1

APĂRAREA DREPTULUI PE CALE DE EXCEPŢIE

CAP. I. CONSIDERAŢII GENERALE

Secţiunea I. Apărări şi excepţii

Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procesuale prin care se poate realiza
protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile ocrotite de lege.
Acţiunea poate fi exercitată nu numai sub formă de cerere ( prin care reclamantul
formulează pretenţii) dar şi sub formă de apărare (prin care pârâtul desfăşoară o activitate
asemănătoare cu cea a reclamantului creând însă o altă soluţie dată cauzei decât cea urmărită de
reclamant).

Prin urmare, atât timp cât nu se abţine şi nu recunoaşte expres pretenţiile reclamantului,
pârâtul se poate opune acestora prin următoarele atitudini :
- o atitudine defensivă: neagă sau contestă dreptul invocat de reclamant;
- o atitudine activă, ofensivă: ridică o excepţie de natură să paralizeze cererea reclamantului;
- ridică pretenţii proprii împotriva reclamantului : prin cererea reconvenţională .
-
Apărarea în procesul civil poate viza fondul dreptului (apărarea de fond sau propriu-zisă, sau
restrânsă) ori partea formală, procedurală a judecăţii ( apărări procesuale sau excepţii
procesuale).
1. Apărarea de fond este mijlocul prin care se tinde la respingerea pretenţiei dedusă
judecăţii ca neîntemeiată, nefondată , după examenul fondului acestei pretenţii. Astfel, se
combat direct şi pe bază de probe pretenţiile formulate în acţiune, fie negând existenţa
raportului juridic, fie susţinând că dreptul invocat s-a stins dintr-o cauză judiciară
ulterioară (plată, compensaţie, etc.) sau se fac alte apărări prevăzute în dreptul civil
material.
Apărările de fond pot fi :
- În fapt : se invocă împrejurări de fapt;
- În drept : se invocă dispoziţii legale.
2. Excepţiile procesuale, sunt mijloace de apărare prin care partea interesată, procurorul
sau instanţa din oficiu, invocă, în condiţiile prescrise de lege şi fără a pune în discuţie
fondul pretenţiei dedusă judecăţii neregularităţi procedurale privind dreptul material la
acţiune, urmărind întârzierea sau împiedicarea temporară sau perpetuă a judecăţii în fond.
Sunt reglementate în Cartea a II-a, Cap. III, Secţiunea II din codul de procedură civilă.
 2

Secţiunea II. Clasificarea excepţiilor procesuale

1. După obiectul lor (art. 137 c.pr.civ.).

 Excepţii de procedură- vizează anumite iregularităţi procedurale:
- încălcarea normelor de competenţă a instanţei :excepţia de necompetenţă generală,
excepţia de necompetenţă materială, excepţia de necompetenţă teritorială;
- încălcarea normelor de organizare judecătorească : excepţia de nelegală
compunere, excepţia de incompatibilitate, excepţia de nelegală constituire,
excepţia de recuzare, excepţia de strămutare, excepţia de delegare;
- încălcarea normelor de procedură propriu-zise, referitoare la : activitatea de
judecată: excepţie de litisprundenţă , excepţie de conexitate;
Actele de procedură în care se materializează activitatea procesuală :
excepţia lipsei citării sau neregulatei citări a părţii, excepţii de nulitate, excepţia de
netimbrare a cererii, excepţia de perimare a acţiunii sau a cererii de executare silită,
excepţia decăderii din drepturi, excepţia de tardivitate; în ce priveşte excepţia lipsei
capacităţii de exerciţiu, excepţia lipsei reprezentantului sau asistentului pentru cei cu
capacitate de exerciţiu restrânsă şi excepţia nedovedirii calităţii de reprezentant, acestea
sunt în realitate, excepţii de fond, dar c. pr. civ. le include în excepţiile de
procedură (art. 161).

 Excepţii de fond : sunt impedimente pentru exercitarea dreptului la acţiune, vizând deci
fondul acţiunii şi nu al dreptului;
- lipsa condiţiilor de exercitare a dreptului procesual la acţiune: excepţia lipsei
calităţii procesuale active sau pasive a părţii, excepţia lipsei capacităţii procesuale
de folosinţă sau de exerciţiu, excepţia lipsei dovezii a calităţii de reprezentant,
excepţia nematurităţii sau lipsei de interes, excepţia inexistenţei dreptului la
acţiune sau a prematurităţii acţiunii, excepţia abuzului de drept procesual,
excepţia de inadmisibilitate a acţiunii civile la instanţa civilă cât timp partea
vătămată s-a constituit parte civilă în procesul penal (electa una via, non datur
recursus ad alteram), excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în constatare atunci
când se poate cere realizarea dreptului, excepţia inadmisibilităţii apelului în cazul
hotărârilor definitive sau a hotărârilor de expedient, excepţia inadmisibilităţii
recursului contra hotărârilor irevocabile, excepţia inadmisibilităţii sesizării de
transformare a amenzii în închisoare când legea nu le prevede alternativ, excepţia
lipsei procedurii prealabile în materia contenciosului administrativ.
- Transpunerea pe plan procesual a unor principii de drept material de care se leagă
dreptul la acţiune : excepţia puterii de lucru judecat (art. 1201 c.civ.), excepţia
prescripţiei extuctive (Decretul 167/1958), excepţia de uzucapiune (există însă
opinia că uzucapiunea, nulitatea relativă a unui act juridic, rezoluţiunea unui
contract, vor putea fi opuse, ca mijloace de apărare, numai prin contraacţiune sau
acţiune distinctă, supuse timbrării), excepţia de compromis, excepţia de tranzacţie,
excepţia de achiesare, excepţia beneficiului de diviziune sau de discuţiune,
excepţia procesului rău condus (exceptio moi processus) art. 1351 c.civ. , excepţia
de neîndeplinire a obligaţiilor contractuale (non adim pleti contractus), excepţia de
retract litigios.
În ce priveşte excepţia dedusă din interdicţia cuprinsă în adagiul „nemo auditus propriam
turpitudinem allegans”, aceasta vizează neândeplinirea cerinţei ca dreptul pretins să fie
 3
recunoscut şi ocrotit de lege, deci instanţa va respinge cererea ca nefondată şi nu ca
inadmisibilă.

2. După efectul produs :

- Excepţii dilatorii sunt cele care tind la amânarea judecăţii. Excepţia lipsei citării sau a viciului
citării ( de exemplu nerespectarea termenului de 5 zile libere înainte de termenul de judecată
pentru citarea regulată a părţii) excepţia de necompetenţă, excepţia de incompatibilitate sau
de recuzare, excepţia de litisprudenţă sau de conexitate, etc. unii autori reţin şi categoria
excepţiilor declinatorii, adică cele care în caz de admitere au ca rezultat trimiterea cauzei unei
alte instanţe (necompetenţa, litisprudenţa, conexitatea) dar şi acestea au ca efect amânarea
cauzei.
- Excepţii peremptorii sunt cele care tind la respingerea sau anularea cererii ori la stingerea
procesului :excepţia prescripţiei extractive, excepţia puterii lucrului judecat, excepţia de
perimare, excepţia lipsei obiectului acţiunii, etc.. Excepţiile de fond produc întotdeauna un
efect peremptoriu. Sunt unele excepţii care încep prin a avea un efect dilatoriu (când instanţa
va acorda întâi termen pentru împlinirea lipsurilor), dar sfârşesc peremptoriu (dacă lipsurile
nu sunt împlinite), cererea se respinge sau se anulează: excepţia lipsei capacităţii de exerciţiu,
excepţia lipsei semnăturii de pe cerere, partea lipseşte la acel termen, excepţia lipsei dovezii
de reprezentant, excepţia de netimbrare sau insuficienta timbrare (art. 151 c.pr.civ., 133 alin.
2 c.pr.civ., art. 20 diin Legea 146/1997).

3. După caracterul normelor încălcate:

- excepţii absolute, sunt cele care privesc normele imperative de ordine publică: excepţia de
incompatibilitate, excepţia de necompetenţă generală, materială sau teritorială exclusivă,
excepţia de prescripţie, excepţia puterii lucrului judecat şi excepţiile care uzează normele ce
determină ordinea firească a judecăţii ( procedura prealabilă, ordinea dezbaterilor,
organizarea căilor de atac, etc.) şi cele care consacră principii fundamentale ale dreptului
procesual civil (publicitatea, contradictorialitatea, etc.).
- excepţii relative, care privesc încălcarea unor norme dispozitive :excepţia de recuzare,
excepţia de necompetenţă teritorială de drept comun şi alternativă, etc. .

Secţiunea III. Invocarea şi soluţionarea excepţiilor

Excepţiile absolute pot fi invocate de către părţi, de procuror, dacă participă la proces, sau de
către instanţă din oficiu, în orice fază a procesului, chiar şi direct în apel sau în recurs (în acest ultim caz
numai dacă, potrivit art. 162 c.pr.civ. nu este nevoie de verificarea în afara dosarului a împrejurărilor de
fapt). Renunţarea părţilor de a se prevala de o asemenea excepţie este inoperantă.

Excepţiile relative nu pot fi invocate decât de către partea interesată (adică partea în favoarea
căreia au fost cerute) şi numai la prima zi de înfăţişare (pârâtul şi prin întâmpinare) sau la termenul
următor celui în care s-a săvârşit neregularitatea, potrivit disp. art. 118 şi 132 c.pr. civ. Nerespectarea
acestor dispoziţii se sancţionează cu decăderea din dreptul de a mai invoca excepţii (art. 136 c.pr.civ.).
Instanţa nu le poate lua în considerare din oficiu, dar în baza rolului activ poate atrage atenţia
părţii interesate că are dreptul de a invoca excepţia. În fine, ele pot fi acoperite prin voinţa sau tăcerea
părţii îndreptăţite a le propune.
 4
Căile prin care pot fi invocate excepţiile depind de etapa sau faza procesului civil şi de natura
normelor încălcate : prin întâmpinarea (art. 115 pct. l) intervenţia scrisă sau orală la prima zi de
înfăţişare (art. 118) sau pe parcursul dezbaterilor, apelul, recursul, contestaţia în anulare obişnuită (art.
317)sau cea specială (art. 318), revizuirea, recursul în anulare.

Spre deosebire de excepţii, în ceea ce priveşte apărarea de fond, deşi legea prevede că pârâtul
trebuie să-şi precizeze punctele de apărare în anumite condiţii (art. 1525, 118, 132c.pr.civ.) totuşi, dacă
partea n-a satisfăcut aceste cerinţe, mai păstrează dreptul de a se apăra, discutând în tot cursul procesului
temeiurile de fapt şi de drept invocate de partea adversă.
Instanţa va rezolva excepţiile, dacă se invocă mai multe, într-o ordine dedusă din caracterul şi
efectele produse. Astfel, întâi se vor soluţiona excepţiile legate de investirea instanţei, apoi cele care
privesc competenţa, compunerea sau constituirea instanţei, puterea de lucru judecat, prescripţia.

Instanţa, sesizată de reclamant competentă să rezolve cererea sa, se va pronunţa şi asupra

mijloacelor de apărare ale pârâtului, potrivit regulei „judecătorul acţiunii este judecătorul excepţiunii”
(art. 17 c.pr.civ.).

În privinţa soluţionării, art. 137 alin. 1 c.pr.civ. obligă instanţa să se pronunţe înainte de a intra în
fondul dezbaterilor asupra excepţiilor ( de procedură şi de fond) care fac de prisos, în total sau în parte,
cercetarea în fond a pricinii. Se evită astfel o judecată inutilă sau efectuarea unor acte de procedură ce ar
trebui ulterior refăcute de către instanţa de judecată.

Conform art. 137 alin. 2, dacă pentru dovedirea temeiniciei excepţiei este necesară administrarea
unor probe comune cu cele privitoare la dovada fondului cererii, atunci excepţia se va uni cu fondul. În
cazul în care excepţia se va respinge, probele rămân câştigate cauzei. Astfel, dacă se invocă lipsa calităţii
procesuale active într-o acţiune reală şi excepţia se admite, acţiunea se va respinge nu ca nefondată, ci
pentru lipsa calităţii procesuale active, dar dacă excepţia se va respinge, acţiunea nu este admisă automat
ci soluţia depinde şi de celelalte apărări.

Pentru a se pronunţa asupra excepţiei invocate, aceasta trebuie pusă mai întâi în discuţia părţilor,
respectându-se astfel principiul contradicţionalităţii. În aplicarea principiului, rolul activ al judecătorului,
consacrat în art. 129 şi 130 c,pr.civ. cu aplic. Disp. art. 118 c.pr.civ. în materia excepţiilor, instanţa nu se
va limita doar la ridicarea din oficiu a excepţiilor absolute, ci trebuie să pună în discuţie şi problema
privind normele dispozitive pe care partea le ignoră şi care ar putea influenţa existenţa sau valabilitatea
raportului juridic dedus judecăţii.

Instanţa va lua act de renunţarea părţii interesate la posibilitatea invocării unei excepţii
procesuale relative, dar numai dacă nu se urmăreşte eludarea legii, atragerea unor interese ale terţelor
persoane , ori dacă partea nu a fost victima erorii (art. 5 şi 966 c.civ.).

La dezbaterea excepţiei invocate, primul are cuvântul reclamantul, pârâtul având ultimul cuvânt.
Dacă pârâtul a ridicat excepţia, ordinea se inversează. Terţii participanţi la proces vor lua cuvântul
potrivit poziţiei lor procesuale : intervenientul principal şi terţul introdus în cond. art. 57, după
reclamant, intervenientul accesoriu, după partea pe care o sprijină în proces, chematul în garanţie, după
cel care l-a introdus în proces.

Procurorul – cu excepţia cazului când a introdus acţiunea, situaţie în care are poziţia procesuală
de reclamant- va avea ultimul cuvânt.
 5
La judecata căilor de atac operează aceleaşi reguli : primul are cuvântul cel ce exercită calea de
atac, iar intimatul are poziţia pârâtului.

Dacă instanţa găseşte că excepţia ridicată este întemeiată, o va admite, pronunţând o :

- Încheiere, atunci când dispune amânarea judecăţii, pentru un alt termen;
- Hotărârea (sentinţă sau decizie, după stadiul în care se află judecata) atunci când pronunţă
declinarea competenţei, respingerea sau anularea cererii, perimarea.

Dacă excepţia este neîntemeiată, instanţa o va respinge printr-o încheiere şi continuă judecata.
Această încheiere are caracter interlocutoriu, în sensul că leagă instanţa, aceasta nemaiputând reveni
asupra soluţiei date.

Împotriva încheierii de admitere sau de respingere a excepţiei se pateu declara apel sau recurs
numai odată cu fondul (art. 282 alin. 1 c.pr.civ.), dacă legea nu prevede expres o altă soluţie (ex. art. 34
alin. 1 prevede că încheierea prin care s-a admis recuzarea nu poate fi atacată prin nici o cale de atac).

Hotărârea prin care s-a admis excepţia, dacă este pronunţată de prima instanţă, poate fi atacată cu
apel. În cazul perimării calea de atac este recursul, iar termenul curge de la data pronunţării 8art. 252
alin. 3 c.pr.civ.).

Secţiunea IV . Caracteristicile excepţiilor procesuale

 1. Excepţia este una din formele de manifestare a acţiunii, deci presupune existenţa unui
proces civil în curs- de aceea ele se numesc procesuale.. Există însă excepţii care se pot
invoca direct între părţi, fără intervenţia instanţei (ex: excepţia de neândeplinire a obligaţiilor
contractuale), dar ele nu intră în sfera analizei noastre.

 2. Excepţia este un mijloc de apărare, deci este folosită de către pârât. Excepţiile absolute pot
fi însă ridicate şi de către reclamant, intervenienţii din proces, precum şi chiar de instanţă.

 3. Excepţia este un mijloc tehnic prin care se invocă încălcări ale normelor de drept material
sau procesual, dar nu pun în discuţie fondul dreptului şi trebuie valorificate, de regulă, înainte
de dezbaterea fondului. Chiar dacă excepţia a fost unită cu fondul sau dacă excepţiile
absolute au fost invocate după intrarea în dezbateri, nu se pune în discuţie fondul dreptului.

 4. Admiterea excepţiei este: - în cazul excepţiilor dilatorii : un obstacol temporar în

soluţionarea cererii principale, ducând la declinarea competenţei, refacerea unor acte sau la
amânarea judecăţii;- în cazul excepţiilor peremptorii, determinând anularea sau respingerea
cererii ori stingerea procesului; în acest caz cererea nu se respinge ca nefondată (pentru că în
rezolvarea excepţiei nu se examinează fondul dreptului) ci ca inadmisibilă, prematură,
introdusă de o persoană fără calitate, netimbrată. În schimb, apărările de fond- atunci când
sunt primite- duc la respingerea acţiunii ca nefondată.
 6
 5. Admiterea excepţiei procesuale nu afectează de regulă dreptul reclamantului, iar hotărârea
pronunţată ca urmare a admiterii unei excepţii, nu are putere de lucru judecat cât priveşte
fondul dreptului (cum este cazul apărărilor de fond).

Dacă cererea a fost respinsă ca prematură, ea poate fi reiterată după împlinirea termenului. Dacă
instanţa a admis excepţia de prescripţie sau aceea a puterii lucrului judecat, cererea suferă un eşec
definitiv, litigiul nemaiputând fi redeschis sub nici o formă. Dacă sa admis excepţia lipsei de calitate
procesuală activă, cererea nu va mai putea fi reluată de către aceeaşi persoană, dar există posibilitatea
aceasta pentru persoana care justifică calitatea procesuală.

CAPITOLUL II: EXCEPŢII DE PROCEDURĂ

Secţiunea I. Excepţii ce vizează încălcarea normelor de competenţă

a instanţei (excepţia de necompetenţă)

Explicaţii : Necompetenţa unei instanţe poate fi invocată în cursul judecăţii ( în primă instanţă sau în
căile de atac) prin excepţie. Dacă s-a pronunţat o hotărâre, mijlocul va fi apelul, respectiv recursul
(căci acestea nu sunt cereri noi (art. 294 alin. 1). Împotriva unei hotărâri irevocabile necompetenţa
poate fi invocată pe calea contestaţiei în anulare de drept comun.

Caracteristici :Excepţia de necompetenţă este o excepţie de procedură şi dilatorie,

reglementată în art. 158-160 c.pr.civ. . Caracterul ei absolut sau relativ diferă după felul
normelor încălcate:
1. Excepţia de necompetenţă absolută ( art. 159 c.pr.civ.). Aceasta operează în cazul încălcării
competenţei generale (în absenţa indicării în lege a unor organe speciale de jurisdicţie,
competenţa de judecată revine de drept instanţelor judecătoreşti ), iar din cadrul competenţei
jurisdicţionale, sunt vizate competenţa materială (art. 1-4 c.pr.civ.) şi competenţa teritorială
exclusivă sau excepţională (pricinile referitoare la starea şi capacitatea persoanelor şi cazurile
prev. de art. 13-16 c.pr.civ. în materie contravenţională, etc.).

Poate fi invocată de oricare dintre părţi (chiar şi de reclamantul care a pricinuit greşita
sesizare), de procuror dacă participă sau de către instanţă, din oficiu, în orice stare a pricinii,
chiar direct în apel sau în recurs, deşi încadrarea a avut loc la prima instanţă, unde nu a
relevat-o nimeni.
Părţile nu pot conveni să deroge de la regulile competenţei absolute, deci viciile nu pot fi
acoperite prin voinţa lor expresă sau tacită.

2. Excepţia de necompetenţă relativă. Se poate ridica această excepţie în cazul încadrării

competenţei teritoriale de drept comun (art. 5 şi art. 7 c.pr.civ.) sau alternative ( art,. 6, art. 7
alin. 2, art. 8-11, art. 453 c.pr.civ.).
 7

Excepţia poate fi invocată numai de către partea în interesul căruia a fost creată, adică la
prima instanţă de către pârât (art. 158 alin. Ultim ), chematul în garanţie dacă acesta îl apără
în proces pe pârât sau de către titularul dreptului dacă acesta recunoaşte susţinerile pârâtului
pe care îl înlocuieşte în proces.

Această excepţie trebuie invocată cu prioritate prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi
de înfăţişare, la prima instanţă dacă întâmpinarea nu este obligatorie. Dacă partea discută alte
aspecte este decăzută din drepturile de mai invoca necompetenţa relativă.
Instanţa nu o poate invoca din oficiu, dar în virtutea rolului activ, poate atrage atenţia
pârâtului asupra acestui drept.
Părţile pot conveni, expres sau tacit, să deroge de la dispoziţiile legii, prorogând competenţa
instanţei.

Rezolvare: Rezolvarea excepţiei de necompetenţă este comună, indiferent de caracterul ei. Ea

se soluţionează înaintea altor eventuale excepţii procesuale.

Excepţia se pune, obligatoriu, în discuţia părţilor. Dacă pentru

soluţionarea ei este nevoie să se administreze dovezi în legătură cu
dezlegarea în fond a pricinii, excepţia se va uni cu fondul (art. 137 ).
Dacă instanţa respinge excepţia, se va da o încheiere cu caracter inter-
locutoriu care poate fi atacată cu apel sau recurs numai odată cu fondul
(art. 158 alin. 2 ). Instanţa va trece apoi la judecarea cauzei.

Dacă excepţia este admisă, instanţa se desesizează, pronunţând o hotărâre ( sentinţă sau decizie) prin
care se dispune trimiterea pricinii la instanţa competentă sau la alt organ de jurisdicţie competent
potrivit legii (art. 158 alin. 1 ). Dacă competent este un organ al statului, fără activitate
jurisdicţională, prin hotărâre se va respinge cererea ca inadmisibilă ; iar dacă litigiul conţine un
element de extraneitate şi competent este un organ de jurisdicţie dintr-un alt stat, admiţând excepţia,
se va respinge prin hotărâre cererea ca nefiind de competenţa instanţelor române ( art. 157, legea
105/1992).

Hotărârea se dă cu drept de apel sau de recurs, în termen de 15 zile de la pronunţare, şi nu de la

comunicare (art. 158 alin. 3 ). După ce hotărârea de declinare a competenţei rămâne irevocabilă,
dosarul se trimite la organul competent, dar dacă calea de atac este exercitată chiar de către partea
care a cerut declinarea, dosarul poate fi trimis de îndată, fiind evident interesul de a tergiversa
judecata (art. 158 alin. 4).

Actele de procedură ale instanţei sesizate iniţial sunt lovite de nulitate (art. 105 alin. 1 ) ; probele
administrate de către instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii, neputând fi refăcute decât
pentru motive temeinice (art. 160 ).

Hotărârea de declinare a competenţei, rămasă irevocabilă, are putere de lucru judecat, numai în ceea
ce priveşte instanţa care se dezînvesteşte: organul căruia i se trimite dosarul nu este legat de această
hotărâre, putând considera că primirea este de competenţa instanţei întâi sesizate şi în urma declinării
de competenţă conflictul negativ de competenţă va fi soluţionat conf. art. 20-22 c.pr.civ.).
 8
Dacă necompetenţa a fost invocată prin formularea unui motiv de apel, care a fost admis de instanţă
şi s-a dispus desfiinţarea hotărârii pentru lipsă de competenţă, cauza va fi trimisă organului
jurisdicţional competent (art. 279 alin. 2 c.pr.civ.).

Dacă necompetenţa a fost invocată printr-un motiv de recurs şi recursul a fost admis, hotărârea
atacată va fi casată, pentru lipsă de competenţă şi cauza trimisă organului competent (art. 312 alin. 2
c.pr.civ.). În cazul în care însăşi instanţa de recurs este competentă să soluţioneze cauza în primă
instanţă sau în apel, va casa hotărârea recurată şi va soluţiona cauza în fond.

Instanţa competentă în judecarea recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate de tribunale în

primă instanţă, în materie de contencios administrativ, este curtea de apel şi Curtea Supremă de
Justiţie.

După cum s-a observat, conflictele de competenţă există între instanţele judecătoreşti. Astfel încât,
dacă completul de judecată consideră că cererea trebuie rezolvată de un anumit complet, ia act prin
încheiere şi preşedintele instanţei rezolvă administrativ acest transfer ;dacă preşedintele instanţei nu
este de acord sau dacă completul căruia i s-a repartizat dosarul constată că primul complet a fost bine
sesizat, încheierea poate fi atacată cu apel sau recurs, căci s-ar ajunge la întreruperea cursului
justiţiei. Dacă competentă este o altă secţie a aceleiaşi instanţe, dosarul se trimite acesteia prin
încheiere.

Secţiunea II. Excepţii ce vizează încălcarea normelor de organizare judecătorească

1. Excepţia de greşită compunere sau constituire a instanţei

Explicaţii : Greşita compunere a instanţei priveşte judecarea cauzei de un număr mai mic
sau mai mare de judecători, prin încălcarea disp. art.17 din Legea 92/92, republicată (cauzele se
judecă în primă instanţă de un judecător, în apel de 2 judecători, cu posibilitatea formării unui
complet de divergenţă, iar în recurs de 3 judecători) ale art. 6 din O G. 179/1999 8 în completul de
soluţionare a conflictelor de muncă şi litigiilor de muncă în primă instanţă, alături de judecător stau
doi asistenţi judiciari dintre care unul reprezintă asociaţiile patronale, iar celălalt sindicatele), ale art.
17 din Legea 56/1993 republicată (completele de judecată de la curtea Supremă de Justiţie se
constituie cu 3 judecători din aceeaşi secţie sau dacă acest lucru nu se poate realiza, cu judecători de
la celelalte secţii numiţi de preşedintele Curţii Supreme de justiţie), ale art. 18 (completul de 9
judecători de la curtea Supremă de justiţie) sau de art. 20 (când Curtea Supremă de Justiţie judecă în
Secţii Unite iau parte ¾ din numărul membrilor în funcţie) din aceeaşi lege.

Greşita constituire a instanţei vizează lipsa grefierului (fără de care şedinţa de judecată nu poate avea
loc), a procurorului (când participarea acestuia este obligatorie în cauzele civile ) sau a magistratului-
asistent 8 de la şedinţele de judecată ale Curţii Supreme de Justiţie).
 9
Caracteristici :Această excepţie este de procedură dilatorie şi absolută. Poate fi invocată de către
părţi, procuror sau de instanţă din oficiu, oricând în cursul procesului civil. Se rezolvă după
soluţionarea excepţiei de necompetenţă.

Soluţii : Dacă excepţia de greşită compunere se admite, se va lua act prin încheiere iar preşedintele
instanţei va transfera dosarul la un complet constituit legal. Pentru greşita constituire, se va amâna la
un termen pentru care se vor lua măsurile necesare.
Dacă excepţia se invocă ca un motiv de apel sau recurs, care este admis, hotărârea va fi desfiinţată,
respectiv casată în vederea rejudecării.
În caz că excepţia este netemeinică, se va respinge prin încheiere şi se va continua judecata.

2. Excepţia de incompatibilitate

Explicaţii : Incompatibilitatea priveşte situaţia în care un judecător nu poate participa la judecata

unei cauze. Cazurile de incompatibilitate sunt expres prevăzute de lege, în art. 24 c.pr.civ. şi sunt în
număr de două .

Caracteristici : Este o excepţie de procedură dilatorie şi absolută, care sancţionează încălcarea art. 24
de către judecător. Poate fi invocată de către părţi, procuror şi instanţă din oficiu, oricând în cursul
procesului civil sau ca motiv de apel ori recurs nu însă şi pe calea contestaţiei în anulare.

Soluţii : Dacă se invocă pe cale de excepţie care este admisă prin încheiere, judecătorii vizaţi
se vor retrage din completul de judecată. Respingerea se face tot prin încheiere, atacabilă cu
apel sau recurs (după caz) odată cu fondul.

3. Excepţia de recuzare

Explicaţii: Judecătorul, procurorul , grefierul sau magistratul-asistent, este obligat potrivit art. 25 şi
36 c.pr.civ. să facă declaraţie de abţinere în cazul în care există vreun motiv de recuzare. Cazurile de
recuzare sunt expres prevăzute de lege în art. 27 c.pr.civ. .

Caracteristici : Este o excepţie de procedură dilatorie şi absolută, care sancţionează încălcarea art. 27
de către cei arătaţi mai sus. Poate fi invocată de către părţi sau procuror, pentru fiecare persoană
vizată în parte şi înainte de începerea oricărei dezbateri (sub sancţiunea decăderii ) iar dacă motivul
s-a ivit ulterior, de îndată ce partea a cunoscut acest motiv şi judecătorul recuzabil poate declara că se
abţine (astfel hotărârea va rămâne valabilă).

Soluţionare: Cererea de recuzare se soluţionează de un complet de judecată din care nu poate face
parte judecătorul recuzabil ,dacă datorită abţinerii sau recuzării nu se poate forma completul, sau
dacă sunt recuzaţi toţi judecătorii unei instanţe, se judecă de către instanţa superioară (pentru
membrii unei secţii C. S. J va judeca membrii altei secţii ) conf. art. 30 c.pr.civ.. Cererea se judecă în
camera de consiliu, fără citarea părţilor; cel recuzat este anunţat numai dacă este necesar ; nu se face
 10
nici un act de procedură în cauza de pe rol 8art. 31 ). Instanţa admite cererea prin încheierea
neatacabilă (art. 34 alin. 1 ) precizând în ce măsură actele îndeplinite de cel recuzat rămân valabile.
Din noul complet nu va mai face parte cel recuzat (art. 32), dacă cererea a a judecat-o instanţa
superioară şi s-a admis, se va desemna o altă instanţă de acelaşi grad cu cea sesizată iniţial (art. 33 ).

Încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare este atacabilă odată cu fondul (art-. 34 alin. 2 ),
iar dacă instanţa de apel constată că recuzarea a fost în mod greşit respinsă, va reface toate actele şi
dovezile administrate la prima instanţă (art. 34 alin. Ultim ). Dacă cererea de recuzare a fost făcută
cu rea credinţă, instanţa va condamna pe cel care a făcut-o la o amendă de 3.000-10.000 lei şi la
despăgubirea părţii vătămate (art. 35 ) – formă a răspunderii pentru abuz de drept procesual (art. 723
c.pr.civ.).

4. Excepţia de strămutare

Explicaţii : Strămutarea este o formă de prorogare judecătorească de competenţă ( căci

intervine în temeiul unei hotărâri judecătoreşti) menită să asigure obiectivitatea şi prestigiul
instanţei.

Caracteristici : Este o excepţie procesuală care vizează instanţa de judecată şi nu

competenţa. Dacă se invocă şi excepţia de necompetenţă, aceasta va avea prioritate.

Excepţia de strămutare operează în cazurile prev. de art. 37 c.pr. civ.;

a. –când una din părţi are două rude sau afini până la gradul IV printre magistraţii instanţei.
Aici excepţia este de procedură, dilatorie şi relativă. Magistratul are obligaţia să se abţină
conf. art. 25 şi 27 pct. 1 c.pr. civ.. În caz contrar, partea interesată poate cere recuzarea sa ori
poate cere strămutarea cauzei. În acest din urmă caz, norma fiind dispozitivă, strămutarea se
va cere numai de partea adversă celei care este în relaţie de rudenie cu magistraţii sau de
procuror.
Potrivit art. 38 alin. 1 c.pr. civ. această excepţie se invocă, sub sancţiunea decăderii, numai
înainte de începerea dezbaterilor şi se depune la instanţa ierarhic superioară în formă scrisă.

b. – când există bănuiala legitimă ( se presupune că nepărtinirea judecătorilor ar putea fi

ştirbită de împrejurările pricinii, calităţii părţilor, vrăjmăşiilor locale.
Excepţia este de procedură, dilatorie şi absolută, care poate fi invocată de către orice parte din
proces sau de procuror ( nu şi de către judecător, care este obligat să se abţină), în orice stare
a pricinii. Competenţa soluţionării revine Curţii Supreme de Justiţie.

c. – pe motiv de siguranţă publică ( când există împrejurări ce ar periclita siguranţa publică,

ordinea şi liniştea în localitate sau împrejurimi).
Excepţia este de procedură, dilatorie şi absolută, dar poate fi invocată numai de către
procurorul de la Parchetul de pe lângă curtea Supremă de Justiţie, în orice stare a pricinii.
Competenţa revine şi aici Curţii Supreme de Justiţie.
Soluţionare : Cererea de strămutare se judecă în camera de consiliu (art. 40 c.pr.civ.) Cererea
nu atrage suspendarea judecăţii, măsură care însă poate fi dispusă de preşedintele instanţei
competente, când solicită dosarul pricinii, fără citarea părţilor.
Strămutarea se soluţionează prin hotărâre (care este o sentinţă ) ce nu se motivează şi care nu
poate fi atacată cu apel sau recurs ( ci doar prin calea contestaţiei în anulare de drept comun şi
a revizuirii).
 11
Dacă a fost făcută cu rea credinţă, instanţa îl va condamna pe cel care a făcut cererea de
strămutare la o amendă cuprinsă între 3.000-10.000 lei şi la despăgubirea părţii vătămate (art.
40 alin. ultim, rap. La art. 35 c.pr. civ. ). Judecata iniţială va continua , când se admite
cererea, cauza se trimite la o instanţă egală în grad cu cea sesizată iniţial, arătându-se în ce
măsură actele îndeplinite se păstrează. Dacă între timp instanţa aceasta s-a pronunţat asupra
fondului, se va exercita calea de atac, iar în faţa instanţei se va invoca hotărârea de
strămutare, existând astfel posibilitatea casării cu trimitere la instanţa stabilită prin hotărâre
de strămutare; în cazul strămutării unui recurs, calea de atac este contestaţia în anulare prev.
de art. 317 pct. 2 ( competenţa absolută a instanţei).

5. Excepţia de delegare a instanţei

Explicaţii: Potrivit art. 23 c.pr.civ. dacă instanţa competentă este împiedicată un timp îndelungat
să funcţioneze din cauza unor împrejurări excepţionale (este vorba de calamităţi naturale, stare de
carantină, stare de război, etc.) se poate apela la instituţia delegării instanţei. Este tot un caz de
prorogare judiciară de competenţă.
Caractere :Este o excepţie de procedură, dilatorie şi relativă. Poate fi invocată numai de către
partea interesată, oricând în timpul procesului. Cererea se adresează în formă scrisă către Curtea
Supremă de Justiţie.
Soluţionare : Curtea Supremă de Justiţie, dacă se constată existenţa acelor împrejurări
excepţionale, va admite cererea, va desemna o instanţă egală în grad cu cea împiedicată să
funcţioneze.
Până în prezent în practică nu a fost cazul să se recurgă la această instituţie.

Secţiunea III. Excepţiile privind încălcarea normelor de procedură propriu-zise.

A. Excepţii care vizează activitatea de judecată

1. Excepţia de litispendenţă (art. 163).

Excplicaţii : Potrivit art. 163 alin. 1 c.pr.civ., nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru
aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe. Regula consacră
principiul „non bis in idem”.

Litispendenţa este situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond, deopotrivă
competente, sunt sesizate cu aceeaşi pricină. Sunt necesare 3 condiţii:
 Să existe cel puţin două cereri de chemare în judecată, care să aibă aceleaşi părţi,
acelaşi obiect şi aceeaşi cauză (ne referim desigur, la causa debendi, adică cauza
cererii, temeiul juridic al dreptului valorificat prin cerere).Este de observat că aceste
elemente sunt esenţiale şi pentru autoritatea de lucru judecat (art. 1201 c.pr.civ.), dar
în cazul de faţă este necesar să nu existe vreo hotărâre definitivă.
 12
 Cererile să fie pe rolul aceleiaşi instanţe sau a unor instanţe deosebite(adică instanţele
să fie legate prin citarea părţilor)dar deopotrivă de competente, căci altfel se invocă
excepţia de necompetenţă.
 Pricinile să se afle în faţa instanţelor de fond, chiar dacă o cerere se află în faţa primei
instanţe şi alta în faţa instanţei de apel. Dacă una din cereri a ajuns în faţa instanţei de
recurs, se va invoca în a doua pricină, autoritatea de lucru judecat relativă a hotărârii
definitive, ce a fost atacată cu recurs şi se va solicita suspendarea judecăţii până la
soluţionarea recursului.
Caracteristici: Excepţia litispendenţei este o excepţie de procedură dilatorie (unii spun chiar de
declinare) şi absolută. Ea poate fi ridicată de părţi, procuror sau judecător, în orice stare a
pricinii, în faţa instanţelor de fond (art. 163 al. 2 ).
Dacă instanţele au acelaşi grad, excepţia se ridică în faţa ultimei instanţe sesizate, iar dacă au
grade diferite, excepţia se va ridica în faţa instanţei de grad mai mic.
Soluţionare: Dacă este nefondată, excepţia se respinge prin încheiere interlocutorie ce va putea fi
atacată cu apel sau cu recurs numai odată cu fondul..
Dacă se admite se va pronunţa o hotărâre, prin care instanţa se dezînvesteşte, pricina fiind trimisă
la instanţa sesizată mai întâi. Dacă o cerere este judecată de prima instanţă sau de instanţa de
apel, iar cealaltă la instanţa ce judecă după casare reunirea se va face la instanţa care rejudecă
fondul.
Hotărârea se dă cu drept de atac, potrivit dreptului comun.

2. Excepţia de conexitate (art. 164).

Explicaţii : Conform art. 164 alin. 1, părţile vor putea cere întrunirea mai multor pricini ce se
află înaintea aceleiaşi instanţe sau instanţe deosebite, de acelaşi grad, în care sunt aceleaşi părţi
sau chiar împreună cu alte părţi şi al cărui obiect şi cauză au între dânsele o strânsă legătură.
Spre deosebire de litispendenţă, aici este suficient, ca aceeaşi parte să figureze în toate pricinile
şi ca între aceste pricini să fie o strânsă legătură de obiect sau cauză. Deosebirea esenţială este că
aici ne aflăm în faţa unor pricini deosebite şi nu în faţa aceleiaşi pricini.
Astfel, există legătură între cererea vânzătorului care acţionează pe cumpărător pentru plata
preţului şi acţiunea cumpărătorului contra vânzătorului pentru a se constata nulitatea vânzării ; la
fel între cereri care au ca obiect executarea contractului şi cea care are ca obiect rezilierea lui.
Caracteristici : Conexitatea este un caz de prorogare a competenţei. Excepţia de conexitate, este
o excepţie de procedură, dilatorie, chiar declinatorie, şi relativă. Cu toate acestea, întrucât
conexitatea vizează buna administrare a justiţiei în evitarea pronunţării unor hotărâri
contradictorii, ea poate fi invocată nu numai de către părţi, ci şi de către instanţă, din oficiu,
potrivit art. 164 alin. 2, în tot cursul procesului, în faţa primei instanţe ( şi nu numai anterior
dezbaterii în fond a litigiului).
Soluţionare: Întrucât normele care reglementează conexitatea au o natură dispozitivă,
judecătorul are libertatea să aprecieze dacă este cazul să conexeze pricinile, putând respinge
excepţia, prin încheiere, chiar în situaţia în care sunt întrunite cerinţele conexităţii, dacă crede că
aceasta este în interesul bunei administrări a justiţiei.
Dacă excepţia este admisă, instanţa va dispune prin hotărâre trimiterea dosarului la instanţa mai
întâi sesizată, în vederea conexării pricinilor. Dacă ambele părţi cer însă trimiterea lui la una din
celelalte instanţe, se va proceda întocmai (art. 164 alin. 3 );în cazul în care s-ar aduce astfel
atingere normelor de competenţă absolută, părţile nu pot înlătura competenţa unei instanţe şi
întrunirea se va face la instanţa competentă absolut (art. 164 alin. 4 ).
Hotărârea de declinare a competenţei pronunţate asupra excepţiei de conexitate nu obligă instanţa
de trimitere ; aceasta va aprecia dacă este sau nu un caz de conexitate. După conexare, dacă
 13
instanţa la care a avut loc reunirea pricinilor, constată că numai una din ele este în stare de
judecată, poate dispune disjungerea cauzelor conexate (art. 165).
Este de reţinut că prorogarea legală de competenţă nu poate opera dacă cererile conexe nu sunt de
competenţa instanţelor judecătoreşti ( nu se pot încălca normele imperative ale competenţei
generale a instanţelor judecătoreşti).

B. Excepţii ce vizează actele de procedură în care se materializează activitatea procesuală

1. Excepţia de nulitate (art. 105-108)

Explicaţii : Prin act de procedură înţelegem orice act( înţeles atât de operaţiune juridică cât şi ca
înscris) făcut pentru declanşarea procesului; în cursul şi în cadrul procesului civil de către părţi,
instanţa judecătorească, ceilalţi participanţi la proces, legat de activitatea procesuală a acestora.
Sunt astfel de acte : cererea de chemare în judecată şi de exercitare a căilor de atac, citaţiile,
comunicarea actelor de procedură, actele scrise care constată comunicarea, depoziţiile martorilor,
rapoartele de expertiză, încheierile, hotărârile, somaţiile, etc. .

Nerespectarea condiţiilor privind îndeplinirea actelor de procedură atrage diverse sancţiuni,

nulitatea actului de procedură, obligaţia de a se completa sau reface actul îndeplinit cu încălcarea
dispoziţiilor legale, decăderea din termenul prevăzut pentru îndeplinirea actului, perimarea
cererii, prescripţia dreptului de a obţine executarea silită, obligaţia de a despăgubi partea
prejudiciată, sancţiuni pecuniare, sancţiuni disciplinare.
Cea mai importantă sancţiune este nulitatea actului de procedură.

Nulitatea este sancţiunea procedurală care intervine în cazul actului de procedură care nu
îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea lui, lipsindu-l în tot sau în parte de
efectele fireşti.
Nulitatea este, prin urmare, o sancţiune subordonată condiţiei pricinuirii unei vătămări procesuale
( prejudiciu patrimonial, amânarea procesului, împiedicarea părţii care n-a fost citată legal de a-şi
pregăti apărarea, etc.). Regula este instituită de disp. art. 105 alin. 2 c.pr.civ. :actele îndeplinite cu
neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent (agent procedural, expert, grefier
şi executor judecătoresc, nu şi judecător), se vor declara nule dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii
o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. Această vătămare se prezumă în cazul
nulităţii exprese (adică anume prevăzute de lege : art. 43, 88, 89, 100, 133, 161,258, 288, 302,
391,410,497,509,511, etc), astfel încât partea care invocă nulitatea este dispensată de sarcina
probei vătămării, dar cel interesat în menţinerea actului de procedură are posibilitatea de a dovedi
inexistenţa vătămării (art. 105 alin. 2 teza finală).Celelalte nulităţi sunt virtuale, adică tacite,
implicite şi în cazul lor vătămarea trebuie dovedită de cel ce o invocă.
Nulitatea nu este însă condiţionată de existenţa vreunei vătămări într-un singur caz : pentru actele
de procedură întocmite de un judecător necompetent ( art. 105 alin. 1). Textul are în vedere
încălcarea de către instanţă a normelor de competenţă generală, materială şi teritorială( diferind,
desigur, condiţiile de invocare). Chiar şi în acest caz, dacă se declară necompetenţa, în urma
admiterii excepţiei de necompetenţă, dovezile administrate rămân câştigate judecăţii şi instanţa
competentă nu va dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice (art. 160).
 14
În constatarea vătămării şi a declarării nulităţii, instanţa trebuie să aibă în vedere regula stabilită
de art. 108 ultim alin. C.pr. civ., potrivit căruia nimeni nu poate invoca neregularitatea pricinuită
prin propriul său fapt (deci nulitatea relativă a actului de procedură este înlăturată) şi cerinţa din
art. 105 alin. 2, potrivit căreia nulitatea este o sancţiune extremă, care intervine numai atunci
când alte remedii nu sunt posibile, astfel încât, conf. Art. 106 alin. 2, judecătorul va putea să
dispună îndreptarea neregularităţilor săvârşite cu privire la actele de procedură (prin completarea
sau refacerea lor).
Caracteristici : În legislaţia actuală nu există nulităţi de drept (de jure), prin urmare nulitatea va
opera numai dacă a fost constatată sau pronunţată de către instanţa judecătorească (ope judicia),
astfel actul de procedură rămâne valabil şi îşi produce efectele sale fireşti, iar dacă toate căile
care puteau duce la anularea lui nu mai pot fi folosite ( excepţie apelul, recursul, contestaţia în
anulare, revizuirea, recursul în anulare, contestaţia la executare), nulitatea rămâne definitiv
acoperită.
În cursul procesului civil (faza de judecată sau faza executării silite), nulitatea se invocă pe cale
de excepţie, care va îmbrăca o anumită formă în funcţie de neregularitatea procesuală invocată
;excepţia de necompetenţă, excepţia de incompatibilitate, excepţia lipsei procedurii de citare,
etc. .
Regimul juridic diferă în funcţie de caracterul normelor încălcate.
a. Nulitatea absolută operează în cadrul încălcării normelor imperative de ordine publică. În
acest caz excepţia este de procedură, peremptorie şi absolută. Poate fi invocată de către
părţi, procuror sau instanţă din oficiu (art. 108 alin. 1 ) în orice stare a pricinii (chiar în
apel sau recurs) viciul actului nu poate fi acoperit prin trecerea timpului sau prin
consimţământul părţilor.
b. Nulitatea relativă operează în cazul încălcării normelor dispozitive. Excepţia este de
procedură, peremptorie şi relativă. Poate fi invocată numai de partea vătămată, protejată
prin dispoziţia legală ( în caz de coparticipare procesuală necesară, adică când mai multe
părţi au acelaşi interes, excepţia poate fi invocată de oricare, potrivit art. 48 alin. 2
c.pr.civ.) fie chiar în ziua de înfăţişare la care s-a produs neregula, fie la prima zi de
înfăţişare ce a urmat şi înainte de a se pune concluzii în fond. (art. 108 alin. 3 ),
neputându-se invoca propria vină (art. 108 ultim. alin.).
Prin urmare, nulitatea relativă se acoperă dacă nu a fost invocată de către partea interesată sau
dacă a fost invocată ulterior termenelor arătate. Instanţa nu poate invoca din oficiu această
nulitate, dar poate să-i atragă atenţia părţii asupra acestui drept, în tem. art. 129-130 c.pr.civ. .

În faţa instanţelor de fond, singura modalitate de invocare a nulităţilor este excepţia.

Nulităţile relative care primesc însăşi hotărârea pronunţată pot fi invocate în faţa instanţei de
apel, respectiv de recurs.
Soluţionare : În funcţie de natura nulităţii, instanţa va rezolva problema părţii care poate
invoca nulitatea, temeiul în care a fost invocată, precum şi posibilitatea sau imposibilitatea
invocării ei.
Dacă găseşte excepţia nejustificată, instanţa o va respinge prin încheiere, care este
interlocutorie şi premergătoare.

În cazul în care instanţa de fond a respins excepţia de nulitate (absolută sau relativă),
neregularitatea procesuală poate fi reiterată prin intermediul căilor de atac legale a fondului.
Dacă este admisă se va pronunţa o încheiere, dacă instanţa rămâne în continuare investită
(exemplu recuzare, citare, etc.) sau o hotărâre (exemplu declinarea de competenţă ) care vor
putea fi atacate potrivit regimului de drept comun sau cel prevăzut în texte derogatorii (ex.
art. 34 cu privire la recuzare).
 15
Instanţa va dispune îndreptarea neregularităţilor (art. 106) prin :
- refacerea, adică înlocuirea actului viciat cu unul care întruneşte toate
condiţiile prevăzute de lege, după ce a declarat nulitatea respectivului act.
De regulă, refacerea actului de procedură este dispusă de instanţa în faţa
căreia s-a constatat şi declarat nulitatea ( exemplu : se amână judecata şi se
dispune din nou citarea sau refacerea expertizei).. Dacă este dispusă de
instanţa de atac, se concretizează în rejudecarea cauzei care se va relua de
la început (pentru casarea totală ) sau de la actul declarat nul (pentru
casarea parţială)dacă casarea este cu trimitere;
- remedierea, adică completarea, modificarea sau rectificarea actului de
procedură. Astfel, art. 114 alin. 2 dă dreptul preşedintelui instanţei să ceară
reclamantului întregirea cererii de chemare în judecată până la
comunicarea către pârât, art. 133 alin. 2 permite completarea aceleiaşi
cereri cu semnătura care lipsea, art. 132 alin. 1 permite instanţei la prima
zi de înfăţişare să acorde termen pentru întregirea sau modificarea cererii
precum şi pentru a se propune noi dovezi, art. 281 permite îndreptarea
hotărârilor care conţin greşeli materiale. Jurisprudenţa a apreciat că dacă
minuta a fost semnată de toţi judecătorii şi numai hotărârea rămasă
nesemnată de unul dintre aceştia, poate fi evitată susţinerea nulităţii prin
semnarea ei ulterioară(Tribunalul Suprem, col. civ., dec. 2006/1956, C.D.
1956, vol. II, p. 272).
Efectele nulităţilor: :Până în momentul declaraţiei nulităţii, actele de procedură (deşi viciate)
produc toate efectele unor acte legale.
Invalidarea actului are loc în momentul declarării nulităţii şi nu din momentul constatării ei.
Astfel, actul nul este lipsit de eficienţă, dar numai cu privire la funcţia sa procesuală : o acţiune
anulată poate servi ca început de dovadă scrisă; un act autentic declarat nul pentru vicii de formă
păstrează puterea probatorie de înscris sub semnătură privată dacă este semnat de părţi; cererea
de chemare în judecată are efect întreruptiv al prescripţiei chiar dacă este adresată unei instanţe
necompetente sau dacă este nulă pentru lipsa de forme ( art. 1870 c.civ.); probele administrate de
instanţa necompetentă rămân câştigate cauzei ( art. 160 c.pr.civ.).

Nulitatea proprie a unui act de procedură atrage şi nulitatea (numită derivată) a altor acte de
procedură (care pot fi întocmite legal), în măsura în care acestea din urmă nu pot avea o existenţă
de sine stătătoare (art. 106 alin. 1 ), indiferent că sunt anterioare (exemplu : nulitatea hotărârii
pronunţată de alţi judecători decât cei din dezbaterile în fond se răsfrânge şi asupra dezbaterilor),
concomitente sau ulterioare (exemplu : anularea citării atrage şi nulitatea hotărârii care s-a
pronunţat, anularea minutei atrage şi nulitatea hotărârii). Prin urmare, efectul extensiv al nulităţii
se va produce când instanţa constată un nex cauzal între acele acte de procedură, indiferent de
natura normelor încălcate.
Nulitatea principalelor acte de procedură
a. Hotărârea judecătorească. Nulitatea poate fi invocată pe calea apelului, respectiv a
recursului, ori a căilor extraordinare de atac şi vizează nerespectarea art. 261 c.pr.civ., cu
privire la conţinutul oricărei hotărâri judecătoreşti;
b. Încheierea de şedinţă. Nulitatea vizează inexistenţa încheierii, nesemnarea lor de către
judecători şi grefieri, nerespectarea conţinutului. Atrage şi nulitatea hotărârii.;
c. Citarea. Nulitatea vizează lipsa citării (art. 85, 107 c.pr.civ.) sau a menţiunilor pe care
trebuie să le conţină (art. 88 pct. 2, 4 şi 6 ), a termenelor de citare (art. 89 alin. 1 ),
nerespectarea menţiunilor existente din procesul verbal de înmânare (art. 1000, pct.1, 2,
4-8).
 16
d. Cererea şi cererea de chemare în judecată. Avem în vedere nerespectarea cerinţelor art. 82
c.pr. civ., respectiv a art. 112 c.pr.civ., precum şi nerespectarea disp. privind plata taxei
de timbru (art. 20 din legea 146/1997, art. 35 şi 36 din OMJ 760/C/1999).
e. Actele de procedură întocmite de organele de executare silită; Principala modalitate de
invocare a nulităţii o reprezintă contestaţia la executare; poate fi însă valorificată şi prin
intermediul excepţiilor procesuale.. Nulitatea vizează cerinţele referitoare la timpul şi
condiţiile generale în care trebuie să se facă executarea (art. 391), urmărirea unor bunuri
mobile exceptate de lege (art. 406-409)lipsa somaţiei sau a comandamentului (art. 387-
388), lipsa publicităţii în caz de vânzare a bunurilor (art. 500, 502, 504), lipsa titlului
executoriu (art. 379 alin. 1 ) sau a investirii cu formulă executorie (art. 374 alin. 1), etc. .

2. Excepţia de decădere

Decăderea este o sancţiune procedurală care constă în pierderea dreptului privitor la declararea
unei căi de atac sau la îndeplinirea unui alt act de atac de procedură ce nu a fost exercitat în
termenul prevăzut de lege (art. 103 alin. 2 ).

Decăderea precede şi determină nulitatea actului procedural săvârşit cu încălcarea unui termen
legal ( nu judecătoresc) imperativ, care impune părţii o obligaţie procesuală (pentru termenele
prohibitive, sancţiunea este nulitatea actului prematur). Termenul prevăzut de lege poate să fie
fix (exemplu : neexercitarea căilor de atac conf. Art. 284, 301, 319,324), o anumită etapă a
procedurii (exemplu : art. 29- cererea de recuzare se face înainte de începerea oricărei dezbateri)
un anumit moment procesual (exemplu : art. 138- probele se cer prin acţiune, întâmpinare ori la
prima zi de înfăţişare )sau legea să prevadă o anumită ordine (art. 136 excepţia de necompetenţă
relativă trebuie invocată la prima zi de înfăţişare, înaintea oricărei alte excepţii de procedură).

Pentru a opera decăderea, instanţa trebuie să o constate (căci nu există derogări de drept).
Decăderea va fi însă înlăturată dacă nu a fost pronunţată de către instanţă, dacă partea îndrituită
renunţă a mai invoca depăşirea termenului legal ( priveşte doar normele dispozitive ; renunţarea
se poate face oral sau în scris, după expirarea termenului şi este personală), dacă decăderea
priveşte pe una din părţi, legată printr-un raport de solidaritate sau indivizibilitate, când
decăderea se acoperă potrivit unor dispoziţii exprese ale legii ( exemplu : art. 135 – părţile
consimt ca cele două cereri să fie judecate împreună) sau partea interesată dovedeşte că a fost
împiedicată să acţioneze pe întreaga durată a termenului printr-o împrejurare mai presus de
voinţa ei (repunerea în termen).
Caracteristici :Excepţia de decădere este de procedură şi peremtorie, respectiv :
a- În cazul încălcării normelor imperative excepţia este absolută. Ea poate fi invocată de
către părţi, procuror sau de instanţă, din oficiu, în orice stadiu al procesului (dacă legea nu
impune un anumit moment) chiar în căile de atac.
b- Pentru norme dispozitive, excepţia este relativă. Ea poate fi invocată numai de partea
interesată şi numai la primul termen de judecată care are loc după cunoaşterea motivului
decăderii. Decăderea va fi opusă celui împotriva căruia a curs termenul legal imperativ.
Dacă a intervenit o hotărâre a instanţei, decăderea va putea fi invocată prin intermediul
căii de atac , în cazul în care norma încălcată este dispozitivă, se va putea formula motiv
de atac numai dacă decăderea a fost invocată în termen în faţa instanţei de fond sau
aceasta a omis să se pronunţe ori a respins excepţia.
Soluţionare : Excepţia se soluţionează prin încheiere sau hotărâre.
 17
Dacă se admite, cel decăzut este oprit să mai facă acel act ;dacă totuşi partea face actul, acesta
este nul ca o consecinţă a decăderii. Avem în vedere numai funcţia procedurală a actului : o
cerere de apel respinsă ca tardivă poate fi folosită ca o mărturisire extrajudiciară sau ca un
început de dovadă scrisă; partea decăzută din dreptul de a administra o dovadă va putea totuşi să
se apere, discutând în fapt şi în drept temeinicia susţinerilor şi a dovezilor părţii potrivnice (art.
171 c.pr.civ. ).

Dacă este cazul unei repuneri în termen, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, cel
decăzut va formula o cerere prin care va solicita repunerea în termen şi va formula calea de atac
ori va cere încuviinţarea îndeplinirii altui act de procedură (art. 103 c. pr. civ.) cererea se va
aduce instanţei de atac sau celei care îndeplineşte actul respectiv.

Instanţa va admite cererea printr-o încheiere, care va putea fi atacată odată cu hotărârea, asupra
fondului, sau o va respinge.
Dacă s-a cerut repunerea în termen pentru exercitarea unei căi de atac şi cererea a fost respinsă,
instanţa va pronunţa o hotărâre prin care va respinge şi cererea de repunere în termen ( ca
nefondată sau tardivă) şi calea de atac ; în recurs, hotărârea este irevocabilă, iar în cazul
contestaţiei în anulare şi a revizuirii hotărârii, este recurabilă dacă şi hotărârea cu privire la care
urma să se exercite calea de atac este susceptibilă de recurs (art. 320 alin. 3 şi 328 c.pr.civ.).
Hotărârea prin care s-a admis repunerea în termen poate fi atacată de intimat sau procuror numai
odată cu fondul.
Principalele cazuri de aplicare a sancţiunii decăderii
a. Dreptul de a invoca probe. Dovezile necerute în condiţiile art. 112,115 şi 132 nu vor mai
putea fi invocate în cursul procesului (art. 138 alin. 1 ) cu cele 3 excepţii permise de alin. 2 al art.
138. Partea decăzută păstrează celelalte posibilităţi de apărare, iar instanţa poate ordona probe
din oficiu.
Mai este prevăzută în art 138 ultim al., 170 al. 3, 164 alin. 3 şi 4 .

b. Dreptul de a invoca excepţii de procedură. Art. 137 are în vedere excepţiile relative de
procedură.
c. Dreptul de a exercita căile de atac legale. Termenele sunt : 15 zile pentru apel (art. 284)
şi recurs (art. 301) cu anumite excepţii : 5 zile pentru ordonanţa preşedinţială (art. 582
alin. 1 ), 30 de zile pentru divorţ (art. 619), 40 de zile pentru ordonanţa de adjudecare (art.
552) termenele prevăzute pentru contestaţia în anulare (art. 319) şi revizuire (art. 324).
Efectele decăderii : Decăderea afectează numai actul tardiv şi cele ulterioare lui, atrăgând
nulitatea acestora. Actul tardiv nu mai poate fi refăcut decât dacă se încuviinţează cererea de
repunere în termen (art. 103).

3. Excepţia de perimare

Explicaţii :Perimarea este sancţiunea procesuală pentru nerespectarea termenului stabilit de lege,
constând în stingerea procesului în faza în care se găseşte (acţiune, cale de atac, executare silită),
având la bază şi prezumţia de desistare a părţii de la cererea făcută, dedusă din lipsa de stăruinţă
îndelungată în judecată. Se va considera că cererea nici nu a fost introdusă.

Perimarea judecăţii
 18
Potrivit art. 248 c.pr.civ. orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire
şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept chiar împotriva incapabililor,
dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an în materie civilă şi şase luni în materie
comercială.
Pentru a opera perimarea trebuie îndeplinite următoarele condiţii :
- instanţa să fie investită cu o cerere care obligă la desfăşurarea unei judecăţi în fond
sau a unei căi de atac, indiferent că acţiunea este prescriptibilă sau imprescriptibilă;
- cauza să fi rămas în nelucrare din culpa părţii (chiar dacă ambele părţi au consimţit ca
procesul să rămână în nelucrare). Partea nu este în culpă dacă actul de procedură
trebuie îndeplinit din oficiu (art. 248 alin. 1 ) – de exemplu, apelul este timbrat, dar nu
s-a fixat termen de judecată. Termenul de perimare nu curge dacă cererea n-a ajuns la
instanţa competentă – de exemplu în cazul declinării de competenţă – sau nu i se
poate fixa termen de judecată (art. 248 alin. 2 );
- cauza să fi rămas în nelucrare timp de un an în materie civilă şi şase luni în materie
comercială. Perimarea nu operează în instanţa penală ! Acest termen începe să curgă
de la orice dispoziţie cu caracter procedural luată de instanţă : rezoluţia preşedintelui
de primire a cererii, încheierea de suspendare pentru lipsa părţilor, data ajungerii
dosarului la instanţa de atac, etc. . Termenul se calculează potrivit disp. art. 101 alin. 3
c.pr.civ. : se sfârşeşte în ziua anului şi lunii corespunzătoare zilei de plecare. Acest
termen poate fi întrerupt (art. 249) prin îndeplinirea oricărui act de procedură făcut în
scopul continuării judecăţii, indiferent dacă a fost făcut de părţi (cu efect asupra
caracteristicii părţilor) sau de instanţă din oficiu (exemplu : cerere de redeschidere a
procesului suspendat, fixarea termenului pentru efectuarea unei cercetări locale, etc.).
Termenul va fi suspendat (art. 250) pe tot timpul cât durează suspendarea legală
facultativă ( art. 244 ), cât timp partea este împiedicată să stăruie în judecată din
pricina unor împrejurări mai presus de voinţa sa, respectiv 3 luni de la data când s-au
petrecut faptele ce au dus la suspendarea legală de plin drept (art. 243 ) petrecute în
ultimele şase luni ale termenului de perimare.
- În speţă să nu existe o cauză de stingere a procesului prevăzut de o normă specială :
în materie de divorţ, disp. art. 618 c.pr.civ. (stingerea procesului prin împăcarea
părţilor, se vor aplica cu prioritate faţă de art. 248 c.pr.civ. .
Caracteristici:Perimarea operează de drept, dar ea trebuie constatată de instanţa care să declare
stins procesul.
Dacă procesul civil este în curs, deşi termenul de perimare s-a împlinit (s-a fixat termen pentru
judecată în fond), perimarea va putea fi invocată conf. Art. 253 alin. 1 prin intermediul excepţiei.
Aceasta este o excepţie de procedură peremptorie şi absolută, putând fi invocată de partea
interesată, procuror, sau de instanţă din oficiu, dar numai în cursul judecăţii, în primă instanţă,
astfel ea se acoperă neputând constitui motiv de apel (art. 253 alin. Final); dacă perimarea
acţiunii a fost invocată la instanţa de fond şi aceasta a constatat în mod greşit că nu a operat,
partea interesată va putea ataca hotărârea, pe calea apelului.
Dacă procesul este în nelucrare, mijlocul de constatare a perimării este repunerea pe rol din oficiu
sau la cererea părţii interesate (care profită şi coparticipanţilor), în vederea constatării perimării.
Părţile vor fi citate de urgenţă, iar grefierul va întocmi o dare de seamă asupra actelor de
procedură în legătură cu perimarea (art. 252).
Soluţionare :Indiferent că este vorba de cerere sau de excepţie, trebuie să aibă loc o dezbatere
contradictorie.
Dacă cererea sau excepţia de perimare se respinge, instanţa va pronunţa o încheiere prin care va
constata că perimarea nu a operat, fie pentru că nu există culpa părţii, fie pentru că termenul de
 19
perimare este sau a fost suspendat ori întrerupt. Încheierea va putea fi atacată numai odată cu
fondul.

Dacă cererea sau excepţia de perimare este admisă, instanţa pronunţă o hotărâre susceptibilă de a
fi atacată cu recurs în 15 zile de la pronunţare şi nu de la comunicare (art. 252 alin. Final). Va
putea fi atacată cu recurs hotărârea de perimare a acţiunii sau a cererii de apel, nu însă şi a
recursului, de asemenea poate fi atacată cu recurs hotărârea de perimare a contestaţiei în anulare
sau a revizuirii, dar numai dacă şi hotărârea de atac era susceptibilă de recurs.
Efectele perimării :Procesul se stinge, părţile fiind repuse în situaţia juridică anterioară intentării
cererii perimate. Actele de procedură nu-şi mai produc efectele dar dacă nu s-a prescris dreptul la
acţiune, părţile pot deschide un nou proces, în care se pot folosi probele administrate în procesul
stins dacă noua instanţă nu hotărăşte refacerea lor ( art. 254 alin. 2 ).

Sancţiunea lipsirii de efecte a actelor de procedură priveşte doar funcţia lor procesuală :dacă
aceste acte cuprind manifestări de voinţă, declaraţii sau constatări de fapt ele îşi vor produce
efectele.
Dacă se perimă apelul, hotărârea atacată se desfiinţează şi dobândeşte putere de lucru judecat,
împiedicând exercitarea recursului.
Dacă se perimă recursul, hotărârea este irevocabilă.
Dacă se perimă contestaţia în anulare sau revizuirea, calea extraordinară de atac nu mai poate fi
reiterată pentru acelaşi motiv.

Perimarea instanţei

Conform art. 1891 c.civ., instanţele începute şi delăsate, se vor prescrie în lipsă de cerere de
perimare în 30 de ani socotiţi de la ultimul act de procedură prevăzut în cauză.
Deşi în sistemul actual perimarea operează de drept, s-ar putea iviv situaţii excepţionale în care
perimarea să nu poată funcţiona şi atunci şi-ar găsi aplicabilitatea dispoziţiile art. 1891 c.civ. .

Perimarea executării silite

Potrivit art. 389 c.pr.civ., „dacă creditorul a lăsat să treacă şase luni de la data îndeplinirii oricărui
act de executare, fără să fi urmat alte acte de urmărire, executarea se perimă de drept şi orice
parte interesată poate cere desfiinţarea ei. În caz de suspendare a executării, termenul de perimare
curge de la data suspendării executării”.
O aplicare specială a acestui principiu este cea din art. 496 c.pr.civ. cu privire la comandament
:dacă au trecut 6 luni de la data comunicării comandamentului, fără ca alte acte de procedură să fi
urmat, comandamentul se consideră de plin drept ca şi când nu ar fi fost.
Condiţii : - termenul de 6 luni de la data împlinirii oricărui act de executare. Termenul se
calculează de la ultimul act de la care creditorul a rămas inactiv şi nu a mai continuat executarea.
Dacă executarea a fost săvârşită, nu mai poate interveni perimarea ; chiar dacă încheierea
ultimului act de executare nu intervine în termen de 6 luni de la săvârşirea executării, aceasta nu
se perimă, iar părţile au în continuare deschisă calea contestaţiei la executare (art. 403).

Intervalul cât durează suspendarea executării nu intră în calculul termenului de perimare; ci

termenul va curge de la încetarea suspendării (art. 389 alin. 2), chiar dacă această suspendare a
fost consimţită de creditor.
-nu au urmat alte acte de urmărire. Este suficient însă ca creditorul să-şi fi manifestat diligenţa,
chiar şi printr-o cerere în vederea continuării executării. În acest caz deşi un nou act de executare
 20
nu a intervenit, cererea constituie un act de procedură care întrerupe perimarea executării, la fel
cum se întrerupe şi perimarea acţiunii (art. 249). Nu are importanţă de la cine vine actul de
procedură (creditor, debitor, terţ).
-culpa creditorului. Perimarea nu intervine dacă actul de executare trebuie îndeplinit din oficiu
(încheierea prevăzută de art. 403 c.pr.civ. sau ordonanţa de poprire prev. de art. 4611 c.pr.civ)
Caracteristici : Perimarea executării silite operează de drept (ope legis).Dacă organul de
executare constată că au trecut mai mult de 6 luni de la ultimul act de executare,, va trebui să
refuze continuarea urmăririi. Dacă creditorul contestă această apreciere, se va adresa instanţei de
executare cu o contestaţie la executare.
Dacă executorul continuă urmărirea, deşi intervine perimarea, are el dreptul la contestaţie la
executare.
În situaţia procedurilor execuţionale jurisdicţionale, instanţa este obligată să constate perimarea
din oficiu prin intermediul excepţiei. Şi debitorul are dreptul să invoce această excepţie sau să
facă o cerere la instanţă pentru a se constata perimarea executării silite, care este admisibilă
numai dacă partea interesată nu are deschisă calea contestaţiei la executare.
Soluţionare : Judecarea cererii sau excepţiei invocate se face potrivit disp. art. 248-254 c.pr.civ..
Sunt valabile toate menţiunile făcute cu privire la perimarea judecăţii.
Efecte : Toate actele de executare îndeplinite sunt desfiinţate, astfel încât debitorul sau terţul
interesat poate cere desfiinţarea măsurilor de indisponibilizare (sechestru, popriri,
comandamente).
Creditorul poate începe o nouă executare silită, dacă nu s-a prescris acest drept, dar la noua
somaţie nu se va mai alătura titlul executoriu (art. 389 alin. ultim), căci acesta a fost o dată
comunicat.
Perimarea nu se aplică măsurilor asiguratorii (sechestru asigurator, poprire asiguratorie ), fiindcă
ele se iau anterior obţinerii titlului executoriu, pentru asigurarea acţiunii. După obţinerea titlului,
dacă nu se cere validarea popririi asiguratorii, totuşi va opera perimarea.
Conform art. 390 alin. 1, perimarea nu se aplică în cazurile în care legea încuviinţează
executarea silită fără somaţie (ex: ordonanţa preşedinţială, dar doctrina nu este de acord cu
aceasta.
În materia urmăririi silite imobiliare în Ardeal, ipoteca execuţională nu este supusă perimării, ci
doar actele de executare ulterioare.

4. Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant (art. 161)

Explicaţii :Conf. art. 67 alin. 1 c.pr.civ., părţile pot să-şi exercite drepturile procedurale nu numai
personal ci şi prin mandatar ( nu avem aici în vedere cazurile de reprezentare judiciară legală care
vor fi examinate la excepţia lipsei capacităţii procesuale).

În cazurile persoanelor fizice, reprezentarea nu este posibilă în cazul art. 218 (răspunsul la
interogatoriu) şi art. 614 (judecata în faţa instanţelor de fond a divorţului); în rest poate fi
desemnat ca mandatar fie un avocat (în condiţiile Legii 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat) fie o altă persoană care nu va putea însă pune concluzii decât prin avocat
(art. 64 alin. 4) cu excepţiile prev. de art. 64 alin. 5 şi 6 şi art. 70 c.pr. civ. .

Avocatul este angajat în baza unui contract de asistenţă judiciară şi se legitimează în faţa
instanţei prin împuternicire avocaţială. Mandatarul neavocat trebuie să prezinte o procură care să
îmbrace forma unui înscris sub semnătură legalizată (art. 68 alin. 1)
 21
În ce priveşte persoanele juridice, acestea pot sta în proces personal (prin organul de conducere)
sau, de regulă, prin jurisconsult (art. 4 lit. E din Decretul 143/1955 privind oficiile juridice). În
faţa instanţei legitimarea organului de conducere se face prin înscrisul din care rezultă această
calitate, iar a jurisconsultului, prin delegaţia semnată de şeful oficiului juridic sau de
conducătorul persoanei juridice.
Organele centrale pot fi reprezentate prin jurisconsulţii organelor locale, în localităţile în care
acestea îşi au sediul (art. 8 din Decretul 143/1955).

Nimic nu împiedică persoana juridică de a apela la serviciile unui avocat.

De menţionat că pentru pornirea acţiunilor, fixarea pretenţiilor, darea răspunsurilor la interogator,
renunţarea la pretenţii, acţiune sau căi de atac 8 nu şi introducerea căii de atac) este nevoie de o
delegaţie specială ( art. 7 din Decretul 143/1955).
Caracteristici : Excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant este o excepţie de procedură,
absolută, care începe dilatoriu şi sfârşeşte peremptoriu. Ea poate fi invocată în orice stare a
pricinii.
Soluţionare: Dacă reprezentantul părţii – persoană fizică sau persoană juridică – nu face dovada
calităţii sale, instanţa va acorda facultativ ( în funcţie de împrejurările de fapt ale pricinii) un
termen pentru împlinirea acestor lipsuri, iar dacă în acest termen ele nu se împlinesc, va anula
cererea (art. 161 c.pr.civ.).
Deci, nulitatea nu intervine în mod automat.
Între timp, titularul dreptului poate ratifica actele făcute de persoana ce nu avea calitatea de
reprezentant.
 22

CAP. III. EXCEPŢIILE DE FOND

Secţiunea I. Excepţiile privind condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile

Acţiunea civilă reprezintă ansamblul mijloacelor procedurale, prin care în cadrul procesului civil,
se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, ori a unor interese civile ocrotite de lege.

Elementele acţiunii civile sunt părţile (cel care se pretinde titularul dreptului subiectiv şi cel care
a tulburat exerciţiul normal al acestui drept), obiectul ( protecţia respectivului drept sau interes) şi
cauza ( este vorba de causa petendi, adică scopul spre care se îndreaptă voinţa celui ce reclamă
sau se apără şi nu causa debendi, adică temeiul juridic al dreptului invocat).

Pentru a exercita o acţiune (avem în vedere toate formele procedurale ce intră în conţinutul
acţiunii : cererea de chemare în judecată, excepţie, măsură asiguratorie, cale de atac, executare
silită), cel care recurge la ea trebuie să afirme existenţa unui drept şi să justifice interesul de a
apela la serviciul justiţiei. Toate părţile vor trebui însă să aibă capacităţile şi calitatea procesuală
de a sta în proces.

1. Excepţia de prematuritate a dreptului/interesului

Prin drept subiectiv civil înţelegem posibilitatea recunoscută de legea civilă subiectului activ de a
avea o anumită conduită în raport cu dreptul său, de a pretinde o conduită corespunzătoare de la
subiectul pasiv şi de a apela la forţa coercitivă a statului în caz de nevoie.
Explicaţii :Dreptul subiectiv civil/interesul legitim trebuie să fie recunoscut şi ocrotit de lege, să
fie exercitat cu bună credinţă şi în limitele sale externe (materiale şi juridice) şi interne (potrivit
cu scopul economic şi social), să fie actual (numai pentru acţiunile în realizare, nu şi cele în
constatare).
La sfârşitul judecăţii, deci după dezbateri contradictorii, dacă se constată că reclamantul nu
justifică un drept sau acesta nu îndeplineşte cerinţele de mai sus, cererea va fi respinsă.
Dacă dreptul nu este actual, se va ridica excepţia de prematuritate.
 23
Caracteristici : Excepţia de prematuritate a dreptului/ interesului este o excepţie de fond,
absolută şi peremptorie.
Cel care a ridicat-o, invocă faptul că dreptul este supus unui termen sau condiţii suspensive.
Soluţionare : După punerea în discuţia părţilor, excepţia se soluţionează potrivit regulilor
generale. Dacă se admite, cererea va fi respinsă ca prematură, fără a se mai intra în cercetarea
fondului. Desigur, reclamantul va putea reitera cererea sa în momentul în care s-a împlinit
termenul sau condiţia.
În doctrină s-a conturat opinia că, dacă la punerea în mişcare a acţiunii obligaţia nu devenise
exigibilă, pârâtul poate invoca prematuritatea cererii şi cere respingerea ei chiar dacă termenul ar
fi foarte apropiat sau condiţia ar fi pe punctul de a se împlini. Dar dacă în momentul în care se
pune problema prematurităţii, obligaţia a devenit exigibilă, cererea reclamantului nu ar mai putea
fi respinsă ca prematură.
De asemenea, acţiunea nu ar putea fi respinsă dacă pârâtul nu a invocat excepţia prematurităţii,
în cazul în care dreptul era afectat de termen, şi a acceptat discuţii asupra fondului!

Este de observat că drepturile neactuale nu sunt cu totul lipsite de protecţie juridică, deoarece
creditorul poate cere anumite măsuri de asigurare ori conservare, poate proceda la o asigurare a
dovezilor sau poate introduce o acţiune, provenită în baza art. 110 c.pr.civ. care stabileşte şi
excepţii de la regula actualităţii dreptului.

2. Excepţia lipsei de interes

Explicaţii : Prin interes înţelegem practic folosul material sau moral pe care-l urmăreşte cel ce
porneşte acţiunea sau săvârşeşte un act procedural.
Interesul trebuie să fie legitim ( în legătură cu pretenţia formulată), personal şi direct (folosul
practic trebuie să-l vizeze pe cel care recurge la forma procedurală), născut şi actual (partea s-ar
expune la un prejudiciu dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune).
De regulă, dacă dreptul pretins este actul şi interesul este născut şi actual, totuşi este posibil acest
lucru şi când dreptul nu este actual : în cazul acţiunilor prev. de art. 110 c.pr.civ., în cazul
asigurării dovezilor (art. 235 alin. l ) şi în ipoteza cererilor în constatare (art. 111).
Caracteristici :Excepţia lipsei de interes vizează fie inexistenţa interesului, fie cazul în care
interesul nu îndeplineşte cerinţele de mai sus. Ea este de fond absolută şi peremptorie şi poate fi
invocată şi de procuror sau instanţă din oficiu.
Soluţionare : Dacă interesul nu este născut şi actual, cererea se respinge ca prematură, existând
posibilitatea reiterării ei în momentul în care interesul va fi născut şi actual.
În celelalte cazuri, cererea va fi respinsă ca lipsită de interes, fără a mai fi cercetată în fond (ex.
invocarea de către partea legal citată a nulităţii pentru neînmânarea citaţiei părţii adverse cu cel
puţin 5 zile înainte de termenul de judecată, exercitarea recursului de cel care a câştigat procesul,
introducerea unei contestaţii în anulare pe motiv că partea adversă nu a fost legal citată la
termenul când a avut loc judecata, cererea prin care creditorul recunoaşte aducerea unor bunuri în
patrimoniul debitorului său deşi acesta este solvabil, etc.).

3. Excepţia lipsei capacităţii procesuale

Explicaţii : Capacitatea procesuală reprezintă aplicarea pe plan procesual a capacităţii civile.

 24
a. – Capacitatea procesuală de folosinţă constă în aptitudinea unei persoane de a
avea drepturi şi obligaţii pe plan procesual. Pentru persoanele fizice, aceasta
începe la naşterea lor şi încetează la moartea lor. Ea este egală şi generală pentru
toţi. Nimeni nu poate fi lipsit în totalitate de această capacitate, doar în cazurile
expres prevăzute de lege pentru îngrădirea cap. civile de folosinţă, persoana fizică
nu va avea nici capacitatea procesuală de folosinţă.
Pentru persoanele juridice, aceasta începe de la data înregistrării lor, iar pentru
persoanele juridice, nesupuse înregistrării, de la data îndeplinirii cerinţei prevăzute de
lege (art. 33 şi 28 din Decretul 31/1954) şi încetează prin comasare, divizare totală
sau dizolvare 8 la încheierea operaţiunilor de lichidare). Specific este principiul
specialităţii capacităţii de folosinţă, persoanele juridice neputând avea decât drepturi
şi asuma obligaţii care corespund scopului ei (art. 34 din Decretul 31/1954).
b. – Capacitatea procesuală de exerciţiu constă în aptitudinea unei persoane de a-şi
valorifica singură drepturile procesuale şi de a-şi îndeplini singură obligaţiile
personale, deci de a sta în judecată.. Din acest punct de vedere persoanele fizice sunt
de 3 categorii :
- cu capacitatea deplină de exerciţiu : Au această capacitate şi pot sta singuri în
proces cei care au împlinit vârsta de 18 ani 8art. 8 din Decretul 31/1954), respectiv
minora de 16 ani sau 15 ani care s-a căsătorit (art. 8 din Decretul 31/1954, coroborat
cu art-4 c.fam. ). Ea va înceta prin deces, punere sub interdicţie judecătorească sau în
cazul anulării căsătoriei care intervine înainte ca femeia să împlinească 18 ani.;
- fără capacitate de exerciţiu : intră în această categorie minorii sub 14 ani şi interzişii
judecătoreşti (art. 11 din Decretul 31/1954). Ei nu pot sta personal în proces ci numai
prin reprezentanţii legali : pentru minori-părintele, iar în lipsă tutorele, pentru interzişi
– tutorele, iar până la numire-curatorul provizoriu. De asemenea, când nu există
reprezentant legal şi cauza trebuie soluţionată urgent, la cererea părţii interesate se va
numi de către autoritatea tutelară, un curator special care să-l reprezinte pe incapabil
până la numirea reprezentantului legal (art. 44 c.pr.civ.) S-a decis că se impune
numirea unui curator şi când există contrarietate de interese între reprezentant şi cel
reprezentat 8 de exemplu partaj între minor şi părinţi). Aşadar, va fi citat numai
reprezentantul. Dacă minorul împlineşte 14 ani în cursul procesului el va fi citat iar
reprezentarea se transformă în asistenţă.
- cu capacitatea de exerciţiu restrânsă : Este vorba de minorii de 14-18 ani (art. 9
din Decretul 31/1954)care vor fi citaţi şi vor sta personal în proces, dar asistaţi de
ocrotitorii legali- părinţi, iar în lipsă de tutore, ce vor trebui şi ei citaţi şi să semneze
alături de minor orice act procedural 8excepţie : litigiile ce izvorăsc din contractul de
muncă ).
Indiferent dacă este vorba de incapabil deplin sau retras, dacă urmează a fi făcute acte
procedurale de dispoziţie (renunţarea la judecată sau la dr. subiectiv, renunţarea la o
cale de atac sau retragerea ei, achiesarea, tranzacţia ), este nevoie de autorizarea
(încuviinţarea prealabilă) specială a autorităţii tutelare. Nici chiar cu această
autorizare nu este posibilă renunţarea la judecată în cazul acţiunilor pentru stabilirea
paternităţii din afara căsătoriei (C. S. J. - S. C. Dec.74/1990).
Pentru persoanele juridice capacitatea de exerciţiu se dobândeşte de la data înfiinţării
şi se sfârşeşte odată cu încetarea persoanei juridice, fiind guvernată de principiul
specializării. Ea se exercită prin organele sale direct sau prin jurisconsult, actele astfel
făcute, în limitele puterilor conferite acestor persoane, fiind actele persoanelor
juridice înseşi (art. 35 din Decretul 31/1954).
 25
Asociaţiile sau societăţile fără personalitate juridică pot sta în judecată ca parte, dacă
au organe proprii de conducere (art. 41 alin. 2 c.pr.civ.).
Caracteristici : a. – Actele de procedură făcute de o persoană fizică sau juridică fără capacitate
de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută. Excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă
este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie. Ea poate fi ridicată de oricare dintre părţi, de
procuror sau de instanţă din oficiu, în tot cursul procesului.
b. - Actele de procedură îndeplinite de cel ce nu are exerciţiul drepturilor procedurale (art. 43
alin. 2 ) sau de cel care nu a fost asistat de ocrotitorul legal sunt anulabile. Excepţia lipsei
capacităţii de exerciţiu (care vizează nerespectarea dispoziţiilor cu privire la reprezentare sau la
asistenţă) este o excepţie de fond (deşi c.pr. civ. o include printre cele de procedură), absolută şi
peremptorie, putând fi invocată în orice stare a pricinii (art. 43 alin. 1), chiar de către adversar.
Dacă împuterniciţii legali nu-şi justifică calitatea (prin înscrisuri doveditoare) se va invoca
excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant (art. 161 ).

Soluţionare :
- a. Dacă excepţia se admite, cererea se va respinge, ca şi în cazul lipsei dreptului
subiectiv, ca fiind introdusă de/împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă;
- b. În cazul celălalt, actul este anulabil, astfel încât lipsa de capacitate poate fi
împlinită în instanţă până la termenul acordat facultativ în acest scop (pentru
introducerea în cauză a împuterniciţilor) când reprezentantul sau ocrotitorul legal va
ratifica actul, total sau parţial (art. 161 alin. 1 şi art. 43 alin. 2 ) Dacă lipsurile nu se
împlinesc în termenul acordat, cererea se va anula prin hotărâre(art. 161 alin. 2 ).

4. Excepţia lipsei calităţii procesuale

Explicaţii : Îndreptăţirea de a figura într-un proces ca reclamant sau pârât se numeşte calitate
procesuală. Au această calitate titularului dreptului în raportul juridic dedus judecăţii (calitate
procesuală activă ), respectiv cel obligat în acelaşi raport ( calitate procesuală pasivă ) dar şi
procurorul 8art. 45 c.pr.civ.), autoritatea tutelară (art. 44 alin. 1, 109, 143, 151 c.fam.), terţii
intervenienţi (art. 49-64 c. pr.civ.) .
Caracteristici : Atât calitatea procesuală activă, cât şi cea pasivă trebuiesc justificate de către
reclamant prin indicarea motivelor de fapt şi de drept şi a obiectului pretenţiei sale, iar
instanţa este obligată să le verifice, fie înainte de începerea dezbaterilor, dacă acest lucru este
posibil 8de regulă în cazul cererilor reale numai dacă se invocă lipsa calităţii procesuale
pasive) fie în cadrul dezbaterilor asupra fondului dreptului ( de exemplu, dacă se invocă
excepţia lipsei calităţii procesuale active în cazul cererilor reale).
Excepţia lipsei calităţii procesuale este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie. Ea poate
fi invocată în orice stare a procesului, de către partea interesată, de procuror sau de instanţă
din oficiu.
Soluţionare : Dacă excepţia este neîntemeiată ea se va respinge prin încheiere, atacabilă
numai odată cu fondul. Dacă excepţia este admisă, instanţa va da o hotărâre prin care va
respinge acţiunea ca fiind introdusă de/împotriva unei persoane lipsite de calitate. Când într-
o acţiune reală se invocă lipsa calităţii procesuale active, iar instanţa după ce a unit excepţia
 26
cu fondul, constată că dreptul există dar, reclamantul nu este titularul dreptului real, nu va
respinge acţiunea ca nefondată, ci ca fiind introdusă de o persoană fără calitate. Dacă
procesul a fost pornit de o persoană fără calitate, procesul va putea fi redeschis de persoana
care justifică această calitate.

Dacă acţiunea a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale pasive, reclamantul va putea
porni din nou procesul, chemând în judecată o persoană care are calitate. Însă, în cazul
acţiunilor reale, pârâtul va putea arăta până la prima zi de înfăţişare pe adevăratul titular al
dreptului şi, dacă acesta recunoaşte susţinerile pârâtului iar reclamantul consimte, va lua locul
pârâtului, care va fi scos din judecată ; dacă terţul nu se înfăţişează sau tăgăduieşte arătările
pârâtului, el va dobândi calitatea de intervenient principal şi hotărârea îi va fi opozabilă (art.
64-66 c.pr.civ.).

Secţiunea II. Excepţia puterii de lucru judecat (art. 1201 c.civ., art. 166 c.pr.civ.)

Explicaţii : Cel mai important efect al unei hotărâri judecătoreşti este puterea (autoritatea ) de
lucru judecat care se bazează pe adevărul stabilit de instanţă (res iudicata pro verite habetur)
şi care este menită să evite contrazicerile între două hotărâri judecătoreşti. Conform art. 1201
c.pr.civ. puterea de lucru judecat implică o triplă identitate de elemente ale celor două
procese :
 De părţi : se are în vedere participarea în ambele procese ale aceloraşi persoane (fie că
au stat în nume propriu, fie prin reprezentant – puterea lucrului judecat nu operează
însă faţă de reprezentant, căci nu este parte – chiar dacă calităţile lor procesuale sunt
inversate. Sunt părţi, chiar dacă nu au figurat în instanţă şi : succesorii legali
universali şi cei cu titlu universal, creditorii chirografari (reprezentaţi de datornic în
gestiunea patrimoniului său, sub rezerva acţiunii-----) şi dobânditorii cu titlu
particular ( lor le sunt opozabile hotărârile obţinute împotriva autorului lor, anterioare
actului de transmisie a bunului).
 De obiect : Este vorba atât de obiectul material (ex: bunul) cât şi dreptul subiectiv ce
poartă asupra lui (ex: dreptul de proprietate asupra bunului revendicat). Există
identitate de obiect chiar dacă acesta este diferit formulat în cele două cereri, când
rezultă că scopul final urmărit de reclamant este acelaşi; nu are importanţă dacă
dreptul ce se încearcă a se valorifica din ou a fost invocat pe cale principală sau
incidentală.
 De cauză : Există identitate de cauză când fundamentul juridic al dreptului pretins este
acelaşi. S-a decis că nu există identitate de cauză atunci când în prima acţiune s-a
cerut anularea actului pentru un viciu de consimţământ, iar în a doua se cere anularea
pentru neîntocmirea actului în forma cerută de lege.
Au putere de lucru judecat hotărârile irevocabile, cu toate acestea şi ele pot fi desfiinţate prin
contestaţie în anulare sau revizuire, iar pentru unele, puterea de lucru judecat este păstrată
numai dacă starea de fapt rămâne neschimbată (ordonanţe preşedinţiale, pensii de întreţinere,
încredinţarea copiilor minori, punere sub interdicţie, etc.). Şi hotărârile instanţelor de fond au
putere de lucru judecat, dar provizorie, care se va consolida prin expirarea termenului de atac
fie prin respingerea căii de atac, în principiu, hot. judecătorească poate produce efectele de la
data rămânerii definitive.
 27

În materie necontencioasă, hotărârea nu are putere de lucru judecat (încheierile din art. 336
alin 1.). În orice caz, puterea de lucru judecat priveşte numai dispozitivul hotărârii şi este
independentă de calitatea soluţiei pronunţate. Considerentele au putere de lucru judecat
numai în măsura în care explică dispozitivul şi se reflectă în acesta.
Caracteristici : Art. 1201 c.civ. reglementează instituţia ca o prezumţie legală absolută care
nu poate fi răsturnată prin nici un mijloc de probă. Din disp. art. 166 c.pr.civ. rezultă că
excepţia autorităţii de lucru judecat este o excepţie de fond, peremptorie şi absolută, care
poate fi invocată de orice parte, de procuror sau de instanţă din oficiu, în orice stadiu al
procesului (chiar în apel sau în recurs – art. 166 sau prin revizuire – art. 322 pct. 7 c.pr.civ. ).
Dacă primul proces este încă în curs tot la o instanţă de fond, se va invoca excepţia de
litispendenţă în cea de a doua acţiune.
Soluţionare : Excepţia se poate respinge prin încheiere sau se admite prin hotărâre („instanţa
respinge acţiunea pentru autoritate de lucru judecat”) după ce a fost pusă în discuţia părţilor.
Pentru a exista putere de lucru judecat, este necesar să fie examinat şi rezolvat primul litigiu
în fond, să fi existat o judecată contradictorie, cu caracter contencios. Deci nu vor avea
această putere capetele de cerere nerezolvate, hotărârile de anulare sau respingere fără intrare
în fond.
Efectele puterii de lucru judecat :
a. – partea care a câştigat procesul se poate prevala de dreptul recunoscut prin hotărârea
definitivă, într-o nouă judecată, fără a mai putea fi luată în discuţie existenţa dreptului..
Partea care l-a pierdut nu mai poate repune în discuţie dreptul său. Puterea de lucru
judecat are următoarele caractere : exclusivitatea (un nou proces între aceleaşi părţi, cu
acelaşi obiect şi cauză este imposibil ) incontestabilitatea (hotărârea definitivă, respectiv
irevocabilă nu poate fi repusă în discuţie decât prin intermediul căilor de atac legale),
executorialitatea (dacă hotărârea este susceptibilă de executare, ea poate fi pusă în
executare la cererea părţii care a câştigat, a procurorului sau uneori, din oficiu),
obligativitatea (părţile trebuie să se supună ei).
b. – puterea lucrului judecat (ca efect procesual al hotărârii judecătoreşti nu se confundă cu
opozabilitatea (ca efect substanţial). Regula este că o hotărâre judecătorească are efecte
relative, numai între părţi. În anumite materii în general cele privind starea şi capacitatea
persoanelor, efectele se produc erga omnes. În materie necontencioasă, hotărârea nu mai
are putere de lucru judecat, dar ea poate antrena o modificare a situaţiei juridice dintre
părţi. Invers, hotărârile pronunţate în cererile în constatare, precum şi în hotărârea de
respingere ca nefondată a acţiunii, au putere de lucru judecat dar nu modifică situaţia de
drept substanţial dintre părţi.
c. Puterea de lucru judecat nu se confundă nici cu forţa executorie a hotărârilor
judecătoreşti. Unele hotărâri au putere de lucru judecat dar nu sunt susceptibile de
executare silită (hot. în cererile de constatare, hotărârea de respingere a acţiunii, hotărârea
de anulare a unui act juridic fără a se dispune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară,
etc.); altele pot fi puse în executare deşi nu au trecut încă în puterea de lucru judecat
(hotărârea cu execuţie vremelnică : art. 278-279 c.pr.civ.) sau nu o au (încheierile
pronunţate în materie necontencioasă – art. 336 alin. 1 c.pr.civ.).
d. Dacă într-un proces penal acţiunea civilă este alăturată celei penale, atunci instanţa poate
da următoarele soluţii : admite acţiunea civilă dacă pronunţă condamnarea inculpatului şi
constată că infracţiunea a produs prejudicii, respinge obligatoriu pentru cazurile prev. de
art. 10 lit. a, c, h c.pr.pen., nu o soluţionează pentru cazurile prev. de art.—lit. a, f, j, c.
pr. pen., iar în celelalte situaţii, apreciază dacă este cazul să acorde despăgubiri.
 28
Nu se va putea invoca puterea de lucru judecat dacă s-a dispus prin rezoluţie neînceperea
urmăririi penale sau prin ordonanţă s-a aplicat unul din cazurile de la art. 10 c.pr. pen.. Dacă
instanţa penală nu a acordat despăgubiri, deşi avea posibilitatea, sau nu s-a soluţionat
acţiunea civilă, pretenţiile civile se vor soluţiona de instanţa civilă fără a se putea opune
puterea de lucru judecat a hotărârilor penale.

Dacă acţiunea civilă nu s-a exercitat în cadrul procesului penal, ori s-a dispus disjungerea,
atunci hotărârea penală definitivă are în civil putere de lucru judecat cu privire la existenţa
faptei, persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia acesteia (art. 22 c.pr.pen.). Dacă instanţa penală
a stabilit şi întinderea prejudiciului rezultat din infracţiune, instanţa civilă va reţine ca dovedit
acest prejudiciu; părţile care nu au figurat însă în procesul penal pot discuta acest cuantum,
deoarece pentru latura civilă hotărârea produce efecte relative.

CAP. IV. EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE

Excplicaţii : Potrivit art. 144 din Constituţie, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:
 Se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la
sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere ale
Guvernului, a curţii Supreme de justiţie, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau 25
senatori (controlul 2 priori), precum şi din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire a
Constituţiei;
 Se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea unuia
dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau 25 de senatori;
 29
 Hotărăşte asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind
neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor ( controlul a posteriori);
 Hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic.
Curtea Constituţională este organizată şi funcţionează în baza Legii 47/1992 ( M. Of. 101/22 mai
1992), modificată prin Legea 138/1997 (M. Of. 170/25 iulie 1997) şi republicată în M. Of.
187/1997, iar Regulamentul său din 1992 (M. Of. 190/ 7 august 1992) a fost abrogat prin Hot.
Curţii Constituţionale nr, 12/4 noiembrie 1997 şi adoptat un nou Regulament (M. Of. 308/12
noiembrie 1997).

Caracteristici :
a. – organele în faţa cărora se poate invoca excepţia de neconstituţionalitate. Conform art.
144 lit. c Constituţie şi a art. 23 alin. 1 din Legea 47/1932, republicată, excepţia se poate
ridica numai în faţa instanţelor judecătoreşti, fiind excluse alte organe de jurisdicţie.
Desigur, acest lucru nu afectează dreptul cetăţeanului de a contesta legitimitatea
constituţională a legii aplicabile procesului lor în cazul în care cererea nu este de
competenţa instanţelor judecătoreşti, ci a altui organ de jurisdicţie, întrucât art. 21 din
Constituţie asigură în orice litigiu accesul la instanţele judecătoreşti în faţa cărora se poate
invoca excepţia;
b – obiectul excepţiei de neconstituţionalitate. Conform art. 144 lit. c Constituţie şi art. 23
alin. 1 din Legea 47/1992, excepţia poate viza numai o lege sau ordonanţă, ori unele
dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei. Facem
următoarele precizări :
 excepţia de neconstituţionalitate nu poate viza decât o lege sau ordonanţă, actele
normative şi individuale ale Guvernului, ministerelor şi celorlalte autorităţi ale
administraţiei publice centrale sau locale, indiferent de materia la care se referă,
sunt controlate sub aspectul legalităţii – inclusiv respectarea dispoziţiilor legii
fundamentale – de instanţele de contencios administrativ;
 potrivit art. 23 alin. 3 din Legea 47/1992, nu pot face obiectul excepţiei
prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 143 alin. 1
Constituţie, conform căruia dacă Curtea constată, în cadrul controlului a priori, că
o dispoziţie legală este neconstituţională, legea se trimite Parlamentului spre
reexaminare, iar dacă ea este adoptată în aceeaşi formă, cu o majoritate de cel
puţin 2/3 din numărul membrilor fiecărei Camere, obiecţia de neconstituţionalitate
consacrată prin decizia Curţii Constituţionale este înlăturată, promulgarea
devenind obligatorie. Aşadar, o asemenea dispoziţie legală nu mai poate fi atacată
după intrarea ei în vigoare, pe calea excepţiei;
 potrivit aceluiaşi articol şi aliniat din Legea 47/1992, nu pot face obiectul
excepţiei nici prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie
anterioară a Curţii Constituţionale, deoarece odată admisă excepţia de
neconstituţionalitate într-o anumită speţă, decizia este obligatorie, are putere
pentru viitor şi produce efecte ergo omnes;
 Curtea este competentă să se pronunţe şi asupra constituţionalităţii legilor
anterioare Constituţiei din 1991, în acest caz, dacă se admite excepţia de
neconstituţionalitate, urmând să se constate abrogarea dispoziţiilor legale atacate
în tem. Art. 150 alin. 1 Constituţie ( „legile şi toate celelalte acte normative rămân
în vigoare în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii”) şi nu să se
declare neconstituţionalitatea ei, ca în cazul legilor adoptate după intrarea în
vigoare a Constituţiei;
 30
 În ce priveşte ordonanţele Guvernului, acestea pot fi atacate ca neconstituţionale,
pe cale de excepţie, numai până în momentul în care se adoptă legea de aprobare
sau de respingere. Dacă excepţia se admite, nu se mai pune problema aprobării
sau respingerii ordonanţei prin lege; dacă ordonanţa nu a fost atacată până la
momentul adoptării legii sau dacă excepţia a fost respinsă, se mai poate invoca
neconstituţionalitatea în tem. Art. 144 lit. a, înainte de promulgarea legii de
admitere sau de respingere a ordonanţei; iar după promulgarea legii de aprobare a
ordonanţei, se poate ridica excepţia de neconstituţionalitate, care va viza de
această dată legea, al cărei conţinut îl constituie dispoziţiile cuprinse în ordonanţă,
modificate ori nu de lege.
c.– invocarea excepţiei de neconstituţionalitate. Excepţia poate fi invocată numai de către
una din părţi – calitate pe care o are şi procurorul – sau de instanţă din oficiu (art. 23 alin. 2
din Legea 47/1992) nu şi de alţi participanţi la proces ( experţi, martori, interpreţi).
Nu are importanţă dacă procesul se soluţionează în primă instanţă ori se află într-o cale de
atac ordinară sau extraordinară.

Instanţa va sesiza Curtea numai dacă va constata că este vorba de neconstituţionalitatea unei
dispoziţii de care depinde judecarea cauzei (art. 23 alin. 1 ), dacă se invocă
neconstituţionalitatea mai multor dispoziţii legale, instanţa va sesiza Curtea numai cu privire
la cele relevante pentru rezolvarea cauzei.
Aşadar, instanţa – în calitate de prim filtru legal - va respinge prin încheiere motivată
excepţia ca inadmisibilă şi nu va mai sesiza Curtea conform art. 23 alin. 6, dacă : se încalcă
prevederile art. 23 alin. 1 (excepţia vizează alte acte normative decât cele indicate sau acte
normative abrogate expres, sau textul atacat este nerelevant pentru soluţionarea cauzei ), alin.
2 (excepţia este ridicată de alţi participanţi la proces) sau alin. 3 (constituţionalitatea a fost
stabilită potrivit art. 145 alin. 1 al Constituţiei, sau se atacă un act normativ a cărui abrogare
s-a constatat expres prin decizia definitivă a Curţii);
d– sesizarea Curţii Constituţionale.
Conform art. 23 alin. 4, sesizarea Curţii se dispune numai de către instanţa în faţa căreia s-a
ridicat excepţia neconstituţionalităţii, printr-o încheiere . Încheierea va cuprinde, pe lângă
elementele prev. de art. 261 c.pr.civ., punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra
excepţiei şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi ; iar dacă excepţia a fost invocată din oficiu,
încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor şi dovezile necesare.
În tem. art. 23 alin. 5, pe perioada soluţionării excepţiei, instanţa va suspenda obligatoriu
judecarea cauzei. Calea de atac a încheierii şi termenul sunt cele prevăzute de dreptul comun,
astfel, încheierea poate fi atacată cu apel în 15 zile de la comunicare, dacă şi hotărârea ce
urmează a se pronunţa este susceptibilă de apel.
e.– soluţionarea excepţiei de către Curtea Constituţională (art. 24 ). Primind încheierea de
sesizare, preşedintele Curţii desemnează pe unul dintre judecători ca raportor şi comunică
încheierea de sesizare preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului,
indicându-le data până la care pot să trimită punctul lor de vedere; punctul de vedere al
Guvernului se prezintă numai sub semnătura primului-ministru.
Judecătorul raportor este obligat să ia măsurile necesare pentru administrarea probelor la data
judecăţii. Conform art. 15 din Regulament, el verifică dacă sunt îndeplinite cerinţele prev. de
art. 24 alin. 4 din Legea 47/1992 şi dacă este cazul va solicita completarea actului de
sesizare, stabilind şi temeiul în care instanţa să răspundă; dacă este necesar el sau Curtea va
solicita instanţei trimiterea dosarului în care s-a ridicat excepţia.
 31
Termenul de depunere a raportului nu poate depăşi, de regulă, 60 de zile de la data
înregistrării sesizării (art. 13 alin. 2 din Regulament).
Conform art. 24 alin. 3 din Legea 47/1992 şi a art. 14 din Regulament, termenul de judecată
se stabileşte de preşedintele Curţii, la data depunerii raportului, fără ca acesta să poată depăşi
30 de zile.

Potrivit art. 24 alin. 4 şi 5 din lege, judecata are loc pe baza raportului prezentat de
judecătorul-raportor , a încheierii de sesizare a Curţii, a punctelor de vedere ale preşedinţilor
Camerelor Parlamentului şi Guvernului, a probelor administrate, a susţinerilor părţilor (care
pot fi reprezentate prin avocaţi cu drept de a pleda la Curtea Supremă de Justiţie) cu citarea
acestora şi a Ministerului Public.

Conform art. 20 din Regulament, la şedinţă participă toţi cei 9 judecători ai Curţii, în afară de
situaţiile în care unii sunt împiedicaţi în mod justificat, magistratul-asistent repartizat pe
lângă judecătorul-raportor şi reprezentantul Ministerului Public. Şedinţa este prezidată de
preşedintele Curţii; ea este publică.
Nu sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea
procesului (art. 25 din Regulament). Amânarea pronunţării nu poate depăşi, de regulă, 30 de
zile (art. 27 dn Regulament).
Decizia pronunţată de Curte este definitivă şi obligatorie (art. 25 alin. 1 din Legea 47/1992).
Dacă s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, Curtea se va pronunţa şi asupra
constituţionalităţii altei prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi
disociate prevederile menţionate în sesizare. De asemenea, decizia se va comunica celor două
Camere ale Parlamentului şi guvernului (art. 25 alin. 2 şi 4 din Legea 47/1992).

Când Curtea Constituţională constată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi

că a fost ridicată cu rea-credinţă, pentru a întârzia rezolvarea procesului, ea poate sancţiona
partea care a invocat excepţia cu o amendă de 10000-100000 lei ( art. 51 din Legea 47/ 18
mai 1992).
Ca urmare a modificării Legii 47/1992, s-a desfiinţat calea de atac a recursului, astfel încât
este inadmisibilă orice cale de atac din dreptul comun, ordinară sau extraordinară.
Efecte : Potrivit art. 145 alin. 2 Constituţie şi art. 25 alin. 3 din Legea 47/1992, republicată,
deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al
României şi produc efecte numai pentru viitor.
Astfel, decizia Curţii produce efecte erga omnes şi deci dispoziţia din lege sau ordonanţă
declarată neconstituţională nu se mai poate aplica în nici o altă cauză. În asemenea situaţii,
excepţia va fi respinsă ca inadmisibilă chiar de instanţă, iar dacă a fost sesizată Curtea, de
aceasta, însă fără a mai intra în fondul cauzei.

Dacă însă excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, decizia produce efecte inter
partes : aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi motive nu pot reitera excepţia de neconstituţionalitate
întrucât s-ar încălca autoritatea lucrului judecat, dar într-un alt proces excepţia va putea fi
reiterată, dându-se astfel posibilitatea reanalizării de către Curte a aceleiaşi probleme a
neconstituţionalităţii, pe baza unor eventuale alte argumente şi în lumina unor evoluţii
neprevăzute iniţial.
De la data publicării în Monitorul Oficial, prevederea legală a cărei neconstituţionalitate a
fost constatată printr-o decizie a Curţii Constituţionale îşi încetează de drept efectele.
Desigur, puterea deciziei este numai pentru viitor, lucru similar cu principiul
neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. 2 Constituţie.
 32

CAP. V: PRACTICĂ JUDICIARĂ

 1. Excepţia ivită în faza deliberării

Faptul că o excepţie de prescripţie poate fi invocată din oficiu de către instanţă, nu o îndreptăţeşte
însă să o invoce numai cu ocazia deliberării, după închiderea dezbaterilor, fără a o pune în prealabil,
în şedinţă, în discuţia părţilor, deoarece în acest fel se încalcă principiul contradictorialităţii şi
hotărârea sa este casabilă (Tribunalul Cluj, dec. Civ. 795/1989, Dreptul nr. 5/1990, pag. 69-70)
 33

Dacă împrejurarea de fapt sau de drept este descoperită de instanţă cu prilejul deliberării, instanţa
este obligată să repună cauza pe rol, pentru a da posibilitatea părţilor să dezbată toate aspectele
împrejurării puse în discuţie (Tribunalul jud. Galaţi, dec. 93/1972, RRD nr. 3/73. pag. 160).

 2. Prescripţia
În practică se întâlnesc soluţii în sensul că, dacă pârâtul recunoaşte creanţa şi acceptă plata acesteia,
instanţa va admite cererea, chiar dacă dreptul la acţiune s-a prescris (Tribunalul jud. Ilfov, dec. Civ.
237/1969, RDR nr. 1/1981, pag. 54-56).

Deşi prescripţia executării şi lipsa formulei executorii de pe sentinţa ce se execută sunt, ambele,
excepţii peremptorii la executare, ele trebuie rezolvate împreună, nu numai pentru că instanţa
fiind investită cu contestaţie la executare pe temeiul prescripţiei executării, în tem. Art. 130
c.pr.civ. este datoare să se pronunţe în limitele investirii sale, dar şi pentru că prin complinirea
ulterioară a omisiunilor titlului executoriu, problema prescripţiei executării ar fi din nou pusă în
discuţie, generând o nouă contestaţie la executare.

 3. Excepţii de ordine publică.

Excepţia de neconstatare a daunei în termenul obiectiv de 3 ani şi de neemitere a deciziei de
imputare în termenul de prescripţie de 60 de zile (prev. în art. 108 c.muncii) având un caracter
absolut, deoarece priveşte încălcarea unor norme imperative, este de ordine publică. Poate fi invocată
în tot cursul judecăţii, deci şi în apel, iar instanţa este obligată să o pună în dezbaterea părţilor; fără
dezbateri, apelantul este lipsit de orice mijloc de apărare de natură să combată excepţia (Tribunalul
Suceava, secţia civilă, dec. Nr. 647/1997, Dreptul, nr. 7/1998, pag. 73).

Nulitatea hotărârii nemotivate constituie motiv de ordine publică, care poate fi invocat potrivit art.
306 alin. 2 c.pr.civ. şi din oficiu ( C. A. Piteşti dec. 229/1998).
Nulitatea hotărârii nemotivate constituie motiv de ordine publică care poate fi invocat potrivit art.
306 alin. 2 c.pr.civ. şi din oficiu (C. A. Piteşti, dec. 229/1998).

 4. Necompetenţa absolută
Instanţa poate să-şi decline competenţa din oficiu, dacă părţile sunt legal citate, chiar dacă nu sunt
toate prezente, iar în citaţie nu s-a făcut menţiunea că la termen se va discuta această problemă
( Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 2032/1974, RRD 7/1975, pag. 67).

Neinvocarea încălcării normelor privind competenţa materială în căile ordinare de atac pe care le-a
promovat conduce la imposibilitatea folosirii acestor motive în căile extraordinare de atac ( C. A.
Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ, dec. 112/R/1998).

Clauza compromisorie care exprimă voinţa părţilor de a supune arbitrajului eventualele litigii,
nefiind o excepţie de ordine publică, trebuie invocată de pârât la judecarea în fond a cauzei şi nu în
faza căilor de atac ( C. S. S. Secţia comercială, dec. 1117/1995).

Litigiile ivite în legătură cu legalitatea emiterii, modificării, înlocuirii sau desfiinţării titlurilor de
proprietate date în baza Legii 18/1991 sunt de competenţa judecătoriilor, în a căror rază teritorială se
 34
află terenul asupra căruia se stabileşte dreptul de proprietate (C. S. S. Secţia contencios
administrativ, dec. 13/1997).

În cadrul procedurii de executare silită, competenţa materială de a soluţiona cererile de poprire în

primă instanţă revine judecătoriei indiferent de natura şi valoarea creanţei ( C. S. S., secţiile unite,
dec. nr. I/1999).

Instanţa competentă să soluţioneze în fond cererile de autorizare a funcţionării ca persoane juridice, a

caselor de ajutor reciproc, ale salariaţilor, precum şi de înregistrare a acestora în registrul
persoanelor juridice este judecătoria în a cărei rază teritorială îşi are sediul (C. S. S. Secţiile Unite,
dec. II/1999).
Organul de urmărire penală a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului în baza art. 10
lit. b1 c.pr.pen. şi a a art. 181 c.p., pentru infracţiunile prev. de art. 288 şi 291 c.p.. În această situaţia
competenţa de anulare a înscrisurilor falsificate aparţine instanţei civile, potrivit art. 184 c.pr. pen. şi
nu instanţei penale, motiv pentru care s-a dispus casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre
rejudecare, la instanţa civilă competentă ( C. A. Piteşti, dec. pen. 877/R/1998).

Competenţa materială în soluţionarea cererii de ordonanţă preşedinţială prin care se solicită

evacuarea unei societăţi comerciale revine tribunalului în primă instanţă şi nu judecătoriei; cererea de
ordonanţă preşedinţială face parte din categoria celor neevaluabile în bani, iar litigiul se situează în
materie comercială, deoarece se referă la un fond de comerţ din care face parte spaţiul comercial
respectiv, conf. art. 4 c. Com. (C. A. Piteşti, dec. nr.260/1998).

 5. Necompetenţa relativă
În cazul în care cererea nu a fost comunicată pârâtului, acesta este în drept să invoce necompetenţa
relativă până la primul termen după comunicare, termenele ulterioare neputând fi încadrate în
noţiunea de „prima zi de înfăţişare” deoarece, în lipsa comunicării cererii, pârâtul nu poate fi
considerat în măsură să pună concluzii (Tribunalul Jud. Hunedoara, dec. civ. 889/1979, RRD nr.
5/1980, pag. 59).

Deoarece competenţa teritorială are caracter relativ numai în litigiile privitoare la bunuri (art. 19),
excepţia de necompetenţă poate fi invocată şi de procuror, în cererile privind încredinţarea copiilor
(Tribunalul Reg. Mureş, dec. civ. nr. 1508/1963, J. N. Nr. 11/1964, pag. 138).

 6. Declinarea de competenţă
Hotărârea de declinare a competenţei poate fi atacată cu apel sau recurs, chiar dacă impropriu a fost
numită încheiere, iar termenul de apel şi de recurs curge de la pronunţare, aşa cum prevede art. 158
alin. 3, chiar dacă în dispozitiv s-a prevăzut că termenul de apel ori recurs curge de la comunicarea
hotărârii, iar această comunicare s-a făcut părţilor (Tribunalul Judeţean Ilfov, dec. civ. nr.638/1970.
RRD nr. 3/1970, pag. 140).

Declinarea succesivă, între două sau mai multe instanţe, nu echivalează cu un conflict negativ, dacă
nici unele nu au intrat în contradicţie între ele, declinându-şi reciproc competenţa (Tribunalul
Suprem, dec. nr. 140/1982, RRD nr. 11/1982, pag. 62).
 35
 7. Recuzare
Dacă un judecător a participat la soluţionarea unei ordonanţe preşedinţiale, iar după aceea la judecata
unei cereri bazate pe dreptul comun, având ca obiect restituirea aceloraşi bunuri între aceleaşi părţi,
îşi găsesc aplicarea disp. privitoare la recuzarea prev. de art. 27 pct. 7 (şi-a spus părerea cu privire la
pricina ce se judecă) (Tribunalul Jud. Timiş, dec. Civ. 1404/1988. RRD nr. 5/1989, pag. 72).
Dat fiind caracterul său de cerere incidentală, propunerea de recuzare nu poate fi restituită pe motiv
de netimbrare, ci trebuie soluţionată în prealabil judecării fondului litigiului ( C. S. S. Secţia
contencios administrativ, dec. 1221/1997).

 8. Incompatibilitate
Dacă judecătorul s-a pronunţat asupra unor probleme litigioase, chiar prin încheiere, care – prin
efectul admiterii recursului se dezbat din nou la instanţa de fond- judecătorul este incompatibil, în
speţă este vorba despre o încheiere de admitere în principiu la partaj (Tribunalul jud. Timiş, dec.
1432/1978, RRD nr. 4/1979, pag. 53).

În cazul casării cu reţinere, în vederea rejudecării fondului, judecătorii care s-au pronunţat asupra
apelului sau recursului judecă ei înşişi fondul, nefiind incompatibili (Tribunalul Suprem, dec.
39/1970).

 9. Nelegalitate.
Trecerea în proprietatea statului a unor imobile în temeiul art. III din Decretul 218/1960 şi a
Decretului 92/1950.
Instanţa judecătorească de drept comun, soluţionând o acţiune în revendicare a imobilului este
competentă să judece şi actele de deposedare ale organelor de stat, a căror legalitate o poate cerceta
pe calea excepţiei de nelegalitate, fără a se urmări , în principal anularea însăşi a actului de autoritate
în baza căruia s-a procedat la deposedare (Curtea Supremă de Justiţie, secţia contencios
administrativ, dec. 41/1991, „Dreptul” nr. 11/1992, pag. 51).

 10. Excepţia de nestatuare asupra fondului

Instanţa de apel a primit excepţia de nestatuare asupra fondului pentru o ipoteză neprevăzută de art.
297 c.pr.civ.. Astfel, s-a imputat primei instanţe neadministrarea probatoriului cerut considerent
pentru care sentinţa a fost desfiinţată cu trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru rejudecare. Însă,
întrucât natura devolutivă a apelului obligă instanţa de apel să evoce fondul prin refacerea sau
completarea probelor administrate sau neadministrate de către prima instanţă, în recurs a fost casată
decizia cu trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru a rejudeca apelul (Curtea de Apel Suceava,
secţia civilă, dec. nr. 476/1995).

Excepţia de nestatuare asupra fondului a fost în mod greşit respinsă, atât timp cât nu s-a cercetat
motivul de apel referitor la omisiunea primei instanţe de a rezolva cererea de chemare în garanţie a
vânzătorului de către cumpărătorul apelant, ameninţat de excepţio moi processus (excepţia
procesului rău condus), prev de art. 1351 c.civ. ( Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, decizia nr.
1112/1994).

 11. Litispendenţa
Când este vorba despre acţiuni de reziliere care au cauze diferite şi când sunt intentate la aceeaşi
instanţă, nu poate fi vorba despre litispendenţă. La fel dacă într-unul din cele două procese
 36
reclamantul a renunţat la dreptul său (Tribunalul Ilfov, decizia din 13 aprilie 1926. PR 1928, p. II,
pag. 75).

Nu există litispendenţă atunci când una dintre cauze se găseşte în recurs, iar cealaltă în fond, în acest
caz urmând a fi aplicat principiul puterii lucrului judecat, chiar dacă hotărârea nu este încă definitivă
( Tribunalul Suprem, decizia nr. 237/1959, CD 1959, pag. 290).

 12. Conexitatea
Dacă ambele pricini sunt între aceleaşi părţi, având acelaşi obiect şi cauză, însă se găsesc una la
judecătorie, cealaltă la instanţa de apel, nu se pot conexa, căci pentru pricina venită din apel s-ar crea
trei grade de jurisdicţie (Tribunalul Bacău, secţia l, sentinţa nr. 31/19 februarie 1924).

Instanţa sesizată cu o acţiune de partaj între comoştenitori este în drept să soluţioneze, fiind conexe,
şi cererile unor moştenitori de a se raporta bunurile primite în dar, fără scutire de raport, de către
ceilalţi moştenitori, precum şi cererile de a se reduce liberalităţile care depăşesc calitatea disponibilă
(Tribunalul Suprem, col.. civ. decizia nr. 2549/1955, CD 1955, vol. I, pag. 189).

Dacă instanţa a conexat pricinile, nu înseamnă că acestea şi-au pierdut individualitatea şi s-au
contopit într-un proces, al cărui obiect l-ar forma totalul aritmetic al pretenţiilor formulate de părţile
din acţiunile conexe. Dimpotrivă, fiecare reclamant îşi va realiza pretenţiile sale în parte, iar
competenţa instanţei se determină după valoarea cererii celei mai mari şi nu adunându-se valorile din
ambele cereri (Tribunalul Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1161/ 6 iulie 1971).

Instanţa înaintea căreia s-a cerut conexarea a două sau mai multe pricini, pentru a se pronunţa asupra
oportunităţii şi utilităţii acestei măsuri, este datoare să ia măsuri ca aceste pricini să fie puse în stare
de judecată înaintea sa, prin citarea regulată a părţilor în toate pricinile ce urmează a fi întocmite.
Prin urmare, o asemenea instanţă nu se poate pronunţa asupra seriozităţii şi temeiniciei cererii de
conexare în mod anticipativ, înainte de a cere dosarul cu pricina ce urmează a fi conexată şi a cita
părţile în această pricină, înaintea sa (Cas. II, 7 martie 1921, „Pandectele Române”, p. II, pag.
46, 1921).

 13. Nulitatea
Anularea raportului de expertiză pentru necitarea părţilor, are drept consecinţă refacerea expertizei
cu citarea părţilor (Tribunalul Suprem, col. civ. decizia nr. 1864/1956, CD 1956, vol. 2, pag. 258).
Necitarea părţilor de expert prin scrisoare recomandată, trebuie propusă la termenul ce a urmat
depunerii raportului (Tribunalul Reg. Braşov, dec. 1168/1956, JN nr.8/1956, pag. 1508).

Lipsa semnăturii grefierului pe minuta hotărârii este sancţionată de lege cu nulitatea , iar hotărârea
pronunţată în asemenea condiţii este nulă şi trebuie desfiinţată conf. art. 258 c.pr. civ. (Tribunalul
Suprem, secţia civilă, decizia 1486/16 august 1977).

Lipsa de citare a părţilor din proces cu cel puţin 5 zile libere înaintea termenului de judecată, atrage
nulitatea hotărârii, conf. art. 89, 105 alin. 2 şi 107 c.pr. civ. (Tribunalul Suprem, Col. II, decizia
civilă 359/1960, LP nr.9/1960, pag. 100).
Când reclamantul indică un pârât fictiv, acţiunea trebuie anulată aceasta echivalând cu nearătarea
numelui ( Tribunalul Suprem col. civ. decizia nr. 490/1963, CD 1963, pag. 236).

Lipsa din dispozitiv a cuantumului sumei pentru care s-a admis acţiunea nu poate aduce nici un
prejudiciu părţii, dispozitivul completându-se cu considerentele sentinţei în care suma este calculată
 37
exact, deci cu ocazia executării, nu se va putea ivi nici o dificultate (Tribunalul Suprem, col. civ.,
decizia nr. 639/1953, CD 1952-1954, vol. I, pag. 335).

Dacă pârâtul nu a fost citat şi cererea reclamantului a fost respinsă lipseşte vătămarea (Curtea
Supremă de Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 333/1990, Dreptul 9-12/1990, pag. 233).

În cazul în care hotărârea este semnată de judecătorul care a pronunţat-o şi a semnat minuta,
menţiunea numelui altui judecător în practicaua sentinţei ca urmare a unei erori materiale, nu va
atrage nulitatea hotărârii, ci eroarea va fi îndreptată după procedura prevăzută de art. 281 c.pr.civ.
(Tribunalul Suprem, col. civ., decizia nr. 106/1966).

S-a decis constant că dacă există contradicţie între minută şi dispozitiv, hotărârea este nulă deoarece,
faţă de soluţiile contradictorii adoptate nu se poate şti ce anume a hotărât instanţa (Tribunalul
suprem, col. civ. dec. 253/1968, CD 1968, pag. 219). Există însă posibilitatea refacerii hotărârii, care
în dispozitiv va cuprinde soluţia din minută.

Atâta vreme cât inculpatul- care execută o pedeapsă cu închisoarea militară- a evadat, fiind dat în
urmărire pe ţară, în mod legal prima instanţă l-a citat exclusiv prin afişare la sediul primăriei din
localitatea unde a comis infracţiunea (T. B. Secţia II pen. dec.341/1993).

Consemnarea greşită efectuată în registrul de şedinţă nu este de natură să atragă nulitatea hotărârii
pronunţate, întrucât nulitatea unei hotărâri intervine numai atunci când dispozitivul ei nu concordă
cu cel întocmit în momentul pronunţării, adică cu minuta (C. A. Timişoara, secţia civilă, dec.
645/1998).

Recursul s-a respins deoarece lipsa semnăturii judecătorului din încheierea premergătoare nu atrage
nulitatea hotărârii, întrucât aceasta putea fi invocată potrivit art. 108 c.pr. civ., numai la prima zi de
înfăţişare, după ce s-a ivit ( C. A. Timişoara, secţia civilă, dec. 973/1998).

Chiar dacă o cerere se judecă în camera de consiliu ( de exemplu în materie necontencioasă),

pronunţarea hotărârii se face întotdeauna în şedinţă publică, conf. art. 131 c.pr.civ., iar această
menţiune trebuie cuprinsă în hotărâre, sub sancţiunea nulităţii, conf. art. 261 pct. 8 c.pr. civ.( C. A.
Bucureşti, secţia a IV-a civilă, dec. 489/1998).

Deşi pe dovada de îndeplinire a procedurii apare o semnătură de primire, lipseşte numele persoanei
de la registratură căreia i s-a înmânat citaţia, lipsă care atrage nulitatea procedurii, potrivit art. 100
alin. 1 pct. 7 şi alin. 3 c.pr. civ. (C. A. Piteşti, dec. 23/1998).

 14. Decăderea
Neglijenţa manifestată de prepusul reclamantei, prin înregistrarea corespondenţei după 3 zile de la
primirea ei, nu poate fi considerată o împrejurare care să justifice împiedicarea părţii de a introduce
în termen recursul, nefiind vorba de o împrejurare mai presus de voinţa ei (Tribunalul Hunedoara,
decizia nr. 185/1985, RRD nr. 10/1985, pag. 72-73).

Neintroducerea acţiunii în contencios administrativ în termen de 30 de zile de la expirarea

termenului în care trebuie soluţionată reclamaţia administrativă, duce la respingerea acesteia ca
tardivă ( C. A. Timişoara, secţia comercială şi de contencios administrativ, sent.8/CA/1998).
 38
Contestaţia la executare intentată după pronunţarea încheierii prin care se constată desăvârşită
executarea , este tardivă (C. A. Timişoara, secţia civilă, dec. 2148/1998).
Termenul de 15 zile prevăzut de art. 108 alin. 3 c. muncii pentru comunicarea deciziei de imputare
este un termen de recomandare şi nu unul de decădere, aşa încât nerespectarea lui nu atrage
ineficacitatea deciziei sub condiţia ca aceasta să fi fost însă comunicată în interiorul termenului de 3
ani prevăzut pentru prescripţia dreptului de a cere executarea silită.

 15. Perimarea judecăţii

Dacă taxa de timbru a fost plătită ori partea a fost scutită, faptul că nu s-a fixat termen de judecată
nu-i este imputabil părţii şi deci perimarea nu operează (Tribunalul Suprem, col. civ. decizia nr.
136/1952, CD 52-54, vol I, pag. 349 ). Dacă partea nu şi-a timbrat cererea, ea este însă în culpă
(Curtea Supremă de justiţie, col. civ. decizia nr. 501/1951, JN 5/1951).

Perimarea operează numai dacă procesul a rămas în nelucrare, dar nu şi atunci când, indiferent din
ce cauză, el a continuat să se găsească pe rolul instanţei (Curtea Supremă de Justiţie, col. civ. decizia
nr. 741/1950).

Până la conexarea a două cereri, actele de procedură efectuate în una din pricini nu pot avea nici o
influenţă asupra celeilalte pricini, ceea ce face ca până la conexare, termenul de perimare să curgă
separat. După conexare însă, dacă nu se dispune disjungerea, perimarea priveşte ambele cereri
( Curtea de Apel Suceava III, decizia nr. 1970/1939).

Dacă judecata a fost suspendată până la soluţionarea definitivă a altei pricini, se exclude vina părţii,
pentru lăsarea acţiunii în nelucrare şi nu se justifică perimarea acesteia (Tribunalul Suprem, secţia
civilă, dec. 1498/1970, CD 1971, pag. 191).

Cererea de redeschidere a procesului întrerupe perimarea chiar dacă nu a fost timbrată, această
neregularitate atrăgând sancţiuni de ordin fiscal (C. S. Col. cov. Decizia nr. 1252/1948, JN nr. 1-
2/1949, pag. 206).
Chiar dacă s-a menţinut cauza în nelucrare mai mult de un an nu se poate constata perimarea acţiunii
fără a se cere din oficiu relaţii cu privire la soluţia dată în cauza penală ( T. S. Secţia civ., decizia nr.
371/1982, RRD nr. 1/1983, pag.66).

În materie de divorţ, disp. art. 618 c.pr. civ. care prevăd stingerea procesului dacă părţile s-au
împăcat, se vor aplica cu prioritate faţă de art. 248 c.pr.civ., ele fiind nu numai imperative ci şi
speciale ( Tribunalul Regional Oltenia, decizia civilă nr. 1043/1960, LP nr. 12/1960, pag. 122-124).

Dreptul de a solicita perimarea nu poate fi desfiinţat prin faptul că dosarul relativ la cererea rămasă
în nelucrare şi a cărui perimare s-a cerut ar fi fost distrus, deoarece partea care avea interes să nu se
perime cererea avea şi obligaţia de a face toate diligenţele pentru reconstituire ( C. A. S. I. Decizia
nr. 2221/1938).

 16 Perimarea executării silite

În materie de executare silită, termenul de perimare este de 6 luni de la împlinirea oricărui act de
executare. După terminarea executării însă, urmărirea nu mai poate fi perimată, chiar dacă nu s-a
încheiat ultimul act de executare prev. de art. 403 c.pr.civ. (Tribunalul Ilfov, Secţia III, sentinţa
1551/1940, S. M. Nr.7/1948, p. 210).
 39
Această perimare nu se aplică în executările care se fac pe baza OG 11/1996, întrucât ele se fac din
oficiu.

Lipsa încheierii prev. de art. 403 nu poate duce la perimarea formelor şi actelor de executare
îndeplinite, dacă executarea s-a efectuat integral, prin aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse
în titlul executoriu (Tribunalul Ilfov, Secţia III civ. com., sentinţa civilă nr.1551/1948, SM nr.
7/1948, p. 20).

 17. Interesul

Nulitatea derivând din neînmânarea citaţiei cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată, având
caracter relativ, nu poate fi invocată prin căile de atac de partea legal citată(Tribunalul suprem, secţia
civilă, dec 52/1975, CD 1975, p. 228).

Faptul că în procesul de partaj părţile au calitate dublă nu conferă pârâtului dreptul de recurs dacă
cererea de partaj a fost respinsă, deoarece în acest caz el nu poate justifica nici un interes ( Tribunalul
Judeţean Argeş, dec. 954/1979, R. R. D. Nr. 5/1980, p. 60).
Pentru promovarea unei acţiuni în constatare de către proprietarul bunului, urmează a se constata că
interesul reclamantului este născut şi actual şi în cazul în care există pericolul ca dreptul său de
proprietate să fie încălcat în viitor (Tribunalul suprem, secţia civilă, dec. 894/1978, CD 1978, p.
257).

Condiţia interesului valabilă pentru introducerea oricărei cereri în justiţie face ca o parte care a
câştigat la prima instanţă să nu poată declara recurs ( Tribunalul Suprem, col. civ., dec. 172/1953).

 18. Capacitatea procesuală

Numirea unui curator se impune în succesiunile şi litigiile de ieşire din indiviziune, în care figurează
printre părţi, alături de minor, unul sau ambii părinţi ai acestuia. Dacă sunt mai mulţi copii minori
care au între ei interese contrare, pentru fiecare dintre ei se va numi un curator (Plenul Tribunalului
Suprem, dec. în dr.6/1959).

Staţiile de cale ferată n-au personalitate juridică şi deci nu pot figura ca părţi în proces, ci numai
forul lor tutelar, direcţiile regionale CFR (Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 1139/1956, CD vol.
1 nr. 16/1956, p. 41).

Subunitatea unei întreprinderi, chiar dacă are organe proprii de conducere şi cont de virament
separat rămâne tot o parte, o subdiviziune a întreprinderii respective, deci nu are personalitate
juridică. Această subunitate nu are capacitate juridică procesuală şi nu poate figura ca parte în proces
(Plen Tribunal Suprem, dec. X-A/22 oct. 1959, CD 1959, p. 22).

Instanţa de control judiciar este obligată a verifica, în primul rând calitatea procesuală a celui ce a
declarat recurs, respectiv dacă a figurat ca parte la judecata în prima instanţă, deoarece terţii care nu
au fost părţi în proces nu au dreptul de a face recurs (C. S. J. Secţia civilă, dec. 780/1992, Dreptul nr.
7/1993, p.7).

Minorul care a împlinit 14 ani trebuie să figureze personal la judecata cauzelor civile, în care scop
urmează să fie citat şi să-i fie comunicate actele de procedură. Părinţii/tutorele îl asistă pe minor,
 40
semnând alături de acesta cererile adresate instanţei şi fiind citaţi, în acest scop, la judecata cauzei
(Plen Tribunalul suprem, dec. în dr. 13/1957, CD 1957, p. 19).

Persoana pusă sub curatelă potrivit art. 152 şi 153 c.fam. îşi păstrează capacitatea de exerciţiu, astfel
că poate sta singură în proces, fără reprezentant (Tribunalul Regional Baia Mare, dec. civ. 828/1955,
LP 6/1955, p. 661).

În cazul obligaţiilor solidare precum şi al celor indivizibile, exercitarea căii de atac a recursului de
către unul din coparticipanţii la proces le va folosi şi celorlalţi, în sensul că efectele admiterii
recursului se vor extinde şi la părţile care nu au declarat recurs sau al căror recurs a fost respins fără a
fi soluţionat în fond (Plen Tribunalul Suprem, dec. în dr. 3/1962, CD 1952-1965, p. 280).
Renunţarea la drepturile deduse judecăţii se poate face numai în temeiul unei procuri speciale,
mandatul de reprezentare dat pentru prestarea serviciului avocaţial neputând-o îndeplini. Prin
urmare, instanţa nu poate lua act de renunţare la un capăt al cererii în lipsa unei atare procuri
(Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 1396/1978).

Când obştea înţelege să acţioneze în numele şi pentru membrii săi anume arătaţi în legătură cu
pretenţii ale acestora, instanţa are obligaţia să verifice dacă ea a fost împuternicită de membrii săi
interesaţi să exercite acţiunea, potrivit art. 67 şi urm. C.pr.civ. . Numai pentru pagubele aduse
fondurilor comune este îndreptăţită asociaţia, prin organele sale să exercite acţiunea fără mandat
special de reprezentare (Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 626/1982).

 19. Calitatea procesuală

Adoptatorii nu au calitate procesuală activă pentru a solicita desfacerea adopţiei (Tribunalul Suprem,
dec. 1332/1988, RRD nr. 5/1989,. P. 68).
În cazul cererii de stabilire a pensiei de întreţinere introdusă de mamă în numele copilului devenit
major şi aflat în continuarea studiilor, instanţa este datoare să-l citeze şi să pună în discuţie însuşirea
cererii, ia nu să o respingă ca fiind introdusă de o persoană fără calitate (Tribunalul Judeţean
Constanţa, dec. civ. 798/1987, RRD nr. 5/1988, p. 75).

În caz de coproprietate, acţiunea în revendicare poate fi exercitată de către toţi titularii dreptului de
proprietate, iar nu numai de către unul dintre ei (Curtea Supremă de justiţie, dec. 295/1993, CD
1993, p. 131). Un coindivizar nu poate introduce împotriva celorlalţi o acţiune în grăniţuire a
terenului asupra căruia toţi sunt proprietari (Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, dec. 57/1950,
Dreptul 9-12/1990, p.228). oricare din coproprietari poate însă să ceară remedierea degradărilor
aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau despăgubiri (Tribunalul Suprem, dec. civ.
106/1969, RRD nr. 5/1969, p. 175).

Părintele are calitate de a formula cererea de stabilire a domiciliului minorului potrivit art. 100 alin. 3
c. fam., chiar dacă acesta a împlinit 14 ani (Tribunalul Judeţean Timiş, dec. civ. 234/1987, RRD nr.
7/1987, p. 72-73). Persoana care ţine minorul fără drept nu are legitimare procesuală activă pentru a
solicita instanţei stabilirea locuinţei la el şi nici obligarea pârâtului la plata pensiei de întreţinere, dar
poate solicita de la părinte remiterea alocaţiei pe care o primeşte pentru copilul aflat în îngrijirea sa
(Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 468/1987, RRD nr. 12/1987, p. 72).
 41
În cazul răspunderii civile contractuale, poate fi chemat în calitate de pârât numai partea din
contract, nu şi o persoană străină de raportul contractual, chiar dacă are calitatea de prepus
(Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 966/1986, RRD nr. 2/1987, p. 67).
Acţiunea trebuie respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active chiar dacă pârâtul deţine bunul fără
titlu, atunci când reclamantul nu-şi justifică calitatea (Tribunalul Suprem, col. civ., dec. 1338/1957).
Sucursala este înfiinţată cu fondurile unei societăţi care îi afectează capitalul necesar şi o organizează
spre a desfăşura o activitate economică proprie în cadrul obiectului său de activitate specific.
Sucursala face parte din structura organică a societăţii care a înfiinţat-o şi nu are personalitate
juridică, dar, în acelaşi timp, are organe de conducere proprii şi autonomie în activitatea sa
comercială, în folosirea fondurilor cu care este dotată şi în executarea obligaţiilor pe care şi le asumă.
Însuşi art. 41 alin. 2 c.pr.civ. prevede că societatea care nu are personalitate juridică, poate sta în
judecată ca pârâtă, dacă are organe proprii de conducere (Curtea Supremă de Justiţie, dec. 905/ 1
aprilie 1997). Oricum, instanţa trebuie să solicite prezentarea regulamentului de organizare,
funcţionare şi competenţă a sucursalei, iar dacă aceasta stă în proces ca reclamantă, trebuie să solicite
şi împuternicirea de reprezentare dată de societate, în scopul apărării intereselor sucursalei în faţa
justiţiei (Curtea Supremă de Justiţie, dec. 316/18 mai 1995).
Pe data emiterii autorizaţiei de funcţionare, reclamanta- întreprindere mică – a devenit persoană
juridică, iar în momentul retragerii acestei autorizaţii de către unitatea emitentă – primăria – ca
urmare a faptului că nu s-a reorganizat potrivit disp. Legii 31/1990, a încetat calitatea ei de persoană
juridică, nemaiavând nici calitatea de subiect de drept (Curtea Supremă de Justiţie, secţia comercială,
dec. 562/13 iulie 1995).

Cel tolerat în spaţiul locativ ( în speţă reclamanta o îngrijea pe titulara contractului de închiriere,
bătrână şi bolnavă), are un drept condiţionat de existenţa dreptului locativ al celui care l-a primit în
spaţiu, iar la decesul titularului încetează şi dreptul tolerantului, el nu are calitate procesuală activă
pentru a cere anularea contractului de închiriere şi a contractului de vânzare-cumpărare referitoare la
acel spaţiu, devenit liber şi închiriat, iar apoi vândut în condiţiile legii (Curtea de Apel Timişoara,
secţia civilă, dec. 2085/R/1998).

 20. Puterea de lucru judecat

Nu există puterea lucrului judecat dacă într-o cerere de contestare a recunoaşterii paternităţii mama
figurează ca reprezentantă legală a copilului pârât, iar în a doua cerere figurează ca reclamant ce
introduce cererea în nume propriu, conf. art. 58 c. fam. (Judecătoria Mediaş, sentinţa civ. nr.
1360/1976).

Oricare din codebitorii solidari poate invoca puterea de lucru judecat rezultată dintr-o hotărâre
judecătorească definitivă, obţinută anterior de un codebitor solidar în contradictoriu cu creditorul
comun, chiar dacă ceilalţi codebitori nu au participat în acel proces (Tribunalul Suprem, col. civ.,
dec. 1094/1963).

Nu există identitate de obiect dacă în prima cerere s-a solicitat obligarea primăriei şi a prefecturii să-i
elibereze titlul de proprietate pentru o suprafaţă de teren pe care şi-a construit un garaj, iar prin a
doua cerere solicită anularea ordinului prefectului prin care s-a atribuit în proprietate altei persoane
acea suprafaţă (Curtea Supremă de Justiţie, secţia contencios administrativ, dec. 367/1994, CD 1994.
p. 620).
Nu există identitate de cauză dacă în prima cerere reclamantul se întemeiază pe posesie, iar în a doua
pe calitatea de proprietar, de asemenea, dacă în prima cerere reclamantul a cerut să se constate că a
devenit proprietar asupra construcţiei edificate şi titular al dreptului real de superficie asupra
terenului, iar în a doua cerere reclamantul a solicitat să se constate că a devenit proprietar asupra
 42
aceluiaşi teren prin uzucapiune (Tribunalul Judeţean Constanţa, dec. civ. 190/1992, Dreptul nr.
5/1992, p. 85).

Există putere de lucru judecat dacă reclamantul de cerut în prima acţiune, în revendicare, să i se
recunoască dreptul de proprietate asupra unei case, iar în al doilea proces şi-a formulat obiectul sub
forma ieşirii din indiviziune, scopul final fiind acelaşi, adică stabilirea dreptului de proprietate asupra
casei, pe baza aceloraşi titluri (Tribunalul Suprem, secţia civilă, dec. 1146/1976, CD 1976, p. 243-
248).
Când prin hotărâre s-au acordat daune pentru vătămări corporale, modificările în starea materială a
părţilor nu interesează, însă modificările în starea sănătăţii victimei, prin agravare sau însănătoşire,
dau dreptul la modificarea despăgubirilor (Plenul Tribunalului Suprem, dec. ind. 16/1964, J. N. Nr.
9/1964, p. 99).
Faptul că partea nu a reuşit să-şi dovedească calitatea de moştenitor în primul proces nu o
îndrituieşte să pornească alt proces, înfăţişând de data aceasta certificatul de moştenitor (Tribunalul
Suprem, col. civ. dec. 1461/1957, C.D. 1957, p. 336).

Hotărârea de evacuare obţinută contra fostului deţinător al locuinţei se poate executa şi împotriva
terţului care ulterior a obţinut ordin de repartiţie (Tribunalul Suprem, col. civ. dec. 1160/1960). În
schimb hotărârea obţinută împotriva fostului locatar nu poate fi opusă noului locatar care nu a figurat
în proces şi care invocă drepturi proprii (Tribunalul Suprem, col. civ., dec. 787/1962).

La prestaţiile periodice (întreţinere) hotărârea care a statuat cu privire la o rată are putere de lucru
judecat pentru ratele ulterioare (Tribunalul Suprem, col. civ., dec.383/1961) însă dacă starea de fapt
se schimbă, se poate cere modificarea prestaţiei (Tribunalul Suprem, col. civ. , dec. 913/1953).

Pârâtul care nu a făcut recurs, nu poate reitera în recursul reclamantei excepţia care îi fusese respinsă,
opunându-se la aceasta lucrul judecat, cu rezerva disp. art. 315 alin. final (Tribunalul regional
Ploieşti, dec. 2877/1953, J P nr. 1/41961, p. 12).
Data despărţirii în fapt, reţinută în considerentele hotărârii de divorţ nu poate fi invocată prin referire
la art. 1201 c.civ., în procesul privind împărţirea bunurilor comune, cu consecinţe asupra cotelor de
contribuţie la plata unor cote pentru apartament sau al efectuării unor lucrări de reparaţii în perioada
separaţiei în fapt a soţilor (Tribunalul Suprem, col. civ., dec. 2/1987, RRD nr. 10/1987, p. 67).
Fundamentul motivului de revizuire prev. de art. 322 pct. 7 c.pr.civ. îl reprezintă instituţia puterii
lucrului judecat (Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, dec. 1013/1995).

După începerea executării, instanţa poate păşi la soluţionarea în fond a contestaţiei la executare, cu
toate că anterior, prin hotărâre judecătorească definitivă, aceeaşi contestaţie formulată între aceleaşi
părţi şi cu acelaşi obiect a fost respinsă ca prematur introdusă, întrucât în această situaţie nu operează
autoritatea de lucru judecat, prev. de art. 101 c.civ.; puterea de lucru judecat nu poate rezulta decât
dintr-o hotărâre care a soluţionat în fond litigiul, nicidecum din soluţionarea pe cale de excepţie a
unui proces (Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, dec.409/1998).

 21. Inadmisibilitate

În aplicarea prevederilor Legii 61/91, se admite recursul în interesul legii declarat de procurorul
general şi se stabileşte :
1. Sesizările de transformare a amenzii în închisoare contravenţională sunt admisibile
atât în cazurile în care pentru fapta săvârşită, legea prevede sancţiunea alternativă a
 43
amenzii cu aceea a închisorii contravenţionale, cât şi în cazul în care sancţiunea
contravenţională prevăzută de lege este numai amenda.
2. Hotărârea pronunţată de instanţa de judecată sesizată să transforme amenda, rămasă
neachitată de contravenient în termenul prev. de art. 16 alin. 1 din Legea 61/1991 este
supusă numai căii de atac a recursului.
3. Acţiunea de transformare a amenzii în închisoare contravenţională încetează în cazul
în care contravenientul achită amenda până la pronunţarea hotărârii asupra recursului
(Curtea Supremă de Justiţie, Secţiile Unite, dec. 1/1995).
Neîndeplinirea procedurii prealabile prev. de art. 5 din Legea 29/1990 atrage respingerea acţiunii ca
inadmisibilă. Dreptul subiectiv al reclamantului de a cere anularea actului se stinge dacă nu formulează
în termen reclamaţia administrativă (Curtea de Apel Piteşti, dec. 79/1998).

Cererea pentru repunerea într-un termen reglementat în procedura prealabilă obligatorie este
inadmisibilă la instanţă potrivit art. 103 c.pr.civ.; cererea trebuie făcută la organul administrativ care a
contestat tardivitatea formulării contestaţiei ( Curtea de Apel timişoara, sent. 73/1998).

În cazul cererii de evacuare, prin ordonanţă preşedinţială, dintr-un spaţiu comercial, cerinţele înscrise în
art. 581 c.pr.civ. nu sunt îndeplinite dacă părţile au pretenţii reciproce şi contractul de închiriere nu a fost
reziliat pe cale judecătorească, deoarece lipseşte aparenţa de drept, în măsura solicitată ar prejudeca
fondul.

Numai părţile din proces au calitatea de a exercita calea de atac a recursului şi, în consecinţă, recursul
declarat de o persoană străină de cauză este inadmisibil ; în speţă reprezentantul legal al pârâtei a
declarat recurs în nume personal, fără a preciza că introduce cererea în calitate de reprezentant al
societăţii – art. 299 şi urm. c.pr.civ. ( Curtea de Apel Piteşti, dec. 150/1998).

Tehnored.
Aroneţ Gabi
Ex. 1
14.06..2000
 44

BIBLIOGRAFIE

i. I. Stoenescu, S. Zilberstein – Drept procesual civil. Teoria generală,

Ed. Ped. Bucureşti, 1983.
ii. V. M. Ciobanu – Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. I şi
II, Ed. Naţional, bucureşti 1996.
iii. I. Deleanu – Tratat de procedură civilă, Ed. Europa Nova, Bucureşti,
1995.
iv. I. Stoenescu, Gr. Porumb – Drept procesual civil roman, E. D. P.
Bucureşti 1966.
v. Th. Mrejeru – Ecepţii privind instanţa şi procedura de judecată Ed.
C. Bucureşti, 1997.
vi. P. Perju – Practică judiciară civilă, Ed. Continent XXI, Bucureşti
1999.
vii. G. Boroi, D. Rădescu – Codul de procedură civilă, comentat şi
adnotat, Bucureşti, 1996.
viii. Şt. Crişu, C. Crişu- Repertoriu de practică şi literatură juridică 1994-
1997, Ed. Argessis, 1998.
ix. Şt. Crişu, E. D. Crişu – Repertoriu de practică şi literatură juridică ,
1997-2000, Ed. Argessis, 2000.