prof.dr.ing. Cornel Mitosu conf.drJng.

Gabrseia Marin

INGINERIA RÂURILOR

REGULARIZAREA ALBIILOR RÂURILOR

şi
ÎNDIGUIRI

Editura BREN,
Bucureşti
1999
CUPRINS

Cap. 1. introducere ; i
1.1. Obiectivele regularizării albiilor. .1
1.2. Scurt istoric al lucrărilor de amenajare a albiilor râurilor '. 1
1.3. Principii şi metode actuale de regularizare a albiilor râurilor 9

Cap. 2. Mişcarea aluviunilor 20

2.1. Mecanismul general al mişcării aluviunilor 20
2.2. Caracteristicile aluviunilor , 22
2.2.1. Caracteristicile geometrice şi fizice ale aluviunilor 22
2.2.2. Caracteristicile hidraulice ale aluviunilor 24
2.3. Mecanismul transportului aluvionar ... 28
2.4. Formule de calcul a transportului aluviunilor prin târâre 29
2.4.1. Antrenarea aluviunilor într-un curent de apă uniform 29
2.4.2. Debitul solid de fund 35
2.5. Formule de caicuf a transportului aluviunilor în suspensie 41
2.5.1. Ipoteze de bază ale transportului solid în suspensie 41
2.5.2. Variaţia concentraţiei pe verticală în curent , 42
2.5.3. Debitul soiid în suspensie 44
2.5.4. Viteza critică de sedimentare în curent 44
2.6. Debitul soiid iota! 45
2.7. Ecuaţia generală a deformaţiei albiei ,47

Cap. 3. Dinamica albiilor de râuri ' 50

3.1. Procese de albie 50
3.2. Debitul de formare a albiei.. 50
3.3. Definirea albiilor stabile 52
3.4. Profilul longitudinal al albiilor râurilor 53
3 4.1. Tendinţe de modificare a profilului longitudinal 53
3.4-2. Criteriul de stabilitate generală 54
3,4.3. Criteriul de stabilitate locală 55
3.5. Secţiunea transversală stabiiă a albiilor râurilor.... 56
3.5.1. Caracteristicile secţiunilor transversale ale albiilor 56
3.5.2. Relaţii rnorfometrice pentru albii în material aluvionar ..58
3.5.3. Relaţii rnorfometrice pentru albii cu pat pavat 62
3.5.4. Relaţii morfometrice pentru canale artificiale 63
3.6. Traseul albiilor râurilor 66
3.6.1. Caracteristicile traseului albiilor 66
3.6.2. Circulaţia transversală.. , 69
3.6.3. Traseul stabil a! albiilor râurilor 70

Cap. 4. Principii şi metode de proiectare şi dimensionare a lucrărilor ce

regularizare a albiilor de râuri 73
:
4.1. Determinarea elementelor generale ale regularizării
4.2. Nivelurile de regularizare
4.3. Profilul în lung de regularizare
 4.4. Traseu! de regularizat. 76
45. Secţiunea transversală a albiei regularizate,. ... .. 77

Cap. 5. Construcţii şi lucrări de regularizare ........ ..........,...;..,., .. 80

5.1. Clasificarea iucrărtiorde regularizare... ..,.,.80
5.2 Tipuri de lucrăn de regularizare a albiilor râunlor.,. ..81
5.2.1. Apărări de maluri........,.....,,..,,.,... 81
5.2.2. Calcule de dimensionare şi stabilitate............ 95
5.2.3. Epiuri .:.......... -...; ....;....;..;...;../,..;.... 127
5.2.4. Diguri longitudinale....... . . . . , , ...134
5.2.5. Diguri de închidere, traverse de compartimentare
şi coimatare. ..................,.,.;., 135
5.2.6. Praguri ' ,.,.....,...,:.,.....,:.....; ;,,......... ....137
5.2.7. Tăieri de cotun şi rectificări de albie .139
5.3. Regularizarea râunlor în zona podurilor... .....143
5.4, Regularizarea râurilor în zona prizelor de apă. 150

C a p 6. î n d i gu i r i..,., . "...'...• ....'...:.'..' , 16 O

6.1. Necesitatea măsurilor de combatere a inundaţiilor ,,.....,. 160
6.2. Principalele metode de combatere a inundaţiilor 160
6.3. Oportunitatea îndiguirilor ......161
6.4. Clasificarea digurilor.. • , -. 162
6.5. Criterii privind dimensionarea digurilor 165
6.6. Stabilirea cotei suprafeţei libere .....169
6.7. Dimensionarea digurilor..,. 173
6.7.1. Cota coronamentului digurilor .....173
6.7.2. Profilul longitudinal a digurilor ; .....175
6.7.3. Urmărirea în timp.a cotei coronamentului................... .176
6.7.'4. Secţiunea transversală. .': 176
6.7.5. Infiltraţia apei prin corpul şi fundaţia digului : .179
6.7.6.'Stabilitatea talazurilor....-....'... -.: ; 184
6.7.7. Stabilitatea terenului de fundaţie....,.;,. , 188
6.8. Lucrări speciale de protecţie a digurilor 192
6.8.1. Lucrări de protecţie în faţa digului.., '. , 192
6.8.2, Lucrări şi instalaţii anexe ;. 195
6.9. Avarii ale lucrărilor de îndiguire...,.:, . : 196
6.9.1, Cauzele ruperii digurilor ' ...196

Cap 7. Execuţia lucrărilor de regularizări de albii de râuri şi îndiguiri ..200

7.1. Generalităţi ,,........ : . . : . . ;..../., ..200
7.2. Tehnologi! de execuţie a lucrărilor de îndiguiri şi regularizări de albii de
râuri :. '. i./,../... ....- 202
7.2.1. Criterii şi principii privind execuţia terasamentelor.. ,.202
7.2.2. Tehnologia de execuţie a lucrănforde terasamente,. 203
7.2.3. Tehnologia de execuţie a consolidărilor de mal. 205
7.2.4. Execuţia lucrărilor de terasamente pe timp friguros 206
7.2.5. Schema tehnologică de execuţie pentru un volum
unitar de dig.. : 207
7.3. Condiţii de execuţie prevăzute în caietul de sarcini 210
7.3.1. Lucrăn de caubrare a albiei minore;..,..,.. , ..211
7.3.2. Pregătirea terenului de fundare.... ..211
 7.3.3. Sursele şi calitatea materialului pentru umplutură 211
7.3.4.-Punerea în operă a umpluturilor 212
7.3.5. Tasarea lucrărilor 212
7.3.6. Organizarea controlului execuţiei şi a recepţiei lucrărilor 212
7.4. Roiul tehnologilor moderne în creşterea eficienţei lucrărilor 213
7.4.1. industrializarea proceselor de execuţie 213
7,4.2 Fluxurile tehnologice 214
7.4.3. Fişele tehnologice."... 215
7.4.4. Efectele introducerii tehnologiilor moderne 215
7.5. Măsuri pentru protecţia muncii şi PSi ia lucrările de
amenajare a apelor 216

Cap. 8. Exploatarea lucrărilor de regularizare a albiilor de râuri şi îndiguiri 218

8-1. Organizare acţiunilor de apărare'împotriva inundaţiilor 218
8.2. Lucrări şi masuri pentru prevenirea şi combaterea
revărsării cursurijor de apa , 219
8.2.1. Cauzele producerii inundaţiilor.. 219
8.2.2. Efectele negative ale.inundaţiilor..'.... 220
8,2.3.-'Lucrări şl măsuri pentru prevenirea şi
combaterea inundaţiilor '..- ,.. 221
8.2.4. Stadiul actual al -lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor... 223
.8.3. Mă.suri preventive de combatere a inundaţiilor..'. 223
8.3.1. Organizarea sistemului informaţional 223
.8.3,2. Pragurile critice de apărare'împotriva inundaţiilor 224
8 3.3. Planurile operative de apărare împotriva inundaţiilor : 224
8.3 4. Organizarea şi pregătirea forţelor de intervenţie şi
asigurarea-mijloacelor şi.materialelor de intervenţie ....225
8 4 Masurj operative în timpul inundaţiilor 225
8.5. Măsuri de refacere după trecerea inundaţiilor 227
8.6. Conţinutul planurilor de apărare împotriva inundaţiilor şt gheţurilor 227
8.6.1. Conţinutul planului de apărare la nivel local... 227
8.6.2. Conţinutul planurilor de apărare pe bazine hidrografice. 228
8.7. Urmărirea comportării în exploatare a lucrărilor de regularizări şi îndigwiri.
Programul de urmărire a •comportării în timp a lucrărilor 230
8.7.1 Verificări periodice curente 230
8.7.2. Intervenţii în timpul viiturilor......... :.. '. 230
8.7.3. Urmărirea lucrărilor după trecerea viiturilor 231
8.8. Conţinutul planului de avertizare alarmare 231
8.9. Dotarea cu materiale şi mijloace de apărare
operativă împotriva inundaţiilor şi gheţurilor.. 233

Cap 9. Cadastrul apelor din România........ 235

9.1. Generalităţi. Istoric. ;....:....... 235
9.2. Organizarea cadastrului. 238
9.3. Conţinutul cadastrului apelor...., : 239
9.4. Fluxul informaţional ai datelor 239
 CAPITOLUL 1,

1.1. OBIECTIVELE REGULARIZĂRII ALBIILOR

Procesele de transformare care au loc în albiile naturale, sub acţiunea

debitului lichid şi solid, se numesc procese de albie.
Foarte adesea evoluţia proceselor de albie are Ioc în contradicţie cu
interesele omului, periclitându-i activitatea sau creându~i greutăţi în procesul de
utilizare a resurselor de apă.
Totalitatea măsurilor inginereşti îndreptate către modificarea sau consolidarea
artificială a albiei râurilor, în vederea realizării unor aîbii stabile, a protejării
diferitelor obiective, a diminuării proceselor de eroziune, a asigurării unor anumite
condiţii de scurgere sau în vederea folosirii eficiente a apei pentru nevoile economiei
poartă denumirea de lucrări de apărare şi regularizare a albiilor.
Studiul lor formează o ramură a hidrotehnicii fluviale, care este strâns legată
de hidrologie şi hidraulica fluvială.
Ţinând cont că prin acţiunea construcţiilor de regularizare asupra curentului
se modifică forma albiei şi că forma albiei modifică la rândul său structura
hidrodinamică a curentului, rezultă că obiectivul principal al regularizării albiilor îi
constitue realizarea unui echilibru hidrodinamic între curent şi albie, în acelaşi timp,
în condiţiile râurilor cu curgere liberă, această stare de echilibru nu înseamnă câtuşi
de puţin întreruperea proceselor de albie, adică întreruperea fenomenelor periodice
de eroziune, transport şi depunere a aluviunilor.
Astfel, scopul regularizării albiilor nu este întreruperea proceselor de
deformaţie, ci dirijarea lor în direcţia dorită, pentru realizare unor albii stabile,
corespunzătoare cerinţelor de.folosire complexă a apei.
Cu cele arătate mai sus se pot preciza obiectivele lucrărilor de regularizare şi
consolidare a albiilor:
• apărarea malurilor şi protecţia construcţiilor situate în vecinătate de acţiunea de
eroziune a apei;
• apărarea construcţiilor de traversare peste râuri (poduri, apeducte, sifoane) de
subspăiări, eroziuni sau ocolire;
• realizarea condiţiilor necesare pentru buna funcţionare a diferitelor lucrări
hîdrotehhice proiectate pe râuri;
• sporirea capacităţii de transport a albiilor pentru evitarea inundaţiilor, realizarea
coborârii nivelului apelor subterane şi desecarea regiunilor;
• amenajarea punctelor de confluenţă şi bifurcaţie;
• amenajarea albiilor torenţiale;
• apărarea contra inundaţiilor a centrelor populate şi a teritoriilor riverane.

1.2. SCURT iSTORIC AL LUCRĂRILOR DE AMENAJARE A

RÂURILOR.

Dezvoltarea lucrărilor hidrotehnice şi deci şi a lucrărilor de regularizare a

râurilor, din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, a fost strâns legată de dezvoltarea
producţiei şi reprezintă un aspect al ei.
 Scopul, valoarea soluţiilor alese şi ritmul de realizare au depins însă de
modu! de producţie şi de raportul existent ia un moment dat între forţele şi relaţiile de
producţie.
Dezvoltarea agriculturii a dus ia necesitatea protejării terenurilor împotriva
inundaţiilor, a irigării sau a consolidării malurilor cursurilor de apă. Astfel se cunosc
lucrăririie de irigaţie realizate cu câteva secole înainte de Cristos în China, când, în
timpul domniei Yao şi Chuneyu, s-a realizat corectarea fluviilor Albastru şi Galben.
Canalul imperial, care unea Pei-Ho cu Yang-tse- Kiang s-a realizat în secolul VII-
IX după Cristos, cu o lungime de 1350 km şi cu aceiaşi scop, irigarea terenurilor
agricole,
în India, primul cana! construit datează din 1310 din timpul domniei lui
Feroze-Tailach, cana! pe .care se găseau 50 de stăvilare, 30 rezervoare pentru
irigaţii şi 150 poduri.
în Asiria, derivarea apelor Tigrului şi Eufratului în scopul folosirii în
agricultură, s-a realizat încă de pe vremea domniei iui Minus şi Simiramidei.
în Egiptui modern, pe timpul vizirului Ismail Paşa, s-a realizat un canal de
260 km derivat din Nil pentru a asigura irigarea suprafeţelor cultivate din zona
respectivă.
Romanii au trecut în istorie ca foarte pricepuţi în realizarea de derivaţii,
canale pentru navigaţie şi apeducte. Se ştie de altfel, că împăraţii Romei se
întreceau în construirea de apeducte. Până îa împăratul Claudiu au fost construite
cele cinci apeducte pentru alimentarea cu apă a Romei: luiia, Virgo, Aisietina, Anio
şi Claudia, iar până în secolul V! după Cristos, au fost construite deja 14 apeducte
mari. împăratul Traian. în prima sa incursiune în Dacia a construit aproape de
Mehadia un apeduct mare, iar împăratul Adrian a adus apă la Sarmîsegetuza prin
intermediul unui canai subteran: aşa cum rezultă de pe o inscripţie din 133 după
Cristos.
Una dintre cele rnai vechi lucrări din domeniul hidrotehnicii fluviale, cunoscută
îa noi, este canalul de navigaţie construit pe timpul lui Traian, în regiunea Porţilor de
fier, destinat transportului de materiate pentru execuţia podului de la Drobeta Turnu
Severin şi aprovizionării armatelor în războiul cu dacii. Era situat pe malul drept şi
avea 3225 m lungime şi 57 m lăţime (fig. 1.1)

Fig. 1.1. Canalul construit de romani îa Porţile deFier.

Lucrarea a fost descoperită cu ocazia săpării actualului canal şi este

interesant de remarcat că reprezintă o variantă a soluţiei de astăzi.
în Moldova sunt însemnări şi urme ale unor iazuri, construite în sec. al XV~lea
pe văile râurilor Jijia, Bahiuieţ, Jijioara, în scopul atenuării apelor mari şi asigurării
folosinţelor locale. Baraje şi devieri de râuri s-au realizat şi în scopuri militare, de
către Radu Negru şi Ştefan cel Mare.
în Banat, în secolul al XVIII-lea, s~au realizat lucrări de desecare a
mlaştinilor din jurul cetăţii Timişoarei, folosindu-se în acest scop munca iobagilor.
 Astfel a fost construit un canal de 70 km lungime pe distanţa Timişoara-KIek,
a fost regularizat râul Bega amonte de Timişoara până la Făget şi s-a executat o
lucrare unică în felul ei: dubla conexiune dintre râurile Timiş-Bega, prin canalele
Coştei-Chizătău şi Topolovăţ-Hitiaş (fig.1.2); de asemenea s-a îndiguit malul stâng
al canalului, aval de Timişoara.

Fig. 1.2. Conexiunea Timiş-Bega.

în secolul următor, datorită insuficienţei măsurilor la viitura din 1859 s-au

inundat 250000 ha, lucrările au continuat cu noi îndiguiri şi desecări pe Bega, Timiş,
Bîrzava, Mureş, Aranca, creându-se sistemele Timiş-Bega, Mureş-Aranca şi
Bîrzava-Moraviţa. Funcţionarea lor s-a dovedit însă şi mai departe
nesatisfăcătoare, deoarece s-au proiectat cu încălcarea principiilor hidrotehnice
elementare.
Tot în secolul al XVlH-lea au început lucrările de desecare şi regularizare a
râurilor din Câmpia Crişurilor şi a Someşului, unde, ca şi în Câmpia Banatului,
stagnarea apelor era întreţinută în vederea apărării cetăţilor. Primele începuturi
coincid anului 1749 şi se referă la desecarea Bălţii Eced din bazinul Crasnei;
lucrarea s-a terminat între anii 1895 şi 1913, o dată cu măsurile de desecare şi
regularizare întreprinse între Someş şi Crasna.
în Muntenia sunt cunoscute lucrările în legătură cu apărarea împotriva
inundaţiilor a oraşului Bucureşti. Ele au început de pe vremea lui Ispilanti, din anul
1775, şi au constat în soluţionarea problemei prin dirijarea viiturilor râului Dîmboviţa
în Argeş, prin intermediul unor canale, legate pe rând, din cauza împotmolirilor, cu
afluenţii: Răstoaca, Sabarul, Ciorogârla (1805). Tot în acest scop a fost modificată,
în 1850 către Colentina, direcţia râului Ilfov, care se vărsa anterior în Dîmboviţa
amonte de capitală.
între anii 1881 şi 1886 s-a executat regularizarea albiei râului Dîmboviţa în
cuprinsul oraşului Bucureşti până la podul Vitan, constând din rectificarea şi
adâncirea albiei până la 6 m; radierul s-a podit cu scânduri de stejar, bătute pe
grinzi transversale, fixate pe piloţi. Lucrarea a constituit totodată primul pas în
 Fin .n Lunca Dunării până în 1931.

Lucrările oe regularizare, nefiind precedate de lucrări în bazinele de recepţie,

unde despadurilile continuând, n-au putut să~-şi atingă scopul. Râul Şiret, prin
schimbarea cursului la viiturile din 1932-1933, a lăsat pe uscat cinci poduri: la Hoit,
Rocna, Scheia, Dolhasca şi Roşeam; râul Moldova, podul de la Tupiiaţi; Bistriţa pe
cel de la Frunzeni. Pagube şi distrugeri importante au cauzat viiturile din aprilie
1932 şi cele din 1941-1942.
începând din anul 1948 s~au desfăşurat acţiuni intense pentru refacerea şi
completarea unor lucrări deteriorate, cum sunt îndiguirea de la Brateşul de Sus,
acumularea de la Folteşti de pe valea Chineja-Covurlui de 5 milioane m3 pentru
atenuarea viiturilor, lucrările din Banat (Banloc şi Tolvădia) etc.
în perioada 1951-1955, prin îndiguire şi desecări, s-a mărit suprafaţa
agricolă de la 9400000 ha la 9700000 ha; s-au repus în funcţiune şi s-au extins o
serie de sisteme de irigaţie din regiunile Bucureşti, Constanta.Galaţi, Timişoara,
Arad, Oradea; s-au împădurit 405000 ha, depăşindu-se sarcinile planului de stat
între 1956-1960 lucrările au continuat în toate bazinele mai importante ale
tatii: Olt, Şiret, Prut, Ialomiţa, Argeş, Jiu, Mureş.
Una din lucrările importante, care merită atenţie, executată între 1957-1959,
este regularizarea râului Dîmboviţa, aval de Bucureşti. Pe o lungime de 24 km de la
comuna Tînganu până ia vărsarea în Argeş, albia Dîmboviţei a fost rectificată şi
adâncită, cu scopul de a se obţine desecarea şi scoaterea de sub inundaţii a unei
suprafeţe de 6500 ha. La stabilirea traseului şi a secţiunii transversale a albiei s-a
avut în vedere şi utilizarea viitoare a canalului pentru navigaţie pe distanţa
Bucureşti-Dunăre, alegându-se aliniamente lungi şi raze de curbură mai mari de
800m(fig.1.4). •

Fig. 1.4. Regularizarea Dîmboviţei aval de Bucureşti (1959).

direcţia canalizării apeior pluviale şi menajere ale capitalei, în aceeaşi perioadă la
Brezoaiele, s-a amenajat sistemul de stăvilare pentru descărcarea debitelor mari în
Csorogârla. intre 1898 şi. 1900, în ' urma inundaţiilor catastrofale din cartierul
Grozăveşti, din anul 1893, amenajarea albiei s-a prelungit în amonte, până la satul
Tînganu.
Lucrările au continuat în 1936 prin realizarea pe valea râului Colentina, la
nord de Bucureşti, a lacurilor Buftea, Băneasa, Herăstrău, Fforeasca şi Tei, iar după
1944 s-a canalizat Dîmboviţa de ia pcdul Tînyanu până la vărsarea în Argeş.
Luc r ă r îie *n legătura cu Dunărea încep deabia în 1875, prin
construirea or.nclor -Pl ^ce?are navigaţiei
în urma c^nr Jr>t '8561 după tratatul de la Paris, a Comisiei
Europene a Du.iv,, ,c- centru asigurarea navigaţiei la ieşirea din
Dunăre c d'u !uc, ir îlui Sulma (1897-1902)
Pnma lucra?0 -V "portantă din zona inundabilă a Dunării s-a
executat în anul "395 "v ip Delta pe partea stângă a braţului Sf.
Gheorgne ce către Dits .' Olandei m România
Alte IP, ^r- (,. jrmeazâ o 1904 cu o îndiguire submersibilă
(moşia l h f t n "• 5 ;uc"3>~p < (rroşta Spanţov.1500
ha) Se pf, f ,f ->. SeviCK, , iior funciare, însărcinat
cu proiectait- • ' clin lunca Dup^n. şeful sen/iciufui a fost până
în 191B ingir
.ost slabe dui cauza intereselor contradictorii,
a nerentcioi.ua*,i • insuficiente
Un m^rii^ cr am Românul este apariţia în 1921 şi apoi
în 1924 a Legi, jsuprj i^yi.i.^.u. apelor, care stabileşte că toate apele de pe
teritoriu! României sunt bunuri publice puse sub autoritatea şi controlul statului".
în 1931, afară de lucrările din Câmpia de vest, despre care s-a vorbit, se
îndiguiseră în Lunca Dunării abia 50000 ha (fig 1.3), şi acelea imperfect.

LEGENDA
hs "5."Surhri
. ..... ~ - Dor o ten t...,„.
________ u (1329) 5310 ha
2Pttroţâai-f(fS3che(l320) $000 ha *1 Btrteşit (1327}
S Gostm (1328) SISS ha 8 Glutgeni (131?}
4 Chirnogi (1SM) 1S85 l» 3 tercal'u (1330)
7320 te fl Brates (13?5)
tnaiQvirt
. , . -

Fig. 1 i'n Lunca Dunării până în 1931.

Pentru reducerea debitului maxim, proiectul prevede baraje de atenuare a viiturilor
pe afluienţii: Colentina, Tînganu, Pasărea, Cîlnăul.
O altă lucrare, concepută şi executată după cele mai moderne principii ale
regularizării albiilor, şi care exprimă în acelaşi timp sinteza experienţei acumulate în
ţara noastră în această direcţie, este rectificarea şi stabilizarea albiei râului Şiret pe
o distanţă de 8 km amonte de podul de la Cozmeşti (fig. 1.5). Datorita divagării albiei
în planul scurgerii, localităţi ca lonăşeşti, Cozmeştii din Deal, Cozmeştii din Vale,
Doaga, terenuri agricole şi mai ales podul de şosea şi cale ferată cu o lungime de
cea 350 m au fos supuse pericolului distrugerii. Surpările de mal, mai ales ale
malului înalt de pe partea stângă a râului, produceau groază.

-4S£ Sfat f e*rs tenta in co/fnottrtâ /'n perioada anterioara

J/£ i f reguforiratd proiectată
yBgf&> froziurtt thtrf am,
- froz/u/rt m ma/vf a/ofti minere

Fig. 1.5. Schiţa albiei râului Şiret pe sectorul ionăşeşti-Cozmeşti

înainte de amenajare.

" Pinteni şi trffrersc tfe cofa Sfere

frowrsg t/p fncWere > c

Fig. 1 .6. Schema lucrărilor de regularizare a albiei râului Şiret

pe sectorul Ionăşeşti-Cozmeşti.
 Soluţia lucrărilor de regularizare a fost stabilită de către proiectant, institutul
de Proiectări pentru Amenajări şi Construcţii Hidrotehnice - IPACH (Belecciu
St.,1945) şi cercetător, Institutul de Studii şi Cercetări Hidrotehnice - ISCH (Hâncu
S., 1959). Soluţia a constat din epiuri, epiuri traverse şi lucrări longitudinale de
dirijare a curenţilor. Secţiunea de curgere, traseul albiei, poziţia epiurilor,
amplasamentul lucrărilor longitudinale au fost stabilite iniţial prin calcule şi precizate
prin încercări de laborator pe modele hidraulice în curenţi de apă cu nivel liber şi în
curenţi de aer sub presiune (fig. 1.6).
în prezent în ţara noastră gospodărirea apelor se consideră o problemă de
stat ce trebuie rezolvată integral şi independent aşa cum este prevăzut în Legea
Gospodăririi Apelor din 20 aprilie 1972 şi concretizate în Programul Naţional de
Perspectivă pentru Amenajarea Bazinelor Hidrografice, aprobat prin Legea nr. 1 din
1976 şi prin Legea apelor nr. 8 din 1974.
Marile sisteme de irigaţie pot contribui pnn magistralele lor îa alcătuirea unei
reţele de căi navigabile interioare, a unei reţele de microcentrale sau hidrocentrale
de putere medie. Putem exemplifica astfel sistemul de irigaţii Carasu ce înglobează
canalul Dunăre-Marea Neagră, sistemul Nord Bărăgan cu magistralul Şiret Bărăgan,
sistemul Mostiştea cu salba de lacuri de pe valea Mostiştei sau sistemul Crişana cu
magistralul sau derivaţia Someş-Crişuri-Mureş etc., toate aceste magistrale fiind
terminate sau în curs de execuţie.
Expresie materială a eforturilor românilor de a-şi asigura o legătură cât mai
directă cu marea, canalul Dunăre-Marea Neagră are o veche istorie. Necesitatea
ieşirii directe la mare pentru România modernă devenind evidentă încă de ia
începutul sec. XIX, după cum propusese şi Ion lonescu de la Brad în studiile sale din
1850 şi 1855. Este, deasemenea, posibil ca istoria acestui canal să fi început cu
1900 de ani în urmă, când se pare că Traian a amenajat o cale de apă din Danubiu
pe valea Axios-Carasu până aproape de Tomisul pontic.
într-o a!tâ viziune tehnică dar cu acelaşi scop a propus, aşa cum am arătat
anterior, la începutul secolului inginerul Al. Davidescu, în cadrul proiectului pentru
irigarea Bărăganului, din anul 1912.
Canalul Bucureşti-Mostiştea-Dunăre a fost propus în destul de multe
variante de concepţie şi chiar de traseu, într-o primă variantă, canalul are ca
folosinţă de bază irigaţiile, în cadrul marelui sistem de irigaţii Mostiştea. Lungimea
căii navigabile este de 100 km din care 75 km pe Valea Mostiştei şi 25 km între
Bucureşti şi lacul Cernica. O altă variantă prezintă traseul pe Valea Belciugatele. De
fapt acest canal a comportat numeroase discuţii tehnice încă din prima jumătate a
secolului nostru. Prima propunere aparţine tot inginerului Al. Davidescu, în cadrul
proiectului său pentru irigarea Bărăganului, propunere pe care o dezvoltă apoi
printr-o soluţie complexă.
Un alt proiect aparţine inginerului D. Leonida, care a propus un canal
industrial deviat din Argeş (la Buda-Mihăiieşti) spre Bucureşti.
Inginerul Caranfil, care s-a ocupat de asanarea lacurilor capitalei, a propus în
1940 ca traseul canalului să înceapă din lacul Cernica, să urmeze traseul Dîmboviţei
până la Budeşti şi apoi pe partea dreaptă a Argeşului până la Dunăre.
Un studiu oficial a fost deasemenea, iniţiat în 1951, la nivel de memoriu
tehnico-economic, dar neapîicat. Până la urmă, s-au materializat două trasee de
canal: Canalul Mostiştea cu salba de acumulări între Hagieşti şi Dunăre, precum şi
canalul de pe Argeş (Bucureşti-Dunăre) ce porneşte din acumularea Mihăileşti, pe
Argeş până la Dunăre.
 Lucrăriie canalului Dunăre-Marea Neagră au început din 1949 cu lucrări de
excavaţii pe traseul Valea Carasu-Valea Nazarcea-Capul Midia şi cu lucrări de
protecţie împotriva viiturilor pe văile adiacente. Lucrările au fost suspendate în 1953,
întrucât depăşeau posibilităţile tehnice şi financiare ale ţării din acea vreme, în iunie
1973 s~a hotărât reluarea lucrărilor ce s-au terminat în 16 mai 1984, când a avut loc
punerea oficială în funcţiune a canalului.
Această operă hidrotehnică fără egal pe pământul românesc şi una din
cele mai importante pe plan mondial are lungimea de 64,2 km, lăţimea la fund de
70-90 m şs a necesitat un volum de excavaţii de 300 milioane m3 şi un volum de
betoane de 4 milioane rn3. Complexa staţie de pompare de la km 4. Cernavodă, va
intra în funcţiune când apa scade la cota 7,50 şi are un debit de 250 rn3/s. asigurând
apa necesară navigaţiei, alimentarilor cu apă industriala şi pentru irigaţii. Canalul va
asigura irigarea unei suprafeţe de 220000 ha
Canalul Siret-Bărăgan-Mostştea, are ca funcţie principală asigurarea cu apă ^
pentru irigarea a 150 mii ha. iar in paralele asigurarea apei pentru navigaţie şifv''
hidroenergetic pe o lungime de aproximativ 260 km. Probleme tehnice deosebite'
ridică traversările râurilor mari (Buzău, Rrn. Săra!) precum şi prevenirea implicaţiilor
hidrogeologice. datorate pierderilor de apă prin infiltraţii din canal în conurile de
dejecţie ale râurilor traversate. Această lucrare începută a fost sistată şi conservată.
Canalul Someş-Crişuri-Mureş-Bega. cu folosinţa de bază irigaţiile, va avea o
lungime navigabilă de 375 km. Trecerea la materializarea sa este condiţionată de
realizarea în prealabil a unor acumulări în bazinul Someşului, precum şi cea de la
Remetea. Trebuie de menţionat că. la fel ca la canalul Siret-Bărăgan, traversarea
râurilor mari va pune probleme tehnice deosebite, în prezent s-a aprobat începerea
execuţiei unei prime etape, între Someş şi Crasna.
in aval de Alba-luiia, Mureşul se poate amenaja pentru navigaţie pe o
lungime de 230 km, odată cu o salbă de lacuri de acumulare pe cursul său şi pe
afluenţi, dar folosinţele mai importante vor fi hidroenergia şi irigaţiile. Trebuie
menţionat că aplicarea in pract'că a propunerilor acestui studiu întocmit sub egida
UNESCO-PNUD a început deja cu executarea îndiguirii şi regularizării Mureşului şi
afluenţilor din această zonă.
Amenajarea navigabilă a Oltului aval de Rm. Vîlcea pe cea 220 km, se va
face prin trepte hidroenergetice, producerea de energie fiind principala folosinţă a
acestui curs de apă.
Jiul, aval de Târgul Jiu, pe un canal lateral de 170 km lungime, Someşul aval
de oraşul Dej, pe salba de lacuri hidroenergetice din cursul său, în lungime de 230
km, derivaţiile Dunăre-Jru-Olt, Olt-Vedea-Argeş, precum şi canalul Timiş-Bega de
70 km completează reţeaua navigabilă interioară.
Folosul unei astfel de scheme constă însă din încadrarea tuturor lucrărilor
hidrotehnice viitoare de pe râurile noastre interioare într-o perspectivă unitară,
astfel încât aceste reţele să nu împiedice, ci să favorizeze în viitor, realizarea reţelei
navigabile interioare, ca un schelet al amenajării complexe a apelor de pe întreg
teritoriul ţării.
Toate aceste canale magistrale reprezintă în acelaşi timp şi o soluţie de
apărare contra inundaţiilor prin derivarea debitelor în exces dintr-un bazin în altul.
Să lăsăm deschis generaţiilor viitoare acest vis al marilor specialişti ai ţării,
astfel încât, în timp să se poată împlini în totalitate.
 1.3. PRINCIPII Şl METODE ACTUALE DE REGULARIZAREA
ALBIILOR DE RÂURI

Amenajarea unui curs de apă presupune executarea unei seni de lucrări în

bazinul de recepţie şi în albie. Lucrările In bazine urmăresc în majoritatea cazurilor
micşorarea eroziunilor şi fixarea versanţi'or. în acest scop, se execută împăduriri,
plantaţii şi diferite lucrări ca: valuri de pământ şi canaie de coastă, terasări, garduri
de nuiele şi cleionaje, ziduri de sprijin. Pentru atenuarea viiturilor şi pentru aite
folosinţe în bazine se construiesc baraje cu lacuri de acumulare.
Lucrările în albie se pot executa în regim de curgere liberă sau în regim barat,
când în anumite secţiuni ale cursului de apă se construiesc baraje care
concentrează o parte din panta de curgere într-un număr de trepte locale de cădere.
Rezultă cele două metode de îmbunătăţire aie scurgerii în albii, cunoscute sub
numeie de regularizarea în curent liber şi regularizarea în regim barat.
Lucrările de regularizare în curent liber pot avea un caracter conservativ sau
radical, după concepţia care a stat la baza proiectaţii lor.
Regularizarea conservativă urmăreşte strângerea apelor râului într-o albie
unică, cu un traseu şi o secţiune de curgere cât mai regulată, dar [n aşa fel încât
noua aibie regularizată să urmărească cât mai de aproape linia malurilor şi a
vechiului talveg. Prin aceasta echilibrul curgerii este deranjat într-o măsură foarte
mică şi cantităţile suplimentare de aluviuni puse In mişcare datorită lucrărilor de
regularizare sunt reduse.
Regularizarea radicală se caracterizează prin creerea în mare măsură a unei
noi albii, cu lucrări importante de străpungere şi corectare. Aceste lucrări produc
modificări sensibile în regimul de curgere şi au ca urmare deplasarea unei cantităţi
apreciabile de-aluviuni.
Regularizarea conservativă prezintă mar multă siguranţă în ce priveşte
rezultatele scontate. Unele din neajunsurile acestei metode cum sunt adâncimile
insuficiente pentru navigaţie, pot fi remediate ulterior pnntr-o regularizare pentru
ape mici.
Regularizarea albiei se poate obţine, acţionând simultan asupra traseului în
pian, secţiunilor de curgere şi profilului longitudinal ai râului.
Multe din metodele de regularizare utilizate în trecut aveau la bază ideea că
regularizarea albiei unui râu se poate face acţionând izolat asupra acestor elemente.
Astfel, în "metoda strâmtorării cursului de apă" se acţionează numai asupra secţiunii
transversale, în "metoda Fargue" numai asupra traseului, iar în "metoda Girardon" se
acţiona numai asupra profilului longitudinal al albiei cursului de apă.

a) Metoda Fargue
Fargue a elaborat metoda fixării patului mijlociu în a doua jumătate a secolului
XIX, pe baza studiilor şi lucrărilor executate pe fluviul Garona (Franţa). Metoda se
bazează în special pe influenţa traseului în plan al talvegulul şi malurilor asupra
adâncimii râurilor cu pat aluvionar mobil.
Presupunând că traseul talvegului este alcătuit din curbe şi contracurbe
separate prin puncte de inflexiune fără aliniamente, Fargue stabileşte următoarele
reguli denumite de el legi:
• pragurile şi adâncurile se găsesc decalate în aval de punctele de inflexiune;
• adâncimile sunt cu atât mai mari, cu cât curbura în vârful curbei este mai mare;
• pentru obţinerea unor adâncimi sporite curbele nu trebuie să fie nici prea scurte şi
nici prea lungi (~ 8 ori B la ape medii);
 10

• la lungimi egale adâncimea medie a unei curbe este cu atât mai mare cu cât
unghiul format de razele extreme este mat mic;
• profilul în lungul ta!vegului nu prezintă o formă regulată, decât atunci când
curbura variază în mod conţinu
Metoda fixării albiei mijlocii- este criticată pentru că nu face precizări legate de
traseul malurilor în'raport cu talvegul. indicaţiile asupra lăţimii albiei sunt foarte vagi.
Această metodă mai este criticată şi pentru că sporind curburile pentru obţinerea
unor adâncimi mai mari. se crează dificultăţi curgerii apelor de viitură. Metoda
conduce uneori la raze de curbură prea mici, defavorabile navigaţiei. Prin
accentuarea curbun< se măreşte şi consumul toca! de energie hidraulică, în acest fel
energia disponibilă pentru erodarea pragurilor este de multe ori insuficientă. Totuşi
metoda poate da şi astăzi indicaţii preţioase pentru regularizarea râurilor navigabile.

b) Metoda Girardon
Această metoda a fost elaborată şi aplicată în ultimul sfert al veacului trecut,
ia lucrările de regularizare ale fluviului Rhon pentru navigaţie Bunele rezultate
obţinute sunt cu atât mai remarcabile cu cât acest fluviu are o pantă foarte variabilă
şt viteza medie deopotrivă de diferită (1 -•:• 4 m s). Metoda a fost prezentată de autor
la Congresul International de navigaţie de la Haga din 1894
Fixarea albiei cere insă construirea unei reţele dese de lucrări, ceea ce
necesită cheltuieli mari care nu pot fi justificate în toate cazurile.
Stadiul actual al dezvoltării tehnicii şi ştiinţei nu permite încă determinarea cu
precizie a elementelor de regularizare (traseu, profil longitudinal, secţiune
transversală) şi nici caicului şi dimensionarea riguroasă a lucrărilor necesare.
Observaţia atentă şi îndelungată a fenomenelor naturale din albie şi
reproducerea cât mai fidelă a condiţiilor de curgere din sectoarele favorabile ale
râului respectiv sau ale unui alt râu cu regim asemănător, constituie însă şi astăzi
una din căile cele mai utilizate şi sigure pentru rezolvarea problemelor de
regularizare
Rolul lucrărilor de regularizare a albiilor râurilor constă, în principal, în
crearea unei capacităţi sporite de transport al apei, atât la debite mici, cât şi la
debite mari, în apărarea unor obiective şi a terenurilor agricole împotriva acţiunii
distructive a curenţilor, împotriva eroziunii şi prăbuşirii de maluri, în crearea unor
condiţii favorabile de curgere a apelor în zona unor construcţii amplasate în albie
(prize poduri etc.).
La alegerea schemei, la trasarea şi dimensionarea lucrărilor de regularizare a
albiilor râurilor trebuie respectate anumite principii, care derivă din necesitatea
încadrării lucrărilor de regularizare în tendinţa generală de dezvoltare şi de
menţinere a unei albii stabile. Dintre aceste principii menţionăm următoarele:
• respectarea pe cât posibii a tendinţei naturale de evoluţie a albiei râului daca
această tendinţă nu contravine cu apărarea unor obiective din zonă şi cu crearea
unor condiţii favorabile pentru curgerea apelor;
• menţinerea direcţiei curgerii apelor de viitură şi a capacităţii de transport a apelor
mari, evitarea introducerii unor rezistenţe suplimentare în calea curgerii;
• adaptarea unor soluţii elastice, adaptabile unor afuieri sau modificări morfologice
care se pot produce în albie, fără deteriorarea sau părăsirea lucrărilor executate;
• realizarea pe cât posibil în etape, a lucrărilor de regularizare, urmărindu-se
evoluţia în timp şi în spaţiu a fenomenelor morfologice şi evitându-se unele efecte
nedorite.
 11
în ultimii 20 ani, ca urmare a unor inundaţii repetate ce au afectat toate
regiunile ţării, lucrările de regularizare a cursurilor de apă au luat o mare dezvoltare.
Pe parcursul realizării acestora s-a evidenţiat însă faptul că ele necesită un efort
apreciabil de investiţie şi un consum ridicat de carburanţi, urmare a volumelor mari
de terasamente prevăzute să fie excavate, în afară de aceste aspecte economice
s-au evidenţiat însă şi unele neajunsuri funcţionale, dintre care cele mai importante
sunt dezatenuările mari ale debitelor, precum şi instabilitatea albiei minore datorită
rectificărilor brutale şi distrugerii consolidării naturale a malurilor. Din această cauză,
a apărut necesar să se revadă concepţia de proiectare şi realizare a lucrărilor de
regularizare, pentru a se putea promova lucrări în condiţii cât mai economice şi care
să asigure totodată siguranţă în funcţionare. De fapt nu se propune de a stabili o
noua concepţie pentru amenajarea cursurilor de apă, ci de a respecta principiile care
au la bază o experienţă îndelungată atât în ţara noastră cât şi în alte tari, care s~au
dovedit raţionale, dar care în ultima perioadă de timp au fost părăsite.
Prin specificul lor, lucrările de regularizare a albiei râurilor sunt condiţionate
de o serie de elemente, dintre care multe sunt aleatorii, ceea ce determină, de
regulă, un caracter de unicat pentru asemenea amenajări. Fiecare curs de apă sau
chiar sector al aceluiaşi curs de apă trebuie amenajat potrivit unei soluţii propti, în
concordanţă cu prezenţa şi intensitatea factorilor care determină regimul său
caracteristic de curgere.
Din acest punct de vedere, analizând o serie de lucrări de regularizare se pot
desprinde următoarele aspecte mai importante:

a) Rectificarea traseului albiei minore.

Se evidenţiază că în ultimii 20 ani s~a manifestat tendinţa de a canaliza

cursurile de apă prin tăieri masive de coluri. Ca urinare s-a modificat panta de
echilibru creată în mod natural de cursul apei: fiind necesare consolidări de mal pe
lungimi mari, cu volume şi costuri importante pentru a stabiliza albia.
Trebuie remarcat faptul că la o scurtare apreciabilă a traseului, asigurarea
stabilităţii nu se mai poate face cu apărări de maluri prevăzute numai în zonele cu
concavităţi. Pentru disiparea energiei, cursul de apă îşi va forma în scurt timp prin
procese de eroziune noi meandre, în asemenea situaţii fiind necesar de a se
consolida albia atât în zonele concave şi convexe cât şi în aliniament.
De aceea este necesar ca în viitor cursurile de apă să fie scurtate în limite
care să permită menţinerea stabilităţii albiei, putându-se astfel reduce volumul
apărărilor de mal. Lungimea posibilă a rectificării totale a cursului natural depinde de
o serie de factori variabili de la caz la caz (debit, viteză, natura terenurilor etc.)
în anumite situaţii obligate, care impun totuşi o rectificare mai importantă a
traseului, apărările de mal trebuie tratate însă corespunzător, fără a se mai limita
numai în punctele locale de curbură. Din acest punct de vedere, este necesară
tratarea diferenţiată a lucrărilor de rectificare a traseului albiei minore în funcţie de
importanţa economică şi socială a obiectivelor riverane.
 12

Fig. 1.7.
AMENAJAREA RÂULIH VEDEA PE
SECTORUL TELEORMAN-DUNĂRE
PROFIL T!P - OSG DUNĂRE
s

PROFfl TIP- APĂR ARE MAL RÎU VEDEA

PROFIL TIP- AMENAJARE ALBiE RIU VEDEA

Principalele volume de lucrări:

- ferasamente 3 280 000 mc;
- piatră brută 28 600 t.

Principalele caracteristici:
.-regularizarea şi calibrarea albiei r Vedea pe o lungime de 32
km de la confluenţa cu p. Teleorman până la confluenţa cu
Dunărea.
- diguri de apărare împotriva inundaţiilor în lungime de 62 km t
din care 13 km la Dunăre şi 49 km pe r. Vedea.
- apărarea împotriva inundaţiilor a unei suprafeţe agricole
amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare de 6 780 ha.
 13

Fig. 1.8.
n REGULARIZAREA RÂULUI CĂLMĂŢUI
^ PE SECTORUL ÎNSURĂTEI-DUNĂRE
JUDEŢ BRĂILA
-etapa II-
TiP CONSOLIDARE
usc*f
' piM «ATWA B
E

AaeMtt DIN PIAfRA

CC Tj.îţfi AŞniTE

SECpUNE TIP RECALIBRAPE Ş! ÎNDIGUIRE

SECŢIUNE TÎP RECAUBRARE ÎN ZONA ÎNDiGJrTÂ .(remuu DUNĂRf )

L lovso

Principalele volume de lucrări:

~ săpătură 1 458 000 mc;
- lungime consolidare 18 370 m;
- suprafaţă pereu 112 000 m2;
- volum piatră brută prism 15 000 mc.

Principalele caracteristici:
- regularizarea albiei 30 km, diguri 24,8 km;
- apărarea împotriva inundaţiilor a 5865 ha, 5 localităţi, 10 km drumuri
judeţene şi comunale.
 14

b) Secţiunea transversală a albiei rectificate

în mod normal aceasta trebuie verificată pentru a putea conduce debitul de

formare la dimensiuni cât mai apropiate de secţiunea transversală a aîbiei naturaie
de pe sectoarele stabile Datorită volumelor mân de terasamente ce trebuiesc
excavate şi implicit consumului important de carburanţi la unele amenajări (Bârlad,
Jijia, Ialomiţa) s~au adoptat secţiuni de curgere reduse aplicându-se principiul
autodragării. Această soluţie este însă în strânsă legătură cu schema generală de
amenajare a albiei în situaţiile în care se prevede îndiguirea ambelor maluri, cu
diguri situate la mică cilstanţă de eie. canalul pilot este o soluţie mai puţin indicată
pentru că autodragarea se produce în decurs de câtva ani şi pentru că prin
autodragare se pierd o parte din terasamentele ce puteau fi excavate şi folosite
pentru diguri şi platforme de închidere a albiilor vechi.
Realizarea unei secţiuni reduse sub forma unui canal pilot reprezentând 1/3 -
1/4 din secţiunea definitivă, este însă de recomandat în situaţiile în care cursul de
apă nu se îndiguieşte. se îndiguieşte pe un singur mal. sau digurile sunt prevăzute
la distante mân.
La adoptarea acestes soluţii trebuie analizate însă cu atenţie caracteristicile
cursului de apă respectiv: panta şi viteza de. curgere, natura terenului etc. în cazul
terenurilor argiioase, de exemplu,, procesul de autodragare este lent, după cum în
terenurile nisipoase aibia poate sufen deformări mân.
Un aspect important ce trebuie avut în vedere la promovarea unei astfel de
soluţii este problema colmatării albiei cursului de apă în aval de tăiere. Volumul de
pământ dragat în mod natural pe-sectorul canalului pilot este transportat de apă şi
depus în aval pe o lungime variabilă în funcţie de caracteristicile locale, putându-se
întâmpla să se producă o înrăutăţire a condiţiilor de curgere prin micşorarea secţiunii
albiei minore.
Din punct de vedere tehnologic, pentru lucrările de rectificare a traseului
albiei, executarea terasamenteior cu ajutorui exploziilor, acolo unde condiţiile permit,
prezintă avantaje economice, realizându-se totodată şi condiţii favorabile de
execuţie pentru utilaje terasiere.

c) Calibrarea albiei minore ;

La majoritatea cursurilor de apă pentru care s~au elaborat documentaţii

ultimii 20 ani, odată cu rectificarea traseului s~~a prevăzut şi calibrarea secţiunii â
curgere a aibiei minore. Având în vedere că digurile de apărare s-au amplasat în
apropierea malurilor, prin calibrarea secţiunii existente s-au urmărit două scopuri:
mărirea capacităţii de curgere în albia minoră pentru a reduce din înălţimea digurilor
şi obţinerea volumului de terasamente necesar realizării digurilor.
Inconvenientele acestei soluţii sunt următoarele:
Prin reprofilarea secţiunii se distruge aproape total consolidarea naturală a
malurilor, mărind pericolul de erodare astfel că este necesar să se sporească
volumul consolidărilor. Din aceste motive, calibrarea secţiunii albiei minore trebuie
făcută numai în situaţiile în care se justifică din punct de vedere hidraulic, în general
la cursurile de apă mici, puternic colmatate, unde se poate acţiona cu utilaje asupra
 15

TRANSVERSALĂ PENTRU
AMENAJAREA ALBIEI NATURALE

l t« „ Ji
L50.Tro.in.

SECŢIUNE TRANSVERSALĂ PRIN AUfo^^

REGULARIZATĂ SI RECALIBRATĂ A RfULUI IALOMIŢA
,-4»ţ£gi. '
' TNIERBATE

j^%Zl^. r
~<v7,k M.SVT„

Principalele volume de lucrări:

-săpături 3 920 000 mc;
- umpluturi 3 655 500 mc;
-piatră brută 130 000 mc.

Principalele caracteristici:
- 83,3 km diguri de apărare contra inundaţiilor;
- regularizarea albiei minore prin execuţia a 6,1 km de tăieri de coturi
şi consolidări de maluri pe o lungime de cea 18 000 ml.

Fig.,19. AMENAJAREA RÂULUI IALOMIŢA ÎN ZONA l, DUNĂRE- SLOBOZIA

 16

întregii secţiuni transversale şi unde nu se realizează viteze de curgere mai mari de

1,4-1,6 m/s, care ar putea provoca eroziune.

d) Traseu! digurilor de apărare

Dintre toate elementele ce trebuie luate în considerare în vederea

îmbunătăţirii concepţiei cu privire la regularizarea cursurilor de apă, traseul digurilor
reprezintă unul din elementele cele mai importante. El influenţează într-o mare
măsură, întreaga soluţie de ansamblu a regularizării atât tehnic cât şi economic.
Neajunsurile care s-au constatat, s-au datorat în cea mai mare măsura
modului în care s-a prevăzut amplasarea digurilor fată de mal. Aspectele mai
importante, cu implicaţiile respective datorate acestei soluţii sunt următoarele:
• Prin amplasarea digurilor în apropierea malurilor, traseul digurilor a fost realizat
aproape paralel cu cel al albiei minore. La ape mari, axul hidraulic al curgerii nu
corespunde însă traseului albiei minore, ci traseului general al luncii inundabile.
Ca urmare, s-a realizat un ax hidraulic mult deviat, având ca efect modificarea
direcţiei de curgere şi în consecinţă apariţia unor eroziuni.
• încorsetarea puternică a albiei minore provoacă dezatenuări a debitelor maxime,
consecinţa imediată fiind mărirea înălţimii digurilor, deci a volumelor de lucrări şi
implicit a costurilor
• îndiguirea maximală a terenurilor reprezintă de cele mai multe ori o soluţie
neeconomică, cu numeroase implicaţii şi care nu aduce avantaje nici pentru,
agricultură.
• Realizarea digurilor pe un traseu situat mai departe de albia minoră prezintă însă
şi avantaje din punct de vedere al procesului tehnologic de execuţie.

e) Lucrări de protecţie a malurilor albiei şi digurilor.

în funcţie de caracteristicile cursului de apă, necesitatea acestor lucrări este

în stânsă legătură cu soluţiile de regularizare.
Deoarece ele sunt costisitoare şi necesită cantităţi importante de materiale,
este de dorit ca volumul lucrărilor de protecţie să fie redus la minimum. Din acest
punct de vedere, necesitatea şi mărimea apărărilor de mal sunt influenţate în mod
direct de modul cum se aplică principiile (a, b, c şi d). Cu cât se realizează o
regularizare mai intensivă a cursului de apă cu atât creşte şi volumul apărărilor de
mal. Fiecare tăiere de meandră necesită cel puţin două puncte obligate de
consolidare (amonte şi aval), iar lucrările de calibrare prin distrugerae consolidării
naturale, pot conduce la necesitatea aplicării unor protecţii de mal chiar pe
sectoarele în aliniament ale cursului de apă.
De asemenea, realizarea unor diguri în vecinătatea imediată a malurilor
impune în majoritatea cazurilor şi protecţia malului pe lungimea respectivă.
în ceea ce priveşte tipul de protecţie, pentru o serie de cazuri soluţiile sunt în
prezent tipizate, în funcţie de forţa de antrenare critică a curentului de apă. Acest
criteriu nu este suficient deoarece procesul de eroziune depinde şi de natura
terenului. Din acest punct de vedere, este necesară o îmbunătăţire a criteriilor
actuale de alegere şi aplicare a diverselor soluţii tipizate.
O altă problemă la care nu s-a găsit până în prezent a rezolvare
satisfăcătoare este aceea a diversificării soluţiilor constructive. Protecţiile din piatră
şi beton sunt mari consumatoare de combustibil datorită volumului important de
materiale ce trebuie transportat. Folosirea materialelor locale şi aplicarea unor soluţii
 17

1ARAJ flJSWlfA
CU PRIZA '

SeqiUNE TRANSVERSALĂ TIP

(consolidare de mal cu ziduri de sprijin din zidărie
de piatra)

SECŢIUNE TRANSVERSALĂ TIP (D6BLEU * DIGURI)

(consolidare de mal cu per eu din piatra bruta de AO cm gros'me medie sprijinit
masiv din anrocamente de 250f50X) kg. buc.) too ;.<.o ico
"r ' ' "

Principalele volme de lucrări:

-umpluturi 85 700 mc;
- beton simplu şi armat 700 mc;
- ziduri de sprijin 18 800 mc;
-piatră brută 34 500 mc

Principalele caracteristici:
- regularizarea r. Bistriţa pe o lungime de 5,9 km;
- în sectorul central, apărări de mal cu ziduri de sprijin din zidărie de piatră
brută;
-în sectorul amonte şi aval, apărări de mal cu peree din piatră brută;
- praguri de fund îngropate;
- diguri de pământ în sectoarele amonte şi aval (3,6 km);
-apărarea municipiului Bistriţa împotriva inundaţiilor la ci. II de importanţă.

Fig. 1.10. REGULARIZAREA RÂULUI BISTRIŢA ÎN MUNICIPIUL BISTRIŢA.

 18

de consolidare biologică pot conduce la economii atât de investiţii cât şi la economii

de carburanţi. Reţinerile în aplicarea unor astfel de soluţii se datoresc în principal:
greutăţilor de procurare a materialului, manoperei sporite, perioadei limitate de
execuţie, intrării în funcţiune după o perioadă de timp de la execuţie, duratei mai
reduse în exploatare şi volumului sporit al lucrărilor de întreţinere.
Din cele prezentate rezultă că sunt încă posibilităţi multiple de îmbunătăţire a
concepţiei actuale cu privire la regularizarea cursurilor de apă. Evident că nu pot fi
propuse soluţii unicat. Fiecare curs de apă prezintă particularităţile sale de care
trebuie' să se ţină sema.
Regularizarea şi îndiguirea râurilor sunt aparent lucrări simple. Realizarea lor
în condiţii economice şi de fiabilitate, necesită însă un proces de analiză pe multiple
planuri, începând cu schema generală de amenajare şi terminând cu detalierea
soluţiilor constructive şi a proceselor tehnologice.
Stabilirea unei soluţii corespunzătoare tehnic şi economic pentru astfel de
lucrări reprezintă o opţiune admisă în mod responsabil în urma analizei şi cântăririi
diverşilor factori naturali, tehnici şi economici ce intervin şi care, uneori sunt
contradictorii.
Realizarea unor lucrări economice care să asigure gradul de fiabilitate
necesar poate fi posibilă pnntr-o analiză comparativă între investiţia necesară şi
cheltuielile de exploatare şi întreţinere.
 19

Br.

PROFIL TIP ÎN ZONA OURA PORTPJA

S Q
* bijopozi 4.5 t / buc.

[> MAREA NEAGRA

KN.

PROFIL TIP |>SPRe MAREA NEAGRA

j turbo lnlotu.ro to.

Principalele volume de lucrări:

- terasamente 7 545 000 mc;
- saltea de fascine 13 000 mc;
- beton armat şi simplu 10 000 mp;
- anrocamente 40 000 mc;
-.stabilopozi 2 500 buc.

Principalele caracteristici:
- diguri din material local;
- epiuri din anrocamente pe saltea de fascine şi stabilopozi;
- consolidarea şi apărarea litoralului pe 64 km între Suîina şi
Gura Portiţa.

Fig, 1-.11.
LUCRĂRI DE CONSOLIDARE Şl PROTECŢIA LITORALULUI
ÎN SECTORUL NORD MIDIA.
 20

CAPITOLUL 2

MIŞCAREA ALUVIUNILOR

2.1. MECANISMUL GENERAL AL MIŞCĂRII ALUVIUNILOR

Aluviunile sau sedimentele sunt materii solide sub formă de particule"

(granule) care, după desprinderea ior din scoarţa terestră prin acţiunea forţelor de
orice natură, sunt antrenate de curenţii de apă care se formează la suprafaţa
pământului.
în mişcarea aluviunilor se deosebesc trei faze, anume: .
- fenomenul de eroziune constând din dezagregarea solului în
particule granulare sub acţiunea apei sau a altor agenţi;
- fenomenul de transport, apa servind ca mediu fluid care antrenează"
aluviunile;
- fenomenul de depunere sau sedimentare a aluviunilor transportate
în general în zonele muntoase şi deluroase eroziunea este puternică şi
preponderentă, pe când sedimentarea se produce mai ales la câmpie. Fenomenul
de transport este însoţit de fenomenul de uzură a particulelor, ceea ce are ca urmare
o micşorare a diametrului granulelor de la munte spre şes. Particulele cele mai fine
sunt antrenate de apa fluviilor care se varsă în rnare şi formează delte şi contribuie
la construirea platformelor continentale. Fenomenul de eroziune şi de depunere se
produce şi în zona construcţiilor hidrotehnice aflate în exploatare cu efecte
supărătoare.
Pentru studiul mişcării aluviunilor în apă se iau în considerare materiale
necoezive, ale căror particule se mişcă izolat, practic independent unele de altele,
între ele neexistând fenomene care să ducă la o lipire a particulelor unele de altele,
De asemenea, se ţine seama de faptul că mişcarea fazei lichide în albiile de râu este
turbulentă.
Este cunoscut faptul că mişcarea aluviunilor într-un curent de apă are loc prin
salturi. Fenomenul se explică prin aceea că într-un curent turbulent, asupra unei
granule de aluviuni de pe patul albiei acţionează atât forţe longitudinale cât şi forţe
ascensionale ale căror mărimi au un caracter puisatoriu. Forţele longitudinale depind
de rezistenţele de formă şi de frecare ale particulelor precum şi de distribuţia
vitezelor apei pe verticală, iar punctul de aplicaţie al acestor forţe nu este, de obicei,
în centrul de greutate al particulelor. Forţele ascensionale sunt rezultante ale forţelor
de presiune care acţionează asupra părţii inferioare şi superioare ale particulelor.
Diferenţele de presiune ce apar sunt datorate, în special, acceleraţiilor locale care
rezultă din curbura firelor de curent (fig. 2.1.).
Forţele rezistente care se opun
mişcării provin din greutatea propie
sub apă şi din reactiunile particulelor
învecinate.

Fig. 2.1. Distribuţia presiunilor pe o

particulă solidă
 21
f
în analiza procesului de mişcare a aluviunilor trebuie avute în vedere
influenţa modului de aşezare a particulelor unele faţă de altele şi de modul de
expunere faţă de curent. De asemenea, într~o analiză mai amplă trebuie ţinut seama
şi ae faptul că particulele nu sunt toate egale, variind ca diametru şi ca formă.
Ansamblul acestor factori atrage după sine o complexitate deosebită a procesului de
mişcare a aluviunilor.
Analizând moduî de mişcare ai particulelor izolate. GILBERT distinge
următoarele forme de mişcare:
- mişcarea prin alunecare în care particulele sunt transiatate pe fundul
albiei, fără a se roti;
- mişcarea prin rostogolire în care particulele se rotesc In juru! axului
lor;
- mişcarea prin salturi în cursul căreia particulele, aflate iniţia» în
repaos pe fundul albiei părăsesc acest loc, urmând o traiectorie curbilinie şi revin pe
fund periodic;
-- mişcarea prin plutire în cursul căreia part!cu!e;e sunt antrenate în
. curentul de apă fără a intra în contact cu fundul.
in natură se întâlnesc de obicei combinaţii ale acestor forme de mişcare.

'"^fci^
*'*'*£»-•- """"••
****^v

Fig. 2.2 •--- - ~ — - ™-.;•-

a) Mişcarea
c) MIscc.'c^

' Formele de r
Forma cea mai uzus,« _^, - —., },
rostogolire înainte de pârc.iirj^ n
adeseori în plutire mas ,L,n^ă sa^ rr.-. ,~c. '_ -c. .r ~"v,<3, „z. ^e
reaşeze pe fundui a-bi^i şi, cupa o scurtă z^ -i ~3f:-,c. „rcc-c-pă ciciul
de mişcare. Se observa că mişcarea par,t^..-. , • cs:^ <~r, caracte,"
discontinuu, perioadele în care particule.e si*n: , ?*—:*. ..... ne CL, peiioaca în
care particulele sunt în repacs.
Totuşi, în cursul mişcării aluviunilor ','n natură există anurrwe forrr.e care
precumpănesc. De aceea, în literatură se face c,-oîir,c\;e în.re.
- transportul solid de fund sau prin târâre care are ioc pe fundul albiei
sau în imediata apropiere a fundului;
 22

- transportul aluviunilor în suspensie care are loc în masa de curenl

lichid.
Având în vedere că mişcarea aluviunilor are loc în modul descris anterior
între cele două categorii de transport nu se poate face, de fapt, decât o deosebiri
cantitativă şi nu una calitativă care ar caracteriza două clase de fenomene diferite.

2.2. CARACTERISTICILE ALUVIUNILOR

2.2 7. Caracteristicile geometrice şi fizice ale aluviunilor

Aluviunile care formează patul albiei şi cele care formează debitul solid nu
sunt formate din particule omogene ci constituie un amestec de particule cu
caracteristici fizice şi geometrice diferite.
Analizele la care sunt supuse cel mai' frecvent aluviunile pentfl
caracterizarea amestecului respectiv se numesc analize granulometrice şi se referi
la clasarea particulelor după diametrul lor. în acest sens se face, de obicei, distincţi!
între următoarele categorii de particule:
- argila cu diametre sub 0,005 mm;
- praf cu diametre între 0,005.... 0,05 mm;
— nisip cu diametre între 0,05 2,0 mm;
- pietriş cu diametre între 2,0 60 mm;
- piatră cu diametre între 60... 200 mm;
- bolovani cu diametre peste 200 mm.
Pentru determinarea procentului de particule de diferite diametre, amesteci!
se separă pe categorii prin cernere pentru particulele mari şi mijlocii (peşti
0,075 0,1 mm) şi prin măsurarea vitezei de cădere în apă pentru particulele fine
Acest mod de determinare prezintă o neomogenitate de fond, deoarece separări»
particulelor mari ţine seama exclusiv de caracteristicile geometrice pe când în
separarea după viteza de cădere intervine şi greutatea specifică a particulelor care
nu este totdeauna aceeaşi.
Rezultatele analizei granulometrice se concretizează de obicei prin curte
granulometrice (fig.2.3.a) în care pe axa absciselor se reprezintă diametrul particule
(în mod uzual în scară logaritmică) iar pe verticală procentul de particule mai mic
decât diametrul dat. Uneori se mai prezintă rezultatele sub formă de hlsogram
(curbe de frecvenţă). Uneori prezintă interes cunoaşterea curbelor granuîometricf
separate pe roce de origină (fig.2.3.b).
Pentru caracterizarea patului albiei, analiza trebuie făcută separat pentit
stratul superficial şi pentru cel de dedesubt întocminduse curbe granulometrice alf
fundului albiei la diferite adâncimi. De asemenea, pentru caracterizarea debitulu
solid târât sau în suspensie trebuie efectuate măsurători la diferite debite.
Curbele granulometrice caracterizează de obicei numai o singură secţiune i
unui curs de apă, în schimb studiile de regularizare se referă de obicei ia tronsoane
de albie mai lungi, fiind necesară punerea în evidenţă a variaţiei curbeto
granulometrice în lungul albiei. Pentru aceaata se utilizează de obicei tm
granulometrice (fig. 2.4.) care sunt formate din izolinii reprezentând variaţia în lungii
albiei a procentului de aluviuni având diametrul mai mic decât o valoare daţi
benzile cuprind mai multe asemenea izofinii.
 23

Fig. 2.3. Curbe granulometrice ale aluviunilor

a) - curbă a ansamblului aluviunilor
b) - curbă cu repartizarea pe roci de origină

Fig. 2.4. Banda granulometricâ a unui curs de apă

a) - banda granulometrică a aluviunilor;
b) - schema traseului râului în pian.

De pe curbele granulometrice se pot extrage anumiţi parametri care

caracterizează compoziţia aluviunilor, cei mai frecvent utilizaţi sunt:
- diametrul mediu dm ;
- diametrul 50%, d50 corespunzând particulei pentru care 50% din aluviuni
sunt mai mici;
- coeficientul de neuniformitate u definit prin relaţia

u =• (2.1)

care este egal cu unitatea dacă cele două diametre sunt egale, amestecul fiind
practic omogen şi este cu atât mai mare cu cât amestecul este mai neomogen.
 24

Un alt tip de analize efectuate asupra aluviunilor se referă la form

particulelor. Aceste particule sunt rareori sferice. Aluviunile de dimensiuni mari s
apropie de forma unui elipsoid, iar cele mici au forme mai neregulate. Forni
neregulată a particulelor poate influenţa în mod substanţial rezistenţele hidraulici
forţa ascensională, repartizarea aluviunilor pe fund, unghiul de frecare etc. Dintf
parametrii ce caracterizează forma aluviunilor cei mai frecvent utilizaţi sunt:
- indicele de volum definit prin relaţia

v '
k v = --ş (2.2)

unde v este volumul particulei şi d - diametrul cercului care corespunde suprafe(f

proiecţiei plane a particulei în poziţia cea mai stabilă, în cazul unei sfere kv = 0,52
pentru aluviunile cursurilor de apă naturale indicele de volum este mult mai mii
variind în mod normal în jurul valorii 0,4.
- indicele de suprafaţă definit prin relaţia

k s - f (2-3)

unde s este suprafaţa proiecţiei plane a particulei în poziţia cea mai stabilă iar d'
diametrul cercului corespunzând acestei suprafeţe, în cazul unei sfere, ca şi în cazt
unui cilindru de secţiune. circulară, ks = 0,785; pentru aluviunile cursurilor de ap
naturale indicele de volum este de asemenea mai mic, fiind în mod uzual cuprin
între 0,5 ......0,6.
- indicele de rotunjire, care exprimă uzura particulei şi care este egal o
raportul între lingimea muchiilor tocite şi lungimea muchiilor iniţiale.
Având în vedere dificultatea determinării acestor indici de formă,*în specialii
cazul unor materiale eterogene, ei nu sunt introduşi în formulele ce caracterizeaz
mişcarea aluviunilor. Influenţa formei este însă cuprinsă in mod implicit în diferitei
constante ale ecuaţiilor de transport solid.
Dintre caracteristicile fizice ale aluviunilor mai trebuiesc menţionate:
- greutatea specifică a aluviunilor care variază între 2100 ..... 2800 kg/ m3; î
lipsa unor valori mai exacte, bazate pe determinări directe, se poate introduce î
calcule valoarea medie de 2600 kg/m3 (greutatea specifică a cuartuîui minefi
predominant în nisip).
în studii speciale se mai utilizează şi alte caracteristici cum sunt: unghiul d
frecare interioară, compactitatea, suprafaţa specifică.

2.2.2 Caracteristicile hidraulice ale aluviunilor

Caracteristicile geometrice şi fizice nu pot, prin ele să indice modul în cai

particulele solide reacţionează la forţele care acţionează asupra lor. Paramel
specifici nu pot pune în evidenţă totalitatea factorilor care determină această reacjis
De aceea a fost căutată o mărime de natură hidraulică care să exprime acest efed
Pe baza cercetărilor efectuate a fost aleasă în acest scop viteza finală de câderei
unei particule prin propia greutate, sub apă în repaos, într-un spaţiu practic infinit)
la o temperatură determinată. Această viteză se numeşte mărimea hidraulică i
particulelor respective w.
 25

Fie o particulă sferică de masă m şi greutate G,. ce cade sub apă, fără viteză
iniţială, după direcţia verticală Oy, sensul pozitiv fiind considerat în ios. Dacă A este
portanta hidrostatică, după Arhimede şi Ry rezistenţa la mişcare datorată frecării, de
sens opus mişcării, ecuaţia de mişcare este dată de relaţia:

dv
m— = Q - A - R y ' (2,4)

unde v este viteza la momentul t, iar Ry în forma generală se poate scrie sub forma:

Ry=Cvn (2.5)

unde n = 1+2, C este coeficientul hidrodinamic de rezistenţăla căderea liberă.

în regim laminar n =1 şi Ry devine

Ry = Cv = BTI^RV = STiopRv = SrcupDv (2.6)

înlocuind în ecuaţia 2.4 relaţia 2.6 se obţine relaţia

= K 1 (v*-v) (2.7)

* G—A
unde s-a notat cu k 11= - ~- , iar v =
m
Separând variabilele şi integrând se obţine

(2.8)

Constanta se determină din condiţiile la limită. Pentru t = 0; v = O se obţine C = In v*

Deci
(2.9)

şi prin prelucrarea relaţiei 2.9 rezultă

klt
v = v*(1~e- ) (2.10)

unde v" este chiar mărimea hidraulică w.

Ştiind că:

i
Ş A = YV = y (2.11)

se obţine pentru mărimea hidraulică expresia:

2
2
. G- A D g ps
V (Z12)
~ -37iuD-18u(~
 26

Formula 2.12 este valabilă într-un spaţiu infinit şi în regim laminar pentru

. ., . ,
Viteza de cădere limită într~un spaţiu oarecare se poate exprima în orice
regim de mişcare funcţie de coeficientul unitar de rezistenţă la înaimtare Cy din
relaţia lui Newton:

pv2 TtD2
Ry - C y ~2"~4~" (2-13)

Considerând mişcarea permanentă Ry = G - A şi de relaţia 2. 11 se va obţine pentru'

Cy expresia:

C y = 1,33-1(^-1) (2.14).
v2 P
v

Experienţa arată că Cy depinde de numărul Re în mare măsură. Concentraţia, adidi

raportul dintre volumul particulelor solide şi volumul total (lichid + solid) are acelaşi
efect ca o limitare de spaţiu.
Dacă forma particulei diferă de cea sferică orientarea ei în raport cu direcţia
mişcării influenţează considerabil rezistenţa, în cazul regimului laminar de mişcare,
Astfel când o particulă elipsoidală este dirijată cu axa mică paralel cu mişcarea,
coeficientul de rezistenţă Cy este mai mic decât atunci când axa mare este paralela
cu aceeaşi direcţie, în regim turbulent corpul se aşază repede în aşa %l d
secţiunea sa transversală maximă este paralelă cu direcţia de curgere, deci Cy este
determinat şi deci şi mărimea hidraulică w.
Pe baza unor experienţe numeroase de cădere liberă în apă liniştită a unor
boabe de nisip şi pietriş de dimensiuni diferite Zegjda a stabilit domeniile de
valabilitate a formulelor care leagă pe Cy de Re precum şi pe w de D.
Pentru Re < 1,0 regim laminar D < o,01 cm este valabilă formula lui Stokes

~s-~1) (2.15)

Pentru 1< Re < 30; 0,01 < D < 0,06 cm ce corespund zonei de tranziţie de la
regim laminar la regim turbulent avem:

n/t2 3 ^

Pentru 30 < Re <400; 0,06 < D < 0,2 cm ce caracterizează zona turbulenţei
netede este valabilă formula:

nO,56n2/3. n
_ 9 U yPs ^0,56
1 /o 17>
2 17
w
- " '
 27
Pentru zona turbulenţei rugoase (zona pâtratică) corespunzând unor valori
Re > 400 şi unor diarnetre D > 0,2 cm este valabilă formula:

(2.18)

în formulele de mai sus, în afară de notaţiile anterioare s-au mai notat: g -

acceleraţia gravitaţională; ps - masa specifică a particulei solide; p - masa specifică
a apei. Pentru aplicaţiile practice se poate utiliza diagrama din fig. 2.5 care prezintă
relaţia dintre w şi d, ţinând searna şi de temperatura apei care influenţează
vâscozitatea cinematică; pe figură sunt indicate şi numerele Reynolds
corespunzătoare,
în cazul în care particulele nu sunt sferice, se determină viteza de cădere în
apă şi, pe baza diagramei de. mai jos, stabilind diametrul echivalent al unei particule
sferice având aceeaşi mărime hidraulică.
în aprecrerea rezultatelor experienţelor trebuie ţinut seama de faptul că
vaseie în care se măsoară viteza de cădere nu reprezintă un spaţiu infinit. Astfel,
daca se notează prin di diametrul vasului s-a constatat că vitezele măsurate sunt cu
circa 2,5 % mai mici decât cele teoretice dacă di/d = 100 şi cu 28 % mai mici dacă
di/d = 10. Un efect similar apare dacă în loc de particule izolate se analizează
căderea unui ansamblu ele particule (ceea ce este practic inevitabil la particule
foarte fine) Astfel., daca se defineşte concentraţia ca fiind raportul dintre volumul
particulelor solide si volumul Iota! ai-amestecului, vitezele măsurate sunt cu cea 20%
mai mici decât cele teoretice ia concent^jia de cu cea 35% mai mici la
concentraţia de 4%

3 4 6 8 fO 20 40 60

Fig 25. Diagrama de corelaţie între mărimea hidraulică w, diametrul particulei d şi

temperatura apei.
 28

23 MECANISMUL TRANSPORTULUI ALUVIONAR

Mişcarea aluviunilor se studiază în general, luându-se în considerare o alfc

alcătuită dintr~un teren necoeziv (nisip, pietriş). După cum s-a arătat transport
solid de fund, sau prin târâre este mişcarea aluviunilor care are loc pe fundul albi
sau în imediata vecinătate acestuia. Modul de mişcare a aluviunilor pe fund nu es
totdeauna acelaşi ci variază cu viteza curentului.
La viteze mici» 'orţele care acţionează asupra particulelor nu sunt suficient (
mân pentru a determina punerea în mişcare a acestora. Ca atare, particulele suni!
repaos şi nu are loc un transport de aluviuni. Această stare se întâlneşte în naturâi
special la râurile cu aluviuni grosiere (pietriş) la debite mici.
Dacă vitezele cresc, încep să se pună în mişcare particule izolate. Ds
marea masă a aluviunilor se menţine în stare de repaos, datorită anumit
neregularităţi ale fundului, ale mărimii şi ale formei particulelor precum şi ale alt
factori, o parte din particule sunt antrenate de apă, parcurgând o anumită taiectorii
de obicei prin salturi, pentru a se depune apoi iar, rămânând pentru un anumit tiu
în repaos Aceasta formă de transport solid se numeşte transport de particule Izola
Odată cu creşterea vitezelor sporeşte şi numărul particulelor aflatei
mişcare, astfel încât, la un moment dat, marea majoritate a particulelor se aflai
mişcare fie prin alunecare, fie prin rostogolire, fie prin salturi. Această forma d
transport solid se numeşte transport de masă pe fund neted.
Viteza apei nu este însă constantă, chiar dacă curgerea este perfec
uniformă Măsurători foarte exacte vor putea pune în evidenţă în orice punct al un
secţiuni pulsaţii ale vitezei în jurul vitezei medii Datontâ acestor pulsaţii apar variat
în forţa de antrenare pe care apa o exercită asupra particulelor solide. Ca urmarei
acestor variaţii, apar anumite zone în care particulele se opresc, ceea ce dă naşten
la ondulaţii foarte fine a!e fundului albiei numite rifluri, forma de transport solit
corespunzătoare fiind denumit transport în rifluri Distanţele între crestele riffurita
sunt de ordinul a 10 40 cm în natură transportul în rifluri este vizibil în speciali
zone cu adâncimi mici afe albiilor cu fiind nisipos. La materiale grosiere (pietrij
piatră) această formă de transport nu apare.

b _~~___~_~~»-, ___~_
!«^!??W^feS2#?p*• • ^^^^'^t^^^^^^K^^l^-î^iffX

Fig. 26 Forme de transport solid de masă ale aluviunilor de fund.

a). Transport de masă pe fund neted. b). Transport în rifluri.
c). Transport în dune şi bancuri, d). Transport pe fund neted (de tranziţie)
e) Transport în antidune.
 29

Lungimea rîfluriSor creşte pe măsură ce creşte viteza, astfel încât, la viteze

mai mari, riflurife ajung să se suprapună formând dune de fund, care reprezintă
ondulaţii mai pronunţate cu contur regulat având faţa amonte a dunelor cu p pantă
mai lină, iar la capătul aval al dunelor panta frontului dunei este abruptă, în plan,
partea aval a dunelor are o scobitură în formă de V Distanţele între crestele dunelor
sunt de ordinul metrilor. Dunele creează un element de perturbare a mişcării
aluviunilor în zona de fund, în spatele dunelor formându-se un vârtaj cu ax orizontal.
Datorită forţei de antrenare a apei, particulele solide urcă panta dunei iar !a capăt
cad în golul din fata dunei, unde se depun, în acest fei frontul undei înaintează spre
aval. Procesul care are loc !a frontul dunei, datorită vârtejului cu ax orizontal, este
însoţit de fenomenul de segregare a aluviunilor şi o diferenţiere a vitezei de mişcare
a diferitelor categorii de particole. Dacă materialul de fund este grosier, în loc de
dune se formează bancuri. Acestea se caracterizează prin lungimi mai mari, distanţe
între creste ce pot depăşi 10 m, iar forma de transport în acest caz numindu-se
transport în dune şi bancuri.
Crescând în continuare viteza, forţele de antrenare sporesc şi particulele nu
se mai pot depune la frontul dunei. Ca urmare, înălţimile dunelor scad şi fundul
albiei devine din nou neted. Această formă de transport se numeşte transport pe
fund neted in faza de tranziţie de la dune la antidune.
Dacă viteza este sporită mai mult apar ondulaţii, care au o formă inversă
dunelor, în partea amonte apărând o pantă mai mare şi în partea aval o pantă mai
dulce. Particulele de pe panta aval sunt antrenate de apă şi se depun în general pe
frontul amonte al ondulaţiilor, care astfel înaintează spre amonte dând impresia unei
mişcări înspre amonte a aluviunilor. De aceea, ondulaţiile de acest tip au fost
denumite antidune iar transportul solid de acest tip transport în antidune Această
formă se întâlneşte rar în natură, fiind pusă în evidenţă special în laborator.
Viteze mai mari ale curentului au ca urmare o rupere completă a patului
albiei.
în afară de transportul aluviunilor în sensul curentului principal, există mişcări
datorate curenţilor secundari, în special în zonele curbe ale traseului. Datorită forţei
centrifuge nivelul apei la malul concav este mai ridica* decât la malul convex, dând
naştere unui curent în secţiune transversal care coboară pe lângă malul concav pe
care-l erodează, trece la fund şi se ndică spre malul convex al albiei unde se
depune o parte din aluviuni.

2.4. FORMULE DE CALCUL AL TRANSPORTULUI ALUVIUNILOR

PRIN TÂRÂRE.

2.4.1. Antrenarea aluviunilor într-un curent de apă uniform

într-un curent de apă uniform, pe un pat mobil, faza de început a transportului

solid este caracterizat prin anumite valori numite critice, ale mărimilor caracteristice
ale curentului. Astfel de mărimi sunt considerate, fie efortul tangenţial unitar i pe
patul albiei, fie viteza medie a curentului.

. A. Formule bazate pe efortul critic de antrenare.

Shields în 1936 a avut ideea de a prelucra datele experimentale sub forma:

 30

~r~r = K (2.19)

unde
vxd
k este o funcţie de Rex = —, v x =
v - coeficientul de vâscozitate cinematică;
d - diametrul aluviunilor;
ys - greutatea specifică a aluviunilor;
y - greutatea specifică a apei.
Pentru Rex > 500, după Shields k = 0,06, după White k = 0,03 - 0,047, iar după
Ramette şi Henzel, k = 0,016 pentru d = 75 mm şi k = 0,35 pentru d = 25 mm.

0,01 400 600SOOKXO

Fig. 2.7. Graficul funcţiei k(Rex) după diverşi cercetători.

Alţi cercetători, printre care Eghiazarov în 1957, Bonnefille în 1963, Nagy şi Karadi
în 1960, Chabert şi Chauvîn în 1963 au adus perfecţionări şi precizări formulei de tip
Shields. în figura 2.7 se prezintă un grafic comparativ al relaţiilor care determina
începutul mişcării aluviunilor, bazate pe efortul c^'tic de antrenare, propuse de diferiţi
cercetători, luată din lucrarea [3]. Din analiza acestui grafic se vede, cât de diferite
sunt rezultatele ce se obţin aplicând diversele relaţii recomandate. Acest fapt se
explică în primul rând prin existenţa unui mare număr de parametri care trebuie luaţi
i vd
în considerare şi nu numai parametrii 7 rrş i -JL- . în al doilea rând, acest fapt
(rs-r)d u
se explică şi prin erorile mari ale datelor experimentate pe baza cărora au fost
deduse diverse formule.
Dintre celelalte formule citate în literatură se mai amintesc cele ale lui J.
Bogardi care, deşi prezentate într-o formă diferită, pot fi reduse la o relaţie ic = f(d).
•y _> y
Pentru valori ys 2650 kg/m3, valorile b se înmulţesc cu factorul a = T*-^ . în
1650y
diagrama prezentată, se pune în evidenţă nu numai regimul critic de începere a
mişcării ci şi totalitatea de aluviuni în mişcare.
De asemenea, E. Meyer - Peter a căutat să pună în evidentă o relaţie de
forma:

T=y Ri (2.20)
 31

unde
^ este rugozitatea generală a albiei, inclusivdeniveiările, ondulaţiile şi bancurile:
k2 este rugozitatea materialului de fund, albia fiind presupusă plană;
R - raza hidraulică;
iar restul notaţiilor sunt cunoscute.

1 !ni 1 i ii
- ~ t — ~r~
^
f
•v
/
"1
i
^J /i i-i ' T~ .._
.... : __i- ! ^ [ J
L
!

' ii
:"/
5~ ^ ţ* s / i i
__, AX /" f >
•"P» ! !
* 3? v/ S /l t ! i
4, /
<&'
e
A '
/
S l/f '
y A 11! |

/ / 11
s '*
<
k/
i i i
_i —

X
n "X I r^-ţCj1,*o ^ e
l|
|
-f

.
["-- 1 -

; )
HS s
i
«
-Q
X S^L
>
x' i ! j
,• -*-<-+ J , , . , *-Ţ.

v -HT
x | ' ' 1 |

s î i i ! 1 J
S

llinia
^
r

307 aw 0,1 [o
rf, 7n cm •

Fig. 2.8, Corelaţia dintre efortul de antrenare şi diametrul particulei, după Bogardi.

B. Formule bazate pe viteza critică de antrenare.

Dificultăţile întâmpinate în stabilirea eforturilor critice de antrenare au

determinat pe numeroşi cercetători să caute relaţii care să lege direct starea critică
de începere a mişcării aluviunilor de viteza medie a curentului de apă. Formule de
acest tip au fost propuse în special de specialiştii sovietici. Ele sunt deduse punând
condiţia de echilibru la limită a unei particule solide într-un curent pe un pat
aluvionar şi introducând factori de proportionalitate care se determină experimental.
Prima formulă de acest tip a fost dedusă de M. A. Velikanov şi N. M. Bocikov
în anul 1929, pentru diferite sorturi de nisip omogen cu diametrul de la 0,1 mm la
5 mm:

=15d+6 (2-21)
unde
v este viteza curentului în m/s;
d - diametrul aluviunilor în mm;
g - acceleraţia gravitaţională, în mm/s.
Prin relaţia (2.21) s-a pus în evidenţă faptul că pentru v < 15 - 20 cm/s, într-
un curent uniforrrfnu se produce antrenarea aluviunilor.
Ulterior s-au propus şi alte formule. Dintre acestea menţionăm:
 33

(2 26}

unde
X »fi (h/d, Re) este coeficientul de rezistenţă,
formula (2.19) devine:

(2.27)

identică ca structură cu formulele (2.23) şi (2.24).

Folosirea acestor formule este limitata de condiţiile de laborator în care au fost
deduse, în majoritatea cazurilor rezultatele experimentale care au stat la baza
deducerii formulelor se referă la o suprafaţă plană a patului aluvionar pe care curge
curentul. In cazul în care patul aluvionar are rifluri sau dune. viteza critică de
antrenare a aluviunilor este diferită de cea rezulîetâ din relaţiile de mai sus. în
generat formulele prezentate se bazează pe doi factori de care depinde viteza de
antrenare şi anume: diametrul aluviunilor şi adâncimea curentului în realitate viteza
critică de antrenare depinde şi de alţi factori cum ar fi pulsaţia vitezei curentului,
forma particulei aluviunilor, apariţia forţelor de coeziune între particule datorită
cimentări lor cu substanţe cofoidale etc.
Printre cei ce au luat in considerare şi o parte din aceşti factori se numără
Mi^ahulava, care a propus formule de calcul pentru viteza critică de antrenare, atât
în cazul terenurilor necoezive cât şi în cazul terenurilor coezive. Astfel pentru
terenuri necoezive se dă relaţia:

unde
H este adâncimea curentului, în m;
d-diametrul aluviunilor în mm;
m-coeficient care ia în considerare condiţiile de curgere a apei în albie;
m = 0,6 ~ 0,8 pentru albii meandrate,
m = 1 pentru apă curată;
m = 1,1 - 1,2 pentru albii rectilinii cu vegetaţie,
m = 1,3 - 1,5 pentru curenţi încărcaţi cu material coloidal.
y»,T- greutatea specifică a aluviunilor, respectiv a apei;
n - coeficient care depinde de raportul dintre pulsaţia vitezei în zona patului
albiei şi viteza medie a curentului în secţiunea respectivă;
C - coeficient ce ţine seama de forţele de coeziune ( C = 0,0035 c) unde c
este dat în kg/cm2 şi reprezintă coeziunea patului albiei;
k - coeficient care ţine seama de împrâştierea datelor din măsurători privino
coeziunea k = 1 - — unde
c
a - abaterea medie a valorilor c
a = 2,0 - 2.5 în functje de mărimea albiei.
 33

V - [j^ " (226)

x
unde
tt
X »fi (h/d, Re) este coeficientul de rezistenţă,
formula (2.19) devine:

identică ca structură cu formulele (2.23) şi (2.24).

Folosirea acestor formule este limitata de condiţiile de laborator în care au fost
deduse, în majoritatea cazurilor rezultatele experimentale care au stat la baza
deducerii formulelor se refera la o suprafaţă plană a patului aluvionar pe care curge
curentul, în cazul în care patul aluvionar are rifluri sau dune, viteza critică de
antrenare a aluviunilor este diferită da cea rezultată din relaţiile de mai sus. în
general formulele prezentate se bazează pe doi factori de care depinde viteza de
antrenare şi anume: diametrul aluviunilor şi adâncimea curentului în realitate viteza
critică de antrenare depinde şi de alţi factori cum ar fi pulsaţia vitezei curentului,
forma particulei aluviunilor, apariţia forţelor de coeziune între particule datorită
cimentări lor cu substanţe coîoidale etc.
Printre cei ce au luat fn considerare şi o parte din aceşti factori se numără
Mftahulava, care a propus formule de calcul pentru viteza critică de antrenare, atât
în cazul terenurilor necoezive cât şi în cazul terenurilor coezive. Astfel pentru
terenuri necoezive se dă relaţia:

v cr ~
unde
H este adâncimea curentului, în m;
d-diametrul aluviunilor în mm;
m-coeficient care ia în considerare condiţiile de curgere a apei în aibie;
m = 0,6 - 0,8 pentru albii meandrate;
m = 1 pentru apă curată;
m = 1,1 - 1,2 pentru aibii rectilinii cu vegetaţie,
m - 1,3 - 1,5 pentru curenţi încărcaţi cu material coloidal.
f y»,T - greutatea specifica a aluviunilor, respectiv a apei;
r n - coeficient care depinde de raportul dintre pulsaţia vitezei în zona patuiui
albiei şi viteza medie a curentului în secţiunea respectivă;
C - coeficient ce ţine seama de forţele de coeziune ( C = 0,0035 c) unde c
este dat în kg/cm3 şi reprezintă coeziunea patului albiei;
k - coeficient care ţine seama de îrnprâştierea datelor din măsurători privina
coeziunea k ~ 1 - — unde
c
0 - abaterea medie a valorilor c
a = 2,0 - 25 în funcţie de mărimea albiei.
 34

Pentru terenurile coezive se recomandă relaţia:

(2.29)

unde notaţiile au aceeaşi semnificaţie ca mai sus.

în tabelu! de mai jos se prezintă vaioriîe vitezei critice de antrenare a
materialului aluviunor calculate cu ajutorul relaţiilor (2,28) şi (2,29) pentru adâncimi
ale curentului de H = 1 m. La valori ale lui H• # 1 m viteza critică se corectează
conform relaţiei:

VcrH = VCr1 * \Q H (2.30)

Aceste rezultate se referă la suprafaţa plană a patului albiei, în căzu! în care patul
aluvionar prezintă rifluri sau dune, viteza critică de antrenare a aluvinilor diferă de
cea din tabelele de mai jos.

Tabelul 2.1,

Valorile vitezei critice de antrenare funcţie de

coeziunea materialului pentru H = 1 m

c Vcr c Vcr
(kg/cm2 (m/s) (kg/cm2) (m/s)
A
j 0,0050,43 0,175 1,331
0,0100,48 0,200 ,-JLÎ^Lj
J0.020 0,57 *"" 0,225 1,43
F 0,0300,64 0,250 1,55
0 71
L-
L 0,040 *~ 0:300 1,69
j 6,0500,77 0,350 l 1,83_
0,0756,91 0,400 ,1,961
0,1001 V 04 0,450 2,06
,0,125 1,13 0,500 ^,17J
JZdMJuJ^L^ 0,600
L CâlL.
 35
Tabelul 2.2.

Valorile vitezei critice de antrenare funcţie

de diametrul particulei pentru H ~ 1 m

d Vcr
(mm)
^^Jrn/s^
0,15 i1 0,38
f 25
Q- jr 0,39~~J
0,37 6,41
QJ5Q , 0,44
j 0,75 J^ 0,51
0,55
r. o,7o
1,00
2,00 ._j
2,50 0,75
3,00 ,0,80
""5.00 ~0,96 "
10,0 1,23
_ ^. T, 42 ~~"
20,0 |_155_
"25^0 1,65
30
'°™™jU»«JLILJ

2.4.2. Debitul solid de fund.

De importanţă mare în aplicaţiile practice nu este numai momentul critic de

antrenare ci şi debitul solid de fund. în principiu pentru cursuri de apă debitul solid
trebuie determinat pe bază de măsurători directe de durată şi pe prelucrarea
statistică a măsurătorilor efectuate. Este însă de avut în vedere că hidrometria
aluviunilor de fund este pretenţioasă, astfel încât măsurătorile exacte sunt rare şi nu
se dispune practic niciodată de măsurători directe suficiente. Aceasta obligă
folosirea relaţiilor de calcul.
Formulele de calcul prezentate în literatură se pot grupa în două mari
categorii:
• formule bazate pe teoria antrenării,
• formule bazate pe teoria statistică a mişcării aluviunilor.
• formule bazate pe compararea datelor din măsurători cu relaţiile Meyer - Peter şi
Einstein,
Debitele solide date de formulele prezentate în literatură se referă la debitele
solide de saturaţie a lichidului adică reprezintă valorile maxime care pot fi
transportate astfeî încât orice cantităţi de aluviuni similare ca compoziţie aruncate în
cursul de apă s-~ar depune sau ar.duce la depunerea unor cantităţi echivalente din
aluviunile aflate în mişcare. Nu orice râu transportă însă debitul solid de saturaţie ci,
adesea, are un debit solid-piuit mai rnic, dacă în albie nu se găsesc materiale
aluvionare corespunzătoare sau acestea sunt coe^ive.
 36

A. Formule bazate pe teoria ©ntrenării.

Prima formulă de acest tip a fost propusă de P, Du Boys în 1879. Pentru

deducerea formulei e! împarte masa aluviunilor în mişcare în straturi de grosimi
egale cu diametru! d şi presupune că viteza acestor straturi, care se pot mişca
independent, variază liniar, Eî ajunge la relaţia:

(2.31)
unde
gf este debitul specific de aluviuni pe unitatea de lăţime a albiei;
i - efortul unitar de antrenare la debitul lichid considerat;
î cr ~~ efortul cntjc de antrenare;
<S> - un coeficient ale cărui valori depind de diametrul aluviunilor
Pentru coeficientul «j> au fost propuse diferite valori din partea diverşilor adepţi
ai formulelor de calcul a! debitului, bazate pe forţa critică de antrenare (Chang,
Schoklitsch s, a.). L. G. Straufo propune următoarele valori cie calcul al debitului solid
3 2 6 2
9f exprimat în m /s. pentru icr exprimat în kg/m , <)> - în m /kg s şi d în mm (tabelul
2.3). . ' . ' ' . . . ; - •'. ;
. '/

Tabelul 2.3.
Valorile parametrilor $ şr icr
(după Straub)

o , o —Ţ™
Tei
ţk

0 ",25 j *"* ^' "•'

)
| 0,078
,083
olo

~™~C"V'5"""Î 0,001 î ~ _T~

".COO [__ 000067 G /; 56 1
2 jGC [ l
~~C 7^46
' ^OC" IlL^^l^^
Relaţia iui Du Boys mai este şi in prezent utilizata, dând rezultate bune în
special la râunie de munte cu pat aluvionar gros a'câiuii din materia! grosier uniform.
O altă relaţia a fost propusă ae A. Schokiuscn în 1943 pe baza măsurătorilor
efectuate pe râurile Aar şi Dunăre. El propune relaţiile

7000 , qcr)x
(q
' ~ (2.32)

G = 2,512 Q (2.33)
-O.Sb-^
ie
 37

unde
gf este debitul solid specific de fund (kg/sm);
G - debitul solid de fund pentru întreaga albie (kg/s);
l - panta râului;
3
q - debitul lichid specific (m /sm);
3
qcr- debitul specific critic de antrenare (m /sm);
b - lăţimea albiei în care este posibil transportul solid al aluviunilor şi a cărei
întindere variază funcţie de debitul Q (m);
3
Q - debitul râului (m /s);
d - diametrul aluviunilor (mm); în cazul aluviunilor neuniforme se ia diametrul
pentru care 40% în greutate de aluviuni sunt mai mici.
Formula lui Schoklitsch dă rezultate în special dacă se aplică pentru determinarea
debitelor solide anuale, prin integrarea debitelor solide zilnice ca diferenţe finite.
O relaţie care prezintă un interes deosebit este cea propusă de I. V.
Eghiazarov pe baza rezultatelor experimentale propii şi ale altor cercetători:

0 5
-i ' (2.34)
"cr
unde
constanta k are valori variabile, în funcţie de diametrul aluviunilor, de la k = 0,01 la k
= 0,03, (kmediu= 0,015); gf şi q se exprimă în aceleaşi unităţi de măsură. Formula
(2.34) a fost obţinută pentru diametre 0,375 mm < d < 62,5 mm.
De o răspândire foarte largă, în special în Europa occidentală se bucură azi
formula obţinută de Meyer - Peter şi Muller în anul 1.948:

(2.35)
v^f / ^ y- v y j
unde
v 26
k s = - 0 o r-o ', Kr = ~-r^-; de*) diametrul particulelor exprimat în mm;
2 3 12
R i <&6
R - raza hidraulică în m;
v - viteza curentului în m/s;
ys - greutatae specifică a aluviunilor;
y - greutatea specifică a apei;
i - panta suprafeţei libere a apei;
g - acceleraţia gravitaţională;
9f- debitul specific ai aluviunilor târâte în kg/s m.
Această formulă este de fapt o perfecţionare a celei obţinute de autori în anul 1934
şi se bazează pe un volum foarte mare de date experimentale cu diverse sorturi de
material aluvionar de diametre şi greutăţi specifice diferite.
Cum gf = O, când
2
T =
. . f
= 0,047 -
k v
Jr
*r
\3'2

(y -y)d = i (2.36)
F s cr
\KS /
 38

rezultă că formule (2 36) mai poate fi scrisă $i astfel

' hi
3
:; M - 0,047 (2 37)
M (r.-r)d
Reţinem această ultimă formulă, ca fiind foarte importantă pentru studiul proceselor
de albie
în Rusia şi în alte ţări din răsăritul Europei sunt folosite în special formulei©
bazate pe viteza critică de antrenare a materialului aluvionar Prezentăm trei dintre
cele mai folosite formule, foarte asemănătoare ca-structură:
» G, l. Şamov caro a studiat cu precădere problema transportului de aluviuni In
râuri, şi mai puţin s -a bazat pe studii de laborator propune fomiula:

(2.38)

valabilă pentru d > 0,1 -;- 0,2 mm. iar vcr este viteza critică de antrenare absoluta
legată de viteza critică de antrenare prin relaţia:

v c r - Jf (239)
* formula lui î f„ Levi:

(2,40)

valabilă pentru

d > .1/500
* formula lui V. N. Goncedrov:

d (2.41)

valabilă pentru aluviunile omogene

în toate ace ^te formule d şi h s© exprimă în m. v şi vrr în m/s, iar gf rezulta Jn
kg/s-m (debitul solid specific). Viteza critică de antrenare se determina după
formulele recomandate de fiecare autor

8. Formule bazate pe teoria statistică a aluviunilor

Primul Ct?re # introdus o nouă concepţie în construirea unet formule de calcul

al debitului solid aî afuv lunilor târâto; formule bazate^ pe interpretarea Statistică a
fenomenului de antrener^ şi transport aluvionar a fost H. A. Einstein» în ^inul 1937,','
însă o relaţie prac*^! d*-? fTJ!'*U< ^ fo^î ohţinuiâ de Eîinifein mult mai târtiu, în anul
1950, printr-o ^chema^are mm accefituatâ % fenomenului fizic.
 40

(245)
12R
S,75./g log
k.
unde k$ este rugozitatea echivalentă din relaţia de tip Nikuradze
Similar, S Yalin a propus în 1963 formula;

(246)

unde
(2.47)

/ \04 |
a = 2,45|J-l l LJ (2.46)
* s / V(y s -y)d

Tot prin tonside ente statistice au mai fost propuse relaţii de către R A,
Vefikanov şi A A. Kalmske In 1947 Aceste formule sunt însă greu de aplicat In
practică din cauza dificuităt^or de determinare a parametrilor care .intervin.in ele.
în graficul din figura (2.10). se prezintă comparativ în coordonatele Einstein
diferitele formule propuse de diverşi cercetători. Se observă ca formulele lui Einstein
şi Meyer - Pe tar concorda foarte bine pentru «!> > 15-20.

mm,
>*,^m^
1^-4.4.^,^-
; L^H Vr*'«•?•!'/!'dr' l

f ii f U' ' l , ? r , ,{" \ '\., , ,.,. ' i

p2 j.... i ; j L-_l t L.J . 1 4_r* ,y^4_.„. xV K,7^_^ ,_

W' (?/ Gf i ~" "^ tO ~ WC W

Fig. 2.10 Comparaţie Intre diferite formule de calcul ai debitului solid.

Din cele expuse roiese că rezultatul calculului debitului solid târât depinde de
formula adoptată. Criteriul de alegere a formulei de calcul în vederea determinării
debitului solid târât pe râurile din natură nM poate da numai măsurătorile.
 41

2.5. FORMULE DE CALCUL AL TRANSPORTULUI ALUVIUNILOR ÎN

SUSPENSIE

2.5.1 Ipoteze de bază ale transportului solid în suspensie.

în cazul transportului solid în suspensie particulele de apă sunt antrenate în

masa curentului de apă formându~se un mediu dispers caracterizat prin.
- concentraţia c reprezentând raportui dintre volumul particulelor solide
şi volumul total;
- turbiditatea p reprezentând raportui dintre greutatea uscată a
'aluviunilor purtate în suspensie şi volumul total al amestecului;
- constanta pulpei p reprezentând raportul dintre greutatea aluviunilor
şi greutatea apei de amestec, exprimat în procente; acest parametru se utilizează la
curenţii noroioşi şi de hidrotransport.
Studiul transportului aluviunilor în suspensie se face luând în considerare
mişcarea mediului dispers compus din amestecul omogen al lichidului cu particulele
solide.
Se obişnuieşte să se facă următoarele ipoteze de bază:
-toate particulele au aceeaşi mărime hidraulică;
- repartizarea particulelor are un caracter staţionar, adică concentraţia c a
fazei soiide rămâne invariabilă atât în lungul curentului, cât şi în timp şi depinde
numai de cota volumului elementar deasupra fundului. Repartizarea cu caracter
staţionar a particulelor trebuie înţeleasă în sens statistic, considerând o egalitate
permanentă între numărul particulelor care sunt antrenate de componenta verticală
a curentului şi cele care se depun prin sedimentare.
-mişcarea dispersoidului se consideră plană şi uniformă;
- travaliul suplimentar necesar transportului aluviunilor în suspensie .este
neglijabil, prezenţa acestora modificând într~o foarte mică măsură frecările
interioare. Panta hidraulică a curentului saturat cu aluviuni în suspensie este
aceeaşi cu panta curentului limpede.
Printre primele teorii formulate asupra mecanismului transportului aluviunilor
în suspensie este aceea a iui Dupuis (1848).
Având în vedere că viteza curentului creşte de la fundul albiei spre suprafaţă
şi că în conformitate cu ecuaţia lui Bernoulli vitezelor mari ie corespund presiuni mici,
s-a tras concluzia că asupra particulelor în suspensie trebuie să acţioneze o forţă
verticală de jos în sus.
Această teorie este perfect adevărată pentru particulele aşezate pe fundul
albiei. Din cauza gradientului foarte mare a! vitezelor în stratul de fund, viteza firelor
de curent deasupra particulei solide are o valoare apreciabilă, pe când sub particulă,
viteza poate fi considerată nulă. Forţa ascensională, nu poate să acţioneze însă
decât în momentul iniţial al ridicării particulei de pe fund. Mai departe, în stare de
suspensie, dacă se tine seama de dimensiunile foarte mici ale particulelor precum şi
de faptul că acestea se mişcă cu o viteză aproape egală cu cea a curentului,
existenţa unei forţe ascensionale după teoria lui Dupuis nu se mai verifică.
Teoriile moderne admit că întregul mecanism al antrenării particulelor fine în
suspensie este condiţionat de pulsaţia vitezelor pe verticală v.Un rol important îl au
şi vârtejurile de fund ale mişcării turbulente, care atrag particulele grele în centrul lor
depresionar, contribuind la menţinerea ior în suspensie.
Teoria difuziunii turbidităţii (O'Brien, Macaveev, Vanoni) este bazată pe
ipoteza că în curentul turbulent există o proporţionalitate între cantitatea medie de
 42

substanţă transportata şi gradientu! mediu al vitezelor pe verticală Punând m

ecuaţie această ipoteză şi scnind ecuaţia continuităţii pentru aluviunile transportate,
se deduce pentru concentraţie o expresie exponenţială
Teoria gravitaţională stabileşte ecuaţiile de bază scriind egalitatea lucrului
mecanic al forţei de gravitaţie corespunzătoare fazei lichide şi solide, considerate
separat cu lucrul mecanic al forţelor rezistente de frecare
Teoria curentului de mare densitate oferă o cale diferită de celelalte pentru
abordarea studiului transportului aluviunilor în suspensie Dacă schimbul de
particule intre curent şi fundul albiei este nu! sau foarte redus şi dacă suspensiile
purtate nu se amestecă cu curenţi vecini, studiul aluviunilor în suspensie se poate
înlocui cu studiul unui curent de mare densitate şi eventual de vâscozitate sporită.

2.5 2 Variaţia concentraţiei pe verticală în curent

Conform principiilor de bază ale teoriei difuziunii turbidităţii arătate mai

înainte, se scrie egalitatea între cantitatea de particule solide care se ridică
împreună cu masele de lichid şi care se deplasează în procesul amestecului
turbionar în sens transversal şi cantitatea de particule care se lasă la fund sub
acţiunea gravitaţiei în cazul regimului permanent cele două cantităţi trebuie să fie
egale (nu se produc depuneri şi nici afuieri).
Concentraţia instantanee este c = c -f- C' ( m3 aluviuni în suspensie la m3
amestec) Datorită pulsaţiei vitezei v f , în prismul elementar ABCD în intervalul de
timp dt pătrunde de jos în sus volumul de aluviuni cv'dsdt; în acelaşi interval
datorită gravitaţiei părăseşte prismul considerat volumul de aluviuni cwdsdt
Ecuaţia de bilanţ este deci.

(c + c') vds dt 4- cwds dt = O (2 49)

Media produsului CV în intervalul de timp dt este însă zero. Pentru media produsului
CV, care este influenţată de amestecul turbulent, se poate admite relaţia
de ' _ du du
'=e analoagâ relaţiei U'V' = e—, în care e = -H ( l - lungimea de
amestec), poate fi luat egal cu coeficientul de vâscozîtate turbionară Buossinesc|.
Aşadar, relaţia de bilanţ se poate scrie în final:

5w = -e0 (250)

unde . . .*
- e este coeficientul de amestec:

e-ku x j(h-y) (251)

- w este mărimea hidraulică, care se determină cu ajutorul graficului din

figura 2.10
- k este constanta lui Karman, care în condiţiile unui material în suspensie
are valon cuprinse într 0,2 0,4
 43

- ux este viteza dinamica:

(2 62)

Rezultă după Rotise

Mo
(253)
1 -rin

sau după Velikanov

l!
$-1
C r Cf (2.54)
w/eâ':.'lLlliiiLiilil__ _„i-_
W/ flr/Mf/7/ (<; w / ? 4 6 S 10 PO 4060
tvcfii's

Fig 211 - Mărimea hidraulică w unde n - ^ este adâncimea relativă,

h
w
o. - r este rugozitatea relativă, (3 = r
n K u^,
După teoria gravitaţională elaborată de M A Velikanov se obţine

(2.55)
unde

n
0(i-nMn(i« !
(256)

i - panta suprafeţei libere

în graficele din figurile 2.12 şi 2.13 se prezintă variaţia concentraţiei
aluviunilor pe verticală după teoria difuziei turbulente şi după teoria gravitaţională.
Trebuie menţionat că rezultatele obţinute după cele două teorii sunt verificate doar
în condiţiile de laborator, teoria gravitaţională fiind în concordanţă cu datele din
măsurători chiar şi pentru aluviunii cu diametre relativ mân Măsurătorile făcute pe
râurile din natură conduc doar la o concordanţă calitativă cu rezultatele teoretice. Pe
râurile naturale este greu să se determine în special concentraţia Co în apropierea
fundului albiei.
Se constată însă că, chiar şi în cazul în care repartiţia aluviunilor în secţiune
este foarte apropiată de cea uniformă, există o sortare a aluviunilor pe verticală,
aluviunile grosiere fiind întâlnite în special în zona de fund
 44

Fig. 2 12 Variaţia concentraţiei Fig 2 13 Variaţia concentraţie

aluviunilor pe verticala după aluviunilor pe verticală dupj
teoria difuziei turbulente teoria gravitaţională

2 5 3 Debitul solid în suspensie

Teoretic debitul solid în suspensie pe unitatea de lăţime a albiei se obţini

calculând integrala

•r = Jcu.dy '(257)
o . -
unde
- u este viteza locală a curentului
Astfel de integrale au fost calculate de Einstein pentru teoria diiuzlT
turbulente şi de Velikanov pentru teoria gravitaţională.
Unu cercetători au căutat să obţină experimental relaţia între debitul solid if
suspensie şi elementele geometrice şi hidraulice ale curentului. Dintre aceşti
formule cea care dă rezultate mai exacte în majoritatea cazurilor este cea a lui V. S
Knoroz

!6
R Q (2.58)
unde
R este debitul solid în suspensie în kg/s;
Q - debilul lichid în m3/s;
d - diametrul aluviunilor;
w ~ mărimea hidraulică;
v - viteza curentului

2 5 4 Viteza critică de sedimentare în curent.

Odată ridicată de la fund, o particulă aluvionară este purtată alternativ în sui

sau în ps de către viteza de agitaţie Pentru ca particula să se menţină în suspensi
este necesar ca viteza curentului să depăşească o anumită valoare critică denumi
viteză critică de sedimentare în curent vs Această viteză prezintă o important
deosebită pentru studiul lucrărilor de regularizare a albiilor, deoarece ea indic!
vitezele care trebuie realizate în cursurile de apă pentru a evita aluvionârile.
 • 45 ->.
•*î>

Pentru determinarea vitezei de sedimentare E A Zamarin a propus

următoarele formule deduse pe bază de măsurători;

(2.59)
V U,U^ZVKI

pentru wm > 0,002 m/s

-ff
pentru wm < 0,002 m/s
unde
vs - viteza de sedimentare în curent în m/s;
M. - turbiditatea medie a curentului în kg/m3:
R - raza hidraulică în m;
i - panta suprafeţei libere;
wm - mărimea hidraulică medie în m/s a aluviunilor în suspensie, calculată cu
relaţia:

i fiind procentul de aluviuni cu mărimea hidraulică

Formula lui Velikanov

(262)
/gn j
în care în plus, n este coeficientul de rugozitate din formula lui Manning
Tot pentru viteza de sedimentare în curent V N Goncearov propune valorile
din tabelul 2 4.

2.6 DEBITUL SOLID TOTAL

Relaţiile de calcul indicate anterior prezintă debitele solide care se

înregistrează pentru scurgeri uniforme, corespunzând unui debit lichid dat Debitele
cursurilor de apă variază însă funcţie de un ansamblu de factori hidrologici. Ca
atare, apar variaţii mari în timp ale debitelor solide.
în studiile de regularizare a albiilor a fost mult timp încetăţenită concepţia,
care nu a dispărut nici în prezent complet, că poate fi ales un anumit debit
caracteristic pentru care se realizează lucrarea de regularizare şj, ca atare, calculele
referitoare la debitele solide se efectuau pentru acest debit, în prezent însă s-a
ajuns progresiv la concepţia că întreg regimul debitelor solide ar trebui luat în
considerare
 46

Tabelul 2.4
VOLORILE VITEZEI DE SEDIMENTARE ÎN CURENT DUPĂ
V. N. GONCEAROV

Compoziţia aluv. Adânc Conţin. în greut. de aluv. peste 0,005

mm
mm % medie 0,1 0,5 1,0 2,5 5,0 7,5 10
(m) viteza de şed. în m/s
0,005. .0,05 75 0,3 0.22 0,23 0,32 0,39 0,45 0,49 0,52
0,05. 0 2 5 25 1.0 0,34 0,45 0,52 0,64 0,75 0,82 0,87
2.0 0,44 0,60 0,70 0,86 1,01 1,10 1,18
3,0 0,51 0,71 0,83 1,02 1,20 1,32 1,41
0,005. .0,05 25 03 0,28 0,37 0,42 0,50 0,53 0,64 0,64
0,05 . .0.25 75 1,0 0,43 0,57 0.68 0,83 0,97 1,06 1,13
2,0 0.57 0,78 0,91 1,11 1,31 1,43 1.53
3,0 0;65 0,92 1,07 1,32 1,55 1,70 1,41
0,05.. 0 2 5 75 0,3 0,39 0,51 0,58 0,70 0.81 0,88 0,94
0,25, .1,00 25 1,0 0,60 0.82 0,94 1,15 1,34 1,47 1,57
2,0 0,78 1,08 1,26 1,54 1,80 1,98 2,12
3.0 0,92 1,28 1,49 1,83 2,15 2,36 2,53
0,05 .0,25 0,3 0,57 0,73 0,84 1,00 1,16 1,27 1,35
0,25.. .1.00 1,0 0,87 1,18 1,36 1,66 1,93 2,12 2,27
2,0 1,13 1,56 1.81 2,22 2,60 2,86 3,08
3,0 1,32 1,85 2,15 2,64 3,10 3,41 3,65

Debitul solid total se obţine prin însumarea debitului solid târât cu debitul
solid în suspensie
Din măsurătorile efectuate rezultă că debitul solid în suspensie este mult mai
mare decât debitul solid târât pe râurile de câmpie şi deal. Pe râurile de câmpie,
debitul solid târât reprezintă câteva procente (1^-5%) din debitul solid total. De
aceea, pe râurile de deal şi de câmpie se aproximează debitul solid total cu debitul
solid în suspensie.
Pe râurile din ţara noastră, situate în zone unitare din punct de vedere al
condiţiilor fizico - geografice, între debitul solid în suspensie, mediu multianual R, şi
debitul lichid mediu multianual Q, se poate stabili relaţia:

R=AQb (2.63)
unde
b are valoare apropiată de 1,25, iar parametrul A variază în limite destul de

largi l ^r < A < 50 j şi se supune unei zonări verticale, în general corelaţia între

debitul solid în suspensie, R şi debitul lichid Q pe fiecare râu într-o secţiune dată
variază de la viitură la viitură. Adoptarea unei curbe de corelaţie unice poate fi
justificată nurnai în calcule foarte aproximative (figura 2.14)
Pentru studiul regimului aluviunilor prezintă de asemenea, interes întocmirea
unor curbe de distribuţie a probabilităţilor pentru debitele solide similare câlor
utilizate pentru debitele lichide.
 47

Fig 2 14 Corelaţia între debitul lichid şi debitul solid în timpul unei viituri.

în această privinţă au fost întocmite studii de către G V Lepatin care a pus în

evidenţă că între coeficientul de variaţie Cvs al debitului mediu solid şi coeficientul
de variaţie Cve a! debitului mediu lichid există relaţiile:

Cvs = a Cv a (264)

unde, pentru râuri de câmpie a este mai mic decât pentru râuri-de munte. (Pentru
Rusia, a = 1,64 - ia râurile de câmpie, a = 222 la râurile de deal şi a ~ 3,33 la
râurile de munte). Pe râurile de rnunte predomina aluviunile transportate prin târâre
şi rostogolire, debitul solid târât reprezentând o parte importantă din debitul solid
total.
De aceea, determinarea debitului solid la râurile de munte este mult mai
, dificilă şi rezultate concludente se obţin numai prin metoda volumetrică, în cazul
construirii unor baraje care opresc transportul în aval al aluviunilor.

2.7 ECUAŢIA GENERALĂ A DEFORMAŢIEI ALBIEI

Modificările formei albiei se datoresc inegalităţii dintre cantitatea de aluviuni

care intră în^sectoru! de râu considerat şi cantitatea de aluviuni care este scoasă în
bieful aval. însă, aşa cum rezultă din cele precedente, cantitatea de aluviuni este
funcţie de viteza curentului. Dacă viteza scade, în sector se vor produce depuneri; în
caz contrar iau naştere eroziuni, în acest fel, bilanţul de aluviuni în sectorul
considerat se poate exprima anaîog cu ecuaţia de continuitate din hidraulică, în
cazul unui regim de mişcare nepermanentă.
Se va analiza o porţiune din râu de
lungime As, lăţime b şi adâncime h. Se
admite că debitul râului este constant şi
egal cu Q-şi curentul se află în regim
gradual variat. Aceasta permite să se
considere problema ca unidimensională
şi că elementele hidraulice ale curentului
depind numai de coordonatele lungimii s
şi a timpului t. Este evident că ecuaţia
astfel obţinută, la fel cu ecuaţia lui
Bernoulli, poate fi folosită în lungul
oricărei linii de curent sau a unui fir Fig 2.15 Schema variaţiei fundului
 48

elementar.
în cazul general, presupunând Q constant, în lungul curentului pot varia: h, b şi
v. Se consideră planul de comparaţie 0 - 0 (fig. 2.15), mai jos de suprafaţa fundului
şi se notează cu z cota unui punct curent de pe fundul albiei în raport cu acest plan,
iar cu y, cota suprafeţei libere a apei Ecuaţia lui Bernoulli pentru mişcarea gradual
variată se poate scrie:

Presupunem că debitul de aluviuni de greutate P = f(v), este o funcţie

continuă de coordonata s; în secţiunea 2 - 2 , debitul de aluviuni va fi P + -^-As.
ds
Diferenţa între aluviunile intrate şi ieşite în timpul A ţ se poate exprima.

6P
(2.66)

Această diferenţă trebuie să fie egală cu pământul săpat (sau depus):

ot .

Deoarece creşterea funcţiei P după direcţia s, corespunde unei afuieri, adică

micşorării lui z în timp, egalând cele două relaţii precedente, primul termen trebuie,
luat cu minus.

-f AsAt = y1>fAsAt (2.68)

împărţind cu As At obţinem:

(2.69)

y este greutatea specifică a stratului de aluviuni.

Debitul de aluviuni de greutate P, este funcţie de viteza curentului, mărimi
hidraulică a particulelor şi rugozitatea relativă:

P = yf(v)bAq (2.70)

în fiecare problemă concretă, mărimile w, v0 şi d/h sunt date; rezultă că

poate fi considerat constant în acest caz

f = YAbf'(v)f q (271,
 49

Introducând această valoare în relaţia de continuitate precedentă, se obţine relaţia

finală:

Y A f ' ( v ) q = -y< (2.72)

Ecuaţia aceasta, datorită pro, l. l Levi, are un caracter general fiind aplicabilă
atât pentru transportul aluviunilor în suspensie, cât şi af celor târâte pe fund; funcţia
f(v) şi valoarea coeficientului A se determină din condiţiile de transport ale
aluviunilor.
în calculele de deformatie a albiei se întâlnesc două cazuri caracteristice:
- cazul mişcării gradual variate într-un bief lung, când forţele de frecare joacă
un rol important;
- cazul mişcării curentului pe o porţiune scurtă, când pierderile prin frecare
pot fi practic neglijate.
în primul caz este necesar să se ţină seania de forţele de frecare şi ecuaţia
deformaţiei albiei trebuie rezolvată în acelaşi timp cu ecuaţia de mişcare şi cu cea
de continuitate. Se obţine un sistem de trei ecuaţii cu trei necunoscute, z, h şi v, care
poate fi rezolvat, în cazul al doilea, ecuaţia deformaţiei albiei se rezolvă relativ
simplu, fără condiţii suplimentare, la o anumită curbă a suprafeţei libere (remu). Aici
se încadrează de obicei studiul deformaţiilor datorite îngustării sau lărgirii locale a
albiei, în urma lucrărilor de regularizare.
Dezvoltarea mai departe a calculelor de deformare a albiei se poate urmări în
tratatele de specialitate pentru dinamica albiei.
 50

CAPITOLUL 3

DINAMICA ALBIILOR DE RÂURI

3.1 PROCESELE DE ALBIE.

Albiile râurilor sunt într-o evoluţie continuă sub acţiunea curentului de apă. La
rândul său. curentul de apă, caracterizat printr-un anumit regim de curgere, îşi
croieşte singur albia, ca traseu, formă şi dimensiuni, în acelaşi timp, albia râului prin
geometria sa, acţionează asupra cinematicii curentului, dându-i o anumită structura,
corespunzătoare formei pe care o are la momentul respectiv. Acest proces numit
proces de albie se petrece continuu, cu intensitate mai mare sau mai mica, în
funcţie de intensitatea factorilor climatici care determină regimul scurgerii lichide
(precipitaţii, temperatură) şi de caracteristicile geofizice ale terenului pe care are loc
scurgerea (relieful, structură geotehnică, vegetaţie).
Observaţiile şi măsurătorile efectuate au arătat că între parametrii hidraulici şi
geometrici ai albiilor formate într~un pat aluvionar şi relativ stabilizate, există
anumite legături de corelaţie numite relaţii morfometrice.
Relaţiile morfometrice stau ta baza prognozării fenomenelor morfologice şi a
dimensionării lucrărilor de regularizare a albiilor râurilor. Aceste relaţii deşi simple
au fost puse în evidenţă abea în secolul al XIX şi începutul secolului XX de către o
pleadă de hidrotehnicieni şi hidraulicieni dintre care trebuie amintiţi în mod special
O. Fargue în Franţa, Lohtin şi S N Leliavski în Rusia, R. G. Kennedy, S. Lindleyşi
G. Lacey în Anglia ş. a.
Ulterior studiul proceselor de albie şi stabilirea de relaţii morfometrice au
devenit o preocupare sistematică pentru majoritatea cercetătorilor în domeniul
hidraulicii şi hidrologiei râurilor. Dar până în prezent calea de obţinere a relaţiilor
morfometrice a fost pur empirică şi a contat în prelucrarea directă a datelor din
observaţii şi măsurători prin construire de corelaţii. Nu există o teorie care să explice
fenomenele formării albiilor râurilor într~un pat aluvionar deşi unele din aceste relaţii
morfometrice au fost intitulate teoria regimului, ele nu se bazează pe considerente
teoretice.
Relaţiile morfometrice, caracteristice albiilor râurilor, au fost deduse prin
aplicarea principiului disipării minime a energiei curentului, sau al principiului
debitului maxim. Cel care a sugerat această idee a fost Velikanov, dar ideea a
rămas nefructificată atâta timp cât nu s~au găsit expresiile analitice ale acestui
principiu.

3.2. DEBITUL DE FORMARE A ALBIEI.

Procesele morfologice reprezintă modificările albiei râurilor ca urmare

scurgerii hidrografelor cursurilor de apă respective; ele sunt astfel un rezultat
întregului hidrograf
 5t
Datorită dificultăţilor pe care le implica introducerea în calcule a întregului
hidrograf, unii cercetători au încercat să pună în evidenţă un debit caracteristic
denimit debit de formare, care, introdus în anumite relaţii de calcul să permită
d°**rminarea proceselor morfologice ale albiei.
Debitul de formare este debitul echivalent care produce aceleaşi efecte
geomorfologice într-o perioadă de timp ca şi hidrograful debitelor în aceeaşi
perioadă. Cu aproximaţie debitul de formare este debitul cu asigurarea de 15-20 %,
sau debitul care curge în albia minoră la nivelul malurilor.
Mai exact debitul de formare se determină pe baza intensităţii proceselor de
albie stabilit pe un sector de râu prin măsurători.
Datorită proceselor de albie pe sectorul considerat pentru o anumită
granulometrie a patului albiei se modifică adâncimea medie a albiei, panta
hidraulică, viteza de curgere.
Intensitatea proceselor de albie este dată de relaţia:

-vi) (3.1)
unde:
H este adâncimea medie a albiei pe sectorul considerat;
y - greutatea specifică a apei;
d - diametrul mediu al particulelor din patul albiei;
i - panta hidraulică;
Vi şi v2 sunt vitezele medii în secţiunile de capăt.
Aceşti parametrii se măsoară în timp şi rezultă l = f(t). Se calculează intensitatea
medie lm, a proceselor de albie ca fiind:

= I'» (3.2)
sau

(3.3)
unde

(3.4)

Fig. 3.1. Schema de determinare a debitului de formare.

 .-• -- ' ' •:-• - . 52» , ' / •• ' . ; ' .

Ii şi li+i sunt valorile intensităţii medii a proceselor de aîbie la limitele intervalului de

timp At considerat Pentru fiecare punct obţinut la intersecţia !m cu l = f(t), pe
hidrografu! debitelor Q = Q(t) corespunde un debit Gh ce permite determinarea
debitului de formare conform relaţiei:

Qf=lQ (3-5)
n |.ri !

Se mai poate considera ca debit de formare, debitul mediu multianua! Qmm. în

S U A. se recomandă pentru debitul de formare debitul care în intervalul de timp cât
durează mişcarea aluviunilor de fund cu fţ> > 0,0625 mm poate transporta întreaga
cantitate de aluviuni de fund a unui an mediu. Trebuie menţionat ^ă la folosirea
relaţiilor rnorfornetrice trebuie folosite debitele cu frecvenţa recomandată de autor.

3.3. DEFINIREA ALBIILOR STABILE,

într-o albie naturală a cărei formă şi dimensiuni evoluează în timp datorita

interacţiunii continue între aceasta şi câmpul vitezelor, apar diferite stări
intermediare nestabile. Forma şi dimensiunile optime către care tinde în evoluţia sa,
albia unui râu. este albia stabilă
Teoria albiei stabile s~a dezvoltat din cele mai vechi timpuri, în legătura cu
canaieie de irigaţie încă din secolul trecut, în India existau întinse reţele de irigaţie,
R. G. Kennedy intre 18S4 - 1895 studiind canalele de irigaţie din India a definit ca
aibie stabiiă albia ferită de înămolire sau eroziune,
Studiile şi teoriile în legătură cu albia stabilă s-au dezvoltat până acum
distinct şi pe căi diferite pentru canalele artificiale şi pentru albiile naturale Aceasta
se datoreşte diferenţelor destul de mari care există între ele şi anume:
Albia canalelor artificiale se proiectează şi se construieşte de la început
pentru un anumit debit, în condiţiile unor caracteristici hidraulice date: pantă, viteza
limită admisibilă, secţiune de curgere etc.
Albia râurilor este rezultatul unei evoluţii seculare. Debitele şi o dată cu
acestea şi celelalte caracteristici hidraulice variază în "decursul timpului în limite
foarte mari Stabilitatea albiei ia râuri nu se realizează decât după o perioadă de
timp relativ lungă, când râul a ajuns în stadiul de maturitate, în fine, o deosebire
fundamentală provine şi din modul de desfăşurare a interacţiunii dintre curenţi şi
albie, care este mult mai activă la cursurile de apă naturale.
în legătură cu gradul de stabilitate al albiei M. A, Velikanov împarte cursurile
de apă în cinci categorii
1. Cursuri de apă cu albia în teren puţin erodabil, cu debit mic de aluviuni
târâte şi în suspensie. Din această categorie fac parte cele mai stabile cursuri de
apă
2 Cursuri de apă a căror albie se adânceşte şi se înalţă periodic în aceleaşi
locuri. Bancurile care formează pragurile au aceeaşi formă şi aceleaşi dimensiuni,
supuse numai unor oscilaţii periodice, în jurul unei valori medii, în această categorie
intră unele sectoare ale Dunării româneşti, Volga etc.
3. Cursurile de apă în care erodările şi depunerile modifică numai configuraţia
izobatelor albiei, iar forma malurilor în plan rămâne aproximativ nemodificatâ
Adâncirile şi ridicările albiei nu urmează o regulă anume, producându-se în locuri
 53

diferite de la o dată la alta, iar pragurile îşi modifică permanent aşezarea şi formam
Acesta este cazul cursurilor de apă de şes cu stabilitate mică.
4. Cursurile de apă la care viiturile modifică nu numai adâncimile albiei ci şi o
parte din configuraţia în plan a acesteia, producând erodări pe noi direcţii, tăieri de
coturi etc. Astfel de cursuri au o stabilitate foarte mică.
5. Cursurile de apă la care mobilitatea patului în timpul viiturii atinge
asemenea proporţii, încât nu se mai poate face o delimitare precisă între curent şi
albie; aceasta se modifică tot aşa de repede ca şi câmpul vitezelor în această
categorie intră majoritatea torentilor.
Pentru a stabili gradul de instabilitate a unei albii de râu, se compară
elementele ce caracterizează albia stabilă cu elementele efective ale albiei.

3.4 PROFILUL LONGITUDINAL AL ALBIEI RÂURILOR

3.4.1. Tendinţe de modificare a profilului longitudinal

în lungul râului, acţiunea curentului de erodare a patului albiei se manifestă

diferit, datorită vitezei medii diferite pe care o are. Pe cursul superior, unde panta
curgerii este mare şi în consecinţă şi viteza este mare, există tendinţa de erodare,
de adâncire a cursului de apă, în schimb pe cursul inferior, unde panta este mică,
există tendinţa de depunere a aluviunilor transportate şi deci de ridicare a patului
albiei. Numai pe cursul mijlociu se constată o oarecare tendinţă a râului de a~şi
menţine la aceeaşi cotă patul albiei (fig. 3.2). Forma generală a profilului în lung este
al unei parabole.

Fig. 3.2. Profilul longitudinal al albiei râurilor

a) - profil continuu; b) - profil cu praguri;
c) - profil cu nivel de bază fix.

Această tendinţă este însă în mare măsură influenţată de erodabilitatea

terenurilor străbătute de albie în general, râurile mijlocii şi mari străbat pe lungimea
cursului lor terenuri de structură geologică diferite, unele mai uşor şi altele mai greu
 54
erodabile. Acestea din urmă creează oe profilul longitudinal o serie de praguri foarte
lent erodate şi care constituie de fapt puncte obligate prin care trebuie înscris profilul
longitudinal al cursului de apă (fig. 3.2. b), în zona acestor praguri se creează de
obicei cascade sau rapiduri.
De asemenea, modul de formare a albiilor este în mare măsură influenţat de
repartiţia debitelor în lungul cursului de apă, ţinând seama de amplasarea afluienţilor
şi de debitele solide antrenate în cursurile de apă prin eroziunile de sol care pot pe
anumite porţiuni să acopere (parţial sau chiar integra!) capacitatea de transport a
albiilor.
Din aceste motive, profiîele longitudinale reale ale cursurilor de apă vor avea
numai în linii mari, forma indicată în figura 3.2. a, fiind frecvente cazurile în care se
constată existenţa unor sectoare cu pantă mai mare în aval de sectoare cu panta
mică
Pe afluenţi, nivelul de bază al eroziunii este determinat de râul confluent,
Coborârea nivelului de bază poate produce o înviorare a acţiunii de eroziune şi
transport; o ridicare a nivelului de bază poate, pe de altă parte să determine
formarea unei zone de depuneri pe cursul inferior al afluentuîui
Procesul evolutiv al profilului longitudinal descris anterior tinde în condiţii
naturale, spre un profil de echilibru Evoluţia către profilul de echilibru este lentă, în
decurs de milenii.

3.4.1 Criteriul de stabilitate generală.

Se presupune că pe traseu! de lungime l al unei albii de râu de la cota z\ la
cota z2, debitul râului creşte de ia Qi la Q2. Considerând cele două puncte de la
capăt fixe se admite următorul principiu vgriationaî:
Profilul longitudinal a! albiei tinde către acea formă care corespunde
energiei minime consumate de curent în unitatea de timp pe traseul de la Zi laz*
Energia consumată de curent are expresia:

E = jyQ-~dX (3.6)
O GX

Dacă

*dz
J ••— dx = = constant (3.7)

minimul expresiei E cu această condiţie suplimentară conduce la relaţia

morfometrică:

cst
^ nm
+

Dacă Q = Qi + q x, unde q este debitul specific pe lungime, cu care creşte difl

amonte spre aval debitul Q, pentru constanta fj. obţinem valoarea:
 55

y l
1
qAz v .;

_ const __ A

Relaţia (3.8) constituie o limită asimptotică către care tinde profilul

longitudinal al albiei râurilor. Prin prelucrări statistice s-au propus relaţii de forma:

(310)
unde:
const. este o constantă ce depinde de condiţiile de margine ale sectorului
studiat;
i - panta medie generală a profilului;
Q - debitul de formare a albiei;
n < 1 - coeficient care ţine cont de zona în care se află râul studiat Asfel,
Rîbkin găseşte n = 0,35, Birot n = 0,7, Leopold şi Maddork obţin n = 0,49 ~ 0,95, iar
const.
Emmett şi Leopold consideră că la limită n = 1. Dar o relaţie de forma Q = •-—.--—
este un caz particular al relaţiei (3. 10).
Cu cât pantele profilului real sunt mai diferite de pantele determinate cu
ecuaţia (3.10), cu atât profilul longitudinal este mai instabil. Comparaţia poate pune
în evidenţă zonele de coborâre şi de ridicare a fundului albiei.

3.4.2 Criteriul de stabilitate locală

Stabilitatea locală a profilului longitudinal al albiei râului se obţine în acele

secţiuni în care efortul de antrenare a aluviunilor de către curent se găseşte într~un
anumit raport faţă de efortul critic de antrenare a aluviunilor Pentru a găsi acest
raport, se apelează la ecuaţia debitului solid târât, întrucât fenomenele de coborâre
sau de ridicare a patului albiei, sunt influenţate în special de transportul prin târâre
al aluviunilor, în acest scop se acceptă formula lui Meyer - Peter, care după părerea
noastră, exprimă cel mai corect influenta diverşilor factori asupra mărimii debitului
;
solid.
Avem:

13 2
1/2 2
I— 0,047! (3.11)
(Ys-Y/d J

ecuaţia debitului solid, şi

Q = JL_*i. (312)

ecuaţia debitului lichid.

Debitul lichid, Q în relaţia (3 12), ca de altfel în toate relaţiile morfometrice
care urmează, reprezintă debitul de formare a albiei.
 56

Dacă energia disponibilă a curentului este mai mare decât energia necesara
transportării debitului solid târât (Gf), venit din amonte, pe sectorul considerat se voi
produce eroziuni şi prin urmare funduî albiei va cobora. Dacă energia disponibilă s
curentului este mai mică decât energia necesară transportării debitului solid târâi
(Gf). pe sectorul considerat se vor produce depuneri de aluviuni.
Prin urmare sectorul considerat se găseşte în echilibru dacă debitul solid
târât Gf este maxim, la o capacitate de transport dată a curentului. Avem astfel
principiul variational:

(313)
7F=°'.
toate celelalte mărimi considerându-le constante, înlocuind lăţimea B din (3.11)o
nQ
expresia B = - wg-y— din (3.12) şi calculând derivata (3.13). obţinem:
h \i

— = 10 (3.14)
unde
\32
(k V 2
T = y h i ş i i c r =0.047( Y 8 -y) , ' d (3. 15)
\KC /

Aşadar criteriul de stabilitate locală a albiilor devine:

T ^10icr-albii stabile (3.16)
i * 10xcr - albii instabile (3.17)
Pentru t > 10 icr este posibilă coborârea patului albiei, pentru i < 10 Tcr
posibilă ridicarea patului albiei.
1 1
Dacă se fac aproximaţiile X cr = d4 şU = A4 , A = {20-80)d, unde deşt
diametrul aluviunilor, A - înăiţimea riflurîlor sau dunelor, Xcr - coeficientul d
pierdere de sarcină pentru viteza critică de antrenare a aluviunilor, X - coeficient
de pierdere de sarcină pentru viteza de echilibru morfologic, relaţiile (3.16) şi (3,11
devin:

v-2v c r (3.18)
pentru albii stabile

v*2v c r (3.19)
pentru albii instabile.
Viteza critică de antrenare a aluviunilor se determina cu relaţia (2,23),

3.5. SECŢIUNEA TRANSVERSALĂ STABILĂ A ALBIILOR RÂURILOR

3.5.1. Caracteristicile secţiunilor transversale ale albiilor.

Ca şi celelalte elemente morfologice ale albiei, secţiunea transversală a albi

râurilor este puternic influenţată de forma şi structura văii.
 57

în general, în secţiunea transversală a albiei se pot distinge:

albia minoră având o lăţime relativ redusă pe care se scurg debitele
medii şi mici;
albia majoră având o lăţime mare pe care se scurg debitele de viitură.
în formaţii tinere, neevoluate, văile au un profil transversal în formă de V.
Râurile în asemenea zone au o albie minoră îngustă şi sunt complet lipsite de albie
majoră, în aceeaşi situaţie se găsesc şi râurile care străbat văile adânci în formă de
chei.
La albiile mai evoluate apare o albie minoră distinctă şi una sau mai multe
albii majore, în cazul existenţei mai multor albii majore, acestea sunt limitate de
terase al căror nivel nu este depăşit decât la debite cu probabilităţi de depăşire din.
ce în ce mai reduse.
La râurile cu albii foarte evoluate albia minoră se desparte în mai multe braţe,
astfel încât râul este caracterizat prin mai multe albii minore. Uneori, numai una din
aceste albii pe care se scurg debitele mici, este mai pronunţată, restul albiilor minore
umplându-se numai la debite medii.
9 b

Fig. 3.3. Forme tipice de secţiuni transversale.

a) secţiune fără albie majoră; b) secţiune cu albie minoră şi albie majoră;
c) secţiune cu mai multe albii majore, delimitate de terase;
d) secţiune cu mai multe albii minore.

Raportul dintre lăţimea albiei majore şi cea a albiei minore variază în limite
foarte largi de la un râu la altul sau chiar de la un sector la altul pe acelaşi râu.
Astfel, râurile Şiret, Olt, Ialomiţa au albii minore late de numai câţiva zeci de metri şi
prezintă pe sectorul lor inferior albii majore cu lăţimi care ating 1 ...10 km.
Fundul albiei minore nu este orizontal. Linia care uneşte punctele cele mai
coborâte ale secţiunilor transversale se numeşte talveg.
Viteza de curgere variază în cadrul secţiunii transversale, fiind mai redusă în
vecinătatea malurilor şi , în general, în albia majoră şi mai ridicată în albia minoră.
Linia care uneşte, în plan, punctele cu cele mai mari viteze de curgere din diferite
secţiuni ale unui curs de apă se numeşte firul apei sau axul dinamic, în general,
acesta urmăreşte foarte în deaproape talvegul.
 58

3.5.2 Relaţii morfo metrice pentru albii în material aluvionar.

Rezultatele observaţiilor şi măsurătorilor au pus în evidenţă faptu! că, pe

măsură ce debitul de formare Q creşte, raportul dintre adâncimea medie H şi lăţimea
medie 8 scade Determinarea parametrilor caracteristici ai secţiunilor transversale
ale albulor stabile este deosebit de importantă pentru studiile de regularizare.
Analizând variaţia diferiţilor parametrii mijlocii ai albiei ( adâncimea H, lăţimea
medie 8, raza Hidraulică R, pants medie a fundului i, v;tezs medie v, debitul soiid de
fund Gf: debitul solid in suspensie Q:>, coeficientul de rugozitate k) L. B. Lecpold şi T.
Maddock eu arătat empiric că toate aceste relaţii sunt oe forma AQ" unde A şi a sunt
parametrii constanţi
Studiile efectuate au arătat că parametrii sunt independenţi, lăţimea şi
adâncimea albiei fiind influenţate de panta curentului.
B
Variaţia raportului , cu variaţia debitului de formare se datoreşta repartiţiei
neuniforme a forţei de frecare, respectiv a forţei de antrenare a aluviunilor pe
perimetrul udat.
Fie 3 - lăţimea albiei, v ~ viteza rnedie a curentului, H - adâncimea medie
(fig. 34)

Fig 3 4 Secttune transversală printr-o albie schematizată

La un debit dat Q, oricare ar fi forma aibiei, ecuaţia de continuitate va fi:

Q^vBH (3.20)^

Ţinând cont de relaţia morfometrică:

v = 2v cr -k0vgd°'5"n'Hm (3.21)

ecuaţia (3 20) devine:

BH
i- Q CQ
.22)
(3
K
o\9°

Relaţia (3 22) pentru m - ~ - --- concordă cu datele rezultate din măsurători

După Langbein H ~ Q°37, B - Q053 de unde BH1fm = cQ0961 " a"2. după Velikanov
H--Q0'27, B-Q°53, de unde BH1+m = cQ°81<; - °86a; după Simons şi Albertson H-Q0361,
B^Q 05f2 , de unde BH1*"1 - cQ093t "0963.
 59

Pentru rezolvarea completă a problemei mai este necesară o relaţie

morfometrică. în acest scop considerăm următorul principiu variaţional:
Lucrul mecanic al forţelor de frecare pe unitatea de lungime de albie şi în
unitatea de timp are o valoare minimă.

(3.23)
unde

(3-24)

2
v
(3.25)

sunt expresiile eforturilor de frecare pe perete şi pe fundul albiei (considerată

dreptunghiulară); K, şi Xp - coeficienţi de rezistenţă, v - viteza medie a curentului.
Pentru X* şi Xp s-au adoptat relaţiile:

e
(326)

unde a este o constantă, iar d n l - o funcţie de rugozitatea relativă, pe care într-o

\n/
primă aproximaţie, o considerăm constantă.
Exprimând lăţimea B în funcţie de adâncimea H din reiaţia (3.22) şi ţinând
seama de (3.26) şi (3.27), în cele din urmă problema se reduce la calculul minimului
funcţiei.

O
^ ~m ~

Q2 dL
unde ki şt k2 sunt nişte constante. Notând Fr = 0 . — , condiţia -~n = 0, ne
^
conduce la relaţiile:
 60

330
< >

v M-~2m^ -2m
-— =k;.i , --Fr v (3.31)
;
. . . . ' • v
gd - v - - 2 m / .-

unde kh, ka, kv sunt nişte constante,

Pentru m ~ - '
5 0 10
H~Q°^B^Q°- şiv~Q - . (3.32)
i
iar pentru m = ^ , . •
03?5 n 00625
H^Q ;B^Q ^Ş!v-Q (3.33)

Aceste relaţii concordă foarte bine cu datele obţinute din măsurători

observaţii în albiile râurilor. Din (3.29) şi (3.30) rezultă:

(3.34)
(j2-3m

adică o relaţie de tip Aitunin. Pentru m -~ 7, se obţine:

D

B3 ', ' '

:
con st -
- - = ........ -™ r -=KtcU . - - (3.351
d3
1
sar pentru m -•- -T:

(336,
n '^

Lăţimea albiei stabile ia oglinda apei poate fi determinată pentru ck

maxime cu diferite probabilităţi ce depăşire cu reiatia iui M. Nixon:

unde valorile coeficientuiui a sunt prezentate In tabelul 3,1,

 61

Tabelul 3.1.

VALORILE PARAMETRULUI a DIN RELAŢIA NIXON.

Probabilitatea de depăşire a
W
30 4,9
20 4,2
10 3,4
5 2,8
0,5 1,65

Alte cercetări ample au fost efectuate de S. Ţ. Altunin şi l. A. Buzunov care

recomandă relaţia:

B = AQ°5r°2 (3.33)

unde A este un coeficient numit coeficient de stabilitate a albiei Pe de altă parte, pe

cale teoretică ei au stabilit că, în cazul în care se pune condiţia ca energia specifică
datorită circulaţiei transversale să fie egală cu cea a rezistenţelor interioare datorate
frecărilor în regim turbulent, se ajunge la relaţia;

(339)
unde m şi a sunt constante.

Tabelul 3.2.
VALORILE COEFICIENŢILOR DE STABILITATE DUPĂ
ALTUNIN Şl BUZUNOV.

Nr Felul albiei A m a ai
crt
1 Cursul superior al râurilor în zone
muntoase: albie formată din stâncă, 0,7.. .0,9 1,0.. ,0,8 16... 10 2,0.. 3,0
bolovăniş sau pietriş mare cu viteze
şi pante apropiate de cele critice
2 Cursul superior al râurilor în zone de
deal: albie formată din pietriş sau 0,9... 1,0 0,8... 0,67 10.. .9 3,0.. .5,0
nisip, curqere liniştită
3 Cursul mijlociu al râurilor în zone de
şes: albie formată din pietriş sau 1,0.. .1,1 0,57.. .0,5 9.. .5 4,0.. .5,0
nisip, curgere liniştită
4. Cursul inferior al râurilor în zona de
şes: albie formată în nisipuri fine 1,1. .1,3 0,57.. .0,5 4.. .3 2,7.. .10
NOTA: Prima cifră corespunde unor maluri stabile iar cea de a doua unor maluri uşor erodabile.
 62

Prelucrând un material hidrologic foarte amplu, Institutul Hidrologic al Rusiei a

ajuns la o relaţie de acelaşi tip:

B ' = a, H
0 5
' (3.40)
unde ai este o constantă.
Valorile constantelor A, m, k, ai au fost determinate pentru diferite feluri de
albii şi maluri (erodabile sau stabile) şi se găsesc în tabelul 3,2.
în coturi, secţiunea transversală a albiei se deformează, adâncimea medie
creşte iar adâncimea maximă se realizează lângă malul concav, între adâncimea
medie în coturi (Hc) şi adâncimea medie pe aliniament (H) există relaţia stabilită de
Boussinesq şi precizată de Altunin:

( ' 'B "l

(3.41)

unde: r este raza de curbură, a - un coeficient morfometric ale cărui valori se pot lua
din tabelul 3.3..

Tabelul 3.3,

VALORILE COEFICIENŢILOR a Şl C.
DUPĂ ALTUNIN

r 6 5 4 3 2 1.5
B
a 0,60 0,60 - 0,65 0,75 0,85 2,0
a 1,48 1,84 2.20 2,57 3,0 -

între adâncimea maximă în coturi H cmax şi adâncimea medie pe aliniament sî

poate admite o relaţie de proporţionalitatede forma:

(3-42)

unde Cr, se determină cu ajutorul tabelului 3.3.

Cercetările efectuate de S Hâncu au condus la concluzia că între secţiune!
de curgere în aliniament şi secţiunea de curgere în coturi există o relap
morfometrică simplă:

CO = Q)C (3.43)
explicabilă prin aceea că, în coturi lăţimea albiei este mai mică decât în aliniament

3.5 3. Relaţii morfometrice pentru albii cu pat pavat.

Albiile cu pat pavat au fost tratate separat de diferiţi autori care s-au ocuf»
de teoria regimului. Fenomenul de pavare apare când patul albiei este acoperita
un strat de material grosier, fiind caracteristic sectoarelor de râu pe care capacitate
de transport este mult mai mare decât debitul solid afluent. în aceste condiţii
materialul fiind treptat antrenat,cota fundului albiei coboară până în momentul în
care nu rămân !a suprafaţă decât pietrele de dimensiuni mari.
în urma observaţiilor efectuate de R. Kellerhals (1967) pe mai multe râuri din
Elveţia şi Canada s-a putut pune în evidenţă o relaţie morfometncă de tipul:

2
B = AQj (344)
unde:
Qo este debitul la care se pun în mişcare pietrele mari corespunzând
diametrului d90 (cu 90% din greutatea materialului de fund având diametrul mai mic
sau egal cu dgo).
A - un parametru variind în general între 0,32 ™ 1,0.
Ceilalţi parametrii rezultă coform relaţiilor

12 80
g- e-°- (3.45)

Q2 80
d^' B-°- (346)

2 12 02
v-2,Q8Qj} dg0 B~ (347)

în afară de proiectarea albiilor cu pat pavat stabile, aceste relaţii pot fi

utilizate şi pentru caicului eroziuniîor generale în aval de lacurile de acumulare.
Debitul Qo fiind debitul maxim atenuat cu asigurarea 20-5 %

3.5.4 Relaţii morfometrice pentru canale artificiale.

Problema albiei stabile a canalelor artificiale prezintă numeroase aspecte

particulare. Din acest motiv studiul acestei albii se face separat de cel ai albiei
naturale a râurilor, în această privinţă trebuie reievate cu prioritate studiile efectuate
în India şi Pkistan.
Cea mai veche relaţie utilizată pentru dimensionarea albiilor stabile la canale
da irigaţie este cea a lui R. G. Kennedy pe baza măsurătorilor efectuate pe sistemul
de canale din Punjab (India),

V-0,465H0'5 (3.48)

Ulterior, E. S. Lindley (1919) pe baza măsurătorilor efectuate la sistemul ae canale

Chenab (India) a stabilit relaţiile:

v = 0,57H°'57 ; v = 0,27B°'355 (3.49)

Ample studii ulterioare a mai întreprins G. Lacey care şi-a început studiile
în1929-1930 şi a dezvoltat teoria regimului pentru albii artificiale pe baza
măsurătorilor efectuate în India şi Pakistan până în 1962. Definind un factor de
colmatare:

f = 1,58d£5 ' (3 50)

 64

el a stabilit următoarele relaţii morfometrice:

05
P = (4,1 ..... 4,8)Q (3.51)

f 53 Q 0,5

13 1 3
R=0,47f~ Q ' (3.53)
unde:
P este perimetrul udat;
R - raza hidraulică.
O metodă mai nouă este cea elaborată de R. M. Haynie şi D. B Simmons
(1968) care prezintă o serie de grafice pentru determinarea canalele stabile (fig,
3.5).
Cunoscându-se debitul canalului, Haynie şi Simmons propun pentru raza
hidraulică relaţiile morfometrice reprezentate grafic în figura 3.5 a.

R-kQ 0 4 2 (354)
unde.
- pentru fund şi maluri nisipoase, necoezive k = 0,22
- pentru fund nisipos şi maluri coezive k = 0,31
- pentru fund şi maluri coezive k = 0,39.
Cu raza hidraulică astfel determinată şi cunoscând panta canalului se poate
obţine din diagrama prezentată în figura 3.5. b deficitul de viteză Av. în continuare,
se calculează viteza dinamică

(3-55)

şi numărul Reynolds de frecare

Re* = — - (3.56)
v

unde v este vâscozitatea cinematică. Cu aceste elemente se intră cu diagrairc

v
deficitului de viteză determinându-se raportul — de unde rezultă V. Viteza med
corespunzătoare regimului stabil este:

v = v-Av (3.57)
Relaţiile morfometrice pentru albii artificiale prezintă interes pentru regifi
amenajat al cursurilor de apă, la râurile canalizate.
 65

rnele lui R, M. Haynie şi D monspentru caicului canalelor

stabile
 3.6. TRASEUL ALBIILOR RÂURILOR.

3.6.1. Caracteristicile traseului albiilor.

în analiza traseului albiilor râurilor trebuie studiate separat albiile majore,

albiile minore şi talvegul.
Traseul albiilor majore este determinat, în general, de relieful înalt al văii,
care limitează în mod natural lăţimea ei. De aceea, nu se produc decât rareori
modificări naturale ale albiei majore care pot fi datorate unor fenbmene cum sunt
alunecările de teren care obturează o parte din albia majoră sau modificări totale ale
cursului râului prin tăierea în urma eroziunii a unui versant de despărţire de o albifi
vecină. Apar însă modificări importante ale albiilor majore în urma realizării unof
lucrări de îndiguiri, a unor ramblee etc.
Traseul albiilor minore se înscrie în cel al albiei majore însă este mai sinuos,
având o serie de curbe şi contracurbe. O mărime caracteristică a traseului albii
minore îl constitue coeficientul de sinuozitate care exprimă raportul dintre lungimea
cursului de apă şi distanţa în linie dreaptă între punctele extreme considerate şi care
variază în limite largi, în ţara noastră acest coeficient are în general următoarei
valori:
- pentru râuri de munte 1,0.. 1,05
- pentru râurile din zonele subcarpatice,
piemontane şi de podiş 1,05 1,15
- pentru râurile din zona de dealuri joase
şi câmpie 1,15 1,3
- pe râurile din Câmpia Română 1,15 1,6
- Dunăre 1,55 ( pe braţul
Sf. Gheorghe atinge 3,6)
Dacă lungimea părţii curbe este mai mare decât 7tD/2, curba respectivi
numeşte meandră (fig. 3.6). Meandrele nu apar de obicei izolate ci se succi
distanţa dintre două bucle consecutive numindu-se pasul meandrei. Porţiunea,
traseu aflată în interiorul meandrei, în partea convexă, se numeşte lobul meanrtl
iar porţiunea adâncită a malului concav se numeşte firidă.

Fig. 3.6. Elementele meandrei.

Datorită faptului că malul concav al meandrelor este atacat mai puternici

curent decât malul convex, meandrele au tendinţa de a-şi pronunţa curbii
Această acţiune este maximă cu puţin în aval de vârful curbei, unde intensitate
circulaţiei transversale este maximă. Curenţii de suprafaţă, mai puţin încărcai
aluviuni şi cu capacitate de erodare mai mare au o acţiune de erodare a maW
concav, iar curenţii de fund, încărcaţi cu aluviuni, depun aceste aluviuni pe mă
convex (fig, 3.7).
 67

Mo/ concav Mat convex

Fig. 3.7. Evoluţia secţiunii transversale în aval de vârful meandre!

a) curenţi transversali; b) deplasarea succesivă a malurilor

Meandrele pot fi: • • •

adâncite sau încătuşate dacă dezvoltarea Sor laterală este împiedicată
de malurile albiei majore sau de alte obstacole Meandrele adâncite se deplasează
totuşi înspre sval în sens longitudinal (fig. 3 8 a)
divagante dacă dezvoltarea lor laterală nu este împiedicată,
meandrele putând prezenta şi alte modificări de traseu decât o deplasare în sens
longitudinal ca, variaţie de curbură, prelungirea lobului, etc (fig 3.8. b)

Fig 3.8 Deplasarea meandrelor

a) meandre adâncite, b) meandre divagante.

în cursul procesului de dezvoltare a unei meandre se lungeşte traseul şi ca

atare se micşorează panta La un moment dat. panta devine atât de mică încât
curentul nu mai are putere de erodare ş\ la ape mari se produce străpungerea
naturală a meandrelor (fig. 3.9).
Deplasările meandrelor creează în albia mapră o zonă de divagare a albiei
minore care este alternativ ocupată de meandre sau zone de depuneri. Aceste zone
de divagare sunt impropii unei folosiri productive şi adeseori sunt lipsite de
vegetaţie, formarea unui soi vegetal nefiind posibilă în intervalul scurt de timp dintre
divagările meandrelor. în cazul tăierii naturale a meandrelor, traseele buclelor vechi
nu se colmatează totdeauna, formând o sene de braţe slcundare ale albiei minore.
 68

Fig 39. Străpungerea naturală a meandrelor.

Tendinţa de meandrare a cursurilor de apă trebuie considerată un fenome

natural, cu caracter general Acest fenomen poate fi explicat, pe baza principiul
disipării minime a energiei în modul următor:
• Râul tinde, în mod natural, către o situaţie stabilă, de echilibru, fără eroziuni)
fără depuneri. Viteza critică de antrenare este însă funcţie de panta hidraulica;
de granulometria materialului constitutiv ai fundului. Dacă, în anumite condi
date panta văii în care curge râul este mai mare decât panta hidraulic
corespunzătoare vitezei critice de antrenare, râul va avea tendinţa de a-şi luff
traseul prin meandrare până la realizarea echilibrului albiei. Energia suplimentar
de care dispune iniţial râul datorită pantei mai mari este utilizată pentru erodare
malurilor şi transportul aluviunilor.
Pe de altă parte, la formarea meandrelor mai contribuie şi circulai
transversală care apare şi în albiile rectilinii, 'iniile de curent de la suprafaţa libtf
fiind îndreptate spre centrul canalului iar cele de fund spre pereţii canalul
Neuniformităţi mici în linia malului sau a patului albiei duc la dezaxarea circulai»
transversale, generând o tendinţă de erodare a unuia sau altuia din maluri.
La aceste efecte principale se mai adaugă şi influenţa forţei complementare
lui Coriolis, care deşi are o valoare relativ redusă, influenţa sa este sensibilă datori
acţiunii ei continue.
Traseul talveguiui nu urmăreşte fidel axul albiei minore ci şerpuieşte înjuri
acestui ax. O primă cauză a şerpuin o constitue chiar meandrarea albiei minorei
coturi, adâncimea maximă este în partea concavă a meandrei. Ca urmare, în zone
de trecere de ia o curbă la o contracurbă curentul traversează, mai mult sau m
puţin brusc, de la un mal la celălalt. Această zonă se numeşte traversadă.
Dacă cele două părţi curbe ale talveguiui se racordează printr-un alinian»
având o înclinare redusă faţă de axul cursului de apă, traversadă este favorabilă,!
lungul taîveguiui nu apar praguri (fig. 3.10. a). Dacă trecerea se face brusc, lin»
talveguiui de ia cele două maluri concave ajung în aceeaşi secţiune sau chiar i
petrec, traversadă este defavorabilă, în lungul talveguiui apar praguri care întrec
curgerea (fig. 3.10. b).
Fundul albiei unui curs de apă nu este în general imobil, în lungul alte
existând un transport continuu de aluviuni de fund. Aluviunile de fund creează!
unele locuri depozite evolutive numite bancuri. Bancurile mari care depăşesc nivel
 69

apelor mici şi sunt consolidate cu vegetaţie dau naştere la Insule sedimentare

Distanţele între bancuri sunt de aproximativ 5-6 ori B, lăţimea albiei la ape medii.
/ // m

Fig. 3.10 Traversade.

a) traversadă favorabilă, b) traversadă defavorabilă.

3.6.2. Circulaţia transversală.

Observaţiile şi studiile efectuate atât pe cursuri de apă cât şi in laborator au

stabilit existenţa unor curenţi interiori transversali care. în combinaţie cu mişcarea
generală de translaţie a râului imprimă particulelor o mişcare eiicoidaiâ. Astfeî. M
Muiler în Germania (1881), Stearns In S U A (1883). Losievsk; în Rusia (1890),.
Gibson în Anglia, au arătat că asemenea curenţi transversali apar in albi; rectilinii.
Ca urmare, viteza maxima dintr-un canal de secţiune dreptunghiulară nu se
înregistrează în axui canalului c; pe doua verticale situate simetric fată de planul
median.
Losievski a scos în evidenta existenta a oatru t:pun de circulaţie transversala
(fig.3.11):
- circulaţie divergentă ovând a.,re"L;; aa f^nc -^dreptăţi din ax spre maluri.
Acest tip de circu.âi.e se rea!;zoaza -r căzu, a,o,*,or nise,
- circulaţie convergentă, avane, curent*i cie fund îndreptaţi dinspre mă! spre
axui curentului si este specifica aion.or mari.
- circulaţie dirijată spra un mai, specifică cofur.lor In care curenţii de fund
sunt îndreptaţi spre malul convex;
- circulaţie multiplă, având mă; multe bucle şi se întâlnesc la albiile foarte
late.
La producerea circulaţiei transversale în albii rectilinii contribuie o serie de
faeton dintre care cei mai importanţi sunt:
- frecările pe contur, din cauza cărora vitezele periferice de curgere sunt mai
reduse decât ceie din zona centrală, ceea ce dă naştere unui aflux de particule
lichide către această zonă. unde presiunile sunt mai reduse,
- încărcarea cu aluviuni în suspensie, pusă în evidenţă de Vanoni, din cauza
căreia fireie de curent încărcate cu aluviuni în suspensie au tendinţa de a se lăsa la
fund în timp ce apa decantată mai uşoară, are tendinţa de a se ridica la suprafaţă;
 70

- regimul turbulent al curgem datorită căruia apar o sene de turbioani

(vârtejuri) cu componente ale vitezei diferite ca direcţie de direcţia de curgere
- rotaţia pământului care dă naştere forţei complementare a lui Conolis

curenţilor Divergenţi Convergenţi f n cot uri Multipli

Schema
tool |oo|l^ril |oooo|
Influenţe
asupra albiei
LTTJ n^iC y,y^b. c \
%fa£»^ V f» A ./m* «** h>

l// \M \\\ ///l I////I \\f\l\

1^'ijv i ^i. -
s 'i^£ ...'Ş.--'

Curenţi de
suprafaţa

Curenţi de
fund
l\\ //l I/MM 1 \\\\ 1 \f\ Al js-~

Fig 311 Schema circulaţiei transversale în canale prismatice

a) tendinţe de modificare a fundului, b) zone de depunere
c) zone de eroziune.

Malurile albiilor naturale nu sunt însă omogene şi nu rezistă uniform pi

lungime la acţiunea curenţilor transversali. Este suficient să apară o neuniformitals
pe linia malului sau a patului albiei pentru ca această circulaţiei să se deplasez?
determinând meandrarea albiei Traseul meandrat contribuie la rândul sau li
intensificarea circulaţiei transversale care, în curbe, devine mai evidentă şi flii
stabilă.
Teoria circulaţiei transversale poate servi la elucidarea modificări
morfologice ale albiei Dirijarea ei în mod convenabil poate însă avea un rol de cei
mai mare importantă în lucrările de regularizare.

3.6.3. Traseul stabil al albiilor râurilor.

Toate observaţiile şi măsurătorile efectuate până în prezent au arătat d

există, în general, trasee stabile ale albiilor râurilor Traseele stabile într-un ps
aluvionar sunt meandrate, râurile manifestând o tendinţă naturală spre părăsires
aliniamentelor lungi S. Hâncu a arătat că pornind de la ecuaţiile hidraulicii şi de îs
uneie relaţii morfometrice, traseul meandrat al albiilor râurilor corespund!
principiului energiei disipate minime
Fie un sector de râu de lungime Alo, măsurată pe direcţia generală!
curentului, se menţine o cădere de nivel Azo corespunzătoare diferenţei de nivel di
la capetele sectorului (fig. 3.12). Debitul Q0 care poate să curgă în lungul acesly
sector, însă într~o albie rectilinie, este dat de formula:

(358)
 71

unde J0 = —- este panta medie, n - coeficientul de rugozitate.

AL

Fig. 3.12. Schema meandrelor albiei unui râu.

în cazul unei albii meandrate, schematizate cu ajutorul unor arce de cerc ca

în figura 3.12, debitul capabil să curgă prin această albie poate fi calculat cu ajutorul
formulei:

(3.59)

sau ţinând seama de (3.41) şi (3.43):

. =^•-23^
-h (3.60)
n

unde Al este lungimea traseului meandrat a! albiei. Notând cu 2<p unghiul la centru
corespunzător arcului de lungime - şi admiţând că între pasul meandrelor L şi
Jăţimea albiei B există o relaţie de tipul:

L = cB (3.61)

unde c are o valoare relativ constantă (c = 10*12), relaţia (3.60) devine:

. 70
(3.62)

cu a = a c .
Relaţia (3.62) ne arată că debitul maxim se obţine nu pentru valoarea cp = O,
pentru care avem Q = Q0 (albie rectilinie), ci pentru valoarea cp = cp > O (albie
meandrată), rezultă din ecuaţia:
 72

--•' - O (363)
d<p

Caicule'e ne conduc ia o valoare medie îp - 0,60 şi o valoare a raportului

R .= 5 - 6 (3.64)

Atât valoarea <7> ~ 0.60. cât şi valoarea ~ = 5 — 6 sunt în concordan|

o
satisfăcătoare cu valonle obţinute de unii cercetători pe bază de măsurători p
râurile cu albie relativ stabilă. !n particular, Altunin şi Buzunov pe baza măsurătorii
efectuate pe râurile din Asia Centrală recomandă valorile „ = 3,5 - l Rozovskij
o
baza măsurătorilor efectuate pe râurile din Ucraina a găsit că pe sectoarele de alb
relativ stabilă, raportul 5 are valonle 5-6.
D
Stabilitatea meandrelor albiilor nu elimină insă deplasarea lor longitudini
spre aval
Relaţiile morfometrice prezentate în acest capitol necesită precizau
coeficienţilor morfometrici pe bază de măsurători pe sectoare de albie stabile
 73

CAPITOLUL 4.

PRINCIPII Şl METODE DE PROEICTARE Şl DIMENSIONARE

A LUCRĂRILOR DE REGULARIZARE

4.1. DETERMINAREA ELEMENTELOR GENERALE ALE REGULARIZĂRII

Principiul de bază al lucrărilor de regularizare îl constituie creerea unei albii

care respectă, în cea mai mare măsură posibilă condiţiile de stabilitate morfologică a
albiilor expuse în capitolul 3. Totuşi, cea mai mare parte a relaţiilor analizate se
referă la caracterizarea proceselor care au loc în albiile naturale şi pe baza lor au
fost elaborate relaţii de calcul, care se referă la albiile cu lucrări de regularizare şi
care vor fi prezentate în continuare. Relaţiile teoretice nu pot da decât indicaţii
asupra situaţiei unui curs de apă, de aceea, baza conceperii lucrărilor de
regularizare trebuie să o constitue cunoaşterea aprofundată a cursului de apă şi a
evoluţiei sale morfologice.
în acest sens trebuie studiate în primul rând documentaţiile topo-hidrografice
şi hidrologice elaborate în diferite perioade, raportate la acelaş sistem de referinţă.
Aceste analize pot da indicaţii asupra evoluţiei traseului, a malurilor, a secţiunilor
transversale, a talvegului, a bancurilor, etc.
Urmărirea acestor elemente poate pune în evidenţă existenţa unor sectoare
stabile în care albia râului nu a suferit modificări importante vreme îndelungată
Aceste sectoare se numesc sectoare model. Caracteristicile principale ale
sectoarelor model sunt următoarele:
- curgerea apelor este concentrată într-o albie unică, cel puţin până la
nivelul mediu;
- malurile descriu curbe line, fără inflexiuni bruşte şi fără aliniamente
prea lungi la trecerea de la o curbă la alta;
- talvegul nu prezintă traversade şi nici curburi bruşte;
- pantele hidrodinamice sunt aproape uniforme;
- vitezele au valori medii care asigură stabilitatea albiei;
- secţiunea udată a albiei la ape mici, în dreptul pragurilor, are o formă
parabolică simetrică şi este puţin mai îngustă decât cea din dreptul adâncurilor.
Sectoarele model trebuie supuse unor studii detaliate pentru a pune în
evidenţă caracteristicile morfometrice specifice ale râului respectiv. Aceste elemente
morfometrice trebuie să constituie elemente de bază ale viitoarei regularizări,
deoarece ele sunt mai exacte decât formulele empirice generale din literatură.
Pentru râurile mici, studiul sectoarelor model este cu atât mai important cu cât datele
hidrologice şi hidrografice de care se dispune sunt de obicei insuficiente şi
neconcludente.
La alegerea schemei, la trasarea şi dimensionarea lucrărilor de regularizare a
albiilor râurilor trebuie respectate anumite principii, care derivă din necesitatea
încadrării lucrărilor de regularizare în tendinţa generală de dezvoltate şi de
menţinere a unei albii stabile. Dintre aceste principii menţionăm următoarele:
• Respectarea tendinţei naturale de evoluţie a albiei râului, dacă această tendinţă
nu contravine cu apărarea unor obiective din zonă şi cu creerea unor condiţii
favorabile pentru curgerea apelor.
 74

• încadrarea lucrărilor de regularizare în ansamblul amenajărilor prevăzute pe râul

respectiv atât în amonte cât şi în aval.
• Racordarea lor la lucrările existente în zonă.
• Tratarea unitară a lucrărilor de regularizare şi a lucrărilor de îndiguire.
• Menţinerea direcţiei curgerii apelor de viitură şi a capacităţii de transport a apelor
mari, evitarea introducerii unor rezistenţe suplimentare în calea curgerii.
• Adoptarea unor soluţii elastice, adaptabile unor afuieri sau modificări morfologice
care se pot produce în albie, fără deteriorarea sau părăsirea lucrărilor executate.
• Realizarea, pe cât posibil în etape a lucrărilor de regularizare, urmărindu-se
evoluţia în timp şi în spaţiu a fenomenelor morfologice şi evitându-se unele efecte
nedorite.

4.2. NIVELURILE DE REGULARIZARE

Se numeşte nivel de regularizare, nivelul apei luat în considerare pentru

îmbunătăţirea curgerii râului într~-o secţ'une şi pentru executarea lucrărilor de
regularizare a albiei. Acest nivel se corelează de obicei cu unul din debitele
caracteristice în regim modificat de curgere, ca urmare a lucrărilor de amenajare fi
a consumurilor din amonte. Deoarece în urma amenajării bazinelor hidrografice
regimul debitelor se modifică, rezultă că nivelul de regularizare este o mărime
dinamică, care se modifică în timp.
în concepţiile moderne referitoare la lucrările de regularizare este greşilâ
luarea în considerare a unui singur asemenea nivel, ci trebuie avut în vedere întreg
regimul râului, ţinând seama de influenţa pe care curgerea la diferite debite o are
asupra albiei minora şi uneori şi asupra albiei majore, în general se iau în
considerare următoarele niveluri şi debite caracteristice.
- nivelurile şi debitele minime anuale cu diferite probabilităţi care
servesc la stabilirea secţiunii transversale pentru asigurarea curgerii salubre sil
folosinţelor din albie. Aceste niveluri şi debite se pot lua în considerare diferenţiat ps
perioade; astfel poate prezenta interes nivelul minim din perioada de navigaţie, din
perioadele de reproducere sau migraţie a peştilor, etc.
- nivelurile şi debitele minime de scurgere a gheţurilor care servesc
la stabilirea cotelor începând de la care trebuie luate măsuri pentru protecţia
construcţiilor împotriva acţiunii sloiurilor şi zăpoarelor;
- nivelurile şi debitele peste care apare vegetaţia pe malul!,
corespunzând aproximativ nivelului mediu anual. Aceste niveluri prezintă intereî
pentru conceperea soluţiilor de apărare biologică a malurilor.
- nivelurile şi debitele de formare, definite ca nivelurile de !a care»
produc modificări morfologice importante ale albiilor.în general în regim naturi
nivelurile de formare sunt cuprinse între debitele maxime anuale medii şi debite!
maxime anuale cu probanilitatea de 10%.
- nivelurile şi debitele maxime anuale cu diferite probabilităţi cad
prezintă interes în situaţiile în care lucrările de regularizare se corelează cu lucrări
de combatere a inundaţiilor sau când o parte din lucrările de regularizare se concef
ca lucrări insubmersibile;
- nivelurile şi debitele corespunzând diferitelor regimuri de mişcai
aluviunilor cum ar fi nivelurile de antrenare a materialului constitutiv al albiei, A
formare a bancurilor, etc.
 75

Pentru fiecare element de construcţie în parte sau uneori chiar pentru unele
cote ale acestor elemente trebuie luat în considerare un anumit debit sau nivel
caracteristic, care trebuie definit înainte de a se trece la proiectarea lucrărilor.

~4.3. PROFILUL ÎN LUNG DE REGULARIZARE.

Cele trei elemente principale ale regularizării: profilul în lung, traseul şi

secţiunea transversală de regularizare nu sunt independente. Studiul acestor
elemente trebuie efectuat în paralel, astfel încât expunerea separată a
considerentelor care stau la baza determinării lor nu trebuie interpretată ca o
succesiune tehnologică de proiectare.
Principalul parametru care trebuie stabilit prin studiul profilului longitudinal
este panta cursului regularizat, în principiu, pantele de curgere nu pot diferi prea
mult de cele ale fundului văii şi sunt limitate de natura terenului.
Profilul longitudinal al unui curs de apă prezintă o serie de puncte obligate,
care trebuie puse în evidenţă în primul rând. Dintre acestea se menţionează:
• Punctele obligate de condiţii naturale: pragurile formate din materiale neerodabile
sau greu erodabile. Dacă apar pe zone locale, asemenea praguri pot fi adâncite
prin lucru cu explozivi în scopul sporirii pantei din amonte. Asemenea excavaţii se
execută însă rareori pe lungimi foarte mari.
• Punctele obligate de utilizarea cursului de apă, determinate de cotele
construcţiilor existente. Astfel, coborârea fundului în zona unor poduri poate duce
la afuierea pilelor podului, coborârea fundului în zona unor captări poate duce la
imposibilitatea prelevării debitelor instalate fără ample măsuri de reamenajare a
prizelor. De asemenea, ridicarea fundului poate duce la micşorarea secţiunii în
zona unor poduri, la antrenarea de aluviuni în prize,, etc.
Aceste puncte obligate duc la împărţirea cursului de apă pe sectoare pe care
se pot adopta pante diferite.
De asemenea, în analiza condiţiilor obligate ale profilului longitudinal mai
trebuie avute în vedere confluenţele cu afluenţii care pot de asemenea impune
respectarea unor cote ale zonelor de confluenţă, pentru a se evita eroziuni sau
ridicări ale fundului pe afluenţi.
O serie de alte condiţii impuse sunt determinate de utilizarea zonelor
riverane. Ridicarea fundului, chiar dacă duce la un profil longitudinal stabil poate
atrage după sine o sporire a inundabilităţii terenurilor din albia majoră. Chiar dacă
îndiguirile pot, în unele cazuri duce la unele abateri de la stricteţea acestor condiţii,
ele trebuie totuşi luate în considerare cu toată seriozitatea.
Odată stabilite aceste condiţii, se pot calcula pantele longitudinale necesare
pentru asigurarea echilibrului general al fiecărui tronson, astfel încât să nu se
producă nici afuiere nici depuneri, pe baza indicaţiilor din capitolul 3.
în lucrările clasice de regularizare se analizează exclusiv problemele
sectorului regularizat propriu-zis. Intervenţiile asupra profilului longitudinal al albiei,
modifică însă condiţiile de curgere la ape mari şi implicit schimbă modul de formare
a undelor de viitură în aval. Astfel, soluţiile de sporire a pantei, chiar dacă aceasta
este stabilizată, scurtează durata de parcurgere a sectorului şi reduc timpul de
concentrare a undelor de viitură. De aceea, soluţiile de regularizare nu pot fi
promovate fără studii corespunzătoare de gospodărire a apelor mari.
 76

4.4. TRASEUL DE REGULARIZAT.

Traseu! cursului de apă regularizat este determinat de traseul noului talveg,

în funcţie de acesta, de elementele curgerii şi de configuraţia locaiă a terenului se
determină şi traseu! malurilor.
Elementul de î^ază care determină traseu! de regularizare îl constituie profilul
longitudinal al cursului regularizat care precizează panta râului regularizat. Ţinând
seama de cotele obligate la capetele tronsoanelor, rezultă imediat lungimea
traseului.
în general, această lungime este mai mare decât cea măsurată pe axul albiei
minore. Traseul trebuie astfe! să fie alcătuit dintr-o serie de curbe şi contracurbe,
despărţite prin puncte de inflexiune sau scurte aliniamente.
Pentru alegerea traseului trebuie avute în vedere, în primul rând, următoarele
considerente de ordin generai:
• sectorul regularizat trebuie să se sprijine ia ambele capete pe malurile unor zone
stabile, în caz contrar, meandrele care limitează sectorul se pot deplasa în aşa
măsură încât lucrările executate să constitue o piedică pentru curgerea apei sau
chiar să rămână complet pe uscat;
• să fie aşezat aproximativ în zona centrala a albiei majore urmând sinuozităţile
iargi a!e acesteia. Unghiurile formate de axeie hidrodinamice ale celor două albii
în punctele lor de intersecţie trebuie să fie cât mai mici;
« să fie îndepărtat de versanţii instabili;
• să evite traversarea zonelor de terenuri instabile pentru maluri (grohotişuri,
terenuri curgătoare, etc.)
La alegerea'traseului trebuie urmărit, în primul rând. ca acesta să fie stabil .
fără lucrări ample de consoiiaare a malurilor. Lucrările de consolidare constitue
aproape totdeauna puncte vulnerabile, buna lor funcţionare fiind condiţionată de o
întreţinere foarte îngrijită, orice neglijenţă putând compromite lucrarea.
Pentru a satisface acest deziderat este necesar ca traseul să prezinte în
general curburi ime, progresive, în acest sens sunt de evitat racordările cu arce de
cerc cu o singură rază de curbură. Razele curbelor nu trebuie să fie prea miri
deoarece/în caz contrar malul concav este atacat puternic. De asemenea, la curbe
prea scurte, curentul îşi schimbă prea târziu direcţia către malul concav al curbei
următoare.
Criteriile generale de stabilitate a traseului sunt cele indicate în capitolul}
fiind în genera! indicată respectarea parametrilor albiilor stabile.
în literatură se recomandă realizarea unor racordări urmând diferite forme de
curbe geometrice: clotoide, lemniscate, parabole, elipse, succesiuni de arce de
cerc cu raze diferite. Teoretic clotoidele ar trebui să răspundă cei mai bine
condiţiilor de intrare progresivă în curbe, totuşi, deşi există întocmite tabele de
trasare a clotoidelor, în practică sunt utilizate curbele mai simple, în specii
sinusoida şi succesiunea de trei arce de cerc dintre care cel de la mijloc are raza
cea mai mică (racordare în mâner de coş).
Când traseul albiei este diferit de cel existent pe o lungime i > (50-40) S
(lăţimea albiei minore), nou! traseu se proiectează conform schemei de calai
propusă de S. Ţ. Aitunin (fig. 4.1} obţinându-se meandrări mai puţin pronunţate.
 77

Fig. 4,1. Traseul albiei regularizate cu sectoare de cerc.

4.5. SECŢIUNEA TRANSVERSALĂ A ALBIEI REGULARIZATE.

Forma obişnuită a albiilor în aliniament este eliptică sau parabolică.

Executarea şi întreţinerea unor forme curbe este însă grea şi costisitoare, de aceea,
se preferă contururile poligonale apropiate.
Secţiunea transversală regularizată adoptată trebuie să corespundă
următoarelor condiţii:
- să permită tranzitarea debitelor de calcul;
- să respecte condiţiile morfologice de stabilitate.
Condiţia de tranzitare a debitelor rezultă din ecuaţia lui Chezy:

(4.1)

unde:
Q este debitul de calcul
w - secţiunea transversală la debitul Q;
C - coeficientul de rugozitate a lui Chezy;
R - raza hidraulică;
l - panta hidraulică.
Secţiunea de regularizare este complet determinată din punct de vedere
geometric dacă se cunoaşte valoarea secţiunii udate corespunzătoare nivelului de
regularizare ales, forma şi una din dimensiunile sale caracteristice; lăţime sau
adâncime medie. Acestea pot fi stabilite după sectoarele model sau utilizând relaţiile
morfometrice.
Secţiunea transversală a albiei minore regularizate după relaţiile
morfometrice:
m
B
BHl4m = cQ - -W (4.2)

care pentru m = — devin:

6
 78

6
BH = cQ (4.3)

H
= k(d) (4.4)
se determină rezolvând ecuaţiile (4.3) şi (4.4). Rezolvarea se face grafic conform
figurii 4.2, obţinând elementele secţiunii transversale stabile B, H.

B=(KH)3/2

Fig. 4.2. Schema de rezolvare a ecuaţiilor 4.3 şi 4.4

Odată secţiunea de curgere aleasă, ea trebuie verificată din punct de vedere

hidraulic, atât pentru debitul corespunzător nivelului de regularizare, cât şi pentru
celelalte debite caracteristice. Apoi se verifică dacă panta locală i este aproximativ
egală cu panta i0 ce rezultă din relaţia lui Chezy conform expresiei:

nV
4
(4.5)
H3

unde n este coeficientul de rugozitate a albiei; H - adâncimea albiei stabile; v-

viteza medie în secţiunea transversală stabilă care transportă debitul Q.
Dacă i > i0 se pot produce fie eroziuni pe adâncime, fie meandrarea albiei, Ik
se divide albia râului în două sau mai multe braţe.
Dacă i < i0 se pot produce depuneri de aluviuni în secţiune.
în curbe, conturul secţiunii este determinat de două ramuri de parabolă
asimetrice, având ca axă comună verticala ce corespunde talvegului intre
adâncimea medie şi maximă sunt valabile relaţiile:

(4.6)

C.H (47)
prezentate în capitolul 3. iar seţiunea:

coc =co (48)

în cazul folosirii sectoarelor model, prin analiză se determină secţiunea udată

la nivelul de regularizare o şi constantele c şi k din relaţiile morfometnce (4.3. 4.4)
Secţiunea albiei regularizate poate fi mantă cu 10-20% fată de secţiunea medie a
sectorului model. O mărire excesivă a secţiunii de curgere conduce la meandrarea
talvegului pe lăţimea secţiunii de curgere, la apariţia depunerilor de aluviuni, etc.
în condiţiile unui regim hidrologic modificat problema principală care se pune
la dimensionarea secţiunii de curgere a albiei minore regularizate este stabilirea
noului debit de formare. Dacă In bazinul hidrografic al râului, respectiv in amonte de
sectorul care se analizează, sunt realizate lucrări de combaterea eroziunii solului
sau acumulări, regimul debitelor lichide şi solide va fi altui decât cel natural
în regim natural debitul de apă Q. are o acţiune ce erodare asupra albiei.
dacă debitul de aluviuni este mai mic decât capacitatea maximă de transport solid şi
o acţiune de depunere, dacă pe sectorul considerat capacitatea de transport solid
scade sub valoarea corespunzătoare debitului de aluviuni transportate
Prin urmare, dacă la acelaşi debit lichid, prin amenajări hidrotehnice în
bazinul hidrografic, se reduce cantitatea de aluviuni transportate de curent, albia
râului ajunge la o secţiune de echilibru morfologic mas mare decât în regim natural.
La limită când debitul de aluviuni tinde la zero. condiţia de stabilitate a secţiunii
albiei minore devine

v<vcr (4.9)

în aceste condiţii nu ar mai fi nevoie de diguri, s-ar amenaja albiile la secţiuni

care să conducă debitele maxime, s-ar consolida taluzeie pentru ca să nu se
deformeze prin meandrare.sau prin eroziunea fundului în cazul în care totuşi v > vcr.
Rezultă următoarea concluzie foarte importantă pentru practica amenajărilor
hidrotehnice ale râurilor:
• Se poate mări secţiunea de echilibru morfologic a albiilor minore a râurilor prin
reducerea aportului de aluviuni a afluenţilor şi a scurgerilor pe versanţi. în
consecinţă, la realizarea lucrărilor de regularizare şi îndiguire, se poate reduce
înălţimea digurilor şi distanţa dig mal. dacă în aceiaşi timp se execută lucrări de
combaterea eroziunii solului pe versanţi şi acumulări de reţinere a aluviunilor pe
afluenţi.
în plus. secţiunea de echilibru morfologic a albiei minore a râului trebuie
raportată la debitul de formare a albiei, corespunzător noului regim al debitelor,
modificat de amenajările din bazin. Amenajările prevăzute în bazinul hidrografic,
realizează de cele mai multe ori şi atenuarea undelor de viitură, în aceste condiţii
debitul de formare este mai apropiat de valorile debitelor maxime cu frecvenţă rară
decât în regim natural.
Până în prezent nu s-a elaborat o metodă de calcul a secţiunii de echilibru
morfologic a albiei minore în regim modificat. Se poate estima această secţiune
plecând de la relaţiile între debitul solid şi viteza curentului de forma:

-H (v-v cr ) (410)
 80

CAPITOLUL 5.

CONSTRUCŢII Ş! LUCRĂRI DE REGULARIZARE

51, CLASIFICAREA LUCRĂRILOR DE REGULARIZARE

Lucrănie de regularizare se realizează în scopul consolidării albiei minorei

profil longitudinal, transversal: şl în plan. La alegerea schemei, la trasarea (i
dimensionarea lucrărilor de regularizare a albiilor râurilor trebuie respectate anumite
principii, care den vă din necesitatea încadrării lucrărilor de regularizare în tendinji
generală de dezvoltare şi de menţinere a unei albii stabile. Dintre aceste principi
menţionăm următoarele:
• Respectarea pe cât posibil a tendinţei naturale de evoluţie a albiei râului, dac!
această tendinţă nu contravine cu apărarea unor obiective din zonă.
• Realizarea unei aibii stabile atât ca traseu, pantă, cât şi ca dimensiuni ad
secţiunii de scurgere.
• încadrarea lucrărilor de regularizare în ansamblul amenajărilor prevăzute pe râii
respectiv, atât în amonte cât şi în aval. Racordarea lor la lucrările existentei
zonă '
• Evitarea unor străpungeri abuzive, care conduc la distrugerea echilibruki j
dinamic, urmărirea pe cât posibil a malurilor existente.
• Menţinerea direcţiei scurgerii apelor de viitură şi a capacităţii de debit a spetof
mari. evitarea introducerii unor rezistente suplimentare în calea scurgerii. Dl
acest motiv lucrările de închidere a braţelor, de stabilizare a albiei majore, sevof
realiza submersibile. !a cota corespunzătoare patului albiei majore.
» Adoptarea unor soluţii elastice, adaptabile unor afuieri sau modificări morfologic*
care se pot produce în albie, fără deteriorarea sau părăsirea lucrărilor executate,
• Realizarea pe cât posibil în etape, a lucrărilor de regularizare, urmârindu-si
evoluţia în timp şi în spaţiu a fenomenelor morfologice şi evitându~se unele efecte
nedorite.
Construcţiile de regularizare pot fi clasificate după diferite criterii astfel:
A. După scop lucrările de regularizare se împart în trei categorii:
Lucrări de apărare care au drept scop protejarea malului albiei minore
şi din care fac parte: apărările de mal; digurile de dirijare apărare; traverse dl
consolidare a malurilor.
Lucrări de regularizare - apărare care au scopul de a corecta fon»
în plan şi profilul transversal ai albiei şi de apărare a malurilor noii albii constituite
Din această categorie fac parte: eplunle, traverse pentru regularizare în albia minotţ
căderi şi praguri în albia minoră,
Lucrări de regularizare propiu-zise au scopul de a corecta traseul f
profilul transversal al albiei minore şi sunt reprezentate de digurile de dirijare.
B. După modul în care modifică regimului de curgere a apei ( poziţia faf
de curent).
Lucrări în curent liber sau longitudinale care sunt amplasate parate
cu linia curentului principal (apărări de mai, diguri de dirijare - apărare).
 81

Lucrări în regim barat sau transversale care sunt amplasate

perpendicular pe direcţia de curgere şi care modifică esenţial regimul de curgere
(căderi, praguri, epiuri, traverse, etc.).
C. După modul în care intervine în modificarea formei iniţiale a albiei:
Lucrări conservative prin care se urmăreşte strângerea apelor râului
într-o albie unică, cu un traseu şi o secţiune de curgere cât mai regulată, dar în aşa
fel incât noua albie regularizată să urmărească cât mai de aproape linia malurilor şi
a vechiului talveg. Prin aceasta, echilibrul scurgerii este deranjat într-o măsură
foarte mică şi cantităţile suplimentare de aluviuni puse în mişcare, datorită lucrărilor
de regularizare sunt reduse.
Lucrări radicale care se caracterizează prin crearea în mare măsură a
unei noi albii, cu lucrări importante de străpungere şi corectare. Aceste iucrări
produc modificări sensibile în regimul de curgere şi au ca urmare deplasarea unei
cantităţi apreciabile de aluviuni suplimentare.

5.2. TIPURI DE LUCRĂRI DE REGULARIZARE A ALBIILOR RÂURILOR.

5.2.1, APĂRĂRI DE MALURI.

Apărările de maluri sunt construcţii, cu caracter pasivr care au drept scop

protejarea malului albiei râului împotriva acţiunii de erodare sau de degradare
provocate de curentul apei, de scurgerea sloiurilor de gheaţă şi a aîtor plutitori, de
valuri, etc., fără să modifice caracteristiciie curentului.
în alegerea soluţiilor de apărare se va tine seama de următoarele:
- condiţiile de debit, viteză şi pantă;
- natura terenului din albie şi maluri;
- posibilităţile de evaluare în timp a eroziunii şi afuierilor;
- posibilităţile de procurare a materialelor;
- criteriul economic.
Se vor evita soluţiile care produc modificări sau schimbări bruşte In regimul de
curgere.
în mod convenţional malul albiei se împarte în următoarele zone:
Zona 1. - sub nivelul minim cu asigurarea de 80%, caracterizată prin aceea
că aproape în permanenţă este acoperită cu apă. Numai în perioadele de ape mici
cu frecvenţă mai mică de o dată la 5 ani nivelul apei poate fi mai coborât.
Zona 2 - cuprinsă între nivelul mediu al apelor şi nivelul minim cu asigurarea
de 80%. Această zonă se caracterizează printr-o solicitare continuă a malului de
către curentul de apă, deşi în timpul anului sunt perioade când o parte din această
zonă este deasupra nivelului apei.
Zonele 1 şi 2 sunt supuse acţiunii de erodare de către curent pe o durată
mare de timp şi lucrările de protejare a malului sunt foarte solicitate. De aceea şi
tipul de lucrări folosit este mai pretenţios, în zona 1, însă malul albiei fiind permanent
sub apă, poate fi folosit pentru protecţie şi materialul lemnos mort, fără să existe
pericolul putrezirii (fascine, saltea).
Zona 3 - cuprinsă între nivelul mediu şi nivelul maxim cu asigurarea de 5%.
în această zonă se înregistrează cele mai frecvente variaţii de nivel şi malul albiei
este supus atât la acţiunea de erodare a curenţilor la ape mari, cât mai ales la
acţiunea gheţurilor. Lucrările de protejare ale acestei zone pot fi însă executate la
uscat.
 82

Zona 4 - deasupra nivelului maxim cu asigurarea de 5%, este supusă foarte

rar (< de o dată la 5 ani) la acţiunea curentului de apă din râu şi de aceea lucrările
de protejare pot fi de tip uşor. Totodată, în această zonă lucrările de protejare apără
malul împotriva curenţilor de şiroire care se produc în perioada precipitaţiilor.

ZONA k

ei de asigurare (Q p % verif,

ZONA 3

Nivel de scurgere a gheţii

ZONA 2

ZONA1

Fig. 5.1. Zonarea malului după niveluri

După tipul lor, lucrările de apărare a malurilor pot fi:

- lucrări de apărare a malurilor prin îmbrăcăminţi;
- lucrări de apărare a malului prin construcţii de consolidare.
în funcţie de gradul de afuiere a fundului albiei, apărările de mal suntd«
două categorii.
- apărări de mal în albii cu patul afuiabil, când adâncimea de afuiere nu este
limitată de roca de bază şi ;
- apărări de mal în aibii cu patul neafuiabil, sau puţin afuiabil, când afilieri
nu impun un tip special de lucrări de protejare sau măsuri speciale.
Apărările de mal trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie stabile la orice schimbare a nivelului apei;
- să suporte în bune condiţiuni acţiunea dinamică a valurilor sau presiune*
gheţii şi a plutitorilor;
- să-şi menţină efectul de apărare şi în cazul modificărilor de viteză sau d
direcţie a curentului;
- să fie rezistente, la variaţii de temperatură, la tasări, la presiunea apeto
subterane, precum şi la acţiunea chimică a apei.
în funcţie de poziţia faţă de nivelul mediu apărările de mal se împart în;
- apărări de mal deasupra nivelului mediu ai apelor sau îmbrăcăminţi
- apărări de mal sub nivelul mediu al apelor.

5.2.1.1. Apărări de maluri deasupra nivelului mediu al apelor.

Lucrările pentru apărarea malurilor deasupra nivelului mediu se pot exeol

din: - pământ compactat, pământ stabilizat cu ciment; înîerbări; brăzduiri; cleionaje;»
 83
fascine din nuiele; pereuri uscate din piatră brută; pereuri zidite din piatră brută;
pereuri din beton; saltele din gabioane.
îmbrăcăminţile din pământ compactat se obţin prin căptuşirea taiuzelor cu pământ
bine compactat, îmbrăcămintea din pământ are de obicei o grosime de 0,9-1,2 m şi
se realizează prin mai multe straturi subţiri bine compactate. Pentru acest tip de
umpluturi sunt indicate amestecurile de pietriş, nisip şi argilă, uitimul strat
cuprinzând un procentaj mai ridicat de materiale mai grosiere.
îmbrăcăminţi din pământ stabilizat cu ciment (beton de pământ) se realizează
dintr-un amestec de pământ cu conţinut de 10-35% nisip argiios cu ciment 80-150
kg/m3. Stratul de protecţie este de 10-15 cm grosime.
îmbrăcămintea vegetală vie se poate realiza prin însămânţară sau brăzduire.
fierberea se va folosi numai în zona 4 şi pe acele taluzuri supuse cel mai mult
acţiunii de dezagregare datorită agenţilor atmosferici. Brăzduirea se va aplica în
zbpa 4 pe aceleaşi taîuzuri ca şi înierbarea pentru a realiza o protecţie superioară.

Fig. 5.2. Brăzduirea

a), aşezarea pe lat, compactă (plan, secţiune, detaliu);
b), în carouri

Plantaţiile de salcie se utilizează pentru apărarea malurilor nisipoase cu pantă mică.

Cleionajele sau carotajul din gărduleţe de nuiele împletite, umplute cu piatră brută
sau bolovani de râu se pot folosi acolo unde se cere o intervenţie urgentă fără mână
de lucru specializată şi se aplică pe taluzurile cuprinse în zona 3. De asemenea, se
 84
foloseşte la apărarea digurilor din albia majoră sau la protecţia digurilor de dirij
de la poduri.

Hg, 5.3 Cleionaje

1, împletituri de nuiele; 2. ţăruş $ 4^5 cm;
3. puieli arbuşti, eventual umplutură de piatră;
4. pat drenant; 5. prism din piatră brută.

Apărarea cu fascine din nuiele se utilizează la malurile la care vitezele nu depăşi

1...1.5 m/s şl nu sunt scurgeri pronunţate de gheţuri. Ele se pot întinde pe tot talm
şi pe o porţiune a fundului albiei unde se lestează cu anrocamente, cu blocuri saut
o combinaţie din aceste elemente.
Pereurile uscate din zidărie de piatră brută se proiectează pentru a prct
talazurile cu o înclinare mică (<1:2). sub unghiul de frecare interioară.
Când terenul protejat este necoeziv, sub pereul uscat se aşează obligalff
filtru de protecţie pentru a anihila fenomenul de sufozie.
Pereul din piatră brută care are rosturile dintre elemente zidite cu mortâff
ciment, sau când este aşezat pe o fundaţie de beton, se numeşte pereu zidit. A$
pereuri fiind rigide nu se vor aşeza pe rambleele proaspete şi nici pe tereml
tasabile sau îeossoide,
La taluzurile din materiale necoezive nu se vor folosi pereuri zidite pefun$
de beton, datorită pericolului de degradare prin fenomenul de sufozie.
în acest caz se pot folosi pereurile rostuite cu mortar, pe un pat drenanli
piatră spartă.
La malurile inundabile, pereul se va continua peste creasta malului cucr
1,0 m pentru a evita spălarea lui la retragerea apelor.
 85

Fascine

Anrocamente

Fig.5.4. imbrăcăminţi din nuiele

a). — îmbrăcăminţi cu fascine;
b). - îmbrăcăminte din panouri împletite

Fig. 5.5. pereuri din zidărie de piatră brută.

a). - uscat; b), şi c),- zidit şi rostuit cu mortar;
1.-filtru de protecţie din nisip şi piatră spartă;
2. - pat drenant din piatră spartă;3.~ strat din beton simplu;
4. - piatră brută.
 86

Apărările cu beton simplu sau beton armat se folosesc pe sectoarele cursurilor de

apă cu viteze mari de scurgere, unde se găsesc produse de balastieră locale ieftine
şi acolo unde lipseşte piatra brută, iar transportul acesteia din altă zonă ar putea fi
costisitoare.
Acest tip de pereu se poate realiza din beton turnat pe loc sau din plăci
prefabricate din beton. j
Ca şi pereuriîe din piatră brută, pereurile din beton se vor aşeza pe un pat >
drenant. Dozaju! de ciment va fi astfe! ales încât să se mărească impermiabilitatea,
rezistenţa la îngheţ şi uzură, adăugându-se eventual plastifianţi.
Pereurile din beton armat sunt indicate în zonele foarte solicitate de curenţi şi
valuri, unde sunt de aşteptat tasări importante. Armăturile se aşează la mijlocul
secţiunii dacă grosimea plăcii este sub 15 cm şi în două rânduri pentru grosimi mai.
mari. procentul de armare fiind cuprins între 0.3 0,5%.

Fig. 5.6, Pereu din beton simplu şi din prefabricate.

1.- pat drenant; 2. - beton simplu sau dale prefabricate;
3. - rost.

Rosturile de construcţie pentru betonul simplu se vor prevedea la 3...7 m, iar

pentru betonul armat la 10.. 15 m. Rosturile de dilataţie, atât pentru betonul simplu,
cât şi pentru betonul armat se vor prevedea Ia20...25 m.
Dalele prefabricate se vor dimensiona la solicitările de exploatare (statice?)
hidrodinamice). precum şi în funcţie de condiţiile de lucru şi de posibilităţile de
punere în operă. Grosimea lor minimă este condiţionată de asigurarea armăturii
împotriva coroziunii şi de rezistenţa plăcii.
Dalele pot fi prevăzute cu rosturi deschise sau cu rosturi închise. Ele se w
aşeza obligatoriu pe un pat drenant.
Pentru apărarea taiuzelor situate sub nivelul apei se vor prevedea protejân
flexibile din dale de beton, solidarizate cu articulaţii demontabile sau nedemontabili
cu cabluri zincate ce trec prin găurile prevăzute special în plăci. Aceste protejări N
ancorează la partea superioară a taiuzului,
O soluţie mai economică este aceea de a fixa dalele de beton pe o placa d
material plastic sau din fibre de sticlă.
Dalele sunt prevăzute cu găuri circulare care permit ieşirea apei de infiltrat»
din taluzuri, ceea ce conduce la diminuarea subpresiunilor. Cele cu proemineif
contribuie la reducerea înălţimii de ridicare a valului pe taiuz, la reducerea viiezeij
a energiei valurilor prin frecările mari create de nervuri şi prin reţinerea maselor de
 87

apă în golurile compartimentelor. Acest tip de îucrări nu se pot executa decât în

uscat sau la niveluri foarte joase.

ll
ii!
ii !i. i i 1
j
Ji
JL yyyi
!t i
!' j
i ;i i

i î i( "i 1
__!! î i AL U ii

Secţiune A- A i

^^^vllf^9-KSS^^ Si

Fig. 5,7.'Plăci de beton asamblate.

Saltelele din gabloane se apiica pe îaluzuri situate permanent în apă şi unde

au sistem de apărare nu este indicat, precum şi în cazul când vitezele depăşesc
5m/s. Grosimea saltelei va fi cuprinsă între C,3...0,5 rn în funcţie de natura terenului.
Geotextileie, ca materiale tehnice confecţionate din fibre din polimeri sintetici
cu proprietăţi filtrante, fîitrant-drenante, de armare şi consolidare a masivelor de
pământ, servesc ia apărări şi consolidări de maluri, diguri, lucrări de drenaj,
construcţii pe terenuri dificile, etc.
Apărarea sau protejarea taluzurilor de eriziuni se realizează cu covoare din
geotexîile însămânţate pe taluzuri bine finisate în zonele !-a şi a ll-a.
Datorită rezistenţei lor ridicate, geotextilele pot înlocui filtrul de protecţie din
material granular la apărările de maluri. Geotextilele mai sunt folosite şi la alcătuirea
 88

saltelelor ca: saltele din geotexti!, înlocuind fascinele şi acoperită cu piatră bortă
sau saltea din geotextil şi un caroiaj de fascine.
Având greutate propie foarte redusă şi datorită uşurinţei de punere în opera
geotextiiele sunt mai des folosite la lucrările de apărare a terasamentelor (fig. 5.8 b)

sfcN«

Fig. 5.8. a. Protejarea malurilor cu saltele din gabioane

a).- secţiune; b). ~ plan; c). - elevaţie în timpul execuţiei.
 89

Sol extsfevf de
d-6 cm f rufa t cu

Fig. 5.8,b. Apărări şi protecţii de mai cu geotextile.

5.2.1.2. Apărări de maluri sub nivelul mediu al apelor.

Lucrarea care se proiectează sub nivelul mediu fiind cea mai importantă,
trebuie să fie şi cea mai robustă, urmând să îndeplinească următoarele condiţii:
• să preia afuieriie maxime ale fundului albiei;
• să reziste la acţiunea de târâre a curentului de apă;
• să reziste prin frecare pe fund ia alunecarea maiuiui sub apă;
• să constituie în aceiaşi timp fundaţia şi reazemul pentru iucrarea de protecţie a
taluzuriior.
Lucrările sub nivelul mediu al apelor pot fi alcătuite din:
• fundaţie din beton sau zidărie din piatră brută;
• prism din anrocamente din piatră brută.
Fundaţia de beton simplu, beton c/c/op/an sau zidărie din piatră .
Aceste lucrări se pot proiecta:
-în albii la care roca de bază se găseşte ia suprafaţă (max. 50...60 cm);
-când există posibilitatea devierii curentului din zona de lucru,
- în albia majoră a râurilor;
- la protejarea diguriior contra inundaţilor
 90

Adâncimea minimă a acestor lucrări va fi sub limita de îngheţ şi maximum la 1,20 m

de la nivelul terenului. Ele se vor continua deasupra nivelului mediu al apelor cu *
lucrări adecvate de protejare a taluzurilor.

Fig. 5.9. Apărări de maluri cu pereuri pe fundaţii de beton

a). - pereu din piatră zidită cu mortar; b) - pereu din daie de beton.
1.- fundaţie din beton simpîu sau ciclopian; 2 - pat drenant;
3. - strat din beton simplu; 4. - piatră brută sau bolovani de râu;.
5.- dale din beton.

Prismul de anrocamente, de piatră brută, bolovani de râu, blocuri din be

monolit sau prefabricate.

& N. f.
*• jî^f-..--1- -"-'- w_£

±NC.
-f , --j

x_ f
^^^^N^^^x^tOP^LviyB

Fig. 5,10. Apărări de mal pe prism din anrocamente şi saltea

 91

~3
-4

Fig. 5.11. Apărări de mai cu pereu pe prism din piatră brută

1.- prism din piatră brută; 2.- beton simplu; 3.~ pat drenant;
4.- pereu din piatră brută

_^^^-^_^^ ^

<£ M.c.

Fundaţie din beton

Fig. 5.12. Apărări de mal cu dale din beton armat pe blocuri de beton.
 92

Aceste apărări se aplică pe sectoarele de râu pe care nu se pot producr

afuieri mari şi unde nu se poate devia curentul pe timpul execuţiei. Coronamentil
prismului se va proiecta cu 20...30 cm deasupra nivelului mediu, iar lăţimea va fi d
1..2 m corespunzător condiţiilor de stabilitate şi pentru a permite o întreţinere uşoarf
a lucrărilor.
Prismul din anrocamente se va continua deasupra coronamentului cui
protecţie de mal adecvată.
în cazul albiilor cu pat afuiabi! prismuî de piatră brută bolovani de râu sa
blocuri de beton se utilizează în cazurile în care patul albiei este alcătuit din materii
fin necoeziv, adâncimea de afuiere fiind mai mare de 1,0 m şi atunci când cursuld
apă are debit permanent, însă cu o viteză medie la debitul de calcul mai mica â
3,5 m/s.

5.2.1.3. Apărări de mal prin construcţii de apărare.

Apărările de mai de tip îmbrăcăminţi se utilizează în cazul taluzelor stabL

rolul lor fiind cel de a se opune eforturilor provocate de curentul de apă, valii
plutitori sau gheţuri. Panta taluzului în aceste situaţii este de 1:2.
Există situaţii când nu se poate realiza un astfel de taluz cum este : în zonei
locuite sau industriale unde spaţiul nu permite înscrierea unui asemenea taluz, si
în cazul luciilor de apă navigabile unde trebuie asigurată o anumită adâncime $•
apă lângă mal. De asemenea, uneori eforturile la care sunt supuse malurile sunt al
de puternice încât îmbrăcaminţile nu pot rezista, în toate aceste cazuri este necesf
să se facă apel la construcţii de consolidare a malurilor
Apărări de maluri cu căsoaie este un rnod frecvent de realizare a unor îuai
de apărare masivă, cu caracter local, utilizată în special în zonele de muntei
colinare, unde se găsesc materiale locale necesare, lemn şi piatră.

Pat din piafa mţt

pTT-^yi; JJm£hrtoăde_
3*!'. * • ir •; •IX' 60sr,
pomTnt

{//nptvtijnă d* fMofrci •.

f/emenfe prefabricate di/l

Fig. 5.13, Apărări de mal cu căsoaie

 93

Apărări de mal cu gabioane.

în zonele unde lipseşte lemnul în locul căsoaielor se pot utiliza cu succes
construcţiile realizate din gabioane suprapuse.

,e

Fig, 5.14. Apărări de mal cu gabioane.

a) şi e) - apărări şi consolidări de maluri;
b), c), d) - apărări de maluri la râurile de munte.

Apărări de mal din pereţi de lemn,

Pe malurile râurilor şi în special al lacurilor se utilizează frecvent apărări
formate din pereţi de lemn realizaţi din piloţi de lemn bătuţi la distanţe de cea
1,0...1,5 m, în spatele cărora se aşază scânduri sau grinzi de lemn rotund sau
ecranizat care preiau împingerea pământului din spate.
 94

Fig. 5.15.Apărări cu pereţi din lemn.

Apărări de mal din pereţi de beton

Pentru economisirea de material iemnos şi pentru a reduce cheltuielile (te
întreţinere care ia pereţii de lemn pot fi ridicate şi realizează uneori apărări de mă
din pereţi de beton, executate din elemente prefabricate. Pereţii din beton suff
alcătuiţi dmtr-un şir de piloţi de beton armat între care se montează grira
prefabricate de beton Un tip de asemenea apărare a fost adoptate pentru lacurite
din capitaiă.

SECŢIUNEA 8-B

befor) armat

\ ' / JL
7
i îl \ '/
'l1 \ i
;1; 200
>*
i
i !'
i!
w^fW>
-.x
J.J ^
Bf/n/i.
x
,-. SECŢIUNE A ~ A
* * rtrn \
£* ~,\A (/./_- v^

102

r
ig. 5.16. Apărări de mal din pereţi de beton.
 95

Apărări de mal cu ziduri de sprijin.

Pentru lucrări foarte grele de regularizări de albii se utilizează zidudi de
sprijin. Acest tip de apărare este foarte costisitoare şi este recomandabil numai în
situaţiile în care alte soluţii nu sunt posibile, de exemplu în cazul unor împingeri mari
ale pământului.

Fig. 5.17. Apărări de mal cu ziduri de sprijin.

1.-fundaţie din beton simplu sau ciclopian; 2.- elevaţie din beton sau zidărie din
piatră brută cu mortar; 3,- dren din piatră spartă;
4.- dren din balast; 5.- barbacane; 6. ~ pereu.

Fig. 5.18. Ziduri de apărare din gabioane.

a).- pe saltea; b).- pe prism;
1.- prism din piatră brută; 2.- saltea din gabioane;
3.- gabioane cutii; 4.- umplutură

5.2.2. CALCULE DE DIMENSIONARE Şl STABILITATE

Dimensionarea elementelor lucrărilor de apărare şi stabilitatea acestora

constă în:
* dimensionarea saltelei şi pietrei;
-.dimensionarea îmbrăcămintiior ia:
- acţiunea curentului de apă;
- acţiunea valurilor;
- acţiunea gheţii;
• filtrul de protecţie;
 96

- stabilitatea îmbrâcăminţilor la plutire şi alunecare;

- stabilitatea apărărilor de mal !a alunecare;
- stabilitatea zidului de sprijin la alunecare.

DIMENSIONAREA SALTELEI Şl A PIETREI.

Lăţimea maximă a saltelei din fascine sau din gabioane în faţa prismului din
piatră brută trebuie să fie suficientă pentru a realiza, după afuiere, o pantă până la
maxim 1:3.
Lăţimea se calculează cu formula:

L = 2e + 3,2h, (5.1)
unde:
L este lăţimea liberă minimă a saltelei în faţa prismului din piatră brută;
e - grosimea saltelei din fascine, care se stabileşte conform tabelului 5.1;
hi - afuierea locală considerată sub linia fundului albiei
h( = haf - ham (m)
haf - adâncimea maximă probabilă după afuiere;
ham - adâncimea normală în regim natural, în secţiunea amonte.
Calculul adâncimii maxime probabile de afuiere se face cu una din formulele;

li]14 (5.2)
B2J

sau

(5.3)

în care:
indicii am şi af, se referă la secţiunea amonte şi respectiv ia cea îngustă,
unde se produce afuierea;
81 - lăţimea albiei ia oglinda apei în secţiunea din amonte (m);
B2 - lăţimea albiei îngustată ia nivelul coronamentului albiei regularizate (m)

Tabelul St
GROSIMEA SALTELEI ÎN FUNCŢIE DE ADÂNCIMEA
Şl VITEZA APEI LA DEBITUL DE CALCUL

Tipul saltelei Si S2 S3 S,
Grosimea saltelei 45 60 75 100
(cm)
Adâncimea medie < 4,00 m < 6,00 m < 7,00 m > 7,00ffi
a apei (m)
viteza medie a <2,50 <3,50 <3,50 <3,5(F
curentului (m/s)
 97

Dimensionarea pietrei se deduce din relaţia de echilibru limită la alunecare.

a) Pentru un cub cu latura d (d cub)

unde:
feste coeficientul de frecare dintre anrocamente şi fundul albiei;
vf - viteza la fundul albiei ( vf = m vm);
m - 0,5.. .0,8, în medie m = 0,7.
Din relaţia de mai sus se deduce "d" (d cub)

d CUb
_ i ,55)
(
~~ '

care pentru f = 0,5; ya = 1 t/m3; yp = 2,65 t/m3; rezultă

dcub = 0,092 • 5vf2 (5.6)

înlocuind vf = 0,7 vm , rezultă

dcub - 0,045-vm2 , (5.7)

unde vm este viteza medie la debitul de calcul (m/s).

b) Diametrul unei pietre sferice se deduce din echivalarea volumului sferic cu
al cubului: .
d 3 -|7cr 3 (5.8)

r = d^24 = 0,62d (5.9)

d s f = 0,056 v^ (510)

Cu aceste formule s-a întocmit tabelul 5.2, care dă dimensiunile pietrei în

funcţie de viteză.
Dacă din calcul rezultă o valoare de 15 cm, se adoptă ca minimă această
valoare.
Din aceste formule, reiese că ia viteze de peste 5 m/s rezultă dimensiuni ale
anrocamentelor de peste 1,0 m latura sau diametrul, ceea ce face ca manipularea
lor să fie greoaie, dacă nu chiar imposibilă. Din această cauză, peste viteza de 5 m/s
se recomandă ca apărările de mal să se facă cu gabioane sau cu ziduri de sprijin.
Din cauza formei rotunjite, bolovanii de râu, rezistă la viteze mai mici decât
piatra brută de carieră şi de aceea, pentru o anumită viteză de calcul, sunt necesare
volume mai mari de lucrări, care duc la scumpirea lor.
 98

Tabelul 5.2

DIMENSIONAREA PIETREI Şl ANROCAMENTELOR ÎN FUNCŢIE

DE VITEZA MEDIE A CURENTULUI, CU FORMULELE 5.7 şi s!lO

vm (m/s) dcub (m) dsferi (m) Volum pe Greutatea Greutat

2
bucată (m ) (kN) (kg)
1,0 0,05 0.06 0,000125 0,000326 0,033
1.5 0,10 0,13 0,001 0,026 2,65
2,0 0,18 0,23 0,005832 0,1516 15,5
2,5 0,29 0,35 0,0243 0,6318 64,5
3,0 0,41 0,51 0,0689 1,7914 182
3,5 0,55 0,69 0.166375 4,3264 440
4,0 0,73 0,90 0,389- 10,114 1030
4,5 0,92 1,14 0,7787 20,2462 2060
5,0 1,14 1,40 1,48154 38,519 3940

Pentru aceasta se recomandă ca bolovanii de râu să se utilizeze numai dadi

se găsesc la faţa locului în cantităţi mari.
Taîuzul prismului din anrocamente va fi de 1 :1 ,25 pentru anrocamente din
piatră brută şi de 1:1,5 la cele din bolovani de râu.
Stabilitatea apărării de mal poate fi compromisă prin afuierea bazei sau prii
spălarea apărării de către curenţi şi valuri. Verificarea stabilităţii se poate faceţinânf
seama de valorile maxime admisibile ale forţei de antrenare pentru diferitei
elemente întrebuinţate ce alcătuiesc apărarea.
Forţa de antrenare a curentului, exercitată asupra perimetrului udat ţ
secţiunii transversale a albiei, se calculează cu relaţia:

în care: ,
ya este greutatea specifică a apei (kgf/m3);
hm - adâncimea medie a apei în secţiune (m);
i - panta hidraulică a albiei;
ia - forţa de antrenare pe unitatea de suprafaţă (kgf/m2).
Pentru diferite pământuri şi apărări de mal, valorile limită de neerodare
vitezei medii (vm) şi ale forţei de antrenare (ia) se găsesc în tabelele 5.3 şi 5,1
Valorile sunt orientative. Forţa de antrenare maximă pe taluz este:

^amax.taiuz = 0,75yahs î (5.12)

unde: hs este adâncimea apei la piciorul taluzului.

 99

Tabelul 5.3

VALORILE MAXIME ADMISIBILE ALE FORŢEI UNITARE DE ANTRENARE

PENTRU DIFERINTE TERENURI Şl ÎMBRĂCĂMINŢI ALE MALULUI Şl TALUZULUI

Nr. Natura terenului sau a îmbrăcăminţii

2
fa N/m
crt (kgf/m2)
1. Nisip cuarţos obişnuit, cu diametrul de 0,20. ..0,40 1,76.. .1,96
mm (0,18.. ,.0,20)
2. Nisip cuarţos obişnuit, cu diametrul de 0,40... 1,00 2,45,. 2,94
mm (0,25, .0,30)
3. Nisip cuarţos obişnuit, cu diametrul până ia 2,00 mm 3.92
(0,40)
4. Amestec de nisip mare 5, 88. .6, 81
JO, 60. ..0,70] J
5. Nisip bine aşezat şi pietriş mătunt, acţiune de iungă 7, 85.. .8, 82
durată (0,80.. 090)
6. Nisip bine aşezat şi pietriş mătunt, acţiune de scurtă 9. 80. ..11. 76
durată, la viituri (1,00. ..1.20)
7. Lehm (lut) nisipos, curat 1078
(1,10)
8. Pietriş cuarţos rotund cu diametrul de 0,50... 1,50 cm 1274
(1,25)
9, Pietriş amestecat cu lut, acţiune de lungă durată 14,71
(1,50)
10. Pietriş amestecat cu iut, acţiune de scurtă durată 19,61
(2,00)
11. Pietriş cuarţos mare, cu diametrul de 4... 5 cm 47,00
(4,80)
12. Prundiş caicaros, plat, cu grosime de 1....2 cm şi 54.90
lungimea de 4... 6 cm, (5,60)
13. Taluzuri însămânţate cu iarbă 9, 80. ..11,76
'(1 00. .1.20)
14. Brazde, acţiune de scurtă durată 19,41. ..29.42
(2. 00. ..3, 00)
10. Brazde, acţiune de lungă durată 14,71. ..17,45
(1,50.. .1,80)
16. j Brazde fixate cu ţăruşi, acţiune de lungă durată 24, 51. ..29.42
r (2,50.. .3,00)
17. Nisip mare între cleionaje 9,80
| (1.00)
18. Pietriş între cleionaje 1274.. .39,22

L!.
(1,25.. .4,00)
Garduri din nuiele simple 39,22
(4,00)
Cleionaje oblice pe direcţia curentului 39,22.. .49,03
(4,00.. .5,00)
Saltele din fascine 29,42...68 44 - j
(3.00. 7.00) |
 100
22 Anrocamente mari fixate în gărduleţe, aşezate pe 98,06.... 11 7,67
filtru invers (10,00... 12,00)
23. îmbrăcăminte din plăci de beton armat, funcţie de 29,42.. .68,64
grosime (0,04. ..0,20 m) (3,00.. .7,00)
24. Pereu din dale de beton (0,06... 0,20 m), funcţie de 58,84.. ..147,10
greutate (suprafaţă) (6,00... 15,00)
25. Pereu uscat din moioane de 0,25.., 0,30 mm, pe filtru 78,44.. .56,88
invers (8,00.. .16,00)
26. Anrocamente cu diametrul mediu minim de 0,30 m 156,88... 235,32
(16,00.. ..24,00)
27. Apărări cu gabioane (piatră de dimensiuni mici) 156,00... 196, 12
(16,00.. .20,00)
28 Apărări cu gabioane (piatră de dimensiuni mari) 245,15.. .1471,00
(25,00.... 150.00L
29. Pereţi continui de piloţi din lemn sau căsoaie (apăraţi 150,00 l
la bază contra afuierli) (16,00)
30. Căsoaie 156,00... 480,66
(16, 00... 1000,00)
31. Pereţi din paîplanşe de lemn (apăraţi la bază contra 196,12.. .235,32
af u ieri i) (20,00.. .24,OOL
32. Zidărie din piatră 196, 12... 490,32
(20,00.. .50,00)
33. îmbrăcăminte din beton monolit 274,20.. .548,401
(30,00.. .60,00)^
34. îmbrăcăminte din beton armat 784, 53... 980,66 |.
(80,00.. .100,00)]

CALCULUL ELEMENTELOR DE APĂRARE

Stabilitatea şi durabilitatea îmbrăcămintilor depind de tipul şi dimensiuni

alese. La dimensionarea protecţiilor se va ţine seama de factorii exteriori cărei*
solicită şi anume:
- viteza curentului;
- acţiunea valurilor;
-acţiunea gheţii
Astfel, hotărâtoare sunt:
- la cursurile naturale, viteza curentului şi acţiunea gheţii;
- ia Jacuri - înălţimea valurilor provocate de vânt;
- la canale şi râuri navigabile, relativ înguste, valurile create de nave (valii
produse de elice şi valuri de siaj).
Viteza curentului de curgere provoacă un efect de uzură a protecţiilor şi A
antrenare a elementelor izolate. Depăşirea vitezelor admisibile conduce l
distrugerea îmbrăcăminţiior, mai ales la protecţiile din anrocamente şi peren
rugoase.
La dimensionarea protecţiilor se va ţine seama de vitezele medii admisibil
din tabelul 5.4.
 101

Tabelul 5.4.

VALORILE VITEZELOR MEDII ADMISIBILE PENTRU DIFERITE TIPURI DE

ÎMBRĂCĂMINTI

Nr. Tipul îmbrăcăminţii hm = 0,40 h m = 1,00 hm = 2,00 hm = 3,00

cir. (m) (m) m
( ) (m)
1. Brăzduire pe lat 0,90 1,20 1,30 1,40
2. Brăzduire pe muchie 1,50 1,80 2,00 2,20
3. Bolovani şi bolovăniş:
- bolovani mici de 0,075. ..0,10 m 2,0.. 2,45 2,4.. .2, 8 2,75.. .3,2 3,3.. .3,8
- bolovani mijlocii de 0,10. ..0,15 m 2,45.. 3,0 2,8.. .3,35 3,2.. .3,75 3,5.. .4,1
j - bolovani mari de 0,1 5... 0,20 m 3,0.. .3,5 3,35.. 3,8 3,75., .4,3 4,1. ..4,65
-bolovăniş mic de 0,2.. 0,3 m 3,5.. 3, 85 ,8.. 4,35 4,3.. .4,7 4,65.. .4, 9
- bolovăniş mijlociu de 0,3.. 0,4 m ~ 4,35.. .4,7 4,7.. .4,95 4,9.. 5,3
- bolovăniş foarte mare 0,5 m - - 4,95.. .5,3 5,3.. .5,5
4. Anrocamente în funcţie de -
mărimea pietrei la poziţia 3 se aplică coeficient 0,9

5. Anrocamente din doua straturi In

garduri de nuieîe în funcţie de la poziţia | 3 se aplică coeficient i 1,1
mărimea pietrei
6. Pereu simplu din bolovani pe strat
de piatră spartă de 5 cm, de
0,15 m 2,0 2,5 3,0 3.5
0,20 m 2;5 3,0 3,5 4,0
0,25 m 3,0 3,5 4,0 4,5
7. Pereu simplu din piatră brută pe
strat de piatră spartă de 1 0 cm de:
0,15 m 2,5 3,0 3,5 3,8
0,20 m 2,9 3;5 4,0 4,3
0 S 25 m 3,5 4,0 4,5 5.0
8. Pereu simplu din piatră cioplită, pe
un strat de piatră spartă, de:
0,15 rn 3,1 3,7 4,3 4,6
0,20 m 3,6 4,3 5,0 5,4
0,25 m 4,0 4,5 5,5 5,5
0,30 m 4,0 5,0 6,0 6,0
9. Pereu dubiu din piatră, pe strat de
bază de 15 cm şi strat superior de
20 cm 3,5 4,5 5,0 5,5
10. Gabioane 4,2 5,0 5,7 6,2
11. Saltele din fascine ia grosimea
e = 0,50 m 2,5 • f 3,0 3,5 -
aite grosimi se aplici coeficient 0,15Ve
12. împletituri din nuiele verzi 1,8 2,2 2,5 2,8
13. Iarbă proaspătă, netedă 0,6 0,8 0,9 1,0
14. Iarbă oroaspătă pe taluz 1,5 1,8 2,0 2,2
15 Zidărie din piatră brută din roci «
calcaroase (min. 100 kgf/cm2). 3,0 3,5 . 4,0 4,5
 102
16. Zidărie din roci rezistente (min a
3000 kgf/cm )
2
6,5 8,0 10,0 ia
17. Beton şi beton armat, marca:
100 4,5 5,5 6,3 6,1
150 6,1 7,3 8,4 9;
200 7,3 8,8 9,8 Ui
18. Lemn 25,0 - 25,0 25,0

îmbrăcăminţile calculate la valurile provocate de vânt trebuie să reziste sila.

acţiunea curentului apei, de viteză v (m/s) potrivit relaţiilor:

2
d^0,04v (m) (5.13)
2 3
5 ^0,05 v ' (m) (5.14)
în care:
d este diametru! de caicu! a! blocului stabil;
5 - grosimea îmbrăcăminţii (dalei) de beton.

ACŢIUNEA VALURILOR

Acţiunea valurilor generate de vânt este importantă mai ales pe marile lacuri
de acumulare, pe aliniamentele lungi şi în general pe orice suprafaţă mare de apa
expusă vânturilor puternice pe lungimi mai mari de 2...3 km.
Cunoaşterea elementelor caracteristice ale valurilor este necesară pentru
dimensionarea construcţiilor de apărare relativ îa:
- rezistenţa îa şocuri:
- forţa de alunecare;
- stabilirea înălţimii părţii superioare a apărării.
Acţiunea valurilor asupra malurilor şi taluzurilor se exercită prin presiunile şi
vitezele dezvoltate pe suprafaţa respectivă la deferlarea, ridicarea şi coborârea lor
de pe acestea. Astfel, că valurile supun apărările la o acţiune hidrodinamicâ de
izbire pe taiuz şi un efect de emersiune (ieşire), la retragere.
Factorii determinanţi în procesul de formare,a valurilor sunt: viteza vântului-
durata de acţiune a vântului şi întinderea suprafeţei de apă (fetch-ul). La
propagarea valurilor , o influenţă deosebită o au, relieful submarin, adâncimea 51
rogozitatea fundului.
a) Elementele principale ale valului sunt:
- lungimea L val, distanta dintre două creste sau tălpi succesive (m);
- înălţimea h val, distanta dintre creastă şi talpă (m);
- perioada 21, timpul dintre momentele trecerii printr-un punct fix a doitf1
creste sau două tălpi de val succesive (s);
- celeritatea C, viteza de propagare a crestei valului (m/s);
- curbura valului h/L.
Pentru apele interioare, elementele valurilor (lungimea şi înălţimea) se pd
calcula cu relaţiile:

2L = 0,304 w D1'2 (5-15)

2h = 0,0208 w5" D1 (5.16)

 103

în care: 2L este lungimea valului - L val (m);

w - viteza vântului (m/s);
D -fetch-ui, lungimea suprafeţei de apă pe care bate vântul (km):
2h - înălţimea valului - h val (m).
Relaţiile sunt aplicate pentru ape cu, adâncimi mici, funduri orizontale, iăţimi
mici, 3 < D < 30 km? viteza vântului w = 5.:. 15 m/s.
Raportul dintre lungimea şi înălţimea valului, 2L/2h. pentru valurile de înălţime
maximă, variază între:
-8.,.12, pentru lacuri naturale, lacuri de acumuiare şi mări interioare1
-12...,25, pentru mări deschise şi oceane.
a) Pentru ape cu D<60 krn, înălţimea valului se poate determina şi cu formula:

2h = (517)

în care notaţiile au aceleaşi semnificaţii.

b) înălţimea vaiuiui şi lungimea lui se modifică sub influenţa factorilor care
produc în principal valurile.
Pentru o gamă de valori a parametrilor:
- viteza vântului - w - (10; 20; 30) rn/s;
-fetch-ul-D-(1;5;20)km;
- adâncimea apei - Ha - (1; 2: 3) m,
înălţimea vaiuiui h calculată se poate lua din tabeiul 5.5.

Tabelul 5.5.

VALORILE INALŢlMil VALULUI

W10 •D = 1 D=5 i
D =20 1 Obs.
(m/s) km km km , - _ ] _ ,
Ha - 1 H = 2 Ha = 3 H.= 1
a
h-
a
-i
H = 2| Ha = 3jHa = î Ha^2
H
r .=T]
(m) m , m (m) m m ljml_ m , [D 1
10 0,20 0,40 0,55 0,23 0,40 [ 0 , 6 0 L0,23 0,40 0,63 | *)
*-!° i 0,40 0,50 0,73 0,40 0,65 0,90 i 0,40 0,65 0,90 l **)
L 30 [_065 1,00 _, 1,15 0,78 1,18 ^ 1.45 i 1,18 1,18 145 j

*) Pentru Hg > 3 m se vor lua valorile corespunzătoare lui Ha = 3 m. -

**) w10 este viteza vântului considerată la înălţimea de 10 m peste suprafaţa
apei, pe direcţia fetch-ului.

Astfel, W I O = WA C,
in care:
WA este viteza vântului la înălţimea A,
C - coeficient
Pentru

A (m) i 2,00 6,50 10,00

C j 1,25 1,05 1,00 _
 104

c) Pentru apărările de maluri şi la digurile de pe râurile interioare, la care,

lungimea totală a luciului de apă este mai mică de 1 km, se poate admite h val = |
!
0,50 m, fără a se efectua calcule.
Supraînăltare nivelului mediu al valurilor faţă de nivelul liniştit este:

h..£ <6,e>

unde:
h0 este diferenţa de nivel dintre nivelul static şi nivelul mediu al câmpului di
valuri (m), fig. 80 a).

Acţiunea hidrodinamică.
Prin acţiunea de izbire pe taluz valul deferlat exercită presiuni dinamic
asupra acestuia. Valoarea presiunii dinamice maxime (p) în punctul de izbire este:

Pmax vai = 3 Ya hva, (5.19)

unde: hv0) este înălţimea valului - 2 h (m);

Ya - greutatea specifică a apei (t/m3).

înălţimea până la care trebuie protejat malul este în funcţie de cota la care se
va ridica valul (fig. 5.18.a).
După izbire, are loc ridicarea până la înălţimea hr a valului pe taluz, faţă de,
nivelul iniţial liniştit al apei şi apoi retragerea acestuia.
Diagrama de distribuţie a presiunii dinamice este prezentată în fig.5.19,
Distanţele s pe care se exercită presiunile sunt:
E! = 0,025 S; 82 = 0,065 S; s3 = 0,053 S; e4 = 0,135 S, în care:

(5.20)

e 0 =|'o,2+ 0,018-^ j H. (5.21)

l
^ hva(;
în care:
Uai este lungimea valului - 2L (m);
hvai - înălţimea valului - 2h (m);
Ha - adâncimea apei (m);
a - unghiul de înclinare a taluzului;
e0 - distanţa (adâncimea) dintre nivelul liniştit şi punctul de izbire, de maximi
presiune a valului pe taluz.
Presiunea dinamică a valului pe taluz.
Pentru calcule aproximative se poate considera valoarea.

eo= 0,023 U* (5.22)

 105

Fig. 5.19, Ridicarea valului pe taîuz.

h-înălţimea valului; 2h - înălţimea undei; 2L - îingimea undei: Ms - niveiu! static; ir -
lungimea de ridicare a valului pe taiuz: hcr - adâncimea critica •: 1,5 - 2 h vai; Ha -
adâncimea apei; H9 - înălţimea coloanei de apa în fata peretelui; hrz - înălţimea de
ridicare a valului pe peretele vertical.

Fig. 5,20. Presiunea dinamică a valului pe taiuz

 106

a) Pentru maluri sau taluzuri de înclinare 14° < a <45°, înălţimea maximă d
ridicare .hr se determină cu formula:

hr = 3,2 k hva! tga (5.23)

în care:
k este coeficientul în funcţie de rugozitate, care se ra:
= 1...1.25 pentru suprafeţe netede (pereu din beton turnat pe loc sa
dale);
= 1 pentru pereu zidit;
= 0,9 pentru înierbare;
= 0,77 pentru suprafeţe rogoase (anrocamente din blocuri de piatri
sau prisme din piatră brută).
hvai - înălţimea valului 2h (m);
a - unghiul de înclinarea a taluzului.
b) înălţimea hr de ridicare maximă pe taluz a valului, faţă de nivelul ini|ia_
liniştit, se determină şi cu relaţia:

h
^.^a, (5.24)
m ^h
In care: val

k este coeficientul în funcţie de rugozitate, care se ia:

= 1,0 pentru îmbrăcăminte netedă, compactă, impermeabila (bi
asfaltic);
= 0,9 pentru beton (piăci rostuite);
= 0,8 pentru taiuz neprotejat;
= 0,75...0,8 pentru pereu, zidărie de piatră;
= 0,60...0,65 pentru anrocamente rotunjite, bolovani;
= 0,55 pentru anrocamente cu muchii vii, piatră spartă;
= 0,50 pentru anrocamente masive (blocuri mari)
hvai - înălţimea valului 2h (m);
L/ai - lungimea valului - 2L (m):
m - cotangenta unghiului de înclinare a taiuzului (a) .cu orizontala;
^1 = 8... 10

Faţă de relaţia 5.23, relaţia de mai sus ţine seama de raportul Lvai şi i"W
Pentru determinarea hvai se pot folosi, şi valorile din tabelul 5.5 saj
nomogrameie întocmite de Braslavski.
La construcţii cu pereţi verticali sau cu înclinarea >1:1, faţă de orizontala)!
deosebesc două situaţii: •
- valul se sparge direct pe perete,
- valul se sparge în fata peretelui la o distanţă L de acesta.
a) în prima situaţie (fig.5.18 b), ridicarea crestei valului peste nivelul staticr
apei în momentul lovirii de perete este: j

lîl] (525)
 107

în care:
2h este înălţimea valului;
L - 0,5 lungimea valului.
b) în a doua situaţie (fig. 5.18 c), ridicarea crestei valului peste nivelul static al
apei, în momentul ciocnirii cu peretele, este:

J^ (5.26)
^y
în care:
c este viteza de deplasare a valului de tranzlaţie spart (m/s);
v - viteza pe traiectorie a unei particule lichide care se determină cu relaţiile:

(5.27)

(5.28)-
în care:
g este acceleraţia gravitaţională (m/s);
Ha - înălţimea coloanei de apă (m);
HI - înălţimea coloanei de apă în faţa pereului (m);
h-0,5hva!;
L -0,5 L

Efectul de emersîune.
Prin retragerea valului se produce emersiunea (ieşirea) rapidă din apă a unei
părţi din îmbrăcăminte, în timp ce presiunea apei încetează pe fata exterioară a
îmbrăcâminţii, pe faţa interioară dă naştere la o subpresiune ce acţionează de jos în
sus cu tendinţa de extracţie a particulelor mărunte. Fecthl poate fi anulat prin
prevederea unui filtru de protecţie şi încărcarea taluzului cu o suprasarcină,
respectiv cu greutatea stratului superior al îmbrăcăminţii.
Contrapresiunea dată de retragerea valului se poate considera:
pentru anrocamente,

Pan = 0;21 hval (5.28.1)

pentru pereuri de piatră sau dale,

pp = 0,178hvaf (5.28.2)

Diametrul minim al pietrei utilizate pentru protecţia taluzurilor atacate de valuri

poate fi stabilit cu numeroase relaţii semiempirice:
a) Astfel, pentru:
- anrocamente aruncate,

d ^ „ ^ (529)
rp-ya ™
- piatră aşezată regulat sub formă de pereu,
 108

lL_Jll-_ (5.30)

unde:
u este coeficientul de siguranţă egal cu 1.2... 1.5;
yp - greutatea specifică a pietrei;
ya - greutatea specifică a apei;
m - cotangenta unghiului de înclinare a taluzului.
Pentru yp = 2,65 t.f/m = 26 kN/m ; v = 1,5; m = 1,5; rezultă:
3 3

dan = 0.23 hval; (5.30.1)

dp = 0,194hva, (5.30.2)

Se mai aplică în genera! formulele:

- pentru taluzuri cu m = 2 5,

(5.31)
m m -f- 2
unde:
k este coeficientul pentru anrocamente
= 1,93, pentru L v a l / hval < 15 şi- :
= 2,04 pentru L v a l / hvai > 15;
k este coeficientul pentru pereu şi blocuri mari de piatră
= 1,7;
m - cotangenta unghiului de înclinare a taluzului.

-pentru taluzuri cu m = 1....,3;

în care:
k este coeficient
= 0,017, pentru blocuri de piatră masive;
= 0.025, pentru anrocamente.
Grosimea pereurilor din beton pentru a rezista acţiunii valurilor se determini
cu formula simplificată:

(5.33)
°a
unde:
8 este grosimea pereului (m);
pvai = 3 hvai - presiunea valului pe taiuz în locul de izbire (tf/m);
hvai - înălţimea valului - 2h (m):
cra - presiunea admisibilă pe teren.
 110

- presiunea dinamică exercitată de gheţurile în mişcare antrenate de

curentul de apă sau vânt;
- acţiunea de uzură a gheţii;
- acţiunea verticală de smulgere;
- prinderea gheţii de elementele apărării şi dislocarea lor;
- presiunea gheţii în spatele apărării.

Acţiunea statică a câmpului de gheaţă continuă

Presiunea statică a gheţii se produce atunci când datorită ridicării rapide a
temperaturii aerului, stratul de gheată începe să se dilate Forţa de împingere
depinde de grosimea şi întinderea câmpului de gheaţă, de gradientul de temperatura,
în masa acestuia, de rezistenţa gheţii cristaline la sfărâmare.
Pentru o lungime a câmpului de gheaţă L < 50 m, presiunea statică a gheţii se
poate determina cu formula empirică:

p g s r 0,9d(t0 4-1)! M'o-1)

2
(5.36)
V so

în care:
d este grosimea câmpului de gheaţă (m):
t0 - ridicarea maximă posibilă a temperaturii gheţii, în decurs de s0 ore şicar&j
se ia egală cu 0,35 t (° C);
s0 - intervalul de timp (ore):
t - ridicarea temperaturii aerului în acelaşi interval de timp (° C),
în lipsa observaţiilor meteorologice se poate lua:

=
s7 T
Pentru o lăţime a câmpului de gheaţă l < 50 m, măsurată perpendicularpr
linia construcţiei până la malul opus, valoarea împingerii se poate calcula cuj
j
formula:

p = 3 liî t d (537)
- - 5snr "'
în care:
pg s este forţa de împingere statică a gheţii;
tig - temperatura iniţială a gheţii în grade (medie pe grosime) care se ia egali
cu 0,35 t din temperatura aerului la acea dată (° C); j
t - raportul dintre creşterea temperaturii câmpului de gheaţă în intervalul»
timp s şi mărimea acestui interval, în ore. Analog ca mai sus, creşterea temperai^
câmpului de gheaţă poate fi egală cu 0,35 dn creşterea temperaturii, în acela}
interval.
d - grosimea câmpului de gheaţă (m).
în cazul unei lăţimi (l) a câmpului de gheaţă l > 50 m, valoarea pg..., calculai
cu relaţia de mai sus, se înmulţeşte cu un coeficient vi/ conform tabelului 5.7.
 111

Tabelul 5.7
VALORILE COEFICIENTULUI \\i

l 50.. .75 m 75.. .100 m 100.. 150 m > 150 m

M> 0,9 0,8 0,7 0,6

a) Intervalul s (ore) trebuie să fie suficient de mare (4...6ore) pentru ca

încălzirea înregistrată a aerului să se poată transmite întregii mase de gheaţă şi să
se producă dilataţia termică corespunzătoare.
b) Grosimea gheţii (d) în m se ia egală cu 0,8 din grosimea cea mai mare
înregistrată în sectorul respectiv.
Pentru cursurile de apă din ţara noastră, grosimea medie a podului de gheaţă
este în jur de 30 cm, iar grosimea maximă atinge 70 cm.
Deoarece 8/9 din grosimea gheţii se găseşte sub nivelul apei, împingerile se
vor considera la 0,4 h sub acest nivel care se stabileşte în limitele hidrologice
permise, în poziţia cea mai defavorabilă pentru calculul construcţiei.
Presiunea statică a gheţii se poate elimina complect prin spargerea acesteia,
menţinându-se un ochi de apă neacoperit.

Acţiunea dinamică a câmpului de sloiuri în stare liberă de plutire, masate în

faţa construcţiei de apărare. Componenta p g s a împingerii câmpului de sloiuri care
acţionează în plan orizontal, perpendicular pe linia frontului construcţiei de apărare
se calculează cu formula:

pfls = A (pi+p2+pa) sin a + p4 sin p (5.38)

în care:
A este suprafaţa câmpului de gheaţă (m2);
Pi -forţa de frecare a curentului de apă, pe suprafaţa interioară a câmpului de
sloiuri (kgf/m2);
p2 - forţa de impuls a curentului pe marginea exterioară a câmpului de sloiuri
(kgf/m2);
p3 - componenta greutăţii proprii a sloiurilor după panta curentului (kgf/m2);
p4 -forţa de frecare avântului pe suprafaţa sloiurilor (kgf/m2);
a, p - unghiurile dintre linia frontului construcţiei şi direcţia curentului,
respectiv a vântului.
Mărimile p-,, p2, p3, p4 se iau egale cu :
r
Pi = 0,5 v ;

p2 = 50d/Lv 2 ;

p3 = 920 d i;

p4 = 0,002 w2;
m care:
v este viteza curentului sub gheaţă, egală cu 0,8 din viteza măsurată a
rentului liber, în perioada acumulării sloiurilor (m/s). Pentru v < 0,1 m/s se admite
Np2 = p3 = 0;
d - grosimea câmpului de gheată (m);
 112
L - lungimea medie a câmpului de gheaţă, în lungul cursului de apă (m).
Această lungime nu trebuie să fie luată mai mare decât de trei ori lăţimea câmpului
de gheaţă (l);
i - panta cursului de apă;
w - viteza vântuiu» la un unghi de incidenţă 45° < p < 135° şi cu asigurare de

Dacă lăţimea construcţiei pe care acţionează câmpul de gheată este l, atunci

presiunea pe rrn este:

P = P f l .s/l (5.39)

împingerea dinamică datorită lovirii construcţiei de apărare de către sloiurile

de gheaţă izolate care plutesc liber. Dacă direcţia de plutire a sloiurilor este
apropiată de linia construcţiei (<[> = 80°...90°), valoarea presiunii este:

Pgd kvd % /aR s (5.40)

pentru <p < 80°

Pgd ™ k 1 vd % f aR 5 sin<p (5.41)

iar:
r
Pgdmax k2dRc (5.42)

in care:
k este coeficient funcţie de rezistenţa la strivire a gheţii, cu valori între,
2,3...,4,3(tf/m3);
v - viteza de mişcare a sloiului'(m/s); pe râuri şi lacuri deschise, viteza se ia
egală cu viteza apei; pentru lacuri închise , viteza se ia egală cu 0,4...0,6 m/s;
d - grosimea sloiului de gheată (m); se ia 0,8 din grosimile maxime co
asigurarea de 1%, observate într-o perioadă de mai mulţi ani;
a - suprafaţa sloiului (m2) luată pe baza observaţiilor de pe teren sau prin
analogie cu alte obiective;
Rs - rezistenţa la spargere (cu luarea în considerare a strivirii locale a ghei
egală cu 75 t/m2, iar pentru nivelurile cele mai înalte de curgere a sloiurilor egalăm
2
45 t/m , "
Rc - rezistenţa la compresiune a gheţii (fără considerarea strivirii locale),»
?
va lua 45 t/m ; !
k2 - coeficient care ţine seama de contactul parţial a gheţurilor cu construcţia
egal cu 0,6...0,8 pentru stadiul iniţial, respectiv pentru nivelul maxim de scurgerea
gheţurilor;
ki - coeficient funcţie de tipul construcţiei; pentru pile se consideră 0,42
pentru pereţi 0,7.

Acţiunea de eroziune a sloiurilor asupra suprafeţei construcţiei. Penlfu

anularea efectelor acestei acţiuni se iau măsuri de protecţie a suprafeţei construcţie
prin placarea cu straturi de beton cu rezistenţă sporită.
 113

în calcule se poate lua pentru coeficientul de frecare al gheţii pe beton,

valoarea:

Forţa de smulgere apare în momentul când gheaţa care s-a prins de mal se
pune în mişcare datorită curentului apei, antrenând astfel elementele din construcţia
de apărare , cum ar fi: dale de beton, pari, anrocamente, etc.

Acţiunea gheţii asupra construcţiilor cu tal uz.

La malurile care permit deformaţii sau la pereurile înclinate, presiunea gheţii
se compensează, fie prin deformaţiile malurilor, fie prin ridicarea gheţii pe
paramentul indicat.
Componenta verticală a împingerii se poate determina cu formula
2
V=Rjid (5.43)

iar componenta orizontală:

H = Vtga (5.44)

în care:

RÎ - rezistenta gheţii la încovoiere (tf/m2) care se consideră egală cu 0,6 Rs,

determinată mai sus;
K - coeficient funcţie de grosimea gheţii, conform tabelului 5.9;
d - grosimea sloiului de gheată (m);
a - unghiul taluzului cu orizontala.
Tabelul 5.9
VALORILE COIFICIENTULUU

d (m) 0,4 0,5 0,6.. .0,7 0,8.. .0,9 1,0.. 1,3

\ (m'1) 0,08 0,07 0,06 0,05 0,04

Presiunea gheţii din spatele apărării.

Gheaţa care se formează în spatele consolidărilor de maluri este cauza unor
degradări însemnate mai ales la apărările din beton turnat pe loc, sub care nu s-a
aşezat^un strat drenant sau un filtru invers de protecţie corespunzător
în aceste cazuri, apa nu se poate scurge din spatele apărării şi prin îngheţare
exercită o presiune asupra plăcilor, fisurându-le.

FILTRU DE PROTECŢIE

Pentru combaterea fenomenului de antrenare a particulelor fine din taluzul

protejat, de către curenţii hidrodinamici ce se creează dinspre mal spre cursul de
apă, se va aşeza sub pereurile de protecţie un filtru invers, care constă din unul sau
mai multe straturi de material granular, de piatră sortată cu rol filtrant drenant,
aşezate în ordinea crescândă a granulaţiei, după sensul curentului de exfiltraţie.
 114
a) îmbrâcămtnţile de protecţie a maturilor sub formă de pereuri etanşe *'
aşează pe un pat drenant, alcătuit din 1....2 straturi drenante din material
granulare:
- îmbrăcăminţile de protecţie sub formă de pereuri permeabile se aşează fx
un filtru invers de protecţie alcătuit din 1...3 straturi filtrante din materiale granulare;
- straturile drenante sau filtrante se execută vertical, înclinat sau orizontal
fenomenul de filtraţie putându-se produce transversal, în lungul lor sau mixt.
Compoziţia straturilor trebuie astfel aleasă încât să îndeplineasd
următoarele condiţii:
- să nu aibă loc sub acţiunea curentului deplasarea granulelor în cadm
aceluiaşi strat;
- particulele din stratul inferior să nu treacă prin porii stratului urmate
construit din granule mai mari,
- particulele terenului protejat să nu fie extrase prin filtru decât cel mulH
proporţie de 5% din totalul fracţiunilor mai mici de 0,1 mm pentru a nu comprort
rezistenţa terenului;
~ să nu producă antrenarea particulelor la contactul dintre straturi, în cot'
unui curent longitudinal
Straturile drenante sau filtrante sunt alcătuite din nisipuri, balast, pietriş
naturale sau piatră spartă concasată. ?
Grosimea stratunlor constituente ale filtrului se calculează cu relaţia:

f = 3 8 4 d1 ! n - ^ (5.45)
4,5
unde:
fi este grosimea stratului;

y. = —L_ . coeficientul interstrat la contactul dintre pământ şi primul stra

Qj — l

filtrului;
dj şi d* -1 - diametrele medii a două straturi vecine;
N = deo/dio - coeficientul de neuniformitate a stratului;
dio - diametrul efectiv, corespunzător greutăţii de 10% din probă;
deo - diametrul de control care corespunde greutăţii de 60% din proba, i
pe curba granulometricâ.
a) Pentru filtre de îrnbrăcăminţi la taluzuri se recomandă:

N<6...8

«4 (5.46)

yi= J?L < (10.. .15)4,5 e0-26 l (5.47)

unde:
do - diamertul mediu al pământului protejat;
e = 2,71828 (număr adimensional).
Valorile inferioare 6 şi 10 se adoptă pentru filtre la diguri de pământ f
contrabanchete de suport a îmbrăcâmintslor.
 115

Valorile superioare (8... 15) se adoptă la protecţii de taluzuri.

Din motive constructive, la lucrările de apărare, grosimea filtrului nu poate fi
mai mică de 10...15 cm.
Diametrul stratului superior "d" al filtrului, trebuie să verifice condiţia:

dn > 0,20 dp (5.47.1)

unde:
dp - este diametrul pietrei din pereu.
La protecţiile de piatră sub formă de anrocamente se poate utiliza filtru
continuu dintr-un singur strat, alcătuit dintr-un amestec cu:

5...6

CU

d60 > 0,203 (5.48)

unde:
yp - greutatea specifică a pietrei;
gan - greutatea pietrei din anrocamente.
Filtru de protecţie, folosit în practică se poate dimensiona şi după
tabelul 5.10 în funcţie şi de grosimea pereuiui sub care se aşează.
în figura 5.20 se dau indicaţii de aplicare a filtrelor drenante mai des folosite:
Filtrul tipt, alcătuit dintr-un strat de pietriş sau balast de 10,15 sau 20 cm.
Filtrul tip 2, alcătuit din două straturi: nisip de 5 sau 10 cm şi pietriş sau piatră spartă
de 10 sau 15 cm.
Filtrul tip 3, alcătuit din două straturi: pietriş sau piatră spartă de 10 sau 15 cm şi
balast de 5 sau 10 cm.
Domeniul de aplicare:
Numărul de straturi şi grosimea acestora se alege în funcţie de natura
materialului din care este alcătuit malul sau taluzui, de grosimea şi felul
îmbrăcaminţii de protecţie.
în funcţie de natura materialului:
Tipul 1 se utilizează în cazul când taluzui este alcătuit din argile nisipoase
compacte şi nisipuri grosiere. Pietrişul poate avea dimensiunea de 3,5. .6,0 cm.

Fig. 5.21. Filtru de protecţie

a) filtrul tip l, dintr-un strat de pietriş sau balast; b) filtrul tip II, din două straturi de
pietriş şi nisip; c)filtrul tip III, din două straturi de pietriş şi balast.
 116

Tipul 2 se utilizează când taiuzui este alcătuit din nisipuri mijlocii. Nisip!
grosier poate avea dimensiunea de 1 ...,3 mm.
Tipul 3 se utilizează când taiuzu! este alcătuit din nisipuri fine sau nisipul
prăfoase. Când malul este alcătuit din balast, nu se prevede filtru.

Tabelul 5.1
GROSIMILE FILTRULUI DE PROJECŢIE ÎN FUNCŢIE
DE GROSIMEA ÎMBRĂCĂMITI!

Tipui i
,-J'eyL, li Tipul III
9 (cm) d. d d. d2 d d1 d3 d
10 10 10 5 15 10 5 15
10.. .20 10 10 ' 10 5 15 10 5 15
10 10 10 5 15 10 10 20
15 15 10 10 20 10 10 20
23. ..30 20 20 15 10 25 15 10 25
. 20 20 15 15 30 20 15 15
35... 50 25 25 20 __20 40 25 25 50

Legendă:
d este grosimea filtrului de protecţie;
di - grosimea stratului de pietriş;
d2 - grosimea stratului de nisip,
d3 - grosimea stratului de balast;
g - grosimea îmbrăcărninţii de protecţie.

Filtrul de protecţie din geotextile.

Datorită rezistenţei lor ridicate, permeabilităţii şi uşurinţei de instalau
geotextilele vor înlocui filtrul invers din material granular cu rol filtrant - drenart
apărările de maluri ale râurilor, lacurilor digurilor ca şi la lucrările permeabile*
impermeabile.
a) Criterii de dimensionare a filtrelor din geotextile. Alegerea unui l
geotextii se face pe baza a două criterii;
- de reţinere a particulelor de pământ de către geotextile, care pfflA
antrenarea de către apă şi
- de permeabilitate, potrivit căruia permeabilitatea unui geotextii folosifl
filtru trebuie să fie mai mare ca permeabilitatea pământului înmulţit cu un coefid
de siguranţă egal cu 10.
Criteriul de reţinere de către geotextile a particulelor de pământ este exprifin_
prin relaţia;

18
(5.49)
U
in care:
raport ce dă dimensiunea porilor geotextilelor (D);

U = -^-«coeficient de uniformitate a pământului (d).

 117

Potrivit acestui criteriu, geotextilele se recomandă a fi folosite astfel:

- pentru pământ compact, nisipos, geotextile puţin groase, ca Madril, Netesin
neimpregnat;
- pentru pământ afânat geotextile subţiri şi dense impregnate (Netesin 200
impregnat, Terasin) sau lipite termic;
- pentru pământ argilos, geotextile subţiri impregnate (Netesin 300);
- pentru pământ prăfos, geotextile mai dense (Netesin 550 impregnat, Terasin
600 impregnat).
Se mai recomandă ca la pământurile argiioase, să se aplice criteriului de reţinere un
coeficient de siguranţă egal cu 10. Pentru celelalte pământuri, să se facă aplicarea
coeficientului de siguranţă ia criteriul de permeabilitate.

STABILITATEA ELEMENTELOR ÎMBRĂGĂMINŢILOR

Pentru stabilitatea de ansamblu a îmbrăcăminţii se deosebesc două cazuri:

- îmbrăcăminţi etanşe,
- îmbrăcăminţi permeabile.
Stabilitatea elementelor îmbrăcămintilor (pereunîor) se verifică din condiţiile
de:
- stabilitate la plutire,
- stabilitate la alunecare pe taluz.
Stabilitatea elementelor pereurilor etanşe:
- condiţia de stabilitate la plutire este:

p < d"/b cosa

- condiţia de stabilitate ia alunecare pe taluz este:

|dyb cosa-p)tg<p-dy b Şina > 0;

tgo-tga ._ _ _ .
p<ayhcos— (5.50)
tgtp
in care:
P = (hi - h2) y este diferenţa de presiune între două puncte situate deasupra şi
_ dedesubtul pereului în punctul în care se face verificarea;
d - grosimea îmbrăcăminţi! (m);
y- unghiul de frecare între pereu şi fundaţie sau unghiul de frecare interioară
s;materialului necoeziv al pereului;
a - unghiul de înclinare a pereului;
Yb- greutatea specifică a betonului sau a materialului îmbrăcăminţii.
Din aceste condiţii se deduce grosimea necesară a pereuiui etanş.
Stabilitatea elementelor pereunlor permeabile.
- condiţia de stabilitate ia plutire este:

n , T T n i
1 m
|cix(
L ~ x)yx + dxmxy JM AH + cosa£dx (5.51)
1 L 1 J
 118

- condiţia de stabilitate la alunecare pe taluz este:

sin a dx(l - m x yx + dxmxy - x

li 1 J

tg<j)'| cos a£[dx(l - m x )y x i dxmxy] - y{ AH -f cos a£dx |f (5.52;

n

în care:
dx este grosimea unui strat ai filtrului cu n straturi;
mx - porozitatea stratului în procente;
y x - greutatea specifică a materialului din stratul x;
AH - pierderea de sarcină în filtru.

+-----
_x N.M,

-
---. -
t / b
^/'^.
- / /A.. -- , _ . _ _

Fig. 5.22, Schemă pentru calculul stabilităţii îmbrăcămînţilor etanşe

Fig. 5.23": Determinarea pierderii de sarcină în filtru.

Dimensiunile elementelor izolate ale pereuiui se pot determina cu relaţiile:

a) Curent paralel cu malul:

r
2
(5 v (5.53)

l \! sin2 cp
în care:
P este coeficientul care depinde de rugozitatea malului şi turbulenţa mişcării:
p = 0,7...1,4
 119

yx -greutatea specifică a materialului :

v - viteza maximă a curentului de întoarcere produs oe nave In combinaţie cu
alte viteze din cana!.
b) Curentul perpendicular pe mal. produs de un vai deferlat:

(554)
A [cos a - sin a ;
in care:
8 = 0, 2. ...0, 3, este un coeficient care depinde de panta taîuzuiu! şi lungimea
valului;
hv.i-2h(m);
a - unghiul de înclinare a talazului.
c) Curent longitudinal maiuîui combinat cu curenţii de exfiitraîie
(elemente sub nivelul apei):

1
*>£^ ' '
(555)
. COSa - - : ~
V ^ tg>
in care:
(5 = 0,7.. .1,4;
._AH
l=
dT
d) Pentru zona taluzului din apropierea fundului, trebuie sa se ţină
seama că efortul de antrenare- (ia) pe taluz este aproximativ egal cu 0,75 din efortul
3e antrenare de pe fundul albiei, T. = i ya hm .

STABILITATEA APĂRĂRII DE MAL LA ALUNECARE

Stabilitatea ia alunecare a unei apărări de mai se realizează prin

contrabanchete din anrocamente din piatră brută, blocuri de beton, gabioane., etc.,
aşezate la piciorul taiuzuiui ce se protejează,
Forţele care acţionează asupra apărării de mai pe unitatea de lungime de mal
sunt următoarele:
'd Şi £2 - greutăţile protejării şi contrabanchetes cu luarea în considerare a
pierderii greutăţii la scufundarea în apă;
FI şi F2 - greutăţile prismelor de apă Cbd şi AabCBA.
Presiunea hidrodinanrucâ este:

i (5.56)
^9
Presiunea hidrostatică este:

P*.*-1^ (557)
in care:
y» • greutatea specifică a apei;
Ha - înălţimea coloanei de apă;
 120

vm - viteza medie a curentului de apă;

g - acceleraţia gravitaţională.
Stabilitatea maximă a apărării se realizează când coeficientul de stabilitate
k s = 1,3.,..1,5.
k5
M;*
M

şi unghiul a.i < <{>,

unde:
ai - este unghiul de înclinare a taiuzuiui;
(p - unghiul de frecare interioară a materialului din versant.
Din această condiţie se deduce mărimea necesară a contrabanchetei 62.

• r Protejarea taluzulm
2. Contrabanchefî|
din anrocamente|

hig. 5.24 Stabilitatea la alunecare a unei apărări de mal

în afară de stabilitatea generală, fiecare element component

contrabanchetei şi apărării de mai trebuie să reziste la presiunea hidrodinamid
curentului şi valurilor
Dimensiunea anrocamenteior se calculează în acest sens cu formula 5.7sa
5.10 ori cu tabelul 5.2.
în cazul apărării şi consolidării unui mal alunecat, verificarea stabili
generale a lucrării se va face conform fig. 5.25 cu formula 5,69,

STABILITATEA ZIDULUI DE APĂRARE LA ALUNECARE

Zidurile de sprijin se vor dimensiona ia împingerea pământului, ţinând seani

de caracteristicile fizico-mecanice ale stratificaţiei terenului pe care-l susţine, preoj
şi de influenţa apei asupra valoni împingerii. Căzu! ce! mai defavorabil pentruunz|
este atunci când după o viitură, terenul din spatele zidului este inundat (fig. 5.25).
Scăderea de nivel de pe cursul de apă producându-se mai repede decj
scăderea de nivel din spatele zidului, acesta este supus !a o împingere suplimentă
datorită diferenţei de nivel creată şi micşorării caracteristicilor fizico-mecaniceaţ
terenului.
în acest din urmă caz apa acţionează asupra valoni împingerii prin:
 121

- micşorarea greutăţii voiumice a terenului imers (prin acţiunea

subpresiunii);
- presiunea laterală a apei, care se adaugă îa cea a terenului.
a) Presiunea !ateralâ unitară la adâncimea h a pământului în stare uscată
este:

P.O. = Y . ~ . ' (5.58)

- scăderea datorită subpresiunii apei:

PP.O . =Y.O-n)k.t (559)

- presiunea laterală a apei:

pa-yat (5.60)

- presiune j laterală unitara totală va fi:

P P .i=[y.(1-n)h-y.(1-n)t]k.+Y.t (5.61)

LU x
I-
h*

Fig. 5.25. Determinarea împingerii pământului în cazul

unei diferenţe de nivel hidrostatic

unde.
y (1-n) este greutatea volumicâ a pământului în stare uscată;
n - porozitatea;
t - înălţimea coloanei de apa;
ka ~ tg2 (45° - ip/2) - coeficientul de împingere activă.
împingerea totală asupra zidului de sprijin va fi:

F (P; +PJ !< p t2

b = -~ a (5.62)
' ~ Y
 122
Practic se calculează împingerea separat pentru cele două zone, considerând
la calculul cu apă, zona uscată ca suprasarcină şi luând greutatea pământului în
zona sub apă cu greutatea specifică:

b) în cazuî malurilor formate din deluvii sau conuri de dejecţie aşezate p@

terenuri stabile, înclinate, împingerea pământului se va determina grafic prin una din
metodele. Culmann, Rebahnn şi metoda grafică a lui Poncelet,
c) în toate cazurile, partea de teren de deasupra apei se va considera ca
suprasarcină având greutatea volumică (y^):

Yd=Y.(1-n) (5.84)
în cazul terenului uscat, şi;

y, =Y.(1-n) + Y.n (5.65)

în cazul terenului îmbibat cu" apă, în urma scăderii nivelului apei p§ cursul de apa,
după o viitură.
Sprasarcina se exprimă în acest caz ca o înălţime echivalentă d© pământ
submersat:

.
(5 66)
Y. -y.
unde:
y este înălţimea echivalentă de pământ subrnersat;
h - grosimea totală a terenului din spatele zidului de apărare (sprijin);
t - grosimea stratului de pământ submersat,
Adâncimea de fundare a zidurilor de apărare se determină din condiţia de
stabilitate, precum şi din condiţia siguranţei contra afuiari», de aaâncim©a de înglr
şi de adâncimea la care se găseşte terenul bun de fundare,
Verificarea stabilităţi zidului se face prin metoda curbelor de alunecare
(fig.5.26).
Curba de alunecare cea mai periculoasă se deduce pe baza echilibrului li
limită, în funcţie cje caracteristicile fizico-mecanice ale terenului pe care-! sprijină.
Această curbă corespunde unghiului de frecare minim. Dacă curba de
alunecare se situează sub taipa fundaţiei zidului proiectat, zidul nu va fi stabil, în
acest caz se va cobora cota de fundare cu minimum 1....1.5 m sub curba de
alunecare, la muchia din faţă.
Dacă curba de alunecare se află deasupra tălpii fundaţiei cu minimum 1-1,5
m deasupra muchiei din faţă, zidul va avea stabilitatea asigurata, cu condiţia cd
presiunea pe talpa fundaţiei să nu depăşească presiunea admisibilă.
Coeficientul de frecare în condiţiile echilibrului la limită se află din condiţia de
momente faţă de centrul curbei de alunecare (cerc), coeficientul de siguranţă Ks = 1.

HT-ZCI+LT<
._ .
(5 67)
 123

Fîg, 6.26, Verificarea stabilităţii zidului de apărare:

1- teren alunecat; C ~ c! - coeziunea pe curba de alunecare; G = b* h( y,;
« G sinSj; N ~ Gs cosSi; F ~ f N = f Gi cos5j; f.« tgcp - frecarea pe curba de
alunecare; R - suprafeţei de alunecare cilindrica.

Daca din foraje se poate deduce curba de alunecare, se verifică dacă

stabilitatea generală este satisfăcuta, determinându-se KS cu formula:

(5.68)

unde:
• T reprezintă alunecarea pe curba descendentă cu componenta tangenţială a
greutăţii masivului care alunecă;
T - alunecarea pe curba ascendentă» contrar cu T, şi depinde de f;

N - componenta normală ia curbă a greutăţii masivului care alunecă;

C * coeziunea materialului pe curba de alunecare (ci);
f - coeficientul de frecare pe curba de alunecare.
Coeficienţii de frecare (f) se găsesc în tabelele 5,11 şi 5.12.
Pentru stabilitate, Ks trebuie să fie egal cu 1,3... 1,5.
După determinarea curbei de alunecare şi a coeficientului de frecare
respectiv, se dimensoineazâ zidul de sprijin îs împingerea dată de expresia:

(5.69)
R,-.
 124

m care:
RI este raza suprafeţei cilindrice de alunecare.
Dacă nu se tine seama de coeziune, formula devine:

(5.70)

Stabilitatea zidului se realizează fundând zidul sub cota de alunecare şi sub

adâncimea de afuiere
Se recomandă ca în cazul alunecărilor, la calculul stabilităţii să nu se ţin!
seama de coeziune pe curba de alunecare.

Tabelul 5,11
COEFICIENŢII DE FRECARE T

Nr. Denumirea materialului Coeficientul

crt. de frecare
(f) la
alunecare
1. Zidării şi betoane
1 Zidărie de piatră brută pe zidărie 0,75
2, Beton pe beton 0,65
3. Zidărie de piatră brută pe beton 0,70
4. Zidărie de piatră brută şi beton pe pământ uscat şi 0,65
tare
5. Zidărie de piatră brută şi beton pe pământ argilos 0,30
umed
6. Zidărie de piatră brută şi beton pe pământ argilos
îmbibat cu apă 0,20
7. Zidărie de piatră brută şi beton pe nisip uscat 0,55
8. Zidărie de piatră brută şi beton pe nisip îmbibat cu 0,45
apă
9 Gabion pe gabion 0,70
10. Granit cu finisare brută pe granit 0,73
11. Granit cu finisare brută pe beton 0,60
12. Granit finisat pe granit finisat sau pe beton 0,50
13. Zidărie de psatră sau beton pe zidărie uscată de 0,7f
piatră
14. Zidărie de piatră sau beton pe anrocamente, î,n apă 0,50 .0,60
15. Anrocamente pe pământ vegetal sau nisipos, uscat 0,50. 0,70
16. Anrocamente pe pământ vegetal sau nisipos, în apă 0/rO. .0,50

17. Zidărie de piatră sau beton pe pământ vegetal, uscat 0,45. ..0,65
18. Zidăne de piatră sau beton pe pământ vegetal, în apă 0,30. ..0,40
19 Anrocamente pe argilă uscată 0,35.. ..0,45
20. Anrocamente pe argilă, în apă 0,30.,^
 126

Tabelul 5,12
VALORILE UNGHIURILOR DE FRECARE V
COEFICIENŢII DE FRECARE " f Şl COEZIUNE " C"

Nr. Categoria pământului Unghiul de Coefic Coeziunea

Cît frecpro <p° de frec. C
f (t/m)^
1. Pământ argilos mărunt îmbibat cu
apă 29° 34 0,57 1,70..2,20_
2. Pământ argilos, foarte umed 8° 40' jy4__ 1,93,.2,1â_
3. Pământ argilos uscat 8° 40 0,15 2,61..3t20_
4. Pământ argHos luat din rambleu 10° 40 0,19 1,80.. .2^
5. Nămol nisipos 30° 10 0?58 _2Î0___
6. Nisip nămolos -sg*— ~~ 0,58 2,0
7. Nisip mărunt dens, uscat 33° 0,65 -
8. Pământ argilos moale 20° 0,36 0,50
9. Loess 17* 0,31 Jk!L. _|
10, Argilă nisipoasă 25° 0,46 .-
11 Nisip uscat 34C 0,67 .
12. Nisip cu cantitate mică de argilă 30° 0,58 2,0 _
13. Nisip amestecat cu prundiş 34° 0,67 5,0
14. Pământ argilos moale 6° 0,11 5,0 J
15. Pământ argilos foarte plastic 8° Ot14 7,5 ..._
16. Pământ argilos dur 12° 0,21 10,0
 127

5.23 EPIURI

Epiurife sunt lucrări de regularjzare-apărare care se amplasează transversal

in albiile râurilor realizând o dirijare a curenţilor pe traseul dorit.
Daca epiurile sunt scurte în raport cu lăţimea (B) a albiei ele modifică local
regimul de curgere şi au rolul de apărare.
Dacă lungimea lor în raport cu lăţimea (B) a albiei este suficient de mare,
epiul modifică regimul de curgere în toată secţiunea transversală şi are rol de
regularizare.
Efectul lor de regularizare-apărare este diferit funcţie de lungime, orientarea
lată de direcţia de curgere, de distanţa dintre ele.
Din punct de vedere ai lungimii avem:
- epiurî scurte cu rol de apărare.
- epiuri lungi cu rol de regularizare.
Din punct de vedere al orientării corpului epiului faţă de curentul principal
avem:
•~ epiuri înclinate spre amonte, când unghiul format cu curentul
principal este a < 90°;
~- epiuri normale, când formează un unghi de 90° cu curentul principal;
- epiuri înclinate spre ava! sau declinate, când unghiul format cu
curentul principal este a > 90°.

Fig. 5.27. Epiuri: Fig. 5.28, Epiuri cu traversă

a), înclinate; b), normale; c), declinate.

Din punct de vedere constructiv un epiu este format din:

- corpul, care este partea principală, destinată să îndeplinească
funcţiile pentru care a fost executată lucrarea;
- rădăcina, care leagă lucrarea de mal;
- capul, care este partea terminală a epiului.
Rădăcina epiului se încastrează în mal pe o lungime de cea 5 m, iar maiul se
"lidează amonte si aval fată de epiu pe cea 10 m. Consolidarea este necesară
.'iul concav.
Capu! epiurilor suportă cel mai intens acţiunea de afuiere din partea
curentului şi din acest motiv în zona capului se iau măsuri speciale de consolidare.
Uneori, epiurile se prevăd la capete cu mici traverse (fig. 5.28), alteori, lăţimea
capului se măreşte de 1,5., 2,0 ori (fig. 5.29). Pentru a preveni afilierile, capul se
consolidează cu blocuri de piatră mari iar salteaua de fascine pe care se aşează se
prelungeşte cu 3 până ia 5 m amonte şi avat şi cu 5 până la 8 m spre talveg. în cazul
când exista pericolul spălării epiului prin deversare, salteaua se continuă pe toată
nea sa, pe partea aval cu o lăţime l.= 4,5 p, unde p este înălţimea epiului (fig.
 128

în secţiune transversală epiului este trapezoidai, iar de la rădăcină spre ca)

poate avea o înclinare de 1:100.... 1:300.

N med. Corpul eptufut

Masiv'ae anrocarwnte Saltea d* fascine

Fig. 5.29. Exemplu de consolidare a capului unui epiu.

Fig, 5. 30. Epiu submersibil.

în funcţie de materialul avut ia dispoziţie şi de caracteristicile hidrologfcjj

morfologice ale râului epiurile se pot executa-: '
~ pe râurile mici
- din garduri de nuiele şi anrocamente;
- din anrocamente aşezate pe saltea de fascine;
~pe râurile mân
- din anrocamente şi blocuri de beton aşezate pe fascine;
- din căsoaie pe fascine;
- din gabjoane aşezate pe saltea de gabioane (fig, 5.31).
 129

fawsvmfr

foc tfe &e&/7 crffîctţ f e fac ___

^48Ni^^

Fig 5,31. Tipuri constructive de epiuri.

 130

EfectuS epiurifor este mai sigur şi mai favorabil curgerii daca se prevăd în
pachete de cei puţin două trei bucăţi sau în combinaţie cu alte tipuri de lucrări.
Modelul de calcul ai-cinematicii curenţilor în zona. epiuriior se bazează pe
teoria mişcării fluidelor cu puncte de desprindere a curentului. Ideea care stă la baza
modelului de calcul constă în aceea ca mişcarea în afara vârtejului de curgerea
principală, forţa de interacţiune are o valoare minimă (fig. 5,32).

y////////////////////////////////////////////////////////

Fig. 5.32. Scurgerea apei în zona unui epiu.

Pe baza calculelor şi a unor experienţe pe modele, S. Hâncu a reuşit să puni

în evidenţă variaţia raportului:

(571)

unde vmax este viteza pe linia AM, iar VQ este viteza curentului în amonte de epiu şii
raportului: *

(5.72)
l sin a

unde d este abaterea curentului faţă de capul epiului, l este lungimea epiuW
I0 = l sin a, rapoarte ce se găsesc prezentate grafic în fig, (5.33) şi fig. (5.34)
Lungimea vârtejului L, măsurată de la capul epiufui a rezultat, pentru caz
In
care ~~ < 0,2 (fig.5.35).

(5.73)

Pentru valori mai mari ale raportului •=- este posibilă apariţia a doua i
t5
multe vârtejuri în aval.
Datorită epiuriior secţiunea de curgere se strangulează, se r&^â
supraânălţare a nivelului în amonte, iar vitezele cresc în secţiunea cSflfjj
epiuri cea ce favorizează apariţia afuierilor în această zonă. ;
 131

Fig. 5.33. k = k a,
'B

Experienţele de laborator au arătat că adâncimea afilierilor nu depinde de

adâncimea h a curentului decât dacă haf >(0,3-fO,5) h. Calculele făcute pentru h »har
sunt acoperitoare. Pentru calculul adâncimii afuieilor locale recomandăm
următoarea formulă, obţinută pe bază de experienţe în laborator:

(5.74)

unde Va este viteza critică de antrenare a aluviunilor de fund, determinată cu relaţia

(2.24), k = ^ r =- ~,k a - coeficient care tine seama de variaţia cu unghiul a a
pulsaţiilor de viteză (tabelul 5.13), km - coeficient care ţine seama de panta taluzului
de la capul opiului (1:m). Valoarea maximă a raportului r se va considera 1,5. Deci
pentru valori ale raportului r > 1,5, se va lua r = 1 ,5.
Tabelul 5.13.

VALORILE COEFICIENŢILOR K« şi KM

a ka , m Kn
4?~j 0,90 ^ 0,00 1,00
— Tggr—
[__^Jl_^ 0,50 0,91
1,00 0,85 -
135^""" 1,10 _, 1,50 0,83
2,00 0,61
3,00 j 0,50
 Fig, 5,35. Linia de separaţie a vârtejului din analul unui epiu.

în general epiunte" sunt submersibile ia ape mari. Cota coronamentului

epiurilor nu depăşeşte cofa malurilor albiei majore. Din acest motiv se iau în
considerare două momente de solicitare maximă a epiurilor şi a patului albiei de
către curent:
- momentul când cota apei este egală cu cota coronamentului epiului, pentru
acest caz se fac calcule de alegere â diametrului anrocamentelor şi.a adâncimii di
afuiere.
•- momentul când debitul deversat pe^te epiu poate provoca afuieri în albie în
aval de epiu. în acest caz calculăm viteza maximă a curentului deversat peste ©piu
(în regim de fund) şi o comparăm cu viteza critică de antrenare pe care nu trebuia să
o depăşească. Viteza curentului deversat se calculează cu relaţia:

v = (5.75)

unde <p este coeficientul de viteză cu valori cuprinse între 0,85 + 0,95; Az -
supraânălţarea produsă de epiuri.
în cazul, când epiurile nu sunt deversate efectul lor este de a concentra,
scurgerea spre centrul albiei, în zona dintre epiuri se formează vârtejuri care'
disipează energia apei. în zona capului epiului se produc afuieri, iar în centrul
vârtejurilor se produc depuneri sub forma unor bancuri.
Când apa începe să deverseze peste epiuri, acestea lucrează ca deversoara,
producându-se afuieri în lungul lor, în zona din aval, în timp ce în amonte se produc
depuneri. {
Dacă nivelul apei creşte mai mult, epiurile acţionează ca praguri de fund şi sa
produc înnisipări mai masive între epiuri, în vacinătatea malului.
A

Fig 5.3Ş. Afuieri in câmpul de epiuri.

 133

Procesul de aluvionare al câmpului dintre epiuri depinde de amplasamentul,

lungimea, orientarea, înălţimea şi panta taluzurilor epiurilor şi de distanţa dintre
acestea în pfus, aluvionarea mai depinde şi de regimul debitelor solide ale râului
regularizat. Cu cât înălţimea epiurilor şi panta taluzelor sunt mai mici cu atât
vârtejurile formate sunt mai puţin importante şi ca atare, aluvionarea este mai
pronunţată. Aluvionarea poate fi accentuată prin realizarea unor traverse la capetele
epiurilor.

Distanţa maximă dintre epiurile insubmersibile.

în cazuf epiurilor insubmersibile, linia vitezelor nule determina pe epiul

respectiv două lungimi; partea dinspre râu care suportă cel mai puternic acţiunea
curentului, denumită lungime activă L şi partea dinspre mal nesupusă mult mai puţin
efectului de spălare, denumită lungime neactivă, in.
Condiţiile din care poate rezulta distanţa maximă dintre epiuri sunt:
- lungimea remuului creat de epiul aval să atingă epiul amonte (condiţia de
înecare completă a câmpului).
- lungimea neautivă, determinată pe epiul aval, să fie suficient de mare
pentru a proteja de afuiere malul în zona rădăcinii.
Din condiţia atenuării scurgerii agitate din dreptul capetelor şi limitării
adâncimii de afuiere sau creării condiţiilor favorabile de navigaţie în apropierea
acestei zone a rezultat L ~ 5 L
Pentru asigurarea împotriva afuierii malului, după Altunin este suficient ca să
existe relaţia: ln = ^l sau lp - 4H0, unde H0 este adâncimea medie pe distanţa de
acces a curentului la epiu.

L=AC+CD

= lasina
BC BC

la sin a

Pentru a găsi distanţa maximă dintre epiuri, calculăm maximul funcţiei L .=

f\\
l(a), deci calculăm derivata — = 0 şi se obţine a = -5- - P, deci pentru p = 6° ..9°
se obţine a = 90° :
Rezultă că epiul trebuie să formeze un unghi drept cu linia de dispersare a
curentului (linia vitezelor nule), înlocuind a în expresia lui L se obţine distanţa
maximă pentru epiurile declinate insubmersibile

Lmaxd-6,4! a (5.76)

Aşezarea epiurilor la distanta maximă se face numai la râurile nenavigabile,

cazul apărărilor de mai. La cursurile destinate navigaţiei distanţa dintre lucrări se
 134

alege mai mică, variind între 1 -2 ori lungimea aptului anterior, fiind funcţie de felul
sectorului şi scopul urmărit. Ea este dictată da asigurarea unei scurgeri cât mai
liniştite în jurul capetelor şi de ameliorarea adâncimilor pe râu.

5.2.4. DIGURI LONGITUDINALE.

Digurile longitudinale de dirijare sunt lucrări care se realizează în albiile

minore ale cursurilor de apă în scopul modificării traseului acestor albii şi al
conturării noului traseu regularizat, având drept scop realizarea unei scurgeri fărâ
curenţi transversali sau turbioane.
Digurile longitudinale au scopul de :
- apărare a malurilor;
- dirijare a cursului de apă pe un nou traseu.
Digurile de apărare sunt lucrări de fixare şi apărare a concavităţilor, care st
folosesc când linia traseului de regularizare nu coincide cu linia malurilor, în generij
traseul digurilor longitudinale va urma o curbă care să reducă şi să dea un cd)
natural apei. Ele se vor racorda cu malul în zonele stabile ale acestuia. v
Digurile longitudinale de dirijare se vor proiecta când se impune dirijarea apl
pe sub poduri sau pentru atenuarea confluentei a doi curenţi până la realizai!
paralelismului între vinele de apă, |
în raport cu epiurile, digurile longitudinale sunt elemente mai puţin adaptabil
evoluţiei în timp a albiei râului, poziţia lor fixând de la început traseul matului
Consolidarea patului albiei râului la piciorul digului longitudinal trebuie să se facă |
toată lungimea digului. Dacă influenta epiurilor asupra scurgerii se întinde p$
lungime relativ mare, de cea 4-5 ori şi mai mult lungimea construcţiei însl
influenţa digurilor longitudinale se resimte numai pe lungimea lor
Toate ace$tea fac ca digurile longitudinale să fie mai costisitoare ctefl
epiurile şi să fie folosite numai acolo unde nu pot fi înlocuite de epiuri.
De cele mai multe ori digurile longitudinale se execută submersibile la ape
medii şi mari şi nu trebuie să fie confundate cu digurile de apărare împotriva
inundaţiilor.
Digurile longitudinale se compun din corp şi rădăcină, dacă ambele capete
sunt încastrate în mal sau corp, rădăcină şi cap, dacă un capăt este încastrat, iar
celălalt este liber.
Rădăcina se încastrează bine în mal, pentru ca digul longitudinal să nu fifl
ocolit la ape mari. Lăţimea la coronament se adoptă între 2 şi 4 m, coronamentul
având o pantă paralelă cu a suprafeţei libere a apei.
Pentru ca procesul de colmatare în spatele digului longitudinal sa fie
accelerat, uneori în corpul digului se practică ferestre (fig. 5.36). Procesul dfi
colmatare poate fi apreciat în funcţie de debitul de aluviuni în suspensie al râului
Din punct de vedere constructiv digurile longitudinale se realizează similarcy
epiurile (fig. 5.38). întrucât prin îngustarea albiei de către diguri se măreşte forţa*
antrenare, digurile se vor prevedea cu o bază mare şt elastică pentru a se putea
urmări adîncimile şi a nu fi periclitate de subspălăre.
Pentru a nu se produce erodarea digului la deversarea lui de către ?pe!ed«
viitură, taluzul dinspre mal se va prevedea cu o pantă dulce.
Pe fundurile afuiabile şi puţin stabile se utilizează tipuri alcătuite din elemente
de nuiele (pachetaie), fascine, saltele de gabioane combinate cu piatră (fig. 5.38)
 135

Fig. 5.37. Diguri longitudinale submersibile sau cu ferestre.

Se recomandă ca elementele din nuiele să fie aşezate sub nivelul apelor mici pentru
a nu putrezi şi .să fie protejate contra eroziunii apelor şi materialelor solide
transportate, lestate cu un înveliş de piatră suficient de gros ş» stabil
Sub nivelul mediu, digurile longitudinale se execută în acelaşi fel ca şi
apărările de mai (fig. 5.37).

5.2.5. DIGURI DE ÎNCHIDERE, TRAVERSE DE COMPARTIMENTARE Şl

COLMATARE.

Digurile de închidere sau traversele sunt construcţii care barează albia de la

un mal la celălalt în vederea întreruperii totale sau parţiale a scurgerii apei pe un
braţ al cursului de apă Digurile de închidere ce se amplasează pe braţele părăsite
cu un cap încastrat în mal şi cu celălalt într-un dig longitudinal, având scopul de a
accelera colmatarea în timpul viiturilor, în vederea refacerii malurilor, cât şi pentru a
asigura ca digurile longitudinale să nu fie erodate, se numesc traverse de
compartimentare sau de colmatare.
Cota superioară a acestor diguri se va limita la nivelul mediu al apelor şi nu
va depăşi cota fundului albiei majore.
Digurile de închidere se vor amplasa perpendicular pe cursul braţelor
secundare, cu încastrări adânci în maluri, pentru a evita ocolirea lor de către apele
mari ' ' • •
 136

L_L!_._i_

Fig, 5,38. Tipuri de diguri longitudinale.

Digurile transversale şi traversele de colmatare se vor amplasa de regulă la

1,5 din lungimea lor, socotită între ma! şi digul longitudinal.
Coronamentul digurilor de închidere va fi orizontal.
Traversele se vor încastra puternic în mal pe o lungime de 3 - 5 m şi se vor
uni cu digul longitudinal după o linie înclinată spre acesta, iar cota lor suparioarâ
lângă dig va fi aceeaşi cu a acestuia din urmă.
Pentru a nu se produce afuieri ale albiei în aval, fa deversarea apelor de
viitură, taluzul aval se va face mai înclinat decât cel din amontei iar baza va fi
 137
aşezată pe o saltea de fascine, care să preia deformările albiei în cazul terenurilor
puternic afuiabile
Atât digurile de închidere cât şi traversele de colmatare se realizează din
anrocamente simple, din piatră brută/din anrocamente cu blocuri de beton, din
anrocamente pe fascine, din gabioane şi carcase (fig. 5.39).
Secţiunea transversală a acestor lucrări se va deduce din condiţia de
stabilitate la alunecare şi răsturnare.
Dimensionarea lucrărilor se va face în ipoteza cea mai defavorabilă, ţinând
cont de suprapunerea simultană a eforturilor.
Alcătuirea traverselor sau digurilor din gabioane se face la fel ca la digurile
longitudinale

Fig. 5.39. Tipuri de diguri de închidere a albiilor

a):- din anrocamente; b).~ din anrocamente pe saltea;
c),- din anrocamente pe saltea şi piloţi.

5 2.6. PRAGURI

Pragurile sunt lucrări de regularizare, care barează de obicei complect albia

minora sau un braţ aî acesteia şi, în cazuri mai rare, o porţiune din lăţimea albiei
minore '
 138

a.

e.

U-/JLJ

Fig. 5.39. Traverse de colmatare şi compartimentare.

a).~- din anrocamente; b).- din anrocamente şi bloc de beton;
c).- din anrocamente pe saltea; d).- din garduri de nuiele şi anrocamenv
e).- din anrocamente şi bloc de beton pe saltea.

în lucrările de regularizare se disting două tipuri de praguri:

~ praguri d© fund, executate de obicei cu coronamentul sub nrveiii
apelor mici. Pragurile de acest fe! au drept scop stabilizarea profilului longitudinala!
albiei minore pentru iimitatea afilierilor şi, uneori, pentru sporirea lăţimii albiei minojf
prin eroziune laterală. Uneori pragurile de fund.se execută complet îngropata in
scopul prevenirii unei eventuale coborâri a fundului albiei, în aliniament pnv
sunt perpendiculare pe direcţia de curgere, iar în curbe se construiesc u$or înclinai*
pentru a dirija liniile de-curent spre malul convex (fig. 5.40).
- praguri de suprafaţă executate de obicei cu coronamentul peâ
nivelul apelor medii. Pragurile de acest tip au drept scop reducerea paf*
longitudinale a cursului albiei minore, prin ceerea unor trepte de cădere.
 139

Fig. 5.40. Modul de amplasare a pragurilor de fund în curbe.

Drn punct de vedere constructiv, pragurile de fund sunt similare epiurilor. Cel
mai frecvent ele se realizează din anrocamente, utilizându-se pentru consolidare
pari sau garduri de nuiele sau piloţi, în cazul terenurilor afuiabiie pragurile se
fundează pe saltele de fascine (fig. 5.41) şi (fig. 5.42).

Fig. 5.41. Lucrări de regularizare cu praguri

a).- praguri de fund; b).- praguri de suprafaţă.

Pragurile de suprafaţă constituie de fapt baraje deversoare de mică

adâncime, deversoarele lucrând de obicei în regim înecat. Ele se realizează din
beton şi, mai rar, din zidărie de piatră cu mortar.de ciment, în mod uzual ele se
prevăd în aval cu disipatori de energie.
Deoarece sunt supuse unor eforturi importante pragurile trebuie bine
încastrate în maluri. De asemenea, din cauza căderii locale care se formează,
piciorul şi taîuzul aval al pragurilor de fund trebuie protejate împotriva afuierilor.

5.2.7. TĂIERI DE COTURI Şl RECTIFICĂRI DE ALBIE

Prin lucrări de rectificări de albie se înţeleg acele lucrări care, acţionând

simultan asupra traseului, secţiunii transversale şi profilului longitudinal al cursului
de apă, conduc la obţinerea unei albii stabile cu scurgere cât mai uniformă şi cu
variaţii cât mai mici ale vitezei.
Pe sectoarele pe care albia minoră este foarte sinuoasă şi instabilă precum şi
în anumite zone în care traseul existent al albiei minore împiedică dezvoltarea
 140

$f<*t^&^

J/MCX&ffW/tfa

<<«^|(?i">^^

Fig. 5,42. Tipuri de praguri de fund.

a),- din beton şi anrocamente; b}.- din parpianşe şi anrocamente;
c).- din gabioane.

anumitor obiective se pune problema realizării unor albii minore noi, în acest sens,
se poate face distincţie între:
- lucrări de tăieri de coturi care au drept scop scurtarea traseului albiei
minore prin eliminarea uneia sau mai multor bucle ale cursului albiei (fig.5.44).
- rectificări de albie care au drept scop crearea unei noi albii minore,
independent de gradul de meandrare al vechii albii.
Diferenţierea între cele doua categorii de -lucrări nu este netă, ambele
constând în fond în creerea pe o anumită porţiune a unei noi albii minore.
La lucrările de tăieri de coturi şi rectificări de'albie trebuie avute în vedere
două aspecte principale anume:
~ noul traseu al albiei;
— secţiunea transversală a albiei nou create.
Noul traseu al albiei trebuie să permită menţinerea echilibrului dinamic al
albiei conform cu recomandările cu caracter hidraulic prevăzute la paragraful 4.3. De
asemenea, traseul trebuie să tină seama de condiţiile locale cum sunt minimizarea
volumului de lucrări, menţinerea unor puncte obligate pe traseu, în general, se
recomandă evitarea traseelor rectilinii lungi şi adoptarea unor trasee qu curburi
uşoare care, la capete, să se racordeze la traseul albiei existente.
O problemă deosebit de importantă în legătură cu noul traseu o ridica panta
albiei minore pe acest traseu. Panta fundului proiectat/ conform indicaţiilor din
paragraful 4 4 , se va racorda în aval, urmând ca eventuala denivelare să rămână în
secţiunea amonte (Sis fig. 5.43). în acest caz modificările ulterioare ale fundului albiei
 141

se vor produce regresiv spre amonte de secţiunea de intrare fără să se afecteze

lucrările din canalul de străpungere. Pentru albiile cu pat nisipos, în secţiunea Sj se
vor proiecta praguri de fund pentru menţinerea fundului proiectat.

&i

Fig. 5.43. Racordarea pantei la tăiere de coturi.

Secţiunea transversală a albiei nou create poate fi realizată în două feluri:

- prin excavare de la început la secţiunea finală, dacă în aval nu se
permite transportarea unor cantităţi suplimentare de aluviuni sau când curentul nu
are capacitate suficientă de eroziune;
- prin excavarea unui canal de secţiune mai mică pe noul traseu, numit
' cana/ de autodragaj care, datorită acţiunii de erodare a apei, să se dezvolte până la
secţiunea stabilă.
Mai mult interes din punct de vedere economic şi în acelaşi timp mai multe
dificultăţi prezintă cel de~âl doilea procedeu de săpare a albiei.
Canalul de străpungere va avea cota fundului egală cu cota proiectată a
fundului albiei, iar secţiunea transversală minimă nu trebuie să fie mai mică de 1/3 ~
1/4 din secţiunea albie stabile.
Dacă Al este scurtarea traseului albiei, prin tăierea cotului BCD, cu panta
medie a curgerii pe traseul BCD i, adâncimea maximă a afuierilor haf, datorită
coborârii patului albiei în punctul B, poate să ajungă până la valoarea:

haf^iAI (577)

Condiţia ca un canal de străpungere să se dezvolte prin autodragaj până la

secţiunea de echilibru este ca:

vi>v 2 ...... (5.78)

unde v, este viteza curentului în albia străpunsă BD, iar v2 - viteza pe traseul BCD,
ne conduce la relaţia:

RI ' '
fi)4' (5.79)

unde R 1f R2 sunt razele hidraulice corespunzătoare traseelor BD şi BCD, iar h şi I2 -

lungimile ceior două trasee.
O altă condiţie necesară este ca efortul critic de târâre Tcr,. să fie mai rnic
decât efortul de antrenare yhi ii pe traseu! BD

yh t i,->Ţ C r- (5.80)
 142

la debite lichide care pe traseul AB curentul nu transportă aluviuni. Siguranţa

dezvoltării noului braţ se obţine în cazul în care debitul solid târât, calculat cu
elementele albiei pe traseul BD este mat mare decât debitul solid târât calculat pe
traseul BCD.
Canalul de străpungere se va amplasa în axul noului traseu, când
străpungerea se face f n linie dreaptă, sau se execută pe un traseu mai apropiat de
malul convex şi cu o evazare la capătul amonte (fig. 5.44),
Pentru a ajuta dezvoltarea albiei pe traseul BD şi împotmolirea albiei pe
traseul BCD se vor prevedea pe traseul BCD diguri de închidere submersibile cu
sau fără deschideri de deversare şi lucrări de dirijare a curenţilor pe braţul BD,
lăsând o deschidere pentru împotmolirea vechiului braţ (fig. 5.44).

Fig. 5.44. Străpungeri de coturi.

a).- schema străpungerii în pian; b).*- amplasarea canalului de autodragaj în
aliniament; c).- canal de autodragaj în curbă.
1.- canal de autodragaj; 2.~ închidere de aîbie; 3.- traverse de colmatare;
4.- deschideri In traverse; 5.- dig de dirijare; 6,~ lucrare de protecţie;
7.- şanţuri umplute cu piatră.
 143

5.3. REGULARIZAREA RÂURILOR LA PODURI

Trecerea căilor de comunicaţie terestre peste cursuri de apă se face prin

intermediul podurilor.
Complexul lucrărilor de traversare se compune din:
- podul propiu-zis, care este construcţia de susţinere a căii peste
albia râului;
- rampele de acces, care sunt rampele de legătură dintre pod şi calea
curentă, executate în albia majoră cu scopul de a reduce din lungimea totală a
podului;
- lucrări de regularizare, care reprezintă construcţii întreprinse în albie
pentru protejarea şi buna funcţionare a ansamblului proiectat.

Fig. 5. 45. Ansamblul unei traversări cu pod

Podul, executându-se de obicei din beton, lemn sau metal, implica investiţii
mari, din care motiv se tinde la reducerea lungimii lui. în acelaşi timp această
măsura este limitată de condiţia de siguranţă a lucrării. Deschideri prea mici pot
provoca inundaţii în amonte sau chiar distrugerea construcţiei.
Din punct de vedere hidraulic o lungime mai mică de pod decât lăţimea albiei
majore înseamnă o strangulare a secţiunii de curgere.
Rezolvarea corectă a tuturor problemelor impuse de o traversare, trebuie să
se bazeze pe calcule hidraulice comparative tehnico-economice, privind mai multe
variante.
Calculele hidraulice au ca obiect
- determinarea distribuţiei vitezelor şi a debitelor specifice secţiunii
strangulate;
- calculul supraânăJţârii de nivel şi a remuului provocate de îngustarea
secţiunii de curgere. '
 144

Calculele de albie se referă la:

- determinarea afuierilor generale;
- determinarea afuierilor locale.
Determinarea locului de amplasare a unui pod este o problemă esenţială
care depinde de o serie de factori topografici, geologici, hidrologici, morfologici, etc.
Indicaţiile care se cer respectate în legătură cu alegerea amplasamentului
sunt:
- albie stabilă rectilinie fără curenţi transversali şi ostroave;
- direcţiile de curgere în albia minoră şi majoră cât posibil să fi©
paralele;
- lăţimea zonei de inundaţie şi adâncimea apei în albia majoră la
debitul de viitură să fie cât mai mici;
- axa podului şi a rampelor de acces să fie rectilinii şi perpendiculare
pe direcţia de curgere (se admite pentru pile o abatere a axului lor de 10°);
- când malurile albiei majore nu sunt paralele cu malurile albiei
principale şi traversarea trebuie aleasă în acest loc, axa podului se alege
perpendicular pe albia principală, dacă aceasta transportă mai mult de 70% din
debitul de calcul şi perpendicular pe direcţia de curgere din albia majoră, în caz
contrar;
- când traversarea se face într-o zonă de meandre, ţinând cont de
viitoarele deformaţii, este preferabilă amplasarea podului în vârful unei bucle şi
consolidarea malului concav (fig. 5. 46);
- când direcţia căii de comunicaţie obligă la devierea de la forma
rectilinie a rampelor de acces, se va alege traseul paralel cu al curentului din
amonte (concavîtatea spre amonte, fig. 5.47).

Fig. 5. 46. Traversarea într-o zonă de meandre.

Fig. 5. 47. Variante ale dispoziţiei rampelor de acces.

 145
Particularităţile curgerii în zona podurilor.

Prin îngustarea mai pronunţată a secţiunii, regimuî natura! al râului suferă

importante modificări. Apare o supraînălţare a nivelului de apă în faţa construcţiei,
se modifică panta transversală şi longitudinală a suprafeţei libere şi în consecinţă
vitezele (sunt de semnalat şi modificări ale albiei).
în baza a numeroase experienţe de laborator şi observaţii în natură s-a ajuns
la concluzia că debitul barat Qb din albia majora prin lucrările transversale, se
distnuuis între albia minoră şi albia majoră rămasă nebarată, proporţional cu
supiafeiefe lor de curgere. Acesta este principiul actual care stă la baza metodei de
calcul hidraulic al podurilor.

™r.^.-^..----- ' _>^.

Fîg. 5.48. Schemă pentru calculul repartiţiei debitelor şi vitezelor

în figura 5.48 indicii M, m, s, d» reprezintă albia majoră, minoră, stângă,

dreapta, iar Q^ şt Q^ reprezintă debitul, în regim natural, corespunzător albiei
barate din dreapta, respectiv din stânga. Cu aceste notaţii se pot scrie relaţiile:

Conform principiului enunţat, de repartiţie a debitului barat, debitele în

secţiunea podului vor fi:

D^-4-OOfa

Pentru verificare: Q^ -f- Q^s 4- Q|^d = Q.

Pornind de la aceste relaţii se pot găsii expresiile vitezelor medii, în albia
minoră şi cea majoră:
 146

Determinarea vitezelor în secţiunea podului sunt necesare pentru aprecierea

adâncimilor de afuiere şi pentru a determina supraânâfţarea nivelului în ampnte de
pod.
Supraânălţarea apei şi remuul în amonte de pod

Admitem mişcarea în zona podului gradual variată. Considerăm două secţia

1 - 1 şi 2 - 2 la o distanţa aproximativ egală cu 0,5 - 1,5 B (lăţimi de albie), admitem
că adâncimea apei în secţiunea 1 - 1 este ht ~ h, iar în secţiunea 2 ~ 2, h2 = h+&
şi să scriem ecuaţia cantităţii de mişcare pentru volumul de fluid cuprins în interiorul
suprafeţei de control formată de secţiunile 1-1, 2-2, funduî albiei şi suprafaţa libert

pQv1 - pQv2 = R, +P2 + G + R (5.81)

Mişcarea fiind gradual variată, presiunea se distribuie hidrostatic în secţiune,

iar secţiunea de curgere este plană şi normală pe liniile de curent. Proiectăm ecuaţia l
(5.81) pe o axă paralelă cu direcţia de curgere şi obţinem:

pQv1-pQv2 =P2-Pi (5-82)

unde
, , h f Az ^ i
P2 = p2o>2 =, y (h + Az)B2 p10>1 ^ y h -,- (5.83)
iar
Q Q
v1 = —;
1
v2 = —
Z
(5.d4)
0)t C02
Dacă înlocuim (5.84) şi (5.83) în (5.82) se obţine relaţia;
 147

Relaţia (5.85) este o ecuaţie de gradul doi, în Az, ce poate fi rezolvata cu uşurinţa şi
a cărei soluţie este chiar supraînăîţarea produsă de pod.
Supraânâlţarea se poate determina aproximativ şi aplicând ecuaţia lui
Bernouiîi considerând că pierderile de sarcină ht s Az, calculată între cele două
secţiuni considerate, 1 - 1 şi 2 - 2. Cum însă vitezele Vi * v2 şi dacă notăm Vi - vp
se poate scrie că supraânălţarea Az este:

**--*
(586)

Supraânâlţarea produsă de pod se întinde în amonte de pod pe lungimi

apreciabile .Calculul este necesar pântru a dimensiona lucrările de regularizare şi
îndiguire din această zonă. Pentru a determina lungimea remuului creat de pod se
foloseşte metoda diferenţelor finite aplicată între două secţiuni consecutive alese.
Metoda are la bază ecuaţia lui Bernoulli, care în forma simplificată, pentru secţiunile
3 ~ 3 şi 2 - 2 este:

Z 7.. '= ht =3» Az'-a*

^3 — ~2 2 | r => |r = --—-S-
2 (5 87)
R Q

unde:
ht este pierderea de sarcină între secţiunile 3-3 şi 2-2;
1 1 1
,2 j',', r - J ^ L-*' f
k^ - modulul mediu d6 debst cu expresia -^ - ^( ^-y~

Rentai a trasa curba de remu (suprafeţei libere) profiiele transversale se iau mai
dese.

Calculul afulBrilor

Creşterea debitului şi a vitezelor, în secţiunea strangulată de pod, are ca

urmare stricarea echilibrului dinamic iniţia! creat între curent şi albie. Au loc noi
procese, caracterizate prin eroziunea (afuierea) patului albiei între culeele podului.
Af u ieri le pot fi:
- generale, fcând au foc pe toată secţiunea strangulată, ca urmare a
creşterii debitelor specifice;
-locale, când se produc pe lângă puncte bine determinate, ca pile,
culee şi capetele digurilor de dirijare, ca urmare a concentrării vitezelor şi a
turbioanelor dezvoltate în aceste locuri.
Afuieriîe locale se însumează la afuierea generală şi dau afuierea totală, în
funcţie de afuierea totală maximă se determină cota de fundare a pilelor şi a
celorlalte lucrări din albie.
Adâncimea maximă de afuiere admisibilă în secţiunea podului este de (1,2 -*•
1,5) Ho; Ho fiind adâncimea înainte de strangulare. Adâncimea maximă de afuiere se
realizează lângă piîa podului lateral puţin aval (fig.5.49) şi se poate fi calculată cu
relaţia:
 148

kskfkekdH0 (588)
unde:
- k» este coeficientul de strangulare a albiei;
- k? - coeficient care ţine cont de forma pilelor;
- ke - coeficient ce ţine seamă de orientarea podului faţă de direcţia
curentului principal;
- k«j - coeficient ce depinde de natura patului albiei;
- Ho - adâncimea apei înainte de a se produce afuierea.

b.

Fig. 5,49. Schema curgerii şi deformatiei albiei la

o îngustare de secţiune cu construcţii de dirijare;
a).- profil în lung; b}.- vedere în plan,

Pentru reducerea valorilor coeficienţilor precizaţi, se iau măsuri de racordare

hidraulică a podului cu albia majoră a râului.
Lucrările de regularizare care se construiesc la poduri se pot împărţi în două
categorii, după cum ele acţionează asupra scurgerii la apele mici şi medii (lucrări în
albia principala) sau ia apele mari (lucrări în albia majoră). Din punct de vederea
amplasamentului se deosebesc: lucrări în albia principală sau cea majoră situate în
amonte sau în aval de pod; lucrări de dirijare ale curentului situate în imediata
vecinătate a podului, de multe ori legate de infrastructură şi rampele acestuia.
Lucrările de regularizare în albia principală servesc la eliminarea oblicităţii
traversării; reducerea sinuozităţilor şi fixarea meandrelor într-~o poziţie optimă pentru
pod şi navigaţie; închiderea unor braţe secundare; sporirea adâncimilor
 149

albiei,eventual limitarea lor, în anumite secţiuni; consolidarea albiei şi apărarea

malurilor.
Traseul de regularizare a sectorului trebuie să se sprijine pe maluri înalte,
bine consolidate. Se utilizează tipurile de lucrări obişnuite, şi anume: epiurile,
pragurile de fund, digurile longitudinale de dirijare şi traversele de închidere,
apărările de mal efc.
Lucrările de regularizare în albia majoră servesc la oprirea tendinţelor de
ocolire a podului prin eroziunea malurilor, exercitată de apele mari; apărarea
împotriva apelor mari; realizarea unui contur de curgere hidrodinamic şi dirijarea
apelor mari îa pod, astfel ca să se realizeze o trecere cât mai gradată de la
secţiunea curentă a râului la secţiunea podului şi invers, fără curenţi transversali
puternici şi fără vârtejuri. Se utilizează în special digurile longitudinale
insubmersibile, cu sau fără traverse de legătură şi compartimentare, epiurile
apărările de mal.
Lucrările de regularizare în albie, la trecerile importante, se întind pe câţiva
kilometri în amonte şi în aval de pod. Ele sunt foarte costisitoare şi în unele cazuri
depăşesc valoarea podului. De aceea ele trebuie proiectate cu o deosebită grijă.
Fiind vorba de o amenajare locală, încercările pe modele sunt indicate, dând
rezultate bune.
Elementele de racordare ale podului cu albia se stabilesc funcţie de gradul de
strangularş a albiei şi se execută atât în amonte cât şi în aval.
în urma cercetărilor s-a ajuns la concluzia că forma în plan a construcţiilor de
dirijare, care să asigure o curgere liniştită a curentului, corespunde curbelor eliptice
cu raza de curbură continuu variabilă. Raportul optim al semiaxelor elipsei este de
1,5 - 2 şi este funcţie de gradul de strangulare a albiei.
Dacă digurile de dirijare sunt bine concepute, scurgerea pe sub pod este mult
îmbunătăţită. Firele de curent sunt parafele şi căderea locală se depărtează de pod.
Racordarea biefurilor se face pe o lungime relativ mare, cu o pantă continuă, iar
vitezele se uniformizează atât în lung cât şi în secţiunea transversală, în acest fel se
elimină turbioanele şi curenţii transversali prea puternici şi o dată cu aceştia afuierile
la pile şi culee, deformaţiile puternice ale albiei.
în aval racordarea se continuă după o formă circulară de rază R ~ pmax (raza
mare a elipsei) şi de lungime egală cu lungimea arcului corespunzător unui unghi la
centru de 15° (flg. 5.50)

7*0'

Fig.5,50. Elementele construcţiei de dirijare (dimensiuni în metri).

 150

Fig. 5.51 Traseul eiiptic pentru partea superioară a construcţiei de dirijare.

5A. REGULARIZAREA RÂURILOR ÎN ZONA PRIZELOR DE APĂ

Captarea apei pentru diverse folosinţe, se poate face din surse subterane sau
superficiale, iar aducerea ei la locui de consun*, se realizează prin scurgere
gravitaţională, prin pompare sau combinat
Din punct de vedere constructiv, prizele de apă din râu pot fi:
» în curent liber;
« cu baraj sau prag de fund.
Captarea în curent liber, reprezintă cel mai simplu mijloc de procurare a
apei.
Cursurile de apă ; se realizează prize în curent liber trebuie să
îndeplinească următoarele
- niveluri şi debite suficient de rnari, pentru alimentarea gravitaţională
a canalului de aducţiune;
- maluri neinundabîîe, rezistente şi stabile l *re
- acces uşor la râu, fără volume mari de tera™,„,-. ..o,
- albie minoră stabilă, care să asigure contactul cu priza la ape mici;
- absenţa în amonte de priză, a pragurilor, pantelor mari r-in fl
vârtejurilor, care măresc turbiditatea apei şi îngreunează exploatarea captării;
- posibilitatea îndepărtării aluviunilor de fund, prin măsuri hidrotehnici,
relativ simple şi necostisitoare;
- protecţia prizei împotriva gheţurilor şi a plutitorilor.
Unghiul de captare
Captarea apei din râuri se poate face la diferite unghiuri faţă de direcţie fire||
de curent.
Unghiul făcut de direcţia de curgere a apei în râu şi cea din canalul captării
numeşte unghiul de captare.
Cercetările de laborator arată că unghiul de captare (p, influenţează mai ir»
panta transversală i ce se formează în direcţia canalului (fig. 5.52).
 151

Fig. 5.52. Lăţimea zonei de apă captată la captările laterale.

în baza unor studii experimentale şi teoretice s~a stabilit că unghiul optim de

captare <p, corespunzător unei valori cât mai mici pentru Ah, se poate determina cu
relaţia:
vr
8 (5.89)
vc
unde; '
B£
- e este coeficientul de strangulare al curentului, egal cu •=--, pentru aceleaşi
bc
adâncimi în râu şi în canal.
Cu cât viteza în râu vr este mai mare faţă de cea din canalul de captare vc, cu
atât unghiul de captare trebuie să fie mai mic şi invers.
Dacă apa se captează dintr-~un iac, adică vr = O, rezultă conform relaţiei
(5.89>că unghiul de captare (p = 90°

Scopul lucrărilor de regularizare din dreptul prizelor

Ţinând seama de condiţiile de ordin funcţional pe care trebuie să le

îndeplinească priza, ca şi de condiţia de stabilitate a sistemului, rezultă că vor trebui
realizate lucrări de regularizare pentru creerea de condiţii necesare sau
îmbunătăţirea celor existente.
Lucrările ce $e execută în faţa prizelor, în amont şi în aval de acestea,
urmăresc;
• asigurarea prizei împotriva deformării sau ocolirii ei de către curent;
* asigurarea contactului dintre curent şi priză (la ape mici);
• asigurarea nivelurilor necesare;
• îndepărtarea aluviunilor de fund şi a unei părţi din aluviunile în suspensie, din faţa
prizei;
* protejarea prizei împotriva gheţurilor şi corpurilor plutitoare;
* stabilizarea malurilor albiei majore şi protecţia împotriva inundaţiilor;
« asigurarea capacităţii de transport în aluviuni a albiei în aval de priză.
 152

Asigurarea prizei împotriva deformării sau ocolirii

Circulaţia transversală care se creează la intrarea în canalul de captare,

provoacă deformarea malurilor, dacă acestea sunt constituite din terenuri slabe
Astfel un mal al intrării este supus eroziunii, în timp ce pe celălalt au loc depuneri
(fig. 5.53). în continuare se dezvoltă o ondulare a întregului canal sau intrarea se
deplasează spre aval.

Fig. 5.53. Deformarea malurilor la intrarea în canalul de captare.

Pentru a preveni asemenea deformări, trebuie executate, în faţa intrării, consolidări

cu diguri, pereuri sau alte tipuri de îmbrăcăminţi, în funcţie da viteza curentului şi
situaţia malului (fig.5.54).

Fig. 5.54. Consolidarea malurilor în faţa prizei.

Partea din amonte a gurii de intrare se va rotunji cu scopul de a evita contracţia

complimentară a curentului şi turbioanele, datorită ieşindului ascuţit Consolidările
pe râu trebuie să se rezema pe maluri stabile pentru a elimina ocolirea prizei de
către curent.

Asigurarea contactului dintre curent şi priză

Albiile minore stabile, care pot provoca la ape mici îndepărtarea de priză a
axei dinamice a curentului, trebuie fixate în plan, sau luate măsuri pentru dirijarea
curentului către intrare, prin lucrări fixe sau sisteme plutitoare.
 153

Fig. 5.55. Asigurarea contactului dintre curent şi priză, la ape mici;

a).~ prin fixarea albiei minore; b).- prin dig de dirijare;
c).- prin sisteme plutitoare.

Sistemele plutitoare pot schimba direcţia curenţilor în modul dorit, dând

rezultate'\A special la albiile nisipoase.

Asigurarea nivelurilor necesare

Realizarea unui nivel mai ridicat în faţa prizei se poate realiza în două moduri:
- prin lucrări transversale dispuse în aval de priză;
•- prin diguri longitudinale paralele cu malul.
în primul caz, o parte din energia cinetică este transformată în energie
potenţială. Pragul determină o scădere a vitezelor şi o creştere a cantităţii de
aluviuni depuse în faţa prizei (fig.5. 56).

Fig. 5.56. Asigurarea nivelului prin lucrări transversale.

- aioarea creşterii de nivel în acest caz este dată de relaţia:

v2
AH= (p (5.90)
2g

care, conduce la valori mici de creştere a nivelului.

Realizarea unui prag înainte de priză pentru reţinerea aluviunilor duce la
reducerea nivelului în faţa prizei,
 154
în al doilea caz, în lungul digurilor longitudinale reducându~*se vite/a şi
rezistenţele hidraulice, panta scade faţă de râu (fig 5.57).

Fig. 5;57 Canal de acces creat de dig longitudinal.

în cazul digurilor longitudinale creşterea de nivel este:

(5.91)

unde notaţiile au semnificaţia din figură» iar L esie lungimea digului.

Debitul Qi se recomandă să fie (1,5 - 2} Qc, deoarece In felul acesta, prin
deversarea surplusului de debit se produce în faţa intrării o puternică circulaţie
transversală, favorabilă pentru transportul aluviunilor târâte.
Digurile au în plan o formă uşor curbă, cu convexitâtea spre priză şi îngustare
progresivă către intrarea în canalul de captare. La extremitatea aval se recomandă
executarea unui deversor, care prin evacuarea surplusului de debit realizează o
circulaţie transversală şi antrenează aluviunile de fund în râu
Când adâncimile de apă la etiaj sunt mici, albia largă, jar procentul debitului
captat depăşeşte 50%, digul de captare barează întreaga albie (fig.5.58)
In acest caz, în corpul digului se lasă deschideri, care lucrează ca deversoare
laterale, ia ape mari. Lungimea totală a digului trebuie să fie:

L = (6-8)80 (592)

unde BO este lăţimea stabilă a albiei.

t*fera)a» l &*/&}&*

'*m
'

Fig. 5.58. închiderea completă a albiei,

cu dig de captare, prevăzut cu deversoare

îndepărtarea aluviunilor de fund din faţa prizelor

împiedicarea intrării debitului solid constitue una din problemele de bază ale
captărilor, deoarece pătrunderea în cantităţi mari a aluviunilor poate reduce
substanţial capacitatea de transport a canalului de priză, sau poate produce uzura
rapidă a palelor pompelor sau turbinelor La canalele de irigaţie pentru a preveni
 155

colmatarea timpurie a acestora se recomandă ca diametrul particulelor de aluviuni

sa nu fie mâi mare de 0,05 mm, valoare care constitue graniţa dintre aluviunile
formate şi cele tranzitate, '
în condiţii naturale, la un râu aflat în aliniament, cantitatea de aluviuni care
pătrunde în canal este procentual mai mare decât a debitului lichid derivat. De
exemplu, la un debit de 10% din debitul râului, cantitatea de aluviuni reprezintă 20%
şi chiar mai mult.
Măsurile care se iau pentru îndepărtarea în proporţie cât mai mare a
aluviunilor de fund, sunt următoarele:
* amplasarea prizelor pe malul concav sau realizarea în mod artificial a unei
concavitâţi;
» utilizarea digului de captare cu deversor lateral în dreptul gurii de captare;
* utilizarea canalelor de spălare;
* utilizarea panourilor plutitoare Potapov,
Locul ceî mai bun de amplasare pentru priză este malul concav şi anume
punctul situat mai jos de vârful curbei cu ~ 28. Datorită curenţilor elicoidali din curbă,
către această zonă se vor îndrepta apele limpezi de suprafaţă, în timp ce aluviunile
de fund vor fi antrenate spre partea opusă a intrării (fig.5.59).

Fig.5.59. Modul de amplasare a prizelor,

a).- corect; b)- incorect.

P$ porţiunile rectilinii, prin lucrări de regularizare se dă albiei minore formă

sinuoasă, prizele dispunându-se ca în figura (5.60).

^«vx
mi^^f^^
Fig. 5 60. Realizarea unui traseu sinuos al
albiei minore pe un sector rectiliniu.

Afară de menţinerea sau ridicarea nivelului în faţa prizelor, digurile de captare

constitue un bun procedeu d© îndepărtare către râu a aluviunilor de fund. Pentru
 156

aceasta e bine să aibă în plan.o formă curbă ca să menţină o circulaţie transversală

pe canalul de acces, iar în faţa intrării în canalul de aducţiuhe să aibă un deversor
lateral cu prag jos, capabil să antreneze aluviunile târâte de fund.
Pentru ca funcţia de îndepărtare a debitului solid prin deversor să fie eficace,
se cere ca debitul pe unitatea de lăţime a deversorului (qd) să fie mai mare de 0,5 ori
debitul specific în canalul de priză (qa) amonte de deversor.
Satisfacerea acestei condiţii conduce la o intensă siratificaţie a curentului, cu
orientarea curentului de fund spre deversor (fig.5.61 şi 5.62).

Fig. 5.61. Schema determinării Fig. 5.62. Schema pentru stabilirea

cotei pragului de fund dimensiunilor deversorului

Cu notaţiile din figura (5.61 şi 5.62) .rezultă :

QI (5.93)
Bd
de unde rezultă:

Q . =r (fc^liSy (5.94)
s(Q c +Q d )

unde s este coeficientul de contracţie la trecerea peste deversor (0,7-0,8).

Cota pragului deversor se determină evaluând sarcina pe prag Hp şi scâzând-o din
cota suprafeţei libere din canalul de acces:

(5.95)
2gAH
unde AH este diferenţa de nivel dintre canalul de şi râu; cp - coeficientul de
viteză (0,8 -0,85), iar Hp = hp + AH.
Un alt procedeu de îndepărtare a aluviunilor, bazat pe producerea unor
curenţi elicoidali, este acela de folosire a unui pinten de fund, submersibil, în faţa
prizei (fig.5.63). El are rolul unui deversor oblic, la care trecerea apei se face prin
stratificarea curenţilor de" suprafaţă şi de fund. Straturile de suprafaţă trec
perpendicular peste deversor, iar cele de fund descriu o mişcare elscoidaîă de la
malul stâng la cel drept,
• • ' • ' ' ' • :- • ' ' • '•" • • • • • ' ' •••• s "• • '
Deversorul se comportă cel mai bine pentru raportul r- - 0,5 - 0,8.
 157

4 -B

Fig. 5.63. îndepărtarea aluviunilor de fund

prin pinteni submersibili.

Când diferenţa de nivel AH dintre canalul de acces şi râu nu este suficientă

pentru antrenarea aluviunilor, se practică canale de spălare între canalul principal şi
;
râu, executate la oarecare distanţă de intrare (% 5.64).

Fig. 5.64. Canal pentru spălarea aluviunilor

din faţa prizelor.

în acelaşi scop se folosesc panourile plutitoare Potapov cu ajutorul cărora

pătrunderea aluviunilor în canal poate fi simţitor redusă, de la 4,8 până la 8 ori.
Panourile sunt pontoane plutitoare de tip segment şi pot fi dispuse pe un rând sau
douâ(fig. 5.65).
Acţiunea de interceptare a aluviunilor de fund trebuie făcută pe toată lăţimea
b? pe care are ioc mişcarea aluviunilor spre canal, înclinarea p, a sistemului de
plutitori faţă de direcţia principală a curentului se recomandă să fie :

p = 16° 4-20° (5.96)

 158

,^x#^^^^

Fig. 5.65, Panuori plutitoare Potapov.

Axa sistemului trebuie să se aşeze peste punctul A, care este locul de unde
curenţii de fund încep curbarea către intrarea în canal. Poziţia punctului A se
determină prin unghiul 9 care se ia de 45° *- 60°.

Protejarea prizelor împotriva gheţurilor şi a plutitorilor

Principiul dirijării curenţilor de suprafaţă către punctul de captare este în

opoziţie cu condiţia de apărare a prizei împotriva gheţurilor şi a plutitorilor, având în
vedsre că acestea se mişcă împreună cu straturile superioare.
Prezenţa lor poate provoca deteriorarea canalului, blocarea intrării sau
presiuni dinamice periculoase asupra diferitelor părţi de construcţie. Lupta împotriva
gheţii la prizele în curent liber este dificilă. Ea se poate duce prin executarea
grătarelor, a timpanelor şi când este necesar prin spargerea şi îndepărtarea gheţii
din faţa intrării.
Câteodată se recurge la construcţia unei alte prize pentru iama, într-un loc
ferit de gheţuri, cu o circulaţie transversală favorabilă îndepărtării straturilor de
suprafaţa.

Stabilizarea malurilor şi protecţia împotriva inundaţiilor

Dacă în amonte de priză pot avea loc prăbuşiri ale malurilor albiei majore
care să alimenteze cu aluviuni râul, vor trebui luate măsuri pentru consolidarea lor.
Ignorarea acestui lucru poate duce la colmatarea rapidă a prizei.
Inundaţiile la prizele fără baraj se pot produce în aval de punctul de captare,
când pătrunderea în canal a debitului solid este limitată. Atunci, aluviunile din ava!
devin în exces faţă cte debitul lichid şi dacă nu se iau măsuri pentru majorarea
capacităţii de transport, începe depunerea lor şi ridicarea fundului. Ea poate fi atât
de mare încât să necesite lucrări de îndiguire sau de drenaj, pentru coborârea
nivelului*apelor freatice şi preântâmpinarea înmlăştinirilor.
 159

Asigurarea capacităţii de transport a debitului solid în aval de priză

Porţiunea de râu din aval de priză trebuie sa fie stabilă ca lăţime, adâncime şi
în acelaşi timp, să fie capabilă să transporte tot materialul solid la debitul rămas
Qr - Qc Lăţimea şi adâncimea se determină cu relaţiile pentru albiile stabile, iar
panta l a v ~ după Altunin, cu relaţia:

Qr
(597}
3Di
ll a v -l
|o (5 97)
- Q r -Q c 4d m '
unde:
io este panta iniţială a râului;
Qc-debitul captat;
Qf - debitul râului;
Dj - diametru! mediu al aluviunilor din perioada de formare a albiei;
d(1 - diametrul mediu al particulelor constituente ale patului.
Trebuie verificat dacă panta obţinută este o pantă stabilă. Analog se poate
calcula panta canalelor laterale de descărcare.
 160

CAPITOLUL 6.

î N D I G U l R l

6.1. NECESITATEA MĂSURILOR DE COMBATERE A INUNDAŢIILOR,

Văile râurilor au constituit, din cele mas vechi timpuri, zone cu o concetrare
accentuată a aşezărilor omeneşti şi cu o puternică dezvoltare economică, Au
contribuit la aceasta asigurarea apei de băut pentru oameni şi animale, pescuitul,
condiţiile mai lesnicioase de comunicaţie şi transport, ca şi fertilitatea mai ridicată a
terenurilor din luncă.
Este cunoscut faptul că, pe văile fertile ale Nilului, Eufratului, Gangelui şi altor
fluvii mari, au luat naştere cele mai vechi civilizaţii, având la bază o agricultură
dezvoltată. Caracteristic pentru aceste civilizaţii este lupta continuă împotriva
inundaţiilor periodice şi câştigării de noi terenuri pentru agricultură prin executarea
de lucrări de îndiguire şi asanare a luncilor şi deltelor marilor fluvii, în Mesopotamia
antică, încă din mileniul al lll-lea î. e. n,, o dată cu apariţia primelor formaţiuni
statale, populaţia a depus eforturi susţinute pentru limitarea inundaţiilor şi dirijarea
ppeior revărsate ale fluviilor Tigru şi Eufrat.
Purtând în suspensie cantităţi foarte mari de mâl fertil şi resturi organice,
revărsările fluviului Nil, care au loc anual la date fixe, au creat solul cultivabil din
lunca şi delta fluviului, în rnsjlocui unui imens deşert. Cucerirea de noi terenuri
agricole în valea Nilului a constituit o preocupare de bază a populaţiei încă de la
sfârşitul mileniului III î. e. n. Pentru cunoaşterea regimului apelor Nilului s-au
organizat observaţii hidrologice regulate cu 4000 de ani în urmă.
în China, lucrările de îndiguire începute cu peste 2 000 de ani în urmă pe
Huan-Hă, extinse ulterior pe fluviile Huai-lan-Ţi şi pe celelalte cursuri de apă, au
scos de sub inundaţii întreaga suprafaţă cultivabilă.
în Europa, lucrările de combaterea inundaţiilorau fost introduse după luarea
de contact cu vechile civilizaţii din Mesopotamia şi Egipt. Romanii au dat o mare
dezvoltare acestor lucrări în Italia (îndiguirea Padului şi Tibrului), extizându~!e
pretutindeni unde au pătruns cuceririle lor.
O amploare deosebită au cunoscut aceste lucrări în secolele XVIII-XX,
îndeosebi în Europa centrală şi de vest. Milioane de hectar© au fost scoase de sub
inundaţii în lunca Dunării şi pe văile afluenţilor săi. Numai pe sectorul Dunării mijlocii
suprafaţa îndiguită până la sfârşitul secolului trecut totaliza 3 700 000 ha.
Lucrări importante de îndiguire s~au executat în secolul trecut şi pe marile
fluvii din S. U. A.

6.2. PRINCIPALELE METODE DE COMBATERE A INUNDAŢIILOR.

Pentru prevenirea şi combaterea inundaţiilor cauzate de revărsarea a «râurilor

de apă, se recurge în general la următoarele metode hidrotehnice:
• îndiguirea cursului de apă cu scopul de a împiedica pătrunderea apelor revărsate
în perimetrul ce se scoate de sub inundaţie;
» reţinerea apelor mari în lacuri de acumulare cu scopul atenuării undelor de viitura;
 161

« derivarea într-un curs de apă învecinat a unei părţi din debitul apelor mari, cu
scopul de a limita debitul maxim ce trece în aval la o valoare care nu mai dă
naştere ia inundaţii;
9 încetinirea sau accelerarea scurgerii apelor mari prin amenajarea albiei cursului
de apa.
Toate aceste metode pot fi aplicate independent, ori în diverse combinaţii.
Metodele cele mai indicate în diverse situaţii se stabilesc pe baza unei analize
tehnico-economice comparative, prin planurile de amenajare complexă a cursurilor
d© apă sau, în lipsa acestora, printr-un studiu cadru special privind combaterea
inundaţiilor.
Metoda cea mai larg folosită pentru înlăturarea inundaţiilor este îndiguirea,
care constitue de altfel, în cazul râurilor mari, singura măsură cu eficacitate deplină
atunci când este aplicată independent, Rezultatele cele mai bune se obţin adeseori
prin combinarea îndiguirii cu lucrări de atenuare sau derivare a viiturilor.

6.3 OPORTUNITATEA ÎNDIGUIRILOR.

Scoaterea de sub inundaţii prin îndiguire a unor suprafeţe întinse din albia
cursurilor de apă însoţită de modificări mai mult sau mai puţin importante, de
ordin hidraulic, pedologie şi sociaf-economic» cu efecte dăunătoare unele sau
folositoare altele. De aceea, oportunitatea şi eficacitatea digurilor fluviale a făcut din
totdeauna obiectul unor mari controverse între specialişti, pe plan mondial ca şi în
ţara noastră.
Una din principalele obiecţii se referă la modificarea regimului scurgerii
lichide şi solide a cursului de apă, având ca efect creşterea uneori apreciabilă a
debitului şt nivelului apelor mari, eventual colmatarea şi înălţarea albiei minore.
în urma îndiguirii, participarea luncii la înmagazinarea şi scurgerea apelor
mari s@ restrânge apreciabil. Reducerea capacităţii de înmagazinară are ca urmare
o creştere a debitului maxim în aval de sectorul îndiguit, însoţită de ridicarea
culminaţiei undei de viitură şi reducerea duratei sale comparativ cu situaţia dinainte
de îndiguire. Modificarea formei şi duratei undei d© viitură este cu atât mai
pronunţată, cu cât suprafaţa sustrasă de Î3 inundare este mai întinsă, în acelaşi
timp, îngustarea secţiunii de curgere ps sectorul îndiguit provoacă o supraînăîţare a
nivelului apei în albia încorsetată, supraînăîţare ce se resimte şi în amonte de
sectorul îndiguit, datorită remuului creat.
Modificarea nivelurilor apelor mari faţă de regimul natural este însoţită de
modificarea pantelor superficiale şi a vitezei curentului, care se transmit şi asupra
regimului debitelor solide ale râului. Astfel, micşorarea pantei şi a vitezei pe sectorul
din amonte afectat de remu,poate avea ca urmare reducerea capacităţii de transport
pentru aluviuni, deci depuneri mai mari şi înălţarea treptată a fundului. Pe sectorul
fndiguit, ca şi în aval, creşterea pantei şi a vitezei poate avea ca efect afuierea mai
activă a fundului.
îndiguirea excesivă a unor cursuri de apă, fără nici o altă măsură pentru
compensarea dezatenuărilor cauzate de aceasta, a condus la creşterea apreciabilă
a debitelor şi nivelurilor maxime, impunând măsuri ulterioare de supraînălţars şi
consolidare a digurilor Sunt date ca exemplu, în literatura de specialitate, fluviile
Pad din Lombardia şi Mississippi din S. U. A., unde suprafaţa scoasă de sub
inundaţii ajunsese la 1 200 000 ha şi respectiv 8 200 000 ha. Dezvoltarea rapidă a
aşezărilor omeneşti şi a activităţilor economice în incintele îndiguite a făcut ca
ruperile de diguri ce s-au produs în decursul timpului să cauzeze pagube cu mult
 162

mai mari decât la inundaţiile dinainte de îndiguire, uneori cu caracter de dezastru.

Cu toate acestea, avantajele pe care aceste lucrări le aduc pentru dezvoltarea
social-economică a zonelor respective şi pentru economia generală sunt cu mult
superioare dezavantajelor, din care cauză îndiguirile, cu perfecţionările realizate în
decursul timpului, s-au extins conţinu.
O altă obiecţie ridicată împotriva îndiguirilor fluviale se referă la scăderea
fertilităţii terenurilor îndiguite, ca urmare a împiedicării depunerilor de mâluri fertile
aduse înainte de apele de inundaţie, pe de o parte, iar pe de altă parte datorita
înmlâştinârii şi sărăturârii secundare a solului din lipsa drenajului natural şi
.insuficienta eficacitate a lucrărilor de desecare. Dacă în trecut această obiecţie era
greu de combătut, având o bază reală, în prezent prin mijloacele tehnice de care sa
dispune îi înlătură acest fundament. Chimizarea agriculturii îndeplineşte, cu efect
sporit, rolul fertilizant al aluviunilor. Prin instalaţii de pompare perfecţionate se poate
evacua rapid apele în exces, iar mecanizarea practic în întregime a lucrărilor d©
terasamente a redus apreciabil costul lucrărilor, permiţând adoptarea unei soluţii
sigure pentru diguri şi îndesirea reţelelor de desecare drenaj aşa fel încât să înlăture
băltirea apelor şi să asigure coborârea nivelului freatic sub adâncimea critică de
sârăturare.
Toate acestea au făcut ca, în toate ţările cu agricultură dezvoltată, luncile
râurilor să fie în cea mai mare parte scoase de sub inundaţii, tar pe terenurile
îndiguite să se practice cele mai intensive sisteme de cultură

6.4. CLASIFICAREA DIGURILOR.

Digurile sunt construcţii caracterizate prin trasee lungi, în raport cu înălţimea,

care formează fronturi de apărare a terenurilor, centrelor populate şi a altor
obiective, împotriva inundaţiilor.
După condiţiile specifice de funcţionare a digurilor, se deosebesc: diguri
fluviale, diguri maritime şi diguri ale lacurilor de acumulare sau lacurilor naturale.
Digurile fluviale se execută de-a lungul albiei minore a cursului de apă, pa
linul sau ambele maluri, în scopul protejării luncilor şi câmpiilor joase împotriva
revărsărilor. Ele stau sub presiunea apei periodic, pe durata viiturilor, uneori şi pe
timpul zâpoarelor de gheaţă, şi anume de la câteva zile pe râurile mici, la 1-2 luni şi
fnai mult în cazul râurilor mari şi fluviilor.
Digurile maritime sunt destinate apărării terenurilor litorale contra curenţilor
fluxului şi deferlării valurilor de vânt. Ele se găsesc sub acţiunea apei un timp relativ
scurt, însă foarte frecvent.
Digurile lacurilor de acumulare apără de inundaţii terenurile din jurul
acestora împotriva apelor supraînălţate prin barare. Ele stau sub presiunea apei
acumulate un timp relativ îndelungat şi, adeseori, la presiuni mari.
Pentru ţara noastră prezintă un mai mare interes digurile fluviale, în mod
obişnuit, ele sunt diguri de pământ construite din materialul întâlnit în lungul
traseului, în mai mică măsură interesează digurile lacurilor de acumulare, construite
de asemenea din pământ, dar completate cu lucrări speciale de protecţie şi de
interceptare a apelor de infiltraţie prin şi pe sub dig.
îndiguirile fluviale cuprind un ansamblu de construcţii, instalaţii şr amenajări
care au drept scop să stăvilească inundarea luncii şi să permită desfăşurarea
normală a activităţilor economice în zona îndiguitâ, pe timpul apelor mari. în afară de
construcţia de apărare propiu-zisă, care este digul, o îndiguire mai cuprinde de
regulă lucrări pentru protecţia digului (consolidări, perdele de protecţie forestiere
 163

împotriva valurilor şi a gheţurilor etc.), lucrări pentru dirijarea şi asigurarea circulaţiei

(rampe de trecere peste dig. bariere, eventual drumuri de acces etc.), diverse
amenajări care deservesc acţiunile de întreţinere şi exploatare a îndiguirii (clădiri,
depozite de materiale de apărare, instalaţii de telecomunicaţii etc.).
în cazul îndiguirilor cu scop agricol, mai sunt necesare adeseori lucrări de
amenajare a terenurilor ca de exemplu astuparea albiilor părăsite, nivelarea gropilor
de împrumut de la construcţia digului, defrişarea arboretelor nevaioroase şi a
stufărişurilor şi altele.
La o îndiguire fluvială se deosebesc o zonă interioară şi o zonă exterioară
'(fig. 6.1).
Zona interioară sau incinta îndiguită este suprafaţa de teren apărată de
diguri împotriva apelor de inundaţie. Taluzul dinspre incintă al digului este denumit
taîuz interior
Zona exterioară sau zona dig-mal este fâşia de teren rămasă în regim de
inundaţie între dig şi malul albiei minore. Taluzul dinspre apă al digului este denumit
taluz exterior.

Fig. 6.1, Zonele.şi tipurile unei îndiguiri fluviale.

Clasificarea digurilor. Digurile fluviale pot fi clasificate după diferite criterii,

dintre care principalele sunt; amplasarea în plan faţă de cursul de apă şi importanţa
ior pentru economia naţională.
După-amplasarea în plan (fig. 6.1), digurile pot fi: diguri longitudinale sau
transversale, diguri închise sau deschise, diguri de remuu, diguri de separare a
folosinţelor terenului. Acest mod de clasificare dă, în acelaşi timp, indicaţii asupra
caracteristicilor funcţionale ale digurilor .
t Digurile longitudinale ( î ) sunt trasate de~a lungul malurilor, paralel cu cursul de
apă principal, stăvilind revărsarea acestuia.
• Digurile transversale (2) sunt orientate aproximativ perpendicular pe direcţia
cursului de apă, asigurând legătura între digurile longitudinale şi terasa
neinundabilâ. Dacă digurile transversale împart o unitate în subunităţi sunt
denumite diguri de compartimentare (3).
• Diguri închise (A) sunt acelea care se racordează la ambele capete pe terasa
neinundabiîâ, izolând complet incinta de apele revărsate.Dacă aceste diguri
 164

înconjoară terenul apăfat pe toate laturile sunt denumite diguri circulare sau
diguri inel (4)
• Diguri deschise (B) la capătul aval, care se folosesc numai cu totul excepţional
sau numai ca o primă fază, atunci când închiderea în aval ridică dificultăţi
constructive (traversarea unor bălţi adânci), ori este prea costisitoare. Utilizarea
lor este indicată atunci când panta râului este mare, astfel că apele ce pătrund
prin aval inundă numai o zonă limitată, de regulă bălţi piscicole şi păşuni.
• Diguri de remu (5) sunt trasate pe malurile afluenţilor, de la confluenţă, unde se
racordează cu digul longitudinal de pe cursul principal, şi până la limita amonte a
remuului.
• Diguri de separare a folosinţelor (6) se întâlnesc în interiorul incintelor cu
folosinţă mixtă agropiscicolă sau agrostuficolă, care reclamă menţinerea unor
nuveluri de apă ridicate, o perioadă din an, pe suprafeţele amenajate piscicol sau
stuficol.
Clasificarea după importanţă a îndiguirilor se face pe baza criteriilor de
clasificare a lucrărilor de îmbunătăţiri funciare, stabilite prin STAS 5432-68. Criteriile
avute în vedere sunt:
a) Durata de funcţionare, potrivit căreia lucrările pot fi:
permanente - diguri care se proiectează pentru o durată de exploatare egală cu
durata lor de exstenţă;
provizorii - diguri care se proiectează pentru o durată de exploatare mai mică
decât durata lor de existentă.
b) însemnătatea funcţională a lucrărilor în cadrul unui complex
hidroameliorativ, potrivit căreia lucrările pot fi:
principale - digurile din cadrul unui complex care, în caz de distrugere parţială sau
totală, ar provoca scoaterea din funcţiune a unităţii de producţie, fie
micşorarea considerabilă a capacităţii de producţie;
secundare - digurile din cadrul unui complex care, în caz de distrugere parţială sau
totală, nu atrag după ele efecte de natura celor menţionate mai sus.
c) Importanţa economică şi socială a lucrării, potrivit căreia îndiguirile se
încadrează într-una din următoarele trei categorii, în funcţie de suprafaţa scoasă de
sub inundaţii:
- suprafaţa apărată de peste 20 000 ha categoria 2
- suprafeţe apărate de 20 000....5 000 ha categoria 3
- suprafeţe apărate sub 5 000 ha categoria 4

Clasa de importanţă
Categoria Lucrări permanente Lucrări provizorii
lucrărilor Principale Secundare Principale Secundare
2 II III. II! IV
3 III IV IV IV
4 IV IV IV V

Se admite încadrarea îndiguirii într~o clasă imediat superioară acelea care

rezultă din tabelul de mai sus atunci când avarierea digului ar avea urmări
catastrofale pentru localităţi şi întreprinderi industriale din incintă, ori ar aduce
pagube apreciabile economiei naţionale.
în funcţie de clasa în care se încadrează îndiguirea, se stabileşte asigurarea
debitului maxim care se ia în considerare la dimensionarea lucrărilor, atât pentru
 165

condiţii normale de exploatare (debit maxim de calcul), cât şi pentru condiţii

excepţionale de exploatare (debit maxim de verificare) şi anume:
în clasificarea digurilor se folosesc adeseori noţiunile de submersibilitate şi
insubmersibilîtate. Digurile submersibile sunt dimensionate astfel încât să poată fi
depăşite de apele mari cu o anumită probabilitate teoretică, obişnuit o dată la 10 ani
sau chiar o dată la 5 ani (debitul maxim de calcul cu asigurarea de 10%, respectiv
20%).

Clasa de import.
II HI ~ IV V
Asigur. (p%)
condiţii normale de exploatare 1 2 5 10
condiţii excepţionale dejşxjDloatare 0,1. 0,5 1 3

Submersibilitatea unei îndiguiri este admisă fie din motive de cost, fie pentru a folosi
capacitatea de înmagazinară a incintei respective în scopul atenuării viiturilor de
scurta durată. Diguri'e insubmersibile se dimensionează obişnuit la debitul maxim
•de calcul cu asigurarea 1-2%. Deşi denumirea de insubmersibile are caracter
convenţional, întrucât digurile respective pot fi .şi ele depăşite la debite cu asigurare
mai mică, totuşi probabilitatea teoretică a producerii acestor debite depăşeşte durata
de funcţionare normată a acestor diguri.'

6.5. CRITERII PRIVIND DIMENSIONAREA DIGURILOR.

Realizarea unor lucrări corespunzătoare de îndiguire necesită determinarea

judicioasă a traseului, înălţimii şi secţiunii digului.
Dintre aceste trei elemente, primul prezintă o importanţă deosebită
condiţionând în. cea mai mare măsură apărarea eficientă a terenurilor supuse
inundaţiilor, întradevăr, dacă asupra înălţimii şi secţiunii se poate interveni ulterior
modificându-li-se caracteristicile relativ uşor, în sch'mb mutarea traseului este o
operaţie dificilă care necesită investiţii importante, ca urmare a demolării vechiului
dig şi scoaterii din circuitul agricol a unor noi suprafeţe agricole.
în general, fiecare din elementele menţionate se determină prin analizarea şi
compararea unor criterii tehnice şi economice.
Din punct de vedere al alegerii traseului, satisfacerea maximă a tuturor
criteriilor nu este însă posibilă, între ele existând cerinţe contradictorii.
Astfel, din punct de vedere economic, alegerea unui traseu cât mai aproape
de albia minoră este indicată, suprafaţa apărată fiind maximă. Pe de altă parte, cu
cât digul este amplasat mai aproape de mal, cu atât strangularea albiei este mai
puternică, provocându~~se o supraînălţare a nivelului apei mai mare, deci diguri cu
cote mai ridicate.
îndepărtarea traseului digului de albia minoră a cursului de apă, în vederea
obţinerii unei strangulări cât mai mici, conduce însă la apărarea unei suprafeţe cât
mai reduse şi, uneori, la dificultăţi de execuţie datorită unor condiţii geotehnice mai
puţin favorabile
Distanţa dintre diguri se stabileşte astfel încât investiţia pentru lucrare,
respectiv pagubele provocate pe suprafaţa neapărată să fie minime.
în general., digurile longitudinale se trasează paralel cu direcţia curentului la
ape mari, urmărind curburile largi ale albiei după un traseu uşor sinuos. Digurile se
 166

apropie mal mult de albia minoră în partea concavă şi se depărtează de malul

convex (fig.6.4). Distanţa dintre diguri este constantă, iar distanţa dig-mal variabilă
şi anume:
5 - 25 m în cazul râurilor mici cu scurgere nepermanentă;
25 - 75 m - râurilor mici cu scurgere permanentă;
75 - 100 m - râurilor mijlocii;
100 - 150 m - râuri mari;
150 - 300 m - pentru fluvii,
• Se va evita apropierea digului de mal în sectoarele unde s-au observat curenţi
puternici locali, sau unde procesul de eroziune a malului este activ, iar viteza de
înaintare a eroziunii este relativ mare. în zonele cu eroziuni puternice de albie,
stabilirea traseului optim al digului, se face prin compararea variantelor de
retragere a digurilor cu variante de consolidare a malului.
» Tot pe baza unor variante comparative trebuie stabilit traseul digului şi în zonele
unde apar o serie de obiective cu caracter special cum sunt: centre populate,
porturi, obiective industriale, căi de comunicaţie, masive de pădure (fog. 6.2) în
aceste situaţii digurile sunt amplasate la distanţe inegale, sau pot avea lungimi
mai mari deoarece au ocolit obiectivele.

Fig 6.2. Traseul digurilor în cazul unor masive de pădure.

Fig. 6.3. Traseul digurilor corelat cu lucrările de regularizare.

 167

* Pentru râurile mici şi care în genera! prezintă o albie meandrată şi, uneori
parţial colmatată, traseul digului se determină în srtânsă corelaţie cu lucrările de
regularizare locală a albiei minore, precum şi cu lucrările de reprofilare necesare
în vederea sporirii capacităţii de transport (fig. 6.3),
Respectarea tuturor acestor cerinţe arătate poate conduce totuşi uneori, la un
traseu mai puţin indicat, fie datorită unor condiţii geotehnice necorespunzătoare, fie
datorită unor cote ale terenului foarte joase care conduce la un volurn sporit de
terasamente. Variantele de traseu vor trebui să ţină seama şi de evitarea zonelor cu
terenuri mâloase, cu nisipuri grosiere şi cu depresiuni accentuate

Fig. 6.4. Traseul teoretic al digurilor

Influenţa îndiguirii asupra scurgerii maxime.

Lucrările de îndiguire a albiilor râurilor produc modificări sensibile atât ale

debitelor cât şi ale nivelurilor faţă de regimul anterior execuţiei lor
Un prim efect al lucrărilor de îndiguire asupra curgerii apelor mari pe sectorul
de râu amenajat constă în creşterea valorii debirului maxim la vârful viiturii cu
cantitatea. AQ<j, faţă de debitul maxim în regim natural şi care, reprezintă debitul
dezatenuat prin scoaterea de sub inundaţie a suprafeţelor îndiguite din albia majoră
a râului (fig. 6.5),

Fig. 6.5. Modificarea hîdrografuiui debitelor şi nivelului apei prin îndiguire.

1 - regim natural; 2 - regim îndiguit.

Valoarea debitului dezatenuat AGd este cu atât mai mare cu cât suprafaţa
scoasă de sub inundaţie şi lungimea sectorului de râu îndiguit sunt mari. De
asemenea, vârful viiturii în regim îndiguit este decalat în timp, în avans, fată de
momentul înregistrării debitului maxim în situaţia anterioară îndiguirii, datorită
faptului că şi viteza maximă a curentului în aibie este mai mare. IVIodificarea vitezei
 168

de deplasare a undelor de viitură infiuenţiazâ şi modul de compunere a undelor de

viitură ale afluenţilor ceea ce poate conduce la apariţia unor situaţii critice (unde de
viitură deosebit de puternice) pe unele sectoare ale cursului de apa care, anterior
îndiguirii, nu avea probleme deosebite din punct de vedere al inundaţiilor.
Volumul de apă dezatenuat V0 poate fi apreciat cantitativ pe baza suprafeţelor
scoase de sub inundaţie şi a nivelului maxim de curgere a apei în regim natural
(fig 6.6):

V0 = COM L (6-1)

în care OM este secţiunea medie a albiei majore pe sectorul îndiguit, L - lungimea

aferentă suprafeţei scoase de sub inundaţie.

Bmiri

Fig. 6.6. a) Zona dezafectată de inundaţie;

b) Profil transversal prin albia îndiguită.

Din figura 6.5 acelaşi volum poate fi apreciat cu relaţia:

w
Vn = (6.2)

Din relaţiile 6.1 şi 6.2 rezultă creşterea de debit prin îndiguire (debitul
dezatenuat):

2coML
AQ d = (6.3)

Al doilea efect principal al lucrărilor de îndiguire constă în reducerea secţiunii

de curgere a apelor mari prin albia majoră.
Reprezentând grafic cheile limnimetrice în regim îndiguit şi în regim natural,
într-o secţiune oarecare de calcul (fig. 6.5) se observă că supraînălţarea totală de
nivel Az în regim îndiguit faţă de regimul natural, este formată din:

(6.4)

unde: Azi este supraânălţarea de nivel produsă de reducerea secţiunii de curgere,

prin încorsetarea albiei majore; Az2 - supraânălţarea de nivel produsă de creşterea
 169

debitului maxim în regim îndiguit, faţă de debitul maxim în regim natural, cu valoarea
ACU corespunzătore debitului dezatenuat prin îndiguire,
Se menţionează că într-o secţiune oarecare a cursului de apă considerat,
sporul de debit (AQd) şi supraînălţarea de nivel aferentă A/2 sunt produse de
îndiguirea din amonte de acea secţiune, în timp ce supraînălţarea de nivel Azi este
produsă de îndiguirea din aval şi din secţiunea respectivă.
Rezultă deci, că nivelul apei într-o secţiune dată este influenţată atât de
îndiguirile din amonte cât şi de cele din aval de aceea secţiune.
în afara influenţelor menţionate, îndiguirile albiilor cursurilor de apa rnai are
alte efecte din care mai importante sunt următoarele:
— modificarea cinematicii curenţilor fa ape mari cu implicaţii atât asupra
lucrărilor de regularizare a albiei minore, dacă acestea există sau sunt prevăzute,
cât şi asupra lucrărilor de îndiguire;
- modificări morfologice în albie, caracterizate în general prin depuneri de
aluviuni în albia majora şi eroziuni ale patului şi malurilor albiei minore;
- modificări în regimul apelor freatice şi în regimul hidrosalin al terenurilor
limitrofe;
- modificări în formarea zăpoarelor şi a podurilor de gheaţă.
în baza celor de mai sus, pot exista situaţii când avantajul lucrărilor de
îndiguire, este anulat prin efectele negative ale acestora, produse asupra
sectoarelor învecinate. Din această cauză, o lucrare de îndiguire trebuie analizată
cu multă atenţie şi în complex cu alte lucrări ca, regularizarea albiei minore sau/şi
regularizarea debitelor lichide şi solide.

66. STABILIREA COTE! SUPRAFEŢEI LIBERE.

Din cele prezentate anterior rezultă că în cazul general atât în regim îndiguit,
cât şi în regim natural, ia determinarea debitelor maxime şi a nivelurilor
corespunzătoare trebuie să ţinem seama de faptul că scurgerea apei variază cu
timpul, respectiv că, mişcarea apei în albia râului este nepermanentă.
Ecuaţiile mişcării nepermanente, gradual variate, unidimensionale în albii
deschise sunt:
~ ecuaţia de continuitate

•»!+£-«
- ecuaţia dinamicii

cunoscute sub numele de ecuaţiile Saint-Venant.

Aceste ecuaţii sunt neliniare de gradul doi de tip hiperbolic, iar pentru definirea
soluţiei trebuiesc stabilite condiţiile la limită şi iniţiale, după care se transcriu în
•diferente finite.
 170

Mişcarea nepermanentă a apei în albiile râurilor, în perioada viiturilor este în

v dv 1 dv .
general foarte lentă, cea ce ne permite să neglijăm termenii cinetici — şi --—-. In
aceste condiţii ecuaţiile Saint-Venant se simplifică, iar volumul de calcule se reduce
Rezolvarea acestor ecuaţii ne permite obţinerea tuturor elementelor hidraulice
de care avem nevoie la dimensionarea digurilor, în fiecare secţiune obţinem atât
valoarea debitului maxim cât şi nivelul maxim. Trebuie precizat faptul că nivelul
maxim nu se obţine în acelaşi moment în toate secţiunile de calcul, ci la momente
diferite. De aceea curba de calcul a suprafeţei libere a apei este o înfăşurâtoare a
tuturor nivelurilor maxime în lungul râului.
Se poate considera că mişcarea în albii cu suprafaţă libera este permanentă,
gradual variată, pentru că variaţia în timp a debitelor şi nivelurilor este foarte lentă,
iar în albie nu există variaţii bruşte de secţiune şi nu apar curburi importante ale
liniilor de curent. Ecuaţiile mişcării în acest caz au forma:
- ecuaţia de continuitate Q = const.
- ecuaţia dinamicii devine:

a v2>> Q2 ~ (
_
}

Calculele pentru determinarea cotei suprafeţei libere a apei se fac atât în

scopul determinării limitei de inundabilitate la debite cu diferite asigurări de calcul,
respectiv pentru aprecierea pagubelor produse de inundaţii, cât şi pentru
determinare cotei de execuţie a digurilor în cazul în care se dovedesc a fi oportune.
Având în vedere caracteristicile hidraulice diferite ale albiei în profil
transversal, calculele se fac separat pentru albia minoră şi cea majoră. Coeficientul
de rugozitate n, are valori de 0,035 în albia minoră şi de 0,065 pentru albia majora,
fiind influenţat de gradul de sinuozitate a albie, putând să ia valori de 0,1 pentru
albiile sinuoase.
în vederea efectuării calculului de remu, trebuie împărţit cursul de apă îri
sectoare de lungimi Ax, astfel încât pe sectorul considerat mişcarea să fia
permanentă gradual variată. Pentru două secţiuni 1-1 şi 2-2 situate la distanţa Ax,
ecuaţia (6.7) se poate scrie în diferenţe finite şi devine:

av? <xv* Q2
Az = Z 2
- 2 l = - - - + AA x (6.8)

unde km este modulul de debit mediu între cele două secţiuni şi se determină co-
relaia:

2 ( }
km
K

Datele necesare în vederea efectuării calculelor sunt:

- debitele maxime la diferite asigurări (Qp%);
- profilul longitudinal al albiei râului;
- profilele transversale prin' albia minoră şi majoră până la terasa înaltă;
 171

--• cheia lirnnimetricâ în secţiunea aval a sectorului studiat (Q = Q(z)).

Pentru fiecare profil transversal, stabilit în urma împărţirii sectorului de râu în
tronsoane de lungime Ax, se trasează curbele caracteristice co = co(z) şi
23 23
R =R (z) (fig. 6.7). Aceste caracteristici se întocmesc separat pentru albia
minoră şi cea majoră conform algoritmului:
2
z(m) <om(m ) Pm(m) Rm(m) 23
Rm (m) o>M(m )
2
PM(m) RM(m) RM23(m)

Albia minorfi
mqjorC

Zma| 4^? <-/-

2
talveg

Fig. 6.7. Forma curbelor caracteristice.

unde indicii m se referă la albia minoră, iar M la albia majoră.

Semnificaţia relaţiei (6.9) este evidentă şi anume că pierdere medie de
sarcină pe sectorul 1-2 este egală cu media aritmetică a pierderilor de sarcină la
capetele sectorului,
înlocuind viteza funcţie de debit şi considerând că ai = ot2, relaţia (6,8) devine:

1_ 1 Q2 (6.10)
2g U?
n\I
în foarte multe cazuri variaţia termenilor cinetici, -~-^-~~} este neglijabilă în

Q2
raport cu termenul — j- Ax şi ecuaţia (6.10) devine:

Q2
(6.11)

relaţie ce exprimă faptul că panta medie a suprafeţei libere a apei pe sectorul Ax,
este egală cu media aritmetică a pantelor la capetele sectorului.
Calculul curbei suprafeţei libere se face din aval spre amont în cazul
regimului lent de mişcare a apei în râu şi din amonte spre aval pentru un regim rapid
de mişcare, astfel:
• Cu debitul Qmi,x(p%) se determină Zi, din cheia limnimetrică existentă sau
calculată în secţiunea 1-1; • • '
 172

• Pentru zi pe curbele caracteristice trasate pentru această secţiune, se determină

23
secţiunea de curgere o>i, R{ , kr,
t Propunem o valoare pentru Z2 pentru care din curbele caracteristice din secţiune
2-2 se determină o2, Rf3, k2;
• Se calculează-y conform relaţiei (6.9);
^m
• Cu relaţia (6.11) se calculează Z'2, care trebuie să fie aproximativ egal cu z2
propus.
Eroarea admisibilă pentru pante mici ale râului este de 1 - 2 cm, în cazul în
care egalitatea este satisfăcută, calculul se consideră încheiat şi se trece la
următorul interval Ax, deci la următorul profil. Dacă egalitatea nu este satisfăcută se
propune o altă valoare pentru z2, efectuând aceleaşi calcule până la îndeplinirea
condiţiei impuse
Calculul se face cu uşuronţă cu ajutorul calculatoarelor electronice, folosind
acelaşi algoritm de calcul.
Pentru a stabili oportunitatea îndiguirilor şi clasa de importanţă a lucrărilor de
îndiguire, trebuiesc cunoscute folosinţele terenului din lunca inundabilă Calculul de
inundabilitate se face pentru diferite asigurări de calcul şi se trasează pe planul de
situaţie ce conţine sectorul de râu analizat (fig. 6.8). Pentru fiecare asigurare în
funcţie de suprafaţa inundată se calculează pagubele produse, obţinând în final o
relaţie grafică între asigurarea de calcul şi pagube (fig. 6.9).

Fig. 6,8. Limita de inundabilitate la diferite Q(p%).

 173

Fig. 6.9. Relaţia între pagube şi asigurarea de calcul.

Se observă că relaţia este liniară după producerea pagubelor catastrofale,

6.7. DIMENSIONAREA DIGURILOR

6.7.1. Cota coronamentului digurilor

Determinarea înălţimii digului, respectiv stabilirea cotei coronamentului, se
face în funcţie de nivelul maxim de calcul şi de verificare al apei, în diverse secţiuni
din lungul traseului digului.
Nivelul maxim de calcul într-o secţiune dată este nivelul corespunzător
debitului maxim cu asigurarea de calcul conform clasei de importanţă a construcţiei,
în condiţiile de exploatare normală ale lucrărilor de îndiguire.
Nivelul maxim de verificare într~o secţiune dată este nivelul corespunzător
debitului maxim cu asigurarea de verificare conform clasei de importanţă a
construcţiei în condiţiile de exploatare excepţionale ale lucrărilor de îndiguire.
Cota de calcul a coronamentului digului se obţine adăugând la nivelul maxim
de calcul (Zmax c), o înălţime de siguranţă (hfl), care se compune din înălţimea de
ridicare a valului pe taluz (hv) şi din înălţimea suplimentară de siguranţă (hs) conform
relaţiilor (fig. 6.10).

(6.12)
hg =hs -f~hv (6.13)

Zmax, verif i ca re ^ J m

Fig. 6.10. Elementele de calcul ale înălţimii digului.

 174

înălţimea de ridicare a valului pe fa/t/z /)„.

Impulsurile periodice date de vani provoacă o mişcare oscilantă locală a apei de la

suprafaţă, fără a avea loc şi o deplasare a masei de apă. Valurile sunt cu atât mă?
înalte cu cât viteza vântului este mai nnare, iiciu de apă pe direcţia vântului este mai
întins şi stratul de apă mai adânc.
în momentul spargerii de taîuzul digului, vaiuî se rostogoleşte pe taluz,
ridicându~se la o înălţime ce depinde de înălţimea valului, înclinarea taluzului şi
rugozitatea lui.
Valorile de calcul ale vântului se consideră cele ce reprezintă mărimile
maxime de durată (fără maxime instantanee) pe direcţiile de calcul.
Viteza maximă de calcul a vântului se alege cu asigurarea superanuală
corespunzătoare clasei de importanţă a îndiguirii, admiţându-se de regulă:

Asigurarea de caicul Clasa de importanţă

a vântului a îndiguirii
2% II
4% III; IV
10% V

Direcţiile de calcul ale vântului se consideră în două ipoteze:

• ipoteza celei mai mari lungimi a luciului de apă, cu viteza vântului corespunzător;
• ipoteza vitezei maxime a vântului, cu lungimea luciului de apă corespunzător
înălţimea de rostogolire a valului pe taluz se calculează cu relaţia Djunkovski:

hv -^3, (6.14)

în care notaţiile sunt redate în figura (6.11), iar k reprezintă un coeficient de

rugozitate a suprafeţei taluzului cu valorile:

taluz înierbat 0,9 anrocamente din piatră spartă O,72

pereu de piatră 1,0 anrocamente din piatră diferită 0,77
pereu de beton 1,25 anrocamente din piatră rotundă 0,82

Fig. 6.11. Elementele de calcul a înălţimii de ridicare

a valului pe taluzui digului.
 175

Amplitudinea valului h^, se poate determina cu relaţia Diakonov:

(6.15)
în care:
w este viteza vântului în km/oră;
D - lungimea luciului de apă pe direcţia vântului, în km;
H - adâncimea medie a apei, în m.
Pentru condiţiile normale din ţara noastră, înălţimea de ridicare a valului pe
taluz are valori cuprinse obişnuit între 0,6 şi 1,0 m la Dunăre şi până la 0,5 m pe
râurile interioare,

înălţimea suplimentară de siguranţă h8, constitue o rezervă necesară ţinând

seama de aproximaţiile aferente metodelor de calcul folosite, de supraînălţarea
nivelului apei ca urmare a supraînălţârii patului albiei prin împotmolire şi se adoptă
valori de 0,20.- 0,30 m.

Cofa de verificare a coronamentului corespunde unor condiţii excepţionale

de exploatare, când nivelul maxim de verificare în regim îndiguit nu va trebui să
depăşească muchia coronamentului, în această situaţie nivelul de verificare trebuie
să fie mai mic decât nivelul de calcul plus garda necesară.
Dacă nivelul de verificare are o valoare superioară, cota digului se va stabili
în raport cu aceasta, rezultând deci ca o condiţie generală pentru stabilirea cotei de
calcul a coronamentului:

4" n g daca Zmaxc ** Zmaxv

daCa Zmaxv ^ Zmaxc "*" l

Cota de execuţie.

Sub greutatea masei de pământ şi datorită utilajelor de compactare, atât

fundaţia cât şi rambleu! digului suferă un proces de consolidare şi anume:
• o consolidare artificială, provocată de utilajele de compactare;
• o consolidare naturală (tasare progresivă), în timp, provocată de greutatea masei
de pământ.
Se apreciază că înălţimea de tasare este (1-2)% h dig.

6.7,2 Profilul longitudinal al digului.

Trasarea profilului longitudinal constă din stabilirea cotelor coronamentului,

respectiv a înălţimii digului deasupra terenului, pe toată lungimea, urmărind traseul
proiectat.
Linia nivelurilor maxime de calcul şi de verificare se trasează delimitând în
lungul îndiguirii, sectoare de râu pe parcursul cărora se păstrează o înclinare
aproximativ uniformă. Aceste sectoare se suprapun în general cu sectoarele
delimitate de secţiunile alese pentru calculul supraînălţării nivelului prin încorsetare.
Linia coronamentului se trasează paralel cu linia nivelurilor maxime de calcul
şi reprezintă muchia sa exterioară (fig. 6.12).
 176

6.7,3. Urmărirea In timp a cotei coronamentului.

Dacă valorile tasărilor au fost determinate corect, în timp înălţimea digului
scade continuu, fără a cobora însă sub cota de apărare
Subevaluarea tasârilor poate însă determina, în timp o reducere a înălţimii
digului sub cota de apărare. Acest fenomen se poate datora degradărilor cauzate de
circulaţia vehiculelor, spulberarea prin vânt a pământului sau antrenarea lui de către
apele de şiroire.
Cota de apărare poate fi de asemenea redusă şi datorită subevaluării
nivelului de calcul, ceea ce conduce la o micşorare a gărzii şi deci la o asigurare
insuficientă.

Cap6

Fig. 6.12. Profilul longitudinal printr-un sector de râu îndiguit.

De aceea, este necesar de a se verifica în timp cotele coronamentului pe tot

traseul, comparându-le totodată cu nivelurile reale ale apelor mari încorsetate în
acest scop, Sa ape mari se marchează nivelurile de culminaţie ale undei în lungul
îndiguirii, prin ţăruşi bătuţi pe taluz care ulterior se cotează, în caz de necesitate, se
completează terasamentele pe sectoarele unde digul este subdimensionat.

6.7.4. Secţiunea transversală,

O dată traseul digului stabilit, problema principală o constituie determinarea

profilului digului.
Principalii factori care determină dimensiunile secţiunii transversale sunt
caracteristicile hidrologice ale cursului de apă, propietătile fizico-mecanice ale
materialului de construcţie şi ale terenului de fundaţie, metodele de construcţie şi
posibilităţile de control a execuţiei.
 177

Dimensiunile digului trebuie astfel alese, încât, în condiţiile nivelului maxim şi

a duratei maxime admise pentru apele mari, valurile să nu depăşească digul, să nu
avarieze grav taluzul exterior, iar apele d© infiltraţie să nu pericliteze stabilitatea
digului.
Practica a dovedit că profilul transversal de formă trapezoidaJâ corespunde în
acelaşi timp cerinţelor legate de siguranţa digului, precum şi cerinţelor legate de
întreţinerea digului şi desfăşurarea acţiunilor de apărare împotriva inundaţiilor.
Pentru înălţimi medii şi mici ale digului, şi în condiţii normale din punct de
vedere hidrologic şi geotehnic, profilul transversal trapezoidal simplu este cel mai
indicat, în cazul unor diguri înalte, la o durată mare a apelor de inundaţii şi în situaţia
unor condiţii geotehnice mai puţin favorabile, este de preferat un profil trapezoidal
compus, cu una sau mai multe banchete. Acestea se pot, eventual, înlocui cu o
înclinare foarte lină a taluzului interior (fig. 6.13).
Elementele secţiunii transversale ale digului care se determină sunt:
- lăţimea la coronament;
.- înclinarea taluzurilor;
- ampriza digului.

fa -«—j j—>• Interior

Fig, 6. 1 3, Secţiuni transversale prin diguri.

Lăţimea la coronament

Lăţimea coronamentului variază între limite foarte largi, în fucţie de solicitarea

digului la acţiunea statică şi dinamică a apei, cerinţele de execuţie, apărare,
circulaţie etc.
Datorita dificultăţilor de apreciere a tuturor acestor factori, de regulă lăţimea
coronamentului se stabileşte prin relaţii empirice. Astfel, lăţimea minimă a
coronamentului, în funcţie de înălţimea digului, după o serie de relaţii empirice
stabilite de diferiţi autori sunt.
b = 0,07H-f3 după Artur
b = 1,lVH + 1 după Preece
b = 1,6SA/H după Knappen
b = 0,61-f2VH după Trautwine
Funcţie de acţiunea statică şi dinamică a apei Mălăescu indică următoarea
relaţie de caicul pentru stabilirea lăţimii minime a coronamentului.
 178

unde:
n este un coeficient de siguranţă cu valoarea 2-3;
ya - greutatea specifică a apei;
yu - greutatea specifică a pământului în stare uscată;
tg <p - coeficientul de frecare interioară.
Pentru a putea executa terasamentele mecanizat, Artur recomandă o
minimă de 3,5 m. După alţi autori lăţimea minimă a coronamentului trebuie să fie de
2,5 - 4 m, pentru râurile mari şi 2 - 2,5 m pentru râurile mici sau, să se adopte o
lăţime minimă de 3 m.
Deoarece din condiţii de exploatare lăţimea la coronament este mai mare
decât din condiţiile de stabilitate se acceptă aceasta ca lăţime de execuţie a
coronamentului.
Ţinând seama de toate aceste propuneri, instrucţiunile din ţara noastră
recomandă următoarele lăţimi minime:
b = 2,0 m pentru râurile mici;
b ~ 2,5 ~ 3,0 m pentru râuri mijlocii;
b = 3 ~~ 5 m pentru râuri mari;
b=5-8m pentru fluvii.

Forma coronamentului este cu o uşoară pantă pentru a uşura scurgerea

apei de ploaie. Această înclinare poate fi într~o singură direcţie, de la interior spre
exterior sau cu bombament central. La digurile pe care se circulă bombamentul
central este mai indicat, realizându-se un profil asemănător drumurilor De obicei se
adoptă o pantă de scurgere de 10 - 20 %.

înclinarea taluzeSor.
La stabilirea pantei taluzurilor trebuie să se aibă în vedere următoarii factori
ce pot influenţa stabilitatea rambleului:
- forţele ce acţionează asupra taluzurilor (forţele de greutate propie, forţele
hidrodinamice şi de subpresiune).
- natura şi proprietăţile geotehnice ale pământului din corpul digului şi din
fundaţie.
- condiţiile de execuţie şi de exploatare.
înclinarea taîuzurilor se caracterizează prin tangentă (1/m) sau cotangenta
(m) unghiului lor faţă de orizontală.
Literatura de specialitate indică în general următoarele înclinări ale
taîuzurilor:

Taluzul exterior Taluzul interior

Altunin 1:1,5 1:2
Ehlers 1:2-1:3 1:1,5-1:2
Tapay ~ Szaîay 1:3 1:2

La viitura de scurtă durată ambele tatuzuri pot avea o pantă de 1:2, însă la
viitura de durată mare şi în căzu! când materialul este permeabil şi slab compactat
taluzul interior poate atinge pante de 1:7.
Taluzul interior (dinspre incintă) se calculează din condiţia de stabilitate la
alunecare şi din condiţia ca curba de infiltraţie prin dig să nu intercepteze taluzul.
 179

în prima aproximaţie taluzul interior se obţine admiţând curba de infiltraţie

liniara.cu panta 1:n în care n depinde de natura materialului din care este executat
digul, astfel:

- pământ nisipos 1:8-1:10;

- argilă nisipoasă 1:7;
-argilă 1:6.

Condiţia de stabilitate a taluzului este ca apa care se ridică prin capilaritate

să nu intercepteze taluzul (hc = 20 cm).
O metodă exactă de stabilitate a taluzului interior este aceea prin care se
calculează curba de infiltraţie, respectiv înălţimea de izvorâre. Taluzul se consideră
stabil dacă înălţimea de izvorâre este mai mică sau cel mult egală cu :

a0'<(20 + 25)%H (A)

Pentru a micşora înălţimea de izvorâre se pot executa berme, pentru a împiedica

ieşirea apei pe taluz sau se realizează lucrări de drenaj la piciorul digului pentru a
cobora curba de depresie
Taluzul exterior se determină din condiţia de stabilitate a taluzului în prezenţa
curbei de infiltraţie în corpul digului.
în vederea dimensionării corecte a digurilor se mai analizează:
- infiltraţia apei prin terenul de fundaţie al digului;
- stabilitatea terenului de fundaţie.
Se evita fenomenul de plutire a digului şi se verifică stabilitatea la alunecare
şi răsturnare, în faza iniţială calculele sunt aproximative, ca în faza următoare să se
facă un calcul exact.

6.7.5. Infiltraţia apei prin corpul şi fundaţia digului.

Acest calcul este necesar pentru a determina:

•'- debitul infiltrat prin corpul şi terenul de fundaţie a digului;
- înălţimea de izvorâre;
- gradientul de viteză în corpul şi terenul de fundaţie al digului.
Debitul infiltrat este necesar să fie cunoscut în vederea dimensionării lucrărilor de
preluare a infiltraţiilor ca: drenuri, canale de intercepţie.
înălţimea de izvorâre se determină pentru a aprecia stabilitatea taluzului dinspre
incintă, iar gradienţii hidraulici pentru a aprecia stabilitatea terenului de fundaţie a
digului.
Calculul infiltraţia apei prin corpul digului se face prin metoda fragmentelor în
ipoteza inexistenţei unui nivel de apă la piciorul aval al digului, în calcul se face
aproximaţia că pământul din corpul digului este omogen, deci coeficientul de
infiltraţie k este acelaşi pentru tot corpul digului şi este stabilit funcţie de natura
pământului şi a condiţiilor de execuţie, iar între dig şi terenul de fundaţie se admite
că nu există transfer de apă
Se consideră o secţiune transversală a digului cu m, înclinarea taluzului
exterior, rfi2 înclinarea taluzului interior, H •- adâncimea apei la piciorul taluzului
exterior, b - lăţimea la coronament, d ~ garda digului, k - coeficientul de infiltraţie
prin corpul digului. (fig, 6.14).
 180

v/////////;////;
Fig. 6.14. Schema de calcul a infiltraţiei prin dig.

Se împarte secţiunea transversală a digului în trei fragmente cofomi schiţei de mai

sus şi se calculează debitulîn fiecare fragment astfel:
Fragmentul l .
în acest fragment infiltraţia are loc după tuburi da curent curbilinii. Fie un tub
de curent elementar la adâncimea z faţă de nivelul apei, de înălţime dz şi lăţime
egală cu un metru. Se consideră că tubul de curent este orizontal şi este echivalent
cu cel curb, iar debitul are expresia:

v = kl

deci:

dq,= k—7—~-rdz (6.17)

^

iar debitul infiltrat se obţine prin însumarea debitelor tuturor tuburilor elementare,
adică:

, - (6.18)

m^
Debitul infiltrat prin fragmentul l este dat de relaţia:

, H-h- H0
---— - (6.19)

unde notaţiile au semnificaţia din figura 6.14

 181

Pentru cel de~al IMea fragment infiltraţia apei se supune ipotezelor lui Dupuit
ş! anume: viteza este uniforma ?n secţiune, constanta şi perpendiculara pe direcţia
de curgere, fn acest caz debitul, conform schiţei alăturate se poate calcula:

dh
"~dx

80 obţine:

(820)

«au separând variabilele şi integrând obţinem:

- (621)
28
unde:
S«f (622)

Fragmentul III.
în fragmentul 1(1 infiltraţia are loc la fel ca cea din fragmentul I. Considerăm un
tub de curent alementar de înălţime dz. situat l» adâncimea z. Iar debitul va fi:

dq„|=vda> ; cko-dz1 ;

(6.23)
S7/7

debitul în fragmentul III este dat de mintia:

(624)

fntrucât cele tnti fragmente !n care împart*! secţiunea transversala a

digului sunt fn serie» Intre debite avem relaţia:

q«« <|t$
 182

iar pierderile de sarcină totale;

ht ~ hi * h» + hjir

Pentru a determina înălţimea de izvorâre, plecând de aceste reiaţi» obţinem un

sistem de două ecuaţii (q( = qm, q» ~ qm), cu două necunoscute (h,, a0), astfel

(625i
<62b>
"ii H0-h, m2
Şi

Mh?-a2 ) ka
— _j0 „__
0
(
628,

Din ecuaţie (6.26) se obţine:

(627>

care se introduce in relaţia (6.25) şi rezultă ecuaţia;

L—~* (628)

unde s este dat da relaţia (6.22)t iar relaţia (6.28) o

ft(ao)«.fa(âo)

ce se rezolva grafic. Daca So nu verifică condiţii (A)f m impună o noua valoare

pentru m? şi se reface din nou caicului. Cu sc astft) determinat s@ ttabileşte debitul
infiltrat cu una din releţiile stabilit®

Infiltraţia ape/ prin fundaţia diguluL

Se admite ca infiltraţia prin terenul d@ ara loc după linii da curent ce

B
descriu conturul unor elipse cu semiixa mare amjn «-% şi c©@ de^â doua bmm « z
 183

Fig 615 Schema de calcul ai infiltraţiei prin fundaţia digului.

Presupunem că infiltraţia apei are loc pe o lăţime z din terenul de fundaţie şi

în această situaţie semiaxele elipsei sunt;

a=- (6.29)

Considerăm un tub de curent elementar de lăţime dz, situat la adâncimea z sub talpa
de fundare a digului Debitul infiltrat va avea expresia:

dq = vdco ; do> = dz • 1 ; (6.30)

unde iz este lungimea tubului de curent situat ia cota z şi reprezintă jumătate din
perim0trul ©lipsei;

şi, înlocuind (6.31) în (6.30) se obţin©:

4kH
(632)

care reprezintă debitul infiltrat prin tubul elementar de la cota z, iar pentru a obţine
debitul totaî se însumează debitele tuburilor da curent elementare pe o adâncime h0,
adâncime maximă dir"!a care debitul infiltrat este constant,ceea ce însemnă că la
adâncimea zs !% liniile de curent de la suprafaţă nu mai sunt interceptate. Debitul
total specrffc în funcţie de ho va avea expresia:

(633)
 184

Pentru a determina valoarea h0f până !a care se simte influenţa sarcini!

hidraulice de la piciorul amonte al digului, se vs determina debitul infiltrat pentru
diverse valori ale lui ho şi se va odopta valoarea ta care debitul devine constant (fig
616)

ho «f.

Fig 6 18 Determinarea Iul ho.

Cu ajutorul debitului infiltrat prin fundaţie şi corpul digului se pot stabilii,

gradienţii de viteză. Acest© viteze nu trebuie.sA depăşească anumite valori critice
determinate funcţie de natura terenului în caz contrar se vor lua măsuri d©
impermeabilizare a taluzului digului şi de limitare a debitului infiltrat prin terenul de
fundaţie (ecran).
Pentru calcularea exactă a debitului infiltrat şl @ gradienţiîor d@ viteza sa
poate utiliza teoria mişcărilor potenţiale, considerând digul şi terenul de fundaţie un
domeniu unic de infiltraţie,

8.7.6, Stabilitatea tăluiurilor

Taluzul digurilor se alege funcţie da natura pământului din oare este executat,
de mărimea râului şi de durata viiturii.

Pentru Dunăre iafuzul digului est© de:

Tipul de pământ Ptaluzuî ejderjor Taluzul interior
N
»sipurLlLj^^r* ni8îg08se^_______ 1:4 1:3
Nisipuri argiloase şi prafuri argHo -nisipoase 1:3 1:3
Lutuh (prafuri argiloase) 1:3 [ 1:3
Argile gras© fi prăfoase 1:3 1:3
Mâluri 1:4 1:3

Pentru râurile interioare cu durata viiturilor > de 10 zile:

Tipul de jDâmânt Taîuz exterior Taluz interior
Nisipuri şi prafuri nisipoase 1:4 J 13
Nisipuri argiloasejiprafuri ţ^o^M£2§5SL«. 1:3
Luturi (prafuri argiloase) 1:3 |_^^ 1:2
Argile grasa şi prăfoase 13 12
Mâluri 1:4 L' 1:S
 185

Pentru digurile râurilor interioare cu durata viiturilor < 10 zile

Tipul de pământ Taluz exterior Tafuz interior
_ Nisipuri ^prafuri nisipoase 1:3 1:2
Nisipuri ar^iîoase şi paturi ar^ilo-nisipoase 1:3 1:1,5
Luturi (prafuri argiloase) 1:3 1:1,5
Arptfe grase şi prăfoase 1:3 1:1,5
Mâluri 1:3 1:2

Aceste vefori pentru înclinarea tafuzurilor digurilor sunt stabilite din condiţia
de stabilitate îa atunaear© a tafuzukii cu şi fără pwizenţa curbei de infiltraţie şi din
condiţia de siguranţă ia alunecare pe terenul de fundaţie.
/a atutwc&m p® terenul de fundaţia este data de relaţia:

W<fG (6.34)
unde:
W este forţa de presiune hidrostatică;
G - greutatea propie a pământului din corpul digului;
f - coeficientul d@ frecare pe terenul de fundaţie, care are următoarele valori:
f ~ 0,5 pentru pământuri uscate,
f = 0,25 pentru pământuri umede;
H Fofcrster consideră că digul corespunde acestei cerinţe dacă se satisface
relaţia;

0HB,
__ţ Tl
h2
(6.35)
unde:
B este ampriza digului,
y - greutatea volumetrică a pământului uscat;
yi - greutatea specifică a apei;
H - înălţimea digului;
h - înălţimea apei în faţa digului;
o - unghiul taluzuluî natural.
Cazul cel mai defavorabil este atunci când apele maxime ating cota
coronamentului acestuia şi când relaţia devine:

(6.36)
'«(r-:
Verificarea stabilităţii taluzunlor.
Stabilitatea taluzurilor la alunecare generală se verifică prin metode de calcul
devenite clasice, existente ?n multe variante, putând fi adaptate la cele mai diferite
situaţii, în majoritatea cazurilor ele au la bază ipoteza unei suprafeţe de alunecare
cilindric©, de obicei circulare, în lungul căreia alunecă o parte din taluz (fig. 6.16).
Calculul permită luarea în considerare a alunecării întregului, bloc, ca un monolit
sau a alunecării separate a fâşiilor verticale din care este alcătuit blocul, introducând
sau nu In clacul interacţfunea acestor fâşii. Se pot lua în considerare, de asemenea,
 186

forţele hidrodinamice ale apei de infiltraţie, forţele seismice, 'încărcările p© taluzuri şi

coronamentele

Fig. 6.17. Metoda suprafeţei de alunecare circular cilindrice.

Calculele de stabilitate suferă de două mari neajunsuri: lipsa de concordanţă

între ipotezele folosite şi stareareală de tensiuni din masivul de pământ şi caracterul
relativ, al caracteristicilor de rezistenţă ia tăiere (coeziune şi frecare interioara),
folosite în calcule. Rezultă că un caicul de stabilitate de taluz nu poate constitui un
criteriu de dimensionare cert.
Valoarea relativă a calculelor da stabilitate face Imperios necesară folosirea
unor coeficienţi de siguranţă ridicaţi (t|t.« 1,2 - 1,5). Aceeaşi valoare reîativâ a
caicuieior de stabilitate permite folosirea, în special ia lucrările mai mici, a unor
metode sau formule simplificate, cum este, spre exemplu, formula lui Maslov:

c
tga (6.37)
Yh
dedusă direct din relaţia lui Couldmb sau cum sunt numeroasele diagrame de calcul
care dau direct panta taluzulur stabil In funcţie de înălţimea tâluzuiui, coeziune şi
frecare interioară, cu sau fără acţiune hidrodinamică. Dacă calculul de stabilitate se
face în prezenta curbei de infiltraţie se modifică unghiul de frecare interioară <p
proporţional cu raportul dintre greutatea volumetrică a pământului în stare umedă şi
uscată.

îgcp' - tgcp ISL (6.38)

Ys
unde:
ya este greutatea specifică a pământului umed;
y* ~ greutatea specifică a pământului uscat
O altă metoda utilizata este metoda suedeză (Felienius), denumită şi metoda
suprafeţelor cilindrice circulare de alunecare. Aceasta admite că linia de a'unecars
este un arc d© cerc, căruia trebuie să i se determine centrul şi raz3. Cercul de
alunecare poate intersecta taluzul într-un punct oarecare, ia piciorul iui sau chiar
stratul de fundaţie, deosebind astfel trei tipuri de rupere:
-..ruperi de taiuz (a) ce apar de obicei atunci când un strat mai rezistent
limitează extinderea suprafeţei de rupere;
 187

- ruperi de bază (b), în cazul terenurilor ce au atât coeziunea cât şi frecarea

interioara medii1 constituind tipul cel mai comun de alunecare;
- ruperi d© adâncime (c), întâlnite îndeosebi la terenurile constituite din argile
grase moi, cu un unghi de frecare interioară ce are valori foarte mici.
Volumul de pământ limitat de cercul de alunecare (fig. 6.18) se descompune
în fâşii verticale. Pentru o fâşie a cârei lăţime l este egală cu unitatea, greutatea va fi
G « y V în care V este volumul, iar y greutatea specifică aparentă. Această forţă;
aplicată în centrul de greutate şi care intersectează cercul în punctul A se
descompune într~o componentă normală N, în prelungirea razei cercului, şi o
componentă tangenţială Ţ, ce reprezintă forţa activă care tinde de a face să alunece
masivul. Acesteia i se opun forţele pasive ce acţionează în sens contrar şi care sunt
formate din:
- forţele de frecare N tg<j>;
- forţele de coeziune ci.
Admiţând că unghiul de frecare interioară şi coeziunea c sunt constante
pentru toate fâşiile, volumul de pământ delimitat de cercul respectiv va fi în echilibru
dacă:

I(Ntgc|>)-fS(cl)>lT (639)
în care:
N*-G cosa;
T » G sin a.
Notând cu L lungimea totala a arcului de cerc şi considerând ş şi c constante,
se obţine coeficientul d© siguranţă al cercului considerat:

(6.40)

Fig. 6.18. Tipuri de rupere.

Determinarea suprafeţei da alunecare

Pentru ca masivul să prezinte stabilitate -este necesar ca acest coeficient să

fie supraunitar, în principiu încercările trebuie făcute pentru mai multe cercuri de
 188

alunecare, în vederea determinării cercului cel mai periculos (cerc critic), care
corespunde coeficientului minim de siguranţă.
Graficul din figura (619), elaborat de Feîlenius, permite a se localiza în mod
rapid centrul cercului critic (O) în cazul când unghiul de frecare este zero. în cazuî
când unghiul de frecare este diferit de zero, trebuie încercate mai multe cercuri de
alunecare având centrul Oi, O2 etc. Ele se situează pe dreapta OO' a cărei
construcţie este dată în figura (6.19).

40*

Fig. 6.19. Graficul Feîlenius pentru stabilirea cercului de alunecare critic.

6.7.7. Stabilitatea terenului de fundaţie.

Terenul de fundaţie la diguri trebuie să fie stabil ia acţiunea forţelor

hidrodinamice de infiltraţie şi la refulare.
Fenomenele de nestabilitate la piciorul taluzului aval se manifestă diferit, în
funcţie de natura stratului de acoperire. Dacă acesta este puţin permeabil, coeziv,
subpresiunea produce o uşoară dislocare, o spălare a terenului în vecinătatea
imediată a piciorului taluzului. Terenul devine suspect de elastic, utilajele joacă şi
senzaţia de elasticitate este uneori evidentă chiar la simpla călcare cu piciorul. Dacă
permeabilitatea este ceva mai mare, zona instabilă se înnoroieşte şi capătă aspectul
unui vulcan de noroi. Dacă materialul din stratul de acoperire este puţin coeziv,
apare o zonă de fierbere cu multe izvoare rnici, grifoane cu extracţie moderată de
material fin. Fenomenul este cu atât mai periculos cu cât la suprafaţă se află un strat
impermeabil, în această situaţie ruperea fundaţiei poate apărea brusc, fără a fi
semnalată de apariţia în prealabil a unor fenomene secundare (prezenţa apei la
piciorul digului).
Acest fenomen de dislocare şi antrenare a pământului din terenul de fundaţie,
datorită presiunii apei infiltrate, poartă denumirea generală de sufozie.
Fenomenul de sufozie poate fi amplificat şi de prezenta în corpul fundaţiilor a
unor substanţe solubile (sare, gips, carbonat de calciu etc.).
Manifestările de instabilitate ale fundaţiei digului arătate, sunt caracteristice
curgerii sub presiune, Kellner deosebind următoarele stări evolutive (fig, 6.20):
vălurire, zonă de fierbere, izvorul limpede, izvorul grifon, grifonul individual şi
ruperea hidraulică prin eroziune.
în cazul curgerii sub presiune trebuie făcută o distincţie netă între
manifestările de instabilitate specifice pământurilor omogene şi cele care sunt
favorizate de existenta unor cai de curgeri preferenţială.
Pentru pământurile omogene, forma de manifestare a curgerii sub presiune
este determinată de stratificaţia terenului de fundaţie.
 189

Dacă stratul superficial argiio-prăfos este de grosime redusă sub el aflându-

se un strat permeabil, deformaţia suprafeţei terenului este variabilă în funcţie de
intensitatea subpresiunii şi grosimea stratului superior. Fenomenul de instabilitate se
evidenţiază printr~o vălurire, sub acţiunea unei greutăţi, terenul cedând şi apoi
revenind, dând impresia unei perne elastice.
Dacă stratul superficial este de natură nisipoasă, fiind succedat în adâncime
de un strat mult mai permeabil, fenomenul se manifestă prin afuierea suprafeţei
terenului şi apariţia unei zone de fierbere, cu multe grifoane mici, în general instabile
în plan.
De regulă, forma incipientă a grifonului este sub aspectul unui izvor limpede.
Datorită eroziunii interne, ulterior apar particule solide în orificiu! grifonului, unde se
găsesc în suspensie în stare de fierbere, la naştere astfel, izvorul grifon ce
deversează la suprafaţă nurnai apă curată. Pe măsură ce eroziunea se intensifică,
apar grifoanele individuale ce debitează suspensii concentrate de nisip cu apă. Iau
naştere în acest mod, în vecinătatea orificiilor de ieşire, depuneri masive de nisip
sub formă de cratere, în faza finală datorită eroziunii puternice şi continue se
produce fenomenul de sufozie, printr~~o rupere hidraulică ce se manifestă exploziv,
prin erupţia uneî eoioane de apă şi expulzarea masivă, mai întâi, a pământului
nisipos şi apoi a fragmentelor argtloase. Urmează prăbuşirea digului datorită
terenului de fundaţie erodat şi stratificat.
Kellner caracterizează cele trei forme principale în următorul mod:
- izvor limpede, cu aflux de apă curată:

y >t sau hi>i c r 0 (6.41)

-izvor grifon, cu fierberea nisipului în orificiu, dar cu scurgere de apă

curată la suprafaţă:

y > t •+- ic r0 sau hj > ic r0 (6.42)

- grifon individual, cu transportul unei suspensii de apă şi nisip.

y > a -f M. rc sau hi > \i r0 (6.43)

unde.
-1 reprezintă grosimea stratului superficial;
- r0 - raza orificiufui;
- y - nivelul piezometric general al apei, măsurat de !a limita inferioară a
stratului;
- h* - înălţimea piezometrică; de la suprafaţa terenului;
- ic - gradientul critic;
- jj, - constantă,, în funcţie de raportul dintre viteza minimă de antrenare şi
permeabilitate
Cercetările experimentale au arătat că vitezele şi gradienţii hidraulici la care
începe să se dezvolte procesul de sufozie sunt în funcţie de coeficientul de
neuniformitate a pământului, care poate fi socotit drept un materia! s jfoziv dacă

p < (0,32-f 0,016u)|;u7n - (6.44)

a17 ' i-n
 190

»; •.': .« '• o• „: o ';«? -°- 0••:•.. •.:

&
. o : « , : d °.-o -*. '.'• •>.*.-* -.'.o o'« ~-'o.

••, '."/^ * y '-'4 '• • N^:^^ ^•^"^mJÎZ" ','* -"-'r^-.'•"••',

Fig. 6.20. Instabilitatea terenului de fundaţie.

unde:
d3; d17 este diametrul corespunzător procentului respectiv din curba
granulometrică;
n - porozitatea materialului;
d60
u - coeficientul de neuniformitate, dat de raportul -.—.
Gradientii critici ai pământurilor sufozive pot avea uneori valori foarte mici,
sub 0,15, la nisipuri aceştia variind în raport cu coeficientul de neuniformitate.
Grişin recomandă ca la valorile gradienţilor critici determinaţi în laborator să
se aplice un coeficient de siguranţă de 2/5 - 3.
Există o deosebire fundamentală între alunecările şi rupturile ce sunt
provocate de lipsa unei stabilităţi generale şi cele ce sunt provocate de sufozii.
în primul caz, calculele de stabilitate au în vedere ipoteza că forţele de
infiltraţie sunt destul de reduse pentru a nu provoca antrenarea particulelor de
material, Calculele de stabilitate conduc la un coeficient de siguranţă ce poate fi
acceptat atâta timp cât sunt luate toate măsurile pentru evitarea sufoziîlor Ţinând
seama şi de tasarea în tirnp a materialului, se poate spune că o lucrare ce a
prezentat stabilitate la început, va fi cu atât mai stabilă cu cât timpul trece.
In cel de al doilea caz, rupturile datorită sufoziilor se produc ulterior, la un
timp după darea în exploatare a lucrării, ce uneori se măsoară cu anii.
Asimilând stratul permeabil cu o conductă care colectează apa din amonte de
lucrări şi o descarcă în aval. Blsgh stabileşte următoarea condiţie pentru gradientul
hidraulic mediu, în vederea evitării fenomenului de sufozie:

h
(6.45)
L+Ti
 191

unde îm Bsle gradlentut hidraulic mediu; h - presiunea apei în bieful amonte; L -

lungimea orizontală a conturului subteran de infiltraţie; l - lungimea verticală a
aceluiaşi contur
Deoarece h, este constant, prin modificarea lungimii totale a conturului
L -i -Zi, se poate determina un gradient hidraulic inferior unui gradient critic ic.
Pentru că acesta are valori foarte mici, se foloseşte inversul lui C = 7-, condiţia lui
Bligh devenind: 'c

(6.46)

De fapt, la un dig obişnuit, căruia nu i se prevăd în fundaţie măsuri speciale,

liniile de curent pot fi socotite, în raport cu lăţimea bazei (B), orizontale (fig.6.21)

Fig. 6.21, Efectul infiltrări apei asupra fundaţiei digului.

în această situaţie, coeficientul ce caracterizează gradientul hidraulic critic va

fi dat numai de raportul ---, rezultând deci că pentru evitarea fenomenului de sufozie
în fundaţia digului este necesar ca L > Ch. De regulă se adoptă pentru coeficientul
C valorile stabilite de LANE, admiţându-se totodată un coeficient de siguranţă de 2,
mai redus decât cel propus de Grişin, rezultând în final pentru diguri condiţia:

L>2Ch (6.47)

Valorile coeficientului C după diverşi autori se găsesc date în tabelul 6 1.

 192

Tabelul 6.1,
VALORILE COEFICIENTULUI C

Natura terenului BLIGH LANE

Nisip foarte fin 18 8,0
Nisip fin 15 7,0
Nisip mediu - 6,0
Nisip grosier 12 5,0
Pietriş fin 12 4,0
Pietriş mediu 9 3,5
Argilă _ 3,0
Argilă de consistenta — 2,0
medie
Argilă tare - 1,8
Argilă foarte tare - 1,6

6.8. LUCRĂRI SPECIALE DE PROTECŢIE A DIGURILOR.

6.8 1. Lucrări de protecţie în fata digului.

Din cauza neregularităţilor terenului (accentuată prin existenţa unor gropi de

împrumut) se formează uneori, la distanţe uneori reduse de dig, curenţi de scurgere
în lungul acestuia şi vârtejuri care provoacă eroziuni locale, denumite gropane.
Acestea pot ajunge la lungimi mari, de peste 200 m şi la adâncimi care depăf¥scfTO~
m. Gropanele apar în special în terenurile cu material fin complet lipsit de coeziune
sau cu o coeziune foarte slabă.
Pentru evitarea formării gropaneîor este necesară în primul rând o
sistematizare a zonei dig-mal; de asemenea executarea unor lucrări
corespunzătoare de nivelare (în special a gropilor de împrumut). Pentru a se
împiedica dezvoltarea curenţilor longitudinali în zonele depresionare, este
recomandabilă realizarea unor traverse.
Lucrările necesare pentru protejarea digurilor împotriva degradărilor se pot
grupa în două categorii lucrări de protejare indirectă (perdele de protecţie) ce se
execută în apropierea rambleului şi lucrări de protejare directă (câptuşiri).
Perdelele forestiere din zona dig-mal îndeplinesc următoarele funcţii
principale de protecţie a digurilor: atenuarea înălţimii valurilor, crearea unui obstacol
în faţa sloiurilor de gheaţă, îndepărtarea curentului de apă de la piciorul digului şi
îmbunătăţirea condiţiilor de dezvoltare ale înierbării taluzuluî digului.
Perdelele forestiere din zona dig-mal trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
• să fie constituită din arbori cu dezvoltare rapidă, care suportă inundaţiile din
perioadele de revărsare, adecvaţi condiţiilor locale de climă şi sol;
* să fie amplasate la o distantă de minimum 10 - 15 m de piciorul taluzului exterior
al digului, pentru a permite menţinerea unei zone de circulaţie, necesară
operaţiilor de întreţinere:
 193

• sa aibe în componenţă specii de taîie diferită pentru a asigura disiparea energiei

valurilor la diferite niveluri aSe apelor mari,
Lăţimea perdelei de protecţie se dimensionează în funcţie de gradul de
disipare a valurilor, de diminuare a vitezei vântului.
Pentru disiparea integrală a valurilor, lăţimea perdelei L, este dată de relaţia
lui Bialevici:

JIOOm_
L 100% (6.48)
Nndpk

unde: m este distanţa dintre rândurile de arbori sau arbuşti;

N - numărul de arbori la metru liniar;
n - numărul de lăstari pe o tulpină;
d - diametrul mediu al tulpirieîor;
p - coeficientul de inundabiSitate a perdelei şi care are următoarele valori:
p = 2 pentru arborii cu vârful deasupra apei;
p = 1 - arbori cu vârful la nivelul apei;
p < 1 - arbori total înecaţi.
K - coeficient de uniformitate al răspândirii tuipinelor în lungul digului expus
la valuri şi care se ia ~ 3.
Pe 4 râurile interioare unde valurile şi sloiurile sunt de mică înălţime,
prevederea perdelelor forestiere şi dimensionarea lor se va examina de la caz la
caz, ţinând cont de modificarea parametrilor hidraulici ai albiei şi posibilitatea
protecţiei prin alte procedee.
Perdelele forestiere de protecţie au o influentă sensibilă asupra vitezei
vântului, ceea ce este deosebit de important la digurile executate din material
nisipos cu taHzuri insuficient consolidate (fig. 6.22).

Direcţie vtn

— Teren descoperii
~ Mediu densă
ffensâ
"•- fffgrfe den $3 !
I

p , distanţe t/e/s perdea (m înălţimi perdea)

Fig. 6,22. Influenţa perdelei forestiere asupra vitezei vântului.

Lucrări de protejare directă

Protejarea directă a corpului digului printr-o îmbrăcăminte de protecţie are
rolul de a apăra construcţia împotriva degradărilor provocate de o serie de factori
naturali sau artificiali.
 194

Căptuşirea digului are drept scop protejarea digului împortiva efectelor

provocate de: acţiunea mecanică a curentului de apa; acţiunea gheţurilor; circulaţia
intensă a oamenilor sau animalelor.
Dintre toate aceste solicitări, efectul mecanic provocat de apa ce vine în
contact cu taluzul exterior este cel mai important. Forţa de antrenare medie
exercitată pe unitatea de suprafaţă de către apă este dată de către relaţia:

F = yahl (6.49)

unde: ya este greutatea specifică a apei;

h - adâncimea apei;
l - panta cursului de apă.
Dacă forţa de antrenare este superioară sau egală rezistenţei materialului dsn
care este construit taluzul digului, acest material este pus în mişcare şi antrenat de
apă Forţa corespunzătoare punctului critic de punere în mişcare a materialului
poartă denumirea de forţă critică de antrenare(Fc), valoarea ei fiind aproximativ de :

Fc = 0,078 d (kg/m2) (6.50)

în care d reprezintă diametrul mediu al materialului, în mm.

Valorile aproximative ale forţei critice de antrenare Fe, în funcţie de natura
îmbrăcăminţii, prelucrate după diverşi autori sunt prezentate în tabelul 6.2,

Tabelul 6.2.

VALORILE UZUALE ALE FORŢEI CRITICE DE ANTRENARE

Natura câptuşirii F, Natura căptuşirii F0

msămânţare cu ierburi
LJMlă^.
1,0 Anrooamente de piatră
Lj!sa!!2l-
16,0
Acoperire cu brazde 1^5-2,5 Gabioane 16,0-20,0
Saltele de nuiele 3,0-7,0 Zidărie uscată 60,0
Pereu simplu ImWcirninte^e beton 60,0
deO f 25-0,30m 8,0 - 16,0
Bolovani în gărduleţe de îmbrăcăminte de beton
nuiele J££^1M. armat 80-100

Viteza limită a apei capabila să pună în mişcare materialul este dată de

relaţia:

v c = 22,9 d 4 / 9 VYr-~î (cm/s) (6,51)

stabilită de prof C H. Yen de la universitatea din lowa, în care yi es*.a greutatea

specifica a pământului sub apa.
Pentru alegerea tipului de îmbrăcăminte se utilizează în mod curent, criteriul
vitezei apei conform datelor din tabelul 6.3.
 195

Tabelul 6.3.

Tipul de protecţie a taluzului exterior Viteza maximă de neerodare

(m/s)
Brazde, înierbare • 1,0-1,5
fmbrăcăminţi de nuiele şi fascine 1,5-2,0
Anrocamente sau pereu de piatră 2,5-4,0
Pereu dublu de piatră 3,5-5,0
Pereu de beton 6,0-10,0

6. B. 2. Lucrări şl instalaţii anexe.

Pentru ca măsurile de supraveghere şi întreţinere a digurilor, precum şi cele

de intervenţie să poată fi aplicate în permanenţă este necesar ca, odată cu lucrarea
de bază, să fie realizate şi diferite construcţii şi instalaţii anexă: cantoane, instalaţii
de telecomunicaţii, mire hidrometrice, drumuri de acces, împrejmuiri etc.
Cantoane/e. Deoarece digurile se găsesc adeseori la distante relativ mari de
aşezările omeneşti, este nevoie să se prevadă pe traseul lor cantoane care să
asigure condiţii de locuit pentru personalul însărcinat cu paza şi întreţinerea digului,
condiţii de adăpost temporar pentru muncitorii care realizează lucrările de întreţinere
şi intervenţie. Chiar în situaţiile în care digurile sunt situate în localităţi, dispare
numai funcţia de locuinţă, mentinându-se însă necesitatea unor spaţii de depozitare
şi adăpost.
Existenta uhor cantoane este esenţială pentru realizarea unei supravegheri
atente a digurilor atât în perioadele de intervenţie, cât şi în condiţii normale.
Cantoanele constitue centrele de dirijare operativă în perioadele de inundaţii.
De aceea, ele trebuie să fie racordate la reţeaua electrică de forţă şi de
telecomunicaţii. Renunţarea la cantoane reduce în mică măsură costul unei îndiguiri,
insă poate duce la pagube considerabile din cauza întârzierii operaţiilor de alarmare
şl intervenţie.
Numărul de cantoane necesare unei unităţi îndiguite variază în funcţie de
lungimea digului, de depărtarea fată de centrele populate, de condiţiile de acces etc.
în general trebuie prevăzut un canton la 10 - 20 km de dig.
Instalaţii de telecomunicaţii. Necesitatea de a putea menţine o legătură
permanentă între diferitele cantoane, între cantoane şi centrele populate şi între
cantoane şi punctele de lucru, prezintă o importanţă deosebită, în special în
perioadele de intervenţie.
De aceea, este necesară realizarea în lungul digului K unei linii telefonice,
racordată la reţeaua interurbană, la care să fie legate toate cantoanele şi la care să
se poată racorda în diferite puncte posturi provizorii pentru perioadele de intervenţie.
Necesitatea de a putea transmite mesaje autorităţilor locale, impune racordarea la
reţeaua generală de telecomunicaţii,
Pentru comunicări directe cu punctele de intervenţie sau cu comandamentele
centrale, din perioadele de inundaţii, se recomandă dotarea cantoanelor cu instalaţii
fixe de radio emisie-recepţie, precum şi cu un număr de circa 10 postun mobile de
radio-recepţie. Condiţia de comunicare oricând prin radiofonie, poate impune
amplasamentul cantoanelor.
 196

Instalaţii de măsură Exploatarea corectă a unei lucrări de îndiguire nu este

posibilă fără realizarea unui sistem de măsură, care să permită culegerea
informaţiilor asupra nivelului apelor în cursul de apă şi în acelaşi timp să permită
urmărirea comportării digurilor în vederea semnalării pericolelor de cedare.
Mirele hidrometrice constituie instalaţii aşezate în secţiuni caracteristice de-a
lungul digului. Ele permit măsurarea nivelurilor râului în perioadele de ape mari
Este recomandabil ca cel puţin o parte din mirele respective să fie instalate în
vecinătatea cantoanelor de întreţinere a îndiguirilor.
Borne de urmărire a tasăriior. Pentru a putea urmări în timp tasările digurilor
în vederea determinării eventualelor completări necesare ale terasamentului, trebuie
amplasate borne de urmărire a stărilor pe profil, situate ia cel mult 500 m distantă.
Se recomandă amplasarea unei borne pe coronament şi cel puţin a unei borne pe
taluzuri, în zone ferite de circulaţie.
Pe ternurile foarte compresive prezintă interes urmărirea separată a tasării
fundaţiei.
Dispozitive de măsură a nivelului apei de infiltraţie din dig. Având în vedere
influenta mare pe care o are apa de infiltraţie asupra stabilităţii digurilor, este
importantă cunoaşterea cât mai exactă a curbei de depresie pentru verificarea stării
şi comportării digurilor şi a fundaţiei,
înălţimea hidrostatică a apei se măsoară relativ uşor prin găuri de foraj ale
căror tuburi sunt legate de punctele centrale de măsună prin intermediul unor
conducte. Pentru digurile fundate pe un strat impermeabil relativ subţire, poate
prezenta interes măsurarea presiunii hidrostatice şi din stratul de fundare, în acest
caz forajele trebuie duse până în stratul permeabil, în care trebuie localizat filtrul
perforat al forajului.
Măsurătorile de acest tip trebuie întreprinse în special în zonele în care există
pericol de sufozie. în cazurile în care efectuarea de măsurători pe întreg profilul
transversal este prea costisitoare, este strict necesară executarea cel puţin a unor
puţuri de observaţie a presiunii hidrostatice la pictorul interior al digului.

6.9. AVARI! ALE LUCRĂRILOR DE ÎNDIGUIRE.

în ideea că acţiunea de apărare nu are numai un scop profilactic, ci

corespune unui comandament social şi economic, ea trebuie să fie pregătită şi
pentru eventualitatea ruperii digurilor, în vederea localizării efectului şi a remedierii
grabnice a breşelor. Nu vor putea fi tratate aici problemele legate de evacuarea şi
salvarea populaţiei şi a bunurilor, probleme de transport şi organizare, care nu au
caracter hidrotehnic.

6.9.1. Cauzele ruperii digurilor.

Principalele cauze ale ruperii digurilor sunt:

« deversarea coronamentului,
• ruperea stabilităţii hidrodinamice în urma unor infiltraţii excesive prin corpul
digului;
• infiltraţii pe căi preferenţiale fie în corpul digului create de crăpături ca urmare a
unor tasări inegale, de rozătoare sau de alte cauze, fie în zonele de contact dintre
dig şi construcţiile de traversare;
» ruperea stabilităţii hidrodinamice a fundaţiei în urma unor infiltraţii excesive pe
sub dig;
 197

* alunecarea taluzului exterior, de cete mai multe ori in condiţiile coborârii bruşte a
nivelului apei;
* alunecarea taluzului interior;
* tasarea şi refularea terenului de fundaţie;
* eroziunea digului ca urmare a acţiunii mecanice a valurilor, a curenţilor
longitudinali sau a vârtejurilor,
» eroziunea malului ca urmare a unor modificări morfologice ale albiei minore;
* catastrofe naturale, cum ar fi cutremurele;
* cauze antropice
Din statisticile efectuate se constată că deversarea coronamentului şi
infiltraţiile prin dig prezintă ponderea cea mai mare Fn cauzele ruperii digurilor.
Considerate în ansamblu, toate aceste defecţiuni au la bază fie erori de
proiectare sau execuţie, fie o întreţinere sau exploatare necorespunzâtoare, după
cum urmează:
a). Erori în proiectarea digurilor dimensionarea necorespunzătoare a lucrării
de îndiguire, conceperea necorespunzătoare a lucrărilor de protecţie, studii
insuficiente, în special studii geotehnice bazate pe foraje la distanţe prea mari
pentru a putea pune în evidenţă punctele periculoase pe traseu, neprevederea
instalaţiilor şi aparatelor necesare urmăririi comportării digurilor.
b). Erori de execuţie utilizarea de materiale necorespunzătoare (turbă,
materiale organice) fn corpul digului, compactarea insuficientă a digului, realizarea
necorespunzâtoare a altor lucrări cum suni: consolidările, încastrările, traversările
prin dig etc.
c), întreţinerea necorespunzătoare: întreţinerea necorespunzătoare a
protecţiei ta/uzurilor (fn special a înierbării), necompletarea terasamenîelor în zonele
cu tasâri mari, verificarea incompletă a digurilor în vederea semnalării punctelor
slabe: zonele erodate, zonele de infiltraţii, zonele cu crăpături etc.
d/ Exploatarea necorespunzătoare: neafectarea unui personal permanent în
sarcina căruia să intre exclusiv urmărirea, întreţinerea şi exploatarea digurilor,
personal care să aibă domiciliul stabil fie în cantoane de-a lungul digului, fie în
localităţi din imediata vecinătate, lipsa stocurilor de materiale din intervenţie, lipsa
unor mijloace de telecomunicaţii rapide pentru alarmarea în caz de pericol,
organizarea defectuoasă a acţiunilor de intervenţie.
Această simplă enumerare scoate fn evidenţă direcţiile spre care trebuie să
se îndrepte atenţia diferitelor organe pentru a evita ceie mă.' frecvente accidente
care apar la diguri.
 198

SZL

Fig, 6.23. Cauzele ruperii digurilor,

a), depăşirea coronamentuiui; b), ruperea hidraulică a terenului de fundare;
c), alunecarea taluzului interior; d), alunecarea taluzului exterior;
e), curgeri concentrate prin corpul digului; f), eroziunea valurilor şi a plutitorilor

6,9.2. Ruperea digurilor prin deversare

Există însă situaţii în care digurile pot fi depăşite cu alte frecvenţe decât cele
calculate Dintre cauzele care pot duce Ia asemenea depăşire, se pot menţiona:
- subevaluarea debitelor maxime ce corespund probabilităţii de depăşire
acceptate;
- subevaluarea nivelurilor corespunzătoare unor debite date ca urmare a unei
aprecieri greşite a unor factori hidraulici (rugozitatea);
- obturarea secţiunii de curgere prin gheţuri sau plutitori care provoacă o
ridicare de nivel în amonte peste cea calculată pentru debitul respectiv;
- micşorarea secţiunii de curgere ca urmare a colmatării albiei minore şi a
zonei dig~-mal, având de asemenea drept consecinţă ridicarea nivelurilor;
- tasarea excesivă a digului în anumite secţiuni fără a se lua măsuri de
completare a terasamentelor
Deşi fenomenul de ajpere nu diferă în sine, în analiza deversărilor de diguri
trebuie făcută o diferenţiere netă între deversările care se includ în riscul hidrologic
calculat şi cele datorate unor cauze neincluse în acest risc.

6.9.3 Ruperea hidrodinamică a stabilităţii fundaţiei.

Infiltraţiile excesive prin fundaţie, urmate de formarea unor grifoane şi în cele

din urmă de cedarea digurilor, constituie un fenomen relativ frecvent. Adeseori
fenomenul se produce exploziv în timp foarte scurt, fără a exista posibilitatea de
intervenţie sau impunând intervenţii deosebit de prompte (ruperea digului de la
Zimnicea-Năsturelu),
 199

6.9.4. Ruperi provocate de tasări.

Tasâri mari, provocate mas ales din cauza fundării digurilor pe mâluri, se
produc relativ rar. Există totuşi situaţii în care asemenea avarii au dat dificultăţi
foarte mari pentru refacere, zona îndiguită fiind periclitată pe timp îndelungat
(ruperea digului din Balta Lăţimea).

6.9.5 Ruperi provocate de modificări morfologice ale albiei minore.

Pe râuri foarte instabile, a căror instabilitate este de altfel agravată de

îndiguiri, pot avea loc deplasări importante ale albiei, chiar în condiţiile în care au
fost executate unele lucrări de regularizare pentru protecţia digului.
Exemplele cefe mai dramatice în această privinţă îl constituie râurile din
nordul Indiei, din Pakistan şi din China.
 200

CAPITOLUL 7.

EXECUŢIA LUCRĂRILOR DE REGULARIZĂRI

DE ALBil DE RÂURI Ş! ÎNDIGUIRI

71. GENERALITĂŢI

La execuţia lucrărilor de îndiguiri şi regularizări trebuie avute în vedere

următoarele.
• lucrările se execută pe distante mari ceea ce impune o organizare şi
dispecerizare a întregului proces de producţie;
• cea mai mare parte din volumul total al lucrărilor îl reprezintă terasamenteîe,
urmate de betoane şi instalaţii hidromecanice;
« pentru realizarea acestor lucrări este necesară folosirea unui volum sporit de
activitate topografică şi de urmărire geotehnică, hidrogeologică şi chiar climatică;
• folosirea tipizării în acest sector este rezumată la subtraversări prin diguri, ceea
ce reprezintă destul de puţin faţă de alte obiective de construcţii.
De calitatea execuţiei terasamentelor depinde buna exploatare a obiectivului,
precum şi durata de serviciu a acestuia. Una din dificultăţile cele mai mari o
reprezintă marea diversitate a dimensiunilor obiectivelor, volumelor unitare, precum
şi formele variate ale lucrărilor la care se adaugă întinderea mare a obiectivelor de
bază.
Volumele de terasamente se pretează a fi executate cu următoarele categorii
de maşini;
a) maşini terasiere: excavatoarele cu o cupă sau cu mai multe, screpere şi
autoscrepere, buldozere, gredere şi autogredere etc.
b) maşini de transportat: autobasculante, autodumpere, remorci basculante
tractate de autocamioane sau tractoare, benzi rulante etc.
c) maşini de compactat: compactoare statice, dinamice şi maşini vibratoare.
Trebuie menţionat că screperele şi autoscreperele, buldozerele şi
autogredereîe pot executa atât săpăturile cât şi transportul sau umpluturile de
pământ. Cel mai des folosite pentru lucrările cu volum mare de săpătură sunt
excavatoarele cu o cupă.
Trebuie menţionat de asemenea că maşinile terasiere determină tehnologia
de execuţie, fapt ce a făcut ca în revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană un
capitol important să îl reprezinte trecerea de la maşini care execută un număr limitat
de operaţii la maşini complexe, universale, de mare capacitate şi productivitate.
întreaga activitate de execuţie trebuie desfăşurată sub imperativul criteriilor
fundamentale şi anume.
a) Economicitate, exprimată prin reducerea costurilor de execuţie şi a
consumurilor de materiale, economie de energie sub orice formă, eliminarea
efortului fizic, creşterea productivităţii muncii strâns legată de reducerea duratei de
execuţie;
 201
b). Securitatea personalului, exprimată prin asigurarea condiţiilor de protecţie
a muncii în timpul execuţiei, asigurarea condiţiilor de calitate, deci securitate în
timpul exploatării obiectivului;
c). Tehnicitate, exprimată prin policalificarea muncitorilor, perfecţionarea prin
specializare a personalului tehnic ingineresc, colaborare cu instituţiile de învăţământ
superior, de cercetare, proiectare, etc., pentru introducerea celor mai noi tehnologii
de execuţie, de materiale, utilaje, experimentarea şi implementarea soluţiilor
tehnologice noi şi a tehnologiei superioare metodelor originale, asigurarea unei noi
ddtârî.
Pentru asigurarea unei dotări tehnologice superioare, care este factorul
determinant în asigurarea tuturor obiectivelor prevăzute, conform cu criteriile
fundamentale amintite, liniile principale de acţiune sunt următoarele:
~~ utilizarea în condiţii de strictă şi optimă funcţionalitate a dotărilor existente;
- îmbunătăţirea prin completări noi a dotărilor existente;
- realizarea unor dotări propii cu grad mare de aplicabilitate universală şi
receptivitate (cum ar fi tipare pentru elemente prefabricate, seturi de cofraj);
•* crearea unor dotări specifice pentru aplicarea tehnologiilor originale.

î SCHEMA TEHNOLOGICA Of TALUZARE

iansat conducte
2. SCHEMA TEHNOLOGICA Dl COMPACTARE A TALUIORILOR

3, INSTALAŢIA DE BEÎOHAKE A ÎALUZVK1LQR

fnafciafif cfe
'btt&ifft /?ere«

&^l%t-tjţ*~~~„
betor&t ptret /^
£??!&..
'fa el ufQ!

Fig. 7.1. Executarea lucrărilor în lanţ tehnologic obişnuit.

LANŢUL TEHNOLOGIC ESTE FORMAT ASTFEL:
- dragiina execută lucrările de taluzare brută, circulând pe coronamentul digului;
-imediat în urmă, buldozerul execuţi o nivelare fină, de circa 10 cm adâncime;
- ultimii 5 cm se rectifici manual şi se aşterne un strat de 2-5 cm nisip;
--compactarea taluzuluf se realizează cu cilindru compacîor vibrant acţionat de un buldozer
(lansator de conducta), care circulă şi î! dirijează de pe coronament,
- turnarea betonului în pereu se face cu instalaţie mecanizată formată dtntr~un distribuitor ce
culisează pe două longrine şi o rigîă vibratoare care asigură compactarea betonului descărcat pe
i jgheaburi din automaîaxoarele care circula np rf*mnamAn*>
 202

MAŞINA (?f PROFILAT SI FINKAT TALUWfN

Fig. 7.2. Executarea lucrărilor în lanţ tehnologic perfecţionat.

INSTALAţIA ESTE FORMATĂ DIN TREI ECHIPAMENTE CU MECANIZARE
COMPLEXĂ
- instalaţia de profilat şi finisai taluzuri este antrenată de un tren de lucru care circulă la baza
taluzului, având grilaj şi pe coronament şi este formată dintr~un dispozitiv elicoidaî de tăiere la profil
şi transport al pământului rezultat;
- instalaţia de compactat taluzuri este echipată cu dispozitivul de compactare format dintr-un
cilindru compactor care circulă transversal pe taluz, ataşat aceluiaşi tren de lucru;
- instalaţia de betonat taluzuri este echipată cu dispozitivul de betonare care asigură
distribuirea, compactarea şi finisarea suprafeţei betonului.
Cele trei instalaţii lucrează în lanţ, asigurând o productivitate dublă.

7.2. TEHNOLOGI! DE EXECUŢIE A LUCRĂRILOR DE ÎNDIGUIRI

Şl REGULARIZĂRI DE ALBII DE RÂURI.

7.2. f. Criterii şi principii privind execuţia terasamentelor

Lucrările de terasamente prezintă o varietate deosebită şi permit aplicarea

unor soluţii tehnologice diferite, aproape de ia caz la caz, legate de natura
pământului cât şi de mijloacele tehnice de care dispunem.
Tehnologiile de execuţie a terasamentelor în cele mai ^ multe cazuri se
bazează pe o mecanizare intensivă şi complexă a lucrărilor, în toate situaţiile
tehnologia de execuţie se stabileşte pe baza unui calcul de optimizare prin luarea în
considerare a mai multor variante, la alegerea variantei optime se va ţine seama de
următoarele criterii
-~ creşterea productivităţii muncii;
 203

- realizarea caracteristicilor tehnice proiectate în condiţii optime şi eventual

îmbunătăţirea acestora;
- reducerea consumului de energie;
- reducerea costului de execuţie;
- reducerea duratei de execuţie;
~ asigurarea calităţii lucrărilor;
- asigurarea normelor de tehnica securităţii muncii şi PSI.
După caz mai pot interveni şi următoarele criterii:
- asigurarea siguranţei construcţiilor învecinate;
- asigurarea dotării cu utilaje corespunzător necesităţilor de încadrare în
criteriile amintite;
- creşterea gradului de libertate şi de mişcare în amplasament;
- depistarea, inventarierea şi luarea în considerare la proiectarea tehnologică
a existenţei unor construcţii sau instalaţii supra sau subterane pe amplasament..
Factorii tehnici de care trebuie ţinut seama la alegerea tehnologiilor de
execuţie sunt:
* natura şi importanta construcţiei,
® natura terenului de fundare şi stratificaţia acestuia;
* cota apelor subterane şi debitul lor comparativ;
* cotele de fundare sau adâncimea săpăturilor;
» prezenţa în zona limitrofă a unor construcţii, instalaţii sau obiective industriale.
Referitor la lucrările pregătitoare, începerea execuţiei trebuie să se facă în
baza unei fişe tehnologice care precizează, pe bază de analiză a mai multor
variante, soluţia optimă ca productivitate, durată de execuţie, preţ de cost,
securitatea muncii, stabilind în detaliu tehnologia şi mijloacele necesare pentru
fiecare fază de lucru.
înainte de atacarea lucrărilor este obligatoriu de asigurat următoarele:
t identificarea şi marcarea traseului lucrărilor;
* identificarea, marcarea şi protejarea construcţiilor sau instalaţiilor subterane
existente pe amplasament;
* defrişarea amprizei lucrărilor şi demolarea construcţiilor din amplasament în baza
documentaţiilor aprobate, după ce în prealabil au fost separate şi izolate toate
reţelele şi instalaţiile existente;
» curăţarea terenului şi evacuarea materialelor defrişate sau rezultate din
demolarea prevăzută anterior;
* excavarea şi depozitarea în zonele prevăzute a stratului vegetal;
* curăţirea fundaţiei prin îndepărtarea materialelor improprii depistate pe ampriza
lucrărilor sau prin realizarea unor lucrări de stabilizare prevăzute de proiectant;
* asigurarea scurgerii apelor de pe platforma amprizei, prin şanţuri de gardă, rigole,
gropi de colectare, puţuri de descărcare la platformele de suprafaţă mare;
* trasarea definitivă a construcţiilor pentru începerea lucrărilor de terasamente.

7.2.2. Tehnologia de execuţie a lucrărilor de terasamente

a). Realizarea tăierilor de cot u h.

 204

Fig. 7.3.
1.- canal pilot trasat pe convexitatea curbei; 2 - axa de regularizare;
3.- dig de închidere amonte; 4.- dig de închidere aval; 5.- traversă de colmatare;
6.- dop de pământ; T, şi Te - tangente de intrare şi ieşire.

Operaţiile tehnologice în ordinea execuţiei la tăierile de coturi sunt:

• curăţirea amprizei tăierii de cot de arbuştişi arbori;
• îndepărtarea stratului vegeta! şi depozitarea acestuia în locurile stabilite de
proiectant. Această operaţie se realizează cu ajutorul buldozerului, pe o adâncime
de 30 - 40 cm;
• săpături în teren uscat, de o anumită categorie (mijlociu, tare şi foarte tare) care
se pot realiza cu screperul, autoscreperul sau excavatorul. Volumul rezultat din
săpătura cu excavatorul poate fi depus direct în auto sau într-un depozit
intermediar, în vederea executării în continuare a unui număr de relee necesare
pentru eliberarea amprizei lucrării;
• săpături în teren umed de o anumită categorie care se pot realiza cu excavatorul.
Volumul săpat se depune obligatoriu în depozit în vederea uscării, după care se
transportă auto sau se realizează un releu de excavator.
« Săpături sub apă în teren de o anumită categorie care se realizează cu
excavatorul. Volumul săpat sub apă se depune în depozit în vederea uscării şi în
continuare se transportă cu auto sau se îndepărtează prin releu de draglină.
Totodată la lăţimi foarte mari sau în terenuri mlăştinoase în care apa freatică se
află aproape de suprafaţă se folosesc plateîajele.
După realizarea excavaţiilor urmează să se execute politura taluzurilor pentru
finisare şi eventual însămânţarea cu anumite specii rezistente la apă şi secetă, cu
dezvoltare puternică a rădăcinilor. Se transportă pământul în exces cu auto până în
zona de umplutură, care poate fi corpul unui dug sau o albie părăsită, o depresiune.
Atunci când condiţiile o impun şi proiectul o prevede se pot executa şi apărările de
mal în zona şi pe lungimea prevăzută în proiect.

b). Realizarea digurilor

Cel mai potrivit material pentru realizarea corpului digurilor este lutul nisipos
sau nisipul argilos. Materialul de umplutură trebuie curăţat de pietre mari, plante şi
rădăcini, corpuri străine. Proporţia optimă a amestecului pentru lutul nisipos este
două părţi lut şi o parte nisip. Nisipul curat este prea permeabil, lutu! curat se
înmoaie prea repede în prezenţa apei şi crapă ia uscăciune. Argila grasă se
 205

foloseşte numai ca sâmbure de etanşare. Pământul vegetal este puţin compact şi

constituie un mediu foarte propice pentru adăpostul cârtiţelor şi şobolanilor. Cu cât
materialul este mai slab, cu atât taluzurile trebuie să fie mai dulci. Ca regulă
generală, pământul mai bun se aşază spre râu, cel mai permeabil spre interior.

-j
i

Fig, 7.4.

Se poate utiliza, pentru executarea digurilor, pământ provenit din dragaje sau
materialul obţinut din gropile de împrumut săpate în faţa digului (spre apă). Acestea
se sapă perpendicular pe direcţia cursului de apă şi la o distantă de dig cel puţin
egală cu înălţimea acestuia, între gropile de împrumut trebuie lăsate porţiuni de 2 -
3 m lăţime.
Digul se execută în straturi de 0,20 - 0,30 m, daca se execută manual şi de
0,50 m dacă se execută cu mijloace mecanice. Umplutura trebuie bine compactată.
Dacă straturile de umplutură se aşează înclinat, permeabilitatea digului poate să
scadă.
Baza digurilor se amenajează cu o deosebită grijă: se înlătură brazdele, se
scot tufişurile, copacii şi rădăcinile. Brazdele şi pământul vegetal obţinute din
operaţiile de amenajare a amplasamentului digului se păstrează pentru a fi utilizate
pe taluze, terase etc Pentru realizarea unei legături mai intime, amplasamentul se
ară în lung, cu plugul. Dacă terenul pe care se construieşte digul este foarte
permeabil, în faţa acestuia se sapă, până la stratul impermeabil, un şanţ lat de 1 - 2
m, care apoi se umple cu pământ lutos bine compactat. Infiltraţiile, care prin terenul
aluvionar aî grindurilor devin foarte periculoase, se mai pot împiedica şi printr-un
perete de palplanşe. Dacă terenul pe care trece traseul digului este în anumite locuri
foarte slab, el trebuie înlocuit pe toată lăţimea tălpii şi pe o adâncime cât mai mare,
cu pământ sănătos, în astfel de cazuri sporul de înălţime pentru tasâri trebuie să fie
mai mare. Dacă terenul este înclinat, baza digului se execută în trepte.

7.2 3. Tehnologia de execuţie a consolidărilor de mal

Se prezintă ca exemplu tehnologia de execuţie a unei consolidări de mal cu

poreu din piatră bruta, sprijinit pe un prisrn din piatră aşezat pe o saltea de fascine.
Terasamentele se realizează In acelaşi rnod ca şi la lucrările de calibrare sau
itlieri de coturi.
Primul element ce se realizează în cazul apărărilor de mal este salteaua de
fascine. Ea se execută pe rnaf la grosimea şi dimensiunile în plan proiectate, şi sunt
 206

legate între ele cu sârmă După realizare salteaua se lansează la apă, se aşează pe
poziţie unde se lestează cu piatră brută Prin greutate propie salteaua se aşează pe
fundul albiei Piatra de îestare se aşează cu excavatorul şi se împrăştie manual
Se execută, în continuare prismul de piatră brută cu ajutorul excavatorului şi
cu unele finsări manuale. Urmează realizarea stratului drenant de pe taluz, care
constă dintr~un strat de balast ce se aşează cu excavatorul şi se unoformizează
manual Peste stratul drenant se realizează pereul din piatră brută cu ajutorul
excavatorului sau prin aruncare din auto. Piatra se dispune manual pe taluz, până la
cota prevăzută în proiect.

Fig. 7.5, Consolidări clasice de mal.

7.2A. Execuţia lucrărilor de terasamente pe timp friguros.

Tehnologia de execuţie a terasamentelor pe timp friguros se referă la:

Protejarea preventivă a pământului în zonele de lucru prin acoperirea cu
vreascuri, paie, gunoi, stuf, rogojini, păstrarea nedefrişată a zonei neatacate;
Afânarea pământuli îngheţat în funcţie de grosimea lui cu scarificatoare obişnuite
până la grosimi de 25 cm, excavatoare cu cupă până la grosimi de 40 cm,
excavatoare cu dispozitive speciale de diverse greutăţi, care prin cădere odată cu
sapa pot desface straturi de îngheţate pana la 80 cm Acestea se realizează în
special la lucrările executate în spaţii restrânse curn ar fi stăvilare.subtraversări
etc;
Executarea săpăturilor pe tirnp friguros se începe imediat după dezgheţ natural
sau după afânare, pentru a evita o nouă îngheţare.
Transportul pământului săpat se face imediat ce a fost excavat pentru a evita o
nouă îngheţare;
Executarea umpluturilor se poate face cu mijloace de compactare uosşnuite,
respectându-se condiţia ca pământul de umplutură şi terenul de funuaţie să nu fie
îngheţate. Pe timp de ploaie sau ninsoare ca şi la îngheţ sub -5° C, umpluturile se
opresc complet,
Executarea rampelor trebuie să, respecte unele reguli tehnologice principale ca
- evetarea folosirii rocilor coezive;
 20?

- aşezarea în straturi de grosimi optime pentru utilajul de compactare

respectiv;
- aşezarea unui nou strat după o întrerupere se face numai după
dezgheţarea şi înlăturarea stratului precedent;
- materialul de umplutură se recoltează numai din straturi complet
uscate şi dezgheţate,
- pârnântu! îngheţat ce prezintă un grad ridicat de tasare, se va aşeza
în operă la o cotă superioară, astfel ca în final să se obţină cota proiectată (12%
pentru pământurile nisipoase şi pietroase şi 15% pentru pământurile argiloase şi
marne).

7.2.5. Schema tehnologică de execuţie pentru un volum unitar de dig.

l Decaparea stratului vegetal şi readucerea lui cu împingere până la 30 m

dus şi 30 m întors, în afara amprizei digului. Tasare-pierderi 8 * ib %.

3 3
^1j5m2 .0,3 = 0,45m /m dig

2. Decapare şi readucerea stratului vegetal cu împingere la 20 m pe ampriza

digului. \

20m 2 -0,3

3. Scarificare mecanică pe ampriza digului.

20
«=• = 0,57 m2/m3 dig
ot?

4. Săpătură cu screperul şi transport la distanţa medie de 300 m, teren

categoria a ll-a, 40% umpluturi cu screperul

(o,4m3 + 0,04 tasare + 0,04 pierderi)

5. Săpături cu draglina în zona dig-mal teren categoria a ll-a şi încărcare în

auto, teren natural.

0,2m3/m3- 1,1 -1,14

6 Transport cu auto 16/12 tone la 1 km.

1,2 - 0,25 rr,3- 1,6 t/m3 =0,4 1

7. împrăştiat cu buldozerul teren categoria l-a.

50% de la screper 0,48 • 0,5 = 0,24 1,2 = 0,29 m3 .

 208

100% transport auto 0,25 m3 • 1,2 = 0,30 m3

8. Compactare cu TPO de 51 în corpul digului,

0,49 m3

9. Săpătură cu draglina de 1 m3 capacitate din malul albiei minore în terer*

natural categoria a l l~a cu descărcare în auto.

0,4 m3 -1,1 -1,14 -30%

10. Idem în teren mediu cu descărcare în depozit.

0,4.1,1-1,14.0,2

11. Idem sub nivelul apei cu descărcare în depozit, pe platelaje.

0,4-1,1-1,17.0,5

12. Platelaje

0,26

13. Săpătură cu draglina din depozit, teren categoria l cu descărcare în auto.

0,1+ 0,26 = 0,36 m3

14. Transport auto la 1 km.

0,51 m3 -1,2-1,6 t/m3

1 S.împrăştiat cu buldozerul.
0,51

16. Compactare cu TPO de 5 ţ.

0,51 m3

17. Udare cu autocisterna de 51, 50% din cantitate:

0,51-0,5

18. Transport apa la 1 km.

0,305 m 3 -0,1 t/m3-0,1

 209

19. Nivelarea coronamentului.

A
35
20. Finisare taluze.

17J5
35~
21. Semănat gazon,

11
35
22. Defrişare arbori cu <j> < 10 cm,

0,57 + 1,5-0,6

23. Curăţat teren de iarbă şi buruieni.

(0,57 + 1,5)

24. Nivelare şi calibrară în albia majoră.

25. Săpătură cu draglina teren categoria a ll-a, pentru scurgerea apelor din
albia majoră.

0,05 m 3 /m 3

26. împrăştiat pământ pentru scurgerea apei din zona dig-mal.

0,05 m3/m3

27. Arătură în albia majoră pentai redarea în circuitul agricol.

0,9 m2
 210

Fig. 76. Schema de lucru a escavatorului tip draglină.

Fig. 7.7. Schema de luau a screperufui.

7.3. CONDIŢII DE EXECUŢIE PREVĂZUTE ÎN CAIETUL D£ SARCINI

Caietul de sarcini reprezintă o anexă obligatorie a proiectului tehnic şi conţine

condiţiile tehnice pentru executarea lucrărilor de la obiectivul de investiţii respectiv
condiţii ce trebuie respectate obligatoriu de constructor. Ca urmare, calculele
 211

economice efectuate de constructor la întocmirea ofertei dar care participă la

licitaţie, trebuie să aibă în vedere realizarea integrală a acestor condiţii prevăzute în
caietul de sarcini. Totodată, beneficiarul lucrării, ca şi însuşi constructorul vor urmării
îndeaproape realizarea acestor condiţii impuse de proiectant pe parcursul execuţiei
lucrărilor
Constructorul este obligat să~şi organizeze un control tehnic de calitate
intern, permanent, iar beneficiarul îşi organizează sau angajează asistenţă tehnică
de specialitate pe parcursul execuţiei.
Constructorul este obligat să tină evidenţa zilnică a condiţiilor de execuţie, a
probelor prelevate şi a rezultatelor deţinute. Rezultatele se predau reprezentantului
beneficiarului ce asigură urmărirea execuţiei, un exemplar pâstrându-se la şantier
pentru a fi puse la dispoziţia solicitanţilor care asigură controlul calităţii etc.

7.3.1. Lucră ii de calibrară a albiei minore.

Calibrarea albiei minore se realizează în vederea creerii unei secţiuni de

scurgere suficientă pentru debitul maxim cu asigurarea de calcul (5%),
Caîibrarea se realizează prin excavare în albia minoră în condiţii de
gospodărire a apelor, cu excavatorul prevăzut cu echipament de draglină.
Materialul excavat din albie se depozitează pe maluri printr-unul sau mai
multe relee de draglină pentru realizarea umpluturilor în diguri şi platformele din
spatele acestora, conform prevederilor proiectului tehnologic.
După realizarea secţiunii de scurgere se trece la consolidarea malurilor prin
realizarea săpăturilor necesare pentru fundarea saltelei şi a masivului de
anrocarnente.

7.3.2. Pregătirea terenului de fundare.

Ampriza digurilor şi platformelor va fi pregătită prin îndepărtarea stratului

vegetal.
Fundarea digului se face în suprafaţă, după îndepărtarea stratului vegetal în
grosime de 30 cm. Pământul vegetal rezultat din decopertare se va depozita în
spaţiile prevăzute pentru sistematizarea suprafeţelor din spatele digurilor.
Digurile se realizează la secţiunea proiectată prin împrăştierea materialului
depus pe mal, cu buldozerul şi compactat cu rufou! compactor, urmărind realizarea
unui grad de compactare de 95% - 98%.
începerea lucrărilor de umplutură în dig şi platforme, se va face numai cu
avizul beneficiarului, iar pentru zonele de începere a umpluturilor se vor întocmi
procese verbale de lucrări ascunse.

7.3.3. Sursele şi calitatea materialului pentru umplutură.

Pentru realizarea umpluturilor în diguri şi platforme se vor folosi pământurile

rezultate din excavaţiile din albie, prin compensare în aceiaşi profil sau transportare
din profilele alăturate, cu excedent de săpătură.
Caracteristicile geologice şi tehnice ale materialelor care urmează a fi
folosite, au fost stabilite avândla bază studiile de laborator efectuate de sectorul
geotehnic la fazele anterioare.
 212

Materialul încorporat în diguri şi platforme trebuie să prezinte anumiţi

parametrii fizico-rnecanici pentru a corespunde valorilor luate în calcul la
dimensionarea lucrărilor propuse. Aceştia sunt prevăzut? în studiul geotehnic.
Având în vedere faptul că materialul excavat va fi pus în operă imediat, sau în
depozit, în funcţie de condiţiile de executare a umpluturilor, constructorul este
obligat ca la începerea umpluturilor de pământ din depozitele de pe maluri să
realizeze probe la fiecare circa 5000 mc, pentru a se stabili noile caracteristici
geotehnice,

7.3.4, Punerea în operă a umpluturilor.

Materialul din diguri şi platforme se va aşeza în straturi paralele cu axu!

digului având grosimea de 25 - 30 cm, pe ampriza digului şi 0,50 - 1,0 m în
platforme.
Suprafaţa fiecărui strat trebuie să fie plană şi cu o înclinare de 1- 2% spre
zonele exterioare, pentru a permite evacuarea apelor provenite din precipitaţii.
înainte de a se depune materialul pe un nou strat de umplutură, pentru
asigurarea unei infiltrări corespunzătoare între straturi se prevede scarificarea
stratului depus anterior şi compactat.
Compactarea depunerilor din dig se va realiza cu ruloul compresor de 10 - 15
ţ prin 6 - 8 treceri succesive pe acelaşi strat pentru realizarea unui grad de
compactare de până la 100% în diguri, în funcţie de material.
Utilajul de compactare va lucra paralel cu axul digului. Traseu! va fi repera! cu
fanioane care se vor deplasa pe măsura avansării compactării, astfel încât să se
acopere în mod uniform toată suprafaţa.
în aceeaşi secţiune a zonelor de umplutură nu se admit decalaje pe înălţime
între duoâ fâşii alăturate, mai mare de 25 cm.
Nu se admit breşe (întreruperi) în umpluturile din dig, compactarea urmând a
se realiza pe toată lungimea sectorului de dig început.
Nu se fac umpluturi de pământ la temperaturi mai mici de -5° C.

7.3.5. Tasarea lucrărilor

Se vor materializa profilele transversale de execuţie cu reperi înalţi amplasaţi

în afara amprizei lucrărilor cu indicarea cotei definitive a umpluturilor. De asemenea
la minimum 200 m se vor realiza şabloane pentru executarea taluzurilor.
Constructorul va fixa borne şi reperi cotaţi pentru planimetria şi nivelment,
care să poată asigura verificarea cotelor de către constructor pe toată perioada de
execuţie a lucrărilor şi să asigure verificarea cotelor de către beneficiar şi proiectant»
precum şi de către comisia de recepţie,

7 3.6. Organizarea controlului execuţiei şi a recepţiei lucrărilor.

Controlul calităţii execuţiei lucrărilor de construcţii montaj se execută de

beneficiar şi unitatea de proietare precum şi de executant, conform proprarnfiui de
controlelaborat în comun, sau/şi de către organul ierarhic superior a^ acestora, de
banca finanţatoare şi de Inspecţia de Stat în construcţii.
In unitatea de construcţii--montaj, controlul tehnic de calitate se organizează
ca parte integrantă a activităţii de producţie şi controlează în mod sistematic toate
obiectivele principale ale fazei de'execiţie, modul cum se efectuează recepţia
 213

.calitativă a lucrărilor executate pe faze de execuţie sau faze determinante, îndrumă,

Verifică şi controlează activitatea laboratoarelor propii şi dispune măsurile necesare,
în cadrul măsurilor întreprinse se vor avea In vedere prevederile "Caietului de
sarcini".
In cadrul şantierului se va organiza un laborator care va avea următoarele
atribuţii principale:
» colectarea probelor din umpluturile puse în operă la volumele prevăzute în
capitolele anterioare;
• verificarea calităţii materialelor puse în operă şi certificarea că acestea corespund
prevederilor caietului de sarcini privind sistemul de evidenţă în activitatea de
control tehnic al calităţii construcţiilor;
• urmărirea compactării şi consemnarea rezultatelor obţinute;
• efectuarea determinărilor de probe recoltate din umpluturi, ţinerea evidenţei şi
prelucrarea datelor cese obţin m loborator. Determinările ce trebuie efectuate în
laboratorul de şantier pe aceste probe sunt:
- greutatea volumetrică aparentă - in situu - din depozit şi greutatea
volumetrică uscată din corpul digului după punerea pământului în operă;
- umiditatea materialului;
• verificarea respectării caietului de sarcini;
« participarea la recepţia diverselor faze de execuţie precizate în documentaţia de
execuţie;
» instruirea şi acordarea de asistenţă tehnică personalului care execută umpluturile.
Recepţia lucrărilor de construcţii-montaj, constituie atestarea de către
comisia de recepţie a îndeplinirii condiţiilor de calitate, în caietele de sarcini şi
dispoziţiile de şantier» care au stat la baza executării lucrărilor.
Recepţia preliminară se realizează pe tot parcursul execuţiei lucrărilor, pe
categorii de lucrări sau tranşe de lucrări.
Pe parcursul execuţiei de câte ori este necesar se întocmesc procese-
verbale de lucrări ascunse semnate de toate părţile participante la realizarea
obiectivului de investiţie (beneficiar şi organul sau de asistenţă tehnică împreună cu
constructorul).
Caietul de sarcini face parte integrantă din documentaţia tehnico-economică
ce se va prezenta obligatoriu comisiilor de recepţie preliminară şi definitive.
Prevederile caietului de sarcini vor putea fi îmbunătăţite, în funcţie de
rezultatele obţinute .şi vor fi comunicate beneficiarului şi constructorului.
Orice modificare adusă caietului de sarcini, va trebui acceptată de beneficiar,
proiectant şi constructor.

7.4, ROLUL TEHNOLOGIILOR MODERNE ÎN CREŞTEREA

EFICIENŢEI LUCRĂRILOR.

7,4. l Industrializarea proceselor de execuţie.

Prin industrializarea lucrărilor de construcţii, în general, se înţelege

transformarea continuă a proceselor tehnologice în construcţii, în sensul apropierii
lor cât rnai mult de procesele de producţie industriale. Pentru aceasta este necesar
să se sa următoarele măsuri:
- înlocuirea proceselor de prelucrare a materialelor pe şantier cu
prefabricate şi semifabricate; .
 2.14

- micşorarea volumului de manopera şi înlocuirea cu mică mecanizare

a proceselor de microproducţie;
- introducerea unor procese tehnologice noi, care să permită
realizarea unor capacităţi de producţie mai mari a maşinilor şi utilajelor şi creşterea
productivităţii muncii;
- utilizarea mecanizării complexe a majorităţii proceselor tehnologice.
Aceste deziderate se pot realiza prin:
- realizarea unor subunităţi de prefabricate propii,.unităţii executante
(poligoane de producţie industrială);
- înlocuirea unor materiale deficitare cu o serie de materiale noi;
- dotare cu utilaje de mare productivitate cu acţiuni complexe, atât
pentru procesele tehnologice din teren, cât şi în poligoanele de producţie industrială
secundară;
- realizarea unor fluxuri tehnologice bine puse la punct şi care să
asigure respectarea graficelor de execuţie.

7.4.2 Fluxurile tehnologice

Noţiunea de flux tehnologic în construcţii este similară cu linia tehnologică

industrială, numai că trebuie reconstituită şi dezasambîatâ fa fiecare nou
amplasament.
în general, se adoptă două metode de aplicare a tehnologiilor de execuţie în
domeniu! construcţiilor:
- adaptarea unor fluxuri tehnologice tip la condiţiile concrete din teren;
- realizarea directă a unor fluxuri tehnologice specifice condiţiilor concrete ate
unor cbiecte de construcţii.
Proiectarea fluxurilor tehnologice revine constructorului, iar în cazul lucrărilor
de regularizări de râuri şi în diguri acest© fluxuri tehnologice constau din:
- delimitarea şi structurarea proceselor tehnologice complexe;
- proiectarea preliminară a fluxurilor tehnologice pentru toate variantele
tehnologice luate în considerare cu estimări economice pentru fiecare variantă;
- identificarea mijloacelor de producţie cu care trebuie realizate fluxurile
tehnologice;
- definitivarea schemelor de ansamblu B fluxurilor tehnologice tip şi a fişelor
tehnologice tip şi a fişelor tehnologice pentru procesele simple, în funcţie de
parametrii reali ai mijloacelor utilizate,
în cazul proceselor tehnologice complexe din domeniul regularizărilor de râuri
şi îndiguiri proiectul fluxului tehnologic tip trebuie sa conţină:
- o schemă logică a procesului tehnologic complex;
-* borderoul fişelor tehnologice (codificate);
- fişe tehnologice pentru procesele de lucru simple ce alcătuiesc procesul
complex;
- fişe tehnologice pentru procesele de lucru simple ce alcătuiesc procesul
complex;
- scheme de ansamblu aia fluxurilor tehnologice tip, pentru diferite variante
ale procesului complex.
Schema de ansamblu a unui flux tehnologic tip evidenţiază posibilitatea de
combinare a diferitelor procedee prezentate în detaliu în fişele tehnologice în toate
variantele. Modul de sistematizare şi de prezentare a conţinutului proiectelor unor
fluxuri tehnologice tip pentru procese complexe permite, ca, în condiţiile unui număr
 215

foarte mare de variante posibile, să se reducă volumul documentaţiei şi să se

uşureze urmărirea acesteia în vederea confruntării condiţiilor concrete, specifice
fiecărui proces de lucru simplu.
Fluxurile tehnologice complexe, prin intermediul cărora se realizează
elemente sau părţi din construcţie sunt coordonate în general prin proiectul de
organizare a activităţii de execuţie. Totodată pentru anumite obiecte sau grupuri de
obiecte ce se realizează cu aceleaşi fluxuri tehnologice se întocmesc proiecte
tehnologice,
Proiectul tehnologic de execuţie trebuie să conţină:
— proiectele fluxurilor tehnologice care concură la realizarea lucrărilor:
- planuri sau secţiuni prin care se evidenţiază fazele de execuţie şi
succesiunea lor;
- grafice coordonatoare ale fadelor de execuţie.

7.4.3. Fişele tehnologice.

în raport cu caracteristicile elementelor de construcţie şi de cele ale

procedeelor tehnologice de realizare efectivă în teren se elaborează fişe tehnologice
pentru fiecare proces simplu sau complex de lucru. Fişele tehnologice trebuie să
conţină:
- date de identificare a domeniului de aplicare a fişei;
- prezentarea procedeului tehnologic şi a mijloacelor cu date precise de
identificare;
- corelarea parametrilor tehnologici ai mijloacelor ce caracterizează
procedeul cu caracteristicile elementelor de construcţii;
~ condiţii tehnice specifice tolerante, rezistenţe mecanice la decofrare,
. manipulare, etc.;
- formaţiile de muncitori, pe meserii şi niveluri de calificare;
- indici tehnico-economici;
- măsuri specifice de asigurare a securităţii muncii.

7.4.4. Efectele introducerii tehnologiilor moderne.

în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiintifice contemporane, conducerea ştiinţifică

a activităţii de investiţij-construcţii reprezintă o puternică pâtghie de creştere
economică.
Introducerea noilor tehnologii de execuţie pot avea următoarele efecte:
- creşterea productivităţii muncii care asigura economie de muncă
socială;
- îmbunătăţirea calităţii lucrărilor;
- diversificarea producţiei;
- îmbunătăţirea condiţiilor de muncă;
- scurtarea duratei de execuţie.
Criteriul hotărâtor în procesul de introducere a tehnologiilor noi îl reprezintă
eficienţa economică.
Introducerea de noi tehnologii în lucrările de regularizări şi îndiguiri este
condiţionată de mai mulţi factori, dintre care amintim:
 216

- darea in exploatare a obiectivului.

7.5 MĂSURI PENTRU PROTECŢIA MUNCII Şl PSl LA LUCRĂRILE

DE AMENAJARE A APELOR

Realizarea lucrărilor prevăzute în documentaţii de proiectare a lucrărilor

hidrotehnice se impun anumite măsuri de protecţie a muncii şi de pază contra
incendiilor, în conformitate cu reglementările în vigoare precum:
• Norme de protecţia muncii în atelierele de fabricaţie şi reparaţii.
• Norme de protecţia muncii la încărcarea, descărcarea, transportul, manipularea şi
depozitarea materialelor şi produselor.
• Norme de tehnica securităţii muncii privind operaţiunile de încărcare-descârcare
a materialelor din vagoane, vagoane cisternă, autovehicule şi autocisterne.
• Norme de tehnica securităţii muncii privind exploatarea utilajelor, instalaţiilor şi
mijloacelor de transport folosite la manipularea, depozitarea şi transportul
materialelor.
• Norme de protecţia muncii la instalaţiile şi echipamentele electrice,
• Norme de protecţie B muncii la lucrările de constructiMnontaji care cuprind:
- Reguli generale comune tuturor categoriilor de constructii-montaj;
- Prepararea, turnarea şi transportul betonului;
- Zidărie şi montan de prefabricate;
- Lucrări de încărcare, descărcare, transport şi depozitare a
elementelor prefabricate;
- Lucrări de ridicare şi montaj a elementelor prefabricate;
- Dulgherie pentru cofraje, schele şi eşafodaje;
- Obligaţiile şi răspunderile executantului.
• Norme de protecţia muncii la lucrările de îmbunătăţiri funciare, care cuprind:
- Organizarea şantierului, art.'1-25;
- Executarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciara în zona IEA. Se fac©
conform ord 40 din 1982 pentru aprobarea 'Instrucţiunilor privind reglementarea
coexistenţei liniilor electrice aeriene peste 1 kV cu sistemele de îmbunătăţiri
funciare.
Se interzice accesul utilajelor de construcţii mobile (macarale, automacarale,
excavatoare, dragline, buldozere etc.) în apropierea LEA la distanţe mai mici decât
cele prevăzute de instrucţiunile susmenţionate.
Lucrări de defrişare, destufizare şi săpături la suprafaţa terenului şi în
chesoane deschise;
A. Lucrări de defrişare şi destufizare:
B. Săpături la suprafaţa solului;
C. Săpături în chesoane deschise;
Lucrări de hidromecanizare epuisment, protecţie şi consolidare de maluri:
A. Lucrări de hidromecanizare;
B. Lucrări de epuisment;
C. Lucrări de protecţie ş? consolidare maluri
Lucrări în poligoane de prp" ' " d i n beton.
Montarea prefabricatelor şi a con:- metalice:
A. Măsuri generale'
B. Montarea elegantelor prefabricate din beton:
C. Montarea construcţiilor msta'ic^.
 217

D, Scule, dispozitive pentru montat prefabricate;

E. Organizarea lucrărilor de montaj;
F Montaj pe timp de noapte şr intemperii.
Lucrări do reţele de irigaţii şi desecări;
A. Lucrări de reţele de irigaţii şi desecări,
Scule şi dispozitive:
Lucrări de balastiere şi staţii de şantier pentru spălarea şi sortarea
agregatelor de râu,
Executarea izolaţiilor şi pregătirea materialelor pentru izolaţii.
» Norme de protecţie a muncii la exploatarea» întreţinerea şi repararea utilajelor,
maşinilor şi instalaţiilor folosite pentru executarea lucrărilor de îmbunătăţiri
funciare şi gospodărirea apelor:
- Măsuri generale de exploatare şi întreţinerea utilajelor;
- Utilaje de mică mecanizare;
- Lucrări de terasamente executate mecanizat;
- Utilaje pentru lucrări de terasarnente;
- Instalaţii şi utilaje pentru preparat şi transportat betoane, ciment şi de
betonat canale;
- Macarale şi instalaţii de ridicat;
- Activitatea de demontare şi montare a utilajelor» echipamentelor;
• 4 - Activitatea de intreţinere şi reparaţii.
Protecţia muncii:
~ Activitatea instructiv-educativă pentru prevenirea incendiilor;
- Norme şi măsuri de prevenirea şi stingerea incendiilor la organizarea
de şantier, pentru executarea de construcţii hidrotehnice în cadrul lucrărilor de
îmbunătăţiri funciare
Din normativele de mai sus s-au indicat acele capitole, paragrafe cu aplicare
directă, fără însă, ca acestea să fie limitative, în acest sens, în funcţie de specificul
lucrărilor, se va ţine seama şi de restul prevederilor din normele de mai sus, chiar
dacă acestea nu au fost enumerate în prezentele indicaţii.
în cadrul investiţiilor vor fi prevăzute toate măsurile necesare pentru
asigurarea desfăşurării proceselor de muncă cu respectarea normelor de protecţie a
muncit.
Conform prevederilor legale şi speciale, în cazul când beneficiarul sau
constructorul consideră că măsurile luate de proiectant nu sunt suficiente, vor cere
odată cu observaţiile ce trebuie făcute la proiect şi alte măsuri necesare care
consideră că vor conduce la siguranţa absolută în timpul realizării şi folosirii
prezentului proiect.
La darea în funcţiune, toate sarcinile privind tehnica securităţii, protecţia şi
igiena muncit, revin beneficiarului, care trebuie să asigure şi instruirea întregului
personal de exploatare,
 218

CAPITOLUL 8.

EXPLOATAREA LUCRĂRILOR DE REGULARIZARE A ALBIILOR DE RÂURi

Şl ÎNDIGUIRI

8 1 ORGANIZAREA ACŢIUNILOR DE APĂRARE ÎMPOTRIVA

INUNDAŢIILOR '

Digurile au o serie de caracteristici care ie deosebesc de alte construcţii,

imphmându-~le caractere specifice privind funcţionarea, activitatea de întreţinere şi
exploatare şi acţiunea de apărare pe durata viiturilor,
în primul rând, sunt de reţinut caracteristicile de amplasament, anume
situarea construcţiilor în câmp deschis şi desfăşurarea lor pe teritorii foarte întinse,
fiecare îndiguire având obişnuit lungimi de ordinul zecilor de kilometri. De aici derivă
şi variaţiile mari, de-a lungul traseului, atât ale însuşirilor fizico-mecanice ale
parnanturilor.de fundare şi ale celor folosite ca material de'construcţie, cât şi ale
condiţiilor morfologie şi dinamică a albiei, De asemenea, producerea fenomenelor
meteorologice şi hidrologice care generează scurgerea maximă, deşi se află sub
dependenta unor probabilităţi statistice anuale şi sezoniere, are un caracter
întâmplător, putând exista ani fără niveluri ridicate care să pună digurile sub sarcină,
după cum alte ori se pot produce două sau mai multe viituri în acelaşi an, De aici,
funcţionarea temporară sub sarcina a digurilor, cu lungi perioade de întrerupere ce
oferă posibilităţi pentru executarea lucrărilor de întreţinere şi reparaţii.
Toate acestea, împreună cu ponderea mare pe care o deţin lucrările de
terasarnente, fac ca digurile să fie expuse permanent deteriorării sub acţiunea
factorilor atmosferici, a agenţilor biologici (invadarea cu buruieni arbuşti, galerii de
rozătoare, cârtiţe, vulpi) cum şi a activităţilor omeneşti, fiecare dintre ele adueându-
şi contribuţia ia slăbirea rezistenţei şi siguranţei digurilor, uneori cu urmări
catastrofale.
Lucrările de exploatare şi întreţinere a îndiguirilor pot fi grupate în
următoarele categorii:
» măsuri de protecţie a digului în timpul apelor mari;
* măsuri pregătitoare pentru desfăşurarea normală a activităţii de apărare a
digurilor în timpul apelor mari;
» lucrări de apărare pe timpul apelor mari;
« măsuri care se iau după trecerea viiturii;
• lucrări de întreţinere şi reparaţii.

Măsuri de protecţie a digului în timpul apelor mici,

Măsurile de protecţie a digului în perioadele dintre viituri trebuie să asigure
menţinerea integrităţii şi funcţionării digului şi a instalaţiilor anexe, în acest scop se
întreprind următoarele acţiuni:
 219

- paza lucrărilor de îndiguire pentru a fi ferite de distrugeri de orice fel, fie din
neştiinţă, fie din rea voinţă;
- interzicerea păşunatului şi a accesului animalelor pe taluzurile digului şi în
zonele de protecţie înierbate sau plantate;
- dirijarea circulaţiei maşinilor şi utilajelor agricole numai pe traseele stabilite
de organul de exploatare;
- se interzice plantarea de arbori şi arbuşti pe coronament, taluzuri şi în
zonele de protecţie, precum şi tăierea plantaţiilor de protecţie;
- se interzice executarea de gropi, tranşee, instalarea de conducte în corpul
digului fără aprobarea organului de exploatare.
în cazul în care se impune executarea unor lucrări care necesită practicarea
de deschideri în corpul digului, pe tot timpul executării lucrării se va asigura
supravegherea permanentă a punctului de lucru,

Măsuri pregătitoare pentru desfăşurarea normală a activităţilor de apărare a

digului în timpul apelor nari.
Având în vedere faptul că viiturile nu pot prevedea, că au un caracter
întâmplător, că lucră» île de apărare acoperă întinderi mari de teren, că se execută
de regulă în perioade ploioase, că trebuie să se acţioneze foarte rapid, se impune că
în perioadele cu ape mici să se facă toate pregătirile pentru lucrările ce urmează să
se efectueze în timpul solicitării digurilor ia ape mari.
Pregătirile pentru perioadele cu ape mari includ;
.- întocmirea Planului de apărare împotriva inundaţiilor şi a gheţurilor şi
instruirea întregului personal cu privire la sarcinile ce le revin în timpul apelor mari;
— identificarea şi marcarea sectoarelor critice care trebuie supravegheate,
sectoare în care sunt necesare măsuri speciale după declanşarea acţiunii de
apărare;
- procurarea şi depozitarea materialelor, uneltelor, pieselor de schimb şi
combustibililor în conformitate cu stocurile normate. Toate materialele, uneltele şi
combustibilii se depozitează în locurile stabilite prin planul de apărare.
Activitatea de întreţinere şi reparaţii se referă în principal la completarea
terasamentelor erodate, tasate sau căzute, refacerea taluzuriîor în zonele cu şiroiri
care au condus la erodarea acestora, întreţinerea şi refacerea consolidărilor
biologice sau a celorlalte consolidări de maluri dacă există şi s-au deteriorat,
întreţinerea şi refacerea plantaţiilor de protecţie, întreţinerea şi repararea
mecanismelor şi instalaţiilor, combaterea dăunătorilor etc.
Ca urmare, trebuie evidenţiat faptul ca apărarea digurilor nu se rezumă numai
acţiunile intreptinse în perioada apelor mari, ci constituie o activitate permanentă.
^cecitatea maximă a acţiunilor de întreţinere şi exploatare se obţine numai din
asocierea ansamblului de măsuri de întreţinere şi exploatare desfăşurate atât în
perioadele de apărare, cât şi în'restul perioadelor.

8.2." LUCRĂRI Şl-MĂSURI PENTRU PREVENIREA Şl COMBATEREA

.REVĂRSĂRI! CURSURILOR DE APĂ

B.2.1. Cauzele producerii inundaţiilor,

Inundaţiile pot fi provocate de fenomene naturale cu caracteraleator, de

fenomene accindentale sau de activităţi umane.
Inundaţiile provocate de fenomene naturale se datorează:
 220 •' '• . • • ' .

- apelor provenite din precipitaţii sau topirea zăpeziior stagnante sau scurse
de pe versanţi;
- ridicării nivelului apelor subterane peste nivelul solului ca urmare a
infiltraţiilor;
- erupţiilor vulcanice submarineetc.
Inundaţiile provocate de fenomene accidentale se datorează:
- ruperii sau avarierii barajelor sau altor construcţii hidrotehnice;
- manevrelor greşite sau neconforme cu situaţia hidrologică din bazin, la
evacuatorii acumulărilor;
- alunecării bruşte a versantilor în cuveta lacurilor de acumulare etc.
Inundaţiile provocate de activităţi umane se pot datora;
•- umplerii cuvetelor lacurilor artificiale;
- tăierii intenţionate a digurilor de apărare;
- realizării sistemelor de irigaţii cu pierderi mari de apă fără masuri
adecvate de drenaj;
- cutremurelor induse de acumulări etc.
Cauzele cele mai frecvente ale producerii revărsării cursurilor de apă sunt
viiturile care se formează pe acestea datorită ploilor şi topirii zăpezilor ce se produc
deobicei primăvara dar uneori şi în sezonul de vară datorită ploilor puternice şi de
durată. Inundaţii catastrofale s-au produs în România în 1970,1975şi 1991 pe
teritorii întinse, cu efecte socîal-economice grave. Pe Dunăre înainte de realizarea
amenajărilor hidroenergetice de ia Porţile de Fier! şi II se produceau frecvent ridicări
importante ale nivelurilor ca urmare a aglomerării gheţurilor.
Avariile construcţiilor hidrotehnice se produc de obicei accidental, dar pot fi şi
provocate aşa cum s-a întâmplat în cel de-~al IMea război mondial. Dintre avariile
cele mai grave ale construcţiilor hidrotehnice menţionăm ruperea barajelor sau
digurilor. Ca exemplu de avarii care au generat inundaţii menţionăm barajul Vidraru
care a suferit o .avarie a golirii de fund soldată cu evacuarea din lac a unui debit d©
circa 600 m3/s, care a provocat inundaţii în aval pe o albie pravtic secată.
De asemenea manevrele de Sa construcţii hidrotehnice pot provoca
inundaţii sau pot agrava pe cele naturala, aşa cum s-a întâmplat ia barajul Bicaz în
1970 când o manevră greşita la baraj a generat în aval un debit care s-a suprapus
peste viitura de pe Şiret provocând ruperea unor diguri în aval sau datorită
nemanevrârii stavilelor la barajul de ia Balei de pe Tazlău care s-a suprapus cu
viitura excepţionala din amonte al cărei debit a depăşit pa cel de caicul şi verificare
la care s-a dimensionat barajul şi totodată suprapunându-se cu faptul că iacul de
acumulare era colrnatat în proporţie de 80%.
Inundarea intenţionata a unor terenuri se caracterizează, de regulă, pnn
pagube reduse comparativ cu pagubele c© s-ar fi produs în ava! dacă nu s~ar fi
realizat aceasta. Ca exemplu menţionăm tăierea digului de ia Boteni pe Dâmboviţa,
din 1975 în amonte de Bucureşti,

8,2.2, Efectele negative ale inundaţiilor.

Acestea se pot grupa in trei categorii, pagube directe sau ^a^rtc, etect©
sociale negative şi efecte fîcologice negative,
Pagubele directe se înregistrează prin distrugerea sau avarierea locuinţelor şi
anexelor gospodăreşti, a obiectivelor industriale, agricole, zootenâhnice, a cailor de
comunicaţii, a liniilor electrice şi de telecomunicaţii, a conductelor de apă, petrol
 221

gaze, a construcţiilor hidrotehnice, a depozitelor de materii prime şi materiale, a

podurilor şi podeţelor etc.
Pagubele indirecte se înregistrează !a întreruperea pr-o :e producţie.
întârzieri în livrarea produselor în reducerea exporturilor in CG^UH suplimentare Sa
transporturi, în cheltuieli de apărare în timpul inundaţiilor, cheltuieli pentru
normalizarea vieţii după inundaţii, în piaţa bunurilor asigurate etc
Efectele sociale negative sunf date In onrc.ca! de vet ~fc ° o~^nes Har ş
de evacuarea populaţiei, ex«sten.a pan,cn p^or^ ^p.d^r o infe^uo^^a
învăţământului, distrugerea bununiorcJtu ale "ac^Cc^a "*m^,^ ce cipzve!~are ai
zonelor afectate etc.
Efectele ecologice negative se ran f estă prr aeqrac'arf-a ^,P:.O!U a^iant,
poluarea apelor de suprafaţă sau subterar^ pc(ucrP8 o^!u ,10 -<~ -, e , editate
pe suprafeţe întinse, degradarea ve-oarv ~r ş a unecari de ~ '* s*" <ger ale
faune! şi florei etc.
Mărimea pagubelor produce i> njnc<2+ i~^ -~^ . ^ ^-pdu< ae
dezvoltare economică şi sociaiă 3 zc~,ei c" u1c1^^ ce
parametrii hidrologici ai viiturii, de aura,a sto^ . c> z.-* apă
pe terenul inundat etc.

8.2.3, Lucrări şi măsuri pentru prevenirea şi combaterea inundaţiilor.

Pentru prevenirea şi combaterea inundaţiilor ex ; stă posib'h 4 atea realizării unor

construcţii care se încadrează în grupa masurilor structurale, prec:-" ' ' ' ^rea
unor măsuri organizatorice, educaţionale numite şi măsuri nonstruc^, •
Măsurile srtucturaîe ca şi ceie nonstructuraie se pot grupa 'In irei categorii
raportate la viitură, astfel:
• măsuri careprivesc reducerea viiturilor şi constau în următoarele lucrări:
- amenajarea versanţilor prin lucrări -de conservarea soiului şi
combaterea inundaţiilor precum şi prin împăduriri.
~- atenuarea viiturilor în lacuri de acumulare realizate în spatele unor
baraje sau în poldere.
- devierea în alt bazin hidrografic a unei părţi din debit prin reanzar-ea
unor derivaţii,
- creşterea capacităţii de scurgere a albiilor râurilor pnn îucrări de
regularizare a albiei minore.
• măsuri care asigură apărarea împotriva viiturilor şi care se realizează prin:
-îndiguiri.
- impermiabilizarea şi etanşarea obiectivelor de apărat.
- realizarea obiectivelor economicepe platforme la cote superioare
cotelor de inundaţii.
• măsuri de reducere a pagubelor care sunt în totalitate masuri nonstructuraie şi
constau din:
- organizarea teritoriului ţinând seama de zonele inundaoiie.
- dezvoltarea folosinţelor în funcţie de zonei inundabile pnn
intermediul legislaţiei,
- organizarea prognozei viiturilor pe bazine hidrografice
- organizarea acţiunilor de evacuare şi alte masuri operative în funcţie
de prognoza nivelelor, inclusiv măsuri de ordin educativ.
 222

Referindu~se la viitură, efectul măsurilor structurale asupra hidrografului

viiturii este prezentat în figura (8.1) şi este diferit în funcţie de tipul lucrării
prevăzute.

HI
înainte de amenajare

dupS amenajare

Fig.8.1. Efectul măsurilor structurale asupra hidrografului viiturii.

a) Amenajarea versanţilor;b) Lacuri de acumulare permanente.
c). Poldere; d). Derivaţii; e). Regularizări de albii minore; f), îndiguiri.
 223

8.2.4, Stadiul actual al lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor în

România.

Apărarea împotriva inundaţiilor se realizează prin lucrări ca. acumulări

permanente şi temporare, amenajarea albiei minore, îndiguiri, derivaţii.
Volumul total de apă înmagazinabii la nivelul anului 1SSO în acumulările
existente în România este de circa 13,6 miliarde mc, ce reprezintă 34% din stocul
mediu rnultlanua! al reţelei hidrografice a României, exclusiv Dunărea, evaluat ia 38
miliarde mc, din care numai 3,6 miliarde mc sunt destinaţi exclusiv pentru atenuarea
viiturilor, ceea ce reprezintă foarte puţin (sub10%) ţinând cont ca circa 2 miliarde mc
din volumul lacurilor de acumulare este în prezent coîmatat, iar circa 300 miiioane
mc nu pot fi utilizaţi datorită restricţiilor în funcţionarea unor acumulări, la care sunt
în curs de execuţie lucrări pentru creşterea gradului de siguranţă (ac. Paltinu şi
Fântânele).
Se apreciază că în condiţiile României se poate realiza urs control eficient ai
viiturilor prin acumulări dacă se dispune de un volum total de circa 20 miliarde mc,
adică 52% din stocul mediu multianual, din care să se asigure pentru atenuarea
viiturilor cea 10 miliarde rnc. Totodată acumulările noi sunt necesare şi pentru
asigurarea necesarului de apă al folosinţelor, al căror consum depăşeşte în prezent
21 miliarde mc şi este permanent în creştere, datorită dezvoltării social-economice.
Dintre acumulările cu roi exclusiv de atenuare a viiturilor exemplificăm ac. Vânători
pe Târnava Mare, ac. Baiăuşeni pe Târnava Mica, ac. Văcăreşti pe Damboviţa, ac,
Rovinari pe Jiu etc. Precizăm că toate acumulările pot avea efect favorabil în
atenuarea viiturilor printr-o exploatare raţionala, ţinând seama totodată de timpul de
anticipare a viiturilor şi de ciclicitatea anilor pioioşî şi secetoşi.
Lucrările de amenajare a albiilor minore a râurilor, la nivelul anului 1990.
totalizează circa 7000 km albii regularizate şi circa 2500 km apărări de maluri, iar
îndiguirile au fost realizate pe circa 9500 km pe râurile interioare şi circa 1200 km pe
Dunăre.
Lungimea totală a derivaţiilor existente care pof tranzita debite mari în scopul
atenuării viiturilor este de circa 600 km cu o capacitate de tranzit însumată de circa
2000 m3/s. Dintre aceste derivaţii menţionăm: Bega-Timiş, Argeş-Ciorogârla,
canalul Morilor din Bihor, etc., iar în curs de execuţie este canalul S;reî~Bărăgan,
care are funcţii multiple, inclusiv aceea de atenuare.

8.3. MĂSURI PREVENTIVE DE COMBATERE A INUNDAŢIILOR.

*
8,3.1. Organizarea sistemului informaţional.

Sistemul informaţional hidrometeorologic constă în observarea, măsurarea,

înregistrarea şi prelucrarea datelor hidrometeorologice precum şi transmiterea
acestora conform schemei fluxului informaţional definit în planurile de apărare, a
prognozelor, avertizărilor şi alarmărilor la factorii implicaţi în acţiunile de apărare, în
vederea luării deciziilor şi măsurilor necesare.
Pentru aceasta se folosesc măsurile punctuale din reţeaua
hidrometeorologică, sistemele globale de teledetectie cum sunt radarele, sateliţii,
precum şi procedeele de prognoză hidrometeorologică, astfel încât să se asigure
prevederea anticipată a fenomenelor periculoase care se pot produce
 224

în zonele amenajate cu lucrări hidrotehnice, sistemul informaţional cuprinde

de asemenea, datele şi măsurile care au ca efect modificarea regimului natural de
scurgere rezultând din modul de exploatare a acestora în perioadele critice.
Tansmiterea acestor informaţii constituie o obligaţie a organelor de exploatare
indiferent de deţinător şi se realizează în conformitate cu schema fluxului
informaţional, aprobat prin planurile de apărare respective.
Obiectivele sociale şi economice periclitate precum şi cele care administrează
construcţii hidrotehnice, au obligaţia să asigure instalarea şi exploatarea
disozitivelor hidrometeoroiogice necesare cunoaşterii şi precizării sistemului de
mărimi caracteristice locale şi asigurarea corelării acestora cu cele zonale.

8.3.2. Pragurile critice de apărare împotriva inundaţiilor.

Sunt stabilite două categorii de mărimi caracteristice de apărare împotriva

inundaţiilor:
• mărimi zonaie de avertizare la staţiile hidrometrice şi posturile pluviomertice
situate în amonte de obiectivele periclitate, după caz, precipitaţii, niveluri sau
debite:
• mărimi locale de apărare stabilite în apropierea obiectivelor, sub formă de niveluri
sau debite.
Posturile avertizoare fac parte din reţeaua hidrometeorologică de stat şi
trebuie să fie amplasate la o distanţă suficientă de obiectivul avertizat, pentru a
putea fi luate măsurile necesare, prestabilite prin planurile de apărare.
Fiecare categorie de mărimi caracteristice de apărare definite mai sus constă
din trei valon:
- valoarea de atenţie - ia care pericolul de inundare devine posibil după un
interval de timp relativ scurt;
- valoarea de inundaţie ~ nivelul la care începe inundarea obiectivului;
- valoarea de pericol - nivelul la care sunt necesare măsuri deosebite de
evacuare a oamenilor şi bunurilor sau restricţii la folosirea podurilor şi a altor
amenajări hidrotehnice
în căzui pericolului de inundaţii prin aglomerarea gheţurilor şi revărsare
apelor, se stabilesc două valori caracteristice:
- valoarea de atenţie - când sloiurile de gheaţă în mişcare ocupă peste 50%
din lăţimea albiei, sau la formarea podurilor de gheaţă;
- valoarea de pericol - când încep blocajele de gheaţă şi zăpoare care
produc ridicarea nivelului apelor peste cotele de inundare locală. '
Valorile caracteristice zonale şi locale de apărare se stabilesc odată cu
întocmirea planurilor de apărare pentru fiecare obiectiv în parte.

8.3.3. Planurile operative de apărare împotriva inundaţiilor.

Planurile de apărare constituie documentaţii tehnice, care se întocmesc odată

la 5 ani, prin grija obiectivelor sociale şi economice periclitate, primarilor şi
prefecţilor, precum şi a conducătorilor filialelor regiei "Apele Române" pentru
bazinele hidrografice aferente acestora.
Planurile de apărare se întocmesc cu asistenţă tehnică a unităţilor teritoriale
de gospodărire a apelor şi se aprobă conform precizărilor din anexele la prezentul
regulament.
 Planurile de avertizare-aiarmare a obiectivelor situate în aval de construcţiile
hidrotehnice, pentru cazurile de avarie la acestea, se întocmesc prin grija unităţilor
de exploatare.
Planurile de apărare împotriva inundaţiilor se întocmesc de comisiile şi
comandamentele locale de apărare cu sprijinul unităţilor de profil (agricole, rutiere,
feroviare, telecomunicaţii, electroenergetice).

8.3.4, Organizarea şi pregătirea forţelor de intervenţie şi asigurarea

mijloacelor şi materialelor de intervenţie.

Prefecţii, primarii şi agenţii economici care au obiective ce pot fi afectate de

inundaţii şi fenomene meteorologice periculoase precum şi deţinătorii lucrărilor
hidrotehnice, au obligaţia de a organiza şi asigură apărarea acestor obiective cu
forţe şi mijloace propii prevăzute din timp în planurile de apărare, adaptate ia
condiţiile concrete care pot apărea.
în acest scop, se constitue formaţii de apărare nominalizate, inzestrate cu
mijloace şi materiale de intervenţie potrivit "Normativului cadru de dotare cu mijloace
materiale de apărare operativă împotriva inundaţiilor şi gheţurilor".
Formaţiile de apărare sunt instruite de către specialiştii din comisiile actuale
de apărare pe categorii de fenomene hidrorreteorologice periculoase pentru
cunoaştere exactă a atribuţiiior ce le revin în diferite situaţii de apărare, inclusiv în
căzui accidentelor la construcţiile hidrotehnice.
Periodic comisiile şi comandamentele de apărare vor organiza simulări de
fenomene hidrometeoroiogice periculoase şi avarii ia construcţii hidrotehnice şi vor
efectua exerciţii aplicative pentru verificarea pregătim formaţiilor şi buna funcţionare
a sistemelor de avertizare-aiarmare, precum şi de folosire a mijloacelor şi
materialelor de intervenţii.
Agenţii economici deţinători de obiective inundabile şi de lucrări hidrotehnice
vor efectua verificări periodice, în special înaintea perioadelor de inundaţii sau
gheţuri, în vederea asigurării condiţiilor tehnice şi funcţionale corespunzătoare.
Se vor verifica funcţionalitatea dispozitivelor hidromecanice, a aparaturii de
măsură şi control, a comportării construcţiilor, precum şi buna funcţionare a
sistemelor hidrometrice, de telecomunicaţie şi a surselor de energie de rezervă.
De asemenea, se va verifica existenţa materialelor şi mijloacelor de
intervenţie, modul în care sunt depozitate şi se vor lua măsurile ce se impun în toate
aceste direcţii.
Comisiile locale de apărare şi Comisia centrală de apărare împotriva
inundaţiilor, fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor de construcţii
hidrotehnice, vor efectua verificări prin sondaj a situaţiilor obiectivelor hidrotehnice
conform celor specificate anterior, dispunând măsuri obligatorii pentru administraţia
acestor obiective.

8.4. MĂSURI OPERATIVE ÎN TIMPUL INUNDAŢIILOR.

în cazul prognozării depăşirii valorilor caracteristice de apărare sau la

atingerea intempestivă a acestor valori, unităţile hidrometeoroiogice şi de exploatare
a construcţiilor hidrotehnice, comisiile şi comandamentele locale de apărare iau
următoarele măsuri, conform atribuşiilor lor:
 226

declanşează starea de apărare în zonele periclitate şi asigură personalul necesar

prestabilit la permanenţele comisiilor de apărare şi a dispeceratele apelor din
unităţile de. profil;
asigură fluxul informaţional hidrometeorologic şi operativ, decizional mărind
frecvenţa transmiterilor de informaţii, prognoze şi avertizări către obiectivele
periclitate, conform prevederilor planurilor operative de apărare;
declanşează acţiunile operative de apărare în zonele periclitate în conformitate cu
prevederile planurilor de apărare aprobate, ce constau în principal din:
supravegherea continuă a situaţiei lucrărilor hidrotehnice cu rol de apărare, în
special în punctele critice, dirijarea forţelor şi mijloacelor de intervenţie,
supraânălţarea şi consolidarea digurilor şi malurilor în funcţie de cotele maxime
prognozate, evacuarea preventivă a oamenilor, animalelor şi bunurilor, punerea
în siguranţă a bunurilor ce nu pot fi evacuate, prin ridicarea la cote superioare sau
ancorare;
asigură cazarea persoanelor sinistrate, aprovizionarea cu alimente şi asigură
asistenţă medicală pentru populaţia evacuată;
asigură adăpostirea, hranirea şi asistenţă veterinară pentru animalele evacuate;
iau măsuri de evitare a blocajelor cu flotori şi gheţuri, în special în zonele
pădurilor, prizelor de apă şi a gurilor de evacuare a apelor;
aplica regulile de exploatare a lucrărilor hidrotehnice cu rol de apărare, sau care
pot fi afectate de viituri, prevăzute în regulamentele de exploatare la ape mari;
supraveghează continuu barajele, digurile şi instalaţiile de evacuare a apelor mari
şi alte lucrări hidrotehnice care pot fi afectate la viituri şi urmăresc cu frecvenţă
sporită aparatura de măsură şi control pentru verificarea comportării lucrărilor
hidrotehnice şi luarea măsurilor preventive care se impun;
concentrează mijloacele de intervenţie în zonele critice ale lucrărilor hidrotehnice
în scopul apărării împotriva acţiunilor distructive ale valurilor, gheţurilor şi pentru
evitarea depăşirii coronamentului;
executarea lucrărilor de intervenţie în scopul prevenirii avarierii sau distrugerii
lucrărilor hidrotehnice;
limitează extinderea rupturilor în diguri, baraje din materiale locale, prin
executarea de lucrări provizorii;
localizează apeie revărsate, ca şi cele provenite -din infiltraţii şi precipitaţii şi le
dirijează în albiile cursurilor de apă, gravitaţional sau prin pompare;
anunţă obiectivele socio-economice interesate asupra manevrelor ce se
efectuează în construcţiile hidrotehnice şi care pot produce pagube în zonele de
influenţă;
iau măsuri de avertizare-alarmare a obiectivelor situate în zona de influenţă în
caz de pericoi iminent de avariere a construcţiilor hidrotehnice sau a alunecărilor
de teren, utilizând în acest scop sistemele de avertizare-alarmare prevăzute în
instrucţiuni, inclusiv prin mijloace sonore;
transmit informaţiile asupra măsurilor luate şi la comisiile imediat superioare, iar
în căzu! unor situaţii deosebit de grave, stabilite prin instrucţiuni, transmit
informaţii şi la Comisia centrală de apărare împotriva inundaţiilor, fenomenelor
meteorologice periculoase şi accidentelor ia construcţiile hidrotehnice.
 227

8.5. MĂSURI DE REFACERE DUPĂ TRECEREA INUNDAŢIILOR

După trecerea perioadelor de Inundaţii în vederea restabilirii situaţiei normale,

comisiile judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale şi comandamentele locale de
apărare dispun luarea următoarelor măsuri:
• asanarea surselor şi instalaţiilor de alimentare cu apă şi a terenurilor care au fost
afectate de ape reziduale, industriale şi menajere în localităţi, precum şi
evacuarea apelor de inundaţie de pe terenurile agricole prin săparea de canale
de scurgere şi prin instalarea de agregate de pompare;
• aplicarea măsurilor sanitaro-epidemice necesare;
• refacerea căilor de* comunicaţi i şi podurilor, refacerea instalaţiilor de pompare a
apelor;
• refacerea liniilor de telecomunicaţii şi de transport a energiei electrice;
• repararea şi punerea în funcţiune a conductelor de apă, aburi, gaze, petrol
avariate sau distruse;
» luarea măsurilor de repunere în funcţiune a "unităţilor de stat, particulare şi de
orice fel, afectate;
« sprijinirea populaţiei pentru repararea locuinţelor proprietate personală avariate
sau distruse;
• demolarea lucrărilor hidrotehnice provizorii de apărare care împiedică
desfăşurarea normală a activităţilor şi recuperarea materialelor ce mai pot fi
folosite, refacerea terasamentelor degradate, închiderea breşelor şi remedierea
avariilor la lucrările hidrotehnice;
• stabilirea pagubelor fizice şi valorice determinate de inundaţii şi de refacerea
obiectivelor afectate.
Filialele Regiei Apele Române asigură materializarea în teren a nivelurilor
maxime înregistrate pentru reconstituirea undelor de viitură şi reactualizarea
valorilor caracteristice de apărare, verifică comportarea lucrărilor hidrotehnice,
stabilind măsurile ce se impun şi fac propuneri de lucrări noi de apărare în zonele
afectate
La sfârşitul fiecărei perioade de inundaţii sau de fenomene meteorologice
periculoase, comandamentele şi comisiile de apărare întocmesc rapoarte de sinteză.

8.6, CONŢINUTUL PLANURILOR DE APĂRARE ÎMPOTRIVA

INUNDAŢIILOR Şl GHEŢURILOR.

8.6.1. Conţinutul planului de apărare la nivel local.

Comisiile municipale,, orăşeneşti şi comunale precum şi comandamentele

locale întocmesc cu asistenţa tehnică a filialelor Regiei Apele Române, planuri de
apărare având următorul conţinut.
• Dispoziţia consiliilor municipale, orâşăneşti sau comunale de constituire a
comisiei-de apărare şi respectiv decizia conducătorului obiectivului inundabil din
componenta acestora;
• Componenţa nominală a comisiei sau comandamentului cu adresele şi
telefoanele de la serviciu şi de la domiciliu;
• Evidenţa obiectivelor care pot fi afectate de inundaţii şi gheţuri de pe raza
municipiului, oraşului comunei sau comandamentului local respectiv, întocmită
conform modelului următor:
 228

- număr curent;
- denumirea obiectivului;
- cursul de apă pe care este situat obiectivul periclitat de inundaţii şi
codul cadastral;
- sursa de inundare sau de afectare;
- numărul de telefon sau telex al permanenţei unde se anunţă de către
organele de avertizare pericolul de inundare;
- valorile locale de apărare: atenţie, inundare, pericol;
- denumirea şi poziţia staţiei hidrometrice sau pluviometrice locale
folosită pentru stabilirea valorilor locale de apărare;
- valorile caracteristice de avertizare, precum şi cele trei mărimi
caracteristice: de atenţie, inundaţie şi de pericol pentru fiecare obiectiv precum şi
staţia pluviometrică sau hidrometricâ avertizoare;
- de unde se primeşte avertizarea;
- timpul mediu de concentrare a precipitaţiilor periculoase sau timpul
de propagare al undelor de viitură de îa staţia de avertizare la obiectivele periclitate;
- pagubele maxime cunoscute sau evaluate, exprimate fizic şi valoric;
- măsuri ce se vor lua la cele trei valori caracteristice de avertizare şi
de apărare;
- forţele şi mijloacele pentru îndeplinirea măsurilor de apărare cu
nominalozarea unităţilor care le vor pune la dispoziţie;
- stocul de mijloace şi materiale de apărare existente la comisia locală
sau la comandamentul obiectivului periclitat;
- modul cum se acoperă deficitul de mijloace şi materiale de apărare;
- cine răspunde de luarea măsurilor de apărare şi de evacuarea
oamenilor şi bunurilor pe fiecare obiectiv;
• Planurile la scara 1:10 000 sau 1:25 000 cu localizarea obiectivelor, delimitarea
zonelor inundabile, cu dispozitivele hidrometeorologice folosite pentru stabilirea
valorilor caracteristice locale de apărare şi indicarea zonelor de evacuare
preventivă şi cazare.
• Comandamentele de la obiectivele izolate cum sunt: şantierele, balastierele, etc.,
vor întocmi planuri de apărare după modelul de mai sus, adaptat la specificul lor.
Planurile de apărare ale comisiilor şi comandamentelor locale se aprobă de
comisia imediat superioară cu excepţia planurilor elaborate de comandamentele
obiectivelor importante şi izolate care se aprobă de comisiile judeţene de apărare.

8.6.2. Conţinutul planurilor de apărare pe bazine hidrografice.

Planul de apărare bazinal se constituie prin asamblarea planurilor judeţene

de apărare privind sistemul informaţional şi de exploatare a construcţiilor
hidrotehnice în condiţii de ape mari şi cuprinde:
• Tabel nominal cu componenţa personalului permanent al dispeceratelor şi a
personalului tehnic, care asigură asistenţa pe toată perioada de apărare, cu
adresele şi telefoanele de la domiciliu.
• Tabel sintetic cu componenţa comisiilor judeţene de apărare şi a secretariatelor
tehnice ale acestora, din bazinul respectiv, mijloacele de telecomunicaţii şi
telefoanele de la serviciu şi de la domiciliu, astfel încât să se asigure în toate
condiţiile comunicarea prognozelor şi avertizărilor ia comisiile judeţene
 229

Schema sinoptică a sistemului informaţional hidrometeorologic pe ansamblul

bazinului hidrografic, cuprinzând unităţile meteorologice şi hidrologice din bazin,
comisiile judeţene, municipale, orăşeneşti, comunale şi obiectivele hidrotehnice
ce trebuie avertizate direct precum şi legăturile cu Institutul Naţional de
Meteorologie şi Hidrologie şi Comisia centrală de apărare împotriva inundaţiilor,
fenomenelor meteorologice periculoase şi accidentelor la construcţiile
hidrotehnice de pe lîngă Ministerul Mediului.
Harta sistemului Informaţional întocmită la o scară 1:200 000 sau 1:100 000 care
cuprinde toate amenajările hidrotehnice ce pot produce inundaţii sau au rol de
apărare, amplasarea staţiilor şi posturilor hidrometrice pluviometrice, schema
fluxului informaţional-deciziona! pentru apărare, sistemele de telecomunicaţii şi
caracterul permanent sau periodic ai transmisiunilor simbolurile fc!cs!te fiind cele
din cadastrul apelor numerotarea obiectivelor cuprinse în planurile judeţene de
apărare,.
Lista staţiilor hidrometrice a staţiilor şi posturilor avertizoare din reţeaua de stat şi
de exploatare, precum şi staţiile şl posturile aparţinând altor unităţi din subordinea
unor ministere sau organe centrale, necesare în organizarea acţiunilor de apărare
pe ansamblul bazinului hidrografic, cu valorile caracteristice de apărare, zonale
sau locale ale acestora.
Tabelul cu mijloacele de telecomunicaţii folosite în cadrul dispeceratului în timpul
acţiunilor de apărare şi de ia obiectivele cuprinse în schema sinoptică.
Conţinutul detaliat al informaţiilor hidrometeorologice şi mărimile caracteristice de
• avertizare stabliitepentru fiecare dispecerat şi unitate hidrometecrologicâ cuprinsă
în sistemul informaţional, care se transmit comisiilor judeţene, municipale,
orăşeneşti, comunale şi la obiectivele care se avertizează direct
Conţinutul informaţiilor şi datele care trebuiesc transmise şi primite de la
sistemele hidrotehnice din bazin.
Reguli de exploatare pe timp de ape mari şi fenomene meteorologice periculoase
cu indicarea restricţiilor în exploatare. Soluţii extreme în caz de ape mân
(inundare dirijată, intrarea în funcţiune a acumulărilor nepermanente).
Sistemul de averîizare-aiarmare a obiectivelor şi localităţilor inundabile din aval
de lacurile de acumulare şi alte construcţii hidrotehnice, precum şi din incintele
îndiguite, în cazul pericolului descărcărilor accidentale, avarierii sau distrugerii
construcţiilor sau lucrărilor respective, conform instrucţiunilor existente.
Profiîe longitudinale cu indicarea poziţiei obiectivelor şi cotelor caracteristice în
raport cu curbele suprafeţei libere a apei la probabilităţi caracteristice(0:1%, 1%,
5% şi 10%), corelaţii între posturile avertizoare şi cele locale, precurm şi lista
diferitelor modele şi programe de propagare a viiturilor şi de exploatare optimă a
construcţiilor hidrotehnice.
Situaţia materialelor şi mijloacelor de apărare la lucrările hidrotehnice din
administrare propie şi modul de completare.
Lista, în ordinea inundării, a obiectivelor cu indicarea cotelor de inundare locală şi
zonală.
Planurile de apărare pe bazine hidrografice se întocmesc de filialele bazinale ale
Regiei Apele Române, se verifică de Regia Apele Române şl se aprobă de
Comisia centrală de apărare de pe lângă Ministerul Apelor Pădurilor şi Protecţiei
Mediului.
 230

8.7. URMĂRIREA COMPORTĂRI! ÎN EXPLOATARE A LUCRĂRILOR DE

REGULARIZĂRI Şl ÎNDIGUIRI. PROGRAMUL DE URMĂRIRE A COMPORTĂRII
ÎN TIMP A LUCRĂRILOR.

Scopul urmăriri în timp a lucrărilor de regularizare şi îndiguire este menţinerea

acestora la parametrii tehnico—economici proiectaţi, asigurarea unei eficiente sporite
a lucrărilor şi mărirea duratei de funcţionare în vederea prevenirii şi combaterii
inundaţiilor. Această urmărire se face pe baza unui program; Programul de urmărire
a comportării în timp a lucrărilor de regularizări şi îndiguiri, care cuprinde:

8.7.1. Verificări periodice curente.

a) în cazul lucrărilor de regularizare de albii de râuri se prevăd:

— verificarea apariţiei unor schimburi de trasee faţă de proiect;
- verificarea apariţiei unor modificări ale caracteristicilor albiei;
- verificarea modului de întreţinere a lucrărilor.
b) în cazul consolidărilor de maluri se prevăd:
- starea pereelor din piatră sau gărduieţe de nuiele;
- eventuale mişcări ale rezemării pereului datorită unor afuieri mai mari
decât cele prevăzute şi luate în calcul;
- eroziuni ale malurilor.
c) în zona plantaţiilor de protecţie se urmăresc:
- starea de vegetaţie a acestora;
- menţinerea densităţii perdelelor de protecţie.
d) în cazul digurilor se.prevăd următoarei date:
- apariţia unor breşe datorate circulaţiei animalelor sau oamenilor din
zonă;
- apariţia unor ştroiri care au produs eroziuni pe taluzuri şi
coronament;
- starea înierbării taluzurilor;
- depistarea unor eventuale fisuri crăpături;
- depistarea unor eventuale zone de infiltraţie prin sau pe sub dig;
- starea mirelor, bornelor, barierelor, etc.

8.7.2. Intervenţii m timpul viiturilor.

Pentru depistarea apariţiei unor fenomene negative ca eroziuni, infiltraţii,

grifoane, înmuieri ale digurilor etc., care pot apare în timpul viiturilor, se constituie
echipe de supraveghere continuă pe perioada viiturilor care la rândul lor anunţă
imediat echipele de intervenţie şi comandamentul local, precizând fenomenul şi
poziţia geografică a locului în care a apărut fenomenul respectiv.
Echipele de intervenţie execută următoarele lucrări:
- consolidări împotriva eroziunii valurilor sau plutitorilor;
- combaterea infiltraţiilor şi grifoanelor;
- consolidarea digurilor în caz de înmuiere.
După realizarea lucrărilor de către echipele de intervenţie acestea le predau
din nou echipelor de supraveghere pentru urmărire continuă.
Lucrările pe care le pot executa echipele de intervenţie sunt în principal
următoarele:
 231

• Lucrări de supraînălţare a digurilor:

- completarea coronamentului până la cotele stabilite de
comandamentul de apărare, prin echipa de specialişti în prognoză;
-executarea unor diguri iepureşti, retrase la cea 20-25 cm de muchia
taluzului dinspre apă a digului.
• Lucrări de consolidare a digurilor şi malurilor:
- consolidări de dig cu fascine fixate cu ajutorul unor pari din lemn;
- consolidări de dig cu saci umpluţi cu pământ şi depozitaţi pe taluzul
interior în zonele expuse infiltraţiilor, eroziunii sau înmuierii, sau pe dig
la muchia exterioară în caz de pericol de depăşire a coronamentului;
- consolidări cu piatră aruncată pe fascine în zonele erodate ale
malurilor şi în cele ce prezintă pericol pentru digul situat în apropiere.
• Lucrări de combatere a infiltraţiilor şi grifoanelor:
- batardouri din saci cu pământ sau palplanşe şi saci cu pământ;
- banchete suplimentare la taluzul interior cu lăţime de 4-5 m şi
înălţime de minim 1 m;
- încercuirea izvoarelor cu 2-3 rânduri de saci suprapuşi, asigurând un
spaţiu de acumulare cu diametrul de 3-4 m;
- diguleţe în formă de potcoavă cu capetele sprijinite pe digul principal,
în jurul incintei închisă de saci, atunci când grifonul este periculos, apa
acumulată rămânând tuibure;
• Lucrări de consolidare a digului în caz de înmuiere:
- palplanşe cu saci cu pământ în spate şi pământ sau saci cu pământ
până la nivelul apei, pe taluzul exterior, dinspre apă;
- banchete interioare largi (minim 10 m) până la nivelul care acoperă
curba de înmuiere.

8.7.3. Urmărirea lucrărilor după trecerea viiturilor.

După trecerea viiturilor se vor depista eventuale modificări ale lucrărilor faţă
de situaţia iniţială în special în zonele cu:
-tronsoane cu secţiuni caracteristice nefavorabile;
- zonele cu curenţi puternici;
- zonele cu eroziuni periculoase;
- punctele periculoase de încastrare a digurilor;
- punctele de infiltraţie prin diguri.
Toate aceste constatări se aduc la cunoştinţă proiectantului, eventualele
lucrări de completare sau refacere fiind proiectat de acesta sau trebuie să aibe
obligatoriu avizul proiectantului.

8.8 CONŢINUTUL PLANULUI DE AVERTIZARE ALARMARE A

OBIECTIVELOR SOCIAL-ECONOMICE SITUATE ÎN AVAL DE CONSTRUCŢIILE
HIDROTEHNICE.

Planul se întocmeşte de toţi agenţii care au în administrare construcţii

hidrotehnice a căror avariere poate produce victime omeneşti în localităţile şi
obiectivele situate în aval, precum şi importante pagube materiale. Se întocmesc
planuri de avertizare-alarmare la toate barajele cu o înălţime mai mare de 10 m şi
un volum mai mare de 10 mii. Mc care au în aval obiective la distanţe mai mici de 10
km de secţiunea barajului.
 232

Conţinutul planului este următorul:

A. Piese scrise.
1 Descrierea amenajării şi a construcţiei care realizează retenţia.
2. Ipoteze de avarie luate în considerare în calcului zonelor inundabile (50%
şi 100% distrugere).
3. Descierea sistemului informaţional prevăzut la amenajare, inclusiv cel de
avertizare sonoră.
4. Situaţiile şi decizia de declanşare a sistemului de alarmă.
5. Responsabilităţi privind luarea deciziei de alarmare cu cele 3 trepte de
?
periculozitate stabilite n instrucţiuni,
6. Căile de transmitere a deciziilor şi modul de acţionare al sistemului de
alarmă.
7. Stabilirea tipului de semnai pentru diferite situaţii critice şi locul unde sunt
afişate pentru populaţie
8. Măsuri ce se iau la atingerea pragurilor critice.
9. Măsuri de protecţie a populaţiei împotriva undelor de rupere, cum sunt:
dispersarea în zone neinundabile, protecţia împotriva intemperiilor, asistenţă
medicală, asigurarea cu materiale şi alimente etc.

B. Materiale grafice.
1. Tabel cu. localităţile, cartierele, întreprinderile şi instituţiile care se
evacuează preventiv, în caz de pericol iminent şi iocu! de dispersare al acestora.
2. Efectivele de animale şi bunuri de valoare prevăzute a fi evacuate şi locul
de evacuare.
3. Mijloacele folosite pentru evacuarea populaţiei şi a bunurilor.
4. Materiale de intervenţie şi punctele de depozitare a acestora.
5. Tabel cu persoanele responsabile de supravegherea construcţiilor în caz
de pericol de avarie, cu adresele şi telefoanele lor.
6. Tabel cu persoanele implicate în luarea deciziilor şi în salvarea populaţiei
şi bunurilor.
7. Planuri de situaţie 1:5 000, 1:10 000 sau 1:25 000 după caz, cu trasarea
zonelor de afectare după 60 de minute, ca şi zona de afectare maximă, cu indicarea
timpilor de parcurgere a undei de rupere calculată în ipoteza "lac plin" şi rupere
100%.
8. Idem pentru zona afectată la avariere medie - 50%.
9. Amplasarea pe planuri a obiectivelor economice şi sociale periclitate, cu
indicarea mijloacelor sonore de alarmare, a centrului de comandă a sirenelor, a
zonelor şi căilor de dispersare a populaţiei şi animalelor în afara zonei periclitate.
10. Profil longitudinal al curbei suprafeţei libere a undei de rupere cu
indicarea timpului de parcurgere şi a poziţiei obiectivelor periclitate.
11. Schemele sinoptice informaţionale.
- de supraveghere a comportării construcţiilor hidrotehnice şi a
aparaturii de măsură şi control;
- de avertizare hidrometeorologică a construcţiei hidrotehnice;
- de avertizare a obiectivelor periclitate în caz de avarie.
Planurile se întocmesc de proiectanţi sau de beneficiarii lucrărilor cu
concursul Statului Major de Apărare Civilă şi împreună cu comisiile şi
comandamentele obiectivelor economice şi sociale periclitate.
Responsabilitatea prezentării acestor planuri la Comisia centrală de apărare
revine unităţii care are în administrare construcţia hidrotehnică respectivă şi se
 234

intervenţiile rapide la punctele critice, în speciai surse autonome de energie şi

iluminat.
Pentru formaţiile şi echipele folosite în acţiunea de apărare împotriva
gheţurilor,, materialul exploziv se va păstra de către unităţile militare, stabilite de
comisiile judeţene de apărare.
în cazul cursurilor de apă neamenajate, se vor prevedea materiale şi mijloace
de apărare numai pentru zone cu puncte critice, cei mai frecvente afectate de
inundaţii, ţinând seama de experienţa anterioară.
Sistemele de alarmare. In caz de inundaţii, vor fi corelate cu sistemele de
alarmare locale aie apărării civile.
 235

CAPITOLUL 9.

CADASTRUL APELOR DIN ROMÂNIA

9.1 GENERALITĂŢI. ISTORIC.

Apele fac parte integrantă din domeniul public al tării, iar protecţia, punerea în
valoare şi dezvoltarea resurselor de apă sunt acţiuni de interes naţional. Apele
reprezintă o sursă naturală regenerabilă şi limitată, element indispensabil pentru
viaţă şi societate, materie primă pentru activităţi productive, sursă de energie şi cale
de transport, factor major al mediului înconjurător determinant în menţinerea
echilibrului ecologic. Totodată, apa este unul din elementele naturale care
condiţionează dezvoltarea social-economică a ţării, atât prin utilizarea ei pentru
satisfacerea cerinţelor crescânde ale folosinţelor consumatoare (populaţie, industrie
zootehnie, irigaţii, piscicultura) şi neconsumatoare (producerea de energie electrică,
navigaţie, agrement) cât şi prin efectele distructive pe care ie poate produce în
anumite condiţii (inundaţii, exces de umiditate, eroziunea solului).
Cadastrul apelor reprezintă activitatea organizată de inventariere, evidenţă,
sistematizare şi sintetizare a tuturor obiectivelor şi datelor existente în domeniu!
apelor pentru cunoaşterea, protecţia şi caracterizarea de detaliu a: resurselor
naturale de apă de suprafaţă şi subterane, râuri, lacuri, foraje hidrogeologice, ect.;
folosirii apelor şi construcţiilor aferente; combaterii efectelor distructive ale apelor,
etc. şi integrează Fondul naţional de date de gospodărirea apelor.
Urmărirea şi ţinerea la zi a cadastrului apelor este permanentă şi o
desfăşoară Regia Autonomă Apele Române în conformitate cu strategia elaborată
de Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului.
Cadastrul din domeniul apelor este un sistem dinamic în flux lent şi reprezintă
o activitate de nivel naţional, desfăşurat pe bazine hidrografice (pentru 12 bazine
sau grupe de bazine hidrografice aferente arealeior teritoriale ale filialelor Regiei
Autonome Apele Române, care gestionează resursele de apă ale ţării), conform
codificării cadastrale a reţelei hidrografice.
Cadastrul apelor din România este o bancă specializată de date, pentru circa
30 de categorii de obiective cadastrale, pentru evidenţa obiectivelor cadastrale
specifice, indiferent de beneficiarul lor, a căror evoluţie în timp a fost urmărită, încă
din anul 1954, prin stocarea datelor primare în dosare şi fişe de obiectiv,
centralizarea acestora în sinteze cadastrale bazinale, sintezele generale, la nivel
naţional (la perioade de cinci ani) şi atlasele cadastrului apelor din România.
La început, prin activitatea de cadastrul apelor, se ţinea evidenţa datelor
morfo-hidrografice ale cursurilor de apă (care au fost codificate după anumite
 236

criterii: lungime, suprafaţa bazinului, etc.), apoi a cuprins şi folosinţele de ape sau
care au legătură cu apele, în scopul asigurării gospodăririi complexe a resurselor de
apă de suprafaţă şi subterane. Activitatea implică obţinerea informaţiilor, pentru
fiecare obiectiv în parte, atât din documentaţiile tehnice de execuţie şi reglementările
de gospodărire a apelor, cât şi prin inventarieri "in situ", pentru asigurarea
concordanţei cu datele reale, existente Ia un moment dat şi "ţinerea la zi" a acestora.
Activitatea de cadastrul a apelor se efectuează anual pentru obiectivele cu implicaţii
directe în activitatea curentă de gospodărire a resurselor de apă şi la intervale de
cinci ani, pentru celelalte.
In anul 1964, p<3 baza inventarierii primare şi evidenţei a circa 50 000 de
obiective, realizaă pe fişe tip ia 27 categorii cadastrale urmărite iniţial, precum şi în
baza sintezelor cadastrale anuale întocmite pe bazine hidrografice, a fost publicat
primul volum ai Atlasului cadastrului apelor din România intitulat Reţeaua
hidrografică Partea l-a, de text, conţinea date morfo-hidrografice asupra reţelei
hidrografice codificate ia ace! moment, care avea o lungime de circa 76 000 km, iar
partea a i l-a Harta hidrografică a României era compusă din 35 foi de hartă la
scara 1:200 000.
în 1970 a fost editat volumul doi intitulat Combaterea acţiunii distructive,
foiosirea şi protecţia calităţii apelor, compusă din partea a Ili-a de text
Gospodărirea Apelor (cu date despre 16 categorii de folosinţe şi obiective
cadastrale, cum ar fi: degradări de albii şt maluri, lucrări de protecţie a albiilor şi
malurilor, îndiguiri, regularizări de albii, lacurile de acumulare, alimentări cu apă
potabilă şi industrială, irigaţii, amenajări hidroenergetice, amenajări piscicole, etc.) şi
partea a !V-a de pianşe.
în anul 1972 a fost editat volumul trei intitulat Resurse de apă de suprafaţă
şi subterane, compus din partea a V-a de text Resursele de apă şi partea aVl-a
Harta hidrografică a României compusă din 35 planşe la scara 1:275 000,
cuprinzând date şi amplasarea pa hartă a posturilor hidrometrice, evaporimetrice şi
a forajelor hidrogeoiogice de mică şi mare adâncime, precum şi alte elemente utile
în activitatea de cercetare şi proiectare. A urmat apoi Atlasul secării râurilor din
România, compus din 35 foi de hartă ia scara 1:300 000, cuprinzând cursurile de
apă ale ţării, diferenţiate pe opt categorii în funcţie de perioada de secare a apei în
albie.
Această lucrare capitală pentru domeniul gospodăririi apelor din România a
fost folosită timp de peste 25 de ani, în speciai de personalul tehnico-ingineresc,
pentru elaborarea schemelor cadru de amenajare complexă a bazinelor hidrografice
şi la realizarea lucrărilor prevăzute în Programul naţional pentru perioada 1975-
1990. Totodată, Atlasul a fost una din cele mai complete lucrări din domeniul
cadastrului şi gospodăririi apelor din România şi printre puţinele de acest gen din
Europa.
în anul 1992, sub coordonarea Ministerului Apelor, Pădurilor şi Protecţiei
Mediului, a fost reeditat volumul unu al Atlasului cadastrului apelor din România, cu
datele morfo-hidrografice actualizate pentru circa 80 000 km de cursuri de apă care
au primit cod cadastral, cuprinzând şi o mapă cu 130 planşe color, scara 1:100 000.
La întocmirea ediţiei 1992 a Atlasului, au participat un număr mare de instituţii care
deţin informaţii asupra apelor, începând cu sistemele de gospodărire a apelor şi
filialele teritoriale ale Regiei Autonome Apele Române,, ca pricipali furnizori de date
şi terminând cu beneficiarii de ape şi servicii privind apele. Prelucrarea datelor a
revenit institutului AQUA PROIECT, Institulului National de Meteorologie şi
Hidrologie şi Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice, precum şi Institutul de
 237

Geodezie şi Fotogrametrie, Cartografie şi Organizarea Teritoriului. Partea de text a

volumului cuprinde informaţii asupra reţelei hidrografice, clasificarea în si.stem
zecimal internaţional, bazat pe sistemul Gravelius, adoptat de noi. fiincj evidenţiate
15 bazine hidrografice de bază de ordinul 1, mergând apoi până ia afluenţii de
ordinul 6, prin criteriul suprafaţa minimă a bazinului de recepţie de 10 km2 şi lungime
minimă a cursului de apă de 5 km. Astfel,, reţeaua hidrografică codificată din
România are o lungime totală de 78 905 km, cu o densitate mea'ie de 0,33 km km2.
Sunt prezentate date morfo-hidrografice asupra reţelei hidrografice de suprafaţă
(date privind cursul de apă şi bazinele hidrografice de recepţie) cu parametrii
aferenţi la confluenţe, evidenţa lacurilor naturale şi a principalelor lacuri de
acumulare permanente şi nepermanente pe categorii de folosinţă, suprafaţa luciilor
de apă şi a fondului forestier profile schematice ale albiei principalelor cursuri de
apă, tabele centralizatoare, etc., precum şi indexul alfabetic al cursurilor de apă şi a
lacurilor de acumulare cu codul cadastral şi precizarea planşe; pe care este
amplasat. Un element nou faţă de ediţia 1964, constă în cuprinderea in evidenţă a
Deltei fluviului Dunărea şi a litoralului Mani Negre precum şi evidenta fondului
forestier. Pe baza datelor aferente reţelei hidrografice se fac o sene de generalizări
cu caracter mai mult geografic, decât ingineresc, în anexele 1.2şi 3 se prezintă
sintetic datele de bază ale reţelei hidrografice, cu distribuţia pe bazine
în prezent, activitatea de cadastrul apelor la nivelul bazinelor hidrografice,
desfăşurată de filialele teritoriale ale Regiei Autonome Apele Române, este
informatizată prin implementarea pe microcalculatoare I3M-PC a unui program
propiu de gestiune a băncii de date. prin care sunt inventariate şi sistematizate
principalele folosinţe şi obiective cadastrale. Pe baza acestui program, se
elaborează sinteze cadastrale bazinale anuale şi centralizatoare la nivel naţional.
Gospodărirea raţională, în scopul utilizării complexe, protecţiei împotriva
poluării şi conservării resurselor de apă, depinde în mare măsură de exactitatea
datelor furnizate de sistemul cadastrului în domeniul apelor de interconexiunile
corespunzătoare cu cadastrele de specialitate şi de integrarea, atât în fondul
naţional de date al activităţii de gospodărire a apelor, cât şi în problematica aferentă
cadastrului general şi publicităţii imobiliare, în acest sens Ministerul Apelor
Pădurilor şi Protecţiei Mediului preconizează instituirea unui Program privind
modernizarea cadastrului apelor din România în contextul prevederilor Legii nr. 33
privind cadastrul şl publicitatea imobiliară în vederea perfecţionării acţiunilor de
culegere, stocare, prelucrare şi sintetizare computerizată a datelor. Considerăm că
pot fi integrate în concepţia generală a cadastrului, următoarele elemente aferente
cadastrului apelor:
1. Reţeaua hidrografică - date morfometrice (codificarea reţelei, denumirea
cursurilor de apă, lungimea lor,'suprafaţa bazinelor de recepţie, etc.j,
2. Albiile minore ale cursurilor de apă codificate (lungimea cursului de peste 5
km şi suprafaţa bazinului de recepţie de cel puţin 10 km).
3. Cunetele lacurilor şi bălţilor naturale de interes naţional şi regional şi alte
lacuri de acumulare.
4. Axul cadastral de referinţă ai cursurilor de apă şi bornele cadastrale ale
acestuia.
5. Suprafeţele luciilor de apă şi zonelor umede, aparţinând domeniului public.
6. Zonele de protecţie ale cursurilor de apă neamenajate şi ale lucrărilor
hidrotehnice existente.
7. Staţiile şi posturile hidrometrice ale reţelei hidrometeorologice.
8. Forajele hidrogeologice şi perimetrele de protecţie sanitară a acestora.
 238

Preluarea acestor elemente în sistemul cadastrului general, nu înseamnă

excluderea lor din specificul activităţii cadastrului apelor, ci presupune integrarea
acestora şi compatibilitatea cu celelalte cadastre de specialitate conexe.
Organizarea actuală şi perspectiva de scurtă şi medie durată a sistemului
cadastrului apelor din România, este asigurată şi se integrează în strategia
sistemului informaţional bazinal şi naţional de gospodărire a apelor a Ministerului
Apelor, Pădurilor şj Protecţiei Mediului

9.2 ORGANIZAREA CADASTRULUI APELOR

• Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului stabileşte metodologia de

organizare şi evidentă a activităţii de Cadastru! Apelor adaptând-o cerinţelor
organizatorice la nivel de ţară, asigura legătura cu Cadastrul General şi celelalte
instituţii centrale, prin normative care să creeze posibilitatea aplicării legii în
activitatea de gospodărire a apelor
Reglementează metodologic structura, conţinutul şi oportunitatea realizării
atlaselor cadastrale
• Autoritatea naţională urmăreşte metodologic obligativitatea ţinerii la zi şi a
reactualizării informaţiilor din banca de date din Cadastrul Apelor existentă la
nivel bazinal,respectarea unei metodologii şi structuri unice în realizarea acestei
baze de date a aplicării în mod uniform a metodologiilor de specialitate,
Avizează conţinutul sintezeior cadastrale., deci şi a datelor existente la nivel
bazinal.
Face propuneri de modificare a metodologii'or, având la bază cerinţele
activitâţiilor de gospodărire a apelor.
Centralizează la nivel naţional informaţiile cadastrale,
• Autorităţile bazinale (anexa 1) care administrează reţeaua hidrografică
codificată, urmăresc obiectivele care folosesc apa sau au legătură cu apele,
repartizate în următoarele grupe de categorii cadastrale.
A. Cadrul natural şi lucrări de cunoaştere a resurselor de apa
B. Lucrări de apărare şi traversări de cursuri de apa
C. Folosinţele de apă şi amenajări pentru utilizarea acestora
• Autoritatea bazinală responsabilă cu activitatea de Cadastrul Apeior
urmăreşte prin serviciile tehnice de specialitate obligativitatea ţinerii la zi şi a
reactualizării informaţiilor din banca de date de Cadastrul Apelor existentă la nivel
bazinal, respectarea unei metodologii şi structuri unice în realizarea acestei baze
de date, a aplicării în mod uniform a metodologiilor de specialitate.
» Evidenţa primară se realizează ia nivel teritorial de către agenţii hidrotehnici
care au în urmărire un anumit tronson de râu. Acesta trebuie să cunoască în orice
moment modificările cadrului natural, lucrările de apărare şi folosinţele amplasate
pe tronsonul respectiv. Pe baza observaţiilor întocmeşte un proces verbal de
constatare pe care îi înaintează unităţii teritoriale de gospodărirea apelor.
• Unitatea teritoriala de gospodărirea apelor întocmeşte dosare obiectiv şi
efectuiază controale la obiectivele existente, Culegerea datelor primare se
efectuează periodic (sfhual sau de mai multe ori pe an) în funcţie de priorităţi şi de
importanţa obiectului.
 239

9.3. CONŢINUTUL CADASTRULUI APELOR

Activitatea de cadastrul apelor presupune cunoaşterea permanentă a:

- resurselor de apă (de suprafaţă şi subterane) - cantitativ, calitativ.
- gradul de întreţinere şi protecţie a cursurilor de apă.
- gradul de afectare a cursurilor de apă în urma unor fenomene
naturale periculoase.
- necesarul de apă pentru satisfacerea cerinţelor şi asigurarea
interfeţei cu utilizatorii de apă (emitere autorizaţii pentru folosirea apelor» emitere
alocaţii în cazuri de restricţii, încheerea de contracte cu utilizatorii de apă).
— informaţii asupra patrimoniului filialei.
Informaţia cadastrală este de două feluri:
- informaţia primară de bază (se referă la un obiect cadastral),
informaţie care se păstrează şi se actualizează atâta timp cât există obiectul
cadastral (activ sau în conservare)
- informaţie prelucrată (sinteze şi cadastre de specialitate) anexa 2.
Informaţiile cadastrale sunt grupate în categorii cadastrale (anexa 3) conform
grupei de aspecte aflate în evidenţă. Dosarul obiectiv pentru fiecare obiect cadastral
luat în evidenţă cuprinde şi o schiţă a amplasării faţă de cursul de apă, schiţă care
prezintă vecinătatea obiectului cadastral.
Fiecare categorie cadastrală are înregistrate următoarele categorii de
informaţii (funcţie de dinamica parametrilor din categoria respectivă);
- de identificare (deţinător sau administrator, amplasare teritorială, amplasare
bazinală şi identificarea obiectului în cadrul categoriei cadastrale).
- de caracterizare (caracteristici naturale, constructive, autorizate).
- anuale - numai pentru acele categorii cadastrale care au anumiţi parametrii
cu variaţie anuală.

9.4. FLUXUL INFORMAŢIONAL AL DATELOR

Principalele acţiuni ce se realizează în cadrul activităţii de cadastrul apelor

sunt: controlul obiectivelor cadastrale, colectarea informaţiilor şi întocmirea dosarului
obiectiv, sistematizarea şi stocarea informaţiilor în fişiere, precum şi centralizarea şi
prelucrarea datelor.
Etapele în , realizarea evidenţei cadastrale sunt în funcţie de situaţia
intervenită în teren şi sunt următoarele:
• Pentru un obiectiv nou care urmează a fi luat în evidenţă se face identificarea
odată cu autorizarea acestuia, localizarea se face în raport cu axul cadastral de
referinţă, hectometrarea pe baza hărţilor noi la scara 1:100 000, urmînd apoi
completarea cu informaţii obţinute prin control în teren.
• Pentru folosinţele aflate în evidenţa cadastrală, anual se execută cel puţin un
control asupra respectării obligaţiilor din actele de reglementare, precum şi pentru
a urmării evoluţia necesarului şi consumurilor de apă, a modificărilor în timp sau a
dinamicii parametrilor variabili.
• Dacă se constată că un obiectiv luat în evidenţă s-a desfintat (a fost dezafectat
integral), se comunică acest lucru Filialei teritoriale de gospodărire a apelor prin
Proces Verbal de Constatare care se anexează la Dosarul Obiectivului şi pe baza
căruia se modifică şi baza de date.
 240

BIBLIOGRAFIE.

1. R. J. Bally, V. Pârlea, 1983, ~~ Diguri şi baraje din materiale locale pe terenut\

slabe de fundare, Editura Ceres.
2. A. Băicescu. - Căsoaie din elemente prefabricate din beton umplute cu
materia! local, ICPGA Proiect 1624/67
3. V. Băioiu, 1967, - Combaterea eroziunii solului şi regularizarea cursurilor de
apă. Editura Didactică şs Petagocică.
4. D Bătucă. 1981 - Contribuţii la rezolvarea unor probleme de morfologie
albiilor râurilor şi canalelor Teză doctorat J ANB.
5. M. Botzan, 1984. » Apele în viaţa poporului român. Editura Ceres.
6. S. Boeru, R. Mîndru, 1970. - îndiguiri. Editura Ceres.
7. M. Brehotu, 1983. - Aplicarea proiectelor şi modulelor tip la lucrările de
regularizare a albiilor CNA - ICPGA ~ DA - Prut; Consfătuirea de lucru, laşi.
8. P. G. Chiseiev, 1953 - îndreptar pentru calcule hidraulice. Editura Energetica
de Stat.
9. V. Chiriac, A. Piloţii, !. A. Manoiiu, 1980. - Prevenirea şi combateree
inundaţiilor. Editura Ceres
10. S. Hâncu, 1976. - Regularizarea albiilor râurilor. Editura Ceres.
11. N. G. ioan, A. N. ioan, 1983. - îndrumător pentru dimensionarea
construcţiilor hidrotehnice. Editura Ceres.
12 D. V. Joglekar, 1971 - Manual on river behaviourcontrol and training. New
Deihi.
13. L. KeMner, D. Botzan, 1983. - Elemente constructive pentru protecţia
malurilor realizate din geoîextile ţesute. Revista Hidrotehnica nr. 1.
14. P. Kellner, S. Boer, L. Kellner 1986. - Apărarea digurilor. Editura Ceres.
15. M. Lateş, E, Zaharescu, 1972. - Apărarea malurilor şi protejarea taluzuhlor.
Editura Ceres.
16. S. Leutschaft, 1983 - Realizarea şi comportarea lucrărilor pentru apărarea
malurilor cursurilor de apă din zona de vest a ţării, CNA; ICPGA; DA; Prut, iaşi.
17. l. A. Manoiiu, 1973. - Regularizări de râuri şi căi de comunicaţii pe apă.
Editura Didactică şi Pedagogică.
18. C. Mitoiu, 1983, - Concepţii actuale cu privire la soluţiile de regularizare a
albiilor cursurilor de apă. CNA; ICPGA; DA Prut, laşi.
19. C. Miîoiu, 1988. - Proiectarea lucrărilor de regularizări de râuri şi îndiguiri
AMC, IANB, Bucureşti.
20. S. Neicu, 1983. - Determinarea nivelurilor maxime în situaţia naturală şi în
condiţii de regularizare a albiilor. Criterii şi posibilităţi de aplicare a programelor de calcul
UNDA şi MIPE. CNA; ICPGA; DA Prut faşi.
21. R A. Pop, 1981. ~- Construcţii şi amenajări hidrotehnice. Editura Tehnică.
22. C. Săraru, 1983. - Contribuţii privind îmbunătăţirea soluţiilor de regularizare a
cursurilor de apă. Revista Hidrotehnica nr. 7.
23. i. Teodorescu Al Fîorescu, 1970. - Probleme actuale de combatere a
inundaţiilor. iCDT
24. Instruncţiuni tehnice pentru proiectarea lucrărilor de regularizări de râuri.
ÎCPGA, 1985.
25. Normativ departamental privind proiectarea lucrărilor de apărare a
drumurilor căilor terate şi podurilor. MTTC, IPTANA, ID, 161/85.