Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Pe toată suprafaţa pământului se găseşte o varietate imensă de dansuri folclorice care prezintă
foarte pregnante diferente de la o ţară la alta, de la un popor la altul.
Toate aceste creaţii artistice ale omenirii s-au dezvoltat in acelaşi timp cu dezvoltarea
popoarelor care le-au proodus, reflectându-le talentul si caracteristicile spirituale si păstrându-
se pana in zilele noastre cristalizate in forme artistice de o indiscutabila valoare.
Fără îndoială dansul folcloric românesc este una dintre cele mai preţioase bogăţii artistice ale
lumii.
Dansul folcloric dezvăluie într-o manieră sinceră şi directă aspiraţiile şi sentimentele
oamenilor, el este strâns legat de viata şi istoria popoarelor, fiind însoţitor fidel al omului atât
în momentele sale de bucurie cât şi în cele de mâhnire, el exprimă în acelaşi timp caracterul,
temperamentul, forţa, agerimea, înţelepciunea şi umorul poporului.
România poseda un foarte bogat şi complex tezaur folcloric. Dansurile populare româneşti
cunoscute prin frumuseţea şi marea lor varietate, constituie acest tezaur alături de cântece,
fabule, legende şi poezia populară.
Deşi dansul popular românesc se manifesta într-o mare varietate de aspecte regionale, el
prezintă totuşi caractere comune esenţiale care unesc toate formele de expresie coregrafica ale
poporului român într-un stil naţional specific.
Fiind o manifestare artistică a colectivităţii bazată pe tradiţie, dansul folcloric s-a dezvoltat
fără încetare, s-a îmbogăţit prin contribuţia dansatorilor pasionaţi, care au transpus pe plan
coregrafic, într-o maniera foarte expresivă, sentimentele şi aspiraţiile acestei colectivităţi.
Fiecare dansator are o tendinţă continua de îmbogăţire, o dorinţă permanentă de a-şi exprima
sentimente în forme şi motive coregrafice noi. Acesta este secretul puterii inepuizabile a
creaţiei coregrafice populare.
Dansul popular românesc s-a întrepătruns întotdeauna cu viaţa colectivităţii şi individului
deoarece la fiecare ocazie care implica manifestarea unei stări afective, cântecul şi dansul au
ocupat un rol de prim ordin. Asemenea ocazii sunt zilele de sărbătoare, distracţiile, târgurile,
nedeile, sărbătorile legate de muncile agricole sau de păstorit, ceremoniile legate de munca şi
de fertilitatea pământului si bineînţeles evenimentele importante ale vieţii: naşterea, logodna,
căsătoria şi chiar moartea.
În toate cazurile dansul nu este separat de muzică. Înainte de a fi acompaniat de instrumente s-
a dansat în acompaniamentul cântecelor şi în ritmul bătăilor de palme sau cel obţinut prin
instrumente de percuţie: sucitoare, dube, etc.
Acest fel de a se dansa se mai întâlneşte astăzi în câteva dansuri de femei sau de bărbaţi, la
origine vechi ritualuri.
În timpul dansului flăcăii şi fetele zic „strigături" a căror manieră interpretativă diferă de la o
zonă la alta. În Moldova se strigă sacadat pe ritmul paşilor. În Oaş şi Maramureş, „ţipuriturile"
se cântă în intonaţii interesante, specifice. În Transilvania de centru şi sud ca şi în ţara
Crişurilor se desfăşoară adevărate dialoguri între fete şi băieţi, iar în Oltenia, Muntenia şi
Dobrogea aceste strigături au rolul de conducere a dansului prin anunţarea figurilor.
Strigăturile conţin texte uneori lirice, de dragoste, alteori satirice sau umoristice, dar oricum
ele nu lipsesc de la nici o manifestare coregrafica.
În peisajul general al dansului romanesc dansurile de femei completează bogata paleta a
folclorului coregrafic prin manifestările ce se ridica la trepte nebănuite de rafinament artistic.
Este suficient să arătam aici evoluţia fetelor de la Căpâlna (centrul Transilvaniei) sau
„fecioreasca" fetelor de la Crihalma care-şi desfăşoară dansul cu nobleţe şi inegalabilă graţie,
cântându-şi şi singure melodiile.
Tradiţionale sau noi, spontane sau organizate, dansurile populare româneşti ne spun ceva, au în
esenţă rosturi care nu dezmint pe cele cu care au servit ele de veacuri pe om şi societatea în
păstrarea bunei rânduieli, cu care s-au înscris în istoria noastră culturală.
Pentru ca să spună astăzi ceea ce trebuie să spună în condiţiile integrării lor în cultura
contemporană, trebuie să ştim bine şi ceea ce au spus în trecut. Este condiţia valorificării lor
critice, a unei valorificări cu sens cultural adevărat .