Războiul de independență al Greciei, cunoscut și ca Revoluția greacă (în limbile greacă: Ελληνική

Επανάσταση Elliniki Epanastasi; turcă otomană: ‫يون'''ان عص'''ياني‬ Yunan İsyanı) a fost declanșat

de revoluționarii greci și s-a desfășurat între anii 1821 – 1829. Revoluționarii au beneficiat într-o etapă
mai târzie a războiului de sprijinul unor puteri europene, iar Imperiul Otoman a fost sprijinit
de vasalii săi, Egiptul și într-o oarecare măsură Vilaietul Tunisia.
După cucerirea Imperiul Bizantin de către Imperiul Otoman, cea mai mare parte a Greciei a trecut sub
stăpânirea turcilor. De-a lungul stăpânirii otomane au avut loc numeroase rebeliuni ale grecilor, care
încercau să-și recapete independența. În 1814, a fost înființată o organizație secretă numită Philiki
Etairea (Eteria sau Societatea prietenilor), care avea ca obiectiv declarat eliberarea Greciei. Eteria a
plănuit lansarea unor revolte în Peloponez, Principatele Dunărene și Constantinopole. Prima dintre
aceste rebeliuni a început la 6 martie 1821 în Țara Românească, dar a fost rapid înăbușită de otomani.
Evenimentele de la nordul Dunării i-a făcut pe grecii din Peloponez să declanșeze acțiunea lor
revoluționară pe 17 martie 1821, când locuitorii din Peninsula Mani au declarat război Imperiului
Otoman. Până la sfârșitul aceleiași luni, întregul Peloponezul era cuprins de revolta împotriva turcilor.
În octombrie 1821, grecii conduși de Theodoros Kolokotronis au cucerit orașul Tripolitsa. Revolta din
Peloponez a fost urmată în scurtă vreme de rebeliuni în Creta, Macedonia și Grecia Centrală, rebeliuni
care au fost însă rapid înăbușite. Între timp, o flotă elenă încropită în grabă a reușit să obțină o serie de
succese împotriva marinei otomane în Marea Egee și a împiedicat sosirea întăririlor turce trimise pe
calea apelor.
Între diferitele facțiuni elene au izbucnit la un moment dat conflicte, care au dus la declanșarea unui
adevărat război civil. Între timp, otomanii au negociat cu Muhammad Ali al Egiptului, care a fost de
acord să-și trimită pe unul dintre generalii săi, Ibrahim Paşa(d), și un important contigent militar să lupte
pentru înăbușirea rebeliunii elene, urmând să primească anumite câștiguri teritoriale. Ibrahim a
debarcat în Peloponez în februarie 1825 și a obținut o serie rapidă de victorii. Până la sfârșitul
anului 1825, cea mai mare parte a Peloponezului trecuse sub controlul Egiptului, iar
orașul Missolonghi, asediat de turci încă din aprilie 1825, a fost cucerit în aprilie 1826. Deși Ibrahim a
fost înfrânt în luptele din Peninsula Mani, el a reușit să înăbușe revoluția din aproape întregul
Peloponez și să recucerească Atena.
După câțiva ani de negociere, trei dintre cele mai mari puteri ale vremii, Imperiul Rus, Regatul
Unit și Franța, au decis să intervină în conflict și fiecare dintre ele și-au trimis flotele pentru sprijinirea
grecilor. După ce au aflat că flota turco-egipteană este pe cale să atace insula grecească Hydra, flota
puterilor europene aliate au interceptat flota musulmană la Navarino. Flota turco-egipteană a fost
distrusă în timpul acestei bătălii navale. Pe uscat, grecii au reușit să-i alunge din Peloponez cu ajutorul
Forței expediționare franceze și au reușit ca până în 1828 să cucerească cea mai mare parte a Greciei
Centrale. După mai mulți ani de negocieri, Grecia a fost recunoscută în cele din urmă ca națiune
independentă în mai 1832.