Ziua de 

10 august 1792, zi decisivă pentru Revoluția Franceză, a fost, după cea de 14 iulie 1789,
cea mai importantă din perioada revoluționară. Mare parte din istorici consideră
această insurecție a fi a doua revoluție[4]. Pregătirea acestei zile, plină de consecințe pentru viitorul
Franței și al revoluției, a fost organizată și pusă în aplicare de către Comuna
insurecțională din Paris și de către secțiunile revoluționare pariziene; după mai multe asalturi,
poporul a cucerit palatul Tuileries, centrul puterii executive. Dar a fost și prima oară, de la începutul
Revoluției, când acțiunile revoluționare au fost îndreptate în egală măsură împotriva Adunării
Naționale.[5] Această zi revoluționară a consemnat prăbușirea monarhiei constituționale. Pregătirea
sa este prea complexă pentru ca responsabilitatea sa să poată fi atribuită unei singure persoane sau
facțiuni.[6]
Acesta a fost și începutul primei Terori[7], al cărei punct culminant au fost masacrele din septembrie.
Această primă perioadă avea să se încheie cu reuniunea primei sesiuni a Convenției Naționale la 20
septembrie 1792 și cu victoria de la Valmy, obținută în aceeași zi[8] și aflată la Paris a doua zi.[9]
Această insurecție și consecințele ei sunt denumite de istoricii Revoluției Franceze prin sintagma „10
august”; alte denumiri sunt „ziua de 10 august”, „căderea palatului Tuileries”, „insurecția din 10
august” sau „masacrul din 10 august”.
Ziua de 10 august 1792, zi decisivă pentru Revoluția Franceză, a fost, după cea de 14 iulie 1789,
cea mai importantă din perioada revoluționară. Mare parte din istorici consideră
această insurecție a fi a doua revoluție[4]. Pregătirea acestei zile, plină de consecințe pentru viitorul
Franței și al revoluției, a fost organizată și pusă în aplicare de către Comuna
insurecțională din Paris și de către secțiunile revoluționare pariziene; după mai multe asalturi,
poporul a cucerit palatul Tuileries, centrul puterii executive. Dar a fost și prima oară, de la începutul
Revoluției, când acțiunile revoluționare au fost îndreptate în egală măsură împotriva Adunării
Naționale.[5] Această zi revoluționară a consemnat prăbușirea monarhiei constituționale. Pregătirea
sa este prea complexă pentru ca responsabilitatea sa să poată fi atribuită unei singure persoane sau
facțiuni.[6]
Acesta a fost și începutul primei Terori[7], al cărei punct culminant au fost masacrele din septembrie.
Această primă perioadă avea să se încheie cu reuniunea primei sesiuni a Convenției Naționale la 20
septembrie 1792 și cu victoria de la Valmy, obținută în aceeași zi[8] și aflată la Paris a doua zi.[9]
Această insurecție și consecințele ei sunt denumite de istoricii Revoluției Franceze prin sintagma „10
august”; alte denumiri sunt „ziua de 10 august”, „căderea palatului Tuileries”, „insurecția din 10
august” sau „masacrul din 10 august”.

Acțiunile parlamentare[modificare | modificare sursă]

De la începutul anului 1792, Franța intrase în primul său război revoluționar. În aprilie, eveniment
fără precedent, regele a format un guvern cu girondinii. La 20 aprilie 1792, s-a declarat
război Austriei.
Primele bătălii au fost un dezastru pentru Franța, iar Prusia s-a alăturat Austriei într-
o alianță împotriva Franței. La început, întârzierea necesară pregătirilor a permis Franței să-și
strângă o armată.
La acea dată, Revoluția era în curs de radicalizare. Adunarea legislativă a adoptat o serie de
decrete, în special împotriva „clericilor refractari”, care refuzau să se supună Constituției Civile a
Clerului, ceea ce a declanșat, la începutul lui iunie, un conflict între Ludovic al XVI-lea și miniștrii săi
girondini. Când regele a pus la cale formarea unui nou guvern cu Feuillanții, monarhiștii
constituționali moderați, prăpastia dintre rege și mare parte din liderii Adunării s-a lărgit, ca și cea
între rege și poporul parizian.
La 20 iunie, mulțimea înarmată a invadat sala Adunării Legislative și apartamentele regale de la
Tuileries, dar nu s-a îndreptat împotriva regelui. Eșecul insurecției a provocat o mișcare de simpatie
față de rege. La Fayette a încercat să profite de ocazie pentru a pune capăt conflictului intern din
Paris, dar poporul, deputații și Curtea l-au bănuit că acționează doar în scopul ambițiilor personale.
O ultimă propunere a girondinilor a fost refuzată și Feuilanții s-au prăbușit. Girondinii au efectuat și
ei o schimbare de poziție spre stânga, unindu-se cu cei pregătiți să recurgă la forță pentru a răsturna
monarhia. Într-un discurs adresat Adunării, Pierre Victurnien Vergniaud s-a adresat direct regelui
prin întrebări retorice: „Constituția vă dă dreptul să alegeți miniștrii pentru binele nostru sau pentru
ruinarea noastră?”[15] Brissot a fost și mai direct: „Vă spun că a lovi în curtea de la Tuileries
înseamnă a lovi în toți acei preoți cu o singură lovitură. Vi se spune să îi urmăriți peste tot pe
intriganți, pe conspiratori, pe certăreți; iar eu vă spun că toți vor dispărea dacă loviți în cabinetul de
la Tuileries, căci acest cabinet este locul unde duc toate firele, unde se fac toate manevrele și de
unde pleacă toate impulsurile. Națiunea este jucăria acestui cabinet, adică a acestor câțiva intriganți
care îl domină; iată secretul situației noastre, iată izvorul răului, iată unde trebuie dată soluția, o
soluție viguroasă.”[16]