AFRICA DE NORD

Continentul african are o suprafață de circa 30 de milioane de km2, de trei ori cât
Europa, în limitele sale strict geografice, de la Atlantic la Urali.
Din punct de vedere geografic, istoric, etnolingvistic și cultural, Africa se împarte în
Africa de Nord (Africa nord-sahariană, Africa arabă) și Africa Neagră (Africa sud-sahariană),
prima entitate aflată încă din Antichitate în legătură cu Europa şi Asia occidentală (Marea
Mediterană fiind o veritabilă placă turnantă în acest sens) iar cea de-a doua, descoperită în
profunzime de europeni de-abia începând cu era pre-modernă.
Africa de Nord a cunoscut marea colonizare greacă (precedată de încercările
fenicienilor), parţial elenismul (prin Alexandru Macedon), autoritatea romană şi apoi
bizantină (cu un episod vandal între anii 429-534, la vest de Egipt). Din epoca romană datează
denumirea de „Africa”; provenind de la un mic trib numit „Afrii”, preluată ulterior de către
arabi sub forma „*****”.
Cucerirea arabă schimbă definitiv fizionomia etno-lingvistică şi cultural-religioasă a
zonei, prin impunerea limbii arabe şi a religiei musulmane. Arabii cuceresc Egiptul, între 639
şi 641, apoi actualul teritoriu al Libiei (641-643), reluându-şi expansiunea la finele secolului
al VII-lea; în anii 708-711 este cucerit actualul teritoriu marocan, după care urmează
invadarea peninsulei iberice.
La venirea arabilor, Africa de Nord era populată, în mare majoritate, de urmaşii
vechilor egipteni (a căror limbă este astăzi de cult a comunităţii creştine ***, monofizite, din
Egipt) şi triburi berbere (imazighen), denumiţi astfel, de romani, de la substantivul de origine
greacă „barbaros” (străin), denumire preferată şi de cuceritorii arabi, sub forma „bărbăr”.
Atât băştinaşii din Egipt, cât şi berberii din restul Africii de Nord, vorbeau limbi
hamite, înrudite, deci, cu cele semite (araba, ebraica etc.). dezmembrarea Marelui Califat
Arab este urmată de apariţia Califatului de Cairo (969), care cunoaşte şi el fragmentarea
politico-teritorială în secolele următoare.
Africa de Nord este reunificată politic, exceptând Marocul, prin cucerirea otomană de
la 1517-1518, sub domnia sultanului Selim II (1512-1520).
Imperiul Otoman a organizat în Africa de Nord provinciile Egipt (1517), Algeria
(1518), Tripolitania şi Cirenaica (1551), respectiv Tunisia (1574).
Stăpânirea otomană are ca efect stagnarea economică şi culturală a acestor provincii,
situaţie care va facilita penetraţia economică occidentală, după impunerea „capitulaţiilor”. La
începutul secolului al XVIII-lea, suzeranitatea otomană devine doar nominală în Tunisia
(1705) şi Algeria (1711), iar în Egipt sunt aduse primele tiparniţe.
În decursul secolului al XIX-lea, Imperiul Otoman pierde controlul asupra
posesiunilor sale nord-africane, cu excepţia Tripolitaniei şi a Cirenaicei, cucerite de Italia, în
urma războiului din 1911-1912.
I. Egipt
Denumirea de Egipt provine din greaca antică; vechii egipteni îşi numeau ţara
„Kemit/Kimit”, iar arabii au impus numele „Misr” şi au întemeiat oraşul El Qâhira (Cairo).
În anul 1798, generalul francez Napoleon Bonaparte iniţiază o expediţie în Egipt,
repurtează mai multe succese în faţa forţelor locale şi otomane, dar în 1799 se întoarce în ţară,
iar prezenţa militară franceză este lichidată în 1801.
Muhammad Ali, un albanez originar din Kavalla (Macedonia Egeeană), născut în
1769, profită de evenimente şi se impune în ochii sultanului turc Selim III, care îl numeşte
paşă al Egiptului, în anul 1805. La acea dată, populaţia ţării era de circa 7.000.000 de
locuitori.
După ce îşi elimină rivalii şi îşi raliază o serie de potenţaţi locali şi otomani, noul paşă
lansează o serie de reforme în sens modernizator – autarhic (prin forţe proprii). Astfel, este

1
recrutată o armată modernă, este formată o nouă administraţie, din oameni cu educaţie în
vestul Europei şi este pus în practică un nou sistem de impozitare.
După 1820 proliferează cultura bumbacului, ca urmare a eforturilor inginerului francez
Louis Jumel. În vederea extinderii culturilor de bumbac, sunt confiscate numeroase terenuri,
inclusiv proprietăţi ale fundaţiilor religioase.
Producţia era cumpărată de către stat, care o revindea în Europa, prin intermediul
negustorilor din portul Alexandria, a cărui populaţie creşte de la 10.000 de locuitori la circa
100.000 în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Pentru un timp, exportul de textile s-a dezvoltat, însă din motive interne (limitele pieţei
naţionale, deficitul de forţă de muncă, lipsa calificărilor tehnice) şi externe (presiunile Marilor
Puteri europene) au impus renunţarea de către stat la monopolul comercializării bumbacului,
economia egipteană devenind astfel una de plantaţie.
Pe plan cultural a fost creată o reţea şcolară, menită să pregătească ingineri, medici şi
funcţionari administrativi.
În anul 1828 apare primul ziar egiptean, sub forma unei gazete oficiale, la început în
limba franceză, apoi în limba arabă, act imitat şi de către sultanul turc Mahmud al II-lea
(1808-1834).
Printre egiptenii trimişi la studii în Europa în perioada lui Muhammad Ali s-a remarcat
Rifa at al Tahtawi (1801-1873), care a locuit la Papis cinci ani (1826-1831) şi a tradus în
araba egipteană scrierile politice ale lui Montesquieu (1689-1755), pledând în favoarea
adoptării unor elemente de civilizaţie europeană.
Pe plan extern, Muhammad Ali încearcă să transforme ţara într-o mare putere; astfel,
în perioada 1819-1822 sunt cucerite mai multe teritorii în sud, reunite pentru prima dată într-o
entitate politică, numită Sudan. După nefasta implicare în tentativa sultanului de a reprima
revoluţia greacă (1826-1829), Muhammad Ali a purtat două războaie contra Imperiului
Otoman (1831-1833, 1829-1841) cu scopul de a obţine independenţa deplină şi stăpânirea
asupra Siriei şi Palestinei, înaintarea victorioasă a trupelor egiptene fiind oprită în urma
presiunilor Marii Britanii şi Franţei, în schimbul unor concesii economice de la otomani.
După moartea lui Muhammad Ali (1848), urmaşii săi, Abbas I (1849-1854), Said
(1854-1862) şi Ismail (1862-1879) au purtat titlul de Kedivi. În anul 1860, populaţia Egiptului
era de 5,5 milioane de locuitori.
În deceniile imediat următoare domniei lui Muhammad Ali a fost extinsă reţeaua
şcolară, au apărut primele căi ferate (1850) şi fabrici, iar exportul de bumbac a crescut, mai
ales în perioada Războiului de Secesiune din S.U.A. (1861-1865) , datorită diminuării
concurenţei. În paralel însă, au crescut cheltuielile cu irigaţiile şi transportul culturii de
bumbac. În perioada 1858-1880, este privatizată complet suprafaţa arabilă a ţării, generând
polarizare socială şi pauperizare rurală accentuată.
La 17 noiembrie 1869, după 10 ani de muncă este inaugurat Canalul de Suez, lucrare
proiectată de către inginerul francez Ferdinand de Jesseps.
Pe plan politic, în anul 1866 este instituit un organ consultativ, precursor al
Parlamentului.
În anul 1875, doi fraţi arabi creştini, proveniţi din Liban, fondează cotidianul „Al
Abram” (piramidele), devenind cel mai important ziar de limbă arabă.
Ca urmare a creşterii datoriei externe, în anul 1876 este impus controlul financiar
extern, ceea ce provoacă revoluţia condusă de Ahmad Urabi (1879), înăbuşită în anul 1882, în
urma instaurării ocupaţiei militare britanice.
După acest eveniment, monarhii egipteni iau titulatura de sultan, în anul 1883 este
institui un Parlament bicameral, cu electorat selectiv, competenţe limitate, sesiuni rare şi
scurte. În anul 1913, cele două camere sunt unificate, iar competenţele parlamentului

2
unicameral sunt lărgite, însă odată cu izbucnirea Primului Război Mondial (1914), ocupaţia
britanică se oficializează, iar activitatea parlamentară este suspendată.
Ca efect al polarizării sociale rurale, în anul 1914, 40% din suprafaţa arabilă era
deţinută de marii proprietari, iar 20% era divizată în exploataţii mai mici de două hectare. De
regulă, ţăranii (fellh-ii) îşi ofereau forţa de muncă în schimbul închirierii unui lot pe care îl
cultivau în folos propriu, însă 1/5 din populaţia activă era reprezentată de lucrători agricoli
fără pământ (proletariat agricol). Totuşi, în ciuda polarizării şi a pauperizării, datorită
măsurilor igienico-sanitare, populaţia s-a dublat între 1860 şi 1914, atingând circa 12.000.000.
În anul 1908, pe lângă Universitatea Al Abzar (islamică), existentă din anul 970, a fost
înfiinţată Universitatea din Cairo.
De altfel, în 1914, Cairo şi Alexandria erau cele mai populate oraşe arabe, locuite însă
şi de străini, în proporţie de 1/6, respectiv 1/4.
După Primul Război Mondial, Egiptul a devenit nominal, regat independent în anul
1922, iar dinastia întemeiată de Muhammad Ali a continuat să domnească până în 1952, când
a fost proclamată republică.
Un rol important în dobândirea independenţei şi consolidarea acesteia l-a jucat Saad
Zaaghul (1859-1927), liderul Partidului Naţionalist „Wafd”, prim-ministru între 26 ianuarie şi
24 noiembrie 1924.
II. Tripolitania şi Cirenaica
Denumirea de Tripolitania provine de la oraşul Tripoli, al cărui nume însemna, în
limba greacă „trei oraşe”, referindu-se la trei foste colonii feniciene (Sabratha, Oea şi Reptis
Magna) dintre care cea de-a doua era situată exact pe teritoriul actualului oraş Tripoli.
Denumirea de Cirenaica provine de la cetatea Cyrene, întemeiată de către coloniştii
greci în anul 631 î.Hr.
La începutul secolului XX, Tripolitania şi Cirenaica erau singurele teritorii nord-
africane stăpânite efectiv de către Imperiul Otoman.
După o serie de negocieri secrete şi aranjamente cu alte Mari Puteri europene, în
septembrie 1911, Italia începe operaţiuni militare navale şi terestre în zonă, dar întâmpină o
puternică rezistenţă din partea forţelor otomane şi locale, prelungită pe parcursul unui întreg
an, până în ajunul declanşării războaielor balcanice.
În noiembrie 1918, forţele naţionaliste locale proclamă republica Tripolitania, ca
entitate autonomă, pe care guvernul de la Roma îşi pune problema să o recunoască. În 1922 se
declanşează o serie de expediţii militare împotriva rezistenţei locale, conduse de tribul
Senoussi, finalizate abia în 1930. În ianuarie 1934, Tripolitania şi Cirenaica sunt unificate în
cadrul coloniei italiene Libia (denumire folosită încă din Antichitate, inclusiv de către
Herodot). Teatru de război între forţele Axei şi cele britanice din Egipt, între 1940 şi 1943,
Libia trece în 1947 sub administrarea Organizaţiei Naţiunilor Unite (O.N.U.), iar la 24
decembrie 1951 devine regat independent. În anii `60 este iniţiată şi se dezvoltă impetuos
extracţia de petrol, iar la 1 septembrie 1969 este instaurat, în urma unei lovituri de stat,
regimul lui Muammar al Khadaffi (Gedaffi), prăbuşit în 2011.
III. Tunisia
Numele provinciei provine de la cel al oraşului Tunis, însemnând „tabără de noapte”
în limbile berbere. Începuturile schimbării s-au înregistrat sub domnia lui Ahmad-bey (1837-
1855), descendent al lui Hussein ibn Ali, care obţinuse independenţa de facto a ţării, la
începutul secolului al XVIII-lea.
Urmând, într-o măsură semnificativă modelul egiptean, suveranul a trimis tineri
membrii ai clasei dominante la studii în străinătate, a creat o nouă armată, a extins controlul
administrativ şi impozitarea directă şi a instituit monopolul de stat asupra unor bunuri.

3
 Urmaşul său, Muhammed II ibn Hussein (1855-1859) adoptă în 1857 noi reforme:
garantarea libertăţii şi a securităţii persoanei, sistematizarea impozitării şi a recrutării, dreptul
evreilor din ţară şi al străinilor de a deţine pământ şi de a desfăşura activităţi economice etc.
Sub Muhammad III ibn Hussein as Sadik (1859-1882) este adoptată prima Constituţie
din lumea islamică, în virtutea căreia era instituit un Consiliu Consultativ, format din 60 de
membri, având competenţa de a aproba sau respinge legile emise de către bey.
În anul 1864, o serie de recolte slabe şi epidemii consecutive acestora au ca efect o
revoltă populară contra bey-ului, claselor dominante şi a comercianţilor străini, având ca
revendicări scăderea fiscalităţii şi reintroducerea legii islamice (Sharia). Pentru moment, sub
presiunea răsculaţilor, a fost suspendată Constituţia, dar, ulterior, profitând de conflictele între
răsculaţi, bey-ul a înfrânt mişcarea. În anul 1869, în urma îndatorării ţării, a fost instituită o
comisie financiară internaţională. În paralel, s-au consemnat încercări de reformă a educaţiei
şi justiţiei. În 1881, ţara este ocupată de trupe franceze, iar la 12 mai 1881 este declarată
protectorat francez (Tratatul de la Le Bardo), ceea ce nemulţumeşte Italia.
În anul 1892 este adoptată o legislaţie de încurajare a imigraţiilor şi a colonizărilor,
prin exproprieri de terenuri aparţinând comunităţilor religioase, statului sau comunităţilor
tribale şi acordare de facilităţi pentru achizitorii lor (credit rural, utilaj, drumuri).
În anul 1914, coloniştii, în frunte cu vreo câţiva latifundiari deţineau 1/5 din terenul
cultivat, ceea ce a contribuit la pauperizarea populaţiei rurale. De asemenea, influenţa
francezilor a crescut în plan politic şi administrativ. Populaţia totală a înregistrat o dublare
între 1861 şi 1914 (de la un milion la două milioane).
În anul 1955, Tunisia şi-a obţinut autonomia internă, la 20 martie 1956 independenţa
deplină, iar în 1957 a fost proclamată republică.
IV. Algeria
Numele provine de la cel al orașului-port Alger, care, la rândul său, în graiurile arabe
locale însemna „insula berberilor”.
Cucerirea franceză începe în anul 1830, imediat după urcarea lui Ludovic Filip pe tron
şi are ca principal oponent pe emirul Abd al Qachir (n. 1808-d. 1873), care, după o rezistenţă
prelungită, este înfrânt definitiv în 1847, apoi exilat la Damasc (Siria), unde a dus o viaţă
demnă până la sfârşitul vieţii. Ca urmare a luptelor între francezi şi oponenţii lor locali, e
epidemiilor şi a recoltelor slabe, între 1830 şi 1860, populaţia autohtonă scade de la 3.000.000
la 2.300.000 (~25%), la care se adaugă 200.000 de colonişti. Viaţa economică este dominată
de o alianţă între oficialităţi, proprietari de terenuri, care deţineau capitalul necesar pentru
comerţ şi comercianţii propriu-zişi (evreii locali şi europenii).
Pentru a facilita colonizarea Algeriei, între 1830 şi 1863, statul francez a confiscat o
serie de terenuri arabile, speculând în avantajul său distincţia din regimul funciar otoman între
proprietatea deplină (mülk) şi cea embaticară (mirié), ai căror deţinători aveau doar drept de
folosinţă. Acest model a fost aplicat şi de către statul român în Dobrogea Veche, obţinută în
1878, precum şi, în mod inconsecvent, în Cadrilater, după 1913.
În anul 1863, Napoleon al III-lea (1852-1870), în vederea reconcilierii între statul
francez, colonişti şi autohtoni, a emis un senatus consultus, prin care erau recunoscute
drepturile băştinaşilor agricultori, încetau exproprierile şi era acceptată autoritatea
conducătorilor locali.
După înfrângerea Franţei în 1870 din partea Prusiei şi tulburările din anul următor,
scade autoritatea guvernului central de la Paris, puterea locală este asumată de către colonişti,
iar populaţia anglo-berberă din estul provinciei se revolta din motive mai degrabă
tradiţionalist-religioase decât naţional-moderne; revolta este reprimată dur, inclusiv
economico-financiar.
În anul 1914, europenii deţineau o treime din suprafaţa cultivabilă totală, cuprinzând
atât tradiționalele cereale, cât și vița de vie, unde erau angajați lucrători europeni sezonieri

4
băștinași, dar mulți agricultori locali devin lucrători pe latifundiile francezilor, arabii și
berberii beneficiind prea puţin de avantajele modernizării. Populaţia totală a Algeriei era, în
anul 1911, de 4.740.000 de locuitori, dintre care 750.000 (13%) europeni şi evrei, net
majoritari în Alger (3/4).
După o îndelungată luptă de gherilă, Algeria şi-a obţinut independenţa de stat în anul
1962.
V. Maroc
În limba arabă înseamnă „ţara de la apus”.
Nu este inclus în Imperiul Otoman, în secolul al XVI-lea. În veacul precedent,
spaniolii şi portughezii cuceriseră zonele Ceuta, Melilla şi Tanger.
În anul 1578, în tentativa de a cuceri Marocul, regele Portugaliei, Sebastiaõ, cade pe
câmpul de luptă, ceea ce facilitează anexarea Portugaliei la Spania, pentru 60 de ani (1580-
1640).
În anul 1666, Moulay ar Raşid este încoronat în oraşul Fée şi pune bazele unei dinastii
care domneşte şi în prezent. Păstrarea independenţei statale a permis Marocului în această
perioadă anumite progrese de ordin economic şi cultural.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Marocul devine o ţintă pentru Marile Puteri
occidentale (Marea Britanie, Franţa, Spania, Germania). Astfel, în 1856 este încheiat un tratat
comercial cu Marea Britanie, avantajos pentru Londra, iar în 1860, o invazie spaniolă se
încheie cu impunerea plăţii unei mari sume drept „despăgubire de război”, ceea ce provoacă
îndatorarea faţă de alte state europene.
În anul 1885, după Conferinţa de la Berlin, consacrată Africii, teritoriul de la sud de
Maroc, Sahara Occidentală, intră în posesia Spaniei.
În anul 1904, Franţa obţine de la Marea Britanie, apoi de la Spania, recunoaşterea
„intereselor speciale” în Maroc, iar încercările Germaniei de a torpila hegemonia franceză
generează cele două „crize marocane” (1905, 1911), ultima suprapusă cu o serie de frământări
interne, încheiate cu victoria diplomatică a Parisului. Astfel, la 30 martie 1912, prin Tratatul
de la Fés, sultanul Moulay Abd al Hafiz acceptă protectoratul Franţei, zona nordică Rif trece
sub administraţia spaniolă, iar Tangerul devine oraş cu statut internaţional.
Tot în 1912, capitala Marocului este mutată la Rabat.
La 2 martie 1956, Marocul devine stat independent, sub forma unui regat.