‘’Sunt iarbă.

Mai simplu nu pot fi’’

Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi.” – aşa se definea poetul Grigore Vieru, maestru al
cuvântului, iubitor de plai, de limbă şi de neam. A iubit poporul român până la lacrimi şi şi-a
consacrat întreaga sa viaţă copiilor, îndrăgostiţilor, maturilor, lăsându-ne o operă monumentală,
de o muzicalitate şi-o frumuseţe rară. Poet liric, cu o sensibilitate mare dedică poezii sufletului
omenesc. Poet al mamei, al dorului şi al dragostei, al baştinei, al izvorului, al naturii – poet al
lucrurilor sacre, aşa e definit Grigore Vieru.
Opera lui Grigore Vieru este un dar naţional, pe care trebuie să-l preţuim şi, ori de câte ori vom
avea nevoie de o alinare a sufletului, să-i recitim poezia.

Grigore Vieru a fost, incontestabil, o voce singulară, de o expresivitate deosebită în peisajul poeziei
româneşti. Versurile sale au ilustrat, într-un regim al excelenţei rostirii lirice, stări de spirit de o rară
autenticitate, conturate în enunţuri poetice armonioase şi limpezi, sugestive şi sincere. Nimic strident în
lirica lui Grigore Vieru, nimic evaziv sau fals. Versurile lui se înscriu într-un program literar ce are ca
element esenţial apărarea şi ilustrarea limbii române, integritatea acesteia într-o ţară în care s-a refuzat,
decenii de-a rândul, dreptul de cetăţenie al acestei limbi. Recursul la sentimentul patriotic autentic, starea
de sinceră şi ardentă implicare cetăţenească în destinul propriei patrii, toate acestea au reprezentat
imperative imediate ale creaţiilor sale, cărora poetul li s-a dedicat cu dăruire, spirit al jertfei şi credinţă.
Cărţile de poezie ale lui Grigore Vieru (Numele tău, Un verde ne vede, Izvorul şi clipa, Cel care
sunt, Hristos nu are nicio vină, Rugăciune pentru mama, Taina care mă apără etc.) rămân repere
fundamentale ale poeziei româneşti de azi. O poezie precum În limba ta ni se prezintă ca o profesiune de
credinţă a unui scriitor cetăţean, ce a aşezat mereu, mai presus de propria fiinţă, idealurile neamului,
celebrând, în versuri înfiorate de patos, limba română, limba în care a pătimit, a scris şi a iubit: „În
aceeaşi limbă / Toată lumea plânge, / În aceeaşi limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea
poţi s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ţi-e dor de mama, / Şi vinul e mai
vin, / Şi prânzul e mai prânz. / Şi doar în limba ta / Poţi râde singur, / Şi doar în limba ta / Te poţi opri din
plâns”.
Cred că latura de cea mai autentică profunzime a poeziei lui Grigore Vieru este aceea a responsabilităţii
civice a scriitorului, a omului de cultură, care se simte, cu fiecare gest pe care îl face, cu fiecare cuvânt pe
care îl rosteşte, adânc răspunzător de soarta neamului său, de destinul limbii în care s-a născut şi în care
respiră. Eugen Simion subliniază că „despre Grigore Vieru am putea spune că este ultimul poet cu
Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului său, obsedat de trei mituri: Limba română, Mama
şi Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilităţii înfăţişării sale şi a vocii sale – moi şi
stinse, menite parcă să şoptească o rugăciune, nu să pronunţe propoziţii aspre ca vechii profeţi – un poet
dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Mulţi i-au înţeles stilul şi mesajul, alţii i-au reproşat mereu
faptul că nu este un poet postmodern. Judecată rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru că, spune chiar
el, s-a născut şi a crescut într-o istorie imposibilă şi, când a început să scrie, şi-a dat seama că publicul său
aşteaptă altceva de la el. Ceva esenţial, spus limpede, ceva despre suferinţele şi bucuriile naţiei sale,
atâtea câte sunt. În aceste circumstanţe, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor»”.
Grigore Vieru întrupează, în ansamblul literaturii române, destinul unui scriitor cu o înzestrare spirituală
de excepţie şi, în acelaşi timp, o impecabilă conştiinţă a naţiunii sale. O conştiinţă ce a dat seamă, de
fiecare dată, de realităţile convulsive ale unei istorii adesea vitregi, de trecutul naţiunii sale, de amprenta
tragică pe care a căpătat-o adesea limba română, amputată, interzisă, pusă sub semnul întrebării de atâtea
ori. Exemplaritatea destinului poetic al lui Grigore Vieru este dincolo de orice îndoială. După cum e
dincolo de orice îndoială expresivitatea gravă a versurilor sale, solemnitatea muzicală a enunţurilor lirice,
armonia frazei, precum în poezia intitulată sugestiv Ars poetica: „Merg eu dimineaţa, în frunte, / Cu
spicele albe în braţe / Ale părului mamei. / Mergi tu după mine, iubito, / Cu spicul fierbinte la piept / Al
lacrimii tale. / Vine moartea din urmă / Cu spicele roşii în braţe / Ale sângelui meu – / Ea care nimic
niciodată / Nu înapoiază. / Şi toţi suntem luminaţi / De-o bucurie neînţeleasă”. Valoarea, adevărul şi
reprezentativitatea poeziei lui Grigore Vieru fac din regretatul poet o prezenţă emblematică a literaturii
române contemporane.