Alexandru Vaida-Voevod

Alexandru Vaida-Voevod (n. 27 februarie 1872, Olpret (satul Bobâlna) - d. 19

martie 1950, Sibiu) om politic, medic, publicist, unul dintre liderii marcanţi ai Partidului
Naţional Român din Transilvania, apoi al Partidului Naţional Ţărănesc. Unul dintre
iluştrii politicieni ai perioadei interbelice, Vaida-Voevod a debutat ca un ferm
susţinător pentru drepturile naţionale a românilor din Ardeal. După Marea Unire şi
fuziunea naţionalilor cu ţărăniştii, s-a numărat printre liderii marcanţi ai noului Partid
Naţional Ţărănesc.

În activitatea politică, Alexandru Vaida-Voevod a ocupat timp de trei mandate funcţia

de preşedinte al Consiliului de miniştri, remarcându-se şi la conducerea Ministerului
de Interne şi a Ministerului de Externe. A sprijinit regimul autoritar al regelui Carol al
II-lea , motiv pentru care i-a părăsit pe naţional-ţărănişti şi a întemeiat propriul partid.
După instaurarea monarhiei autoritare a fost numit consilier regal, iar şeful statului l-a
folosit pentru a-şi justifica regimul, mizând pe credibilitatea unor politicieni cu
experienţă, care erau fideli monarhiei.

Ascensiunea politică. Activitatea de partid

A făcut parte dintr-un Comitet Naţional care a ţinut locul celor întemniţaţi, iar pe
manifestul lansat în timpul procesului de la Cluj apare semnătura sa, alături de cea a
preotului Vasile Lucaciu. Cariera de ziarist şi-a început-o la ziarul „Dreptatea”
din Timişoara. În 1896, Vaida a reuşit să-i determine pe colegii săi români de la
Universitatea din Viena să pregătească manifestaţiile împotriva Mileniului, sărbătoare a
Ungariei care marca un mileniu de la stabilirea maghiarilor pe teritoriul ţării. Iniţiativa
studenţească a fost sprijinită de cercurile naţionaliste austriece şi de presa vieneză. A
reuşit să mobilizeze studenţimea pentru a lua parte la trei adunări de protest la
Universitate, în sala Wimberger şi în Prater.

În 1899, după terminarea studiilor, a început să practice medicina, în timp desfăşurând

şi o activitate în cadrul Partidului Naţional Român, unde s-a situat până la moartea lui
Ioan Raţiu în gruparea care îl susţinea pe preşedinte. După închegarea mişcării
neoactiviste din jurul ziarului „Libertatea” apărut la Orăştie, a trecut în tabăra
curentului politic decis să reorganizeze partidul şi să adopte un program nou
corespunzător schimbărilor care s-au produs în imperiu şi în societatea românească.

Parlamentar la Budapesta. Marea Unire de la 1918

S-a implicat în pregătirea şi desfăşurarea Conferinţei PNR-ului din 10 ianuarie 1905 de

la Sibiu care a adus triumful noului val activist din care mai făceau parte Iuliu Maniu,
Aurel Vlad şi Nicolae Comşa. Ulterior, activat ca deputat în Parlamentul de la Budapesta
unde s-a distins ca unul din deputaţii cu vederi democratice. Deşi în 1905 Vaida a
înregistrat un eşec în prima campanie electorală pentru Parlamentul Ungariei, el a fost
ales ca deputat la mai puţin de un an, prin decretarea de alegeri anticipate. A reuşit să
îşi păstreze mandatul până în 1918 când s-a destrămat imperiul.

Alexandru Vaida-Voevod a avut o contribuţie deosebit de importantă la înfăptuirea

Unirii Transilvaniei cu România. Pe 29 septembrie/12 octombrie 1918, la Oradea s-au
desfăşurat lucrările Comitetului Executiv al Partidului Naţional Român. În cadrul
acestora s-a hotărât ca naţiunea română din Austro-Ungaria, „liberă de orice înrâurire
străină”, să-şi aleagă „aşezarea ei printre naţiunile libere”. Rezoluţia Comitetului
Executiv a fost citită de către Alexandru Vaida-Voevod în Parlamentul din Budapesta pe
5/18 octombrie. Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Naţională de la
Alba Iulia, unde cei 1228 de delegaţi aleşi ai românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara
Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care „decretează unirea acelor români şi a tuturor
teritoriilor locuite de dânşii cu România” [2]. După acest eveniment istoric, Vaida devine
membru al Consiliului Dirigent, pentru a pregăti unificarea administrativă cu Vechiul
Regat şi s-a numărat între cei patru delegaţi ardeleni care au adus regelui

 Ferdinand I Rezoluţia Unirii pentru a fi ratificată.