Şomajul Anxietatea şi frustraţia la persoanele şomere

Motivarea alegerii temei

…1935, Ch. Darrow, şomer, face avere în S.U.A inventând
„Monopoly”, jocul care se inspiră din realitatea economică şi financiară.
Astăzi, tocmai realitatea aceasta a devenit un joc, cu câştigătorii, perdanţii şi
şomerii săi. Şomajul, acest fenomen ce atinge mai ales Europa, constitue în
momentul de faţă unul dintre elementele majore ale descompunerii legăturii sociale
şi ale anomiei ambiante de care suferă societatea modernă. Un flagel social masiv
şi endemic ce reprezintă, „dincolo de disperările individuale adesea tragige pe care
le generează, şi o ameninţare politică pentru democraţii’’ (R. Brunner, p. 91).
Şomajul reprezintă, în societatea românească, un fenomen în plină
dezvoltare în perioada de tranziţie la economia de piaţă. Numărul şomerilor creşte
de la o zi la alta, întreprinderile mici şi mijlocii cu capital privat nefiind încă în
măsură să absoarbă forţa de muncă disponibilizată din sectoarele falimentare de
stat. Muncitorul român, care până acum reuşea să câştige în mod regulat un salariu
şi se bucura de un statut social ce părea a fi sigur, se trezeşte dintr-o dată, fără voie,
şomer. Ce se va întâmpla cu el?
Într-o epocă în care statutul social se confundă tot mai mult cu statutul
profesional, asistăm la o „denarcizare masivă a subiectului’’ (R. Brunner, 200).
Şomerul se percepe o victimă, un refuzat, un exclus. Cei mai mulţi dintre ei
trebuie să înfrunte o serie de dificultăţi psihologice: stress, anxietate, iar uneori, în
cazul şomajului de lungă durată, chiar depresie şi toxicomanie. Absenţa locului de
muncă este intotdeauna resimţită negative, pentru că munca e sursă de venit,
hrăneşte identitatea şi structurează timpul.
Dincolo de implicaţiile sociale, politice, economice ale acestui fenomen,
trebuie luată în considerare şi ,,suferinţa psihică’’, ce nu atinge intensitatea bolii,
dar care afectează calitatea existenţei, ,,starea de bine” a indivizilor.

1
 Acestea au fost motivele care m-au determinat să cercetez efectele şomajului
asupra personalităţii indivizilor şi a vieţii lor, în genere.
Reacţiile individuale la această nouă situaţie, cum este şi normal, diferă de la
un individ la altul în funcţie de apartenenţa la un grup social, vârstă, sex, familie,
responsabilităţi sociale şi, nu în ultimul rând, de structura psihologică a persoanei.
În perioada de tranziţie, la majoritatea angajaţilor, „sabia lui Damocles” le
atârnă ameninţător deasupra capului: oricine poate cădea mai devreme sau mai
târziu victima procesului de restructurare, de disponibilizare, ajungând pe piaţa
muncii care oferă prea puţine locuri de muncă.
Studiul anxietăţii şi frustrării, ca principale efecte ale şomajului asupra
personalităţii indivizilor este susţinut, deopotrivă, de argumente de ordin practice,
dar şi theoretic.
Între argumentele de ordin practice amintim, la nivel social-global, studii de
sociopsihobiologie care apreciază că secolul în care trăim este saturat în frustrări şi
anxietăţi:
- fiecare sfârşit de secol generează fricile sale; astfel, O. Moore scria despre
bolile contemporanităţii şi despre anxietăţile pe care le aduc cu ele, iar K. Horney
consideră că ,,societatea noastră generează la indivizii care trăiesc în ea un mare
număr de anxietăţi”.
- nu atât starea de îngrijorare este caracteristică mileniului al treilea, cât mai
ales procesul de energie frustrantă; întoarsă asupra omului însuşi aceasta dă naştere
unei noi forme de paralizie, în timp ce direcţionarea sa în afară poate fi şi o
eliberare, dar şi un mod de a mobilize la acţiune;
- capitalismul modern şi transformările galopante au condos la schimbarea
tiparelor de muncă şi de comportament, ceea ce a atras după sine insecuritatea
slujbei, a zilei de mâine, în genere; societatea modernă „a creat mai ales la tineri o
vulnerabilitate deosebită faţă de anxietate” (R. May, 1958);
- în perioadele de criză economică şi socială prin care trece o ţară,
nesiguranţa zilei de mâine poate crea la oameni o stare de anxietate şi frică de
viitor (cf. A. Cosmovici, 1966);

2
 - schimbările sociale şi culturale rapide determină fenomene individuale şi
sociale deosebite, individual fiind nevoit să îşi assume tot mai multe
responsabilităţi pentru care el nu este pregătit;
- în România, după anul 1990, au avut loc dezechilibre la toate nivelurile
vieţii şi organizării sociale cu puternice repercursiuni asupra ritmurilor de viaţă, a
climatelor socio-profesionale şi ambiental-familiale;
- când valorile unei societăţi se află în stare de confuzie şi când se desfăşoară
schimbări cu character traumatizant, individual nu are în interiorul său un teren
solid pentru a face faţă unor ameninţări concrete; rezultatul este dezorientarea
psihică, cât şi stările acute sau cornice de anxietate;
- schimbările sociale mari (şomaj, mobilitate socială, greve, necesitatea mai
multor specializări, a readaptării sau recalificării etc.) se soldează cu întreruperea
comportamentelor umane individual organizate şi cu distrugerea optimismului şi
speranţei;
- nu există schimbare socială/colectivă care să poată fi actualizată fără
schimbare individuală sau psihică şi reciproc; ,,dacă intervine în mod brutal o
schimbare a spaţiului extern, în loc ca aceasta să favorizeze o schimbare psihică,
există un mare risc să provoace o ruptură şi să amplifice rezistenţele sau să
instaleze o situaţie de criză a cărei rezolvare este nesigură” (A. Neculau, 1998);
- efectele defavorabile ale acestor stări de lucruri se resimt în modificarea
echilibrelor socio-adaptative, în creşterea prevalenţei stărilor de tensiune afectivă şi
agresivitatea cu urmări dezadaptative, maladaptative, inadaptative în planul întregii
evoluţii a fiinţei umane;
- efectele nocive ale şomajului asupra indivizilor necesită intervenţia
psihologilor (prin consiliere şi orientare profesională, psihoterapie individuală sau
de grup).
Opţiunea pentru lucrarea de faţă a fost determinată şi de un interes de ordin
teoretic:
- fenomenele puse în discuţie sunt extreme de complexe şi au o sferă şi un
conţinut extreme de heterogene; aceasta face dificilă abordarea lor unitară şi

3
îngreunează obţinerea unor concluzii valide (în literature de specialitate nu
dispunem de teorii unitare asupra frustrării şi anxietăţii);
- frustrarea şi anxietatea sunt concepte psihanalitice de primă importanţâ în
înţelegerea psihodinamicii comportamentale; de ele trebuie să se ţină seama în
toate intervenţiile recuperatorii şi compensatorii;
- în ultimii ani conceptual de frustrare ocupă un loc central în igiena mintală
şi în psihologia socială; în ciuda vastului interes arătat de cercetători, numeroase
aspecte privind acest fenomen rămân nerezolvate sau insuficient investigate;
- numărul redus al studiilor privind aspectele psihologice ale şomajului
reclamă elaborarea de noi cercetări în această direcţie; cercetarea acestui fenomen
inevitabil al societăţii în tranziţie reprezintă o provocare profesională şi o
recunoaştere în plus a aportului psihologilor în obţinerea de noi categorii de date
clarificatoare privind aspectele integrării socio-profesionale.

4
Cap. I – Rolul vieţii profesionale în dezvoltarea umană

1.1 Ce este viaţa profesională?

Viaţa profesională reprezintă o componentă intrinsecă a dezvoltării umane; ea
implică ansamblul activităţilor instructiv-educative prin intermediul cărora
individual se adaptează la realitatea înconjurătoare, obţine satisfacţii, venit, statut,
recunoaştere socială, îşi formează o imagine completă despre sine, despre rolul său
în societate, se dezvoltă şi se împlineşte ca personalitate. Munca se constituie ca o
necessitate pentru om, o condiţie naturală a existenţei sale ca om, o modalitate
esenţială prin care îşi poate satisface trebuinţele, de la cele indispensabile
supravieţuirii (fiziologice) până la cele profund umane (cognitive, estetice şi de
autorealizare).
Viaţa profesională constitue spaţiul unei mize identitare, un continuum ce se
desfăşoară pe întreg parcursul vieţii active şi adesea şi după aceea, dacă resursele
fizice şi psihice ale persoanei îi mai îngăduie. Fiinţa umană caută să se formeze, să
se exerseze, să se perfecţioneze într-o meserie, să îşi găsească o slujbă, să o
păstreze, şă îşi conducă viaţa în funcţie de veniturile pe care le poate asigura,
împlinindu-şi astfel aspiraţiile, dorinţele, idealurile.
De-a lungul vieţii individual dezvoltă o serie de subidentităţi: sociale,
profesionale, maritale şi parentale care cunosc dilatări şi contractări în funcţie de
vârstă, de condiţiile de viaţă, de succese şi insuccese, de responsabilitate şi
prestigiu (U.Şchiopu, E.Verza, 1997).
Educaţia profesională este o latură esenţială a formării armonioase a
personalităţii. Orientarea şcolară şi profesională se realizează în mai multe etape
successive, impuse de nivelul dezvoltării psihofizice şi de vârstă:
1. etapa de dezvoltare şi pregătire generală (de la naştere – la ciclul primar de
învăţământ);

5
 2. etapa învăţământului primar (prin activităţi practice se urmăreşte dezvoltarea
aptitudinilor fizice, senzoriale, psihomotorii);
3. etapa învăţământului gimnazial (se conturează aptitudinile, dorinţele şi
interesele elevilor pentru un anumit tip de şcoală);
4. etapa învăţământului liceal şi professional oferă cadrul optim în vederea
orientării şi formării profesionale (prin intermediul obiectelor de studio cu caracter
theoretic, ethnic, tehnologic, literar-artistic şi practic – lucrări de atelier şi
laborator);
5. momentul alegerii şi specializării (presupune orientarea către o calificare
superioară – postliceală sau învăţământ superior – şi pregătirea specializată);
6. exercitarea propriu-zisă a profesiei.
Astfel, procesul instructive-educativ începe încă din primii ani prin acumularea
de elemente variate de ,,cultură generală”, continuă cu pregatirea efectivă pentru o
anumită profesie, ajungându-se la exercitarea acesteia în plan social; acest process
se poate prelungi prin aprofundarea tot mai strictă a specializării (master, doctorat).
Trecerea se face de la general la particular, de la extensive la intensive, cu
prevalenţa crescută a celor din urmă.
Pregătirea profesională face parte, alături de alte activităţi instructive, dintr-un
proces amplu, de lungă durată, cel al educaţiei permanente.
Educaţia permanentă reuneşte toate formele de instruire în vederea exercitării,
în bune condiţii, a unei activităţi profesionale.
Educaţia permanentă cuprinde următoarele etape (A. Tabachiu, 2000, p. 96):
- pregătirea profesională (8-18 ani);
- formarea profesională ( zile-luni);
- perfecţionarea profesională (toată viaţa).
Pregatirea profesională are ca scop obţinerea calificării profesionale; forma de
bază prin care se realizează este şcolarizarea (ciclul primar, gimnazial, universitar),
dar se poate obţine şi prin ucenicia la locul de muncă (în cazul meseriilor practice).
Obiectivele pregătirii profesionale sunt: dobândirea de cunoştinţe, formarea

6
deprinderilor practice de muncă şi dezvoltare motivaţiei pentru muncă, în general,
şi pentru profesie în special.
Formarea profesională este acţiunea care începe la nivelul întreprinderii ori de
câte ori o persoană ocupă, prin angajare, transferare, promovare un nou loc de
muncă; are ca scop adaptarea titularului pe post, calificat sau necalificat, la
condiţiile concrete ale locului de muncă şi constitue una din componentele de bază
ale integrării psiho-socio-profesionale.
Perfecţionarea profesională are rolul de a păstra şi dezvolta cunoştinţele
profesionale şi deprinderile formate în timpul pregătirii profesionale, de a acumula
noi tehnici de lucru, specializarea în anumite domenii de activitate (prin cursuri,
seminarii, doctorat, work-shop-uri).
În urmă cu aproape două decenii, în S.U.A apare conceptual de carieră pentru
a-l înlocui pe cel de profesie, definit ca o ,,succesiune de profesii, îndeletniciri şi
poziţii pe care le are o persoană în decursul perioadei active a vieţii sale” (D.
Super). În cadrul aceleiaşi profesii, în cariera unei persoane se pot înscrie:
specializări, perfecţionări sau promovări profesionale.
Cariera poate fi privită sub aspect economic, sociologic sau psihologic. Sub
aspect economic, cariera constă într-o secvenţă de poziţii profesionale ocupate de o
persoană, ca urmare a pregătirii şi meritelor sale profesionale.
Cariera, din punct de vedere sociologic reprezintă o succesiune de roluri jucate
de o persoana, fiecare dintre ele stând la baza celui care urmează.
Sub aspect psihologic, alegerea acestor roluri şi succesul în ,,interpretarea” lor
depend de aptitudinile, interesele, valorile, trebuinţele, experienţa anterioară şi
aspiraţiile persoanei în cauză.
Teoriile privind dezvoltarea carierei vizează procesul de alegere a ocupaţiei,
reprezentanţii de seamă ai acestor teorii, D. Super şi E. Ginsberg, conturând
anumite etape în alegerea profesiei: stadiul exploratoriu (fantezie, încercare,
realism); stadiul de fixare (încercare şi stabilizare a carierei alese).
Procesul este în mare măsură ireversibil, sunt de părere autorii, fiind rezultatul
unui compromise între interese, capacităţi, valori, oportunităţi şi şanse. Aceste

7
teorii, pe care le vom prezenta în subcapitolul următor, se impugn ca un aspect
foarte important al înţelegerii procesului de dezvoltare a identităţii ocupaţionale şi
de stabilizare în lumea ocupaţională.

1.2. Dezvoltarea umană şi etapele vieţii profesionale

În unele concepţii asupra dezvoltării umane este folosit modelul stadial. Acesta
presupune că dezvoltarea umană constă într-o succesiune de stadii, fiecare având
anumite caracteristici particulare. Rezolvarea cu success a solicitărilor trasate de
evoluţia în cadrul fiecărui stadium are ca rezultat sporirea adaptabilităţii persoanei,
în timp ce în caz contrar apar repercursiuni negative asupra dezvoltării ulterioare.
În evoluţia ideilor, concepţiilor şi teoriilor asupra personalităţii, patru
perspective par a se fi conturat mai pregnant până în momentul de faţă (M. Zlate,
1999, p.13):
- perspective atomistă: este bazată pe descompunerea personalităţii în
elementele sale componente şi pe descoperirea constituantului fundamental al
acesteia – concepţia behavioristă, tipoligiile constituţionale;
- perspectiva structurală: porneşte nu de la parte, ci de la întreg, personalitatea
fiind concepută ca o structură globală, unitară, ce dispune de subsisteme integrate
care se influenţează reciproc – orientarea configuraţionistă, teoria organismică;
- perspectiva sistemică: personalitatea apare ca fiind unitatea integrativă
superioară, un system dynamic hipercomplex, supraordonat ce dispune de
organizare ierarhică plurinivelară, de intrări-stări-ieşiri etc.;
- perspective psihosocială: presupune o triplă interpretare a personalităţii:
situaţională, relaţională, grupală fiind orientată spre surprinderea personalităţii
concrete, aşa cum se manifestă ea în situaţiile şi conjuncturilor sociale particulare,
în sistemul interrelaţiilor şi al psihologiei collective, în funcţie de atributele
psihosociale ale omului.
Modelele organicist, mecanicist şi contextual (E. Boanchiş – coord., 2000, p.
19) elaborate de Sigelmand şi Shaffer (1995) sunt modele comparate asupra

8
viziunii lumii care pornesc de la o metaforă asupra omului, de la rolul persoanei şi
al mediului în dezvoltare şi iau în consideraţie formele şi direcţiile dezvoltării
individului.
Modelul organicist compară oamenii cu plantele şi cu alte organisme vii. În
această viziune oamenii sunt organizaţi ca un întreg sau un sistem; în procesul
dezvoltării ei sunt active, forţele interioare fiind mai degrabă răspunzătoare pentru
dezvoltarea omului decât evenimentele omului.
Acest model susţine că oamenii se dezvoltă în stadii distincte sau discontinue
pe care le reorganizează cu timpul, aceste stadii sunt universale şi conduc la acelaşi
stadiu final de maturitate.
Principalele teorii reprezentante ale acestui model sunt teoriile psihanalitice şi
teoriile dezvoltării cognitive.
Teoria psihanalitică l-a avut ca fondator pe S. Freud. Acesta consideră
personalitatea umană compusă din trei părţi: Id (Sinele), Ego (Eul), Superego
(Supraeul). Id-ul se referă la impulsuri inconştiente, persistente, de căutare a
plăcerii şi de ostilitate, impulsuri pe care ego-ul le poate restructura conform
datelor realităţii. Ego-ul are drept funcţii perceperea evenimentelor interne sau
externe, integrarea diferitelor conţinuturi psihice, cât şi o funcţie executivă.
Superego-ul cuprinde conţinuturi psihice de natură social-valorică, idealuri,
principii morale şi elemente de autocritică în raport cu primele, care stimulează
ego-ul în acţiunea sa de echilibrare a realităţii mediului cu impulsurile iraţionale
ale id-ului.
Teoria dezvoltării psiho-sociale ale lui E. Erikson, principalul reprezentant al
neofreudienilor, postulează că omul, în decursul dezvoltării sale, se confruntă cu o
serie de conflicte care sunt centrate pe relaţiile individului cu alţi membrii ai
societăţii; problemele apar atunci când individual este insuficient pregătit să facă
faţă diferitelor exigenţe ale societăţii. E. Erikson a identificat opt crize ale
dezvoltării/stadii, dezvoltarea eului continuă toată viaţa şi fiecare vârstă se
confruntă cu propriul set de probleme generatoare de conflicte.

9
 Teorii ale dezvoltării cognitive, iniţiate de J. Piaget, consideră inteligenţa ca o
formă de dezvoltare datorată interacţiunii individului cu mediul; în acest context,
inteligenţa este considerată ca fiind dată de capacitatea de adaptare la mediu şi la
modificări din mediu. J. Piaget evidenţiază patru stadii ale dezvoltării psihice:
senzoriomotor (0-2 ani), preoperaţional (2-7 ani), operaţiilor concrete (7-11 ani),
operaţiilor formale (11-18 ani).
Teoria dezvoltării morale a lui Kolberg descrie trei nivele ale rationamentului
moral, fiecare cuprinzând câte două substadii. Primul nivel este cel al moralităţii
preconvenţionale, iar substadiile sale sunt:1) orientarea spre pedeapsă şi ascultare
şi 2) individualism, scop instrumental şi schimb; al doilea nivel este cel al
moralităţii convenţionale, iar substadiile sale sunt: 1) caută aprobarea grupului şi 2)
supunera faţă de legi şi autorităţi; cel de-al treilea nivel este cel al moralităţii
postconvenţionale, iar substadiile sale sunt: 1) apariţia legilor ca şi contracte
sociale în vederea medierii conflictelor şi 2) principiile morale, generale şi
personale care stau la baza deciziilor.
Modelul mecanicist consideră oamenii ca fiind maşini, ca fiind o colecţie de
părţi; ei sunt relative pasivi, în procesul dezvoltării producându-se schimbări mai
ales în răspunsurile la stimulii externi. Indivizii se pot dezvolta printr-un număr de
căi diferite în funcţie de influenţele mediului.
Teoria dezvoltării a lui J.Watson afirmă că asociaţiile între stimuli externi şi
răspunsurile observabile sunt cele care construiesc suportul dezvoltării umane.
Dezvoltarea este văzută ca un proces continuu de schimbări comportamentale, este
specifică şi diferă de la o persoană la alta.
Teoria condiţionării operante a lui F. Skinner subliniază că dezvoltarea umană
rezultă din experienţa învăţată a indivizilor. El consideră că esenţa dezvoltării
umanităţii este achiziţionarea de noi deprinderi şi că aceste comportamente
învăţate sunt controlate de stimuli externi, întăriri şi pedepse.
Teoria învăţării sociale a lui A. Bandura susţine că personalitatea se dezvoltă ca
urmare a interacţiunii sociale-prin recompense şi pedepse, imitare, identificare cu
anumite modele de rol şi conformare la expectanţe.

10
 Dezvoltarea copilului presupune un proces de socializare în care acesta învaţă
să se conformeze normelor societăţii şi să acţioneze adecvat.
Modelul contextual oferă ca metaforă pentru dezvoltarea umană un eveniment
istoric fără ieşire sau o dramă, o schimbare continuă a forţelor în interacţiune. El se
centrează pe relaţia dinamică dintre persoane şi mediu, acestea fiind inseparabile şi
formând unitatea.
Teoria dialectică a lui Riegel susţine că dezvoltarea rezultă din dialoguri
continue dintre diverse persoane. Riegel şi-a centrat atenţia pe patru dimensiuni
majore ale dezvoltării, dintre care două se dezvoltă în interiorul persoanei
(biologică-internă şi individual-psihologică) şi două în afara sa (fizică-externă şi
cultural-sociologică).

Stadiile dezvoltării psiho-sociale în perspective lui E.Erikson

E. Erikson consideră că pe lângă stadiile freudiene ale dezvoltării psiho-sexuale
se poate vorbi şi de stadii psiho-sociale de dezvoltare a eului.
Dezvoltarea stadială continuă toată viaţa, iar cele opt stadii sau cicluri ale vieţii
umane reprezintă fiecare o treaptă calitativă deosebităîn care sunt puse în discuţie
relaţia personalităţii cu sine însăşi şi cu mediul social. E. Erikson identifică în
cadrul fiecărui stadium o criză sau un conflict pe care individul trebuie să-l
depăşească.
Cele opt stadii sunt descrise astfel:
- primul stadium (primul an de viaţă)- principala unitate de contrarii
este alcătuită din încredere/neâncredere.
Copilul are nevoie de o îngrijire atentă şi adecvată pentru a putea dezvolta
sentimente de securitate. Rezultate favorabile: încredere în mediu şi speranţă în
viitor. Rezultate nefavorabile: suspiciune, insecuritate, teama de viitor.
- al doilea stadiu (2-3 ani)- unitatea de contrarii este autonomie/îndoială.
Copilul caută să câştige independenţa faţă de părinţi. Atitudinea părinţilor
trebuie să fie flexibilă, dar nu indulgentă. Rezultate favorabile: simţul autonomiei

11
şi respect de sine. Rezultate nefavorabile: sentimente de ruşine şi îndoială faţă de
capacitatea de autocontrol.
- al treilea stadium (4-5 ani)- unitatea de contrarii este iniţiativă/culpabilitate.
Copilul explorează mediul şi experimentează noi activităţi. Părinţii trebuie să
aibă o atitudine simpatetică faţă de curiozitatea sexuală a copilului. Rezultate
favorabile: capacitatea de a iniţia activităţi şi de a le finalize. Rezultate
nefavorabile: teama de pedeapsă şi culpabilizări.
- al patrulea stadiu (6-11 ani)- unitatea de contrarii este competenţă/
inferioritate.
Copilul achiziţionează cunoştinţe şi deprinderi specifice culturii din care face
parte. Rezultate favorabile: competenţe şi achiziţii, încredere în propriile capacităţi.
Rezultate nefavorabile: sentimente de inadecvare şi inferioritate.
- al cincilea stadiu (adolescenţa: 12-18 ani)- unitatea de contrarii este
identitate/confuzie de rol.
Adolescentul caută să îşi formeze o identitate personală şi vocaţională
coerentă. Rezultate favorabile: capacitatea de a se percepe ca o persoană
consecventă şi integrată, cu identitate personală puternică. Rezultate nefavorabile:
confuzie în legătură cu cine este şi ce reprezintă.
- al şaselea stadiu (tinereţea: 20-30 ani)- unitatea de contrarii este intimitate/
izolare.
Tânărul caută relaţii profunde şi de durată, în special cu partenerii de sex
opus, se acomodează cu viaţa profesională şi de familie.
Rezultate favorabile: capacitatea de a exercita o carieră specifică, de a iubi şi
de a răspunde angajamentelor faţă de ceilalţi. Rezultate nefavorabile: izolare,
relaţionare superficială.
- al şaptelea stadiu (maturitatea: 40-46 ani)- diada este
altruism/egocentrism.
Adultul încearcă să fie productiv, creative în muncă şi să aducă unele
contribuţii societăţii. Rezultate favorabile: capacitatea de a fi responsabil şi atent

12
cu ceilalţi, de a se ocupa de genereţiile viitoare. Rezultate nefavorabile: limitare şi
exagerarea preocupărilor faţă de sine.
- al optulea stadiu (bătrâneţea: peste 65 ani) – diada
integritate/disperare.
Bătrânul îşi revede şi îşi evaluează realizările din timpul vieţii.
Rezultate favorabile: satisfacţie pentru propria viaţă şi pentru împlinirea ei;
acceptarea morţii. Rezultate nefavorabile: regrete pentru pierderea oportunităţilor,
teama de moarte.
G.Vaillant introduce un stadium intermediary între stadiile eriksoniene
intimidate/izolare şi altruism/egocentrism, numit consolidarea carierei. El apare în
perioada 30-40 de ani atât la femei, cât şi la bărbaţi şi implică focalizarea atenţiei
asupra realizării profesionale.
J. Holland şi D.Super defineau alegerea carierei sau alegerea vocaţională
ca fiind efortul de a găsi o corespondenţă optimă între o ocupaţie şi între propria
personalitate şi conceptual e sine.
E. Ginzberg (1972) stabileşte trei stadii în alegerea carierei:
- stadiul fanteziei (de la naştere -11ani);
- stadiul tentative (11-17 ani);
- stadiul realist (18-25 ani).
D. Super (1988) vorbeşte de :
- stadiul creşterii (de la naştere -14 ani);
- stadiul explorării (15-24 ani);
- stadiul stabilizării (25-44 ani);
- stadiul menţinerii (45-64 ani);
- stadiul declinului(începând cu 65 de ani).
1. Stadiul fanteziei (de la naştere-11 ani)- în jurul vârstei de 10 ani, copilul
îşi bazează deciziile pe propriile dorinţe şi capricii, aspirând să ajungă jucător de
fotbal, actor, star, orice care este atrăgător şi fermecător.
D. Super vorbeşte de stadiul creşterii (de la naştere-14 ani), perioada
creşterii fizice şi cognitive de la naştere până în adolescenţa timpurie. În această

13
etapă copilul trece de la faza în care nu manifestă interese vocaţionale (naştere- 3
ani), la perioade de fantezie privind cariera (4-10 ani), ajungând la interese faţă de
anumite profesii, interese bazate pe preferinţe (10-12 ani) şi continuând cu
dezvoltarea capacităţii de a lua în considerare alegerea pentru carieră (13-14 ani).
În această etapă un rol important îl au, afirmă psihologii, relaţiile cu părinţii.
2. Stadiul tentativ (11-17 ani) este al doilea stadium în alegerea carierei
potrivit teoriei lui E. Ginzberg, în care adolescenţii încep să ia în considerare şi alţi
factori în afară de dorinţe: interesele, abilităţile pe care le au, valorile proprii. Pe
măsură ce înaintează în vârstă, adolescenţii vor lua decizii tot mai mult pe baza
valorilor şi capacităţilor de care dispun şi tot mai puţin pe baza dorinţelor şi
intereselor. Acest stadiu este unul de tranziţie de la fantezia nevinovată la stadiul
realist.
3. Stadiul realist (18-25 ani) adaugă intereselor, abilităţilor, valorilor,
oportunităţile reale ale locurilor de muncă. Pe măsură ce adolescenţii părăsesc
stadiul tentative încep să ia în considerare realitatea locurilor de muncă, vor aduna
informaţii privind educaţia necesară unei anumite profesii, condiţiile de muncă
impuse de aceasta, vor face apel la consilierea vocaţională.
Celor două stadii le corespunde stadiul explorării (15-24) din teoria lui D.
Super, în care adolescenţii şi adulţii tineri explorează şi evaluează munca, lumea în
termeni generali, sunt luate în considerare nevoile, interesele, capacităţile, valorile
şi posibilităţile personale, se fac alegeri realiste privind cariera, uneori fiind
prezente chiar primele încercări de a profesa. Planul carierei nu este însă bine
delimitat nici în anii studenţiei, după absolvire unii putând constata o discrepanţă
între cerinţele pieţei muncii şi pregătirea realizată.
Teoria lui D. Super continuă cu stadiul stabilizării (25-44 ani), etapă în care
începe implicarea propriu-zisă în profesiune o dată cu care individual îşi va asuma
noi roluri şi responsabilităţi. În prima parte a acestei perioade are loc o ajustare a
individului la modelul profesiunii. D. Levinson (1978) descria această etapă prin
nevoia fiecăruia de a dezvolta o identitate ocupaţională distinctă şi stabilizarea
proprie în lumea ocupaţională. Acum este momentul în care individual explorează

14
posibilităţile profesionale, face angajamente tentative, le revizuieşte dacă este
necesar, caută avantaje şi apoi se stabilizează, alegând locul de muncă cel mai
convenabil. De asemenea, cele mai multe avansări au loc în această perioadă a
vârstei adulte. Când indivizii ating vârsta adultă mijlocie, cei mai mulţi dintre ei au
petrecut cam 10-25 de ani în acelaşi loc de muncă sau în acelaşi domeniu al
carierei. La 40-50 de ani adulţii ating topul scării ierarhice şi marea majoritate
rămân în continuare în acel loc de muncă, de aceea D. Super numeşte această
perioadă stadiul menţinerii (45-65 ani).
D. Levinson descrie perioada de tranziţie de la 40 la 45 ani ca fiind perioada
crizei vârstei de mijloc; adultul îşi chestionează întreaga structură a vieţii,
incluzând cariere, familia. Spre deosebire de bărbaţi, femeile îşi formează ,,vise”
separate pentru carieră şi separate pentru familie; între 30-40 de ani femeile se
definesc mai mult ca indivizi decât ca soţii sau mame (Helson şi Wink, 1992).
Ultimul stadium al teoriei lui D. Super este stadiul declinului (începând cu
60 de ani), când se realizează pensionarea.
În concluzie, dacă în prima treime a vieţii omul este implicat în educaţie, în
a doua treime în muncă, în a treia el este implicat în activităţi post-muncă sau timp
liber. Se argumentează astfel că formarea personalităţii are loc print-un process
continuu de structurare, desfăşurat sub ,,impactul societăţii ca întreg”. În general,
relaţia dintre macro-nivelul forţelor sociale şi micro-nivelul vieţii individului este
considerată a fi una cauzală. Se porneşte de la schimbările mediului social (crize
economice, războaie) şi se ajunge la explorarea implicaţiilor acestor schimbări la
nivelul individului. Din această perspectivă, influenţa societăţii este apreciată ca
fiind mult mai puternică decât a familiei, considerată doar ca un transmiţător, mai
mult sau mai puţin fidel, al forţelor sociale predominante. Sub acest unghi, omul şi
mediul său social sunt nu numai forţe interactive şi interinfluenţabile, ci şi
inseparabile, iar procesele socioculturale, funcţiile şi expectaţiile de rol,
personalitatea şi sinele formează un sistem complex şi dinamic.

15
 1.3. Relaţia dintre viaţa profesională şi dezvoltarea umană
Vârstele adulte le lipseşte în general consistenţa şi nota de concret regăsite în
copilărie şi adolescenţă, fiind văzute ca o categorie aparte pentru ceea ce se petrece
cu individual ,,după ce creşte”. Pornind de la teoriile lui E. Erikson, Ch. Buhler, C.
Jung şi alţii, specialiştii au început să considere perioada adultă ca pe un process de
devenire continuă.
U. Şchiopu şi E. Verza (1981) consideră că perioada tinereţii se poate
împărţi în trei subetape:
- de adaptare profesională şi familială (până la 28 de ani);
-de implantaţie (28-32 de ani), în care se intensifică expresia profesională,
apare şi se dezvoltă statutul de părinte;
- de stabilitate relativă a adaptării (32-35/40 de ani).
Perioada adultă cuprinde următoarele trei subperioade:
- 35-45 ani: în care se intensifică perfecţionarea, reciclarea şi se adoptă
strategii ale conduitei ce pun în valoare potenţialul individului;
- 45-55 ani: caracterizată printr-o implicare mai mare în responsabilităţi
sociale şi profesionale;
- 55-65 ani: scade subidentitatea profesională datorită apropierii pensionării.
Privite în ansamblu, vârstele adulte se remarcă prin subidentităţile profesionale
care dau un anumit sens vieţii şi contribuie la împlinirea personalităţii umane.
Subidentitatea acţională (profesională) se conturează încă din adolescenţă (prin
cunoştinţe, îndemânări, interese, expectaţii, roluri prospective). În perioada
adolescenţei prelungite, ea devine centrală şi dominantă. În fine, în perioada
tinereţii subidentitatea acţională (ocupaţională-profesională) se încarcă de roluri
noi, mai ample, aflându-se în dilatare şi expansiune continuă.
Perioada tinereţii e cea în care cele mai multe persoane se angajează şi ocupă
primul lor loc de muncă, dobândind independenţă financiară şi asumându-şi noi
responsabilităţi şi roluri care le modelează identitatea. Sigur că ocupaţia joacă un
rol important de-a lungul tuturor perioadelor, în copilărie fiind prezente preocupări
pentru ceea ce persoana ,,vrea să devină când va fi mare”, în adolescenţă luptând

16
pentru a-şi dezvolta identitatea vocaţională şi pentru decizia de a se angaja într-un
anumit domeniu de activitate sau de a se pregăti pentru o profesie care solicită o
nouă perioadă de şcolarizare. Pe parcursul perioadei de maturitate pot să apară
situaţii în care persoana pune la îndoială alegerea făcută, schimbându-şi profesia
sau, uneori, fiind nevoită să facă acest lucru datorită şomajului, urmat de
incapacitatea de a-şi găsi un loc de muncă în domeniul pentru care s-a pregătit.
Studiile de specialitate indică faptul că această perioadă este marcată de
încercarea de a stabili o implicare fermă, o angajare profundă faţă de un anumit
domeniu de activitate şi de o anumită profesie.
Comparativ cu persoanele mai vârstnice, tinerii au un grad mai scăzut de
implicare şi prezintă o mai mare rată a fluctuaţiei profesionale şi a absenteismului
datorat unor motive subiective, ca efect al încercărilor de a găsi profesia şi locul de
muncă cel mai potrivit. Spre sfârşitul acestei perioade e prezentă la majoritatea
persoanelor implicarea, angajarea accentuată, cu interiorizarea rolului profesional.
D. Levinson şi colab. (1978) au construit o teorie a dezvoltării la vârstele
adulte care cuprinde cinci stadii:
- tranziţia spre tinereţe (18-22 de ani)
Confruntă persoana cu sarcina de a-şi câştiga autonomia emoţională şi
financiară faţă de familia de provenienţă; persoana allege fie să îşi continue
studiile, fie să muncească (sau ambele variante).
- intrarea în lumea adulţilor
Individul trebuie să se adapteze solicitărilor întrucâtva contradictorii a două
sarcini ale dezvoltării: explorarea varietăţii rolurilor de adult (partener într-un
cuplu, angajat într-o activitate profesională, membru al unor grupuri sociale şi
civice) şi apariţia unui grad de stabilitate cu privire la asumarea acestor roluri.
- tranziţia spre 30 de ani (28-33 de ani)
Este o fază de evaluare a alegerilor făcute în perioadele anterioare şi în care se
iau anumite decizii referitoare la opţiunile ulterioare.
Aceste trei perioade sunt considerate ca faze de noviciat, ele pregătind
persoana pentru anii următori.

17
 - stabilizarea (32-40 de ani)
În diferite domenii sunt luate angajamente mai profunde, sunt proiectate
obiective care trebuie îndeplinite într-o anumită perioada de timp.
- emergenţa autodeterminării
Apare în jur de 39-40 de ani când persoana îşi doreşte mai multă independenţă.
Este momentul când încearcă să se afirme în rolurile cele mai mult valorizate
social, luptând pentru promovarea sau altă formă de recunoaştere.
În acest capitol am încercat să surprindem şi să evidenţiem rolul vieţii
profesionale în dezvoltarea umană. După cum am văzut, profesia reprezintă o
determinaţie esenţială a personalităţii atât în plan social, cât şi în plan psihologic.
Pe de o parte, ea dă măsura valorii obiective a individului în raporturile sale cu cei
din jur şi cu societatea în ansamblu; pe de altă parte, ea reprezintă modalitatea
principală de socializare şi aculturaţie a oricărui individ, în consonanţă mai mare
sau mai mică cu predispoziţiile şi înclinaţiile sale naturale. De aceea, profesia
constitue ,,nu numai un diferenţial valoric al personalităţii, ci şi o autentică placă
turnantă care filtrează, selectează şi conectează individual la diferite moduri şi la
diferite paliere ale sistemului relaţiilor interpersonale şi sociale” (P. Golu, 1994).
Repercutarea factorilor sociali (munca/şomajul, status-ul social, nivelul de trai)
şi acţiunea lor psihologică au fost deseori investigate, aceştia fiind corelaţi atât cu
apariţia stărilor depresive, anxioase şi nevrotice, cât şi cu declanşarea bolilor
psihosomatice. Se apreciază astfel, pe bună dreptate, că în ultimele decenii,
sănătatea oamenilor a fost serios zdruncinată prin cauze ,,nespecifice” de solicitare,
tensiune şi uzură psihică.
În continuare se impune să conturăm aspectele şi caracteristicile integrării
socio-profesionale, problemele legate de aceasta, natura, rolul şi efectele
şomajului, precum şi rezonanţa lor psihologică la nivelul indivizilor.

18
 Cap. II Consideraţii de ordin theoretic privind integrarea socio-
profesională
2.1. Integrarea socio-profesională – aspecte şi caracteristici

Integrarea socială şi profesională deplină constitue pentru individ nu numai o

condiţie de adaptare, ci şi una de menţinere a sănătăţii fizice şi mintale, de
dezvoltare armonioasă a personalităţii.
Integrarea socială se realizează în mai multe direcţii, cea mai importantă dintre
acestea fiind integrarea profesională. De altfel, problemele cele mai spinoase apar
în domeniul acesteia. Aceste dificultăţi izvorăsc atât din cauze obiective (deficienţe
ce ţin de organizarea locului şi a procesului de muncă, şomaj, recalificare,
policalificare etc.), cât şi din motive subiective (deficienţe pe linia pregătirii
profesionale, deficienţe caracteriale, formularea unor idealuri care depăşesc
posibilităţile profesionale de realizare). Din aceste motive, integrarea profesională
se face, de cele mai multe ori, în condiţii de stres latent sau acut.
Cea mai pregnantă caracteristică a integrării socio-profesionale este
complexitatea, decurgând atât din structura multifactorială a acestui proces, cât şi
din dinamica sa extreme de accentuată.
Ca stadium superior al socializării individului, integrarea socio-profesională
cumulează, structurează şi integrează – armonios sau dimpotrivă – toate
segmentele şi formele de conduită prin care subiectul uman încearcă adaptarea şi
inserţia în social: integrarea familială, integrarea în grupul informal în copilărie,
învăţarea şi integrarea preşcolară şi şcolară, continuată cu profesionalizarea, toate
condensându-se, apoi, în integrarea socio-profesională. Aceasta va putea fi
omogenă, unitară şi funcţională, numai dacă toate secvenţele menţionate s-au
succedat şi îmbinat armonios.
Aşadar complexităţii integrării socio-profesionale i se asociază şi o altă
dimensiune-permanenţa, respective continuitatea acestui proces-ceea ce îi conferă
şi o valoare – cadru, ca proces mediator-modelator, solidar cu toate celelalte laturi

19
ale sistemului instructiv-formativ, concurente la demersul complex al devenirii
personalităţii.
Pe această traiectorie însă apar şi unele momente care-datorită locului şi
semnificaţiei lor foarte strâns legate de integrare, sunt utilizate neprecis, impropriu,
sau confundare pur şi simplu cu integrarea însăşi. Aşa stau lucrurile cu momente şi
termeni cum sunt: repartiţie (repartizare)/repartizat; angajare/angajat;
încadrare/încadrat. Nici unul dintre aceste momente şi din termenii aferenţi lor nu
este echivalent cu integrarea socio-profesională şi, deci, nu-i poate fi acesteia
substitute. Repartiţia şi angajarea au ca principal conţinut operaţii birocratice, de
factură juridică, iar încadrarea constitue doar un fel de moment ,,alfa” al integrării,
adică prezentarea şi acceptarea poziţionării adecvate şi convenite de către ofertant
sau candidat şi, respective, organizaţi pe baza documentelor şi reglementărilor
legale.
Altfel spus, persoana respectivă este primită în structura organizaţiei,
deocamdată, numai pentru că ,,se încadrează” în condiţiile-cerinţe prevăzute pentru
postul respectiv, aceasta fiind admisă, fie numai pe bază de acte referitoare la
pregătirea şi competenţa profesională, fie pe baza unui concurs care
instituţionalizează o primă validare a acestei competenţe.
Abia după acest moment începe derularea procesului integrării socio-
profesionale propriu-zise, despre al cărui conţinut esenţial şi specific, majoritatea
autorilor se pronunţă unitar.
În concluzie, considerăm că putem defini integrarea socio-profesională ca
procesul multifactorial, complex şi dinamic de inserţie armonioasă şi fecundă a
valorilor individuale de competenţă profesională şi de personalitate într-o
structură socială dată (A. Stănescu, 1995, p. 122).
După cum am văzut, integrarea socio-profesională are determinări anterioare
timpului în care se institute şi se derulează ca relaţie socială complexă. Dintre
acestea, cea mai importantă este integrarea şcolară, asociată procesului şcolarizării
– profesionalizării, la toate nivelurile (începând din ciclul preşcolar).

20
 Integrarea şcolară trebuie considerată cel mai bun exerciţiu-antrenament în
vederea integrării socio-profesionale armonioase; aceste stadii pregătesc integrarea
formând şi validând, la nivelul experienţei individuale, setul de instrumente
operaţionale necesare integrării funcţionale şi preîntâmpinării sindromului de
adaptare/dezadaptare. Avem de-a face cu un veritabil şi firesc crescendo procesual
multifazic.
Integrarea profesională trece prin câteva stadii-care ar putea fi văzute ca trepte
gradate de integrare-acomodarea, adaptarea, participarea şi integrarea propriu-zisă
(U.Şchiopu, E.Verza, p.283). În timpul parcurgerii acestor stadii are loc şi o
modificare a motivaţiei de rol: de la accepţia de tip supunere, în care acţionează
motivaţia de recompensă şi comportamente reglate din exterior se trece la
motivaţia de autorealizare (în ultimul stadiu), în care se exprimă comportamente
reglate dinspre interior (autoreglare).
Cercetările efectuate până în perioada curentă au demonstrate faptul că,
majoritatea populaţiei tinere din România este preocupată de propria realizare
socio-profesională, pe care o situează printre principalele obiective de realizat în
viaţă. Inserţia socială şi profesională a tinerilor reprezintă procesul interacţiunii
tineret-societate şi cuprinde atât procesul formării profesionale (calificare-
recalificare), cât şi compatibilitatea acestui process cu evoluţia pieţei de muncă în
contextul orientărilor şi liniilor de bază ale politicii din domeniul economic, al
educaţiei, al învăţământului.
O anchetă anterioară efectuată de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii într-
un număr de 10 judeţe ale ţării cu profil semnificativ în ceea ce priveşte potenţialul
economic, relevă următorul set de constatări: cele mai mari dificultăţi pe care
tinerii le întâmpină în tentative lor de ocupare a unui loc de muncă sunt legate de
oferta forţei de muncă, respective cererea mai restrânsă decât oferta (fenomenul
şomajului) şi totodată de discordanţa între nivelul şi specificul pregătirii
profesionale a tinerilor cu cel al cererilor forţei de muncă; majoritatea tinerilor sunt
preocupaţi de probleme ale recalificării profesionale fără a găsi în planul
activităţilor instituţionalizate îndrumare şi structuri funcţionale corespunzătoare. Se

21
degajă o atitudine de insatisfacţie în ceea ce priveşte capacitatea actuală a
sistemului de învăţământ de diferite grade, forme şi nivele de a structura bazele
cunoştinţelor şi deprinderilor necesare orientării profesionale a tinerilor în
perspective flexibilităţii potenţialului acestora de adaptare la conţinutul cererii de
forţă de muncă specializată, calificată.
După 1990, liberalizarea pieţei muncii, scăderea producţiei, suspendarea
repartiţiilor au dus la reducerea numărului de locuri de muncă vacante şi implicit, a
celor pe care le-ar fi putut ocupa tinerii.
Astfel, în noile condiţii economico-sociale, prin apariţia şomajului s-a dovedit
că tinerii sunt cei mai vulnerabili şi în acelaşi timp ei constitue nucleul şi o sursă
permanentă de şomaj.
Categoria tinerilor şomeri e caracterizată de mari fluctuaţii în/şi din piaţa
muncii. Acest process se datorează atât condiţiilor economice în care funcţionează
piaţa muncii, cât şi tranziţiei de la şcoală la muncă. Tinerii, spre deosebire de alte
grupuri demografice, au tendinţa de a încheia perioada de şomaj prin ieşire din
piaţa muncii, fie pentru a-şi continua studiile, fie pentru că au renunţat la căutarea
unui loc de muncă. Tinerii sunt mai afectaţi de şomaj atât prin repetarea de mai
multe ori a perioadei se şomaj, cât şi prin expunerea ridicată la concedieri.
Dacă pentru persoanele adulte legislaţia muncii oferă o securitate a locului de
muncă, pentru tineri astfel de reglementări sunt mult mai limitate, dacă nu chiar
inexistente.
,,Ultimii veniţi, primii concediaţi” devine un principiu care nu oferă siguranţa
minimă a locului de muncă pentru tineri. Tinerii prezintă o mare mobilitate
ocupaţională pe piaţa muncii, ceea ce măreşte riscul de a deveni şomeri, cel puţin o
perioadă scurtă de timp. Dacă la aceasta adăugăm lipsa de calificare, determinăm
una din cauzele pentru care tinerii sunt mai înclinaţi să accepte locuri de muncă
mai puţin attractive. Similar, ei sunt mai predispuşi la experimentarea, adică sunt
mai mobile decât adulţii în ceea ce priveşte profesiile şi locurile de muncă.
În ceea ce priveşte tinerii angajaţi apar criterii de concediere legate de lipsa de
experienţă a tinerilor şi de reducerea număruli de locuri de muncă. În condiţiile

22
reducerii de personal, ,,ţapii ispăşitori” devin, de cele mai multe ori, tinerii. Dintre
tineri, cei mai afectaţi de şomaj sunt cei cu studii generale şi medii, lipsiţi de
calificare sau calificaţi în meserii nesolicitate în această perioadă pe piaţa muncii.
O mare parte din tinerii cu studii superioare provin din învăţământul ethnic, şi
pentru că nu găsesc locuri de muncă în domeniul lor, se angajează în alte domenii
decât profesia lor de bază, de obicei în munci care ar putea fi prestate de persoane
cu studii medii. În urma cercetărilor effectuate, s-a constatat că tinerii absolvenţi au
un nivel de cultură generală ridicat şi o pregătire teoretică bună, dar instruirea
practică s-a realizat superficial în timpul şcolii, motiv pentru care nu pot fi
angajaţi, chiar dacă gaăsesc locuri de muncă, pentru că nu răspund exigenţelor.
În virtutea rigidităţilor şi imperfecţiunilor care o caracterizează, piaţa muncii
acţionează selective asupra forţei de muncă. Din raţiuni diverse, unele categorii de
forţă de muncă sunt mai defavorizate decât altele.
Alături de tineri, o altă categorie vulnerabilă o constitue femeile. Aproape pe
întregul palier al indicatorilor ocupării, în genere al implicării femeilor în viaţa
economică şi socială, acestea devin o poziţie inferioarăcelei pe care o au în totalul
populaţiei şi comparative cu forţa de muncă masculină; deosebit de critică e
situaţia femeilor singure cu copii. În cazul femeilor care au avut concediu de
maternitate s-a întâmplat ca după terminarea acestei perioade să nu mai fie primate
la locul de muncă, pe motivul restructurării activităţii.
De asemenea, o altă categorie expusă frecvent şomajului o reprezintă
persoanele de 50 de ani şi peste, aflate în zona prepensionării. Acestora le e
caracteristic un imobilism mai mare, lipsa de motivaţie şi o mobilitate profesională
mai redusă comparative cu populaţia tânără.
Pentru cei mai în vârstă, şomajul apare ca o cauză a scăderii nivelului de trai, a
nemulţumirii faţă de standarul de viaţă astfel impus, a deteriorării stării de sănătate
sau a coeziunii familiale, pornind de la dublu rol al activităţii profesionale: de
sursă, de venit şi de izvor al satisfacţiei şi al integrării umane. Prelungirea stării de
şomaj coroborată cu pregătirea şcolară mai redusă sau cu o vârstă mai înaintată,

23
duce la scăderea nivelului de trai, la deprecierea stării de sănătate şi a încrederii în
forţele proprii, ceea ce va determina un handicap suplimentar la angajare.
Cu cât ,,vechimea în şomaj” este mai mare, cu atât şansele de reangajare a
acestor şomeri sunt mai mici.
Rezultatele anchetei realizate de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii au scos
în evidenţă faptul că cel mai mare interes pentru rezolvarea situaţiei socio-
profesionale îl prezintă şomerii cuprinşi în grupele de vârstă 25-40 de ani. Peste
această vârstă şomerii consideră că şansele de reintegrare profesională sunt
minime.
În ceea ce priveşte segmental de vârstă cuprins între 18-25 de ani, aceasta se
caracterizează printr-o stare de nehotărâre privind atât tipul de cursuri, cât şi
interesul de a urma un curs de calificare în vederea unei angajări imediate. Această
stare de expectativă denotă o lipsă de maturizare civică şi o percepţie inadecvată a
ritmurilor, proporţiilor şi a sensului tranziţiei. Limitaţi foarte mult în realizarea
proiectelor lor de viaţă, a idealurilor lor, de condiţiile socio-economice precare, ce
îi afectează în primul rând pe ei, tinerii sunt în general nu atât dezorientaţi, cât
incapabili, atât prin propriile orientări de valoare, cât şi datorită peisajului social-
economic, să îşi joace rolurile sociale pe care şi le doresc.
Defensiv în raport cu societatea, non-participativi, incapabili de cele mai multe
ori să elaboreze strategii realiste şi eficiente, tinerii resimt tot mai adânc efectele
tranziţiei la economia de piaţă.

2.2. Şomajul – fenomen al societăţii de tranziţie

Analiza pe care dorim să o întreprindem cu privire la efectele şomajului asupra

personalităţii indivizilor, trebuie implicit circumscrisă mediului social global real.
Astfel, suntem datori să constatăm că o dată cu prăbuşirea sistemuluitotalitar s-au
năruit (măcar în parte) toate eşafodajele ideologice, politice, economice, culturale
pe care se bazează vechiul sistem. De la imobilism şi stabilitate se trece la mişcare,
la un dynamism accentuat.

24
 În această situaţie se poate spune că membrii societăţii intră înt-o nouă
cultură, ,,cultura tranziţiei”. În cadrul acesteia unii dintre ei se simt dezrădăcinaţi,
alienaţi, alţii însă se simt în siguranţă, la adăpost confuziei generalizate. Mulţi
trebuie să se adapteze din mers, învăţând să fructifice avantajele şi dezavantajele
libertăţii şi ale democraţiei autentice.
Oschimbare fundamentală cum este cea la care asistăm noi în societatea
românească (trecerea de la totalitarism la democraţie, de la o economie centralizată
de comandă la una de piaţă) presupune o serie de schimbări majore pentru care
membrii societăţii nu sunt, de cele mai multe ori, pe deplin pregătiţi.
Starea de confuzie şi dezorientare generalizată ce atrage după ea un întreg
cortegiu de fenomene psiho-culturale cu un impact dezadaptativ asupra
personalităţii umane, dar şi asupra funcţionării eficiente a întregului system social
este accentuată şi de nedefinirea clară a societăţii care ne îndreptăm. Se foloseşte
din ce în ce mai des termenul de ,,economie de piaţă” sau ,,economie socială de
piaţă”, dar acesta nu poate acoperi toate componentele noii societăţi. Nu este de
mirare că atât la nivel social, cât şi la nivel grupal şi individual, pe de o parte
asistăm la o stare de apatie, lâncezeală, lipsă de implicare şi angajare reală, iar pe
de altă parte, la o mişcare şi acţiune haotică, deconcertată, dictată de o serie de
interese personale, minore, conjuncturale, neânsoţite de o perspectivă raţional-
fezabilă pe termen mediu sau lung.
Tranziţia determină schimbări în viaţa interioară a indivizilor, iar consecinţele
acestor schimbări sunt, cel puţin într-o primă etapă, mai degrabă destabilizatoare,
generatoare de numeroase dificultăţi.
De asemenea, trebuie să avem în vedere că reacţiile la schimbare sunt diferite
în funcţie de statutul unor categorii sociale, de ocupaţie şi gradul de cultură, de
dinamica şi rezistenţa psihică a individului, de variabile precum vârstă, educaţie,
mediu de apartenenţă.
Categoriile care asociază tranziţia cu noi ameninţări şi riscuri nu privesc cu
încredere şi optimism noul curs al lucrurilor, ci trăiesc cu intensitate o serie de
spaime, angoase, nelinişti. Există astfel o ,,teamă de viitor şi de schimbare”, care

25
nu aparţine doar muncitorilor şi vârstnicilor, doar nostalgicilor după lumea de ieri,
ci şi agenţilor active ai schimbării, celor tineri, chiar intelectualilor şi studenţilor.
Teama de schimbare poate fi regăsită pe o scară mai largă întrucât este generată de
confuzia proceselor de tranziţie, de imprevizibilitatea lor, de neclaritatea
proiectelor şi chiar de un anumit character spectaculos al evenimentelor. În schimb,
pentru cei care asociază tranziţia cu o îmbunătăţire a vieţii personale şi a stării
generale a ţării este specifică ,,spaima de trecut”, teama ca trecutul să nu revină, cu
umilinţele şi blocajele lui.
Disponibilitatea pentru schimbare nu e doar o caracteristică exclusive
psihologică şi individuală, ea devine şi de contextul social al vieţii, de
particularităţi ale sistemului politic.
Dificultăţile obiective ale tranziţiei spre economia de piaţă au afectat în mod
semnificativ calitatea vieţii în general şi starea de sănătate a populaţiei în
particular, prin favorizarea fenomenelor de instabilitate profesională, şomaj,
pauperizare, migraţie spre zonele rurale, delincvenţă, toxicomanie etc.
Societatea românească, profund marcată de dispariţia pieţelor tradiţionale de
materiiprime şi de produse a fost nevoită să treacă la lichidarea structurilor de
producţie centralizate care nu mai corespund ca performanţă cerinţelor economice
de piaţă. Urmează în cascadă: o scădere bruscă a volumului producţiei, diminuarea
ofertei de bunuri şi servicii, reducerea numerică a locurilor de muncă. Apare pentru
prima dată, în mod manifest, şomajul.
În literatura de specialitate există mai multe modalităţi de a defini şomajul (şi
în funcţie de ele mai multe forme de comensurare). Prin ceea ce au în comunaceste
definiţii, putem caracteriza şomajul ca o stare negativă a economiei care afectează
o parte din populaţia activă disponibilă, prin negăsirea locurilor de muncă.
Şomajul, în accepţiunea comună, reprezintă un fenomen cauzat de crizele sau
recesiunile economice constând în persistenţa inactivităţii forţate a unei părţi a
oamenilor care nu găsesc de lucru.
Din punct de vedere economic, şomajul este o formă de dezechilibru între
oferta şi cererea de forţă de muncă pe piaţa muncii (E. Malinvaud, 1986). Tot sub

26
aspect economic, şomajul este o risipă, un canal de pierdere de potenţial uman,
material şi financiar, pierdere de producţie pentru întreprindere şi/sau economie,
pierdere de venit pentru întreprindere, economie şi persoana aflată în şomaj
(inclusive pentru familia sa), risipă de capital uman, ,,decapitalizarea” capitalului
uman, prin pierderi de competenţă, învechirea cunoştinţelor, pierderea
deprinderilor de muncă, consum de resurse pentru protecţia socială a şomerilor.
Şomajul este aşadar un fenomen multidimensional: demo-economic, psiho-
social, cultural, politic şi care acoperă o mare diversitate de situaţii concrete, cum
ar fi cazurile următoarelor persoane:
- apte de muncă, dar care, prin concedieri, şi-au pierdut locurile de muncă;
- care caută prima lor slujbă, de regulă tineri la terminarea studiilor;
- care reintră pe piaţa muncii după o perioadă de întrerupere a activităţii;
- ocupate parţial, cu munci sezoniere, care caută însă o slujbă cu timp complet;
- în afara vârstei de muncă, care caută o slujbă pentru completarea veniturilor.
Conform definiţiei convenite în cadrul Biroului Internaţional al Muncii (BIM),
este şomer orice persoană care are mai mult de 15 ani şi îndeplineşte concomitant
următoarele condiţii:
- este aptă de muncă;
- în cursul perioadei de referinţă nu are loc de muncă, adică e lipsită de
ocupare salariată sau nesalariată;
- caută un loc de muncă;
- este disponibilă prntru muncă şi dispusă să înceapă lucrul în următoarele 15
zile dacă ar găsi imediat un loc de muncă;
În românia, prin Legea nr.1/1991 sunt consideraţi şomeri persoanele apte de
muncă ce nu pot fi încadrate din lipsă de locuri disponibile corespunzătoate
pregătirii lor; din conţinutul legii reiese că vârsta respectivă este de peste 16 ani.
În literature de specialitate există o tipologie relativ diversificată a şomajului.
Criteriile care stau la baza diferitelor clasificări sunt multiple:
1. criteriul raportul cerere-ofertă;
2. criteriul naturii şi cauzelor care conduc la şomaj;

27
 3. criteriul vulnerabilităţii în faţa riscului de şomaj şi probabilităţii ieşirii
din starea de şomaj;
4. criteriul decidentului;
5. criteriul comportamentului şomerilor şi al relaţiei dintre cererea şi
oferta de calificări.
În continuare, în funcţie de diferite criterii de referinţă, ne vom opri pe scurt
asupra unor forme de şomaj.
1.În funcţie de raportul cerere-ofertă teoria economică a pus în evidenţă două
forme de şomaj: şomajul clasic (denumit şi şomaj prin eficienţă a producţiei –
Albertini, 1988) şi şomaj keynesist (şomaj prin insuficienţa cererii – Albertini,
1980).
În cazul şomajului clasic pe piaţa bunurilor şi serviciilor oferta este mai mică
decât cererea, iar pe cea a muncii oferta este mai mare decât cererea.
Şomajul keynesist apare atunci când cererea de bunuri şi servicii a gospodăriilor
şi cea a pieţei externe este mai mică decât oferta; în consecinţă, unei oferte mai
mari decât cererea pe piaţa bunurilor şi serviciilor îi corespunde pe piaţa muncii o
ofertă mai mare decât cererea de forţă de muncă.
2.În funcţie de natura şi cauzele care conduc la şomaj distingem cinci forme de
şomaj: conjunctural, fricţional, structural, ethnic şi parţial.
Şomajul conjunctural este generat de reducerea volumului activităţii economice
a întreprinderilor, ca urmare a deteriorării conjuncturii economice interne şi/sau
internaţionale, a variaţiilor conjuncturale ale cererii şi ofertei de bunuri şi servicii;
acestea provoacă o reducere a cererii de forţă de muncă, sistarea sau încetinirea
noilor angajări, suspendarea temporară a contractelor de muncă.
Şomajul fricţional este acea formă de şomaj care se circumscribe perioadei
necesare în mod normal pentru a găsi un alt loc de muncă; perioada de pasaj de la
un loc de muncă la altul.
Şomajul structural, adesea numit şi şomaj de neadaptare este o formă de
dezechilibru între structurile ocupaţional-profesionale, teritoriale, demografice ale
ofertei de forţă de muncă şi cele ale cererii, pe piaţa muncii; în perioada de massive

28
restructurări ale economiei, cum sunt cele de tranziţie de la economia centralizată
la cea de piaţă, şomajul structural ar putea fi numit şi şomaj de restructurare.
Şomajul ethnic reprezintă o formă particulară de şomaj care apare în condiţiile
în care o întreprindere, din motive care nu depind de ea, îşi reduce sau chiar
încetează temporar activitatea; factorii care scapă în mod obişnuit controlului
întreprinderii ar putea fi:calamităţi naturale, lipsa de energie, materii prime.
Şomajul parţial este perioada de inactivitate impusă salariaţilor prin decizia
întreprinzătorilor de a reduce producţia, pentru o anumită perioadă de timp, oricum
tranzitorie, din raţiuni mai ales conjuncturale.
3.În funcţie de combinarea criteriilor de vulnerabilitate în faţa riscului de şomaj
şi a probabilităţii de a ieşi din şomaj se disting: şomaj repetitive, de reconversie şi
de lungă durată (J. Freyssinet, 1984).
Şomajul repetitive e caracterizat prin multiple treceri pe piaţa muncii, intrări şi
ieşiri din starea de şomaj, durate relativ scurte de şomaj şi ocupaţii precare,
ocazionale; afectează mai ales tinerii fără calificare şi femeile.
Şomajul de reconversie este determinat de concedierea unor lucrători sau
categorii de lucrători ca urmare a unor modificări în volumul, profitul şi structura
producţiei, nivelul tehnic şi de organizare a producţiei şi muncii; afectează de
regulă lucrătorii calificaţi, cu o anumită vechime în profesie şi întreprindere.
Şomajul de lungă durată (peste 12 luni, numit şi şomaj cronic sau şomaj de
excludere), produs al funcţionării criteriului de selectivitate pe piaţa muncii, atât
sub aspectul angajărilor, cât şi al disponibilizărilor.
Cu cât ,,vechimea de şomaj” este mai mare, cu atât şansele de reangajare a
acestor şomeri sunt mai mici; atinge mai ales persoanele de o anumită vârstă, cu
disponibilităţi reduse de recalificare, femeile, tinerii cu o calificare redusă.
4. În funcţie de decident (de cel care hotărăşte trimiterea în şomaj) se întâlnesc:
şomaj voluntary şi involuntary.
Şomajul voluntar apare în cazurile în care forţa de muncă nu acceptă să mai
lucreze la nivelul salariului propus de întreprinzător; decizia de a intra în şomaj
aparţine salariatului.

29
 În cazul şomajului involuntar decizia de trimitere în şomaj aparţine
întreprinzătorului, determinat de o mulţime de cauze care îşi au originea pe piaţa
bunurilor şi serviciilor.
6. În funcţie de comportamentul şomerilor şi de relaţia dintre cererea şi
oferta de calificări, şomerii pot fi clasificaţi în:
-şomeri uşor de plasat sau activi (se reîntorc relative uşor la lucru, având
calificări sau noi calificări cerute pe piaţa muncii);
-şomeri mai greu de plasat sau descurajaţi, găsesc mai greu de lucru, unii sunt
resemnaţi cu soarta lor şi nu mai fac eforturi proprii de angajare, nu mai vor să îşi
mai schimbe meseria, nu au nici activităţi independente;
-şomeri retraşi, imposibil de plasat sau inactivi care fie lucrează la negru, fie nu
mai sunt motivaţi să caute un loc de muncă pe piaţa legală a muncii.
În cazul şomajului de lungă durată (peste 1 an de zile) se pun în evidenţă trei
componente care nu evoluează în acelaşi ritm: un şomaj de excludere
(reprezentativ pentru lucrătorii mai vârstnici), un şomaj de inserţie (propriu celor
sub 25 de ani), un şomaj de reconversie (legat de restructurările industriale).
În România, potrivit statisticii oficiale, după explozia din anii 1991-1994,
şomajul înregistra, ca şi şomajul BIM, prezintă evoluţii numerice şi relative
sinuoase, cu tendinţa clară de amplificare în ultima perioadă (vezi Tabelul 1.).
Tabel 1. Evoluţia şomajului înregistrat în perioada 1992-2000
UM 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Total şomeri persoan 929.01 1.164.70 1.223.92 998.43 657.56 881.43 1.025.056 1.121.80
e 9 5 5 2 4 5 6 7
Din care %în 60,6 58,9 56,6 55,2 54,1 48,6 47,3 46,6
femei total
şomeri
Beneficiari %în 64,9 47,2 41,2 31,8 30,8 49,7 39,3 43,6
de ajutor de total
şomaj şi şomeri
ajutor de
integrare
profesională
Beneficiari %în 25,8 44,3 46,1 45,8 39,5 24,7 38,1 34,6
de alocaţie total
de sprijin şomeri

30
Şomeri %în 9,3 8,5 12,7 22,5 29,8 25,6 22,6 21,8
neindemnizaţ total
i şomeri
Rata % 8,2 10,4 10,9 9,5 6,6 8,9 10,3 11,3
Şomajului

Sursa: calculate pe baza datelor Institutului Naţional de Statistică

Ca număr absolut, cei mai mulţi şomeri au fost înregistraţi la finele anului 1994
(1223,9 mii persoane). Dar, ca urmare a reducerii suferite de populaţia activă, rata
de şomaj atinge în prezent cel mai înalt nivel din întreaga perioadă de tranziţie.
Astfel, cei 1121,8 mii şomeri existenţi la finele semestrului 1/1999, reprezentau
11,3% din populaţia activă a ţării.
În anul 2000 rata şomajului a fost de 10,5%.
Dacă până în anul 1997, şomajul a afectat cu precădere tinerii în vârstă de până
la 25 de ani, disponibilizările collective au afectat mai ales persoanele în vârstă de
30-49 ani (vezi Tabelul 2.)
Tabel 2. Structura şomerilor pe grupe de vârste (%)

Anul 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999

Total 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
şomeri
în plată
Sub 25 40,4 37,4 43,0 46,7 46,4 35,9 25,7
ani
25-29 17,4 16,1 15,2 13,8 12,7 11,7 11,6
ani
30-39 23,8 22,5 19,0 17,0 16,8 20,8 24,9
ani
40-49 13,0 15,2 14,7 14,5 16,7 22,3 26,8
ani
50-55 3,8 5,8 5,4 5,7 5,6 7,1 8,8
ani
Peste 55 1,6 2,3 2,7 2,3 1,8 2,2 2,2
ani

Sursa: Institutul Naţional de Statistică

31
 Există suficiente argumente care ne îndreptăţesc să afirmăm că şomajul actual
(după 1997) prezintă caracteristici mult mai agravante decât în anii anteriori:
- în primul rând, componenta structurală a şomajului e mai importantă decât cea
conjuncturală. Practic, şomajul determinat de recesiune se combină cu şomajul
structural. Această caracteristică a şomajului pune probleme atât în ce priveşte
capacitatea de resorbţie a acestuia, cât şi în ce priveşte rolul (re)calificării şi
perfecţionării profesionale a şomerilor – ca mecanism de echilibrare a cererii şi
ofertei de forţă de muncă.
- în al doilea rând, creşte ponderea şomerilor neindemnizaţi în totalul şomerilor
(de la 9,3% în 1992 la 21,8% în 1998), ceea ce reprezintă în realitate un effect al
creşterii duratei medii a şomajului.
- în al treilea rând, faptul că începând cu anul 1997 bărbaţii reprezintă categoria
majoritară în rândul şomerilor este un semnal al unei crize mult mai profunde a
ocupării forţei de muncă, pe fondul unui decline economic generalizat; ponderea
bărbaţilor şomeri creşte annual, de la cca. 40% în 1992 până la 55,4% în 1999.
- în al patrulea rând, perspectivele relansării ocupării forţei de muncă, cel puţin
în viitorul apropiat, sunt sumbre. Există opinii conform cărora rata şomajului ar
putea, nu peste mult timp, depăşii 15%.
- în fine, un ultimo argument se referă la creşterea ponderii persoanelor cu
studii medii (de la 12,2% în 1993 la 19,7% în 1999) şi superioare (de la 1,5% în
1993 la 2,3% în 1999) în totalul celor care nu îşi găsesc de lucru. Desigur, nu
trebuie pierdut din vedere faptul că muncitorii reprezintă categoria covârşitoare a
şomerilor aflaţi în plată (78% la finele anului 1999).

Vezi Tabelul 3.
Tabel 3. Structura şomerilor aflaţi în plată pe nivele de pregătire (%)

32
Anul 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999
Total 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0 100,0
şomeri în
plată
Muncitori 86,3 84,8 83,8 83,5 80,4 79,1 78,0
Persoane 12,2 13,8 15,1 15,4 17,8 19,0 19,7
cu studii
medii
Persoane 1,5 1,4 1,2 1,1 1,8 2,0 2,3
cu studii
superioare

După o evoluţie descendentă în anii 1995-1996, începând din a doua

jumătate a anului 1997, numărul de şomeri şi rata şomajului şi-au reluat alura
crescătoare. În martie 1999, numărul şomerilor a atins 1180 mii persoane, faţă de
657,6 mii în 1996; rata de şomaj a fost de 11,9%, comparative cu 6,6% în 1996.
Această nouă dinamică a şomajului este determinată de accelerarea proceselor de
privatizare şi restructurare, cu deosebire în industriile minieră, chimică şi
petrochimică, în unele din marile întreprinderii cu capital majoritar de stat, în
transformarea regiilor autonome de interes naţional în companii naţionale, ca şi
restructurarea/lichidarea unor întreprinderi generatoare de pierderi din economie.
Ţinând seama de acest context, principalele caracteristici ale şomajului din
România sunt:
Rata de şomaj a femeilor este de regulă superioară celei a bărbaţilor,
manifestănd o tendinţă de apropiere, indusă în principal de caracteristici ale
ramurilor în care privatizarea sau restructurarea s-au accelerat. Pe acest fond, în
primul trimestru al anului 1999, a apărut o schimbare, respectiv rata de şomaj a
femeilor este uşor mai redusă decât cea a bărbaţilor.
Din 1997, ponderea femeilor în totalul şomerilor este inferioară celei a
bărbaţilor.Tendinţa de reducere se menţine şi în 1999.
Se modifică raporturile dintre şomerii care beneficiază de prestaţiile de
şomaj. Astfel, proporţia şomerilor care beneficiază de ajutor de şomaj s-a redus de

33
la 78,8% în 1991 la 39,3%, iar proporţia celor care sunt sub incidenţa alocaţiei de
sprijin a crescut de la 25,8% în 1992 la 38,1% în 1998.
Rata de şomaj a tinerilor în vârstă de 15-24 de ani este systematic de 2-2,5
ori mai mare decât rata medie totală a şomajului. Astfel, rata medie de şomaj BIM
a tinerilor în vârstă de 15-24 de ani a avut următoarele valori: 20,6% în 1995
comparativ cu 8% rata medie a şomerilor Bim;20,8% în 1998 comparativ cu 6,8 %
rata medie a şomerilor BIM. Proporţia tinerilor până la 25 de ani în şomajul BIM
în 1998 era de 44,6%, nivel superior celui din 1995 (43,8%).
Durata medie a şomajului s-a menţinut ridicată, şomajul de lungă durată
instalându-se ca una din componentele funcţionării pieţei muncii în România. În
1998 – potrivit datelor AMIGO (Ancheta asupra forţei de muncă în gospodării) –
durata medie a şomajului a fost de 17,8 luni, mai mare la femei (18,5 luni) şi în
mediul urban (18,9 luni). Pe de altă parte, şi ca urmare a aceelerării privatizării şi
restructurării din ultimii ani, sub aspect structural se conturează un process de
concentrare (polizare) şomerilor la cele două extreme (până la 6 luni şi respectiv 12
luni şi peste).

Vezi Graficul 1A.

Grafic 1A. Structura şomerilor BIM în funcţie de durata şomajului în 1998

34
 În funcţie de nivelul de şcolarizare, cele mai defavorizate categorii de forţă
de muncă în 1998, ca de altfel în întreaga perioadă, au fost: absolvenţii
învăţământului liceal (46,5% din numărul total al şomerilor);absolvenţii şcolilor
profesionale şi de ucenici (26,1%); cei ai învăţământului obligatoriu, primar şi
gimnazial (15,4 %) şi respective cei cu pregătire superioară (4,7%).
Raportul dintre nivelul mediu al ajutorului de şomaj şi câştigul mediu al
salariaţilor, în perioada 1991 – 1998, s-a redus de la 42,9% la 31,4%.
Sub aspect regional existau însemnate disparităţi teritoriale în ceea ce
priveşte rata şomajului. În timp, s-au conturat câteva zone defavorizate
caracterizate printr-o puternică concentrare a şomajului. Acestea sunt amplasate, în
marea lor majoritate, în judeţele cu caracter monoindustrial din regiunea Nord-Est
şi Sud-Est a ţării. Începând din 1997 – ca urmare a accelerării privatizării, a
lichidării unor întreprinderi generatoare de mari pierderi etc. – au avut loc
schimbări în configuraţia teritorială a şomajului; se remarcă astfel o creştere bruscă
a ratei şomajului în judeţe ca Hunedoara (21,5%), Botoşani (19,5%), Brăila
(18,5%), Neamţ (18%), Vaslui (17,9%).
În municipiul Bucureşti rata şomajului a înregistrat o uşoară creştere în anul
2000, 6,53% faţă de anul 1998, 5,29% şi 1999, 5,75%. În 2001 rata şomajului a
fost de 4,81%.

2.3. Impactul şomajului asupra individului

În urma unei anchete realizate de Institutul Român de Cercetare a Calităţii
Vieţii, în 1994, s-a relevant că principalul motiv de teamă a populaţiei în faţa

35
reformei nu îl reprezintă nici inflaţia, nici criminalitatea, nici polarizarea
veniturilor, ci şomajul.
Într-adevăr, problema şomajului a devenit acută după 1990, când tranziţia
spre economia de piaţă s-a realizat haotic şi fără măsuri de protecţie socială
corespunzătoare.
Rapiditatea şi fluiditatea schimbărilor, imprevizibilitatea şi
incontrolabilitatea lor şi mai ales insecuritatea profesională, cu toate consecinţele
ce decurg din ea, antrenează un semnificativ efort şi consum energetic, adesea cu
repercursiuni nefaste în planul personalităţii indivizilor.
Sub aspect psiho-social, şomajul constitue, în economiile de piaţă, un risc
major, cu efecte multiple şi durabile; el reprezintă aşadar:
- factor de extindere şi adâncire a sărăciei pentru şomeri şi familiile lor; el
poate afecta întreprinderi, ramuri economice, zone geografice, meserii sau profesii;
- factor de stimulare şi întreţinere a stării infracţionale;
- factor de alterare a stării de sănătate;
- factor de descurajare, marginalizare şi excludere a unor persoane cu o
calificare redusă sau cu un nivel de şcolaritate precar;
- factor de adâncire a segmentării pieţei muncii;
- factor de instabilitate politică, economică şi de conflict social destructive.
Pentru înţelegerea complexităţii fenomenului de şomaj şi a evaluării
consecinţelor sale prezintă interes noţiunea economică de cost a şomajului. Ea
cuprinde consecinţele nefaste ale şomajului pe care le suportă indivizii, economia
şi societatea.
Pentru persoanele care devin şomeri, costul şomajului are în primul rând un
aspect economic şi unul moral. Economic pentru că intrarea în şomaj înseamnă
reducerea veniturilor şi deci, scăderea nivelului de trai şi a posibilităţilor de
consum pentru întreaga familie; în general statutul de şomer, mai ales cel de şomer
de lungă durată, impinge persoanele în cauză în pragul sărăciei. Totodată, statutul
de şomer atrage după sine stresul nervos, toxicomanii (alcoolul, tutunul), anxietate,
stări depresive de terminare de incertitudine şi aşteptare.

36
 Deosebit de complexe şi cu urmări multiple sunt costurile şomajului la nivel
de economie şi societate.
Astfel:
- şomajul înseamnă subutilizarea factorului de producţie muncă, ceea ce se
repercutează negative asupra volumului producţiei (producţia actuală scade cu
mult sub cea potenţială), iar scăderea producţiei înseamnă pierdere de venituri
(salarii şi profituri) cu toate urmările sale legate de consumul propriu-zis şi de
investiţii;
- scăderea generală a veniturilor reduce încasările, respective intrările la
capitolul venituri din bugetul statului (reducerea impozitelor pe venit, a taxei pe
valoarea adăugată, a taxelor şi accizelor ), ceea ce diminuează volumul
cheltuielilor publice;
- existenţa şomajului sporeşte cheltuielile statului pentru funcţionarea
oficiilor de plasare, plata ajutorului de şomaj, alte cheltuieli sociale legate de
calificare, de îngrijirea sănătăţii şomerilor.
Aprecierea corectă a costului şomajului impune luarea în consideraţie şi a
unor avantaje pe care le implică acest fenomen. Avantajele şomajului sunt corelate
cu următoarele aspecte:
- determinarea salariaţilor să caute servicii mai bune, mai sigure, care cer o
calificare superioară, lucru care poate fi inclus în incitarea spre perfecţionare, cu
consecinţele corespunzătoare asupra creşterii randamentului muncii;
- crearea de mână de lucru mobilă şi adaptabilă la cerinţele impuse de
modificările activităţii economice, fapt care contribuie la o eficienţă mai mare în
alocarea resurselor pe termen scurt şi la o creştere economică mai rapidă pe termen
lung.
În final, însă, dacă pe de o parte se iau în consideraţie costurile, iar pe de altă
parte avantajele fenomenului de şomaj, pe termen lung rezultatul apare categoric
negative, deoarece costurile depăşesc cu mult beneficiile, atât în cazul celor direct
implicaţi, cât şi al economiei şi societăţii în ansamblu.

37
 Potrivit lui Rice (1992), tranziţia sau schimbarea, ca şi crizele vieţii pot
produce un stres considerabil întrucât determină schimbarea rutinei pe toate
planurile şi un mediu nefamiliar (responsabilităţi noi, alte cereri sociale). Efortul
individual de (re)adaptare la noile situaţii survenite sau eficacitatea coping-ului
adoptat corelează semnificativ şi diferenţial la nivel personal cu rezistenţa sau
vulnerabilitatea la stres, cu momentul impactului, cu semnificaţia stresorului în
plan individual.
Agenţii sociali stresanţi, care s-au multiplicat în perioada de tranziţie, se
reflectă din ce în ce mai mult în psihopatologia individuală, constituind factori de
risc şi/sau determinanţi în declanşarea sau agravarea unor maladii psihice, psiho-
somatice, somatice. În condiţiile în care nivelul intensităţii unui stressor se
prelungeşte în timp raporturile individului cu sine, alţii şi cu munca sunt perturbate
semnificativ.
Tema şomajului nu a fost cercetată până acum în literatura de specialitate din
perspectivă traumatologică. Deja clasicul studio al lui Jahoda şi colab. (1977) a
stabilit în anii 20 consecinţele negative psihice şi sociale ale şomajului, ca:
depresia progresivă, izolarea socială, retracţie socială. Următoarele studii despre
şomaj, mai ales cele statistice, au ajuns la rezultate contradictorii. Faţă de
persoanele ocupate, în colectivul şomerilor apar semne sporite în privinţa
consecinţelor psihice şi psihosomatice ale şomajului, dar datele au fost totuşi
neunitare (nu toţi şomerii prezintă astfel de tulburări, diferitele grupe de vârstă nu
au fost afectate la fel şi, în plus, şomajul are o semnificaţie diferită în diferite
epoci).
Este limpede că pierderea posibilităţii de a-şi câştiga salariul afectează o
multitudine de laturi ale existenţei umane: relaţiile sociale, relaţiile familiale şi
interpersonale, sănătatea (psihică şi fizică).
M. Jahoda (1979) susţinea că munca ,,dă sens vieţii unui individ prin
consecinţele latente pe care le implică”. Aceste consecinţe latente, pe care le
conferă locul de muncă, se referă la structurarea timpului, contactul cu ceilalţi şi un
sentiment al apartenenţei. Dintre funcţiile latente, Merton (cit. în M. Jahoda, 1979),

38
sublinia următoarele: munca impune o structurare a timpului; facilitează
împărtăşirea în mod regulat a experienţelor cu ceilalţi, contacte cu ceilalţi; leagă
indivizii de scopuri, ţeluri care le transcend pe cele personale; ajută la definirea
statutului şi a identităţii personale.
De aceea, pierderea locului de muncă, prin reducerea bugetului familial
antrenează, adesea, modificări importante care accentuează sentimental de
insecuritate şi discomfort social, limitează iniţiativele şi posibilităţile de acţiune
socială şi lucrativă eficientă ale unor largi categorii de persoane.
Un alt efect al stării de şomaj constă în alterarea relaţiilor sociale prin
pierderea statutului social; deseori oamenii tind să privească şomerul ca pe un
,,parazit social”, ,,un incapabil”, ,,un leneş care îşi merită soarta”.
Pierderea locului de muncă antrenează pierderea contactelor cu colegii şi cu
alte persoane întâlnite în timpul muncii. Având venituri reduse, mulţi şomeri nu
mai pot participa la activităţi sociale şi de recreere, care presupun cheltuieli. Însăşi
poziţia lor socială se modifică. Pierzând locul de muncă, cel în cauză pierde şi o
poziţie socială recunoscută, precum şi rolul social.
Perceperea şi evaluarea propriei persoane, care se află în legăturăcu un loc
de muncă remunerate se modifică adesea în sens negativ. Noua situaţie este
resimţită în general ca inferioară, asociată cu un prestigiu scăzut şi mai puţin
acceptabilă.
Toate acestea sunt consecinţe sociale foarte generale atribuite în mod comun
şomajului. Clişeul ,,izolării sociale” trebuie revăzut şi nuanţat. Un process de
autoapărare, de menţinere a valorilor legate de muncă, pare a juca rol de scut.
Cercetările realizate în acest sens au evidenţiat faptul că nu există o diferenţă
cantitativă în ceea ce priveşte contactele sociale între perioadele de lucru şi cele de
şomaj, dar că locul de întâlnire şi conţinutul, ca şi ,,evantaiul”de persoane cu care
se întâlneşte şomerul se reduce după pierderea locului de muncă; nu trebuie
neglijat însă contextul social şi cultural.
Trecerea în şomaj antrenează disfuncţionalităţi în planul relaţiilor intra şi
parafamiliale (mergând până la forme extreme de tip agresiv) generate de

39
reducerea bugetului şi degradarea continuă a nivelului de trai (deseori şomerii nu
mai dispun de suficiente resurse financiare pentru menţinerea stilului de viaţă cu
care erau obişnuiţi de-a lungul anilor), scăderea autorităţii pe linie de rol şi statut în
relaţia de cuplu sau faţă de copii, scăderea stimei de sine, creşterea consumului de
alcool, a delincvenţei.
Şomajul are repercursiuni nefaste şi asupra vieţii de familie ducând la
creşterea numărului conflictelor (mai ales în privinţa banilor şi a copiilor) şi, în
consecinţă, a divorţurilor. Felul în care relaţiile familiale sunt afectate de şomaj
variază în mod semnificativ potrivit cu categoriile sociale, situaţia economică,
vârsta şi sexul, dar şi în funcţie de schemele de comportament familial şi stadiul
atins în ciclul vieţii de familie.
Relaţiile familiale sunt afectate de şomaj în feluri diferite:
- şomajul pune familia într-o situaţie dureroasă pentru că se pierde un venit
regulat şi avantajele pe care le oferă o muncă remunerată;
- pierderea venitului şi celelalte schimbări apărute în sânul familiei pot
conduce la modificări comportamentale, ale rolurilor şi relaţiilor. A avea acasă pe
cineva (în general tatăl, în calitate de susţinător al familiei) care cade pradă
deznădejdii de a găsi un loc de muncă, îi poate afecta şi pe ceilalţi membrii ai
familiei şi exercita efecte durabile asupra stării lor psihice, a sănătăţii lor şi a
şanselor de viitor. Procesul de socializare şi de educare a copiilor poate fi afectat o
bună perioadă de timp după perioada şomajului.
Problemele affective dintre soţi (fricţiuni, stress, tensiuni) par a fi
amplificate de şomaj, însă nu se observă o ruptură totală a relaţiilor din sânul
familiei decât în foarte puţine cazuri; de asemenea, nu trebuie neglijat faptul că
divorţurile sunt mai numeroase în rândul păturilor sociale de jos, unde rata
şomajului este mai ridicată.
Majoritatea studiilor sunt orientate pe efectele pierderii locului de muncă de
către tată; astfel, s-a constatat că majoritatea bărbaţilor aflaţi în şomaj beneficiază
de susţinerea soţiei şi a familiei lor, ceea ce atenuează caracterul neplăcut al
situaţiei în care se află. Numai un număr foarte mic de bărbaţi rămaşi fără loc de

40
muncă pe o perioadă de 6-12 luni- aşa cum indică un studio britanic – se preciază
că ar fi pierdut respectful familiei lor sau al soţiei.
În ceea ce priveşte impactul specific asupra copiilor din familiile lovite de
şomaj, două din puţinele studii realizate pe această temă, constitue exemple care,
cu prudenţă, pot fi generalizate.
Înt-un studio german pe băieţi şi fete de 14-16 ani, copiii şomerilor
prezentau diferenţe foarte clare în plan psihologic şi afectiv, diferenţe slabe la
nivelul motivaţiei activităţii şcolare şi nici o diferenţă în ceea ce priveşte obţinerea
unui loc de muncă.
Un studio olandez retrolongitudinal a evidenţiat performanţe şcolare
inferioare la copiii al căror tată era şomer. Pe de altă parte, pe măsură ce şomajul
tatălui se prelungea, declinul performanţelor şcolare se accentua.
Un studio britanic asupra şomajului pe termen lung a arătat că patru tipuri de
probleme apar foarte frecvent în familiile în care tatăl se află în şomaj (dar se
semnalează foarte rar în cele în care mama este cea fără loc de muncă):
absenteismul şcolar, problemele de sănătate, dificultăţi de lectură şi nevoia de a
consulta un psiholog şcolar.
Independent de alte aspecte neplăcute legate de şomaj, o mică parte din
femeile fără loc de muncă mărturisesc că sunt fericite pentru că îşi pot consacra
mai mult timp familiei, aspect care atenuează efectele de rejectare în afara lumii
muncii şi care facilitează adesea întoarcerea lor la rolul tradiţional de casnică.
În ceea ce priveşte mutaţiile psihocomportamentale care survin la cei
deveniţi şomeri s-a constatat că aceştia ajung apatici, fatalişti şi până la urmă se
resemnează cu situaţia lor; cu timpul, o asemenea atitudine poate duce la pierderea
încrederii în sine, la subevaluarea propriilor capacităţi, la dezvoltarea sentimentului
de ratare a vieţii, la depresii şi anxietate socială şi în cele mai tragice cazuri, la
sinucideri.
Unele studii, aşa cum arată şi M. Jahoda (1979), s-au focalizat pe procesul
de deteriorare psihologică, caracterizat prin scăderea stimei de sine şi a încrederii
în sine. Această deteriorare nu se produce după modelul unei curbe line. Cel mai

41
adesea, situaţia de şomer produce un şoc de moment, urmat de o fază în care insul
încearcă să se adapteze, perioada în care unii indivizi se bucură de timpul liber
câştigat şi mulţi se preocupă de căutarea unui alt loc de muncă. Se instalează
repede plictiseala, dacă acţiunea anterioară nu a avut success, şi apare un decline al
stimei de sine care duce la disperare sau apatie.
Capitalul uman nu poate fi stocat în mod pasiv pe perioade lungi.
Calificările şi competenţele/aptitudinile trebuie puse în valoare şi dezvoltare prin
practică. Şomajul vine să întrerupă acest proces şi poate surveni o decalificare
progresivă, cel puţin în cazul şomajului pe perioade lungi de timp (ipoteza
desuetitudinii competenţelor umane).
Astfel, şomajul prelungit sau repetat poate antrena un proces de ,,declasare”
profesională. Conform cercetărilor despre calitatea vieţii profesionale, respective,
umanizarea muncii, putem distinge două procese:
a) cu cât este mai lungă perioada în care calificările profesionale nu sunt
puse în valoare, exersate, cu atât se pierde nu numai practica şi obişnuinţa, ci şi
încrederea în sine;
b) o altă formă de pierdere a calificării profesionale poate interveni în cazul
perioadelor mai scurte sau repetate de şomaj - atunci când un şomer acceptă un loc
de muncă (pentru a avea o bază de securitate pe perioada căutărilor) dintr-un
domeniu diferit de cel în care este specializat şi/sau de un nivel inferior
precedentului loc de muncă, există şanse mari să nu reuşească să revină la vechea
sa specializare şi să-şi piardă astfel treptat competenţele.
Un alt efect al şomajului îl reprezintă influenţa nefastă a acestuia asupra
stării de sănătate a individului. Acest lucru poate fi bine ilustrat de rezultatele
studiului efectuat în 1978, în Franţa, când s-a constatat că bărbaţii aflaţi în şomaj
mai mult de un an de zile sufereau de boli cardio-vasculare şi nervoase de două ori
mai des decât cei care lucrează. Este deci posibil ca şomajul, prin consecinţele sale
directe şi indirecte (sărăcie, stres, înrăutăţire a regimului alimentar), să genereze
boala.

42
 Simptomele psihosomatice au fost observate într-un număr mare de o
multitudine de studii care au relevant în majoritate o stare a sănătăţii mai puţin
satisfăcătoare la şomeri decât la populaţiile active comparabile.
Dispunem totuşi de câteva indicaţii legate de mecanismele psihologice şi
fiziologice care acţionează ca factori de risc în subgrupurile şomerilor, tulburările
neuro-vegetative, cele circulatorii sau gastrointestinale fiind semnele cele mai
răspândite la persoanele fără loc de muncă. Modificările fiziologice (creşterea
hidrocortizonului) în faza anticipării care precede concedierea, precum şi în timpul
perioadei de şomaj sunt semnale care anunţă boli, dar fără manifestări ale unor
probleme fizice.
După o perioadă prelungită de şomaj (mai mult de 9 luni) se observă o
scădere a sistemului imunitar care măreşte probabilitatea de a contacta o boală. Dat
fiind că şomajul însuşi constitue un stadiu critic nespecific, el nu reprezintă altceva
decât o ocazie externă de manifestare a diferitelor boli, de reactivare a unor
afecţiuni latente preexistente.
Un studiu german arată că şomajul creşte riscul alcoolismului şi agravează
problemele legate de alcool deja existente. Formele şi amploarea alcoolismului
diferă la şomeri comparativ cu oamenii activi. Luând în considerare dificultăţile
financiare, putem întâlni în rândul şomerilor forme de alcoolism mai grave, fiind
preferate băuturi care conţin alcool de grade înalte. Simultan, se observă o creştere
a consumului de tranchilizante şi somnifere în calitate de substitute.
Intensificarea şi multiplicarea formelor de alcoolism sunt consecinţa
şomajului şi nu rezultatul procesului de filtrare selectivă. În acelaşi timp, efectele
somatice secundare ale alcoolismului se accentuează.
Alte studii relevă faptul că alcoolismul se reduce sau cel puţin rămâne stabil
în cazul majorităţii şomerilor datorită apariţiei restricţiilor financiare. Există în
mod sigur un grup de şomeri care se dedau consumului masiv de alcool pe
perioada şomajului. Dar acest lucru nu poate fi descoperit sub nici o formă prin
tehnica interviului normalizat şi nu s-au obţinut cifre de pe urma anchetelor la
scară largă care să arate câţi dintre şomeri devin alcoolici.

43
 Un alt fenomen care apare adeseori legat de şomaj este cel al suicidului. Este
evident că procesul autoculpabilizării şi autocondamnării, care antrenează depresii
specifice, poate duce la suicid.
Deşi unele studii britanice şi germane au arătat o frecvenţă crescută a
suicidului în rândul şomerilor, caracteristicile lor personale şi sociale au toate
şansele să influenţeze atât pierderea locului de muncă, cât şi suicidul.
S-a constatat de exemplu, studiindu-se cariera sinucigaşilor, că numărul
şomerilor era mai mare decât al celor angajaţi. De asemenea, s-a evidenţiat şi o
proporţie mai mare de instabilitate profesională, de absenţe pe motiv de boală şi
episoade psihiatrice în ,,eşantionul sinucigaşilor”, precum şi o frecvenţă superioară
la meserii cu grad înalt de risc.
Sociologul M. Brenner (1979), studiind efectele şomajului asupra sănătăţii
populaţiei, arată faptul că o creştere cu un procent a şomajului determină o creştere
cu 4,1% a sinuciderilor, a omuciderilor cu 5,7%, moartea datorată afecţiunilor
cardiace, cirozei ficatului şi a altor probleme legate de stres cu 1,9%, iar cu 4,3%
mai mulţi bărbaţi şi cu 2,3% femei au fost internaţi în spitalele psihiatrice. Aceste
cifre alarmante au rezultat din analiza datelor efectuată de M. Brenner pe o
perioadă de 30 de ani şi sugerează efectele pe care le poate genera criza
economică.
Trecerea de la statutul de ,,om al muncii” la cel de ,şomer” reprezintă în cele
mai multe cazuri o perioadă dramatică în viaţa unui individ. Cu toate că reacţiile
celor aflaţi în astfel de situaţii diferă de la o persoană la alta, în funcţie de contextul
social, familial şi, mai ales de structura psihică a individului, stările prin care trec
proaspeţii şomeri sunt asemănătoare (E. Maniac, C. Popa, I. Ţociu, 1999):
- stare de şoc, de neacceptare, de negare a realităţii;
- reacţii emoţionale puternice, de revoltă faţă de această situaţie sau,
dimpotrivă, de ruşine, de autoînvinovăţire, adesea de invidie faţă de cei care nu şi-
au pierdut locul de muncă şi întotdeauna de adâncă supărare;
- tendinţa de a negocia, de a convinge factorii de decizie de la fostul loc
de muncă, prin promisiuni, angajamente sau ameninţări să revină asupra

44
hotărârii luate;
- hotărârea de a acţiona, de a găsi aliaţi şi soluţii pentru depăşirea situaţiei
critice în care se află, de a găsi un loc de muncă.
C. Leana şi D. Feldman (1992) consideră că putem vorbi de
onsecinţe pe termen scurt şi pe termen lung datorate pierderii locului de muncă.
Din cadrul consecinţelor immediate fac parte cele din plan cognitiv (exemplu:
autoînvinovăţirea), emoţional (exemplu: depresia) şi fiziologic (exemplu: ulcerul);
consecinţele pe termen lung sunt modificările în statutul financiar, în relaţiile
sociale şi familiale precum şi cele referitoare la statutul de angajat/şomer.
Modul de reacţie la stresul datorat şomajului mai corelează şi cu
condiţiile pierderii locului de muncă, numărul de şomeri în profesia celui în
cauză,caracteristicile demografice şi de personalitate ale individului, cu resursele
interne şi externe şi cu strategiile de coping individuale.
R. DeFranc şi J. Ivancevich (1986) apreciază că efectele imediate
ale şomajului apar pe plan emoţional, iar cele pe termen lung acţionează pe plan
psihologic, dar şi asupra stării de sănătate fizică şi asupra bunăstării sociale a
individului. Ei subliniază că pierderea locului de muncă este comparabilă cu alte
pierderi traumatice şi corelează cu riscuri crescute de îmbolnăvire, însă nu
întotdeauna stresul pierderii locului de muncă este unul negativ şi că există
variabile moderatoare ale reacţiei individuale.
Un alt cercetător, J. Schneer (1993), este de părere că şomajul are
inevitabil efecte negative pe termen scurt, ca de exemplu: insecuritate financiară,
greutăţi în a găsi un nou loc de muncă, probleme legate de modificările statutului
social.
J. Schneer a ajuns la concluzia că aceste efecte negative apar în cazul tuturor
şomerilor, însă nu este necesar să dureze la fel de mult pentru toţi. În cele din
urmă, pierderea slujbei afectează bunăstarea generală a persoanei, aşteptările şi
stima de sine a individului. Aceste aspecte pot suferi modificări pozitive sau
negative în urma pierderii locului de muncă.

45
 De aici reies cinci tipuri de factori moderatori ce influenţează reacţia
imediată la stres, care într-o oarecare măsură au influenţe şi pe termen lung:
- rata şomajului în domeniul de muncă al individului;
- măsura în care bunăstarea individului este direct legată de slujba avută;
- mărimea suportului social de care poate beneficia;
- mărimea investiţiei psihologice, a implicării în munca depusă;
- nivelul autoînvinovăţirii pentru pierderea locului de muncă.
M. Gowan şi R. Gatewood (1997) studiază patru categorii de variabile, şi
anume:
- resursele individuale şi situaţionale de coping;
- factorii mediatori care includ evaluarea cognitivă şi strategiile de coping;
- efectele immediate care, în cazul pierderii locului de muncă, includ starea
afectivă şi şansele de reangajare;
- efectele pe termen lung care se referă la bunăstarea psihologică, fiziologică şi
socială a individului.
Acesta reprezintă unul dintre cele mai complexe modele în studiul stresului la
şomeri.
Pierderea locului de muncă este trăită şi elaborată foarte personal de către individ,
în ciuda originii ei sociale şi a răspândirii relative. Noile cercetări au găsit dovezi
relativ concordante, conform cărora şomajul este însoţit de regulă de consecinţe
psihice. Cercetarea lui Barwinski-Fah (1990-1996) ajunge la rezultatul că şomajul
duce de obicei la manifestări consecutive relevante din punct de vedere
psihotraumatologic. Câteva dintre consecinţe corespund, după Barwinski-Fah,
sindromul general de suprasarcină psihotraumatică. Ele rezultă mai ales din trauma
de şoc care intervine adesea la o concediere bruscă. Mulţi dintre cei afectaţi
bănuiau poate că vor fi concediaţi, dar nu au vrut să creadă până în ultimul
moment.
În imaginile mnezice intrusive revin circumstanţele imediate ale concedierii de
la locul de muncă. Cei în cauză pretend că poartă vina pentru concediere, din cauza
unor greşeli proprii pe care nu le pot însă denumi correct. Ei încearcă să devină

46
insensibili emoţional, pentru a nu mai trebui să se gândească la circumstanţele
concedierii şi la consecinţele ulterioare.
Barwinski-Fah a stabilit secvenţa de trăire începând cu şocul concedierii, care
cuprinde patru faze (G. Fischer, P. Riedesser, 1998):
1. Uşurarea
Ameninţarea până atunci bănuită a devenit acum certitudine. Cei afectaţi
încearcă să facă ce este mai bine în această situaţie şi îşi pun în faţa ochilor
avantajele pe care concedierea le aduce cu sine.
2. Revoltă, neputinţă, depresie şi mânie
În numeroase amintiri şi discuţii cu sine, sunt din nou puse în scenă
circumstanţele concedierii şi se protestează împotriva lor.
3. Se instalează disperarea şi epuizarea, sentimente de înjosire şi
devalorizare.
4. Scufundarea în apatie
Nu toţi şomerii parcurg întreaga secvenţă de trăiri. O dată cu creşterea duratei
şomajului apare însă din ce în ce mai des întregul tablou al trăirilor

Cap. III –Frustraţia

3.1. Conceptul de frustrare

Conceptul de frustrare, atât de frecvent şi divers utilizat, nu are un nucleu

semantic clar circumscris, tinzând să devină un principiu atotcuprinzător, indicând
comportamente ce se întind ,,de la călcarea pe picior până la depresiuni
economice” (Rensch). Aşa se explică varietatea şi caracterul vag al definiţiilor din
lucrările sau dicţionarele de specialitate.

47
 Înţelesul curent al conceptului de frustrare traduce însăşi semnificaţia
etimologică a termenului: frustraţion înseamnă păgubire, lipsire de un drept,
speranţe zadarnice, destrămare (a planurilor), distrugere (a intenţiilor) – deci o
situaţie traumatizantă, în care se suferă un eşec (T. Rudică, 1979).
În general, atunci când un scop important nu poate fi complet realizat,
subiectul respective trăind acut efectele sentimentului de a fi nedreptăţit, se
vorbeşte de frustaţie. Conceptul de frustaţie semnifică, într-o accepţiune mai largă,
tocmai acest gen de situaţie în care un obstacol modifică conduita subiectului; de
aici şi aprecierea unor psihologi că bogata varietate a comportamentului uman
motivate îşi găseşte, frecvent, cauza majoră în frustaţie. Ori de câte ori în
desfăşurarea normală a comportamentului motivate intervine un obstacol,
organismul recurge la reacţii diverse, mai mult sau mai puţin directe, mai mult sau
mai puţin ocolite, pentru a se adapta la situaţia creată şi a atinge scopul propus.
În literature psihologică de specialitate, termenul a fost pus în circulaţie de
S. Freud, denumirea sa în germană fiind Versagung. Uzajul, întărit de voga
conceptului de frustraţie în literature engleză (frustration), a făcut ca termenul
german să fie trades de cele mai multe ori prin cel de frustraţie. Această traducere
necesită o serie de observaţii (J. Laplanche, J-B. Pontalis, 1994, p.174):
Psihologia contemporană, mai ales în cercetările privitoare la învăţare, tinde
să cupleze frustrarea şi gratificarea şi să le definească drept condiţia unui organism
supus absenţei, respectiv prezenţei unui stimul plăcut.
O asemenea concepţie poate fi pusă în legătură cu anumite opinii ale lui S.
Freud, mai ales cu cele în care pare să asimileze frustrarea cu absenţa unui obiect
extern susceptibil să satisfacă pulsiunea. În acest sens, el opune, în ,, Formulări
privind cele două principii ale funcţionării psihice” (1911), pulsiunile de
autoconservare care necesită un obiect exterior şi pulsiunile sexuale care se pot
satisface mult timp în mod autoerotic şi în registru fantasmatic; numai primele ar
putea fi frustrate.
Dar cel mai des, termenul Freudian ,,Versagung” are alte implicaţii el nu
desemnează numai o stare de fapt, ci şi o relaţie care implică un refuz (aşa cun

48
indică rădăcina sagen, care înseamnă ,,a spune”) din partea agentului şi o cerinţă
mai mult sau mai puţin formulată ca cerere din partea subiectului.
Termenul frustrare pare să semnifice că subiectul este frustrate pasiv, în
timp ce ,,Versagung”nu specifică cine refuză. În anumite situaţii, sensul reflexiv de
a-şi refuza pare prevalent.
În lucrarea ,,Tipurile de declanşare a nevrozei” (1912), S. Freud vorbeşte de
Versagung pentru a desemna orice obstacol – extern sau intern – aflat în calea
satisfacerii libidinale.
Făcând deosebire între situaţia în care nevroza este declanşată de o lipsă a
ceva la nivelul realităţii (pierderea unui obiect de iubire, de exemplu) şi cea în care
subiectul, ca urmare a conflictelor sale interne sau a unei fixaţii, îşi refuză
satisfacţiile pe care realitatea i le oferă, el vede în Versagung conceptul capabil să
le înglobeze. În Prelegeri introductive în psihanaliză (1916-1917), S. Freud
subliniază că o privaţiune externă nu este în sine patogenă şi nu devine ca atare
decât în măsura în care are ca obiect ,,doar satisfacţia pe care subiectul o cere”.
Paradoxul ,,subiecţilor care se imbolnăvesc exact în momentul în care obţin un
succes” pune în evidenţă rolul prevalent al frustrării interne; aici se face un pas mai
mult: subiectul îşi refuză tocmai satisfacerea efectivă a propriei dorinţe.
Din aceste idei reiese că ,, în frustrare, după S. Freud, contează mai puţin
absenţa unui obiect real decât răspunsul la o cerere care implică o modalitate dată
de satisfacere sau neputinţă acceptării unei satisfacţii de orice fel” (J-B. Pontalis, J.
Laplanche, 1994).
Urmând concepţia freudiană, J. Laplanche şi J-B. Pontalis definesc
frustrarea drept o condiţie a subiectului căruia i se refuză sau care îşi refuză
satisfacerea unei cerinţe pulsionale” (p. 173, 1994).
S. Rosenzweig (1934) consideră că există frustrarea ori de câte ori
organismul întâmpină un obstacol sau o obstrucţie mai mult sau mai puţin de
nedepăşit în calea care îl conduce spre manifestarea vie a unei trebuinţe vitale.
În concepţia lui S. Rosenzweig sunt deosebite două tipuri de frustrare:

49
 1)primară sau privaţiune, caracterizată prin tensiunea şi insatisfacerea
subiectivă; aceasta este datorată situaţiei finale care este necesară satisfacerii unei
trebuinţe active (exemplu: foamea cauzată de un lung interval de la ultima masă);
2)frustrarea secundară, caracterizată prin prezenţa unor obstacole în calea
satisfacerii trebuinţelor (imposibilitatea de a mânca din cauza unui vizitator
nedorit).
S. Rosenzwieg introduce conceptual de toleranţă la frustraţie, definit prin
atitudinea unui individ de a suporta o frustraţie fără a-şi pierde adaptarea sa
psihobiologică, adică fără a recurge la moduri de reacţie neadecvate. Acest concept
se apropie de două dintre principiile psihanalitice: principiul plăcerii şi al realităţii.
La copilul foarte mic principiul plăcerii, singurul în acţiune, implică satisfacerea
imediată a oricărei dorinţe. Încetul cu încetul, individual ia contact cu realitatea şi
comportamentul său ia în consideraţie atât consecinţele îndepărtate posibile, cât şi
satisfacţia imediată.
Astfel, în conceptul de toleranţă la frustrare este implicată aptitudinea de a
întârzia satisfacerea dorinţei, deci capacitatea Eului de a media între principiul
plăcerii şi principiul realităţii ţinând cont de consecinţele posibile.
De asemenea, în situaţia în care subiectul adoptă reacţii inadecvate de
apărare a Eului, acestea nu sunt decât un răspuns la principiul plăcerii ca mijloc de
a se proteja de neplăcerea asociată frustrării. Conceptul de toleranţă la frustraţie
prezintă două avantaje care constau, după S. Rosen-zweig, în faptul că:
- implică existenţa unor diferenţe interindividuale privind anumite
nivele/praguri de toleranţă la frustrare. Aceste praguri pot fi private pe de o parte
sub aspectul gravităţii stresului (fiecare individ are o zonă cuprinsă între două
intensităţi ale stresului/stimului, în limitele cărora răspunsul său la frustrare este
adecvat); pe de altă parte, se poate admite existenţa unor diferenţe în ceea ce
priveşte gradul de toleranţă la frustrare a diferitelor aspecte ale aceleiaşi
personalităţi. Aceste ,,zone” de redusă toleranţă la frustraţie ar corespunde
complexelor din doctrina psihanalitică.

50
 - implică operarea unui process inhibitoriu, deoarece frustraţia este însoţită
de o creştere de tensiune, iar satisfacerea de o scădere/descărcare de tensiune.
Aptitudinea de a inhiba descărcarea imediată, înseamnă, în context, susţinerea
acestei tensiuni şi evitarea descărcării ei. Această aptitudine de a nu da un răspuns
imediat are implicaţii în sfera intelectuală deoarece se dezvoltă o dată cu
maturizarea.
S. Rosenzweig consideră că în toleranţa la frustraţie participă două tipuri de
factori: somatici (care ţin de diferenţele individuale înnăscute sau dobândite –
oboseală, o boală) şi psihogenetici (de exemplu, absenţa oricărei frustrări în
copilăria mică face subiectul incapabil să răspundă în mod adecvat unei frustrări;
de asemenea, frustrarea în exces în această perioadă a primei copilării poate crea
zone de slabă toleranţă în măsura în care copilul, datorită imaturităţii, este
constrâns să reacţioneze inadecvat prin reacţii de apărare ale Eului care îi inhibă
dezvoltarea ulterioară (M. Minulescu, 2001, p.153).
H. Ezsenck (1972) menţionează că folosirea termenului de frustrare
comportă trei înţelesuri diferite: situaţie frustrantă, stare frustrantă şi reacţie la
frustrare.
Situaţia frustrantă necesită prezenţa unui obiect (scop, trebuinţă, necesitate,
problemă) în realizarea căruia subiectul trebuie să fie intens motivat, şi unui
obstacol (stresor), extern sau intern, real sau imaginar, material sau spiritual,
sufficient de puternic pentru a produce blocarea, contrarierea.
Aşadar, frustrarea poate fi datorată absenţei unui obiect (lipsa mâncării
pentru un om înfometat), lipsei de bani, de loc de muncă sau întâlnirii unui
obstacol în care îndeplinirii dorinţelor (dificultăţi de încadrare, fonduri
nesatisfăcătoare, boală), U. Şchiopu-coord., p. 303, 1997.
De fiecare dată, situaţia frustrantă induce o stare frustrantă pentru subiectul
uman concretizat în stări de tensiune, stări fiziologice şi psiho-logice dezagreabile,
o nelinişte deseori insuportabilă.
Starea de frustraţie exprimă aşadar tensiunea nervoasă, afectivă, trăită în
forme şi grade de intensitate diferite, în funcţie de măsura conştientizării gravităţii

51
pericolului, real sau imaginar, care va determina şi sentimental deposedării, al
privării nejustificate de un drept. Starea de frustrare poate fi măsurată direct (prin
indicele de toleranţă la frustrare) sau indirect (prin măsurarea indicilor fiziologici:
pulsul, reflexul psihogalvanic, ritmul respirator).
Situaţia frustrantă generează starea de frustraţie în organism, care, la rândul
ei determină un anumit mod de reorganizare a comportamentului.
Reacţiile la frustrare sunt variate (agresiunea, regresia, fixaţia, forţa
răspunsului crescut sau diminuat), în funcţie de: natura agentului frustrant,
personaliatea subiectului frustrat, rezistenţa la frustrare, starea funcţională a
organismului în momentul frustrării, particularităţi psihofiziologice.
Există o gamă foarte largă a gradelor de frustrare care diversifică formele de
trăire internă şi de manifestare comportamentală la frustraţie: de la frustrarea
uşoară şi pasageră, inerentă oricărei forme de activitate, care reprezintă o condiţie a
dezvoltării psihice generale, a maturizării bio-psiho-sociale, până la cazurile
individuale în care sentimentele de frustraţie se stabilizează devenind deosebit de
complexe şi de intense, fiind gata de a se constitui în dominante ale personalităţii
cu rol perturbator în activitatea persoanei.
Fenomen general uman, frustraţia se plasează în centrul problematicii
umane, a problemei educaţiei, a formării şi integrării etico-sociale a personalităţii.
Studiul acestui fenomen contribuie la elucidarea numeroaselor probleme ridicate
de diferitele ramuri ale ştiinţei despre om.
Dintre acestea, pe un prim plan se situează problema rezistenţei la stresurile
cotidiene şi învingerea privaţiunilor şi contradicţiilor pe care omul le întâmpină, în
mod current, în cursul dezvoltării sale.
Fenomenul frustraţiei, în lumea umană, implică, după părerea lui V. Pavelcu
(1999, p.263), ,,un raport social şi conştient între ceea ce ni se cuvine şi ceea ce
datorăm noi, între drept şi obligaţie. Putem vorbi de frustraţie numai în cazul în
care ne simţim deposedaţi de un drept. Această deposedare creează o reacţie
firească în sensul de restabilire a dreptului respective cu ajutorul acţiunii de
revendicare, de luptă, care nu înseamnă negreşit agresiune. Privit în felul acesta,

52
fenomenul frustraţiei se ridică pe un plan specific uman şi social, cu înţeles de
contradicţie între a dori şi a trebui, trebuinţă şi normă”.
Atunci când frustrarea nu capătă proporţii excesive, producându-se în limite
normale, ea constitue un factor natural deosebit de important pentru dezvoltarea
armonioasă a personalităţii (pentru formarea independenţei, a iniţiativei în
raporturile cu semenii, a trăsăturilor moral-volitive de caracter).
Când frustrarea devine, însă, un fenomen nociv, ca rezultat al depăşirii
anumitor limite de intensitate şi durată, ea sporeşte dificultăţile integrării psiho-
socio-profesionale, ameninţând echilibrul global al personalităţii.
3.2. Teorii ale frustrării
Diferitele modalităţi de interpretare şi explicaţie a frustraţiei pot fi grupate în
două mari clase:
A) cele behavioriste, în cadrul cărora ne vom opri asupra orientărilor
pozitiviste, adică acele interpretări care restrâng schema de explicaţie a frustraţiei
la studiul manifestărilor exterioare ale conduitei, după schema ,,S-R” (stimul-
reacţie);
B) concepţiile biologiste, care aşează pe un prim plan motivaţia inconştientă,
instinctuală. Pe lângă acestea, o analiză a frustraţiei şi în lumina concepţiilor;
C) psiho-sociale ale personalităţii, va contribui la întregirea complexului
tablou psihologic al fenomenului de frustraţie (T. Rudică, 1979, p.74).

A) Interpretările behavioriste
Aşa după cum remarca K. Lawson (1956), punctual de vedere behaviorist
,,alterează problema frustraţiei” făcând din ea o pseudo-pro-blemă. Înţelegerea
fenomenului de frustraţie este redusă la analiza reacţiilor comportamentale produse
sub acţiunea unui agent frustrant; în felul acesta, fenomenul frustraţiei este golit de
conţinutul său psihologic, de ceea ce formează însăşi specificitatea sa.
Sub influenţa concepţiei behavioriste, unii cercetătorii ai frustraţiei (cum ar
fi, de exemplu, J. Dollard, L. Doob, O. Mowrer, R. Sears) au exagerat rolul
,,situaţiei frustrante”, al ,,răspunsurilor comportamentale “ la frustrare, susţinând

53
existenţa unei legături mecanice directe între agentul frustrant şi reacţia de răspuns
a subiectului frustrat: cunoaşterea stimulului trebuie să ducă la prevederea reacţiei
care îi va urma, sau dacă reacţia este cunoscută, trebuie în mod implicit identificat
stimulul (conform postulatului lui J. Watson). Aceşti cercetători interpretează, prin
urmare, frustraţia mai mult ca reacţie, având în vedere doar acţiunile şi mişcările
executate de către subiectul frustrate, fără a lua în considerare faptul că aceleaşi
acţiuni şi mişcări, în sens psihologic, pot avea semnificaţii diferite (la diferiţi
oameni, sau chiar la acelaşi om, în condiţii şi împrejurări deosebite).
Nu putem fi de accord cu aceste concepţii care, sub influenţa
behaviorismului, simplifică analiza psihologică a fenomenului de frustraţie,
reducând-o la o interpretare mecanicistă, minimalizatoare a rolului factorilor
interni, de personalitate. Dintre aceste concepţii menţionăm:
1) teoria ,,fixistă” a frustraţiei (N. Maier), care ne prezintă frustraţia ca o
conduită neândreptată spre un scop, caracterizată prin trăsături de ,,rigiditate” şi
,,nematuritate”;
2) concepţia ,,frustraţie-regresiune” a lui Barker, Dembo şi Lewin;
3) teoria ,,frustraţie-agresiune”, prin care J. Dollard şi colaboratorii săi
încearcă să demonstreze relaţia necesară dintre cele două.
1) Teoria ,,fixistă” a frustraţiei
Punând în discuţie prima concepţie, este evident faptul că pentru N.Maier,
conduita animalului sau a omului depinde de doi potenţiali: unul care include
,,registrul conduitei”, determinat de ereditate, de condiţiile de dezvoltare, de
experienţa de viaţă, şi altul care este constituit din ,,procesele şi mecanismele de
selecţie”.
Acestea din urmă se subîmpart în: mecanisme care acţionează într-o
activitate motivată şi mecanisme care apar la frustraţie.
În timp ce conduita motivată şi orientată se distinge, arată N. Maier, prin
variabilitate, constructivitate sau maturitate şi prin exerciţii de libertate a alegerii,
conduita neîndreptată spre un scop, caracteristică pentru frustraţie, se remarcă prin
trăsături de distructivism, rigiditate şi nematuritate.

54
 N. Maier caută, în felul acesta, să ridice fenomenul de frustraţie la rangul
unor fenomene logice, care apar cu necessitate în activitatea vitală a organismului
şi personalităţii: când organismul se află în situaţia unei probleme insolubile, din
care nu poate scăpa, el dezvoltă un comportament ,,fixat” (o reacţie stereotipă,
rigidă şi conservatoare), extreme de persistent, care prezintă tendinţa de a se
produce mereu în aceeaşi formă în noile situaţii, devenind, în felul acesta, lipsit de
sens sau chiar periculos.
2) Concepţia ,,frustraţie-regresiune”
Dacă pentru N. Maier trăsătura caracteristică a frustraţiei o reprezintă fixaţia,
lipsa de finalitate raţională, pentru Barker, Dembo, Lewin ,,regresia” constitue
reacţia tipică a frustraţiei. Ei înţeleg regresiunea ca o coborâre, sub influenţa
agentului frustrant, a ,,nivelului” activităţii, până la blocarea acesteia şi reapariţia
unei deprinderi anterioare părăsite (adică reîntoarcerea la unele forme de conduită
primitive, infantile).
3) Concepţia ,,frustraţie-agresiune”
Aceeaşi orientare behavioristă, de esenţă mecanicistă, dovedesc Dollard,
Miller, Mowrer, Sears, Doob, atunci când îşi propun să demonstreze experimental
relaţia necesară dintre frustraţie şi agresiune. Potrivit acestei concepţii, ori de câte
ori un obstacol contrariază realizarea unei dorinţe, trebuie să aibă loc un act de
agresiune împotriva obstacolului respective şi invers: oriunde apare un act de
agresiune, trebuie să găsim în mod necesar şi antecedentul ei, frustraţia. Ipoteza că
agresiunea este consecinţa unei frustrări este destul de veche, prima formulare mai
sistematică realizând-o S. Freud.
În formularea ei modernă, teoria ,,frustraţie-agresiune” poate fi redusă la
următoarele puncte esenţiale:
- frustraţia tinde să provoace o agresiune directă contra sursei frustrării;
- actul agresiv direct poate fi inhibit;
- auto-agresiune;
- orice act de agresiune constitue, într-un anumit grad, un catharsis.
B) Interpretări biologiste

55
 Ca o reacţie împotriva concepţiilor behavioriste tradiţionale, care
minimalizau rolul proceselor şi al determinărilor interne, unii psihologi au
absolutizat factorilor interni, subiectivi, în dezvoltarea psihicului omului.
Desigur, acceptarea acestei interpretări biologiste, care desconsideră rolul
influenţelor externe în determinarea les a ,,nevoilor biologice”, în primul rând
sexuale.
Aşezând la baza doctrinei sale lupta activităţii psihice (subliniind, în schimb,
rolul factorilor pulsionali, instinctuali), implică prudenţă. Dintr-o astfel de
perspectivă, fenomenul frustraţiei apare mai mult ca un întreg structural ce se
desfăşoară automat, după o dinamică auto-reglatoare, deci ca un fenomen care nu
s-ar explica prin interacţiunea organism-mediu, om-societate.
S. Freud susţine ideea conform căreia omul ar fi condamnat la o permanentă
frustrare, deoarece lupta între cele două instanţe extreme, Id şi Superego, nu este
niciodată pe deplin conciliabilă; această luptă este plină, prin urmare, de frustrare.
Pe parcursul dezvoltării sale psihice şi în timpul vieţii sale adulte, omul – consideră
S. Freud – este supus frecvent frustrărilor şi conflictelor, deoarece organismul
caută, conform ,,principiului plăcerii”, să îşi satisfacă pe orice cale pulsiunile.
Cea de-a doua topică psihică, elaborată de S. Freud după 1920, cuprinde trei
instanţe care acţionează, în general, divergent şi dezorganizat creând, astfel,
condiţiile apariţiei fenomenului de conflict şi implicit a celui de frustraţie.
Prin urmare, ciocnirea dintre activitatea Sinelui (care tinde spre satisfacerea
instinctelor, tendinţelor refulate) şi Supraeul-lui (care urmăreşte ,,principiul
datoriei”, respectarea normelor social-morale) duce adesea la conflict şi la
frustraţie, întrucât satisfacerea unora se face în detrimentrul celorlalte.
Ceea ce în teoria frustraţiei este desemnat, în mod obişnuit, prin termenul
de ,,situaţie frustrantă”, în termenii doctrinei freudiste semnifică conflictul
intrapsihic între pulsiunile vieţii (Libido) şi cele ale morţii (Thanatos), între
instanţe personificate (Sine, Supraeu, Eu), aflate într-o permanentă dispută, mai
mult sau mai puţin accentuată, a cărei soluţionare deplină nu are loc niciodată.

56
 În concepţia discipolilor lui S. Freud, a reformiştilor doctrinei freudiste,
frustraţia apare nu atât ca rezultat al unor conflicte interioare inerente unei structuri
dinamice contradictorii (Sine şi Supraeu, Eros şi Thanatos), cât mai ales ca
provenind din conflictele specifice între individul pulsional şi exigenţele mediului
social.
K. Horney, de pildă, reclamă un mod dialectic de gândire şi o abordare
sociologică (în locul celei instinctuale-biologice, promovate de S. Freud).
Conflictul este, după K. Horney, inevitabil deoarece satisfacerea deplină a
acestor tendinţe implică riscul disputei cu semenii şi izbirea de prohibiţiile legale,
sociale şi morale; din acest conflict rezultă anxietate, ostilitate, reacţii nevrotice.
Stilul de viaţă modern ,,cu contradicţiile sale sociale obiective (între competiţie
şi ,,nevoia de dragoste”, între libertăţile preconizate şi limitările concrete)
generează frustrările şi resimţirea, în plan intern, a contradicţiilor subiective ale
idealurilor.
Ca şi K. Horney, H. Sullivan pune în centrul motivaţiei umane ,,nevoia
înnăscută de securitate” şi cea de satisfacţie, care nu pot fi, însă, atinse decât în
cadrul ,,relaţiilor interpersonale ” pe căi aprobate de societate (în caz contrar,
sporeşte tensiunea psihosomatică, apărând starea de discomfort, anxietate si
sentimentul de frustraţie).
După E. Fromm, omul occidental de azi este, prin excelenţă, o fiinţă
nefericită, frustrată-aceasta datorită incompatibilităţii dintre principiile practice
promovate de societatea capitalistă (egoismul, competiţia) şi principiul dragostei
(care reprezintă singurul răspuns sănătos şi satisfăcător la problemele existenţei
umane).
W. Bion, ca şi G. Murphy, încearcă să reconsidere problema frustraţiei şi a
competiţiei. În timp ce pentru primul starea de frustraţie poate fi modificată fie prin
vise, procese de reprezentare şi conceptualizare (care au rolul de a-l îndepărta pe
individ de sursele frustrării), pentru cel de-al doilea, mecanismele de apărare
descrise de S. Freud reprezintă doar un system primar de satisfacere a trebuinţelor
frustrante; la un nivel secundar de evaluare găsim ,,iubirea de sine” şi ,,vanitatea”,

57
iar la un nivel ,,terţiar” întâlnim redefinirea Eului prin mijloace ,,autiste”, care
constau în interpretarea deformată a realităţii, în conformitate cu dorinţele noastre.
C) Interpretări psiho-sociale
Direcţia psihologistă
Sub influenţa doctrinei psihanalitice, o serie de concepţii psihologice
apusene asupra personalităţii pun accentul, în analiza dinamicii acesteia, pe rolul
determinant al motivaţiei pur psihologice, găsind sursa fenomenelor de frustraţie şi
conflict în, determinările interioare, proprii aparatului psihic.
Astfel, frustraţia şi conflictul sunt legate în sistemul lui G. Allport, în primul
rând, de activitatea instanţei ,,proprium-ului”care niciodată nu va putea să-şi
realizeze integral dezideratul său suprem: impunerea sistemului axiologic personal.
La K. Lewin, ca şi la G. Allport, frustraţia este plasată în interiorul
persoanei, unde sunt găsite, de altfel, sursa şi terenul de desfăşurare a frustraţiei,
precum şi mecanismele ei de rezolvare, considerate pur psihologice. Fenomenele
de frustraţie şi conflict sunt legate de conceptual de trebuinţă, care reprezintă
elementul dinamizator al persoanei.
H. Murray leagă şi el fenomenele de frustraţie, în primul rând, de conflictele
intrapersonale şi forţele intrapsihice (cum ar fi: pulsiunile, procesele dominante,
tendinţele direcţionale ale individului), considerând personalitatea ca o formă
organizatoare şi integratoare a persoanei. Fenomenele de frustraţie apar ca inerente
lumii interioare a subiectului şi desemnează acea creştere a tensiunii produsă ca
rezultat fie al lipsei cuantumului de energie necesar pentru integrarea
corespunzătoare a dominantelor, fie ca urmare a efortului depus în vederea
restaurării echilibrului, perturbă datorită contrarierii tendinţelor personalităţii de
către stimuli din mediul extern.

Direcţia bio-psiho-socială şi culturală

Din perspective acestei concepţii fenomenul de frustraţie are o condiţionare
multiplă: ca orice alt fenomen psihic, el se produce şi se dezvoltă în relaţiile
persoanei cu ambianţa socială şi naturală, în procesul activităţii umane, neputând fi

58
explicat altfel decât pe baza acestor relaţii (organism-mediu, om-societate,
subiectiv-obiectiv) şi a atitudinilor omului faţă de muncă, societate şi faţă de sine
însuşi.
În opinia lui D. Uznazde, fenomenele de frustraţie şi conflictau rolul de a
facilita realizarea proceselor de obiectivare; obstacolele şi privaţiunile întâlnite
impugn modificarea de către persoană a vechilor disponibilităţi devenite
inadecvate, reorientarea acestora în vederea depăşirii disponibilităţilor impulsive şi
elaborarea unui nou montaj capabil să reorienteze acţiunile conform exigenţelor
realităţii.
În concluzie, putem spune că nu există fenomene de frustraţie în sine,
autonome, rupte de realitatea exterioară şi de personalitatea umană. Prin urmare,
frustrarea este determinată de o constelaţie de variabile: situaţionale, organismice,
motivaţionale, temperamentale etc.
Înţelegerea şi interpretarea ştiinţifică a acestui fenomen implică, aşadar,
considerarea lui ca un ansamblu unitar de situaţii şi relaţii sociale concrete, de
aspecte psihologice diferite şi de moduri individuale de manifestare faţă de agenţii
frustranţi.

3.3 Situaţiile frustrante şi tipurile de conduită

Unii psihologi ca H. Kendler, G. Donald, Anna Freud consideră, punând

accent pe natura obstacolului frustrant, că există trei mari surse de frustrare: mediul
fizic, mediul social şi personalitatea subiectului frustrate. Conform opiniei lui T.
Rudică, primele două surse formează categoria frustrărilor externe, iar ultima
alcătuieşte clasa frustrărilor interne.

59
 În prima categorie intră o gamă foarte diversă de situaţii, de obstacole şi
ameninţări, de la cele simple ale mediului fizic, cu effect mai mult material, până la
cele complexe, ale mediului social, care determină tulburări affective sau, uneori,
chiar o traumatizare a Eului. Această categorie poate fi ilustrată prin următoarele
situaţii: absenţa obiectului sau a mijlocului necesar satisfacerii unei nevoi/realizării
unei activităţi, lipsa unei ambianţe agreabile (pentru persoana obişnuită cu
aceasta), pierderile, calomniile, rivalităţile, discrepanţa dintre posibilităţile noastre
şi solicitări.
În categoria ,,frustrărilor interne” sunt incluse barierele fizice şi psihice:
infirmităţi, răni, boli, timiditatea excesivă, sentimentele de
inferioritate/superioritate, succeptibilitatea, teama exagerată.
Sursele frustraţiei caracterizează aşadar acele sitaţii în care nu a fost
realizată concordanţa între persoană şi ambianţă, între interesele individuale şi cele
ale societăţii, în care viaţa psihică interioară şi-a pierdut caracterul unui ansamblu
armonios, fiind sfâşiată de motive divergente.
Fenomenul frustraţiei este strâns legat mai ales de gradul flexibilităţii
persoanei în găsirea răspunsurilor la solicitările multiple şi adesea contrariante ale
mediului, grad care constitue şi măsura adaptabilităţii sale.
În ceea ce priveşte modalităţile de reacţie la frustrare, S. Rosenzweig ia în
considerare următoarele trei criterii: economia trebuinţelor frustrate; sinceritatea
răspunsurilor; caracterul, mai mult sau mai puţin adecvat, al răspunsurilor.
După primul criteriu, reacţiile la frustrare pot fi: reacţii de apărare a Eului;
reacţii de persistenţă a trebuinţei; reacţii care exprimă dominanţa, persistenţa
obstacolului.
Din punctul de vedere al sincerităţii, diferitele reacţii la frustrare se situează
între cele două extreme: reacţii directe şi reacţii indirecte, sub formă de simbol şi
fabulaţie.
Referitor la caracterul, mai mult sau mai puţin adecvat, al reacţiilor la
frustrare, avem – după S.Rosenzweig – răspuns adaptativ atunci când individul

60
stăruie progresiv în direcţia realizării scopului şi răspuns neadaptativ când
comportamentul se repetă, nefiind justificat de condiţiile existente.
T. Rudică (1979, p.137) grupează diversitatea formelor de conduită la
frustrare în două categorii:
1. reacţii predominant afective, cvasi-biologice şi subiective, în care
întâlnim, din partea subiectului frustrate, fie o tendinţă activă de a domina agentul
frustrant prin înfrângerea lui, fie o tendinţă defensivă, de a se retrage, de a se
refugia din faţa realităţii şi chiar de a se autoînvinui. Primul tip de reacţii le
corespund trăiri emoţionale ca accese de mânie, furie, impulsivitate, iritabilitate
(privaţiunea este apreciată ca arbitrară, nejustă, răuvoitoare); celui de al doilea tip
de reacţii le corespund frica, tristeţea, remuşcarea.
2. reacţii predominant intelectuale şi obiective care se întemeiază pe un mod
adecvat de interpretare a situaţiei frustrante (privaţiunea este apreciată ca
rezonabil). Persoana frustrată apreciază că în contextul situaţiei concrete
respective, obţinerea satisfacţiei, dorinţei, sau nu este posibilă, datorită unor motive
obiective, sau nu are dreptul la ea.
Cu cât gradul de ameninţare presupus de frustrare este mai mare, anxietatea
şi deprimarea mai accentuate, iar sentimental propriei incapacităţi mai viu, cu atât
consecinţele psihologice sunt mai evidente: procesele adaptative devin mai
primitive, posibilităţile de a aprecia realist situaţia, de a-şi valorifica experienţa
proprie şi de a utilize o nouă strategie de răspuns, mai slabe; ca urmare, tendinţa
spre rigiditate a răspunsurilor, spre a persevere cu un răspuns care nu se dovedeşte
adecvat situaţiei, devine o particularitate caracteristică comportamentului celui
frustrat.
În concluzie, plecând de la formula cunoscută: R= f(P↔S), distingem trei
perspective în analiza fenomenului de frustraţie:
1.putem prevedea conduita de frustraţie, pe baza cunoaşterii structurii
personalităţii şi a situaţiei obiective de frustrare;
2.putem diagnostica personalitatea celui frustrate pe baza cunoaşterii conduitei
şi a situaţiei frustrante;3)

61
 3.putem discerne modul cum se reflectă situaţia contrariantă în conştiinţa
subiectului, pornind de la analiza conduitei în situaţii de frustrare şi a structurii
personalităţii celui frustrate. În lucrarea noastră ne vom opri asupra ultimei
perspective.

Cap. IV - Anxietatea
4.1. Conceptul de anxietate
Anxietatea reprezintă unul din fenomenele emoţionale frecvente ale
existenţei, un aspect normal al experienţei individuale, un însoţitor al umanului cu
valenţe reglatorii. Accepţiunea comună a termenului se referă la o experienţă cu iz
de nesiguranţă, agitaţie, frică, spaimă neconfortantă din punct de vedere
psihologic.

62
 Termenul de anxietate (germ. Angst) a fost introdus în psihologie de S.
Freud când a descries nevroza anxioasă ca un sindrom distinct de neurastenie
(1895), dar a fost acceptat propriu-zis la mai mult de 40 de ani după aceea.
În primele sale formulări, S. Freud a considerat anxietatea drept o consecinţă
a tensiunilor sexuale reprimate (libido); el face distincţia între anxietatea obiectivă
şi anxietatea nevrotică în funcţie de sursa generatoare de pericole (impulsuri
interne sau lumea externă). Ulterior, S. Freud a înlocuit această noţiune cu un
concept mai larg, anxietatea fiind un indicator al unui semnal de pericol.
În decursul anilor, au fost aduse o serie de modificări şi completări privind
abordarea anxietăţii.
Unii autori consideră anxietatea drept o stare psiho-fiziologică ce se înscrie
în mod firesc în sfera vieţii umane (A. Manus, 1998, p.57). Astfel, anxietatea se
poate constata în toate etapele maturizării copilului, după toate evenimentele cu
caracter de noutate care apar de-a lungul vieţii. Anxietatea este starea care permite
anticiparea unui eveniment aşteptat, instalând starea de vigilenţă. Ea participă
aşadar la funcţionarea mecanismelor de apărare.
Anxietatea poate avea însă şi un character patologic, fie prin durata sa, fie
prin incapacitatea de a favoriza adaptările sau dimpotrivă, prin capacitatea de a le
stânjeni, fie prin faptul că nu depinde de evenimentele exterioare, devenind astfel
un fenomen inutil. Anxietatea poate deveni simptomatică la orice vârstă când
previne sau limitează comportamentul adaptativ.
Prin urmare, anxietatea are grade diferite de profunzime (U. Şchiopu, 1997,
p. 73). Când este prezentă într-o proporţie mai redusă, ca stare generalizată, de
fond, poate fi considerată fenomen normal, cu valenţe motivaţionale şi chiar cu rol
declanşator al creativităţii; când este mai accentuată şi mai profundă devine
simptom al tulburărilor psihice.
Spielberger (1966) face distincţia între anxietatea ca trăsătură caracteristică
(predispoziţia de a reacţiona anxios) şi anxietatea ca stare (anxietatea trăită într-o
situaţie dată).

63
 Predispoziţia spre anxietate poate fi considerată ca trăsătură de personalitate
ce influenţează reacţia la stres. Totodată, trăsăturile individuale în această
predispoziţie la anxietate vor duce la reacţii diferite în condiţii de stres.
Anxietatea are deci un statut biconceptual, incluzând ceea ce denumim
anxietate ca trăsătură nevrotică sau cronică şi ceea ce numim anxietate ca stare
obiectivă situaţională. Anxietatea ca trăsătură are caracteristica de predispoziţie
(predispoziţia de a fi anxios, adică deosebirile dintre indivizi pe linia acestei
trăsături la nivelul personalităţii lor). Acest tip de anxietate este în primul rând, o
funcţie a experienţei trecute şi are un caracter interiorizat, intrapsihic, în timp ce
anxietatea ca stare este situaţională şi în natură, este în mod direct o funcţie a
conduitelor stresante şi are o caracteristică de coprezenţă.
R. Cattell consideră că anxietatea provine dintr-o deprivare, ameninţare a
unei satisfacţii anticipate, atunci când ameninţarea nu poartă în sine o certitudine
cognitivă completă.
În prezent, constructul de anxietate vizează numeroase aspecte pentru
psihologi. Absenţa unui punct de vedere comun asupra anxietăţii se datorează pe
de o parte, diverselor orientări ale teoriilor şi pe de altă parte, complexităţii
fenomenului. Prin urmare, a da o definiţie exactă anxietăţii implică o dificultate
imensă, principalul motiv fiind că, în calitate de construct ipotetic, anxietatea a fost
definită operaţional la foarte multe niveluri şi după diverse criterii.
În lucrările care au încercat să explice această noţiune apare o concluzie
comună: anxietatea are caracteristici multiple, şase dintre acestea fiind definitorii
(C. Pokay, B. Allen, Personality Theory and Applications, 1986). Aceste
caracteristici nu sunt prezente la toţi indivizii în acelaşi timp, mai mult, ele sunt
diferite de la o persoană la alta.
O primă caracteristică a anxietăţii este faptul că apare ca o experienţă
emoţională, implicând sentimente de o natură generalizată.
În al doilea rând, această experienţă emoţională este neplăcută, anxietatea
intensă fiind unul dintre cele mai chinuitoare efecte; pacientul trăieşte o stare de

64
alarmă, panică, groază, teroare care implică chiar dezastrul personal, colapsul sau
moartea.
În al treilea rând, anxietatea este îndreptată spre viitor. Există o serie de
manifestări cognitive care ilustreză credinţa că ceva teribil se va petrece în viitorul
apropiat.
A patra caracteristică a anxietăţii se referă la faptul că nu există o ameninţare
recunoscută sau rezonabilă. Reacţia emoţională de proporţii se produce astfel la
orice stimul care poate apărea, anxietatea neavând un obiect bine precizat.
Anxietatea este astfel liberă, plutind în aer (freefloating) fără o ţintă clară.
În al cincilea rând, anxietatea este acompaniată de un discomfort subiectiv
care se exprimă în stări de nelinişte şi tensiune. Persoana este incapabilă de a se
relaxa sau de a se linişti fără a simţi neastâmpăr şi nervozitate.
O a şasea caracteristică a anxietăţii vizează faptul că aceasta este însoţită de
modificări la nivel fiziologic datorate dezechilibrului sistemului nervos vegetative
cu predominanţa simpaticului. La nivel corporal, în mod manifest, creşte ritmul
cardiac, creşte frecvenţa respiraţiei, tensiunea arterială, apare senzaţia de gură
uscată, de rău şi vomă, uneori diaree, micţiuni frecvente.
Pe termen lung, în condiţia nerezolvării problemelor de anxietate, a
cronicizării acestora, modificările la nivel fiziologic vor determina tulburări
psihosomatice care vor complica starea pacientului.
Problematica anxietăţii a fost studiată din perspectiva unor abordări teoretice
majore ca: teoriile psihanalitice, abordarea comportamentală, abordarea umanist-
existenţialistă şi teoriile cognitive.
În încercarea de a răspunde la întrebarea ce este anxietatea şi de a lămuri
etiologia şi principalele mecanisme de producere a anxietăţii, ne propunem să
realizăm o prezentare a acestor teorii.

4.2. Teorii ale anxietăţii

A. Teorii psihanalitice

65
 Tema centrală a teoriilor psihanalitice postulează faptul că efectele, ideile şi
comportamentul constitue o expresie a sublimării pulsiunilor (dar mai ales a
reprimării lor), fenomen prin care omul se apără în faţa standardelor sale morale şi
se adaptează exigenţelor realităţii externe (G. Ionescu, 1999, p. 235).
Numeroase şcoli încearcă să explice geneza anxietăţii prin prisma poziţiilor
lor doctrinale.
Analizele lui S. Freud, promotorul şcolii psihanalitice, privind acest
fenomen se derulează cunoscând două etape importante, cu conotaţii conceptuale
relativ diferite.
Într-o primă etapă, S. Freud consideră anxietatea ca pe o consecinţă a
refulării impulsurilor sexuale. Dacă energia sexuală este împiedicată să se
descarce, în corp se va produce o tensiune fizică transformabilă în anxietate.
S. Freud formulează conceptual de anxietate nevrotică (1895); aceasta ar
rezulta din descărcarea libidoului, ca o consecinţă a tensiunilor sexuale reprimate.
Distincţia dintre anxietatea nevrotică şi cea obiectivă este realizată luând drept
criteriu sursa generatoare de pericole; ea poate fi situată în lumea externă sau în
impulsurile interne.
În a doua etapă (1924), S. Freud îşi lărgeşte punctul de vedere cu privire la
anxietate. Astfel, el consideră anxietatea ca pe un concept mai larg, aceasta fiind un
indicator al unui semn de pericol; anxietatea rezultă din frica generală de acele
impulsuri a căror descoperire sau transpunere în practică ar atrage un pericol
exterior. Această a doua interpretare se referă nu numai la impulsurile sexuale, ci şi
la cele de agresivitate. S. Freud nu se mai ocupă de refularea sau nerefularea
impulsurilor, ci doar de frica generată de acele impulsuri a căror transpunere în
practică ar implica un pericol exterior; el leagă acum anxietatea de conflictul dintre
Eu şi Sine (Ego şi Id), dintre realitatea şi instinct.
Prin urmare, anxietatea ar lua naştere pe baza conflictului inconştient dintre
impulsurile Eului şi Sinelui. Impulsurile, de obicei sexuale şi de agresiune, se luptă
să se exprime, dar Eul nu poate îngădui exprimarea lor deoarece se teme,

66
inconştient, că va urma pedeapsa. Din moment ce sursa anxietăţii este inconştientă,
persoana experimentează teamă şi perturbare fără şă ştie din ce cauză.
Fobiile specifice pot rezulta din utilizarea deplasării, ca mecanisme de
apărare pentru a evita confruntarea cu impulsurile neacceptate ale Sinelui.
Pacientul fobic îşi deplasează anxietatea de la impulsurile temute ale Sinelui la un
obiect sau situaţie care are o legătură simbolică cu acestea.C
Continuatorii lui S. Freud au adus o serie de modificări abordărilor sale.
Spre exemplu, M. Klein, pe baza acţiunilor copiilor, a emis ipoteza că
anxietatea îşi are originea în frica de moarte şi a descries două tipuri de anxietate:
persecutory şi depresivă. În anxietatea persecutory subiectul se simte atacat din
interior de obiectele malefice, dăunătoare; aceste fantasme pot să implice
reprezentări ale obiectului extern. Prin teamă sau proiecţie, furia orientată spre
exterior se întoarce împotriva subiectului şi provoacă sentimentul de persecutie.
Propriu anxietăţii depresive este faptul că este identificată de către subiect ca
venind din el, din propriile sale pulsiuni distructive.
H. Sullivan (1953) a descris anxietatea ca pe o stare intens neplăcută de
tensiune, datorată experimentării dezaprobării în relaţiile interpersonale.
El consideră că anxietatea rezultă din teama copilului de dezaprobarea
mamei. De asemenea, el descrie cum printr-o legătură empatică între copil şi
mamă, tensiunea şi anxietatea încearcă de mamă induce anxietate la copil.
K. Hornez (1937) consideră că ambele concepţii ale lui S. Freud pot fi
integrate; în consecinţă, anxietatea nu rezultă atât din frica generată de impulsurile
noastre, cât din frica generată de impulsurile refulate.
Din perspectiva autoarei, un individ poate fi mai anxios decât el că este sau
poate fi anxios fără a fi conştient de faptul acesta. Anxietatea se poate ascunde în
spatele unor senzaţii de indispoziţie fizică, se poate disimula în stări de teamă,
poate fi găsită la originea neputinţei şi ca factor provocator de inhibiţii.
După părerea autoarei, un individ poate fi mai anxios decât crede el că este
sau poate fi anxios fără a fi conştient de faptul acesta.

67
 K. Horney consideră că anxietatea este o teamă care, în esenţă, include un
factor subiectiv (K. Horney, 1996, p. 48). Acest factor subiectiv constă în trăirea
(experience) pe care individual o are în starea de anxietate; el are sentimental unui
pericol mare, de neînlăturat, faţă de care se simte total neputincios. Pericolul este
generat sau amplificat de factori intrapsihici, senzaţia de neputinţă fiind
condiţionată de atitudinea proprie.
În opinia lui K. Horney, impulsurile de ostilitate de orice fel constitue
principala sursă din care izvorăşte anxietatea nevrotică. Procesele determinate de
ostilitatea refulată au drept rezultat anxietatea. De fapt, refularea generează exact
starea care este caracteristică pentru anxietate: un sentiment de neputinţă faţă de
ceea ce este resimţit ca un pericol uriaş şi imminent care ameninţă din afară.
Autoarea defineşte şi conceptual de anxietate fundamentală (basic anxiety) care stă
la baza tuturor relaţiilor cu oamenii.
Anxietatea fundamentală este anxietatea generală cu privire la lume şi poate
fi descrisă ca senzaţia de a fi mic, insignifiant, abandonat, periclitat într-o lume
care se arată plină de abuzuri, înşelăciune, umilinţă, trădare şi invidie. (K. Horney,
Personalitatea nevrotică a epocii noastre, 1996) Ea are implicaţii precise în
atitudinea individului faţă de sine şi faţă de ceilalţi. Aceasta înseamnă izolare
emoţională, cu atât mai greu de suportat cu cât ea coincide cu un sentiment de
slăbiciune intrinsecă a Eului. În faţa anxietăţii, individual încearcă să se protejeze
prin patru mecanisme de protecţie: afecţiunea, supunerea, puterea, retragerea.
Ideile promovate de autoare sunt de actualitate, găsindu-şi aplicabilitatea şi
în prezent. Influenţele socialului constitue un factor important atât în producerea,
cât şi în menţinerea anxietăţii. Datele statistice curente susţin idea autoarei
conform căreia societatea este generatoare de un număr mare de anxietăţi.

B. Perspectiva existenţialistă
Psihologia umanistă existenţialistă consideră omul ca fiind unic în felul său,
o entitate sui-generis, o valoare incomensurabilă ce trebuie percepută ca atare,
accentul punându-se pe autodeterminarea personalităţii, pe construirea propriului

68
destin, pe creativitate, spontaneitate şi autenticitatea fiinţei umane. În concepţia
existenţialistă nu există boală psihică, ci numai situaţii problematice şi impasuri
existenţiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenţei ca urmare a scăderii şi
reprimării potenţialului uman. Impasul existenţial este considerat un fenomen
ontologic, iar nevroza expresia disperării existenţiale.
Ca atare, anxietatea, teama, panica şi sentimentul de culpabilitate apar
datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiţiei umane,
fapt care duce la depersonalizarea şi apatie, la situaţii limită ce determină o
existenţă umană alienată, absurdă, izolată şi lipsită de sens.
În concepţia existenţialiştilor, anxietatea este considerată a fi pozitivă
deoarece prin intermediul ei individual conştientizează faptul că existenţa este
limitată şi prin urmare, el este singurul responsabil de scopul şi direcţia propriei
vieţi. Metaforic vorbind, anxietatea este văzută ca rampă de lansare spre conturarea
şi căutarea unei noi vieţi, a unui nou modus vivendi (I. Mitrofan, 2000, p. 34).
Acest modus vivendi este modul de viaţă autentic, responsabil, care
înseamnă o informare corectă, realistă şi o schimbare în conformitate cu valorile
recunoscute, înseamnă o dezvoltare reflexivă şi nu o atitudine impulsivă.
Unul dintre reprezentanţii orientării existenţialiste, R. May, consideră că
anxietatea poate avea atât un rol pozitiv, cât şi un rol negative.
Anxietatea este pozitivă atunci când subiectul înfruntă situaţiile de viaţă care
îl fac anxios, când se aruncă în luptă pentru a deschide posibilităţile vieţii. Pe de
altă parte, anxietatea este negativă când subiectulevită aceste posibilităţi,
mulţumindu-se să trăiască limitat şi resemnat.
Anxietatea nevrotică nu este altceva decât blocarea sau îngustarea
conştientizării, iar când această stare se prelungeşte, ea generează sentimente de
apatie şi depersonalizare.
Anxietatea poate fi înţeleasă şi ca pierderea sentimentului Eului în raport cu
realitatea obiectivă. Ea se instalează pentru că lumea valorilor cu care persoana se
identifică este ameninţată; de aceea boala (anxietatea, tulburarea nevrotică)

69
constitue o modalitate dezadaptativă prin care oamenii încearcă să-şi conserve Eul
ameninţat.
R. May consideră că societatea modernă a creat la tineri o vulnerabilitate
deosebită faţă de anxietate. Atunci când valorile unei societăţi se află în confuzie şi
când de desfăşoară schimbări cu caracter traumatizant, datorită absenţei unui teren
interior solid, apare dezorientarea psihică şi stările acute sau cornice de anxietate.
Se observă din nou accentuarea factorului social şi a rolului său în declanşarea sau
menţinerea anxietăţii, idee care a stat la baza acestei lucrări.

C. Teoriile comportamentale (behavioriste)

Baza teoretică a orientării comportamentale îşi are originea în teoriile
învăţării care considerau că personalitatea umană funcţionează şi se structurează în
funcţie de stimuli exteriori, de situaţiile, rolurile şi interacţiunile sociale şi nu de
forţele psihice interne, abisale.
Nevroza este considerată un fenomen învăţat. Reacţiile, emoţiile şi
deprinderile dezadaptive au fost achiziţionate în cursul vieţii individului şi ele s-au
fixat deoarece au permis cândva subiectului să evite anumite experienţe
traumatizante. Ele tind să fie repetate nu numai în prezenţa stimulilor agresivi care
le-au generat, ci şi într-o serie de situaţii cu caracter similar.
Cercetările comportamentaliste asupra anxietăţii au început prin teoria
behavioristă a fobiilor realizată de J. Watson şi Reinăr (1920) care au demonstrate
că fobia poate apărea printr-un proces de condiţionare clasică.
Psihologii comportamentalişti susţin că anxietatea nu are la bază conflicte
inconştiente, ascunse, ci reprezintă doar o teamă condiţionată (I. Holdevici, 2000).
Fobiile se dezvoltă prin condiţionarea clasică atunci când, de exemplu, o
persoană învaţă să se teamă de un stimul neutru, întrucât este asociat cu un
eveniment dureros sau înfricoşător. O persoană poate învăţa, prin condiţionare
operantă, să-şi reducă teama condiţionată, evitând stimulul; răspunsul este
menţinut de consecinţele sale reîntăritoare.

70
 Unele fobii sau tulburări de stress posttraumatic se potrivesc destul de bine
modelului condiţionării evitării, în timp ce alte răspunsuri fobice pot fi învăţate
prin modelare comportamental-atitudinală sau imitare.
Nevroza devine în concepţia comportamentalistă o modalitate de reacţie
învăţată, instalarea nevrozelor la om fiind explicată prin legea întăririi negative (I.
Holdevici, 2000).
Perspectiva cognitivă privind generarea anxietăţii s-a dezvoltat în strânsă
legătură cu perspectiva comportamentală.
D.Teoriile cognitive
Promotorii acestor teorii ipostaziază factorii cognitive ca esenţiali în bolile
depresive, anxioase, în timp ce fenomenele afective sunt considerate ca secundare
şi derivate din aceste cogniţii distorsionate (G. Ionescu, 1999).
Din perspectiva teoriilor cognitive manifestările depresive şi anxioase sunt
consecinţe ale distorsiunii judecăţilor insului asupra evenimentelor şi situaţiilor
psihostresante.
Astfel, tulburările emoţionale provin din înţelegeri greşite sau din percepţii
exagerate; în cazul anxietăţii, subiectul supraevaluează semnificaţia pericolului
într-o conjunctură dată.
Ideea centrală a abordării cognitive privind tulburările emoţionale constă în
aceea că nu evenimentul în sine, ci expectaţiile individului în legătură cu acesta
sunt generatoare de simptome. Se subliniază astfel faptul că nu doar condiţiile
exterioare determină comportamentul oamenilor, un rol important revine şi
cogniţiilor referitoare la condiţiile exterioare. Într-o exprimare mai metaforică,
emoţiile care ne populează nu decurg direct din hazardul existenţei, ci sunt rodul
ideilor pe care ni le facem despre ceea ce ni se întâmplă.
În general, teoriile cognitive arată că anxietatea este menţinută de
interpretarea greşită sau disfuncţională a unei situaţii care conduce la perceperea
pericolului. Construcţiile negative ale individului cu privire la realitate sunt
postulate ca primă verigă în lanţul simptomelor (T. Beck, 1979).

71
 Anxietatea apare ca „o teamă nespecifică, fără legătură cu situaţiile externe
şi care nu este asociată cu comportamentul de evitare sistematică a anumitor
situaţii, cum se întâmplă în cazul fobiilor”. Interviurile realizate asupra unor
pacienţi suferind de anxietate au condus la concluzia că nu este vorba chiar de o
teamă fără obiect pentru că respectivii pacienţi percep mediul înconjurător ca fiind
ameninţător şi anxiogen. Anxietatea devine astfel un răspuns logic la o interpretare
eronată a realităţii.
A. Beck (1976) a arătat că anxietatea patologică are ca support
supraestimarea repetată a pericolului împreună cu una sau mai multe din
următoarele patru dimensiuni: supraestimarea şanselor ca evenimentul fricii să se
producă; supraestimarea severităţii evenimentelor; subestimarea abilităţilor proprii
de a face faţă; subestimarea posibilităţilor de a primi ajutor din partea celorlalţi.
Aceste dimensiuni ilustrează preocuparea persoanelor anxioase faţă de
pericol, preocupare care se manifestă prin intruziunea involuntară, continuă a
gândurilor automate, a imaginilor vizuale sau a afirmaţiilor verbale referitoare la
sine al căror conţinut implică un rău potenţial, fizic sau mental.
În cadrul modelelor cognitive ale tulburării anxioase se iau în considerare
două nivele diferite ale gândirii negative: gândurile şi imaginile negative; şi
afirmaţiile şi regulile cu character disfuncţional (I. Holdevici, 1998).
Gândurile negative apar automat când persoana trăieşte starea de anxietate;
aceste gânduri sau imagini nu sunt legate numai de situaţia externă, subiectul
interpretând greşit, într-un mod exagerat şi catastrofic, orice simptome fizice care
pot apărea.
Afirmaţiile şi regulile cu caracter disfuncţional reprezintă „seturi de atitudini
şi credinţe pe care le împărtăşeşc indivizii în legătură cu ei înşişi şi cu lumea
înconjurătoare şi care îi determină să aprecieze diverse situaţii într-un mod
negativ” (cf. I. Holdevici). Acestea s-au format în urma unor experienţe învăţate în
copilărie şi pot rămâne în stare latentă până vor fi activate de anumite evenimente
externe actuale, prezente în viaţa individului.

72
 Fiecare dintre abordările teoretice prezentate: psihanalitică, umanist-
existenţialistă, behavioristă şi cognitivă se referă la anumite variabile în explicarea
originilor şi manifestărilor anxietăţii şi, în consecinţă, ele sunt complementare.
Considerăm că cele patru puncte de vedere oferă o perspectivă eterogenă complexă
asupra fenomenului luat în considerare. Se impune în continuare şi o clasificare a
tulburărilor anxioase, esenţială în stabilirea unui diagnostic clinic al anxietăţii.
4.3. Aspecte diagnostice ale anxietăţii
Manualul Diagnostic şi Statistic al Asociaţiei Psihiatrilor Americani, DSM-
III-R, distinge următoarele tipuri de tulburări anxioase (sau nevroze anxioase şi
fobice):
- Panica: Panică cu agorafobie şi Panică fără agorafobie
Elementele esenţiale ale acestor tulburări sunt atacurile recurente de panică,
adică perioade distincte de frică sau discomfort intens, însoţite de cele mai multe
ori de simptome de agorafobie (frica de a se afla în situaţii sau locuri din care
scăparea este dificilă sau jenantă, sau în care ajutorul nu poate fi accesibil, în
eventualitatea unui atac de panică).
- Agorafobia fără istoric de panică (elementul esenţial este agorafobia fără un
istoric de panică; de regulă, persoana se teme să nu aibă un atac cu simptome
limitate, adică să nu dezvolte decât un simptom sau un mic număr de simptome).
- Fobia socială (frica persistentă de una sau de mai multe situaţii-situaţiile
fobice sociale-în care persoana este expusă unei posibile scrutări critice de către
alţii şi se teme că ar putea face ceva sau acţiona într-un mod care poate fi umilitor
sau jenant).
- Fobia simplă (frica persistentă de un stimul circumscris-obiect sau situaţie-
alta decât frica de a avea un atac de panică-ca în panică sau de umilire, ori
perplexitate în anumite situaţii sociale-ca în fobia socială).
- Tulburarea obsesivo-compulsivă (elementul esenţial îl constitue obsesiile sau
compulsiile sufficient de severe pentru a cauza o suferinţă marcată, a răpi timp, sau
a interfera semnificativ cu rutina normală a persoanei, cu activitatea profesională
ori activităţi sociale uzuale, sau relaţiile cu alţii).

73
 - Stresul posttraumatic (apariţia de simptome caracteristice, consecutive unui
eveniment dureros psihic care este în afara spaţiului experienţei umane
habituale/uzuale-adică în afara categoriei de experienţe comune, cum ar fi doliul
simplu, o maladie cronică, pierderi în afaceri, conflict marital).
-Anxietatea generalizată (anxietate şi preocupare-expectaţie aprehensivă-
iraţională sau excesivă referitoare la două sau mai multe circumstanţe de viaţă,
pentru o perioadă de şase luni sau mai mult, în timpulcăreia persoana nu a fost
supărată de aceste probleme decât foarte puţine zile).
- Tulburarea anxioasă FAS (tulburări cu anxietate sau evitare fobică remarcabilă
care nu sunt clasificabile ca tulburare anxioasă specifică sau ca tulburare de
adaptare cu dispoziţie anxioasă).

74
 Cap. V – Forme şi modalităţi de manifestare ale frustrării şi anxietăţii
în fenomenul şomajului

După cum am văzut, ocuparea unui loc de muncă oferă o serie de avantaje,
atât materiale, cât şi psihice:
- sursă financiară: în cele mai multe cazuri, remuneraţia muncii constitue
baza satisfacerii diverselor nevoi, a îndeplinirii diferitelor obligaţii;
- organizarea timpului: ocuparea unui loc de muncă permite o structurare a
activităţilor cotidiene (săptămânale, lnare, anuale), deşi ea este în cea mai mare
măsură impusă, şi nu liber aleasă;
- activitatea: o activitate impusă constitue o condiţie prealabilă a dezvoltării
unor calificări, proces capabil să ofere un sentiment de competenţă, atât
intelectuală, cât şi psihică, cu rol tonifiant;
- cooperarea: majoritatea sarcinilor profesionale nu pot fi îndeplinite fără a
coopera cu alte persoane; efectul principal îl reprezintă o mai bună socializare;
- recunoaşterea socială: contactele sociale cu sprijinul colegilor, precum şi a
altor grupuri de referinţă socială (chiar a societăţii în ansamblul său) figurează în
rândul posibilelor avantaje ale unei munci effectuate în conlucrare cu alte
persoane;
- dezvoltarea armonioasă a identităţii personale: dezvoltarea identităţii
personale şi a autorespectului se întemeiază în mare parte pe natura statutului
professional.
Prin urmare, munca nu este doar mijlocul de a-ţi câştiga existenţa, ci este şi
un mod de a te dezvolta şi identifica. În antiteză, şomerul poate oricând să-şi ocupe
timpul, dar el nu mai are un loc definit în societate.
Victimă a unei concedieri economice se consideră adesea şi victimă a unei
concedieri sociale. Teama şomaj bulversează comportamentele sociale ale
indivizilor şi atitudinea lor faţă de muncă. Asociind munca unei reprezentări
negative a viitorului, ea creează reflexe de îngrijorare, de introvertire, de protejare
a situaţiilor deja cucerite.

75
 Cercetările psihologice aduc suficiente dovezi că viaţa cotidiană poate
constitui o sursă de satisfacţii şi bucurii, dar şi de tensiuni şi conflicte; prilej de
manifestare a personalităţii, dar şi de închistări, suspiciuni şi retrageri ofensatoare,
ajungând până la fenomenul înstrăinării (cf. R. Răşcanu, S. Nuţ).
Creşterea şomajului de masă reprezintă vectorul evident şi principal al
sentimentului de nesiguranţă şi de vulnerabilitate care paralizează individul.
Simultan se găsesc în impas societatea (criza economică) şi individul (criza
subiectului).
Instalarea stării de ameninţare cu şomajul antrenează transformarea
impasului existenţial acut într-o stare cronică de inadaptare, frustrare, anxietate, cu
îngustarea orizontului, aspiraţiilor şi încrederii în sine. În măsura în care opoziţia
dintre forţele personalităţii şi implicaţiile complexe ale situaţiei de şomer nu
ajunge să se soluţioneze în favoarea individului, impasul existenţial se transformă
în blocare a energiei afective, împotmolindu-se în cercul vicios al sentimentului de
nereuşită, de înfrângere, de alienare, de faliment existenţial, dacă nu chiar de
catastrofă. Frustrarea, acompaniată adeseori de anxietate, apare ca un stres social
denaturant, detaşat de funcţia sa adaptativă socială.
Modul în care cei afectaţi trăiesc pe termen lung sau pe termen scurt şomajul
este determinat de experienţele lor de viaţă şi de tendinţele conflictuale specifice
personalităţii lor. Aceste dispoziţii de personalitate sunt cele care hotărăsc ce
anume va deveni tema situaţională traumatică centrală pentru un anumit şomer.
Experienţe traumatice timpurii, amprente ale socializării, fixaţii în dezvoltarea
personalităţii sunt factori care pot hotărî cum va fi trăită pierderea locului de
muncă.
Dacă din perspectiva definiţiei, trauma este înţeleasă ca reacţie de
discrepanţă vitală între factori situaţionali ameninţători şi posibilităţile de stăpânire
individuale, atunci trebuie luaţi în considerare anumiţi factori de socializare. Mulţi
dintre indivizi au învăţat să îşi definească sentimental de sine mai întâi în funcţie
de performanţele şcolare şi apoi de cele profesionale. Instanţele care reglează acest
sentiment de sine, imaginea ideală de sine sau Supraeul (în sensul prescriptive sau

76
moral judicativ) hotărăsc valoarea proprie a personalităţii în funcţie de
performanţele prestate, care capătă şi o recunoaştere exterioară.
Celui ce este socializat în aceste norme explicite şi implicite se înţelege că îi
va veni extraordinar de greu să reacţioneze la şomaj altfel decât cu o pierdere a
respectului de sine. Aşadar, cel afectat ar trebui să pună sub semnul întrebării
propria lui socializare. El trebuie să fie în stare să reia propriul process de învăţare
socializator şi să nu îşi mai definească propria valoare în funcţie de prestaţie
profesională, respective, de recunoaşterea socială.
Dacă el nu este în stare să realizeze această revizie a schiţei sale anterioare
de viaţă, atunci zdruncinarea traumatică a concepţiei de sine şi a lumii este
inevitabilă. Această zdruncinare poate prinde fie partea de înţelegere de sine, fie
partea de înţelegere de lume, fie ambele. Cel afectat se autoculpabilizează pentru
că nu a putut să evite presupusele erori care au condus la concedierea lui. Sau pune
la îndoială justeţea unei ordini a lumii în care o jumătate din oameni se
îmbolnăvesc din cauza suprasolicitării profesionale, iar ceilalţi de consecinţele
şomajului. El se autoînvinovăţeşte pentru propriile greşeli, propriile defecte. Se
plânge că nu mai reuşeşte să facă faţă normelor învăţate şi interiorizate. Adesea, el
îşi ascunde situaţia de şomaj faţă de prieteni şi cunoscuţi, ceea ce îl duce apoi la
izolare, singurătate şi depresie.
Prin urmare, şomajul constituie un eveniment stresant pentru majoritatea
indivizilor, ce ocupă un loc important în scara evenimentelor de viaţă a lui Holmes
şi Rahe. O literatură variată dinspre ştiinţele medicale, comportamentale şi sociale
subliniază o gamă largă de consecinţe sociale şi de sănătate datorate şomajului.
Aceste studii sunt mai degrabă înclinate să nu privească şomajul ca pe o experienţă
dramatică, ce depăşeşte întru totul capacitatea de ajustare a individului. Însă, toate
indică faptul că şomajul implică riscul unor probleme de sănătate, accentuarea
bolilor cronice sau latente, alterează paternurile uzuale ale comportamentului
prosanogen.
O trecere în revistă a literaturii de specialitate din anii 1930, realizată de
către Eisenberg şi Lazarsfeld în 1938, a scos în evidenţă existenţa a 112 lucrări din

77
Europa Centrală, U.K. şi S.U.A. Toate subliniau efectele negative asupra stării de
sănătate fizică şi problemele materiale ale majorităţii şomerilor. La acel moment se
vehiculau două posibile variante de reacţie la pierderea locului de muncă: revoluţii
organizate sau apatie şi dezinteres. Studiile realizate de M. Jahonda au condus la
ideea că resemnarea era răspunsul cel mai frecvent. Acesteia i se adaugă cel mai
adesea o puternică scădere a stimei de sine, ca urmare a pierderii poziţiei anterior
avute în cadrul familiei şi datorită unor frecvente reproşuri, mai mult sau mai puţin
explicite, din partea partenerului, deoarece la acel moment se considera mai
degrabă şomerul vinovat de pierderea slujbei şi nu contextul economic care a
generat fenomenul.
Pe baza studiilor şi a observaţiilor privind efectele şomajului asupra
personalităţii umane, effectuate în anii 1930, concluzia ,,ortodoxă” stabilea o
legătură între pierderea locului de muncă şi un atentat la sănătatea psihică şi
morală. Acest aspect prezintă un real interes pentru cercetările actuale, chiar dacă
se recurge la conceptual mai modern de ,,bunăstare”/,,stare de bine” (incluzând
diferite aspecte cognitive, afective şi comportamentale ale stării de bine).
Una dintre cele mai mari probleme pe care le întâmpină cercetarea pe tema
şomajului constă în a şti dacă şomajul este în sine cauza bolii. Această problemă nu
poate fi rezolvată în mod adecvat decât prin metode potrivite de cercetare, aşa cum
sunt metodele longitudinale, foarte rar utilizate până în prezent. Cele mai multe
modele derivate de studio folosite în diferite ţări sunt cele transversale (cele care
fac apel la comparaţii între angajaţi şi şomeri pe acelaşi interval de timp) şi nu
arată decât itinerarii posibile ale şomajului care duc la degradarea sănătăţii.
Rezumând câteva ipoteze legate de muncă, şomaj şi sănătate (selecţie
socială, cauzalitate socială, printre altele), putem concluziona că:
Şomajul poate constitui cauza bolii; experienţa concedierii contribuie la
agravarea tulburărilor existente. Este în acelaşi timp un factor de risc pentru
apariţia unor noi maladii, fiind foarte probabilă o deteriorare a stării de sănătate a
individului.

78
 Boala poate fi cauza şomajului; problemele de sănătate pot antrena
pierderea locului de muncă. Durata şomajului poate fi, în mod particular, direct
influenţată de un interes scăzut de o stare de sănătate proastă a persoanei
respective.
Ocuparea unui loc de muncă poate constitui cauza unor boli; deteriorarea
sănătăţii, ca şi cauză a şomajului, poate fi ea însăşi consecinţa condiţiilor
defavorabile de muncă (riscuri ce ţin de mediu, stres psiho-social)
Incertitudinea ce planează asupra siguranţei locului de muncă (pericolul
şomajului) este un factor de risc: incidenţa bolilor psihice şi mentale este în
creştere.
Pierderea locului de muncă poate ameliora starea de sănătate; eliberarea de
condiţiile proaste de lucru poate avea un effect pozitiv asupra sănătăţii. Starea de
bine poate înregistra o creştere (chiar în cazul şomajului de lungă durată) dacă sunt
asigurate securitatea socială, cea a statului, a activităţilor de înlocuire a activităţii
profesionale.
Problema cauzalităţii este amplificată de existenţa unui număr de variabile
intermediare care pot agrava sau atenua efectele nocive ale şomajului.
Cele mai importante variabile moderatoare sunt următoarele:
- atitudinea faţă de muncă (valori profesionale, etică profesională) care
variază în funcţie de vârstă, sex, profesie;
- definirea obiectivă şi subiectivă a statutului în funcţie de sex;
- percepţia şomajului în cadrul societăţii (subliniată mai ales prin rata de
şomaj locală, acceptată în unele ţări ca o situaţie normală);
- alternativele dorite şi/sau realizabile pentru locul de muncă anterior, la fel ca
şi pentru starea de şomaj.
- relaţiile sociale şi sprijinul pe care se poate baza un şomer;
- vulnerabilitatea personală la experienţe neplăcute şi la evoluţia statului
social.

79
 Includerea acestor variabile aduc o contribuţie necesară în vederea explicării
motivelor pentru care unii indivizi nu sunt afectaţi de şomaj, în timp ce alţii resimt
situaţia într-o manieră ce concordă cu gravitatea ei.
Opinia publică referitoare la cauzele şomajului s-a modificat de-a lungul
timpului. Răspunsurile la întrebarea „Cine este responabil, individul sau
societatea/economia pentru pierderea locului de muncă?” sunt în continuare
contradictorii.
Totuşi, în comparaţie cu anii 1970 (când şomerul era considerat vinonat de
pierderea slujbei şi nu contextul economic care a generat fenomenul), se pare că o
atribuire externă (locus of control extern) se dezvoltă tot mai mult în anii 1980
(vina concedierilor este atribuită raţiunilor economice şi nu indivizilor). Creştera
şomajului la nivel local, naţional, cât şi internaţional face ca multă lume să nu-şi
mai poată imagina că o singură persoană poate fi vinovată de o concediere.
Mecanismele ce contribuie la amploarea impactului imaginii şomajului în
societate (şi care există nu doar în opinia şi comportamentele multor angajaţi, ci la
oamenii politici şi la reprezentanţii instituţiilor sociale) sunt: medicalizarea
şomajului (transformarea sa într-o problemă de îngrijire medicală, de protecţie a
sănătăţii); privatizarea şomajului (şomerul este considerat vinovat de situaţia sa);
profeţia autorealizatoare (problemele psihologice şi de sănătate datorate şomajului
sunt transmise prin intermediul mass-media până când toţi, sau cel puţin
majoritatea şomerilor ajung să se lovească de aceste probleme); normalizarea
şomajului (acesta este considerat inevitabil şi normal acolo unde capătă sensul de
liberalizarea muncii); speranţele nerealiste (tentativele de rezolvare a problemelor-
de exemplu, măsurile luate în vederea înlesnirii angajărilor-pot naşte speranţe
nerealiste şi, ca o consecinţă, creşte riscul unor decepţii).
Aşa cum am menţionat mai sus, diverse variabile mediatoare/intermediare
influenţează modul în care o persoană concediată îşi trăieşte noua sa situaţie. Nu se
poate elabora însă o schemă uniformă, valabilă pentru toate categoriile de şomeri.
Cu toate acestea este posibilă formularea unor concluzii generale care să
evidenţieze consecinţele nefaste în plan cognitive, afectiv şi comportamental.

80
 Legătura dintre stresorii externi şi reacţiile personale la aceştia se exprimă
printr-o serie de relaţii cauză-efect ce include reacţii individuale la evenimentul
extern stresor. Astfel, intrarea în şomaj (pierderea locului de muncă) este trăită,
apreciată de individ în mod negative (de exemplu, printr-un sentiment de eşec);
aceasta determină o serie de încercări de a face faţă evenimentului stressor (de
exemplu, vinderea unor lucruri, proprietăţi pentru achitarea cheltuielilor cotidiene),
urmate de elaborarea unui răspuns emoţional şi comportamental de adaptare
(tendinţe depressive, alcoolism); acesta poate avea urmări în planul relaţiilor
interpersonale (K. Briar, 1988 p. 65).
Sentimentul de frustrare traduce ,,gustul” neplăcut al vieţii interioare,
tonalitatea afectivă a conştiinţei unei nedreptăţi în dauna Eului nostru interior.
Inactivitatea sau ,,constrângerea la nemuncă” este greu suportată de om, apare
sentimental de depreciere şi de inferioritate.
Frustrarea, în general, îşi găseşte originea în senzaţia şi în convingerea de a fi
victima nedreptăţilor, suferinţelor, jignirilor cauzate de alţii. În viaţa cotidiană, la
fiecare pas întâlnim ocazii de frustrare, dar impactul lor asupra persoanelor este
diferit. Frustrările declanşează reacţii şi comportamente mai mult sau mai puţin
nuanţate sau intense; vom prezenta şase dintre ele (cf. M. Rocco):
- fuga (retragerea). Persoana nefiind în stare să facă faţă frustrării încearcă să o
evite, să scape de ea, temporar sau definitive prin dispariţia din calea ei. Forme mai
blânde ale fugii sunt: demisia, părăsirea localităţii, visul, neparticiparea, alcoolul,
somniferele, drogurile. Formarea cea mai gravă a fugii este sinuciderea.
- agresivitatea. De obicei, este atacată persoana sau instituţia care în viziunea
celui frustrate se află la originea situaţiei lui. Ca forme mai uşoare sunt cunoscute:
calomnia, bătaia de joc ş.a.; există şi forme extreme, accentuate ale agresivităţii
prin care se urmăreşte eliminarea fizică a persoanei sau grupului vinovat: distrugeri
fizice, provocarea morţii celuilalt.
- transferal. Dacă nu se poate acţiona direct asupra persoanei sau a grupului
considerat a fi vinovat de frustrare, agresivitatea celui frustrate trece asupra altor

81
persoane, grupuri sau obiecte. De exemplu, există persoane care în urma pierderii
locului de muncă se descarcă pe membrii familiei.
- compensarea. Este un fel de consolare prin substitute care pot fi oameni sau
lucruri. Dintre formele de manifestare consemnăm: fumatul, tandreţea faţă de
animalele domestice. Compensarea este ca un fel de supapă care ajută la depăşirea
constrângerilor sociale, profesionale, familiale.
- resemnarea. Se referă la comportamentul de: renunţare, apatie, supunere,
pasivitate, chiar fatalism. În general, persoanele fără structuri psihice puternice, cu
o energie redusă au tendinţa de a avea comportamentele de mai sus, care le aduc
spre dependenţă şi anonimat.
- integrarea frustrărilor. Se referă la aptitudinea de a-ţi asuma frustrările
considerate majore şi imposibil de depăşit. De exemplu, în faţa unor situaţii greu
de modificat cum ar fi: pierderea locului de muncă, boală, îmbătrânirea etc.,
persoana în loc să se descurajeze în faţa evenimentelor, le acceptă, le asimilează şi
încearcă în mod pozitiv, constructive să le facă faţă. Capacitatea de integrare a
frustrărilor constitue un factor de manifestare plenară a personalităţii, favorabil
adaptării individului.
Specializarea, cultul banului, sărăcia legăturilor sociale, nesiguranţa
economică, ameninţarea cu şomajul duc la crearea unei tonalităţi afective anxioase.
Transformările rapide, neconcordanţa dintre transformările foarte rapide ale
mediului de viaţă şi posibilităţile de adaptare ale omului pot duce la decompensări
psihice patologice. Episoadele de tensiune, anxietate, depresie sunt, după cum arată
studiile de până acum, generate şi agravate de şomaj, iar nivelul aspiraţiilor, simţul
autonomiei, participarea la viaţa activă, sunt toate susceptibile de a suferi efecte
negative. Teama individului este proiectată la nivelul relaţiilor sociale. El aspiră la
o poziţie pe care societatea nu i-o poate da, dând naştere unui conflict status-
aspiraţii şi prin interacţiunea cu alţi factori, acest conflict induce o creştere a
nivelului anxietăţii.
Anxietatea constă în sentimental unui pericol difuz, neprecizat sau vag
precizat, cu repercursiuni iminente asupra existenţei individuale (Feline, Hardy,

82
1983). Există un grup de componente care sunt necesare unei definiri satisfăcătoare
a anxietăţii; ansamblul acestora reprezintă conţinutul manifest al anxietăţii. Astfel,
cele mai relevante sunt: sentimental subiectiv de frică generalizată sau fără obiect
definit; emotivitatea; timiditatea; reacţiile somatice, atât neurovegetative, cât şi
simptomele somatice; tensiunea nervoasă sau agitaţia anxioasă; tendinţa de evitare.
Ca trăsături generale ale comportamentului anxios amintim: emotivitatea,
nervozitatea, timiditatea. Emotivitatea se traduce prin înroşire, paloare, tremor al
mâinilor şi al vocii, transpiraţie, iar nervozitatea se traduce prin agitaţie, activitate
motrică necontrolată, instabilitatea atenţiei şi iritaţie generală.
Anxietatea poate fi privită ca un răspuns firesc la apariţia noului, a
necunoscutului. Individul este preocupat de competenţele sale, de găsirea unui alt
loc de muncă, de întreţinerea familiei, totul indicând o neîncredere interioară şi
nesiguranţă.
Deseori se argumentează că, în special în cazul tinerilor, consecinţe economice
ale şomajului sunt attenuate nu doar prin ajutorul material acordat de stat, cât mai
ales prin ajutorul material oferit de familie, rude, prieteni.
Totuşi, deşi ajutorul oferit de familie şi prieteni diminuează povara economică
a şomajului, psihosociologii atenţionează că, deseori, în asemenea cazuri,
sentimentul de frustrare al individului creşte. Pe de o parte, el pierde independenţa
pe care i-o oferă propriul salariu şi este obligat să depindă de părinţi, rude, prieteni.
Pe de altă parte, frustrarea este alimentată şi de eventualele reproşuri din partea
,,sponsorilor”.
Uneori, în cazul tinerilor, de exemplu, disconfortul psihologic acut este hrănit
şi de sentimental vinovăţiei faţă de părinţi şi prieteni care sunt nevoiţi să facă
anumite sacrificii pentru a-i putea ajuta.
Pentru cei mai mulţi şomeri, în special pentru cei care trebuie să trăiască dintr-
un singur salariu sau a căror familie trăieşte de pe urma unui singur salariu,
trecerea de la statutul professional la inactivitate corespunde unei stări de
incertitudine ce se accentuează cu timpul. Această incertitudine este legată de
instabilitatea şi imprevizibil, de pierderea controlului, de necessitate de a fi capabil

83
de recalificări care să deschidă noi perspective, precum şi de rezolvarea unor
probleme personale care, în alte circumstanţe, probabil nu ar fi apărut niciodată.
Aceste patru procese de relaţionare stau se pare la baza impactului şomajului
asupra stării psihice de bine.
Deteriorarea situaţiei financiare a celor mai mulţi şomeri poate fi considerată
unul dintre factorii majori de stres şi frustrare care influenţează experienţa trăită şi
starea de bine a unei persoane. Se poate observa o puternică corelaţie între
constrângerile financiare şi tensiunile psihosociale: dificultăţi în ceea ce priveşte
ocuparea ,,timpului liber” de care dispune o persoană disponibilizată (perturbarea
structurii temporale), deteriorarea relaţiilor sociale sau tulburări de identitate.
O altă sursă însemnată de frustrare o constitue problemele legate de structura
timpului. Cele mai multe persoane care muncesc se adaptează unei rutine zilnice:
mersul la serviciu, pauza de masă, mersul acasă, petrecerea timpului rămas liber,
vizite în families au la prieteni, somn.
Pierderea slujbei bulversează acest model al structurării timpului. Unii şomeri
vor reuşi să-şi creeze noi modele temporale, alţii însă, vor întâmpina dificultăţi în
structurarea timpului. În acest sens, Feather şi Bond (1983) au dezvoltat o scală de
măsurare a nivelurilor de structurare a timpului, cu ajutorul căreia au demonstrate
că şomerii percep un grad ridicat de lipsă de structurare a timpului faţă de cei
angajaţi în muncă.
Înt-un alt studio, realizat de Fineman (1983), în cadrul interviurilor luate, s-a
întâlnit frecvent afirmaţia, din partea şomerilor, că erau atât de obişnuiţi cu munca
încăt nu ştiau ce să facă pentru a-şi umple ziua.
Studiile au relevat că incapacitatea de a-şi umple timpul şi de a-şi structura
ziua, pentru şomeri, se asociază cu o slabă sănătate mentală, simtome ale unor
probleme fiziologice, depresie, frustrare.
Majoritatea studiilor efectuate arată că şomajul, în special cel de lungă durată
(peste un an de zile), antrenează un recul al aspectelor pozitive (afect pozitiv,
plăcere, satisfacţia de a trăi fericit prezentul), amplificând aspectele negative (afect
negative, tensiuni, angoasă, indispoziţie psihică).

84
 În ceea ce priveşte stima de sine (care face parte în bună măsură din starea de
bine personală) părerile sunt contradictorii. Studii britanice au constatat, în mod
curios, că stima de sine nu diferă în mod semnificativ la cei care au loc de muncă
faţă de cei care nu au şi că dacă nu ţinem cont de unele variabile pertinente, durata
şomajului nu are un impact direct asupra stimei de sine. Pierderea stimei de sine,
care a fost observată totuşi în numeroase studii, depinde mult de eşecurile
personale pe care le-a trăit şomerul (se poate deci să-şi fi pierdut încrederea în sine
după mai multe uneori zeci- încercări de angajare nereuşite şi riscă a-şi reproşa
sieşi aceste eşecuri).
Trebuie deci analizate procesele cognitive şi de anticipare: ce aşteaptă o
persoană de la viitor şi cum face faţă unei situaţii potenţial
periculoase/perturbatoare.
Se ia astfel în considerare dinamica şomajului. Deşi un model fazic, deja
classic, a fost elaborate în anii 1930, numeroase studii recente nu au reuşit să
dovedească existenţa generalizată a acestor faze. Acest model classic distinge patru
faze principale: şoc, optimism, pessimism şi fatalism.
Doi factori mediatori exercită o influenţă asupra existenţei, amploarei şi
derulării acestor faze:
- pentru cei mai mulţi salariaţi concedierea nu survine brusc; anticiparea joacă
deci un rol important în prima fază a şomajului. După cum au arătat unele studii
mai recente această fază de aşteptare are uneori un effect pathogen mai puternic
decât stresul real pe care-l poate provoca şomajul. Un studio olandez evidenţiază
că doar evaluarea negativă a situaţiei contribuie la o deteriorare a stării de bine:
numai cei ce se aşteaptă să sufere o serie de neplăceri au tendinţa de a se afla într-o
stare proastă de sănătate; în cazul celor care se pregăteau să profite de perioada
şomajului, starea de sănătate rămânea stabilă/neschimbată.
- durata şomajului şi momentul reangajării influenţează trecerea de la o etapă la
alta în succesiunea fazelor şomajului. Este puţin probabil ca cineva care obţine un
nou loc de muncă la capătul a câtorva luni, să fi trecut prin aceleaşi faze ca cel care
este în continuare şomer după un an sau doi.

85
 Şomerul de lungă durată se percepe ca un individ sfărâmat, o victimă sau un
sacrificat. Trăieşte cu sentimental că e un incapabil. Simţindu-se devalorizat, nu
mai are încredere în sine şi îşi pierde stima faţă de propria persoană. Se găseşte
nedemn şi îi e ruşine cu el însuşi. Este evaziv cu ceilalţi, închis în sine şi asocial.
Solidaritatea familială, amicală sau de vecinătate este foarte adesea greu suportată.
Este dominat de astenie, sentimental inutilităţii, plictiseală, descurajare, disperare.
Resemnat, el caută fără convingere un loc de muncă; se retrage şi se concentrează
asupra supravieţuirii cotidiene, asupra biologicului, asupra nevoii.
Este necesar să spunem câteva cuvinte şi despre aspectele potenţial positive ale
şomajului asupra anumitor persoane (ceea ce în franceză se cheamă „şomajul
inversat”). Studiile au descries deja acest tip de persoane „solide” care nu suferă
din cauza situaţiei în care se află, aşa cum fac majoritatea şomerilor.
Un studio danez recent dezvăluie o minoritate de 5-10% şomeri care au
declarat că se simt mai bine din punct de vedere psihologic de când şi-au pierdut
locul de muncă. Un studio calitativ realizat în Marea Britanie descrie un tip de
şomeri pro-activi capabili de a-şi organiza cu success viaţa de oameni neangajaţi:
preferă o structurare internă a timpului, în locul uneia impuse din exterior; trăiesc
experienţe interesante în afara sferei lor private; urmăresc obiective depăşindu-şi
orizonturile şi interesele personale, îşi trag identitatea din situaţiile lor
nonprofesionale; sunt mai active decât majoritatea salariaţilor; dau dovadă de un
grad ridicat de „stare de bine” psihologică. Totuşi, acest tip de şomeri sunt destinaţi
a rămâne o minoritate.

86
87
88