123/2003.
41. Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare, nr.192 din
12.11.1998 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1999, nr.22-
23.
42. Legea privind cooperativele de întreprinzător, nr.73-XV din
12.04.2001 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50/237
din 03.05.2001.
43. Legea privind cooperativele de producţie, nr.1007-XV din 25.04.2002
// Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73/575 din
06.06.2002.
44. Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, nr.139 din
02.07.2010 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.191-
193/630.
45. Legea privind finanţele publice locale, nr. 397-XV din 16.10.2003 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr.248.
429
46. Legea privind gospodăriile ţărăneşti, nr.1353/2000 // Monitorul Ofi-

cial al Republicii Moldova nr.14-15/52 din 08.02.2001.
47. Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a între-
prinzătorilor individuali, nr.220/2007 // Monitorul Oficial al Republi-
cii Moldova, 2007, nr.184-187.
48. Legea privind protecţia consumatorilor, nr.105-XV din 13.03.2003 //
49. Legea privind protecţia invenţiilor, nr. 50-XVI din 07.03.2008 // Mo-
nitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008, nr. 117-119.
50. Legea privind protecţia mărcilor, nr.38 din 29.02.2008, // Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.99-101/362 din 06.06.2008.
51. Regulamentul cu privire la aplicarea T.V.A., aprobat prin Ordinul
Ministerului Finanțelor nr.586 din 01.11.1999 // Monitorul Oficial al
52. Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier,
adoptat prin Hotărîrea Parlamentului nr.893 din 26.06.1996 // Moni-
torul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.57.
53. Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale afe-
rente impozitului pe venit al persoanelor fizice care nu practică ac-
tivitate de întreprinzător, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.77
din 30.01.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2008,
nr.32-33.
54. Regulamentul cu privire la ordinea perfectării actelor şi perceperii
plăţilor vamale la importul în R. Moldova a mărfurilor supuse ac-
cizelor, aprobat prin Ordinul Ministerului nr.282 din 25.05.1998, //
55. Regulamentul cu privire la procedura de încheiere, acţiune şi rezilie-
re a Acordului privind scutirea de plata impozitului pe venit a agenţi-
lor micului business şi a gospodăriilor ţărăneşti (de fermier), aprobat
prin Ordinul Ministerului nr.4 din 03.09.2002 // Monitorul Oficial al
56. Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit din salariu
şi din alte plăţi efectuate de către patron în folosul angajatului şi a
formularelor ce atestă reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată,
aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 10 din 19.01.2010 // Monitorul
430
DREPTUL AFACERILOR
57. Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de
plată din alte plăţi decît salariul, aprobat prin Hotărîrea Guvernu-
lui nr.77 din 30.01.2008 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
2008, nr.32-33.
58. Regulamentul privind instituire sistemului de marcare cu timbre de
acciz a mărfurilor din ţară (indigene) şi de import pasibile accizelor,
aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.6 din 19.03.2001 //
59. Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministeru-
lui Finanţelor nr.27 din 28.04.2004 // Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2004, nr.123-124.
60. Regulamentul privind modalitatea de marcare cu „Timbru de acciz.
Marcă comercială de stat” a producţiei alcoolice supuse accizelor,
aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 1481 din 26.12.2006 // Monito-
61. Regulamentul privind modul de aplicare a cotei zero a TVA la livra-
rea pe teritoriul ţării a mărfurilor şi serviciilor destinate proiectelor
de asistenţă tehnică şi proiectelor de asistenţă investiţională, aprobat
prin Hotărîrea Guvernului nr. 246 din 8 aprilie 2010// Monitorul Ofi-
62. Regulamentul privind restituirea accizelor, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr. 1123 din 28.09.2006 // Monitorul Oficial al Republicii
63. Regulamentul privind restituirea taxei pe valoarea adăugată, aprobat
prin Hotărîrea Guvernului nr. 1024 din 01 noiembrie 2010 // Monito-
64. Regulamentul provizoriu cu privire la holdinguri, aprobat prin Ho-
tărîrea Guvernului R.M. nr.550 din 26.07.1994 // Monitorul Oficial
nr.002 din 02.09.1994.
65. Regulamentul-model al întreprinderii municipale, adoptat prin Ho-
tărîrea de Guvern nr.387 din 06.06.1994 // Monitorul Oficial al R.
Moldova nr.2/16 din 02.09.1994
66. Regulamentului cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier,
aprobat prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova Nr.893 din
26.06.1996 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1996, nr.57.
67. www.anpc.md.
68. www.cis.gov.md/content/6
431
Alexandru CUZNEŢOV; Iurie MIHALACHE;
Marcel LUNGU; Natalia BACALU; Alexandr CALENIC;
Olga TRETIACOV; Vlad VLAICU
DREPTUL AFACERILOR
Curs
Suport de curs la specialitatea dreptul afacerilor, pentru studenţii
Facultăţii „Ştiinţe economice”
Redactor –
Asistenţă computerizată – Maria Bondari
Bun de tipar 2013 Formatul 60 x 84 1/16

Coli de tipar . Coli editoriale .
Comanda . Tiraj ex.
Centrul Editorial-poligrafic al USM

str. Al. Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA DE DREPT
CADETRA DREPTUL ANTREPRENORIATULUI
Alexandru CUZNEŢOV; Iurie MIHALACHE;

Marcel LUNGU; Natalia BACALU; Alexandr CALENIC;
Olga TRETIACOV; Vlad VLAICU
DREPTUL
AFACERILOR
Curs
Suport de curs la specialitatea dreptul afacerilor,

pentru studenţii Facultăţii „Ştiinţe economice”
CHIŞINĂU 2012

Cuznetov Dreptul Afacerilor PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cuznetov Dreptul Afacerilor PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Alexandru CUZNEŢOV Natalia BACALU

Suport de curs la specialitatea dreptul afacerilor,

Ediţia II-a revăzută și adăugită

Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită

Consultant ştiinţific – Roşca NICOLAE, doctor în drept, conferenţiar

Prezentul curs a fost elaborat în conformitate cu programa cur-

Este destinat studenţilor facultăţilor ştiinţe economice, precum şi

CAPITOLUL 1. ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI

CAPITOLUL 2. ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI

CAPITOLUL 3. ESENŢA DREPTULUI

CAPITOLUL 4. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL

CAPITOLUL 5. NORMA JURIDICĂ A DREPTULUI

CAPITOLUL 6. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR

CAPITOLUL 7. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

CAPITOLUL 8. RAPORTUL JURIDIC

CAPITOLUL 9. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL

CAPITOLUL 11. REGLEMENTAREA JURIDICĂ

CAPITOLUL 12. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI

CAPITOLUL 13. PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT

§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii

CAPITOLUL 14. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV

CAPITOLUL 15. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV

CAPITOLUL 16. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

CAPITOLUL 18. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE

CAPITOLUL 19. ÎNTREPRINDEREA DE STAT

CAPITOLUL 20. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA

CAPITOLUL 21. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR

§4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare....327

CAPITOLUL 22. CONTRACTE COMERCIALE

CAPITOLUL 23. REGLEMENTAREA JURIDICĂ

Prezentul suport de curs este elaborat în corespundere cu

În consecinţă, scopul urmărit de către autori la scrierea

§ 1. Puterea socială şi normele sociale din societatea

nenţa la o gintă sau alta nu era condiţionată de prezenţa oamenilor

§2. Premisele apariţiei statului şi dreptului

Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii

§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi

nă consideră ca esenţiali pentru definirea naţiunii sînt factorii materi-

§1. Conceptul statului, trăsăturile lui

Deseori, în viaţa de toate zilele, cuvîntul „stat” este utilizat şi

§2. Dimensiunile (atributele) statului

2) prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei

Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul.

§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului

conform căreia statul are ca scop numai ocrotirea dreptului şi garan-

persoanei pentru ca aceasta să devină capabilă de a avea un rol util

Fiind ales în asemenea mod, preşedintele republicii se află pe o

sonale au existat între Olanda şi Luxemburg (1815-1890), Anglia şi

şi trebuie să fie înscrise în Legea Fundamentală, în Constituţie. De-

§1. Conceptul dreptului

obiectiv (pozitiv) se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor juridi-

§2. Funcţiile dreptului

schimbările ce au loc în societate. Generalizînd normele juridice în

§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor

dus la cunoscutele diviziuni ale muncii. Efectul pozitiv al acestor

Cele două ordonanţe au stat la baza elaborării Codului comer-

§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului

1) de la 1991 pînă la intrarea în vigoare a Codului civil, adoptat

în aceste state pe parcursul ultimilor ani dau rezultate diferite atît

§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor

b) să fondeze, după caz, o întreprindere individuală, o societa-

§4. Principiile dreptului afacerilor

ţelege respectarea strictă a normelor de drept atît de către cei care