Fundamentele Istorice Si Culturale Ale Civilizatiilor Antice

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/255961695
FUNDAMENTELE ISTORICE SI CULTURALE ALE CIVILIZATIILOR ANTICE
Book · January 2010
CITATIONS READS
0 6,969
1 author:
Grec Ioan Marius

„Vasile Goldis” Western University of Arad
35 PUBLICATIONS 5 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
On the evolution of the legislative system of organization and exploitation of mineral resources in Transylvania (XV-XVIII centuries) View project
All content following this page was uploaded by Grec Ioan Marius on 06 June 2014.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

MARIUS IOAN GREC
Fundamentele istorice și
culturale
ale civilizațiilor antice
„Vasile Goldiș” University Press
ARAD
2010
Marius Grec Fundamentele istorice și culturale ale civilizațiilor antice
2
Referenți științifici: Prof. univ. dr. Ioan Godea

Prof. univ. dr. Adrian Bejan
Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

GREC, MARIUS
Fundamentele istorice și culturale ale civilizațiilor
antice / Marius Ioan Grec. – Arad: „Vasile Goldiș”
University Press, 2010
Bibliogr.
ISBN: 978-973-664-425-2
008(3)
Tehnoredactare computerizată: GREC IOAN MARIUS

Coperta: GREC IOAN MARIUS
Toate drepturile rezervate autorului.

3
Fiului meu, Emanuel.
Moto:
„Să nu-nţelegi când există înţeles,
Ce singurătate.”
(Nichita Stănescu)
4
ARGUMENT
Consideraţii generale privind istoria universală veche
Orice abordare a unor teme de istorie universală veche ar

trebui intitulată: „Introducere în studiul istoriei universale
vechi” sau „Introducere în problematica istoriei universale
vechi”, complexitatea tematicii, impusă de un asemenea demers,
fiind de necuprins în paginile unei singure lucrări. Pe de altă
parte un asemenea demers incitant, este o adevărată provocare
pentru orice spirit viu, dornic de cunoaştere. Am intitulat
prezentul demers „Fundamentele istorice și culturale ale
civilizațiilor antice” cu privirea spre civilizația Europeană, care
nu este altceva decât o sinteză a acumulărilor culturale de mile-
nii ale Orientului, prelucrate mai apoi de “geniul antic grec” și
așezate la temelia modernității europene.
Rândurile următoare îşi propun să contribuie la consolidarea
şi adâncirea cunoştinţelor cititorului cu privire la antichitatea
universală. Am pornit, în redactarea rândurilor următoare, de la
convingerea că între antichitate şi celelalte epoci istorice există o
firească continuitate; istoria lumii antice poate oferi o reală
contribuţie la cunoaşterea adevărului, la recunoaşterea acestuia,
dacă prin adevăr înţelegem valorile care au fost validate de
experienţa umană în cursul evoluţiei ei, tocmai acum când
traversam o perioadă de criză în afirmarea valorilor certe și nu
conjuncturale.
5
Răsplata autorului ar fi deplină, dacă cititorul, parcurgând

aceste rânduri, ar dobândi abilităţile necesare pentru a fi capabil
să:
... abordeze studiul antichităţii universale obiectiv, critic,
comparativ;
... interpreteze critic izvoarele istorice, integrându-le
firesc în rândul celorlalte izvoare, în special celor
arheologice;
... emită ipoteze, teorii, păreri proprii, bazate pe
argumente ştiinţifice;
... îşi exprime ideile în mod coerent, utilizând un limbaj
logic, adecvat din punct de vedere ştiinţific;
... încadreze corect faptele istorice în contextul
economic, social, politic şi cultural, determinat de
coordonatele spaţiale şi temporale.
Cea mai mare parte a acestor obiective, sunt urmărite în
mod inevitabil, atunci când se doreşte cunoaşterea unui anumit
segment din trecutul atât de zbuciumat al omenirii.
Aprofundarea trecutului, în acord cu anumite obiective generale
prestabilite, poate transforma studiul istoriei într-un univers al
înţelegerii şi comportării, în concordanţă cu ceea ce Cicero
spunea despre istorie: „Istoria … este martorul timpurilor,
lumina adevărului, viaţa memoriei, călăuza vieţii, mesagerul
celor vechi” (Cicero, „De oratore”, 2, 9, 36)
6
NOȚIUNI DE PREISTORIE GENERALĂ
INTRODUCERE
Moto:
Şi Dumnezeu a zis: „Să facem Om după chipul Nostru, după
asemănarea Noastră.”
(Geneza sau Întâia Carte a lui Moise, 1, 26)
7
După, Encyclopædia Britannica, Inc.

8
A vorbi despre începuturile istoriei este deosebit de

dificil, întunecate fiind acele timpuri. O perioadă pe cât de
îndelungată (sute de mii sau chiar milioane de ani) pe atât de
greu de reconstituit revine cercetării preistoriei, care urmăreşte
omul de la apariţia sa pe această planetă. Pentru cele mai
îndepărtate timpuri preistorice, documentaţia arheologică
interferează în mod necesar cu studiul ultimelor naşteri
geologice, cu climatologia, paleontologia, paleobotanica.
Primele unelte cioplite în piatră se amestecă printre oasele
animalelor din pleistocen, demonstrându-ne drumul anevoios pe
care o fiinţă oarecare l-a urmat până atunci, în încercarea reuşită
de a se desprinde din lumea animalelor şi plantelor, pentru a
deveni Om. Această uriaşă şi unică sforţare s-a făcut prin
gândire, comunicare, sociabilitate, conştiinţă economică şi
estetică, prin credinţă..
Dacă ar fi să definim noţiunea de preistorie, am putea
spune foarte simplu că este o denumire dată epocii din istoria
omenirii, situată înainte de apariţia scrisului. Preistoria, ca
epocă, corespunde – în cea mai mare parte – Comunei primitive,
durata ei în timp variind de la o zonă geografică la alta (dacă în
Egipt sau Mesopotamia, preistoria se încheie undeva în jurul lui
3.000 î. Hr., pe teritoriul patriei noastre ea durează până în
secolul I d.Hr.).
Justeţea aplicării termenului de preistorie pentru a
desemna una din formele de organizare a societăţii, a fost pus în
discuţie de către unii dintre marii istorici; astfel, Nicolae Iorga,
făcea următoarea precizare: „… nu există preistorie decât pentru
geologie … şi antropologi. De îndată ce ne găsim înaintea unei
manifestări de artă …, de îndată ce-şi face apariţia coexistenţa
paşnică între fiinţele umane dispunând de cele necesare pentru a
se apăra şi într-ajutora, avem de-a face cu istoria propriu-zisă.”
9
(A se vedea:
http://www.hominids.com/donsmaps/cavepaintings.html)
10
FUNDAMENTELE ANTROPOLOGICE ALE

PREISTORIEI
Moto:
„Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru:
că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani,
şi o mie de ani ca o zi.”
(A doua epistolă a Apostolului Petru, 3, 8)
Possible pathways in the evolution of the human lineage.

Preistoria umanităţii nu poate fi abordată fără a cunoaşte

elementele fundamentale ale cercetării antropologice. Nu dorim
a intra în multe amănunte sau în terminologia de specialitate
(sofisticată, de altfel), dar se impun câteva consideraţii:
Fiecare dintre numeroasele specii aparţinând familiei
preistorice a omului, are o denumire ştiinţifică; folosirea acestor
denumiri este inevitabilă. Familia speciilor umane, are şi ea un
nume generic: HOMINID.
Unii dintre specialişti folosesc termenul hominid pentru a
desemna toate speciile umane ancestrale, considerând că
11
termenul OM nu ar trebui folosit decât pentru a desemna

oamenii ca noi; cu alte cuvinte, singurele hominide care pot fi
desemnaţi drept oameni, sunt cele care posedă acelaşi nivel de
inteligenţă, acelaşi simţ moral şi capacitate de introspecţie
conştientă, ca şi noi.
Problema poate fi privită şi altfel:
Apariţia locomoţiei bipede a deosebit vechile hominide
de alte maimuţe superioare din acea vreme şi a fost determinantă
pentru evoluţia ulterioară a omului. De îndată ce maimuţa a
devenit bipedă, multe inovaţii evolutive au devenit posibile
ajungându-se la apariţia genului „homo”. Din această cauză este
justificată folosirea termenului de oameni, pentru toate
hominidele. Asta nu înseamnă că toate speciile umane ancestrale
au cunoscut complexitatea mentală a omului de astăzi. În sensul
său cel mai strict, termenul OM, se referă pur şi simplu la
maimuţele superioare care au adoptat o poziţie verticală în
timpul locomoţiei: maimuţele bipede.

12
Cercetătorii sunt în mare măsură de acord asupra felului

în care, în linii generale, a decurs preistoria umană. Au fost
identificate, şi acceptate, patru (4) etape cheie:
1. într-o primă etapă (originea familiei umane însăşi)
acum circa 7 milioane de ani, a apărut o specie cu aspect simian
(simian = subordin de mamifere primitive cu encefalul foarte
dezvoltat şi cu o pereche de mamele pectorale; = mamifer din
acest ordin) şi cu locomoţie bipedă;
2. a doua etapă a constituit-o proliferarea speciilor
bipede, proces numit de biologi „radiaţie adaptativă”. Cu şapte
până la două milioane de ani în urmă, au apărut numeroase
specii diferite de maimuţe bipede, fiecare adaptată la condiţii
ecologice uşor diferite. Printre acestea a existat una care, cu 2-3
milioane de ani în urmă, a dobândit un creier semnificativ mai
voluminos. Mărirea dimensiunilor cerebrale caracterizează cea
de-a treia etapă.
3. în această etapă se semnalează apariţia genului
„homo”, acea ramură a arborelui genealogic uman care a dus
spre „homo erectus”, dar în final se va ajunge la „homo
sapiens”.
În momentul în care putem vorbi despre „homo erectus”
(acum circa 2 milioane de ani), preistoria umană avea o vechime
considerabilă. Nu cunoaştem încă modul în care mai multe
dintre speciile umane, au trăit şi dispărut înainte de apariţia lui
„homo erectus”; au existat cel puţin şase asemenea specii, poate
chiar mai multe. Ştim că, deşi bipede, toate speciile umane
anterioare lui „homo erectus”, au avut în multe privinţe trăsături
net simiene: un creier relativ mic, feţe prognate (cu maxilare
proeminente), forma corpului asemănătoare cu cea a
maimuţelor, cu torsul cilindric, gâtul scurt, fără talie marcată. La
13
„homo erectus” dimensiunile creierului au crescut, faţa s-a

aplatizat, corpul a primit o statură mai atletică. Evoluţia lui
„homo erectus” a presupus câştigarea unor trăsături fizice pe
care le regăsim la omul modern.
Este cert că preistoria umană a cunoscut un moment de
cotitură acum circa 2 milioane de ani.
„Homo erectus” a fost:
- prima specie de om care a folosit focul;
- a adoptat vânătoarea ca pe un mijloc semnificativ al
subzistenţei;
- a fost capabil să alerge ca oamenii moderni;
- a fabricat unelte de piatră după un tipar mintal bine
definit;
- a fost primul care şi-a extins arealul dincolo de
hotarele Africii;
Nu ştim dacă „homo erectus” avea abilităţi verbale, dar
le putem presupune. Nu putem afirma cert dacă aceste specii au
avut într-o anumită măsură conştiinţă de sine, o formă de
conştiinţă asemănătoare celei umane; este de presupus că au
avut. Este de menţionat faptul că limbajul şi conştiinţa, cele mai
preţioase calităţi ale lui „homo sapiens”, nu lasă urme vizibile în
relicvele preistorice.
4. în această ultimă etapă constatăm apariţia oamenilor
actuali, a oamenilor înzestraţi cu: vorbire, conştiinţă, imaginaţie
artistică, capabili de inovaţie tehnologică într-o măsură
nemaiîntâlnită în natură.
În anul 1859, în lucrarea „Originea speciilor” („Origins
of species”), Charles Darwin (în imagine) a evitat extrapolarea
implicaţiilor evoluţiei şi în cazul omului. Discuţia a fost reluată
în altă carte „Descendenţa omului” („The descent of man”),
publicată în 1871. Darwin a lansat cele două jaloane care vor
marca dezvoltarea antropologiei:
14
a. primul, se referea la locul

unde a apărut, pentru
prima dată, omul;
b. al doilea, privea forma
evoluţiei umane.
După Darwin, leagănul
civilizaţiei umane a fost Africa
(descoperirile ulterioare – a
fosilelor umane în estul
continentului – vor valida această
ipoteză); a doua concluzie
majoră a lui Darwin a fost aceea
că trăsăturile distinctive ale
omului (locomoţia bipedă, abilităţile tehnice, creierul mărit) au
apărut în paralel. El susţinea, de asemenea, că evoluţia
neobişnuitului nostru mod de locomoţie (mersul biped) a fost
legat strâns de începerea producerii armelor de piatră. Deşi
Darwin nu a invocat intervenţia supranaturalului în scenariul
său evolutiv, oamenii erau consideraţi – din capul locului – cu
totul deosebiţi de simplele maimuţe. Teoria lui a rămas influentă
până acum mai bine de un deceniu, fiind cauza unor dispute
majore în ceea ce priveşte momentul apariţiei omului.
Ideea evoluţiei în lanţ, lansată de Darwin, a condus la
numeroase dispute. În 1961, s-a lansat ideea că primul hominid
ar fi o mică fiinţă asemănătoare cu o maimuţă, numită
Ramapithecus. Dovezile erau foarte puţine, fiind reprezentate de
fragmentele unui maxilar superior, care avea molarii şi
premolarii tociţi, asemănători cu cei umani. Bazându-se doar pe
studiul acestui maxilar, s-a afirmat că Ramapithecus se deplasa
în poziţie verticală, biped, vâna şi trăia într-un mediu social
complex. (Elwin Simons – Univ. Yale; David Pilbeam – Univ.
Cambridge).
15
În imagine:
Darwin's 1837
sketch of an
evolutionary tree.
Courtesy of
Darwin Online.
Argumentaţia
acestora era de
tip Darwin:
prezenţa unei
trăsături de tip
hominid (de
exemplu: forma
dinţilor) implica
automat existenţa
tuturor celorlalte
trăsături. Astfel,
s-a ajuns la
concluzia că
primii oameni ar
fi apărut acum cel
puţin 15 milioane
de ani, dar mai probabil acum 30 de milioane de ani. Acest
punct de vedere a fost admis de majoritatea antropologilor.
Acceptarea unei origini atât de îndepărtate plasa omul la o
distanţă confortabilă de restul naturii, idee întâmpinată favorabil
de cei mai mulţi specialişti.
La sfârşitul anilor 60, doi biochimişti de la Universitatea
Berkeley – California (Allan Wilson şi Vincent Sarich),
ajungeau la o concluzie diferită, cu privire la prima specie de
16
oameni. În loc să lucreze pe fosile, ei au comparat structura

anumitor proteine sangvine, de la oamenii actuali cu cea a
maimuţelor africane. Au calculat rata mutaţiilor, fiind astfel în
măsură să folosească datele obţinute sub forma unui „ceas
molecular”. Potrivit acestuia, reieşea că prima specie umană ar fi
apărut abia acum 5 milioane de ani. Datele obţinute de cei doi
cercetători au arătat că structurile proteinelor sangvine de la
oameni, cimpanzei şi gorile, diferă în aceeaşi măsură unele de
altele.
Se declanşează astfel, o dispută înverşunată între antropologi
şi biochimişti. La începutul anilor *80, descoperirea unor
specimene fosile mai complexe, va rezolva această problemă.
Concluzia: primele fosile de Ramapithecus sunt asemănătoare –
în unele privinţe – cu omul; cu toate acestea nu este vorba
despre o specie umană. Ramapithecus a dus o viaţă arboricolă,
la fel ca urmaşul său, urangutanul, ne-fiind o maimuţă bipedă.
Controversa legată de Ramapithecus a influenţat
antropologia în două privinţe:
1. s-a demonstrat cât de periculos poate fi să tragi
concluzii filogenetice comune, pornind exclusiv de la
trăsături anatomice comune;
2. a fost demonstrată nocivitatea acceptării oarbe a
„preceptelor” darwinismului.
Cu toate acestea, ideile darwinismului au dominat cea mai
mare parte a secolului al XX-lea ideile antropologilor,
dezvoltând concluzii care îndreptau în aceeaşi direcţie: prima
specie de hominid ar fi posedat un anumit grad de bipedism,
aptitudini pentru tehnologie şi dimensiuni crescute ale
creierului. Hominizii, ar fi fost – încă de la început – fiinţe
culturale, deci, distincte de restul naturii. Cercetările din ultimii
ani demonstrează însă, că lucrurile nu stau tocmai aşa. Dacă
ipoteza enunţată mai sus ar fi fost corectă, ar fi trebuit să se
17
constate apariţia simultană, în vestigiile arheologice şi cele

fosile, a dovezilor pentru bipedism, aptitudini tehnologice şi
expansiunea cerebrală; ori acest lucru nu se întâmplă. Chiar şi
numai o singură categorie de vestigii preistorice (uneltele de
piatră) este suficientă pentru a demonstra lipsa de valabilitate a
ipotezei. Spre deosebire de oase, care numai rareori ajung să se
fosilizeze, uneltele de piatră sunt – în principiu – indestructibile.
Cea mai mare parte a dovezilor preistorice este reprezentată de
aceste unelte, ele fiind indiciile pe baza cărora se re-trasează
istoria progresului tehnologic (de la începuturile sale).
Primele exemplare de astfel de unelte (aşchii grosolane,
răzuitoare, toporaşe fabricate din piatră prin îndepărtarea câtorva
aşchii) apar în vestigii datând de acum 2.5 milioane de ani. Dacă
dovezile moleculare sunt corecte, iar prima specie umană a
apărut acum circa 5 milioane de ani, atunci aproape 3 milioane
de ani au separat momentul de la care strămoşii omului au
devenit bipezi de acela în care au început să cioplească unelte
din piatră. Indiferent care a fost forţa evolutivă care a dus la
apariţia unei maimuţe bipede, aceasta nu a fost legată de
capacitatea de a fabrica unelte. Cu toate acestea numeroşi
antropologi sunt de părere că avansul tehnologic atins acum 2,5
milioane de ani a coincis cu începutul expansiunii cerebrale.
Realizarea faptului că expansiunea cerebrală şi dezvoltarea
aptitudinilor tehnologice sunt separate în timp de originea
omului, i-a obligat pe antropologi să-şi reconsidere poziţia.
Drept urmare, ultimele ipoteze au fost elaborate în termeni mai
mult biologici, decât culturali. Apariţia bipedismului, în acest
sens, reprezintă o transformare biologică majoră, dar în egală
măsură şi una de adaptare.
Antropologii privesc în două moduri importanţa
bipedismului pentru evoluţia umană:
18
a. Unii, pun accentul pe importanţa eliberării membrelor

superioare, care pot fi astfel folosite pentru mânuirea uneltelor.
b. Alţii, consideră important faptul că bipedismul este un
mod de locomoţie mai eficient din punct de vedere energetic,
considerând capacitatea de a mânui obiectele ca fiind o
consecinţă secundară a acestuia.
Dintre aceste două teorii, cea de-a doua este mai
convingătoare: bipedismul este avantajos în condiţiile de
permanentă schimbare ale mediului înconjurător, deoarece
oferea un mijloc mai eficient de locomoţie. Conform acestei
ipoteze – primele maimuţe bipede erau umane numai în privinţa
modului lor de deplasare – mâinile, fălcile, dinţii lor rămân
asemănătoare cu cele ale maimuţelor, deoarece nu dieta lor
suferise modificări, ci doar modul de procurare a hranei.
(Rodmann şi Mc Henry – Univ. Harward)
Primii oameni au trăit în Africa în grupuri nomade, aceştia
căutau hrana în mod sistematic, pe un teritoriu întins,
întorcându-se seara la locurile de odihnă (pâlcuri de copaci,
stânci). Femelele mature şi puii lor, reprezentau cea mai mare
parte a grupului, masculii fiind în număr mic. Masculii erau în
permanentă căutare de ocazii de împerechere, indivizii
dominanţi având cele mai mari şanse; masculii imaturi erau
marginalizaţi. Membrii grupului se deplasau biped, dar se
comportau în acelaşi mod ca şi primatele savanei. În faţa lor se
desfăşurau 5 milioane de ani de evoluţie; selecţia naturală a
acţionat conform circumstanţelor de moment, nu în raport cu un
obiectiv pe termen lung.
„Homo sapiens” apare ca un descendent al primilor oameni,
fără însă ca acest proces să fi fost inevitabil (susţin biologii).
Fără a intra în detalii tehnice şi controverse, lăsând la o parte
anumite denumiri ştiinţifice, problema poate fi rezumată astfel:
19
- descoperirile efectuate după anii *50, demonstrează că avem

de-a face cu două tipuri de oameni timpurii:
a. un tip cu creierul mic şi măselele mari: diferitele tipuri
de Australopiteci;
b. al doilea tip, cu un creier mărit şi măsele mai mici:
Homo.
Ambele tipuri (a, b) erau maimuţe bipede, însă în mod cert,
„ceva nemaipomenit” s-a întâmplat la un moment dat în cursul
evoluţiei genului „homo”. Specialiştii (de exemplu, Robert
Foley – Univ. Cambridge) au estimat că au existat cel puţin 16
specii între grupul de origine de acum 5 milioane de ani şi
perioada actuală.
Primele unelte
Dovezile cele mai palpabile ale comportamentului uman al

strămoşilor oamenilor de astăzi sunt uneltele de piatră
confecţionate de aceştia.
Maimuţele superioare din zilele noastre, de exemplu –
cimpanzeii, sunt pricepuţi utilizatori de unelte, servindu-se de
beţe pentru a captura termite, de frunze pentru a se şterge, de
pietre pentru a sparge nuci; dar, până acum, nici un cimpanzeu
trăind în sălbăticie nu a fost văzut vreodată fabricându-şi vreo
unealtă din piatră.
Oamenii au început să confecţioneze unelte cu muchii
ascuţite acum circa 2,5 milioane de ani, lovind două pietre.
Primele unelte au fost mici aşchii, rezultate din lovirea pietrelor,
în principal silex. Solzii, măsurau circa 2 centimetri lungime şi
erau foarte tăioşi. Deşi simple în aparenţă, aceste mici unelte
erau destinate unei game largi de scopuri. Analiza microscopică
a unor asemenea lamele provenite dintr-o aşezare veche de 1,5
milioane de ani (din Africa de est, de lângă lacul Turkana), au
20
arătat că acestea au fost utilizate – separat – la tăierea cărnii,

tăierea lemnului, tăierea materialelor vegetale (de exemplu:
iarba). (Lawrencw Keeley – Univ. Illinois; Nicholas Toth –
Univ. Indiana)
Cele mai vechi inventare de unelte de piatră, care au fost
descoperite până acum, au o vechime de 2,5 milioane de ani şi
conţin aşchii, dar şi accesorii mai mari, cum ar fi: toporaşe,
răzuitoare, diverse unelte poliedrice. În majoritatea cazurilor
uneltele sunt făurite prin îndepărtarea aşchiilor dintr-o bucată de
silex. Această tehnologie timpurie poartă numele de „industrie
olduwană” (după numele defileului Olduwai, din estul Africii).
Cercetătorii acestui sit arheologic (aşezare) presupun că
făuritorii primitivi de unelte nu aveau în minte formele
specifice ale fiecărei piese atunci când le fabricau. Utilitatea
uneltei era determinată după fabricarea ei. „Industria olduwană”
– singura practicată până acum 1,4 milioane de ani – era în
esenţă oportunistă. Pentru a avea randament, cioplitorul trebuia
să aleagă o bucată de piatră cu o formă adecvată, potrivindu-şi
unghiul corect sub care va aplica lovitura; aceasta necesita o
experienţă îndelungată. În concluzie, primele unelte din
„industria olduwană”, erau simple şi făurite la întâmplare.
Acum 1,4 milioane de ani, în Africa, a apărut o nouă
tehnică de lucru, pe care arheologii o numesc „industria
acheuliană”, după situl (aşezarea) St. Acheul, din nordul Franţei,
unde au fost descoperite, pentru prima dată, versiuni târzii ale
acestor unelte. Pentru prima dată în preistoria umanităţii exista o
dovadă a faptului că făuritorii de unelte au avut un model
mintal a ceea ce au dorit să producă (au dorit să producă, în mod
intenţionat, un anumit model). Unealta care a sugerat această
idee este aşa-numitul „toporaş de mână”, o unealtă în formă de
migdală, a cărei fabricare a necesitat o remarcabilă îndemânare
şi răbdare. Apariţia „toporaşului de mână” printre dovezile
21
arheologice, coincide cu apariţia lui „homo erectus”,

prezumtivul descendent al lui „homo habilis” şi strămoş al lui
„homo sapiens”.
(Replica stone tools of the Acheulean industry, used by Homo

erectus.)
Descoperirea modalităţii prin care se putea produce un

număr foarte mare de aşchii tăioase din piatră, a reprezentat
pentru strămoşii noştri o realizare remarcabilă. Oamenii au
început să aibă acces la alimente care până atunci le-au fost greu
accesibile. Modesta aşchie era o unealtă de mare eficienţă în
tăierea oricărui material, chiar şi a celei mai rezistente piei.
Indiferent dacă erau culegători sau vânători, cei care au
folosit aceste aşchii simple (de piatră) şi-au pus la dispoziţie o
nouă sursă de energie, proteina animală. Ei aveau astfel şansa,
să-şi ofere urmaşi mai rezistenţi, reproducerea fiind un proces
22
costisitor din punct de vedere energetic (extinderea regimului de

hrană care includea carnea, putea asigura această energie).
O întrebare care se pune cu necesitate, este: cine a fabricat
uneltele?
În momentul apariţiei uneltelor, în siturile (staţiunile)
arheologice, existau atestate numeroase specii de
„australopiteci” şi câteva specii „homo”. Este greu de precizat
cine a confecţionat primele unelte. Fabricarea uneltelor de piatră
trebuie să fi fost una din abilităţile importante ale
consumatorilor de carne; primii făuritori de unelte erau – în
majoritatea lor – dreptaci, la fel ca şi oamenii actuali.
Maimuţele, deşi pot fi preferenţial dreptace sau stângace, nu
există (nu se manifestă) o anumită tendinţă la nivel populaţional;
oamenii actuali sunt unici în această privinţă.
Putem deci presupune, având în vedere o foarte mare
probabilitate, că numai specia „homo” a fabricat unelte în
perioada preistorică. Primele unelte corespund perioadei de
acum circa 2 milioane de ani, când creierul genului „homo”
începuse să devină, cu adevărat uman, cu aceleaşi caracteristici
ca şi creierul omului actual.
O concluzie care se impune în urma ultimelor cercetări
efectuate de antropologi şi biologi este că genul „homo” a fost
un alt fel de om, încă de la apariţia sa. Descoperirea existenţei
unei discontinuităţi biologice între „Australopithecus” şi
„Homo” a modificat radical modul în care este înţeleasă
preistoria umană.
Până la apariţia lui „homo”, toate maimuţele bipede
aveau creierul de dimensiuni reduse, măselele mari, maxilarele
proeminente, hrănindu-se în principal cu vegetale (strategie de
supravieţuire de tip simian). Aceste specii „australopitecii”, se
asemănau cu omul doar prin aceea că se deplasau biped, însă nu
şi în alte privinţe. Cu ceva mai mult de 2,5 milioane de ani în
23
urmă – nu se poate preciza deocamdată cu exactitate când – a

apărut prima specie umană cu creier mărit şi cu o structură
modificată a dentiţiei, adaptată dietei vegetale la care se adaugă
şi carnea. Acestea sunt cele două caracteristici ale primului
„homo” descoperit de antropologi cu circa cinci decenii în urmă,
numit „homo habilis” (este remarcabil saltul în dimensiunile
cerebrale, de la 450 cm. cubi, la peste 600 cm. cubi). Faptul că
adaptarea genului „homo” a avut succes, este evident; dar: Ce s-
a întâmplat cu celelalte maimuţe bipede? Acum circa 2 milioane
de ani, „homo” coexista cu mai multe specii de Australopiteci în
sudul şi nordul Africii. Acum circa 1 milion de ani, genul
„homo” era izolat: australopitecii dispăruseră. „Homo” devenise
consumator de carne şi este aproape cert că australopitecii
deveniseră o sursă de hrană pentru el. „Homo” ucidea
australopitecii la fel cum ucidea antilope sau alte animale. În
cele din urmă nu trebuie să neglijăm ultimele rezultate ale
cercetărilor, care arată că australopitecii au dispărut şi datorită
concurenţei pentru hrană pe care au avut-o din partea genului
„homo” (vegetarian, dar şi consumator de carne), pe de o parte,
şi babuini (maimuţe), pe de altă parte. În faţa acestei duble
concurenţe, australopitecii – mai puțin adaptați, vor dispărea.
24
TIPURI UMANE ŞI MODELE DE

EVOLUŢIE
Anumite categorii de dovezi sprijină ideea conform

căreia aspectul fizic al lui „homo timpuriu” demonstrează că
acesta ar avea o intensă activitate de căutare a cărnii. Omul avea
înfăţişarea unui vânător aflat în permanentă căutare de hrană;
25
vânătoarea şi culesul au persistat ca mijloace de subzistenţă, în

cea mai mare parte a preistoriei umane. Numai o dată cu
introducerea agriculturii, acum circa 10.000 de ani, au început
strămoşii noştri să renunţe la o existenţă bazată exclusiv pe
cules. Este greu de precizat momentul în care a apărut acest mod
de viaţă tipic uman. Combinarea vânătorii, ca mod de obţinere a
cărnii şi a culesului de alimente vegetale, constituie o strategie
de subzistenţă, caracteristică omului. Este eficientă, permiţând
omului să supravieţuiască în orice regiune a globului (excepţie
Antarctica).
În societăţile de vânători-culegători, exista o clară
diviziune a muncii: masculii sunt răspunzători de vânătoare;
femelele culeg hrana de natură vegetală. Tabăra, este locul unde
se desfăşoară o interacţiune socială intensă şi unde hrana este
împărţită; este vorba despre un mod de viaţă eficient, care
permite vânătorilor-culegători, să colecteze (în numeroase
cazuri) hrană suficientă în 3-4 ore, pentru întreaga zi.
După părerea generalizată a arheologilor, se pot distinge
5 tipuri comportamentale, care fac deosebirea între oameni şi
maimuţe (babuini):
1. modul de locomoţie biped;
2. limba vorbită (limbajul articulat);
3. împărţirea curentă şi sistematică, într-un context social, a
hranei;
4. traiul în aşezări stabile;
5. capturarea de prăzi mari.
Resturile fosile umane descoperite, arată că în intervalul
500.000–30.000 î.Hr., are loc o evoluţie care dă naştere omului
modern. Din ceea ce s-a descoperit în Africa şi Eurasia, în
domeniul fosilelor şi din punct de vedere arheologic, se poate
trage concluzia că evoluţia a fost activă, dar căile ei rămân
neclare.
26
Omul de Neanderthal, a trăit în intervalul 135.000 –

34.000 î.Hr., într-un areal care se întindea din vestul Europei,
până în Asia, trecând prin Orientul Apropiat (în paralel au
existat fosile asemănătoare descoperite în anumite zone: omul
de la Petralona din Grecia, omul de Arago din sud-vestul
Franţei, omul de Steinheim din Germania …). În ciuda
deosebirilor dintre ele, toate au două elemente în comun:
a. sunt mai evoluate decât „homo erectus”, deoarece au un
creier mai mare;
b. sunt mai primitive decât „homo sapiens”.
Antropologii au denumit aceste fosile: „Sapiens arhaicus”.
În ultimii ani au fost propuse două modele de evoluţie
diferite, capabile să încerce a explica apariţia anatomiei şi
modului de viaţă uman:
1. primul model, cunoscut sub numele de ipoteza
evoluţiei multiregionale, consideră apariţia omului modern un
fenomen care a cuprins întreaga lume veche; „homo sapiens” a
apărut peste tot unde populaţiile de „homo erectus” deveniseră
stabile. În această perspectivă, omul de Neanderthal, ca element
al acestei tendinţe, este prezent pe trei (3) continente,
reprezentând o formă anatomică intermediară între „homo
erectus” şi „homo sapiens” modern. Populaţiile de astăzi din
Europa, Orientul Mijlociu, estul Asiei ar avea drept strămoş
direct omul de Neanderthal. Tendinţa evolutivă ireversibilă a
fost determinată de mediul cultural al strămoşilor omului actual.
Cultura reprezintă o noutate în natură, fiind un posibil element
de accelerare a ritmului evoluţiei. Forţa care se pare că a
accelerat creşterea în dimensiuni a creierului aparţine unui nou
tip de stimul: limbajul, semnele, memoria colectivă.
(Christopher Wills – biolog la Univ. Santa Cruz din California –
„The Runaway Brain, 1993)
27
Ipoteza evoluţiei multiregionale este tot mai mult

contestată de specialişti; cercetările de la sfârşitul anilor *80,
care au folosit metode de datare moderne (rezonanţă electronică,
termoluminiscenţă – ambele bazate pe dezintegrarea anumitor
izotopi radioactivi comuni multor roci), arată că omul de
Neanderthal nu poate fi strămoşul omului modern.
2. al doilea model, alternativă la cel prezentat anterior,
consideră că omul modern, în loc să fie produsul unei tendinţe
evolutive pe tot cuprinsul Lumii vechi, este văzut ca aparţinând
unei singure aşezări geografice. Grupuri de „homo sapiens”
moderni ar fi migrat din această aşezare şi s-ar fi răspândit în
restul Lumii vechi, înlocuind populaţiile premoderne existente.
Acest model a fost numit în mai multe feluri:
a. ipoteza „Arca lui Noe”;
b. ipoteza „Grădina Raiului”;
c. ipoteza „Out of Africa” – denumire mai recentă şi larg
vehiculată.
Această ultimă denumire s-a impus în limbajul specialiştilor,
deoarece Africa sud-sahariană a fost identificată drept locul cel
mai probabil în care au evoluat primii oameni moderni.
Cele două modele, propun:
Modelul evoluţiei multiregionale descrie o tendinţă evolutivă
pe tot cuprinsul Lumii vechi spre „homo sapiens” modern, cu
migraţii reduse şi fără înlocuiri de populaţii.
Modelul „Out of Africa”, susţine existenţa unui singur areal de
origine a lui „homo sapiens”, apariţia sa fiind urmată de o
migraţiune de amploare dintr-o parte în alta a Lumii vechi,
având drept rezultat înlocuirea populaţiilor premoderne
existente.
În primul model, populaţiile premoderne locale (cunoscute sub
numele de rase geografice) ar avea rădăcini genetice adânci,
fiind total izolate unele de altele timp de peste 2 milioane de ani.
28
În cel de-al doilea model, aceste populaţii ar avea rădăcini

genetice mai puţin adânci, toate derivând dintr-o singură
populaţie apărută, relativ recent, în Africa.
Cele două modele sunt deosebite în modul de
interpretare a vestigiilor fosile:
Conform primului model (al evoluţiei multiregionale),
caracteristicile anatomice pe care le găsim la populaţiile
moderne, ar fi detectabile şi la fosilele provenite din aceeaşi
regiune, mergând înapoi cu circa 2 milioane de ani, când „homo
erectus” îşi extindea pentru prima dată arealul dincolo de Africa.
În modelul „Out of Africa”, nu este de aşteptat o astfel de
continuitate regională de-a lungul timpului.
Este foarte importantă capacitatea omului preistoric de a
realiza obiecte palpabile: unelte, arme, obiecte de artă. Trebuie
să ţinem seama însă, că acestea ne oferă doar o imagine
fragmentară asupra Lumii vechi.
De acum circa 2,5 milioane de ani datează primele
vestigii arheologice; acum circa 1,4 milioane de ani se făcea
trecerea de la industria olduwană la cea acheuleană,
constatându-se contemporaneitatea cu „homo erestus”. După
circa 1 milion de ani de relativă stagnare, producţia simplă de
toporaşe de mână a lui „homo erectus”, a cedat locul unei
tehnologii mai complexe, constând în prelucrarea de aşchii mari.
Se constată o creştere a nivelului de competenţă tehnologică.
Devenită stabilă, noua tehnologie suferă foarte puţine
modificări; stagnarea şi nu evoluţia caracteriza această nouă
epocă.
Când s-a produs totuşi schimbarea, aceasta a fost
radicală. Acum circa 35.000 de ani, în Europa, oamenii au
început să producă unelte cu forme din ce în ce mai perfecte,
obţinute prin prelucrarea unor bucăţi de piatră desprinse cu
foarte mare grijă. Pentru prima dată erau folosite, ca materii
29
prime pentru fabricarea uneltelor şi osul, cornul. Inventarul

uneltelor conţinea peste 100 de articole, inclusiv piese folosite
pentru confecţionarea îmbrăcămintei rudimentare, pentru a
cresta sau sculpta. Pentru prima dată obiectele devin adevărate
opere de artă: arcurile din corn crestat erau împodobite cu
imagini de animale, mărgelele, cerceii, evidenţiază apariţia
obiceiurilor de ornamentare a trupului. De menţionat că cele mai
evocatoare, în sensul celor relatate mai sus, sunt picturile
rupestre, care sugerează o lume mentală asemănătoare cu a
noastră.
Spre deosebire de epocile anterioare când stagnarea era
dominantă, inovaţia devine acum esenţa culturii. Schimbările
survin la intervale de milenii şi nu a sutelor de milenii, ca până
acum. Cunoscut sub numele de „revoluţia Paleoliticului
Superior”, acest reper arheologic constituie dovada atingerii
nivelului mental caracteristic omului modern.
Din motive istorice, dovezile arheologice din vestul
Europei sunt mult mai bogate decât cele din Africa. Pentru
fiecare sit arheologic (staţiune arheologică) cercetat în Africa,
există 200 de situri asemănătoare cercetate în Europa de Vest.
Această inegalitate reflectă intensitatea diferită a explorării
arheologice dintre cele două continente, nu realitatea preistorică.
Această greşeală de interpretare a condus la ideea eronată că
„revoluţia Paleoliticului Superior” dovedeşte apariţia omului
modern în Europa de Vest; în realitate, reperul arheologic şi
fosilele, dovedeau că un impresionant eveniment avusese cu
circa 35.000 de ani în urmă.
Descoperirile arheologice, tot mai frecvente, din ultimii
ani dovedesc că acum circa 50.000 de ani, în estul Europei
populaţiile neanderthaliene încep să dispară, fiind înlocuite cu
omul modern. Se pare că ultima înlocuire s-a produs în Europa
de Vest, acum circa 33.000 de ani. Se constată, pentru Europa
30
de Vest, un aflux de populaţie nouă: „homo sapiens” modern.

„Revoluţia Paleoliticului Superior” în Europa, nu reprezintă un
reper evolutiv, ci unul demografic.
De unde venea această populaţie? Provenea din Africa
sau din Orientul Mijlociu? Dovezile arheologice (deşi relativ
puţine) susţin originea africană a omului modern.
Noile tehnici de datare, folosite în cazul uneltelor,
dovedesc că în Orientul Mijlociu - unde vestigiile fosile
corespund celor arheologice – omul modern coexistă în arealul
respectiv cu omul de Neanderthal de-a lungul a circa 60.000 de
ani. În tot acest interval de timp, industria de unelte predominant
întâlnită, este cea a omului de Neanderthal, numită industrie
musteriană (numele provine de la peştera Le Mouster, din
Franţa, unde a fost semnalată pentru prima dată).
Originea omului modern şi genetica moleculară
Cea de-a treia categorie de dovezi privitoare la originea

omului modern pare cea mai sigură, fiind bazată pe genetica
moleculară. Este însă şi cea mai controversată. În anii *80 a
apărut o nouă ipoteză despre originea omului modern, cunoscută
sub numele de „ipoteza Evei Mitocondriale”. Aceasta susţine –
în mod foarte convingător – modelul „Out of Africa”.
Majoritatea susţinătorilor acestui model consideră că, pe măsură
ce oamenii moderni s-au extins dincolo de Africa, în restul
Lumii vechi, ei s-au încrucişat într-o oarecare măsură, cu
populaţiile premoderne. Acest fapt ar fi permis transmiterea
unor trăsături genetice de la populaţiile vechi la cele moderne.
„Ipoteza Evei Mitocondriale” infirmă totuşi această viziune. În
conformitate cu această ipoteză, pe măsură ce populaţiile
moderne au emigrat dincolo de continentul african şi numărul
lor a crescut, ele au înlocuit complet populaţiile premoderne
31
existente până atunci. Încrucişările între populaţiile imigrante şi

cele preexistente, dacă ar fi avut loc, au fost nesemnificative.
La formularea „ipotezei Evei Mitocondriale” au ajuns,
simultan, cercetătorii din două laboratoare: Douglas Wallace cu
colaboratorii – de la Univ. Emory şi Allan Wilson şi
colaboratorii – de la Univ. Berkeley. Aceştia au examinat foarte
atent materialul genetic (ADN-ul) din organismele celulare
numite mitocondrii. Când gameţii (ovulul mamei şi
spermatozoidul tatălui) se unesc, zigotul format va prezenta
mitocondrii provenite doar de la ovul. Aşadar, ADN-ul
mitocondrial este moştenit exclusiv pe linie maternă. ADN-ul
mitocondrial are avantajul de a oferi informaţii asupra
generaţiilor trecute, făcând posibilă întrezărirea cursului
evoluţiei. Fiind moştenit pe linie maternă, ADN-ul mitocondrial
conduce – în final – la o singură femeie ancestrală. Studiile
efectuate cu scopul de a urmări originea genetică a omului
modern, au dezvăluit faptul că la bază se găseşte o femeie care a
trăit în Africa acum circa 150.000 de ani. Trebuie specificat
faptul că aceasta aparţinea unei populaţii de peste 10.000 de
indivizi, astfel încât nu se poate vorbi despre o unică pereche,
gen: Adam şi Eva.
Analizele indică originea africană a omului modern şi
faptul că nu există dovezi privind încrucişarea cu populaţiile
premoderne. Toate probele de ADN mitocondrial aparţinând
populaţiilor actuale, analizate până în prezent, sunt foarte
asemănătoare între ele, evidenţiind originea comună şi recentă.
Dacă amestecul genetic între „homo sapiens” modern şi cel
premodern ar fi avut loc, unii indivizi actuali ar fi trebuit să
posede un ADN mitocondrial diferit de cel obişnuit, dovadă a
originii sale vechi. Până acum s-au făcut zeci de mii de teste
asupra unor oameni din toată lumea şi nu a fost găsit nici un
ADN mitocondrial vechi. Toate tipurile de ADN mitocondrial
32
examinate, par a avea o origine recentă; aceasta înseamnă că

noii veniţi (moderni) au înlocuit complet vechile populaţii.
Acest proces a început în Africa acum circa 150.000 de ani şi a
continuat în Eurasia în următorii 100.000 de ani.
Primele rezultate asupra cercetărilor cu ADN
mitocondrial au fost publicate în 1987 în revista „Nature” (de
către echipa lui Allan Wilson) şi concluziile exprimate cu o
foarte mare îndrăzneală au provocat consternare în rândul
antropologilor, atrăgând însă interesul publicului larg. După
Wilson şi colaboratorii săi, transformarea lui „homo sapiens”
din arhaic în modern ar fi avut loc în Africa, acum 100.000 –
140.000 de ani (cercetările ulterioare vor arăta că procesul s-a
produs ceva mai rapid, acum circa 150.000 de ani), iar oamenii
de astăzi sunt descendenţii acestei populaţii. Cele două echipe
de cercetători mai sus menţionate, au furnizat în continuare date
noi, ajungând la concluzia că, statistic vorbind, rezultatele lor
sunt incontestabile. Cu toate acestea, verificările efectuate
ulterior şi foarte recent, cu mijloace din ce în ce mai
perfecţionate, au descoperit anumite nereguli în ceea ce priveşte
interpretarea statistică; s-a ajuns – din acest motiv – la o scădere
a încrederii în concluziile emise.
Cu toate acestea numeroşi specialişti în biologie
moleculară sunt de părere că datele oferite prin analiza ADN-
ului mitocondrial sunt suficiente pentru a susţine ipoteza „Out of
Africa” (menţionăm că şi analizele materialului genetic nuclear
dezvăluie un tipar asemănător celui indicat de ADN-ul
mitocondrial).
Cum a fost posibilă înlocuirea completă sau măcar
parţială a populaţiilor premoderne de către populaţiile moderne?
Este întrebarea la care se poate găsi cu greu un răspuns.
De poate propune – în acest caz – un scenariu care ar
putea avea la bază un genocid violent. Asemenea exterminări au
33
mai avut loc (de exemplu: decimarea populaţiilor de amerindieni

sau a aborigenilor australieni, în secolul al XIX-lea).
Este foarte posibil ca și în timpuri străvechi un astfel de
genocid să fi avut loc, dar până acum nu există nici cea mai
neînsemnată dovadă în această privinţă. Lipsa dovezilor obligă
căutarea de alternative posibile, altele decât cea bazată pe
violenţa genocidului. Dacă asemenea dovezi lipsesc, ipoteza
genocidului, deşi ne-dovedită, rămâne cea mai plauzibilă.
Specialiştii de la Universitatea Buffalo din New York, au
imaginat modele computerizate privitoare la interacţiunea între
două populaţii, una dintre ele având o uşoară superioritate faţă
de cealaltă. Folosindu-se de diverse simulări privind avantajul
pe care o populaţie ar fi trebuit să-l posede faţă de o altă
populaţie, pentru a o putea înlocui rapid, răspunsul obţinut a fost
surprinzător: 2% avantaj, pot duce la eliminarea celei de-a doua
populaţii în numai un mileniu.
Este mai uşor de înţeles cum o populaţie poate distruge o
altă populaţie datorită superiorităţii militare, dar este mult mai
greu de înţeles cum, o uşoară superioritate în exploatarea
resurselor, precum hrana, poate acţiona de la sine asupra altei
populaţii – într-o perioadă relativ scurtă – cu consecinţe
catastrofale.
Dacă omul modern a avut un mic avantaj faţă de omul de
Neanderthal, cum se poate explica coexistenţa acestor două
populaţii timp de circa 60.000 de ani în Orientul Mijlociu?
O posibilă explicaţie arată că deşi omul modern a evoluat
din punct de vedere fizic, anatomic, evoluţia lui
comportamentală a fost mai lentă.
O altă explicaţie, acceptată de un număr apreciabil de
specialişti, este că această coexistenţă este doar aparentă. Este
posibil ca diverse populaţii să fi ocupat acelaşi areal, cu rândul,
în funcţie de schimbările climatice. În perioadele mai reci, omul
34
modern să se fi mutat la sud, iar omul de Neanderthal a ocupat

Orientul Mijlociu, iar în perioadele mai calde, lucrurile să se fi
petrecut invers. Datorită trecerii timpului, urmele din peşteri
sunt sărace, iar o astfel de pendulare în acelaşi areal, poate fi
confundată cu o coexistenţă. Merită de reţinut un fapt: acolo
unde ştim că au convieţuit omul de Neanderthal şi omul
modern, în vestul Europei – acum 35.000 de ani – ei au
convieţuit circa un mileniu, dar nu mai mult de două milenii (se
confirmă astfel cercetările savanţilor de la Universitatea Buffalo
din New York). Se demonstrează astfel că violenţa nu este
singura cale de înlocuire posibilă.
Toate aceste dispute arată că problema apariţiei omului
modern, rămâne încă ne-rezolvată. Se poate totuşi accepta ideea
că omul modern („homo sapiens”) a apărut ca rezultat evolutiv
distinct, în Africa. Este totuşi de presupus că urmaşii acestora,
când s-au răspândit în Eurasia, să se fi amestecat cu populaţiile
preexistente. De ce genetica nu reflectă acest lucru? Nu se ştie
încă. Poate că „ipoteza Evei Mitocondriale” este corectă.
Această problemă se va rezolva când vor exista mai multe
dovezi care să sprijine o ipoteză sau alta.
35
ELEMENTE ALE ARTEI ÎN PREISTORIE
Moto: „Din nimic omul-artist plăsmuieşte un chip, tot din nimic

el dă naştere fiinţei, din haos el aduce ordine, prin selecţie el
stabileşte. Arta, deci, este limbajul în imagini prin care omul îşi
comunică ideile, concepţiile despre sine, despre semenii săi şi
despre universul său.”
(W. Fleming, Arte şi idei)
Fără îndoială că unele dintre cele mai convingătoare

vestigii de preistorie umană sunt reprezentate de imaginile
animalelor şi oamenilor, realizate prin crestare, pictură sau
sculptură, realizate de-a lungul ultimilor circa 35.000 de ani.
Pretutindeni unde au trăit oameni, în Africa, Asia,
Europa sau Australia, aceştia au creat imaginea lumii lor.
Paleoliticul Superior (târziu)
Manifestările artistice încep în perioada Aurignaciană
(34.000-30.000). Deşi nu se cunosc peşteri pictate din această
perioadă, oamenii au realizat mici mărgele de fildeş (pentru
împodobirea îmbrăcămintei), sculpturi din fildeş (figuri umane
şi animale); muzica avea – cu siguranţă – un rol important în
societatea umană (de exemplu: un mic flaut de os, descoperit la
Abri Blanchard, în sud-vstul Franţei).
În perioada Gravettiană (30.000-22.000), oamenii au
fabricat primele figurine de lut (animale, oameni). Picturile din
peşteri sunt puţine, dar se găsesc amprente de mâini, făcute prin
ţinerea palmei lipite de perete şi aruncarea vopselei împrejur.
36
(După, www.seshat.ch/home/lascaux.htm)
Caracteristice pentru această perioadă sunt figurile de

femei, realizate în argilă, fildeş sau calcit, cel mai adesea lipsite
de trăsăturile feţei şi de partea de jos a picioarelor. Deşi, la un
moment dat, aceste statuete au fost atribuite unui eventual cult al
fertilităţii feminine (toate statuetele fiind numite „Venus”), ideea
a fost abandonată din pricina marii diversităţi de forme a acestor
figurine.
În perioada următoare, cuprinsă între 22.000 – 18.000
(Solutrean), se dezvoltă pictura rupestră, dar mai pregnante sunt
alte forme de expresie artistică: remarcabile sunt basoreliefurile
mari, sculptate în spaţiile de locuire din peşteri. Sunt
reprezentate figuri de cai, bizoni, reni, capre, oameni.
Perioada finală a Paleoliticului Superior, Magdalenianul
(18.000 – 11.000) a fost era picturii în peşterile adânci; 80% din
toate peşterile pictate datează din această perioadă. Este şi cazul
cunoscutelor peşteri Lascaux şi Altamira.
37
Altamira - altarul preistoriei
Magdalenienii au fost talentaţi sculptori şi gravori de

obiecte din piatră, os şi fildeş. Deşi, se consideră că forma
umană este o raritate în reprezentările epocii glaciare, nu este şi
cazul epocii magdaleniene. De exemplu: în peştera La Marche
(sud-vestul Franţei) au fost gravate mai mult de o sută de
profiluri umane, fiecare atât de individualizat încât dă impresia
de portret. Oamenii Paleoliticului Superior pictau invocând
vânătoarea magică; picturile făceau parte din ritualurile magice
şi totemice menite să sporească prada vânătorii viitoare.
Cercetările din numeroase peşteri au arătat că animalele
„ocupau” (prin reprezentări) anumite părţi din peşteră. Astfel,
cerbul apărea deseori în încăperile de acces, dar era neobişnuit
în camerele principale. Calul, bizonul, bourul erau animalele
dominante din camerele principale. Carnivorele se aflau – în
special – în profunzimea peşterilor. Unele animale reprezentau
masculinitatea, altele feminitatea. Astfel, masculinitatea era
reprezentată de imaginile: calului, cerbului, caprei sălbatice.
38
Feminitatea era exprimată prin reprezentările: bizonului,

mamutului, bourului. Ordinea din picturi – reflectă după unele
opinii – ordinea din societatea Paleoliticului Superior: este vorba
despre diviziunea dintre masculin şi feminin (nu toţi specialiştii
agreează aceste interpretări).
O observaţie interesantă făcută de cercetători a fost că
omenii din această epocă alegeau pentru picturi, camerele cu cea
mai înaltă rezonanţă, făcându-ne să ne gândim la incantaţiile din
faţa picturilor.
Cu adevărat, nu vom şti niciodată ce au avut în minte
artiştii care au realizat picturile, desenele sau sculpturile din
peşteri, dar putem fi siguri că ceea ce au făcut era important în
sensul cel mai profund pentru artist, dar şi pentru generaţiile
următoare, care au văzut aceste imagini. Putem spune că
„limbajul artei” este puternic pentru cei care-l înţeleg şi dificil,
pentru cei care nu-l înţeleg.
39
DESCOPERIRI RECENTE, DE SENZAŢIE, ÎN

SAHARA
„Toumai”, primul om?
(După, dienekes.blogspot.com/2008_09_01_archive.html)
În ultimele decenii oamenii de ştiinţă s-au străduit să

stabilească legăturile dintre numeroasele fosile descoperite în
estul şi sudul Africii, cu speranţa de a construi o imagine cât mai
veridică asupra originii omului. Recent, o nouă descoperire –
făcută în partea occidentală a Africii – vine să pună sub semnul
întrebării teoriile elaborate până în prezent.
40
În nordul Ciadului (în inima Saharei), o echipă de

cercetători a descoperit un craniu foarte bine conservat, alături
de alte resturi fosilizate, ale unui hominid complet necunoscut
până acum. Aceste fosile au fost datate acum circa 6 – 7
milioane de ani, adică ne-am afla în faţa celui mai vechi strămoş
al omului, cunoscut până în prezent. Perioada căruia îi aparţine
craniul este deosebit de importantă în studiul evoluţiei speciei
umane, deoarece fosilele descoperite în deşertul Djurab (Ciad)
sunt singurele aparţinând epocii în care a avut loc ramificarea
căilor de evoluţie ale primatelor şi oamenilor.
Chris Stringer, conducătorul „Human Origins Group”, de
la Muzeul de istorie naturală din Londra, referindu-se la această
descoperire, sublinia: „Este singurul craniu complet din această
perioadă. Avem cranii de maimuţă vechi de 8-9 milioane de ani
şi cranii ale hominizilor care trăiau acum circa 3-4 milioane de
ani în urmă. Dar nu găsisem nici un fragment atât de bine
conservat care să fie datat între aceste două perioade; acesta
este, într-adevăr singurul craniu complet care aparţine perioadei
de 4-5 milioane de ani de pauză.”
Într-o declaraţie făcută publică în prestigioasa revistă
„Nature” (11 iulie 2002), renumitul profesor de antropologie
Daniel Liberman (Universitatea Harvard), sublinia că noua
descoperire „are efectul unei mici bombe nucleare”. „Unul
dintre cele mai importante lucruri pe care acest craniu ni-l
dezvăluie este acela că ştim încă foarte puţine despre evoluţia
omului.” Omul de ştiinţă de la prestigioasa universitate
americană, după ce a văzut craniul, s-a arătat intrigat de
„neobişnuitul amestec al trăsăturilor primitive cu caractere
evoluate. Cutia craniană este ca aceea a unui cimpanzeu, de
exemplu, dar, faţa, dinţii şi alte părţi seamănă cu ale oamenilor.
Neobişnuit este faptul că trăsăturile feţei sunt la fel ca ale
41
hominizilor mult mai recenţi (1.8 milioane de ani), aparţinând

genului „homo”.
Craniul a fost descoperit de o echipă internaţională,
coordonată de Michel Brunet (Universitatea Poitiers, Franţa):
craniul – perfect conservat – două fragmente de mandibulă şi
mai mulţi dinţi. „Primul om din lume”, a fost botezat oficial
„Sahelanthropus tchadensis”, primind şi o poreclă „TOUMAI,
cuvânt care în „limba goran” înseamnă „speranţa vieţii”. În
deşertul Djurab, este dat copiilor născuţi imediat înaintea
sezonului uscat. Descoperirea este cu atât mai importantă, cu cât
aduce lumină asupra unei perioade necunoscute din evoluţia
omului. Michel Brunet, spunea: „Aici nu ne aflăm prea departe
de diferenţierea dintre cimpanzeu şi om. Următorul craniu pe
care îl avem este datat cu 4 milioane de ani mai târziu. Deci, nu
ştim ce s-a întâmplat între timp. Cu această nouă specie începem
un nou drum.”
Oamenii de ştiinţă cred acum că cele două ramuri
evolutive – cea a primatelor şi cea a oamenilor – s-au separat în
urmă cu 5-8 milioane de ani, adică exact în perioada căreia îi
aparţine „TOUMAI”. Analizele ADN, efectuate în ultimii ani –
aşa cum am arătat ceva mai devreme - au demonstrat că
oamenii sunt foarte apropiaţi de cimpanzei, 98 % din materialul
genetic al celor două specii fiind identic. Ceea ce înseamnă că
au avut un strămoş comun - pe care – temporal cercetătorii îi
plasează acum 5-7 milioane de ani.
Întrebarea care se pune, este: Ne aflăm în faţa verigii
lipsă, în cazul evoluţiei omului? Iată, încă o provocare pentru
comunitatea ştiinţifică.
42
Un craniu care rescrie istoria omenirii?

Teoria convențională asupra evoluției umane și a
colonizării timpurii a continentelor a fost aruncată într-un con de
umbră după ce o serie de descoperiri antropologice uimitoare
par să dezvolte o nouă teorie: Africa nu a fost singurul leagăn al
omenirii. Cercetătorii care efectuau săpăturii într-un sit
arheologic din apropierea capitalei Georgiei, Tibilisi, au
dezgropat o serie de cranii umane ce sugerează un inedit capitol
euroasian în lunga evoluție umană. Craniile, maxilarele și
fragmentele de oase indică faptul că strămoșii umani au migrat
din Africa spre Asia cu mult mai devreme decât a fost estimat
inițial. Se pare că aceștia au petrecut o perioadă lungă de timp în
Asia, înainte de a se întoarce în Africa pentru a completa istoria
omului. Experții sunt de părere că oasele fosilizate, dezgropate
în locul orașului medieval Dmanisi de la poalele Caucazului, au
o vechime de 1,8 milioane de ani, devenind cele mai vechi
rămășite umane descoperite în afara Africii. Ceea ce a atras
atenția antropologilor este descoperirea că acești hominizi sunt
cu mult mai primitivi decât reprezentanții “Homo erectus”,
despre care s-a crezut că au fost primii oameni care au migrat în
Africa, în urmă cu un milion de ani. "Populația Dmanisi avea
dimensiunea creierului cu 40% mai mică decât hominizii
“Homo erectus”, chiar și statura lor era mai mica", declara
profesorul David Lordkipanidze, directorul general al Muzeului
Național din Georgia. "Inainte de această descoperire, teoria era
că hominizii care au venit din Africa în urmă cu un milion de
ani aveau deja unelte sofisticate, iar anatomia corporală era chiar
avansată în ceea ce privește capacitatea creierului și lungimea
membrelor". "Intrebarea este dacă “Homo erectus” este originar
din Africa sau Eurasia, și dacă este din Eurasia, a existat o
43
migrație vice-versa? Această idee părea de-a dreptul prostească

în urmă cu cațiva ani, însă astăzi nu mai pare chiar atât de
stupidă", continuă profesorul Lordkipanidze. (sursă: “The
Independent, 09.09 2009”)
APARIŢIA ŞI DEZVOLTATREA LIMBAJULUI

ARTICULAT
Evoluţia limbii vorbite a fost un element caracteristic
pentru preistoria umanităţii. Prin limbaj, omul a fost capabil să
creeze noi lumi: lumea conştiinţei introspective, lumea culturii.
Se poate afirma că LIMBA devine mediul nostru, iar
CULTURA, adăpostul nostru.
Lingvistul american Derrik Bickerton, afirma în 1990:
„Numai limba ne-a putut smulge din închisoarea experienţei
imediate în care fiecare creatură este închisă, descătuşându-se şi
oferindu-ne libertăţi ale spaţiului şi timpului.”
Antropologii pot fi siguri de două lucruri:
44
a. limba vorbită l-a deosebit în mod clar pe „homo

sapiens” de orice alte creaturi; nimeni – în afara omului – nu are
un limbaj vorbit complex, un mijloc de comunicare şi de
reflectare introspectivă.
b. creierul lui „homo sapiens” este de trei ori mai mare
decât cel al marilor maimuţe africane.
În ultimele trei decenii au apărut două idei, două păreri, privind
evoluţia limbii vorbite:
1. prima părere consideră limba ca fiind o trăsătură
specifică omului, consecinţă secundară a măririi creierului;
limba se pare că ar fi apărut relativ recent, o dată cu depăşirea
unui prag cognitiv.
2. a doua părere susţine că limba vorbită a evoluat,
printr-o selecţie naturală, la strămoşii neumani, selecţie care a
acţionat asupra capacităţilor cognitive, inclusiv asupra
comunicării, dar fără a de limita la aceasta. După acest aşa numit
model de continuitate, limba a evoluat treptat, începând cu
evoluţia genului „homo”.
Lingviştii sunt partizanii primului model, considerând
neavenită căutarea capacităţilor lingvistice în lumea simiană; ei
se ridică împotriva experimentelor făcute pe maimuţe care se
încearcă a fi învăţate să comunice cu ajutorul computerului sau
al unor lexigrame arbitrarii.
Începând din anii *60, unicitatea omenescului a fost
mereu atacată, prin descoperiri diverse: maimuţele pot folosi
unelte, simboluri, chiar se pot recunoaşte ca individualităţi în
oglindă; numai limba vorbită rămâne neatinsă, iar lingviştii
rămân ultimii apărători ai unicităţii umane.
Limba apare în preistoria omului, transformându-l ca
individ şi specie. Este foarte greu demersul pe care specialiştii
trebuie să-l facă pentru a explica drumul, la capătul căruia specia
umană a ajuns să folosească limbajul articulat; cert este că
45
atunci când omul a putut să dea viaţă primului gând, limba

exista.
Limba creează o prăpastie între „homo sapiens” şi restul
lumii naturale. Capacitatea omului de a genera sunete
articulate (foneme) este doar puţin mai dezvoltată în comparaţie
cu cea a maimuţelor. Oamenii pot genera 50 de foneme, în timp
ce maimuţele circa 12. Cu toate acestea, utilizarea acestora de
către om este aproape infinită. Fonemele pot fi aranjate şi re-
aranjate astfel încât un om obişnuit are un vocabular de circa
100.000 de cuvinte.
Arheologii trec în revistă şapte (7) categorii de vestigii,
care dovedesc că sporirea impresionantă a capacităţilor limbii,
coincide cu Paleoliticul Superior:
1. înmormântarea deliberată a morţilor (din Paleoliticul
Superior, în morminte sunt incluse bunuri funerare);
2. expresia artistică ce cuprinde imagini şi podoabe ale
trupului;
3. are loc o accelerare bruscă a ritmului inovaţiei tehnice;
4. apar, pentru prima dată, diferenţe regionale în cultură,
acestea fiind expresia şi produsul graniţelor sociale;
5. se surprinde dovada contactelor la mare distanţă, sub forma
comerţului;
6. zonele de locuit îşi sporesc suprafeţele în mod semnificativ,
iar limba va fi necesară pentru un asemenea grad de
sistematizare şi coordonare;
7. tehnologia trece, de la folosirea cu precădere a pietrei, la
includerea şi altor materiale precum osul, lutul, corbul,
arătând o complexitate a manipulării mediului fizic, care
este de ne-imaginat în absenţa limbii.
În deceniul nostru se impune tot mai mult ideea conform
căreia motorul creşterii creierului uman este limba,
eliminându-se ideea care susţinea că abilităţile manuale ar fi
46
susţinut presiunea evolutivă, pentru un creier mai voluminos,

aşa cum este prezentată în ipoteza omului creator de unelte.
Neurobiologul Harry Jerison (Univ. Los Angeles), arăta într-o
prelegere ţinută la Muzeul American de istorie naturală, în
1991: „Mie mi se pare a fi o explicaţie ne-adecvată, nu numai
pentru că producerea de unelte poate fi realizată cu foarte puţină
substanţă cerebrală …” sau, în altă parte: „… Producerea unei
vorbiri simple, funcţionale, pe de altă parte, cere o cantitate
considerabilă de substanţă cerebrală.”
Creierul oamenilor din vechime nu oferă indicii cu privire la
structura sa internă. Din fericire, pe creier există o formaţiune
reliefată, localizată la majoritatea oamenilor în apropierea
tâmplei stângi, numită: centrul lui Broca. Aici se află centrul
vorbirii şi al mânuirii uneltelor, vizibil la suprafaţa creierului;
90% din populaţia umană este dreptace, calitatea de dreptaci şi
capacitatea pentru vorbire putând fi puse în legătură cu o
emisferă stângă mai mare.
Examinarea foarte atentă a cutiilor craniene a lui „homo
habilis” a dus la detectarea prezenţei centrului lui Broca, pe
suprafaţa internă a cutiei craniene; de asemenea o uşoară
asimetrie între configuraţia stânga / dreapta, este o indicaţie că
„homo habilis” manifesta unele forme de limbă vorbită.
Vestigiile creierelor fosile şi a cutiilor craniene conving că
vorbirea a început să evolueze o dată cu prima apariţie a genului
„homo”.
47
APARIŢIA CONŞTIINŢEI
În istoria vieţii pe pământ se pot distinge trei (3) revoluţii
majore:
1. apariţia vieţii pe planeta Pământ, în urmă cu circa 3,5
miliarde de ani;
2. apariţia organismelor multicelulare în urmă cu circa o
jumătate de miliard de ani;
3. apariţia conştiinţei umane, în ultimii 2,5 milioane de ani.
Viaţa a devenit conştientă de sine însăşi şi a început să
transforme lumea, conform propriilor scopuri.
Etimologic, numele provine din limba latină „cum scientia”
– „cu ştiinţă”; sentiment pe care fiecare îl are cu privire la
existenţa şi actele sale.
A fi conştient înseamnă a acţiona ştiind că acţionezi, a trăi
având conştiinţa de a exista. Tocmai această dedublare îl
distinge pe om de lucrurile din natură.
Hegel, în „Estetica” (publicată în 1835), scria: „Lucrurile din
natură nu există decât în mod imediat şi într-un singur fel, pe
când omul, dat fiind faptul că este spirit, are o dublă existenţă; el
există, pe de o parte, în aceeaşi calitate ca lucrurile din natură,
iar, pe de altă parte, există şi pentru sine, contemplându-se,
reprezentându-se pe sine, gândindu-se, ne-fiind spirit decât prin
această activitate care constituie o fiinţă pentru sine.” Conştiinţa
se dezvoltă în paralel cu memoria şi cu reflectarea de sine.
Cu trei secole în urmă R. Descartes, lansa cunoscutul său
dicton „Cogito ergo sum” („Gândesc, deci exist”). El considera
conştiinţa exclusiv umană, în timp ce toate animalele erau
privite ca nişte automate. O părere asemănătoare a dominat
biologia şi psihologia ultimei jumătăţi de veac. Această
concepţie, cunoscută sub numele de „behaviorism”, susţine că
alte vieţuitoare decât omul răspund pur şi simplu reflex la
48
evenimentele din lumea lor, fiind incapabile de orice proces

analitic de gândire.
În 1992 a fost lansată o nouă noţiune „conştiinţă animală”
(Donald Griffin, etolog la Univ. Harvard), care a surprins lumea
ştiinţifică, dar deocamdată această noţiune se impune cu greu în
rândul specialiştilor.
Este necesar să ne întrebăm cum se naşte în creierul
omenesc un astfel de fenomen: apare spontan, fără să fi existat
nici un fel de precursor în lumea animală? Putem să ne
întrebăm, în ce moment al preistoriei umane a atins conştiinţa
stadiul pe care am ajuns să-l experimentăm astăzi? Aceste
întrebări se pun în paralel cu cele care privesc evoluţia
limbajului. Nu este o coincidenţă, căci vorbirea şi conştiinţa de
sine, sunt fenomene strâns legate.
Există o bogată literatură filozofică şi psihologică cu privire
la întrebarea, dacă gândirea depinde de limbă sau limba de
gândire?
Dacă limba este greu de sesizat în urmele arheologice,
conştiinţa este încă şi mai puţin sesizabilă prin metodele de
cercetare arheologică. Unele comportamente umane, cum ar fi
expresia artistică, reflectă – aproape – fără îndoială atât trezirea
conştiinţei, cât şi a limbajului. Altele, precum făurirea uneltelor
de piatră, pot să ne ofere cheia limbajului, dar nu şi pe cea a
conştiinţei. Totuşi, există o activitate umană care evocă
conştiinţa: îngroparea deliberată a celor morţi. Îngroparea
rituală a defunctului, vorbeşte clar despre conştiinţa morţii şi
deci, despre o conştiinţă de sine.
Prima dovadă a înmormântării deliberate din istoria
umană este îngroparea unui neanderthalian, în urmă cu nu mai
mult de 100.000 de ani. Una dintre cele mai impresionante
înmormântări a avut loc mult mai târziu, acum circa 60.000 de
ani, în munţii Zagros din nordul Irakului. Un bărbat matur a fost
49
îngropat la intrarea unei peşteri: trupul său fusese pus pe un pat

de flori cu potenţial medicinal, judecând după polenul care a fost
găsit în sol, în jurul scheletului fosilizat. Mai devreme de
100.000 de ani nu există nici o dovadă a existenţei conştiinţei
reflexive, nici semne ale vreunei arte.
Absenţa unor astfel de dovezi nu înseamnă în mod
absolut şi absenţa conştiinţei. Conştiinţa morţii este probabil
prezentă la „homo sapiens arhaicus” (diferitele tipuri), dar
probabil nu atât de clară ca astăzi; limbajul modern şi conştiinţa
modernă erau relaţionate între ele, potenţându-se reciproc.
Omul actual a devenit astfel, atunci când a vorbit ca noi
şi şi-a înţeles sinele ca noi. Dovezile acestui fapt pot fi găsite cu
certitudine în arta Europei şi Africii de acum circa 35.000 de
ani.
50
OMUL DE „CRO-
MAGNON”
(Artist’s reconstruction of
a Cro-Magnon, an early
version of modern man in
Europe; reconstrucție
artistică a Omului de Cro-
Magnon. Courtesy of the
American Museum of
Natural History, New
York)
Cu circa 35.000
de ani î.Hr., apare în
Europa „homo sapiens
sapiens” (omul modern)
sau omul de Cro-Magnon. Numele provine de la denumirea
adăpostului de sub stânci de la Eyzies-de-Taxac, din regiunea
Dordogne, unde au fost descoperite (în 1868), cinci (5) schelete
cu o morfologie foarte apropiată de cea a omului contemporan:
talie înaltă (1,70–1,80 m.), craniu voluminos (1.400 centimetri
cubi), faţa largă şi joasă, frunte verticală şi bombată.
Venit din Orientul Mijlociu (unde apăruse cu zeci de mii
de ani în urmă), acesta s-a instalat progresiv pe aproape tot
continentul, migrând spre nord în ritmul marilor mutaţii
climaterice şi atingând Danemarca şi Suedia, între 11.000–9.000
î.Hr.
51
Habitatul şi uneltele omului de Cro-Magnon evidenţiază

strânsa lui dependenţă de mediu, preponderenţa activităţilor din
domeniul vânătorii cât şi semnele clare ale unei vieţi colective
organizate. Într-o perioadă în care avem de-a face cu numeroase
variaţii de temperatură, habitatul primar (peştera) nu a dispărut,
dar de aici până la a vedea în europeanul din Paleoliticul
Mijlociu şi Superior, un etern „om al cavernelor” este o mare
eroare. În ultimele trei decenii, săpăturile arheologice efectuate
în Franţa, Germania, Rusia sau Polonia, au arătat o foarte mare
diversitate de locuinţe în aer liber. Asemenea locuinţe sunt:
corturi uşoare din piei de animale, cu armătură de prăjini (în
zona Parisului) sau colibe mari din oase de mamut, cu vatră,
atelier şi groapă umplută cu oseminte (în Rusia) sau bordeie
lungi (în Germania sau Slovacia), susţinute de stâlpi puternici
din lemn.
Adunaţi în grupuri de 20-30 de persoane, în jurul a 3-4
locuinţe, europenii Paleoliticului Superior trăiau organizaţi în
triburi de 100-500 de membri. În afara migraţiunilor mai
importante – legate de glaciaţii şi de perioadele de încălzire –
grupurile umane nu depăşeau în deplasările lor obişnuite mai
mult de 30 kilometri. De altfel, densitatea populaţiei era scăzută,
de circa 0,1–0,2 locuitori/kilometrii pătraţi (estimarea a fost
făcută pe un număr de situri aurignaciene, descoperite în Europa
Centrală şi Orientală).
Ritul de înmormântare
În Europa de vest, corpurile erau depuse în gropi situate

în apropierea locuinţelor, într-o poziţie variabilă (alungită,
întoarsă pe stânga sau chircită). Ele erau acoperite cu „ocru” şi
podoabe (coliere din dinţi de animal, găuriţi şi gravaţi, amulete
din fildeş de elefant, ori de mamut, scoici, pandantive,
52
diademe…) şi erau înconjurate de un inventar sumar (mai bogat

pentru bărbaţi decât pentru femei, care consta din: unelte şi
arme, totul fiind acoperit cu pietre sau oase de mamut.
În Europa centrală, dar mai ales pe teritoriul de astăzi al
Rusiei, riturile de înmormântare erau mai complexe. Săpăturile
de lângă Moscova, au scos la lumină morminte bogate, în care
corpurile vopsite în „ocru”, somptuos împodobite cu blănuri,
perle, coliere, inele, fuseseră depuse pe cărbuni încinşi.
O importantă inovaţie, de o foarte mare importanţă,
priveşte inventarea artei, apărută – sub o formă primitivă – acum
circa 35.000 de ani, apoi îmbogăţită, începând cu 20.000 de ani
în urmă, sub tripla formă a obiectelor decorate (lănci, vârfuri de
harpon, pandantive…) şi a marii decoraţii parietale. Aceasta din
urmă este şi cea mai spectaculoasă. Ea se întinde pe o arie ce
cuprinde Franţa, Spania, Italia, dar şi România. În multe privinţe
arta europenilor din acea epocă rămâne un mister. Puţine dintre
scenele desenate în peşteri reprezentau animale străpunse de
săgeţi; acestea ar putea fi asociate unor semnificaţii magice, sau
farmece legate de acţiunea vânătorii, dar ele nu reprezintă decât
circa 3% din totalitatea imaginilor. Specialiştii consideră – mai
ales în ultimii ani – că reprezentările din peşteri ar dovedi că ne
aflăm în faţa unei arte cu caracter religios. Organizarea
reprezentărilor, reluarea unor teme, ar ţine de un ritual
aparţinând unei religii despre care nu ştim aproape nimic.
Facem precizarea că, după înflorirea din Magdalenian,
culturile europene ale Epipaleoliticului (Mezoliticului, 10.000 –
5.000), cunosc o adevărată eclipsă, comparate cu strălucitele
civilizaţii care se vor naşte în Mesopotamia (între Tigru şi
Eufrat) sau în Egipt.
53
RESTURILE UMANE DIN PEŞTERA CU OASE
Intrarea în peșteră
Fiind singurele resturi umane „moderne” din Europa

având o vârstă care depăşeşte cu certitudine 32.000 C BP,
resturile fosile din Peştera cu Oase oferă informaţii inedite
asupra morfologiei acestor vechi oameni moderni europeni.
54
Oase 1 (Fig. 1) este o mandibulă relativ robustă care

prezintă o serie de trăsături care o diferenţiază de oamenii
arhaici târzii, cel puţin în context european, şi o apropie mai
degrabă de oamenii moderni recenţi (Trinkaus et al., 2003a).
Printre acestea se numără proiecţia distinctă, dar moderată, a
simfizei mandibulare, foramenul mental plasat mesial, grosimea
moderată a corpului mandibular lateral, absenţa spaţiului
retromolar, un process coronoid jos cu o incizură mandibulară
simetrică şi un condil mandibular plasat medial. În acelaşi timp,
simfiza sa este orientată vertical, astfel încât unghiul său anterior
şi secţiunea transversală îl plasează undeva între oamenii arhaici
târzii şi oamenii moderni timpurii. Formenul mandibular stâng
prezintă o punte lingulară caracteristică descendenţilor din
Neandertal (Lebel & Trinkaus, 2002; Crevecoeur & Trinkaus,
2004), chiar dacă cel drept nu prezintă aceeaşi caracteristică.
Ramul este neobişnuit de larg, fiind similar cu al mandibulei
Nazlet Khater 2, din nord-estul Africii (Thoma, 1984;
Crevecoeur & Trinkaus, 2004). Dinţii anteriori s-au pierdut
post-mortem, dar molarii conservaţi sunt mari, iar dimensiunile
lor cresc înspre partea distală (Fig. 2). “Suprafeţele” (lungime x
lăţime) celui de-al doilea şi al treilea molar sunt mai mari decât
oricare din cele cunoscute pentru specimene din Pleistocenul
superior, iar “suprafaţa” celui de al treilea molar este
comparabilă doar cu cea a câtorva exemplare de Homo erectus
din Pleistocenul mediu şi inferior datate la peste 400.000 BP.
55
Figura 1.
Figura 2.
Scheletul facial Oase 2 (Trinkaus et al., 2003b; 2005) a
aparţinut unui om modern timpuriu robust, de talie mare (Fig.
3). Arcurile supraciliare, destul de largi pentru un adolescent,
prezintă o morfologie asemănătoare cu cea a bărbaţilor din
Paleoliticul superior (sau chiar a unor oameni actuali).
56
Figura 3.
SEMNIFICAŢIILE OSEMINTELOR UMANE

DIN PEŞTERA CU OASE
Trăsăturile osemintelor umane din Peştera cu Oase prezintă

o serie de caracteristici care le apropie de specimene
caracteristice pentru oamenii moderni recenţi. Printre acestea se
numără: un mentum osseum (bărbia) ieşit în afară, un corp
mandibular gracil, o regiune supraorbitală modestă (lipsită de
torus supraorbital), arcuri zigomatice plasate anterior, fose
canine adânci, un arc bregma-lambda cu lungime moderată,
absenţa torusului occipital, absenţa fosei suprainiace, o poziţie
superioară a rădăcinii zigomaticului pe osul temporal, orientarea
şi forma canalului auditiv şi configuraţia canalului semicircular.
Şi totuşi, aceste resturi umane par “arhaice” prin
comparaţie cu oamenii “moderni” europeni din Paleoliticul
superior. Printre trăsăturile reprezentative în acest sens se
57
numără: puntea peste foramenul mandibular (chiar dacă prezentă

doar unilateral), ramul mandibular larg (cu toate că acesta apare
şi la cel puţin un om modern timpuriu din nordul Africii), arcade
dentare largi, molarii trei mandibulari de dimenisuni mari iar cei
maxilari excepţional de mari, şi larga creastă occipito-mastoidă.
Doar una dintre aceste caracteristici „arhaice” este tipic
neandertaliană printre resturile Homo arhaice, şi anume puntea
linguală a foramenului mandibular (Lebel & Trinkaus, 2002)
care apare foarte rar la specimenele umane recente (Jidoi et al.,
2000). Ea este însă absentă la oamenii moderni timpurii
europeni din Paleoliticul superior pentru care există la ora
actuală date şi vârste certe.
Din toată această enumerare de consideraţii şi trăsături,
putem aprecia că aceste caracteristici nu sunt neapărat
independente şi unele dintre ele pot constitui reflecţii secundare
ale unor nivele biologice mai primitive. În plus, fundamentele
genetice ale acestor trăsături sunt încă necunoscute şi, probabil,
complexe. Mozaicul morfologic al resturilor umane din Peştera
cu Oase subliniază faptul că aceste resturi umane, cele mai vechi
datate şi suficient de complete pentru oamenii moderni din
Europa.
CONCLUZII
Deşi majoritatea scenariilor privind apariţia oamenilor

moderni şi dispariţia neandertalienilor în Europa invocă
dispersia populaţiei prin sud–estul Europei, descoperirile de
resturi fosile umane din această regiune, atât cele de
neandertalieni târzii cât şi de oameni moderni timpurii erau
puţin relevante. Descoperirile recente din Peştera cu Oase au
58
schimbat radical această situaţie. Aici au fost descoperite

majoritatea porţiunilor din craniu şi mandibulă, plus molarii.
Mai mult, resturile au fost datate radiometric, având o vârstă de
35.000 C BP (cca. 38.500 cal BP). Ele oferă, ca urmare, o mică
dar importantă imagine asupra biologiei cefalice umane,
apropiată de momentul probabil al dispersiei oamenilor moderni
timpurii pe teritoriile din vestul şi nordul Bosforului. Imaginea
postmortem pe care ne-o oferă aceşti locuitori ai unei galerii de
hibernare a urşilor este, cel puţin din perspectiva noastră, în
secolul XXI, aceea a unui mozaic biologic, de trăsături
„moderne”, „arhaice” şi „neandertaliene”. Indiferent de
implicaţiile pe care osemintele din Peştera cu Oase le pot avea
cu privire la posibile încrucişări cu populaţiile aborigene din
Europa, dinaintea ultimului maxim glacial, ele sunt suficiente
pentru a indica faptul că dihotomiile noastre paleontologice,
oricât de utile din punct de vedere euristic, pun deseori în umbră
complexitatea evoluţiei biologice a acestor oameni vechi ai
Pleistocenului superior.
Text reprodus după: ERIK TRINKAUS, ION C. BĂLTEAN, SILVIU

CONSTANTIN, MIRCEA GHERASE, VIOREL HOROI, ŞTEFAN
MILOTA, OANA MOLDOVAN, CATALIN PETREA, JÉRÔME QUILES,
RICARDO RODRIGO, HÉLÈNE ROUGIER, LAURENŢIU SARCINA,
ANDREI SOFICARU, & JOÃO ZILHÃO „ASUPRA OAMENILOR
MODERNI TIMPURII DIN BANAT: PEŞTERA CU OASE”, în
„Banatica”, MUZEUL BANATULUI MONTAN, 17, 2005, Reșița.
59
„REVOLUŢIA NEOLITICĂ” ÎN EUROPA
În cele mai vechi perioade ale Epocii pietrei: Paleolitic şi

Mezolitic, epoci care pentru Europa coincid cu începuturile
postglaciarului, oamenii trăiau în mod parazitar în mijlocul
naturii, adevăraţi prădători ai acesteia. Avem în vedere o
perioadă foarte îndelungată de timp, în care omul era culegător,
fără a avea preocupări în direcţia reproducerii faunei şi florei
care îi asigura existenţa. Economia era prin excelenţă
distructivă, implicând deplasări frecvente şi impunând în acelaşi
timp limite stricte în dezvoltarea populaţiei.
Perioada nouă a epocii pietrei ,Neoliticul, se
caracterizează prin înlocuirea acestei economii „de pradă”
(fundamentată pe vânătoare, pescuit, cules), cu o economie „de
producţie” (bazată pe agricultură şi creşterea animalelor). Acest
nou tip de relaţie între OM şi MEDIU, a fost caracterizată de
Gordon Childe, drept „revoluţie neolitică”. Grupurile umane vor
fi obligate să se sedentarizeze şi să adopte o organizare socială
mai sofisticată. Noul mod de existenţă va produce mutaţii
importante în domeniul habitatului şi al uneltelor. În sensul său
strict, prin neolitic înţelegem epoca „pietrei şlefuite”. Uneltele
sunt – în general – complexe de instrumente, cu o parte tăioasă
din silex, cu mâner de lemn: ciocane, săpăligi, securi …
Neoliticul este–de asemenea–epoca ceramicii, al cărui rol este
stocarea şi prepararea alimentelor.
Schimbările decisive au loc în perioada mileniilor VIII –
VI î.Hr., în Orientul Apropiat, în zona „Cornului fertil” (estul
Mării Mediterane – Mesopotamia – Golful Persic – podişul Iran
– peninsula Asia Mică - nordul peninsulei Balcanice). În toate
60
aceste zone găsim câmpii roditoare, străbătute din belşug de ape

curgătoare, munţi nu foarte înalţi … Condiţiile naturale erau
favorabile, resursele alimentare – diversificate: graminee
sălbatice (grâu, orz), faună abundentă şi variată, unde găseai şi
animale uşor de îmblânzit.
Gordon Childe, consideră că deteriorarea mediului şi
modificările de climă din perioada postglaciară i-a obligat pe
locuitorii din zonele populate să adopte o mai bună gestionare a
resurselor naturale. Această teză a fost mult criticată de
numeroşi alţi specialişti, majoritatea acestora considerând că
rolul mediului nu a fost decât parţial unul de constrângere;
foarte important este saltul calitativ al speciei umane.
Începând cu mileniul IX şi în cel următor, se constată în
zona Mesopotamiei o creştere a importanţei culturii gramineelor
comestibile, depozitarea producţiilor în silozuri şi dezvoltarea
unei arhitecturi din piatră în aşezările stabile. În mileniul VII
î.Hr., această evoluţie s-a accentuat, ajungându-se la dezvoltarea
unei adevărate agriculturi asociată cu creşterea caprelor. Pe la
anul 6.000 se generalizează folosirea ceramicii. Mileniul VI
ajunge să fie „Epoca de aur” a civilizaţiei neolitice din zona mai
sus amintită.
Cuceririle neoliticului se răspândesc în direcţia Aficii
(Egipt), Asiei şi Europei. Pe continentul nostru primele urme ale
culturilor neolitice apar la sfârşitul mileniului VII în Tesalia,
Argolida (Grecia), Macedonia, Muntenegru (peninsula
Balcanică), Creta şi Cipru. Arheologii au constatat pentru aceste
zone practicarea conjugată a creşterii animalelor (capre, oi,
porci, bovine) şi agriculturii cerealiere.
În cursul mileniilor VI – V se neolitizează întregul
continent European. Acest fenomen se produce lent, într-un
mediu specific culturilor „mezolitice” (caracterizate printr-o
sofisticare şi miniaturizare a uneltelor), bazate încă pe pradă.
61
Vânătorii Europei mezolitice erau echipaţi cu microlite (obiecte

de pescuit şi vânătoare – săgeţi, harpoane…) cioplite din silex şi
os.
Încălzirea climei a obligat oamenii să trăiască în grupuri
restrânse, să se adapteze vieţii în pădurile dese. Vânătoarea –
mai dificilă acum decât în stepă – a făcut ca grupurile umane să
se deplaseze mereu pentru a supravieţui. Efectul a constat în
dispariţia marilor grupuri umane paleolitice şi „miniaturizarea”
armelor de vânătoare. Încălzirea climei a permis populaţiilor
mezolitice să populeze spaţii nelocuite până atunci (Germania
de nord, Scandinavia, Irlanda, Anglia – apele în creştere o vor
despărţi de continent).
În mileniile VIII-VII în sudul peninsulei Balcanice se
constată coexistenţa unei economii bazate pe vânătoare, cu noile
tehnici de producere a hranei (agricultura, creşterea animalelor
domestice), care diversifică tipul de alimente consumate, dar
care sunt însoţite de modificări în planul locuinţelor, riturilor
funerare, practicilor artistice şi artizanale.
„Neolitizarea” Europei s-a făcut dinspre Orientul
Mijlociu, prin intermediul navigaţiei de coastă – foarte activă în
mileniul VIII î.Hr. – în Marea Egee şi printr-o progresie mai
lentă şi mai târzie în Balcani şi Europa Centrală, unde a luat
calea uscatului sau a marilor fluvii continentale.
Trecerea la practicile economiei de producţie s-a efectuat
– în principal – prin două procedee:
a. printr-o pătrundere progresivă a populaţiilor practicante
ale economiei de producţie, peste populaţiile mai vechi;
b. prin deplasări masive de populaţii în zonele cu pământuri
fertile, neocupate încă.
În mileniul V î.Hr., în Tesalia, întâlnim cultura Sesklo,
caracterizată prin vase pictate în tonuri deschise şi decoruri
62
întunecate, precum şi prin figurine de argilă, care reprezintă în

special femei.
Din a doua jumătate a mileniului V î.Hr., în Ucraina, zona
fostei Yugoslavii, Ungaria, România, întâlnim cultura Starcevo
– Criş. Se caracterizează printr-o economie mixtă (producţie –
vânat), case patrulatere din lemn lipite cu lut, ceramică cu decor
geometric, ornamente făcute cu unghia sau degetul, figurine de
lut (reprezentări feminine).
În centrul şi apusul Europei: Cehia, Polonia, Germania,
Belgia, Olanda, Franţa, în mileniul al IV-lea î.Hr., caracteristică
este cultura ceramicii liniare. Aceasta se caracterizează printr-o
economie mixtă, bazată pe cultivarea cerealelor (grâu, orz,
linte…) şi creşterea animalelor (bovine, ovine, caprine, porci).
Se aplică o nouă tehnologie de îngrăşare a pământului (arderea
buruienilor), dar şi rotaţia culturilor. Locuinţele sunt grupate în
sate, care cuprind circa 10 locuinţe. Acestea sunt de formă
dreptunghiulară, iar acoperişurile sunt în două ape, susţinute de
stâlpi de lemn (şiruri de cinci stâlpi). Suntem în faţa unei
organizări de tip comunitar. Ritul de înmormântare este
inhumaţia. În morminte individuale; corpurile sunt ghemuite pe
partea stângă, presărate cu ocru şi înconjurate de obiecte
personale. Incineraţia este foarte rară.
DE LA SFÂRŞITUL NEOLITICULUI LA EPOCA

BRONZULUI
La finele neoliticului, începând cu sfârşitul mileniului al
V-lea î.Hr., şi până la începutul mileniului al II-lea î.Hr., în
Europa se dezvoltă CIVILIZAŢIA MEGALITICĂ, definită prin
existenţa unei arhitecturi funerare monumentale. Acest tip de
arhitectură este întâlnită pe coastele Portugaliei, ale Bretaniei, în
63
Spania de nord, Franţa, Belgia, Germania, Irlanda, Anglia,

peninsula Scandinavia şi Corsica. Blocuri enorme de piatră
cioplită, alcătuiau monumente de diverse tipuri, denumite cu
termenul general de MENHIRI:
- pietre ridicate, izolate sau aliniate în rânduri paralele
sau sub forma unor mese de piatră (DOLMENE),
acoperite sau nu de pământ (tumuli).
- pietre verticale, mai mici, dispuse în cerc, la distanţe
egale, în jurul unor pietre mai mari
(CROMLEHURI).
Toate aveau o funcţie religioasă, adăpostind camere
funerare rotunde sau dreptunghiulare, care puteau conţine până
la 20 de corpuri. Este vorba de morminte colective, care ar fi
fost destinate căpeteniilor (după cum s-a crezut mult timp), dar
care – după cercetări recente – ar fi servit la înhumarea în
colectiv a populaţiei locale.
Prezenţa monumentelor megalitice, în zonele mai sus
menţionate, arată:
- aptitudinile populaţiilor respective în materie de transport şi
ridicare a lor (de exemplu: menhirul LOC MARIAQUER, în
Morbihan – care astăzi este distrus – avea 20 metri înălţime şi o
greutate de 360 de tone);
- denotă organizarea socială capabilă de a mobiliza efective
importante de oameni;
- subliniază motivaţia religioasă (cultul morţilor, credinţa în
lumea de dincolo …) aplicată pe un spaţiu extins geografic, care
defineşte un fond de mentalitate comun popoarelor din acest
spaţiu de „cultură megalitică”. Motivaţia religioasă este deosebit
de puternică la aceste populaţii, dacă avem în vedere că la
depărtări de mii de kilometri unii de alţii, aceste populaţii îşi
cinsteau morţii şi pe zeii lor într-un mod asemănător, uneori
chiar identic.
64
În mileniile IV – III î.Hr., se extinde în Europa modul de

viaţă neolitic, formându-se o societate ţărănească, suficient de
organizată pentru a putea finaliza anumite lucrări colective:
împrejmuiri destinate animalelor domestice, incinte fortificate
cu şanţ … În acelaşi timp cuceririle de teritorii bune pentru
agricultură şi extinderea zonelor de păşunat este însoţită de noi
strategii în construirea satelor. Este o dovadă a preocupărilor
defensive ale grupurilor umane, consecinţă a conştientizării ideii
de grup, rezultat al sedentarizării, dar şi al nesiguranţei provenite
din concurenţa acerbă în a controla terenurile agricole sau cele
destinate animalelor.
Acesta este momentul, din preistoria umanităţii, în care
apare RĂZBOIUL şi o dată cu el tipul social menit a asigura
securitatea grupului, respectiv protecţia bunurilor acestuia. Până
la sfârşitul Epocii bronzului, războinicul nu este mult diferit de
păstor, agricultor, meşteşugar, miner … într-o societate care are
încă un caracter comunitar. Populaţia, din punct de vedere
numeric, este într-o continuă creştere, manifestându-se însă
diferenţe regionale.
În Balcani şi Mediterana Orientală, diversificarea
culturală se resimte puternic, în mileniul al IV-lea î.Hr. Printre
culturile cu mare arie de întindere, menţionăm:
Cultura Vinca, caracterizată prin aşezări pe terasele
fluviale, ceramica specifică este neagră, canelată, iar idolii –
care reprezintă Zeiţa Mamă - sunt plaţi având ochii
supradimensionaţi.
Pentru Europa Centrală cunoaştem mai multe culturi,
toate caracterizate prin: ceramic lustruită, aşezări plasate – cel
mai adesea – pe înălţimi, iar mitologia este centrată pe idoli
feminini.
În Europa de nord (zona Mării Nordului şi Mării Baltice)
persistă modul de viaţă bazat pe vânătoare; neoliticul a fost
65
introdus aici de grupurile de tradiţie dunăreană. Acestea sunt

cele care întemeiază economia de producţie.
În ultima fază de existenţă a neoliticului, în diferite
regiuni ale Europei îşi face apariţia tehnologia de prelucrare a
metalului (primul fiind cuprul). Tehnicile pentru obţinerea
metalului sunt de import, tehnici utilizate – începând cu mileniul
al VI-lea – în Anatolia şi Iran; au existat şi centre metalurgice
autohtone, anterioare celor din Anatolia şi Iran, pe teritoriul
României şi Bulgariei. Până la începutul mileniului al III-lea
î.Hr., folosirea aramei, modifică treptat modul de viaţă al
oamenilor, deşi mult timp acesta s-a păstrat.
Raritatea minereului de cupru, face ca trecerea spre
Epoca bronzului, să se facă treptat, timp de două până la cinci
secole (în funcţie de zonă). La cumpăna dintre mileniile III – II
î.Hr., în Europa Occidentală şi Centrală, metalurgia aramei este
bine cunoscută. Migraţia internă, favorizează omogenizarea unui
vast spaţiu. Se produce extinderea civilizaţiei kurganelor
(morminte cu groapă, sub tumuli), care cuprinde Germania,
Polonia, Cehia, Slovacia, Danemarca, Olanda.
Civilizaţia bronzului a pornit din cele două mari centre
de producţie a aramei: Spania şi Europa Centrală. Bronzul (aliaj
între cupru cu cositor sau plumb) a înlocuit arama în Europa pe
la anul 1.800 î.Hr., după o perioadă de mai multe secole de
coexistenţă. Marile centre europene ale Bronzului timpuriu s-au
dezvoltat din marile centre producătoare de aramă (Spania şi
Boemia).
Epoca Bronzului - în Europa - durează 12 secole,
perioadă în care asistăm la transformări profunde:
În bazinul Mării Mediterane orientale (Cipru, insulele
Ciclade, Creta, Grecia continentală) se nasc primele aşezări
protourbane aristocratice (care vor da naştere ulterior oraşelor –
state / mileniul I î.Hr.). Apar primele sate fortificate, înhumarea
66
individuală înlocuieşte înmormântările în grup, iar Zeiţa Mamă

dispare. Cu toate acestea, condiţiile economice rămân bazate pe
agricultură şi creşterea animalelor.
Bronzul târziu (care în Europa începe în perioada
secolelor XIII – XII î.Hr.), aduce modificări importante în ritul
funerar. Incineraţia ia locul inhumaţiei; mortul este ars pe rug,
iar cenuşa este strânsă într-o urnă. Urnele sunt îngropate şi
grupate în necropole („cultura câmpurilor de urne”). Acum,
cunoaştem bogăţia şi diversitatea materialului din metal: săbii,
cuţite, ace, brăţări … şi originalitatea ceramicii, bogat decorată
(caneluri, decor excizat, meandre).
Din secolul al XV-lea î.Hr., pe fondul dezvoltării unui
comerţ activ cu chihlimbar şi al unei perioade de relativă pace,
se dezvoltă o strălucită Civilizaţie a bronzului. Se găsesc
asociate incineraţia, câmpurile de urne, cultul soarelui.
Locuinţele cea mai adesea alese sunt aşezate pe înălţimi,
locuitorii acestora fiind agricultori, dar şi crescători de animale.
Deşi incineraţia se practică pe scară largă, îşi face apariţia – ca
rit de înmormântare – inhumaţia (în fapt cele două rituri
funerare, coexistă).
Capacităţile de producţie, din ce în ce mai bine puse la
punct şi mai rentabile, dar şi continua dezvoltare a activităţilor
comerciale, favorizează apariţia unei categorii sociale
specializate în arta războiului. Începe – pe acest fond – o
anumită stratificare socială, care se va accentua în epoca
următoare, cea a fierului.
Chihlimbarul, bronzul, produsele meşteşugăreşti, au dat
naştere unor puternice centre comerciale. Roata şi drumul, fac
parte deja din mediul cultural al omului preistoric (de acum
circa 3 – 4.000 de ani). O dată cu celţii, în istoria Europei îşi vor
face apariţia calul şi carul de luptă.
67
INDOEUROPENII
Moto:
„Miturile şi divinităţile indo-europene, cosmice iniţial,

au evoluat în medii etnice diverse în moduri diferite. Se pot
determina astfel un anumit număr de câmpuri ideologice
specifice: cosmic la indieni, istoric la romani, escatologic la
germani, eroic şi individualist la greci, cosmo-biologic la celţi,
familial şi ancestral la slavi. Modul de evoluţie specific
romanilor şi grecilor implică faptul că, dintre divinităţile acestor
popoare, divinităţile primordiale şi ancestrale din genealogia
zeilor sunt cele care au cele mai mari şanse să corespundă
divinităţilor celorlalte popoare din spaţiul indo-european.
Corespondenţele stabilite sunt fondate fie pe o funcţie
reprezentată de divinitate, fie, mai frecvent, pe simbolurile
metafizice sau ale mitemelor comune ce se găsesc în legendele
lor.”
(Jean Vertemont, Dicţionar al mitologiilor indo-europene)
Metalurgia fierului, originară din Asia Mică (probabil

din Armenia, unde şi-a făcut apariţia în mileniul al III-lea î.Hr.,)
a cuprins Europa în intervalul 1.000–800 î.Hr.
La fel ca şi în cazul trecerii de la Neolitic la Epoca
metalelor, adoptarea noii tehnici s-a făcut progresiv, nu printr-o
revoluţie (trecere bruscă la noua tehnologie). Într-o primă etapă,
folosirea fierului a fost limitată la decorarea unor obiecte
preţioase şi la fabricarea lamelor de lance. Apariţia fierului a
modificat radical tehnicile de război (se va produce o radicală
schimbare a tehnicilor de luptă), tehnicile agriculturii (prin
68
introducerea brăzdarului de fier), dar şi o extindere a activităţilor

comerciale (prin perfecţionarea tehnicii în construcţiile navale);
se vor produce – în acest fel – mutaţii importante în structura
societăţilor din Europa Centrală şi Nordică.
Epoca fierului, în cursul căreia are loc o primă aşezare a
popoarelor Europei istorice, coincide în partea occidentală şi
centrală a continentului, cu triumful celţilor. Epoca cuprinde,
două (2) mari faze:
Prima, numită HALLSTATT (de la numele unei
necropole austriece) durează din secolul al VII-lea, până în anii
500/450 î.Hr;
A doua, numită LA TÈNE (după numele unei staţiuni din
nordul lacului Neuchatel, Elveţia) durează până spre mijlocul
secolului I î.Hr. Ambele faze culturale au fost contemporane cu
marile construcţii pan-elenice şi romane.
Ca şi popoare reale, grupurile umane care populează, în
primul mileniu, spaţiul cuprins între Oceanul Atlantic şi Marea
Neagră, malurile Mării Mediterane şi Mării Baltice, aparţin -
cel puţin parţial – familiei indo-europenilor. Alături de celţi, îi
regăsim pe germani, balţi, cimbri, teutoni, sciţi, traci, cimerieni,
sarmaţi, la care adăugăm popoarele întemeietoare ale marilor
civilizaţii ale scrisului, instalate pe litoralul de nord al Mării
Mediterane. Ne aflăm în faţa unui fenomen acultural, care se
produce lent, dar determină mutaţii structurale majore la nivelul
societăţii. În această construcţie de popoare reale, considerăm că
este exagerat rolul celţilor, în detrimentul altor popoare; ne
referim în special la traci, cu care celţii împărţeau cea mai mare
parte a influenţei în Europa. Reafirmăm aici un fragment din
mărturia de peste veacuri, a celui care, nu fără temei, a fost
numit „părintele istoriei”, Herodot: „Neamul tracilor este cel
mai numeros din lume, după cel al inzilor. Dacă ar avea un
singur cârmuitor sau dacă tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de
69
nebiruit şi cu mult mai puternic decât toate neamurile, după

socotinţa mea.” (Herodot, Istorii, V, 3)
Civilizaţia indo-europenilor a fost considerată o mare
enigmă a istoriei, deoarece nu a lăsat texte scrise sau
monumente care să le fie atribuite cu certitudine, iar pe de altă
parte este considerată strămoş al majorităţii etniilor constituite în
Europa, Iran şi India. Afirmarea existenţei indo-europenilor, ca
popor constituit, se bazează, într-o primă etapă, pe ipoteze
dezvoltate pe argumente de ordin lingvistic. Paleontologia
lingvistică, lingvistica comparată au fost utilizate – împreună cu
aspecte ale mitologiei comparate – la argumentarea existenţei
acestui popor, precursor al noilor civilizaţii născute în intervalul
de apariţie şi formare a Epocii fierului.
Existenţa indo-europenilor, ca popor constituit, a fost
argumentată de către unul dintre marii intelectuali ai lumii
contemporane, George Dumézil, care a subliniat baza
concepţiilor religioase indo-europene, fundamentată pe repartiţia
activităţilor divine şi umane în trei funcţii cosmice şi sociale:
suveranitatea magică şi religioasă, activităţile războinice şi cele
economice, de producţie.
Misterioasa civilizaţie indo-europeană este dificil de
cercetat, deoarece nici un vestigiu material nu le poate fi atribuit
în mod cert; existenţa indo-europenilor este o ipoteză, născută
dintr-o certitudine, aceea a existenţei unei limbi indo-europene,
care se regăseşte în gramatica şi vocabularul majorităţii limbilor
europene şi în numeroase limbi de pe continentul Asia.
Existenţa limbii conduce implicit la presupunerea existenţei unei
comunităţi lingvistice, deşi, nu în mod necesar poate fi vorba
despre un popor sau naţiune. Comunitatea lingvistică indo-
europeană nu pare a fi nici a unui imperiu, nici a unei
confederaţii, mai probabil a unui popor permanent migrator,
70
într-un areal vast, care se întinde în regiuni importante ale Asiei,

dar şi în cea mai mare parte a Europei.
Unul dintre cei mai mari specialişti în istoria indo-
europenilor, Emile Benveniste, explica esenţele acestei
civilizaţii, definind limba indo-europeană ca o familie de limbi
născute dintr-o limbă anterioară comună, ajunse a se diferenţia
treptat printr-o separare înceată şi îndelungată. Se poate
surprinde astfel, un fenomen global uriaş, care se descompune
de-a lungul secolelor într-un şir de istorii aparte, fiecare fiind
cea a unei limbi, ca atare. În timp ce diferite faze ale acestor
migraţii şi aşezări ne sunt necunoscute, rămâne aproape o
minune faptul că suntem în stare să precizăm care popoare au
făcut parte din comunitatea iniţială, recunoscându-le, prin
contrast cu toate celelalte, ca fiind indo-europene. Motivul
acestei identificări este limba şi numai limba. Noţiunea de indo-
european îşi are valoarea primară ca o noţiune lingvistică, iar
dacă se poate face o extindere şi asupra altor aspecte ale culturii,
aceasta se poate face pornind tot de la limbă.
Fenomenul indo-european este complicat şi prin
numeroasele ipoteze formulate de specialiştii care au analizat
structura socială şi religioasă a popoarelor indo-europene,
cronologia şi spaţiul geografic de dezvoltare ale acestora.
Cea mai des invocată ipoteză – în arheologia clasică –
plasează originea acestora în zona Asiei Centrale şi sudul
Rusiei, acolo unde s-au format şi dezvoltat diverse nivele ale
societăţii patriarhale, stratificată social, coagulată în numeroase
mici triburi conduse de şefi foarte puternici, civilizaţie
cunoscută sub numele de „civilizaţia kurganelor”. O societate în
principal păstorească este agrementată şi cu o agricultură
incipientă, ambele ocupaţii beneficiind de utilizarea calului.
Micile comunităţi beneficiază de locuinţe rectangulare, dar se
71
remarcă preocuparea pentru executarea şi întreţinerea unor vaste

edificii cu caracter militar.
În ceea ce priveşte religia, predomină cultul solar.
Teoriile clasice consideră că aceste populaţii cu înclinaţii
seminomade, s-au deplasat lent pe parcursul mileniului al III-
lea, în mai multe direcţii: spre Iran, India şi de la est la vest în
cea mai mare parte a Europei. În drumul lor au răspândit tehnici
militare noi, utilizarea carului de luptă, a calului, armele de
bronz, iar mai apoi a celor de fier, dar şi elemente ale structurii
sociale, practici funerare şi religioase.
Nu toţi specialiştii au fost de acord cu această viziune. A
fost contestat – în primul rând – aspectul cronologic al datării
primelor deplasări indo-europene, fiind coborâtă data până în
perioada Paleoliticului Superior. Teritoriul de formare şi
existenţă a acestor popoare este plasat în zone diferite, care sunt:
Europa Centrală şi teritoriul Balcanic, sau Rusia Meridională,
fie regiunile circumpolare.
Cercetările arheologice au dovedit ceea ce lingviştii au
susţinut şi subliniat în numeroase rânduri, atunci când se discută
despre noţiunea de indo-european, termen care se aplică unei
comunităţi lingvistice, fără a fi implicată – în mod automat – o
omogenitate rasială. Expresia „rasă indo-europeană” nu este
adecvată atunci când se fac referiri la un eventual tip fizic
comun indo-europenilor. Principalele surse de informaţie care
pot da rezultate concludente, sunt: studiul antropologic efectuat
asupra scheletelor descoperite în aşezările considerate indo-
europene şi mărturiile vechilor texte sau documente figurative.
Aceste surse au dovedit presupoziţia specialiştilor lingvişti, deşi
– la un moment dat – s-a acreditat ideea desemnării rasei nordice
ca predominantă, cel puţin asupra stratului superior a acestui
popor, dacă nu asupra întregului popor în integralitatea sa.
Studiul osemintelor descoperite în „kurgane”, demonstrează o
72
„predominantă a dolihocefalilor de talie înaltă, cu nas acvilin

îngust şi un chip mai delicat decât masivii oameni de Cro-
Magnon din bazinul Niprului.” (J. Haudry) Având în vedere
însă, extrem de marea întindere a indo-europenilor (pe două
continente), caracteristicile enumerate anterior nu pot fi
considerate relevante, ele fiind rodul unor cercetări desfăşurate
inegal de arheologi şi implicit de antropologi, beneficiarii
muncii acestora.
Cercetările arheologice, mult amplificate în ultimii *50
de ani, desfăşurate în toate colţurile Europei au făcut distincţie
între numeroasele culturi materiale, care nu pot sau pot foarte
greu, să identifice o unitate lingvistică. Marea majoritate a
specialiştilor au căzut de acord că fenomenul de indo-
europenizare se petrece cu precădere la sfârşitul neoliticului,
când se constată mutaţii deosebite la nivelul culturii materiale şi
spirituale, datorate – în principal – marilor mişcări de populaţii
de păstori din stepele nord-pontice spre zona Dunării de Jos,
Pannonia şi peninsula Balcanică.
Un scenariu veridic al ultimelor secvenţe ale neoliticului
este greu de imaginat; pătrunderea unor triburi nomade şi
seminomade din zonele stepelor nord-pontice produce, în
Europa Centrală şi de Răsărit, importante tulburări printre
populaţiile sedentare, declanşându-se un adevărat carusel al
migraţiilor, iar consecinţa va fi amestecul noilor veniţi cu
autohtonii. Este de reţinut faptul că această simbioză nu a fost
un „şoc social”, deoarece primele culturi neolitice, chiar unele
culturi ale neoliticului mijlociu din zonele est – meridională şi
din Asia Mică, implică originea meridională a populaţiilor
respective, deci caracterul lor pre-indoeuropean. Studiile
antropologice confirmă, pentru perioada de început a
neoliticului, existenţa acestui fond mediteranoid, astfel
explicându-se lipsa – evidenţiată tot mai mult de către arheologi
73
– unei „intervenţii şoc” a neamurilor indo-europene, sfârşitul

brusc al neoliticului fiind mai puţin evident. Fenomenul,
deosebit de complex, oglindeşte modificările importante
climatice, demografice, creşterea ponderii păstoritului vitelor în
raport cu agricultura sedentară, precum şi o mai accentuată
mobilitate a triburilor.
Spre mijlocul mileniului al III-lea î.Hr., se produce –
după cum susţin majoritatea specialiştilor – ultima mare
pătrundere a indo-europenilor, în valuri succesive, perioada de
trecere spre Epoca bronzului marcând apogeul „civilizaţiei
kurganelor”. Zona carpato – dunăreano – pontică cunoaşte
importante mutaţii socio-culturale, datorate pătrunderii proto-
tracilor, care vor asimila triburile locale eneolitice punându-se
astfel bazele complexului proces de etnogeneză al tracilor
(fenomenul se produce în jurul anilor 2.000 î. Hr., concomitent
cu extinderea Epocii bronzului).
O caracteristică esenţială a societăţii indo-europene este
caracterul patriarhal al acesteia, bine organizată din punct de
vedere militar. Bărbaţii au o poziţie clar consolidată în societate,
evidenţiată prin morminte bogate în inventar, animalele
sacrificate alături de oameni se întâlnesc, în special, în cazul
bărbaţilor de rang înalt. Soţia, unul sau mai mulţi copii,
servitori, erau sacrificaţi pentru a-l însoţi pe cel dispărut.
Religios, se poate constata o impunere rapidă a cultului uranian,
al noilor veniţi, în faţa vechilor culte locale de orientare
htoniană. Se constituie, din ce în ce mai evident, o nouă
societate mai săracă din punct de vedere cultural, dar mult mai
bine organizată din punct de vedere militar, mai ales datorită
răspândirii noii tehnologii de prelucrare a metalelor (în special a
bronzului), precum şi noi tipuri de arme din noul material
(topoare de luptă, sabia, pumnalul).
74
După cum am mai subliniat, o metodă importantă

folosită pentru analiza civilizaţiei indo-europene, înainte de
scindarea lor în numeroase fracţiuni, viitoarele popoare indo-
europene, este analiza vocabularului comun, efectuată de către
lingvişti. O metodă cu rezultate relevante a fost practicată de
către George Dumézil, care a procedat la o analiză mitologică
comparată. S-au obţinut astfel unele concluzii, care au o
importanţă covârşitoare asupra cercetărilor civilizaţiilor
următoare. Societatea umană indo-europeană era una divizată
tri-funcţional (preoţi, războinici, ţărani), după modelul divin
indo-european (ideologia tri-funcţională a fost detectată în
următoarele domenii: funcţia suveranităţii magice şi juridice,
funcţia zeilor forţelor războinice, funcţia divinităţilor
fecundităţii şi prosperităţii economice).
CONCLUZII
Omul este cel mai misterios şi mai derutant dintre
„obiectele” întâlnite în ştiinţă. Ştiinţa nu i-a găsit încă un loc în
reprezentările ei despre Univers. Fizica, a reuşit să explice
provizoriu lumea atomului. Biologia, a pus o anumită ordine în
construcţiile vieţii. Antropologia, sprijinită pe fizică şi biologie,
încearcă să explice structura corpului uman şi mecanisme ale
fiziologiei umane.
OMUL, aşa cum a reuşit astăzi ştiinţa să-l reconstituie,
este un „animal” asemănător cu celelalte … Cu cât creşte
numărul fosilelor umane scoase la lumină, cu cât caracterul lor
anatomic şi succesiunea lor geologică se luminează, cu atât
devine mai evident că speţa umană n-a schimbat nimic în natură
în momentul apariţiei ei. „Schimbarea se va produce din
momentul în care OMUL (născut din efortul vieţii), va deveni
conştient de însingurarea lui printre celelalte vieţuitoare.”
75
Problema umană nu va fi rezolvată în detaliu cu toate marile

progrese care s-au făcut în cercetarea modernă. „Nu în germene
se manifestă fiinţele, ci în desăvârşirea lor.” Dacă am folosi o
imagine plastică am putea spune că: „Observat izvorul lui, cel
mai mare fluviu nu este decât un râuleţ.” (Teilhard de Chardin,
Fenomenul uman)
Pentru a sesiza amploarea fenomenului uman, conotaţiile
cosmice ale acestuia, este necesar să-i urmărim cele mai adânci
rădăcini (studiile de Preistorie, tocmai acest scop îl urmăresc);
dar dacă, dorim să înţelegem natura umană – secretul omului,
nu există altă metodă decât să observăm – prin toate metodele şi
mijloacele pe care le avem la dispariţie – evoluţia naturii umane
în contextul care îl defineşte în mod specific, cel social. Aceasta
este raţiunea studiului ISTORIEI, al cărui drum este deschis
prin cercetările de PREISTORIE.
GLOSAR
Acheulean – principal facies cultural care aparţine

Paleoliticului Inferior. Este denumit după cartierul Saint-Acheul
din Amiens (Franţa).
Aurignacian – cultură de la începutul Paleoliticului
Superior (circa 35.000 – 25.000 î.Hr.), denumită după aşezarea
descoperită la 1860 în peştera din localitatea Aurignac (Haute
Garonne) din sudul Franţei. Făuritorul acestei culturi este omul
de „Cro-Magnon” („homo sapiens fosilis”).
Australopithecus – acest termen înseamnă „maimuţa de
sud”. Este atestat într-un număr considerabil de fosile,
descoperite – în special – în Africa de Est. Alte fosile incluse în
această categorie, sunt: Zinjantropus, Paranthropus,
Plesianthropus, Telanthropus.
76
„Homo erectus” – un număr de oameni fosili sunt

grupaţi sub acest nume: omul de Yava, omul de Pekin, omul de
Heidelberg, Megantropus. A trăit acum circa 500.000 de ani, a
avut o poziţie verticalkă, iar creierul avea circa 1000 de
centimetri cubi.
„Homo ergaster” – înalt de circa 1,80 m, cu braţele şi
picioarele lungi şi zvelte, această specie a reuşit să
supravieţuiască în unul dintre cele mai ostile medii din Africa şi
probabil a fost ajutat mai mult de minte decât de forţa sa fizică.
Avea un craniu rotunjit, arcade proeminente şi un creier de două
ori mai mare decât al cimpanzeului (circa 2/3 din creierul
omului actual).
„Homo Habilis” – acest hominid era cu circa 25% mai
mic decât un cimpanzeu, dar avea un creier cu 50% mai mare
decât acesta; acesta este – probabil – motivul pentru care era un
foarte bun utilizator de unelte perfecţionate. Această specie se
hrănea cu carnea animalelor mari din savana africană; spărgeau
oasele pentru a ajunge la măduvă – o hrană bogată în energie, la
care nici un animal nu putea ajunge.
„Homo Neandertalensis” sau „Omul de Neanderthal”
– este foarte bine reprezentat din punctul de vedere al fosilelor.
Face parte din categoria oamenilor, având creierul comparabil în
dimensiuni cu cel al omului de astăzi. Ca o curiozitate,
scheletele acestuia erau încovoiate datorită lipsei în vitamina D.
Acest tip uman, modela unelte elegante, desena, picta, practica o
anumită formă de religie (îşi îngropa morţii). Este posibil să fi
practicat o anumită formă de scriere (au fost sesizate gravuri
simbolice pe coaste de bou, vechi de circa 135.000 de ani –
„prescriere”). Omul de Nearderthal a trăit în intervalul 135.000
– 34.000, într-un areal care se întindea din vestul Europei până
în Asia, trecând prin Orientul Apropiat; în paralel au existat
fosile asemănătoare, descoperite în alte zone: omul de Petralona
77
(Grecia), omul de Arago (sud-vestul Franţei), omul de

Steinheim (Germania) etc. Toate au două elemente în comun:
sunt mai evoluate decât „homo erectus” (au un creier mai mare),
dar sunt mai primitive decât „homo sapiens”; antropologii au
denumit aceste fosile „sapiens arhaicus”.
Mezolitic – fază de dezvoltare a comunităţilor primitive,
definită iniţial ca ansamblul culturilor din perioada de tranziţie
de la paleolitic la neolitic. Mai recent, unii cercetători îl definesc
ca o fază terminală a Epipaleoliticului, care se neolitizează.
Microlite – piese de piatră cioplită de dimensiuni mici
(multe dintre ele nu depăşesc 1–1,5 cm.). se întâlnesc în
Paleoliticul Superior, devenind foarte numeroase în
Epipaleolitic şi Mezolitic. Cele mai multe au formă geometrică
(triunghiuri, segmente de cerc, romburi, trapeze).
Musterian – complex cultural din Paleoliticul Mijlociu,
denumit astfel după vestigiile descoperite în mica peşteră Le
Moustier din Franţa.
Neolitic – epoca nouă a pietrei (circa 6.000 – 2.700); se
caracterizează prin trecerea omului de la stadiul de culegător la
cel de producător, de la viaţa nomadă la cea sedentară, prin
cultivarea primitivă a plantelor, domesticirea şi creşterea vitelor,
prin folosirea ceramicii, realizarea uneltelor de piatră şlefuită,
prelucrarea aramei şi aurului.
Ocru – argilă conţinând oxizi de fier, utilizată drept
colorant; la origine, prin ocru se înţelegea „galben”, dar în
vocabularul preistoricienilor noţiunea are, cel puţin din punct de
vedere coloristic, înţelesuri mai largi. De obicei, atunci când
culoarea roşie este determinantă, ea provine dintr-o argilă bogată
în hematit, iar atunci când culoarea este galbenă, nuanţa este
dată de conţinutul ridicat de goethit sau limonit.
Preistorie – denumire care indică epocile istorice
străvechi situate înainte de inventarea scrierii. Iniţial a fost
78
împărţită în trei mari epoci: a pietrei, a bronzului, a fierului, în

funcţie de principala materie primă folosită la confecţionarea
uneltelor şi armelor.
Ramapithecus – „pithecus” înseamnă maimuţă; face
parte dintr-un grup mai larg, alături de Dryopithecus,
Oreopithecus, Limnopithecus, Kenyapithecus etc., toate datând
de acum circa 14 milioane de ani. Se pare că Ramapithecus este
cel mai important membru al grupului. A fost considerat – la un
moment dat, în mod eronat – ca făcând parte din grupul
hominidelor.
Simian – subordin de mamifere primitive, cu encefalul
foarte dezvoltat şi cu o pereche de mamele pectorale; mamifer
din acest subordin.
79
DESPRE ORIENTUL ANTIC
Moto: „Sus de tot, la miazănoapte, în ţara numită SVITHJORD,

se află o stâncă. E înaltă de o sută de kilometri şi lată de o sută
de kilometri. O dată la o mie de ani soseşte în zbor o păsărică şi
îşi freacă ciocul de această stâncă. Când stânca va fi complet
tocită, înseamnă că a trecut o singură zi din veşnicie.”
(Legendă nordică)
80
INTRODUCERE
Noţiunea de istorie
Termenul „istoria”
este întâlnit pentru prima
dată în greaca veche, limbă
în care au fost redactate
primele scrieri cu caracter
istoriografic, având înţelesul
de: povestire, expunere a
unor fapte, evenimente,
sensul iniţial fiind acela de
„a cerceta”, „a examina”, „a investiga”. Noţiunea a fost preluată
în limba latină sub forma „historia – ae”, de aici pătrunzând în
unele limbi moderne: „storia” – în limba italiană, „histoire” – în
limba franceză, „history” – în limba engleză, „istorie” – în limba
română.
Nu este întâmplător că „părinte al istoriei” a fost
desemnat un grec, HERODOT (în imagine). Cel care folosea
pentru prima dată o asemenea sintagmă, a fost Cicero, marele
orator. Caracterizarea lui Cicero cuprinde, de bună seamă, o
mare doză de adevăr, fără a exista pretenţia de a-l identifica pe
Herodot cu un adevărat istoric. Acesta nu a fost altceva decât un
cercetător harnic şi talentat (un „istoreus”), care –depăşind
preocupările înguste ale contemporanilor logografi – a trecut,
pentru prima dată, la realizarea unei compoziţii istorice vaste,
axată pe un plan bine definit. Deoarece Herodot a scris cea
dintâi istorie cu caracter universal, afirmaţia lui Cicero pare a fi
81
justificată, căci nimeni până atunci nu încercase să relateze într-

o formă unitară povestea întâmplărilor din trecut, într-o operă de
sine stătătoare. Prea puţini erau cei interesaţi de istoria politica a
statelor existente atunci. Opera lui Herodot, intitulată simplu
„Istorii”, adică „Cercetare”, a fost redactată, după cum spune
autorul „pentru ca faptele oamenilor să nu pălească prin trecerea
vremii, iar isprăvile mari şi minunate săvârşite de greci şi
barbari să nu fie date uitării.”
Sensurile termenului sunt diverse, funcţie de contextul în
care este utilizat. În general, istoria este procesul de dezvoltare a
oricărui fenomen, din natură şi societate, precum şi totalitatea
acestor procese. Într-un sens mai apropiat de preocupările
noastre, cu o sferă de cuprindere mai restrânsă, istoria este
totalitatea proceselor de dezvoltare din societatea umană,
dezvoltarea societăţii omeneşti în întreaga sa complexitate, un
proces unitar, contradictoriu, de la apariţia speţei umane şi până
în zilele noastre.
Procesele prin care a trecut societatea umană se înscriu
pe două coordonate fundamentale: spaţiul şi timpul; există astfel
o istorie universală, istorii ale fiecărui stat, popor, naţiune, a
unor regiuni mai mari sau mai mici, a fiecărei aşezări omeneşti
(aşa numita istorie locală) … În funcţie de parametrul timp,
istoria se subdivide în epoci şi perioade, cele mai importante
dintre acestea fiind:
- epoca străveche;
- epoca veche;
- epoca medie;
- epoca modernă;
- epoca contemporană.
Această structură nu este una în primul rând didactică, ea
derivă din însăşi evoluţia generală a societăţii omeneşti, care a
82
cunoscut forme specifice de dezvoltare de la o regiune la alta, în

concordanţă cu aspectul temporal.
Scrierea care consemnează faptele, elementele, procesele
istorice şi analiza acestora, constituie textul de istorie, produsul
istoriografic. Ştiinţa istoriei este aşadar, nivelul de reflectare a
realităţii istorice trecute, care este societatea umană în evoluţia
sa, de pe întregul glob pământesc şi în toate timpurile. Aceste
două sensuri ale istoriei: realitate trecută şi opera de
reconstituire ulterioară, prin metode ştiinţifice, într-o lucrare
istoriografică asupra acestei realităţi, se găsesc într-un raport de
reflectare.
Societatea contemporană resimte o adevărată fascinaţie
în faţa istoriei. O explicaţie ar putea fi găsită în implicarea tot
mai pronunţată a maselor în viaţa socială şi politică, efect al
democratizării sociale. Ideea de „opinie publică” necesită o mai
mare atenţie pentru specialistul în istorie contemporană.
Presiunea tot mai puternică a istoriei prezente asupra diverselor
laturi ale individului, a început să ia – pentru omul contemporan
– după o expresie devenită celebră a lui Albert Camus, „chipul
destinului”.
Tot mai adesea, istoria este înţeleasă ca o sursă bogată în
posibilităţi de aprofundare a prezentului. Într-o lume a mutaţiilor
rapide, preocupată mai mult ca niciodată de problema valorilor,
reflecţia asupra faptelor istorice este un adevărat izvor de
dezvoltare a conştiinţei.
Lumea antică, momentul în care „homo sapiens”
realizează saltul de la preistorie la civilizaţie, inventând viaţa
urbană, cetatea, clasele sociale, statul…, pare a fi închistată în
limitele unor mari civilizaţii. Universalismul antichităţii este
însă mult mai profund. Moştenirea trecutului este vastă, dar
poate cea mai mare rezonanţă în contemporaneitate o are ideea
OMULUI CA MĂSURĂ A TUTUROR LUCRURILOR. Pe bună
83
dreptate putem spune că dacă vrem să înţelegem lumea de

astăzi, trebuie să înţelegem lumea antică, ale cărei valori
autentice sunt constante ale spiritualităţii umane.
Condiţiile apariţiei statului în Orient (consideraţii generale)
Vechile state orientale s-au format pe un vast teritoriu,

într-un spaţiu care cuprinde Africa de nord-est, Semiluna fertilă,
Asia Mică, Asia Centrală, Peninsula India şi Câmpia centrală a
Chinei. Această simplă enumerare demonstrează că nu poate fi
vorba despre o unitate de condiţii fizico-geografice, care să fi
determinat condiţii similare de apariţie a organizării statale.
Dimpotrivă, statele orientale se desăvârşesc pe un fond de mediu
climatic specific şi divers, de la câmpii născute printr-o intensă
depunere de aluviuni (Egipt, Mesopotamia, India, China…), la
zone aride, deşerturi, semideşerturi impregnate cu oaze (Siria,
Fenicia, Persia…). Acest fapt demonstrează că factorii
geografici şi de climă nu au fost determinanţi în evoluţia
economico – socială a spaţiului la care facem referire, rolul lor
nu poate fi însă anulat, ci dimpotrivă trebuie evaluat la justa lor
valoare.
Formele de organizare timpurie statală sunt, în general,
asociate cu agricultura irigată (Egipt, Sumer, China), dar stat în
forma lui urbană întâlnim şi în zone în care irigaţia lipseşte sau
este de mică amploare. Pornind de la asemenea consideraţii au
fost lansate concepte noi, care încercau să explice complexitatea
formaţiunilor statale orientale, prin formulări de genul „state
unitare”, „state segmentare” sau „culturi urbane centrale sau
periferice”, formulare care se subsumează primelor două
concepte.
Statele unitare sunt considerate cele cu o structură
administrativă puternic ierarhizată, complexă, bine definită, care
84
gravitează în jurul unui centru de puternică hegemonie, cu un

teritoriu foarte clar delimitat. În această categorie intră Egiptul,
oraşele – state din Sumer sau unele din Canaan.
Statele segmentare apar – de cele mai multe ori – sub
influenţa unui stimul extern (de obicei colonizare), constatându-
se un nivel inferior de organizare administrativă şi politică, cu
tendinţa perpetuă a zonelor periferice de a se sustrage autorităţii
centrale.
Alte aspecte, pe care trebuie să le avem în vedere, atunci
când examinăm apariţia statelor orientale, se leagă de faptul că
fiecare evoluţie se dovedeşte a fi un caz particular, încercările de
a găsi o cale clasică, tipică, fiind foarte dificile. Unele tendinţe
comune, desigur că pot fi relevate, înregistrate, dar forma lor
concretă de manifestare variază în funcţie de o multitudine de
factori (tradiţiile culturale particulare se înscriu în această
categorie).
Un aspect care nu poate fi neglijat, derivă din imensa
variabilitate a structurilor statale, situaţie prezentă chiar şi în
cazul unor formaţiuni dezvoltate pe o arie geografică restrânsă,
deşi premisele de pornire pot fi mai mult sau mai puţin unitare.
De exemplu, în Mesopotamia se poate constata, în paralel pentru
aceeaşi zonă geografică, conceptul de rege – preot care coexistă
cu clarele tendinţe de laicizare a puterii regale, care conduce
spre o separare a atribuţiilor religioase de cele politico –
militare.
Studiul principalelor aspecte care definesc cele mai
importante state orientale este necesar pentru a ne forma o
părere, cât mai aproape de realitatea istorică, pe care noi astăzi
reuşim doar să o întrezărim, să-i conturăm umbra magnifică
rămasă peste veacuri.
85
Istoriografia Orientului antic (consideraţii generale)
Problematica istoriografiei antice este un teren de

cercetare vast, neexplorat încă suficient. Este eronată ideea
conform căreia primele preocupări istoriografice au apărut în
Grecia, odată cu Herodot şi precursorii săi, logografii. Se trece
prea uşor peste preocupările istoriografice ale celor mai vechi
civilizaţii din Egipt, Mesopotamia, Persia, India sau China.
Cele mai vechi preocupări, pe care le putem considera
istoriografice, le întâlnim în Egipt, într-o formă incipientă,
neobişnuită: întocmirea unor liste nominale de faraoni. Egiptenii
aveau tendinţa de a schematiza existenţa, punând accentul pe
post-existenţă. Listele, nu sunt un fenomen rudimentar,
dimpotrivă ne aflăm în faţa unui proces plin de semnificaţii,
întrucât nu li se mai poate adăuga nimic. Numele, era considerat
un echivalent magic al sufletului. Numele din liste, nu sunt
altceva decât adevărate „mumii sonore”. Listele egiptene sunt
echivalentul unei istoriografii totale, absolute.
Babilonienii manifestă o aplecare deosebită spre
reţinerea periodicităţii fenomenelor, fie că acestea sunt naturale
sau sociale. Poate că babilonienii sunt primul popor din istorie,
care au avut un viguros simţ al realităţii istorice. Cronicile lor
tratau evenimentele sub forma unor succesiuni de perioade
vaste. Aceste perioade erau puse sub tutela unui zeu, mai întâi
uzurpator, dar care devine – mai apoi – clăditor de lume.
Un deosebit de ascuţit simţ pentru faptele istorice l-au
avut şi perşii. În concepţia acestora, Ormuzd („Dumnezeul
luminii”) se află într-o continuă luptă cu Ahriman („Puterea
întunericului”). Oamenii sunt, pe rând, aliaţi ai lui Ormuzd sau
86
Ahriman, intervenind în această dispută dualistă asupra

supremaţiei în lumea reală.
Alt climat, nefavorabil istoriei şi istoriografiei, întâlnim
în lumea inzilor, datorită mentalităţii lor, care pune accent
deosebit pe devalorizarea voită a valorilor lumii actuale.
Accentul cădea pe principiul divin; „lumea concretă”, „reală”,
era o simplă iluzie. Faptele, creaţiile ca fapte, autorii acestor
fapte, nu se bucură în lucrările cu caracter istoriografic de o prea
mare simpatie; toate acestea sunt trecute cu vederea,
cufundându-se în anonimat.
În China, situaţia este cu totul alta. Vechii chinezi au
cultivat cu multă perseverenţă o istoriografie cronicărească. Este
vorba, în primul rând, de influenţa tradiţiei, componentă
esenţială a vieţii chinezului. Acesta, privind înapoi în timp este
copleşit de sentimentul întoarcerii spre începuturile divine.
Părinţii sunt respectaţi, cinstiţi, iubiţi, dar strămoşii sunt
divinizaţi. Istoria nu este altceva decât o acumulare de tradiţii,
iar tradiţia cuprinde faptele care sunt pline de „sens”. „Sensul”
este înţeles ca o manifestare a influenţei divine; astfel cronicile
chineze vor reţine mai ales faptele împăraţilor, care au menţinut
şi cultivat pacea, decât pe cele care au cultivat războiul, chiar
dacă acesta a fost victorios.
87
EGIPTUL ANTIC
„Nu-ţi pierde vremea cu dorinţe, sau vei sfârşi rău”
(Papirus egiptean)
Consideraţii privind viaţa politică
Teritoriul Egiptului antic era constituit din valea verde a

Nilului, lată de 10 – 25 km, încastrată pe o distanţă de circa
1000 km, de la prima cataractă până la vărsarea în Marea
88
Mediterană. Precipitaţiile, în general sărace în Delta Nilului,

sunt aproape absente în restul teritoriului egiptean; unicul izvor
de viaţă pentru vegetaţie şi faună reprezentându-l Nilul şi
inundaţiile sale periodice. Ploile din munţii Etiopiei şi din Sudan
provoacă între lunile iunie – septembrie creşterea şi revărsarea
apelor; acestea, odată retrase, lasă în urma lor un mâl roditor,
care asigură două sau chiar trei recolte succesive. De la aceste
aluviuni negricioase şi-au numit locuitorii antici patria „Ţara
neagră” (Keme’), termenul de „Aegyptos”, fiind ulterior şi
aparţinând grecilor. Nilul reprezenta şi unica arteră de
comunicaţie pe axa nord – sud, astfel încât exprimarea plină de
metaforă a lui Herodot „Părerea ce mi-am făcut-o este că ei spun
adevărul despre ţara lor. Căci este limpede pentru orice om cu
judecată, chiar fără să fi auzit nimic mai dinainte, ci numai
privind, că Egiptul (…) este pentru egipteni un pământ dobândit
şi un dar al fluviului (Nil)”, izvora dintr-o realitate concretă.
Întreaga viaţă a Egiptului era dependentă de apele fluviului, ceea
ce a impus, încă din mileniul al IV – lea î.Hr., realizarea şi
întreţinerea unui sistem complex de irigaţii. Acesta era menit a
asigura reţinerea şi repartizarea apelor atât de necesare
practicării agriculturii. Izolat la est şi vest de un brâu deşertic
(„Ţara Roşie”), Egiptul a constituit în antichitate o insulă,
relativ ferită de invazii şi influenţe străine. Legătura cu alte zone
locuite se făcea spre sud, cu Nubia, iar spre nord – est cu Asia
prin peninsula Sinai. Spre deosebire de celelalte state ale
Orientului antic, Egiptul a rămas un univers închis, introvertit şi
egocentric, conştient de originalitatea şi unicitatea evoluţiei sale.
Continuitatea şi conservatorismul au reprezentat elementele
fundamentale ale unei evoluţii istorice de peste trei milenii.
Sărăcia în materii prime (excepţie piatra şi lutul –
materiale foarte uşor de procurat) i-a obligat pe egiptenii din
vechiul Egipt (care în general s-au manifestat ca un popor
89
paşnic, lipsit de aptitudini militare), să-şi procure de timpuriu

aurul din Nubia, minereul de cupru din Sinai, lemnul din Siria şi
Liban. Au trecut 15 secole până când statul egiptean s-a
implicat, în timpul Regatului Nou (circa 1570 – 1085), în lupta
pentru supremaţia politică în Orientul Apropiat. Odată realizată
unitatea statală, puternicele particularităţi locale, inerente unui
spaţiu geografic atât de întins, au fost estompate, atenuate, atâta
timp cât autoritatea centrală a fost puternică. În momentul
slăbirii acesteia, autonomia provincială renăştea. Istoria
Egiptului era o alternare a epocilor de puternică centralizare –
caracterizate de o puternică înflorire economică şi culturală pe
plan intern şi expansiune, pe plan extern – şi a perioadelor de
fărâmiţare statală – caracterizate de decadenţă economică şi
culturală, combinate cu invaziile străine, pe de altă parte.
Principale epoci din istoria multimilenară a Egiptului,
sunt următoarele:
EPOCA PREDINASTICĂ (circa 3300 – 3100 î.Hr.)
Schimbările de climă de la sfârşitul paleoliticului şi din

mezolitic, determină transformarea regiunilor de la vest de Nil
în deşert. Triburile de vânători sunt astfel obligate să se retragă
spre zona Nilului. La sfârşitul neoliticului se poate constata
existenţa unor sate bine organizate, cu o populaţie sedentară,
preocupată de cultivarea cerealelor şi creşterea animalelor.
În mileniul al IV–lea î.Hr., dinspre est pătrund, prin
peninsula Sinai, populaţii hamito – semite, care amestecate cu
autohtonii constituie vechea populaţie egipteană. Încă din
mileniul al IV–lea, efortul colectiv determinat de necesitatea
controlului maselor de apă necesare irigaţiei, conduc la apariţia
unor centre locale de putere. După numeroase confruntări, se
impune autoritatea Egiptului de Sus, sub tutela acestuia
90
realizându-se unificarea întregii văi a Nilului. Capitala este

stabilită la Memphis, faraonul unificator fiind – conform
tradiţiei – MENES.
REGATUL TIMPURIU (circa 3100 – 2686 î.Hr.)
Această perioadă mai este denumită şi „Epoca tinită”,

după numele oraşului capitală, Tinis, din Egiptul de Sus, oraş
ne-identificat pe teren, de unde erau primele două dinastii. Este
perioada în care se cristalizează principalele elemente ale
culturii egiptene şi se conturează structurile organizării statale,
politice, administrative, religioase, rolul atotputernic al
despotului din vârful ierarhiei: FARAONUL. Economia se
dezvoltă prin extinderea tehnicilor de prelucrare a cuprului,
pietrei, aurului, fildeşului şi prin avântul pe care îl ia comerţul
cu Fenicia. Se dezvoltă, aflându-se în plin avânt, primele
manifestări arhitecturale, ilustrate – în principal - de
monumentele funerare de tip MASTABA. În politica externă
consemnăm incursiunile în Nubia, respectiv respingerea unor
atacuri libiene.
REGATUL VECHI (circa 2686 – 2181 î.Hr.)
Această perioadă cuprinde dinastiile III – VI, capitala

statului fiind Memphis. Este o epocă de prosperitate economică
şi culturală. Faraonul, monarhul absolut, este considerat de
esenţă divină. Statul dispune de un aparat administrativ-
birocratic central puternic, condus de vizir, ajutat de un număr
considerabil de scribi. Apogeul perioadei este atins în timpul
dinastiei a IV-a (2613 – 2494), epoca marilor piramide din Giza
(Gizeh), simbol al centralismului şi atotputerniciei faraonului.
91
Fondatorul dinastiei este Snefru, epoca lui fiind un sfert de secol

de prosperitate economică şi afirmare a autorităţii centrale. Este
iniţiatorul unor importante expediţii militare în Nubia. Urmează
la tron Cheops (Khufu), care a lăsat pentru posteritate cel mai
mare monument funerar piramidal, considerat a face parte dintre
cele şapte mari minuni ale lumii antice. Urmaşii acestuia,
Chefren (Khafre’) şi Mikerinos (Menkaure), au ridicat piramide
comparabile, la care trebuie să adăugăm sculptura Marelui Sfinx
(atribuită lui Chefren). Aceste remarcabile realizări artistice, au
secătuit resursele materiale şi umane ale ţării, urmaşii
mulţumindu-se cu monumente funerare de dimensiuni modeste.
Spre sfârşitul epocii (dinastia a VI-a) se accentuează
criza de autoritate a faraonului, în schimb creşte autoritatea
aristocraţiei provinciale, care manifestă, tot mai des, tendinţe de
independenţă.
PRIMA PERIOADĂ INTERIMARĂ/INTERMEDIARĂ

(circa 2181–2133 î.Hr.)
Această perioadă, care cuprinde dinastiile VII – X, se

caracterizează prin destrămarea unităţii statale, fiind marcată de
situaţie confuză. Asistăm la o proliferare a dinaştilor locali,
antrenaţi în alianţe vizând dobândirea puterii politice regionale.
Titlul regal ajunge să fie de multe ori uzurpat de către principi
locali. Este o perioadă de clară recesiune economică, însoţită de
foamete şi confruntări sociale. Fruntariile ţării sunt prost păzite,
fiind pierdute anumite teritorii. Autoritatea oraşului Memphis
scade, creşte în schimb influenţa şi puterea oraşului Teba.
Cel care reuşeşte să restabilească autoritatea unică asupra
întregului Egipt, este faraonul Mentuhotep al II-lea, din dinastia
a XI-a, care pune bazele perioadei următoare.
92
REGATUL MIJLOCIU (circa 2133 – 1786 î.Hr.)
În acest interval, funcţionează dinastiile XI – XIII,

capitala statului fiind Teba, loc unde vor domni urmaşii lui
Mentuhotep al II-lea. Aceştia vor reuşi reducerea puterii
nobilimii provinciale. Epoca de apogeu a regatului se situează în
timpul dinastiei a XII-a, perioadă prosperă a întregului Egipt. Se
răspândeşte tehnologia de prelucrare a bronzului, se extinde
procedeul de obţinere a sticlei, iar aurul se impune ca etalon
universal în schimburile comerciale. Oraşele provinciale se
dezvoltă pe fondul întăririi păturii mijlocii a societăţii. Se
constată un puternic avânt cultural, manifestat prin diversitatea
şi rafinamentul construcţiilor, dar şi prin literatura diversă
practicată, caracterizată prin fineţea analizei psihologice.
În politica externă se revine la conceptul expansionist. Se
remarcă, în acest sens, politica practicată de faraonul Sesostris I
(circa 1962 – 1928 î.Hr.); armatele sale ating cataracta a treia a
Nilului, iar sfera de influenţă a statului egiptean se extinde până
în Asia. Această politică atinge apogeul în timpul lui Sesostris al
III-lea – cel mai strălucit faraon al Regatului mijlociu – şi al
fiului său Amenemhet al III-lea. Egiptul reuşeşte să atingă cea
de-a doua cataractă a Nilului. Sfârşitul dominaţiei dinastiei a
XII-a este caracterizată prin prosperitate şi pace, facilitându-se
astfel realizarea unor ample lucrări de construcţii.
În timpul dinastiei a XIII-a, puterea faraonilor decade,
creşte în schimb puterea nobililor din provincii. Într-un secol şi
jumătate sunt menţionaţi nu mai puţin de 60 de faraoni.
93
A DOUA PERIOADĂ INTERIMARĂ/INTERMEDIARĂ

(circa 1786–1570 î.Hr.)
Această perioadă cuprinde dinastiile XIV – XVII.

Situaţia din perioada anterioară se menţine şi acum. În timpul
dinastiei a XIV-a tradiţia menţionează nu mai puţin de 76
faraoni, numai pentru Delta Nilului.
Confuzia acelor timpuri este adâncită prin pătrunderea în
Egipt a unor populaţii nomade asiatice, desemnate de egipteni
sub numele de „hicsoşi” („prinţii ţărilor străine”). Aceştia îşi
extind autoritatea asupra întregului Egipt, punând bazele
dinastiilor a XV-a şi a XVI-a. Populaţii cu un grad de civilizaţie
inferior egiptenilor, hicsoşii vor sfârşi prin a prelua elementele
culturale superioare. Vor fi respectate tradiţiile, obiceiurile,
modul de viaţă şi religia ţării.
Dinastia a XVII-a (circa 1650 – 1570), descendentă din
dinastia a XIII-a, având iniţial puterea locală la Teba, va deveni
nucleul politic în jurul căruia se va organiza „reconquista”,
menită a alunga triburile cuceritoare. Faraonul Amhosis I
reuşeşte alungarea definitivă a hicsoşilor.
Cuceritorii hicsoşi au reuşit să stăpânească o perioadă
Egiptul datorită superiorităţii lor militare. Egiptenii vor prelua
de la aceştia carul de luptă, calul şi unele tipuri de armament (de
exemplu arcul mic cu săgeţi de bronz).
REGATUL NOU (circa 1570 – 1085 î.Hr.)
Această perioadă cuprinde dinastiile XVIII – XX.

Eliberat de sub dominaţia hicsoşilor, Egiptul va redeveni o mare
putere în timpul acestor trei dinastii, atingându-se epoca de
maximă putere politică şi înflorire culturală. Prin anexarea
Nubiei şi a ţinuturilor asiatice până la Eufrat, Egiptul se
94
transformă într-un întins şi puternic imperiu. O maşină de război

bine organizată, un sistem de administraţie riguros şi eficient, o
economie diversificată şi înfloritoare, fac ca societatea egipteană
să atingă apogeul. Tehnologia bronzului şi a sticlei excelează
prin rafinament, metalele preţioase (aur, argint, cupru) sunt tot
mai des folosite – sub formă de bare marcate – ca mijloace de
schimb, atestând un comerţ înfloritor.
Autoritatea şi grandoarea imaginii faraonului, ating în
Regatul Nou, apogeul. Legea este expresia voinţei faraonului.
Aparatul funcţionăresc, foarte bine pus la punct, permite cariere
spectaculoase. Armata este dominată de elementul autohton
(egiptean şi nubian), treptat însă îşi vor face apariţia şi
elementele mercenare (libieni sau asiatici). Munca sclavilor –
neesenţială în agricultură – este folosită cu precădere în treburile
casnice, în mine sau temple.
Amenofis I, pune bazele spirituale ale noului regat,
AMON–RA devenind divinitatea supremă în stat; este
abandonată piramida, în favoarea mormintelor tăiate în stâncă,
dublate de temple funerare. Faraonii Tutmes I, al II-lea şi al III-
lea, continuă campaniile militare în Nubia şi Asia. Tutmes al III-
lea (circa 1504 – 1450), devine unul dintre cei mai de seamă
conducători din istoria Egiptului; este militar, administrator şi
constructor deopotrivă. În timpul său Egiptul percepe tribut din
Babilon, Asiria şi Regatul Hitit.
O figură aparte o are în Regatul Nou, Amenofis al IV-lea
(Akhenaton, circa 1379 – 1362), căsătorit cu frumoasa Nefertiti.
Prin opera sa de reformator religios rămâne cea mai
controversată personalitate din galeria suveranilor egipteni. Zeul
Aton, simbolizat de discul solar, devine divinitatea cvasiunică a
unei noi religii. În al cincilea an de domnie adoptă numele de
Akhenaton, suspendând şi persecutând cultul lui Amon–Ra. El
părăseşte Teba şi construieşte o nouă capitală la Tell – El –
95
Amarna. Preocupat de
problemele interne, pierde
Siria şi Palestina. Opera
reformatoare este de scurtă
durată. Pentru posteritate
el a rămas „învinsul de la
El –Amarna”.
Amenofis IV
La trei ani de la
moartea faraonului
reformator, noul suveran,
îşi schimbă numele din
Tutankhaton în
Tutankhamon, revenindu-
se la vechiul cult al lui
Amon. Acesta ajunge faraon la o vârstă fragedă (la 10 ani), toată
domnia (circa 1361 – 1352) fiind o personalitate ştearsă.
Celebritatea postumă se datorează mormântului său, descoperit
în 1922 de englezii Carter şi Carnavon, singurul care timp de
3200 de ani a scăpat ne-jefuit.
Dintre faraonii următori îl menţionăm pe Ramses al II-
lea (circa 1304 – 1237), care se va căsători cu o prinţesă hitită,
pe fondul ridicării statului asirian. Gustul pentru grandios
(templele de la Abu Simbel, marea colonadă de la Karnak,
Ramaseumul…) va conduce la degradarea rafinamentului
artistic.
Ramses al III-lea (circa 1198 – 1166), ultimul mare
faraon al Regatului Nou, reuşeşte să salveze civilizaţia egipteană
de la distrugere, respingând atacul conjugat – pe mare (la gurile
Nilului) şi pe uscat (în Palestina) – al popoarelor mării.
96
REGATUL TÂRZIU (circa 1085 – 525 î.Hr.)
Întregul interval cuprinde dinastiile XXI – XXVI. În

primul interval (care cuprinde dinastiile XXI – XXIV), Egiptul
cunoaşte o profundă criză internă. Controlul teritoriului va trece
în mâinile unor dinastii fondate de străini (iniţial libieni, iar mai
apoi nubieni). Imperiul asiatic creat în Regatul Nou este
definitiv pierdut. Egiptul se confruntă cu tendinţele
expansioniste ale unor state a căror putere militară îi este
superioară (Asiria, Noul Babilon, Persia). Re-unificat şi re-
centralizat sub dinastia a XXVI-a Saită (circa 663 – 525),
Egiptul cunoaşte o ultimă perioadă de strălucire. Se răspândeşte
metalurgia fierului, bronzul fiind prelucrat în continuare. Dacă
în centrele regale tehnica şi artele se menţin la un nivel ridicat,
decăderea este impresionantă în provincii. Contactele cu lumea
greacă rămân foarte importante pentru istoria antichităţii.
Împrumuturile din cultura egipteană, prelucrate creator, au dus
la măreţia culturii greceşti.
Anul 525 î.Hr. înseamnă sfârşitul istoriei multimilenare
pentru unul dintre statele cele mai celebre ale antichităţii
universale. Armata persană, condusă de Cambise al II-lea,
invadează Egiptul, înfrângând armata egipteană şi pe faraonul
Psametic al III-lea, la Pelusion. Egiptul devine astfel
PROVINCIE A IMPERIULUI PERSAN.
97
CULTURA EGIPTULUI ANTIC
Scrierea egipteană
Scriere hieroglifică
Egiptenii au scris pe diverse tipuri de materiale, de la

piatră, pereţii templelor, mormintelor, sarcofagelor, stelelor
funerare, la statui, pereţii peşterilor sau stânci. Semnele scrierii
lor se săpau în piatră, apoi se pictau în diferite culori. Multe
inscripţii erau trasate pe vasele de ceramică sau pe cioburi. S-au
mai păstrat inscripţii în lemn (pe sarcofage), dar cele mai
importante documente, care ne-au parvenit, sunt scrise pe
papirus. Cuvântul hârtie derivă, în multe dintre limbile
europene, din grecescul „papyros” (papirus); „papier” – în limba
98
franceză, „paper” – în limba engleză, „Papier” – în limba

germană. Egiptenii numesc această plantă prin sintagma „cea a
regelui”.
Astăzi papirusul nu mai creşte în Egipt, dar în antichitate
se găsea din abundenţă în Delta Nilului, atingând până la şapte
metri înălţime. Însemnătatea economică a papirusului, în
antichitate, a fost foarte mare: din el preoţii îşi confecţionau
sandale; se utiliza la construcţia corăbiilor, pânzelor şi funiilor.
Planta era, de asemenea, comestibilă. Papirusul era des
reprezentat în arta egipteană, pe coloane. Nou, papirusul era alb
sau aproape alb; cu trecerea timpului, devenea cafeniu.
Pe papirus se scria de la dreapta la stânga. Sulurile de
papirus se păstrau în dulapuri de lemn sau în vase de lut.
Lungimea unui sul putea să atingă chiar 20 de metri sau chiar
mai mult (ex. „Papirusul Harris nr. 1”, are 45 metri). Pe papirus
s-a scris în Egipt până în secolul al IX-lea d.Hr.
Scrierea egipteană a apărut prima în istorie, fiind
anterioară celei apărute în Mesopotamia (cea sumeriană). A luat
naştere în Valea Nilului şi nu a fost adusă din Mesopotamia
sumeriană, cum s-a încercat a se demonstra.
Denumirea de scriere hieroglifică a fost dată scrierii
egiptene de către scriitorul creştin Clement din Alexandria.
Termenul hieroglif este format, în limba greacă, din „hieros”
(sfânt) şi „glypho” (sculptez, dăltuiesc, gravez), deoarece
semnele scrierii egiptene erau – la început – tăiate în piatră. În
tot cursul existenţei sale, scrierea hieroglifică a rămas o scriere
pictografică, complicată cu elemente fonetice adăugate.
În scrierea hieroglifică, distingem:
- ideograme, semne având un anumit sens. Acestea
semnifică obiectul real, desenat sau pictat. Ele pot
desemna şi unele noţiuni înrudite îndeaproape.
99
- fonograme (semne sonore, fonetice), folosite pentru

pronunţare. Acestea au fost, la început şi ele ideograme,
dar au dobândit în mod secundar valori fonetice
(conform principiului şaradei sau rebusului). Ele sunt de
trei feluri:
- semne unilaterale (sau alfabetice), care reprezintă consoane
izolate;
- semne biliterale (sau combinaţia a două consoane);
- semne triliterale (sau combinaţia a trei consoane).
Egiptenii nu scriau vocalele, astfel, pe baza scheletului
consonantic, fonograma putea intra, ca rebus sau şaradă, în
scrierea mai multor cuvinte.
Scrierea hieroglifică constă din şiruri de mici desene,
aranjate în coloane verticale sau linii orizontale. Aceste coloane
sau rânduri, se citesc – de obicei – de la dreapta la stânga (foarte
rar de la stânga la dreapta). Scrierea hieroglifică se constituie, în
sine, în operă de artă. Figurarea şirurilor de animale, păsări,
oameni şi obiecte de tot felul, viu colorate, reprezentau – în
templele şi mormintele egiptene – o pictură cu caracter
decorativ. Caligrafia era pentru egipteni o artă, iar scribii,
adevăraţi artişti.
Scrierea hieroglifică este temelia pe care se dezvoltă două
scrieri ale Egiptului antic: scrierea hieratică şi cea demotică.
Scrierea cursivă este denumită, de către Clement din
Alexandria, scriere hieratică (în limba greacă „hiereus”
însemnând preot), deci este vorba despre scrierea utilizată de
preoţi.
Scrierea demotică, are sensul de scriere populară; acest
tip de scriere utilizează mult mai des, semnele alfabetice
(fonogramele mono-consonantice).
Limba egipteană – cea mai veche limbă scrisă – cunoaşte
mai multe etape de dezvoltare:
100
- limba paleo-egipteană, caracteristică pentru vechiul

imperiu, este cunoscută din textele religioase ale
inscripţiilor piramidelor;
- limba medio-egipteană, caracteristică pentru imperiul
mijlociu, este considerată limba clasică egipteană. Este
limba în care s-au scris cele mai multe texte literare ale
Egiptului;
- limba neo-egipteană, caracteristică pentru imperiul nou,
este limba născută din reforma religioasă iniţiată de
faraonul Amenofis al IV-lea, fiind utilizată până în
secolul al VIII-lea d.Hr.;
- limba egipteană demotică, nu este foarte deosebită de cea
neo-egipteană, dar este completată prin numeroşi
termeni lexicali împrumutaţi din alte limbi. Este utilizată
până la cucerirea Egiptului de către Imperiul persan (525
î.Hr.).
Descifrarea scrierii egiptene
Acest demers, a fost o adevărată aventură pentru cei care

s-au încumetat să încerce o explicaţie pentru complicata scriere
orientală. Grecii şi romanii, au crezut că egiptenii aveau o
scriere simbolică, în care fiecare grafemă ar reprezenta o
ideogramă lipsită de valoare fonetică. Unii egipteni, care au scris
în greceşte, au dat relaţii despre scrierea hieroglifică. Astfel,
Hermapion, probabil egiptean după rezonanţa numelui, a
descifrat inscripţia hieroglifică de pe un obelisc, descifrare
publicată, mai apoi de către scriitorul roman Ammianus
Marcelinus.
Confuzia – în ceea ce priveşte descifrarea hieroglifelor –
a fost întreţinută de către preotul egiptean Horapollon, din
secolul al IV-lea d.Hr., care deşi părea că cunoaşte foarte bine
101
scrierea egipteană, afirmă în lucrarea sa „Hierogliphica”, că

grafemele hieroglifice egiptene sunt simbolice. Această
afirmaţie a întârziat mult descifrarea scrierii, deoarece toţi
cercetătorii căutau sensul simbolic al semnelor grafice (de
exemplu, Horapollon scrie, că hieroglifa gâscă însemna fiu,
deoarece gâsca îşi iubeşte mult „fiii”, puii săi; sau hieroglifa
iepure înseamnă deschis, deoarece iepurele de câmp iubeşte
locul deschis…).
Pe temeiul celor afirmate de Horapollon, tot Evul Mediu
european a crezut că hieroglifele egiptene reprezintă simboluri
ale unor idei înalte, filosofice sau teologice.
Prima personalitate care ajunge la unele concluzii
întemeiate, este orientalistul francez, de Guignes, care studiase
hieroglifele chineze şi prin comparaţie, afirmă că: hieroglifele
încadrate în ovaluri (aşa numitele cartuşe) cuprind nume
proprii, există determinative, dar nu există exprimate în scris,
vocalele.
În realitate, pentru a se putea descifra hieroglifele, era
necesar a se studia un text (o inscripţie) bilingv, care să traducă
într-o limbă cunoscută textul egiptean scris în hieroglife. O
astfel de inscripţie a fost descoperită de către soldaţii lui
Napoleon Bonaparte, în 1799, în Delta Nilului, lângă fortăreaţa
„La Rosette”. Inscripţia (în imagine) găsită de francezi era în
limba greacă, în demotică şi în hieroglife. Numai o mică parte
din textul scris în hieroglife era intact, de aceea cercetătorii s-au
aplecat spre textul scris în demotică. Această inscripţie,
cunoscută sub numele „piatra de la Rosette”, era un decret în
cinstea regelui egiptean Ptolemeu Epiphantes, al cărui bust a
fost răspândit de către preoţii egipteni în tot Egiptul (pe la anul
196 î.Hr.). După înfrângerea lui Napoleon, textul va avea şansa
să ajungă (în numeroase copii), în mâinile mai multor
102
orientalişti (cei mai importanţi fiind: francezul Silvestre de Sacy

şi englezul Thomas Young).
Cel care avea să descifreze hieroglifele, Jean – Francois
Champollion, s-a născut în 1790 în localitatea Figeac din
departamentul Lot. De la o vârstă fragedă (12 ani) avea
cunoştinţe de ebraică şi de arabă, pasiunea lui pentru Orient
fiind întreţinută de fratele său, Joseph. Student la Grenoble,
începe studiul istoriei
antice, în paralel cu acela
al vechilor limbi, care l-ar
fi putut conduce la
descifrarea hieroglifelor
(respectiv a pietrei de la
„La Rosette”). La o vârstă
fragedă (18 ani) devine
profesor la Universitatea
din Grenoble, dar
simpatiile lui republicane
îi vor pricinui mari
necazuri. Izgonit de la
universitate, se va refugia
în localitatea natală, unde
va deveni învăţător. În
1820, cei doi fraţi
Champollion se vor stabili la Paris. În toată această perioadă
cunoştinţele lui Jean Champollion se vor îmbogăţi. Primul
cuvânt descifrat va fi numele reginei Egiptului, Cleopatra.
Având acces la puţine texte scrise cu hieroglife, Champollion
reuşeşte totuşi, după descifrarea textelor din epoca greco-latină,
să descifreze şi texte mai vechi, din perioada arhaică. La 29
septembrie 1822 el publică o „Scrisoare către D-l Dacier”,
referitoare la alfabetul hieroglifelor fonetice, în care dezvăluie
103
descifrarea hieroglifelor. În 1824, publică o lucrare mai

cuprinzătoare „Pre’cis du systeme hie’roglyphique”. Face mai
apoi o călătorie la Torino şi una în Egipt. Aceste eforturi îl
obosesc foarte mult, el îmbolnăvindu-se de tuberculoză, care îi
va provoca moartea, prematur, când nici nu avea împlinită vârsta
de 42 de ani (la 4 martie 1832). Moare sărac, înconjurat de
ostilitatea prea multor
învăţaţi francezi care
i-au contestat
descifrarea, fără să fi
avut bunăvoința de a o
fi studiat măcar.
Jean–Francois
Champollion
Fratele său,
Jacques – Joseph
Champollion – Figeac,
îi va publica postum o
gramatică şi un
dicţionar al limbii
egiptene. Rezultatele,
contestate ale muncii lui Champollion, vor fi continuate – iar
mai apoi confirmate – de către un orientalist german, Richard
Lepsius. Acesta, în 1837, constată valabilitatea ştiinţifică a
lucrărilor specialistului francez; confirmarea deplină va veni în
1866, de la acelaşi Lepsius, care va descoperi la Aboukir (lângă
Alexandria), o stelă cu o inscripţie trilingvă, închinată lui
Ptolemeu al III-lea, pe care o va traduce folosind metoda lui
Champollion.
104
Literatura Egiptului antic
Literatura egipteană, aşa cum s-a transmis până astăzi,

scrisă în hieroglife, în hieratică sau demotică, a fost precedată de
o bogată literatură orală. Miturile, basmele, poemele epice, sunt
cele mai grăitoare expresii ale unei vieţi spirituale bogate. De
altfel, cultură orală a unei societăţi poate fi mult mai bogată
decât ne putem astăzi imagina. Ea cuprindea şi elemente de
botanică, zoologie, tehnică…
Literatura orală este o mică parte a folclorului, care este
alcătuit din manifestări verbale şi nonverbale. Marea majoritate
a literaturii egiptene este de sorginte orală. Basmele, miturile,
legendele, poezia erotică, imnurile, rugăciunile, sunt evident –
prin stilul lor – o producţie orală.
Textele piramidelor
Sub această denumire sunt reunite formulele magice

utilizate la moartea faraonului, mai exact, acestea asigură
intrarea lui în lumea semenilor săi, zeii. Aceste formule sunt
înscrise pe pereţii piramidelor.
Textele sarcofagelor
Sunt texte inspirate din textele piramidelor, fiind însă

modificate prin prelucrare. Multe dintre textele sarcofagelor au
fost preluate în Cartea Morţilor, unde au fost amplificate.
Textele sarcofagelor, redactate de cele mai multe ori neglijent,
repetau acelaşi descântec de mai multe ori.
105
Cartea Morţilor
Texte de aceeaşi natură, formule magice, descântece, vrăji,

imnuri, toate reunite într-o colecţie eterogenă, numită astfel de
egiptologi. Ea reprezintă un ghid al textelor ce trebuiau rostite
de acela care vrea să intre în împărăţia lui Osiris, în lumea de
apoi. Se dau aici sfaturi asupra modului în care cel mort va
putea dobândi favorurile judecătorilor lui, hrană, băutură şi o
existenţă plăcută în viaţa de dincolo. Înaintea lui Osiris,
răposatul neagă categoric că ar fi păcătuit, nu se smereşte, ci se

mândreşte şi îşi glorifică existenţa pământeană.
Un asemenea text suna cam în acest mod:
„N-am săvârşit nicicând vreo nedreptate / faţă de oameni. Nu i-
am chinuit. În locul adevărului nu am pus / ce a fost neadevărat.
N-am vrut să ştiu / ce nu se cuvenea ştiut să fie/… Pe zeu nu l-
am vorbit de rău vreodată / celui sărac nu eu i-am luat averea, /
nici ce-i spurcat la zei n-am făptuit. / Nu l-am pârât pe rob către
stăpân, / nu am făcut să sufere pe nimeni, / nu am chinuit pe
cineva prin foame, / nici nu am făcut să plângă vreun om. / N-
am ucis şi nici n-am dat poruncă / să fie cineva ucis. Durere
iarăşi / sau suferinţă n-am adus cuiva.”
106
Cartea morţilor era depusă în sarcofagele celor bogaţi,

alături de mumia lor sau în camera mortuară.
Rugăciunile
Egiptenii consacrau o mare parte a timpului lor închinării

la zei. Herodot afirma: „Egiptenii sunt cei mai religioşi dintre
oameni.” Rugăciunile se făceau înaintea statuilor zeilor şi în
fiecare casă exista cel puţin una. Egiptenii se rugau cu mâinile
ridicate, făcând mari mătănii, ori culcaţi cu faţa la pământ.
Rugăciunile de implorare cuprindeau laude aduse zeilor, care
urmau să-şi arate mila, bunătatea, dreptatea. Iată un exemplu:
„Te laud când văd desăvârşirea ta, / Mă închin lui Ra
când apune / O, zeu sublim, prea iubit, milosârdnic, / Care dai
ascultare rugăciunii mele, / Care asculţi cererile celuia ce strigă
către tine. / Care răspunzi glasului celui ce rosteşte numele tău.”
(Rugăciunea unui scrib)
Imnurile
Acestea se cântau de către corurile de cântăreţi şi cântăreţe,

fiind acompaniate de o muzică instrumentală foarte variată
(flaut, tobă, liră, harpă…). Imnurile erau însoţite de dansuri
sacre; din păcate nu s-a păstrat nimic din muzica vocală şi
instrumentală ce le însoţeau. Astăzi cunoaştem destul de multe
texte de imnuri, dar imaginea noastră despre ele este trunchiată
prin necunoaşterea ansamblului.
Imnurile sunt caracterizate prin ceea ce s-a numit genul
predicativ, care se poate întâlni şi la iudei, sumerieni sau asiro -
babilonieni. El constă în preamărirea unui zeu în acţiunile şi
natura lui prin enumerarea numelor, atributelor sale, a ceea ce
este şi a ceea ce săvârşeşte. Imnurile încep, în general, printr-o
107
formulă de salut adresată zeului, iar oratorul vorbeşte, cu zeul, la

persoana a II-a singular, dar trece uneori la persoana a III-a
singular în laudele ce le aduce zeului.
Literatura mitologică
Vasta mitologie egipteană a fost elaborată în principalele

centre teologice: Memphis, Teba, Heliopolis, Hermopolis.
Gândirea mitică egipteană încearcă să afle, dincolo de lumea
empirică, explicaţii elementare în raport cu faptele zeilor,
semizeilor, demonilor.
Faptul că gândirea prefilosofică apare în Egiptul antic, şi de
acolo este preluată de gânditorii greci, îşi găseşte explicaţia în
amploarea considerabilă a creaţiei mitologice egiptene. În
mituri, egiptenii încep să vadă alegorii, simboluri, figuri ce
trebuie decriptate, citite, descifrate.
Literatura istorică şi autobiografică
La fel ca în alte zone geografico – istorice, şi în Egiptul

antic a existat tendinţa de a conserva în scris faptele istorice
esenţiale, tendinţă promovată de faraonii care doreau să
perpetueze memoria faptelor lor.
Liste cu domniile faraonilor se află săpate pe pereţii
templelor de la Karnak (la Teba) şi la Abydos. Un preot,
Manethon, care a scris în limba greacă în secolul al III-lea î.Hr.,
a întocmit o listă a dinastiilor, cu faraonii lor, listă care a fost
adoptată şi de egiptologii moderni.
108
Literatura social – politică
În Egiptul antic au fost scrise numeroase texte care

critică societatea. Asemenea texte nu apar în vechiul imperiu,
pentru că în acea epocă sensul istoriei nu putea fi decât unul
singur, voinţa zeului – întrupat în cel care ocupa tronul
faraonului.
Prăbuşirea societăţii tiranice a vechiului imperiu şi criza
civilizaţiei egiptene din aşa numita, Prima perioadă interimară
(fără îndoială că nu este vorba despre singura criză social –
politică, dar cu siguranţă, cea mai puternică), va genera un
număr impresionant de scrieri în care societatea egipteană era
sever criticată. O astfel de lucrare – capodoperă a genului – este
cu siguranţă „Sfătuirea unui om deznădăjduit cu sufletul său”,
unde este prezentată deliberarea intimă a unui om care doreşte
să-şi ia viaţa, pentru că nu mai poate îndura starea de lucruri din
jurul său.
Jaful la care este supus ţăranul egiptean este direct
exprimat în „Povestea ţăranului bun de gură”, care exprimă, mai
mult decât alte povestiri revolta ţăranului, prin cuvinte extrem
de dure la adresa dregătorilor faraonului: „Tâlhari, hoţi, furi, iată
cine sunt marii dregători care au fost totuşi numiţi ca să
osândească răul…”
Tot în această categorie de scrieri politice trebuie să
considerăm şi acele texte care sfătuiesc pe faraoni, pe principi
sau pe viziri cum să se poarte cu poporul, cum să împiedice
răscoalele lui, expunând ideile principale ale unei adevărate arte
a conducerii. Menţionăm astfel de tratate de guvernare:
„Învăţăturile regelui Amen – em – hat pentru fiul său Senusret
I”, sau „Învăţăturile pentru regele Meri – ha – Re”.
109
Piramidele
În epoca predinastică, atât regii, cât şi supuşii erau

înmormântaţi în nisip, alături de puţine obiecte funerare, fără
sarcofag. Metoda era eficientă, deoarece înmormântarea în
nisipul pustiului constituia o bună soluţie pentru păstrarea
cadavrului, procesul de putrefacţie fiind oprit, iar mumificarea
se producea natural. În „Textele piramidelor” a rămas, ca urmă a
acestui ritual, formula de incantaţie: „Scutură-te de nisip”.
Faraonii primelor dinastii erau înmormântaţi în aşa –
numitele „mastabale” (în limba arabă „banchetă”), cea mai veche
110
formă de arhitectură funerară a egiptenilor. Aceasta era o

construcţie masivă de cărămidă sau de piatră, ridicată deasupra
unui mormânt săpat adânc în pământ (un puţ în care se depunea
sarcofagul, obiectele funerare indispensabile „vieţii de dincolo”,
puţul fiind mai apoi umplut cu pietre şi pământ). În mastaba se
afla o capelă, în care se celebrau riturile funerare. Mobilată cu o
masă pentru ofrande, alături aflându-se o stelă în dosul căreia se
afla un coridor, zidit, conţinând statuile defunctului. Acesta
comunica, prin statuile care îl reprezentau, cu familia sa, care îi
aduceau ofrandele. Capela era ornată cu scene (pictate sau în
basorelief) reprezentând diferite activităţi din viaţă.
Un tip de monument funerar mai evoluat, a apărut la
începutul mileniului al III-lea î.Hr., fiind vorba de piramida în
trepte. Primul monument de acest tip a fost construit de vizirul şi
arhitectul Imhotep, pentru faraonul Djeser, la Saqqara. Piramida,
formată din şase trepte uriaşe, în retragere, fiecare de zece metri
înălţime, este o suprapunere, peste o mastaba pătrată, având
dimensiuni impresionante (laturile bazei dreptunghiulare sunt de
109 şi 121 metri, iar înălţimea de 61 metri). Camerele funerare
ale faraonului şi a 11 membri ai familiei sale sunt săpate în
stâncă. Sarcofagul regal era depus în fundul unui puţ adânc de
28 metri.
În timpul dinastiei următoare, a IV-a, vor fi construite
marile piramide de la Giseh, care se numeau „Orizontul lui
Kheops”, „Mare este Khefren” şi „Divin este Mikerinos”.
Asemenea piramide, perfecte din punct de vedere geometric, au
fost construite timp de 500 de ani; astăzi se cunosc în Egipt,
circa 80. (Pyramis este un cuvânt grecesc, numele unei turte din
făină de grâu, care avea o formă ţuguiată). Fiecare din aceste trei
piramide îşi aveau complexul propriu monumental: fiecare era
precedată de un sanctuar cu şapte capele dedicate zeilor, un
coridor pentru adorarea faraonului – zeu, o curte pentru preoţi şi
111
membrii iniţiaţi ai familiei, încăperi pentru ofrande, un mic

templu pentru rugăciuni… De la ţărmul Nilului până la templul
funerar al piramidei, urca o lungă rampă-galerie de comunicare,
acoperită. În jur erau bănci sacre (pentru călătoria defunctului în
cealaltă viaţă), îngropate în jurul templului şi a galeriei.
Baza pătrată a primei piramide – care ocupă o suprafaţă
de mai mult de 5 hectare – avea o latură de 237,50 m. şi
înălţimea de 147m. (astăzi redusă la 138 m.), terminată cu o
platformă de 6 metri pătraţi. Au fost utilizate 2.300.000 de
blocuri de calcar gălbui, dispus pe 220 de rânduri, acoperite cu
lespezi de calcar alb. Singura intrare se afla pe latura nordică, la
o înălţime de 16,50 metri. În interior a fost construit un adevărat
labirint de coridoare, galerii, canale de ventilaţie…, un total de
câteva sute de metri (cea mai lungă galerie are 47 m., iar
înălţimea de 8,50 m.). un coridor în pantă duce la camera
funerară, în care se află şi astăzi sarcofagul lui Kheops. Camera
funerară este situată în centrul piramidei (lungă de 10,50 m., lată
de 5 m., înaltă de 6 m.), este în întregime din granit (plafonul
este alcătuit din 9 blocuri, care cântăresc circa 400 tone). Din
galeria de intrare se ramifică un coridor, care coboară în pantă
până la o adâncime de 31 m., sub nivelul bazei piramidei, la un
puţ destinat iniţial a adăposti sarcofagul regal. Camera funerară
a reginei, canalele de aerisire, cele cinci spaţii libere etajate –
menite a asigura o regularizare a presiunii masei uriaşe de piatră
de peste cavou – completează această uimitoare realizare a
tehnicii şi ştiinţei.
Ansamblul arhitectural al piramidei lui Kheops, mai
cuprindea un templu funerar, de la care un drum pietruit ducea
la un al doilea templu situat la marginea deşertului. Urmau apoi
trei piramide mai mici şi, în sfârşit, faimosul „Sfinx din Giseh”
(cu o lungime de 74 metri şi înălţimea de 20 metri), care trebuia
să protejeze mormântul faraonului. Construcţia Marii Piramide a
112
lui Kheops a durat 30 de ani, timp în care au muncit zilnic, fără

întrerupere 100.000 de oameni (după informaţiile lui Herodot şi
Diodor din Sicilia), sau 300.000 de oameni (după aprecierile lui
Pliniu). Blocurile de piatră – unele având 20 de tone – au fost
aduse de la mari distanţe, pe sănii trase pe nisip, sau între două
bărci pe Nil. Erau mai apoi ridicate cu ajutorul pârghiilor, pe
rampe şi planuri înclinate, înălţate pe terase succesive de pământ
şi cărămidă, terase înlăturate după terminarea construcţiei.
Egiptologii au remarcat faptul că niciodată până la egipteni
şi în nici o altă parte a lumii la acea dată, piatra nu a fost
utilizată atât de mult, acest material fiind asociat cu ideea de
„veşnicie”, pe care piatra o oferă construcţiei. Piramida era
„sălaşul sacru” al faraonului (în schimb locuinţa sa pământeană,
temporară – palatul – era construită din cărămidă uscată la soare,
motiv pentru care nu s-a păstrat nici măcar planul unui palat
regal egiptean). De altfel nici templele egiptene nu erau
construite din alt material, decât din piatră, deoarece templul era
numit de egiptenii antici „Casa Veşniciei”.
Ştiinţa egipteană
În decursul a circa trei milenii, civilizaţia egipteană a

acumulat cunoştinţe ştiinţifice, care au iradiat mai apoi în
întreaga lume a Mediteranei. Putem afirma că egiptenii au avut o
adevărată manie, de a nota în scris cât mai multe aspecte din
viaţa lor. Cu siguranţă că foarte multe dintre scrierile lor sau
referit şi la cunoştinţele lor. Din păcate cea mai mare parte a
scrierilor lor s-au pierdut, datorită climei umede şi călduroase
din Deltă, neprielnică pentru conservarea papirusului (cel mai
ieftin şi accesibil material de scris).
Acesta este motivul pentru care ne-au rămas puţine
scrieri ştiinţifice egiptene. De altfel, ştiinţa egipteană era
113
cantonată mai mult în aplicaţii practice, decât în explicaţii

teoretice. Câteva dintre cele mai interesante realizări ştiinţifice,
sunt: roata olarului, instalaţia de scos apă, însăşi scrierea lor,
culorile, sticla, emailul…
Cu siguranţă că întregul patrimoniu al ştiinţei Egiptului
antic fusese depozitat în Biblioteca de la Alexandria, celebră în
întreaga antichitate. Distrugerea acesteia, a însemnat o mare
pierdere pentru umanitate. Ceea ce ştim, se datorează, în special,
grecilor care locuiau de secole în Egipt.
Calendarul egiptean, a fost creat în mileniul al IV-lea
î.Hr., fiind unul solar. A fost, ulterior, preluat de C. Iulius
Caesar şi cu unele mici modificări stă la baza calendarului
iulian. Egiptenii împărţeau anul în 12 luni de câte 30 de zile
fiecare; cele 360 de zile erau repartizate în 3 anotimpuri egale.
O lună cuprindea 3 decade (a câte 10 zile fiecare), într-un an
fiind 36 de decani. Pentru ca anul să aibă totuşi 365 de zile se
adăugau la sfârşitul anului 5 zile, „zile adăugate”, acestea fiind
considerate nenorocoase, nefaste; din acest motiv, egiptenii,
când se refereau la anumite calcule anuale, luau ca bază de
calcul anul de 360 de zile.
Pentru măsurarea cotidiană a timpului, egiptenii foloseau
diferite instrumente: clepsidra (ceasul de apă sau de nisip) sau
cadranul solar, pe perioada zilei, iar noaptea se orientau după
constelaţiile cereşti.
Astronomia. Înainte de toate, trebuie să subliniem că
această disciplină era intim legată de necesitatea săvârşirii
serviciului religios (liturghia). Egiptenii au avut o adevărată
obsesie faţă de timpul care se scurge şi necesitatea împlinirii
actului religios. Egiptenii făceau distincţie între planete şi stele.
Planetele erau numite „aştrii care nu cunosc liniştea”, planeta
Venus era „steaua dimineţii” (deci nu ştiau că luceafărul de
dimineaţă şi cel de seară este acelaşi astru), Jupiter era „astrul
114
strălucitor”, iar Marte era numit „Horus cel roşu”. Cupola

cerului era împărţită în 36 de sectoare, iar fiecare sector era
dominat de un astru sau de un grup de aştri.
Matematica. Până în zilele noastre au ajuns puţine
papirusuri care să dovedească complexitatea cunoştinţelor lor
matematice. Totuşi ştim, că de la începutul istoriei lor, egiptenii
au dezvoltat un sistem de numeraţie zecimal, derivat desigur din
numărul celor 10 degete de la mâini. Acest sistem cunoştea un
semn special pentru a desemna un milion, dar nu avea un semn
pentru a-l indica pe zero. De obicei se afirmă că zero ar fi fost
cunoscut de indieni, de la care l-ar fi preluat arabii, iar de la
aceştia europenii, în Evul Mediu. Totuşi, trebuie menţionat că,
scribii egipteni au bănuit existenţa acestui semn, căci – de obicei
– lăsau loc liber în calculele lor acolo unde noi am fi scris zero.
Există semne speciale, în scrierea egipteană pentru zeci,
sute, mii, zeci de mii, sute de mii, milioane. Spre a scrie cifra 8,
trebuie repetat de 8 ori beţişorul vertical care reprezenta
unitatea, iar pentru a scrie 700, trebuie scris de 7 ori semnul în
formă de virgulă, care înfăţişa sutele. În scrierea numerelor,
cifrele de rang mai înalt sunt aşezate înaintea celor cu valori mai
mici. Acest sistem are dezavantajul că cere repetarea unui mare
număr de semne, ceea ce conduce la frecvente erori.
Religia.
Religia egiptenilor este caracterizată prin numărul deosebit

de mare al divinităţilor adorate. Acestea, pot fi clasificate în mai
multe categorii:
a. zei ai nomelor, ai oraşelor, zei locali; în esenţă,
puterea acestor zei se limitează doar la un anumit
teritoriu dat;
115
b. zei care stăpâneau natura, cerul, luna, soarele,

stelele, pământul, Nilul, adică zeităţile casnice,
care creaseră pământul şi guvernau ordinea din
lume;
c. egiptenii au crezut în personificarea a numeroase
concepte abstracte, obiecte concrete, locuri,
clădiri, care pot deveni fiinţe divine;
d. egiptenii au crezut în existenţa unui zeu universal,
al cerului şi al pământului, care a existat de la
început, înaintea teilor locali. Acest zeu universal
ar sta în centrul gândirii religioase egiptene. El era
numit Atum, ochiul său era soarele care luminează
pământul. Acest zeu universal, adorat în vechiul
imperiu, se pare că stă la baza cosmologiei
egiptene.
În esenţa ei, religia egipteană era una sincretică, această
tendinţă fiind uşor de perceput în literatura religioasă, unde
numele zeilor apar deseori înlocuite, cu denumirea generală:
Zeul.
În noul imperiu (care avea capitala la Teba), zeul suprem
a fost Amon. Zei egali cu acesta, în Deltă, au fost: Seth, Ra şi
Ptah. Cu forţă se manifesta şi cultul zeilor morţilor: Osiris şi
soţia sa Isis.
Tot caracterul sincretic al religiei egiptene, explică şi
reforma religioasă iniţiată de Amenofis al IV-lea, care introduce
monoteismul solar, singurul zeu fiind Athon, zeul discului solar.
Această religie nu a supravieţuit decât 17 ani, atât cât timp a
domnit faraonul. Aceste tendinţe (de introducere a unui
monoteism religios) ale religiei egiptene explică, de ce
creştinismul, credinţă monoteistă a fost adoptată în Egiptul
ocupat de romani, mai rapid decât în alte provincii ale
imperiului.
116
MOŞTENIREA EGIPTULUI ANTIC
Egiptul antic va rămâne în istorie nu numai prin ceea ce

arheologii au scos la lumină, ci şi prin difuziunea, aportul şi
influenţa sa culturală asupra popoarelor din jur şi chiar mai
îndepărtate – şi în domeniile cele mai diverse.
În agricultură şi în tehnica construcţiilor, experienţa
egiptenilor a fost folosită până târziu. Teologia, ştiinţa şi
gândirea lor pre-filosofică au exercitat o considerabilă influenţă
asupra lumii greceşti. O bună parte a cunoştinţelor medicale
egiptene – la şcoala cărora s-au format numeroşi medici greci –
au rămas utile până astăzi. Modul de organizare al
administraţiei, justiţiei, învăţământului, a fost urmat şi de alte
ţări ale Orientului. Arta egipteană a fost un model pentru multe
din realizările artei greceşti. Mobilierul casei a găsit, pentru
prima dată, forme elegante în Egipt. Cele dintâi compendii de
filosofie morală apar în Egipt. Fără invenţia papirusului –
material de scris pe care nici un alt popor nu l-a fabricat –
cultura europeană ar fi pierdut o moştenire remarcabilă.
Numeroase mituri, legende, divinităţi egiptene au fost preluate
de fenicieni, evrei, sirieni, greci şi romani.
Moştenirea culturală a Egiptului antic este atât de vastă,
de importantă, încât este aproape imposibil de cuprins. Poate
mai mult decât s-ar putea spune prin cuvinte, atunci când ne
gândim la anticul Egipt, ne domină sentimentul de admiraţie,
combinat cu neputinţa pe care o încercăm, când purcedem la
înţelegerea realizărilor unui popor, care prin muncă şi cu
mijloace simple a învins deşertul, a învins mileniile şi exercită o
magică atracţie şi astăzi.
117
MESOPOTAMIA
„Cel care a văzut totul până la marginea lumii,

cel care a ştiut totul şi a cunoscut totul,
Ghilgameş, a pătruns totodată şi taina tuturor
lucrurilor.
El s-a împărtăşit din toată înţelepciunea lumii;
118
A văzut ceea ce era tăinuit şi a cunoscut ceea

Ce a rămas ascuns oamenilor.
A dat în vileag vremile dinaintea Potopului.
A trăit şi a suferit străbătând Drumul cel Lung.
A săpat pe o stelă toate frământările sale.
El a fost cel care a poruncit să se ridice zidul
Urukului-celui-Împrejmuit
şi sfânta piaţă a sacrului Eanna.”
(Epopeea lui Ghilgameş)
Această denumire, de origine grecească („mesos” –

mijloc; „potamos” – fluviu;) Mesopotamia (= Ţara dintre fluvii),
derivă dintr-un cuvânt arameic, traducere a unui termen akadian.
În antichitate, termenul începe să fie folosit din epoca lui
Alexandru cel Mare. Primul istoric important care îl adoptă,
pentru a desemna teritoriul cuprins între fluviile Tigru şi Eufrat,
este Polibios. Deşi, în timp, accepţiunea strict geografică a
noţiunii cunoaşte oscilaţii, termenul se va impune, sfârşind prin
a desemna întreaga regiune cuprinsă între cele două mari fluvii.
Eufratul izvorăşte din Munţii Armeniei, luând cursul spre vest;
în Podişul Siriei îşi schimbă cursul spre sud-est, parcurgând
circa 1000 kilometri paralel cu Tigrul spre Golful Persic. Astăzi,
cele două fluvii se unesc la aproximativ 160 kilometri de
vărsare, într-un braţ comun. În antichitate, cele două fluvii au
cunoscut numeroase schimbări de curs, vărsându-se prin două
delte, separat în mare, Golful Persic pătrunzând atunci cu peste
250 kilometri spre nord în uscatul actual. Izvoarele istorice
antice menţionează oraşe precum Eridu sau Ur în imediata
apropiere a litoralului. Limitele Mesopotamiei – în sens larg – se
găsesc în zona Munţilor Taurus (spre nord), Deşertului sirian
(spre est) şi teritoriul Munţilor Zagros (spre vest şi nord-vest). În
cea mai mare parte vechiul teritoriul mesopotamian este inclus
119
astăzi între hotarele Iraqului, Siriei (zona de nord-est), Turciei (o

zonă îngustă septentrională).
Mesopotamia nu a constituit niciodată o entitate unitară
geografică, etnică sau culturală. Nordul a avut o climă moderată,
mai favorabilă agriculturii, zona fiind locuită intens încă din
paleolitic; sudul, o câmpie joasă, inundabilă, cu o climă
subtropicală, îşi datora bogăţia solului fertil, rod al aluviunilor
aduse de cele două mari fluvii. Nordul, era locuit de triburi
semite, la care se adaugă elemente indo-europene şi hurite (spre
sfârşitul mileniului al III-lea); sudul va fi dominat, începând cu
mileniul al IV-lea, de către sumerieni, graţie acestora
Mesopotamia devenind un adevărat focar cultural pentru zonele
mai apropiate sau mai îndepărtate.
Mesopotamia şi-a datorat înflorirea, agriculturii care se
practica în mod superior în ţinuturile meridionale, prin realizarea
unor complicate sisteme de canale de irigaţii, de drenaj şi lacuri
de păstrare a apei. Funcţionarea acestora a impus de timpuriu un
sistem politic autoritar, despotic. Economia s-a bazat, în special
pe cereale, culturi de smochin şi pe creşterea animalelor. În lipsa
pietrei, metalelor, lemnului, arhitectura a fost dominată de
utilizarea lutului uscat, sub formă de cărămizi (în foarte rare
cazuri arse). Oraşele mesopotamiene, au demonstrat capacitatea
locuitorilor de a produce obiecte meşteşugăreşti de calitate;
multe dintre acestea erau destinate comerţului cu zonele mai
apropiate sau mai îndepărtate. Se practica un negoţ activ – pe
calea mării – cu India, Arabia, Egiptul, Etiopia, sau – pe
drumurile caravaniere – spre Asia Mică sau zona mediteraneană.
120
SUMERUL
„Eu sunt Ghilgameş, care a prins şi a omorât Taurul Cerului,

care l-a ucis pe paznicul pădurii,
care l-a doborât pe Humbaba, ce locuia în Pădurea Cedrilor,
şi care în cheile munţilor, a omorât lei.”
Sumerul reprezenta zona sudică a ţinutului dintre cele

două mari fluvii (în limba sumeriană ţinutul se numea „Kengi”,
iar în akkadiană „sumer”). Partea de nord a Mesopotamiei se
numea în sumeriană „Uri”, iar în babiloneană „Akkad”.
Expresia „Kaldi” (Chaldeea), denumea sudul Mesopoitamiei, iar
mai apoi va ajunge să desemneze şi nordul şi sudul Babiloniei.
În cursul secolelor XVII – XIX, mulţi călători au trecut
prin Mesopotamia, încercând să găsească oraşele menţionate în
scrierile iudeilor sau în operele lui Herodot ori Xenophon. Unul
dintre cei mai atenţi observatori a fost profesorul de matematică,
danez, Carsten Niebühr (secolul al XVIII-lea), care a reuşit să
alcătuiască un plan al oraşului Ninive şi a copiat inscripţia de la
Persepolis, a cărei citire va conduce – în cele din urmă – la
descifrarea scrierii cuneiforme. Inscripţia de la Persepolis a fost
descifrată de către Grotefend, profesor german de limba greacă
la un liceu din Göttingen. Acesta a publicat în anul 1805 o
relatare completă asupra interpretării sale. Deşi inscripţia de la
Persepolis era prea scurtă şi nu conţinea suficienţi termeni
pentru a efectua un control asupra descifrării, Grotefend, s-a
dovedit, se afla pe calea cea bună.
121
În paralel, H. C. Rawlinson, ofiţer britanic în Persia,

folosind aceeaşi metodă ca şi Grotefend, îşi dă seama că este
nevoie de o inscripţie mai lungă, cu mai multe nume proprii. O
astfel de inscripţie a fost descoperită la Behistun, aceasta fiind
săpată în stâncă pe o suprafaţă de câteva sute de metri pătraţi.
Rawlinson începe copierea inscripţiei în anul 1835, încheind
operaţiunea în 1844 (inscripţia avea nu mai puţin de 414
rânduri). În 1848 el transmitea traducerea Societăţii Regale
(asiatice) de la Londra. În acelaşi an, un învăţat irlandez,
Edward Hincks, publica un articol în care anticipa aceleaşi
interpretări şi traduceri ca şi Rawlinson. Acelaşi Hincks este
primul om de ştiinţă, care a bănuit existenţa unui popor care a
creat scrierea cuneiformă, altul decât asirienii sau babilonienii,
lucru pe care îl va comunica în anul 1850 Asociaţiei britanice
pentru progresul ştiinţelor. În 1855, Rawlinson îi identifică pe
inventatorii scrierii cuneiforme cu „akkadienii”. Numele exact al
poporului ne-semit, care a inventat scrierea cuneiformă a fost
precizat apoi de către francezul Jules Oppert, poporul sumerian,
după titlul de „Rege al Sumerului şi Akkadului”, pe care şi-l
luau regii din Mesopotamia.
Aşezările omeneşti din Mesopotamia, apar în nordul
acestei regiuni în jurul anilor 6.500 î.Hr., la Jarmo, ţinut muntos
în nord-estul Irakului. Cultura Jarmo este anterioară descoperirii
olăritului; oamenii din această perioadă erau seminomazi, trăiau
din creşterea animalelor, practicând însă şi o agricultură
rudimentară.
Acestei culturi îi urmează, tot în nordul Mesopotamiei,
cultura Hassuna, cu o vechime de circa 5.700 de ani (î.Hr.) -
purtătorii acestei culturi erau crescători de animale (vite şi oi),
agricultura era rudimentară, iar ceramica era lucrată cu mâna. În
această epocă viaţa devine sedentară, fiind construite primele
sate, cu case din chirpici, iar mai apoi din cărămizi ne-arse.
122
Tot în nordul Mesopotamiei a fost identificată cultura

Tell-Halaf (circa 5.300–4.300 î.Hr.). În această perioadă se
creează o ceramică policromă, lucrată cu foarte mare grijă. Apar
primele unelte din cupru şi sunt relativ numeroase figurinele
care o reprezintă pe Zeiţa Mamă.
Cea mai veche mare aşezare din sudul Mesopotamiei s-a
descoperit la Eridu, confirmându-se astfel că cel mai vechi oraş
sumerian este Eridu. Ceramica descoperită aici, datată în
perioada 5.300–4.300 î.Hr., este asemănătoare şi contemporană
cu cea de la Tell-Halaf.
Peste acest strat de cultură, atât în nordul cât şi în sudul
Mesopotamiei, se găseşte cultura Obeid (4.300 – 3.500 î.Hr.) -
ceramica este lucrată cu mâna, fără roată. Aşezările perioadei
sunt pe foarte mari suprafeţe; avem de-a face cu mici târguri
care erau prevăzute cu construcţii mari din cărămidă ne-arsă.
Epocii Obeid, îi urmează, după 3.500 î.Hr., în sudul
Mesopotamiei, perioada Uruk. Apare ceramica lucrată la roată,
şlefuită, de culoare roşie şi cenuşie. Apariţia roţii olarului
marchează un progres însemnat al societăţii, ceea ce semnifică,
probabil, venirea unor noi populaţii. Noii veniţi erau şi mari
constructori. Templele construite au fundaţii solide din piatră,
iar împodobirea acestora se face frecvent cu mozaic (care
reprezenta: chipuri de zeiţe, zei, animale, plante…).
Perioada Uruk se încheie în momentul apariţiei
următoarei perioade Djemdet-Nasr, caracterizată prin apariţia
unei ceramici pictate de o factură cu totul nouă. În ultima fază
de existenţă a perioadei Uruk apare scrierea, iniţial pur
pictografică, pe plăci de piatră sau tăbliţe de argilă. Scrierea va
evolua în timpul perioadei Djemdet-Nasr spre o scriere fonetică,
bine conturată. Ceramica are un decor roşu şi negru. Templele
devin monumentale, în această perioadă ridicându-se şi primele
ziggurate (turnuri clădite alături de temple, având mai multe
123
niveluri suprapuse). Acum se produce ceea ce se numeşte

„revoluţia urbană”, adică apar marile aşezări, adevărate oraşe.
Perioada Djemdet-Nasr, este caracterizată prin marile realizări
din agricultură, reuşindu-se satisfacerea deplină a necesităţilor
de hrană a locuitorilor, mai mult, se reuşeşte formarea unui
surplus important de hrană. Această istorie este sumeriană şi
este denumită Perioada dinastică arhaică, din această epocă
rămânând primele Liste de suverani şi de dinastii.
I. Listele de regi sumerieni, menţionează o serie de oraşe

existente „înainte de potop”: Kiş, Uruk, Sippar,
Şuruppak, Larok…, în afară de Eridu (numit de către
sumerieni „oraşul arbore”) locul de cult cel mai însemnat
al zeului esenţial al sumerienilor Enki. Centrul politic al
sumerienilor (la sfârşitul mileniului IV – începutul
mileniului III) pare a fi oraşul Uruk, aşezat la circa 75
kilometri nord-vest de Eridu, pe cursul Eufratului. Aici
se aflau mari temple închinate zeilor: An (zeul Cerului)
şi Inanna (zeiţa dragostei, fertilităţii şi maternităţii).
Cucerirea sudului Mesopotamiei de către sumerieni s-a
făcut prin lupte crâncene, urmate de războaie interne,
între regii sumerieni. Acest fapt se poate deduce din
textele înscrise în reliefurile care înfăţişează scenele de
luptă, învinşi care cer îndurare, prizonieri legaţi, regi
care poartă arme…
II. Există opinii diferite aspra caracterului istoric, originii şi
perioadei de întocmire a listelor sumeriene de regi, mai
cu seamă în ceea ce îi priveşte pe cei de dinainte de
„potop”. În ceea ce priveşte lista de regi din oraşul Kiş,
care au domnit după diluviu, avem informaţii şi din alte
izvoare, care confirmă existenţa unor suverani din
această listă. Două dintre cele mai vechi monumente
124
sumeriene: Stela vulturilor (a regelui Eannatum) şi

Inscripţia regelui Entemena, provenind amândouă din
oraşul Lagaş, ne relatează despre rolul de arbitru al unui
rege din Kiş (regele Mesilim) în lupta dintre oraşul
Lagaş şi cetatea învecinată Umma. Aceşti regi atestaţi
documentari au trăit posterior epocii Djemdet-Nasr.
Perioada aceasta a fost denumită Epoca lui Mesilim. În
lupta oraşelor sumeriene pentru supremaţie apar o serie
de oraşe-state; unele dintre acestea au dominat – în
anumite perioade – asupra altora: Hamazi, Adaa, Akşak,
Kiş.
III. Sub numele de Imperiu de mijloc sumerian, înţelegem
perioada în care oraşele-state Ur şi Lagaş au avut
supremaţia. Deşi nu cunoaştem relaţiile exacte dintre
cele două oraşe, se pare că primul a reuşit să-l supună pe
cel de-al doilea. La Ur se afla templul zeului lunii
sumeriene, Nanna; inscripţia menţionează numele unor
regi, precum Mesannepadda şi soţia acestuia Nintur.
Inscripţiile în cuneiforme, descoperite la Lagaş, arată
înflorirea remarcabilă a acestui centru comercial. Unii
dintre suverani au dus o politică de cuceriri teritoriale,
curmată prin intrarea sub dominaţia regelui Lugalzaggesi
din Umma, care va reuşi unificarea întregului Sumer,
stabilind capitala la Uruk. Lugalzaggesi domneşte 25 de
ani într-un Sumer unificat, fiind – în cele din urmă –
învins de către regele semit Sargon din Akkad. Acest
evenimente se petrec către anul 2.350 î.Hr.
IV. Nu se cunoaşte exact unde se afla oraşul Akkad – de
unde îşi trag numele semiţii din Mesopotamia de
akkadieni – dar se pare că era pe malul stâng al
Eufratului, în locul unde se apropie cel mai mult de
fluviul Tigru. Oraşul Akkad, aşezat la o răscruce
125
importantă de drumuri comerciale, a ajuns la o mare

prosperitate, jucând un rol important în comerţul dintre
nordul semit şi sudul sumerian al Mesopotamiei.
Cuceririle lui Sargon se explică prin tehnica sa militară
mult superioară sumerienilor. Akkadienii, aveau
prăştiaşi, arcaşi, aruncători cu suliţa. Sumerienii,
deţineau mai mult un armament defensiv, fiind
înveşmântaţi cu platoşe şi acoperiţi cu scuturi mari care
le împiedicau mişcările. Erau înarmaţi cu suliţe lungi,
fiind aranjaţi în falange greoaie. După cucerirea
întregului Sumer, Sargon porneşte expediţii de jaf
împotriva tuturor vecinilor. Principalul corp de armată
număra 5.400 de ostaşi profesionişti, bine antrenaţi şi
echipaţi. Unul dintre nepoţii lui Sargon, Naramsin, va
conduce imperiul, în cei 37 de ani de domnie, pe culmile
puterii. Spre sfârşitul domniei acestuia, imperiul începe
să se confrunte cu răscoale din ce în ce mai numeroase.
În jurul anului 2.150 î.Hr., gutti din regiunile muntoase
pun capăt stăpânirii akkadiene.
V. Prăbuşirea Imperiului Akkadian a permis ţinuturilor
periferice să-şi recâştige independenţa, Sumerul şi
Akkadul separându-se. La rândul său Sumerul se
scindează în mai multe oraşe. Despre apartenenţa etnică
a guttilor nici astăzi nu se pot spune prea multe lucruri;
cei numiţi de către sumerieni „balaurii munţilor”, deşi
cuceritori, vor sfârşi prin a fi asimilaţi, spre anul 2.100
î.Hr. Oraşul-stat care suferise cel mai puţin de pe urma
năvălirii guttilor, Lagaş, va ajunge din nou într-o poziţie
centrală în Sumer. Va fi întemeiată o nouă dinastie – de
către Urbaba – care se va intitula doar guvernator al
oraşului. Cel de-al treilea urmaş al său, Gudea, este
personalitatea cea mai bine cunoscută din întreaga
126
antichitate sumeriană. Chipul său a fost sculptat cu multă

exactitate în numeroase statui şi statuete; inscripţiile
menţionează campaniile de cucerire îndreptate împotriva
oraşelor Anşan, Nippur, Uruk… Artele şi literatura au
înflorit, cu multă putere, în timpul lui Gudea şi a
urmaşilor. Ultimul rege dintre urmaşii lui Gudea, a fost
Ibbisin, care a domnit 25 de ani (circa 1.979–1.955
î.Hr.). Acesta a purtat numeroase războaie, fiind – în cele
din urmă – luat prizonier de către elamiţi.
Anul 1.955 î.Hr., înseamnă pentru Sumer, pierderea în întregime
a influenţei în Mesopotamia. Numele de „rege al Sumerului” va
fi păstrat mult timp în titulaturile regale din secolele următoare,
iar limba sumeriană îşi va pierde treptat din influenţă, ajungând
– în timpul supremaţiei babiloniene – să fie doar o limbă
liturgică.
Religia sumero-akkadiană
Într-o primă etapă, sunt adorate zeităţile legate de cultul

fertilităţii şi al fecundităţii. Câteodată aceeaşi zeitate are mai
multe funcţii; printre acestea un loc de seamă este ocupat de
Zeiţa mamă. O reprezentare a acestei zeităţi, datând din jurul
anului 4.000 î.Hr., a fost descoperită la Jarmo. În paralel, a
existat şi un Mare zeu al fertilităţii („Abu” – este tatăl
vegetaţiei).
Alţi vechi zei sumerieni:
- Mirsu (zeul irigaţiilor);
- Sumuquan (zeul animalelor);
- Mush (şarpele);
- An („cerul”), Enlil („aerul”), Enki („pământul”) – zei
care formează una dintre cele mai importante triade ale
religiei sumeriene;
127
- Babbar sau Utu („lumina zilei” – soarele care încălzeşte

pământul şi ajută creşterea vegetaţiei).
Templele sumeriene (numite „E Gal”)
Cele mai vechi au forma unei săli cu bănci, unde sunt

depuse ofrandele aduse zeilor; fiecare templu este însoţit de
un turn, în trepte, Ziggurat, care duce la o cameră superioară
unde se afla Zeul. Templele sunt „lăcaşuri ale zeilor”, fiecare
dintre acestea având un zeu tutelar.
Cultul
Cultul era format din rugăciuni, imnuri, plângeri sau

lamentări. Rugăciunile erau rostite fie în comun, fie individual.
Magia şi ghicitul făceau parte din cult.
Pe lângă cultul zilnic, exista şi unul ocazionat de diferite
sărbători. Cea mai importantă sărbătoare era cea a Anului Nou,
când Sumerul celebra „moartea” şi „învierea” zeilor, întâlnirea
şi împreunarea Marelui Zeu cu Zeiţa Mamă. Această sărbătoare
a căsătoriei sacre, constituia punctul culminant şi central al vieţii
cultice.
Cultul funerar era o componentă majoră a vieţii spirituale
sumeriene. Morţii se înhumau; alături de aceştia se puneau
proviziile necesare vieţii „de dincolo”. Aceasta era o viaţă
sumbră, dusă în întuneric, praf, mucegai şi noroi. Cel mai mare
necaz era lipsa de provizii, care trebuiau aduse de cei în viaţă.
De aici şi accentul care se punea pe necesitatea naşterii de câţi
mai mulţi copii, a căror datorie era a aproviziona pe cei morţi cu
cele necesare vieţii de dincolo de mormânt.
128
Literatura
Textele sumeriene vechi ne arată o literatură bine

conturată, deja formată, de aceea se poate crede că iniţial a
existat – ca şi la alte popoare ale antichităţii – o literatură orală
bine dezvoltată.
Cea mai mare parte a producţiilor literare, erau destinate
cultului public al zeilor, fiind adevărate „cântări sacre”, care
erau în strânsă legătură cu ritualurile liturgice.
1. Imnurile către zei („adab” – în limba sumeriană), sunt
compuse în mod regulat şi cu o textură relativ fixă:
„Imnul către zeiţa Baba”, „Imn către Inanna”, „Imnul
către zeul Nusku”… Aceste cântece erau cântate
probabil ce coruri şi erau însoţite de dansuri rituale.
2. Compuneri poetice de tip imnic. Sunt laude aduse unor
entităţi devenite obiecte de cult, care nu sunt divinităţi,
fiind oarecum opuse acestora. Este vorba – în special –
de imnuri către temple. Sumerienii adorau unele obiecte
sacre, cum erau de exemplu tronurile zeilor, unele
instrumente folosite în cultul zeilor, dar mai cu seamă
erau adorate templele. Sacralitatea obiectelor, care sunt
în legătură intimă cu divinitatea, este un fenomen
generalizat în istoria religiilor (aşa-numitul „tabu”).
3. Descântecele şi lamentaţiile. Sunt un grup de compuneri
poetice din care ne-au rămas un număr mare de texte.
Scopul practic era acela de a alunga duhurile rele, pricină
a anumitor boli. Un alt gen, lamentaţiile (plângerile) sunt
caracteristice tuturor literaturilor antice. La fel ca şi
descântecele şi lamentaţiile au o structură foarte bine
definită.
4. Miturile sumeriene. Mitologia poetică are un caracter net
religios şi a fost elaborată de către preoţi în temple.
129
Având în vedere perfecţiunea la care s-a ajuns în

redactarea acestor mituri, trebuie să luăm în calcul
tradiţia orală – foarte bogată. Deşi nu se pot reconstitui
creaţiile orale primare, pot fi definite o serie de grupuri
sau cicluri mitologice,
care pot fi divizate astfel:
- mituri despre origini (sunt
mituri cu caracter
cosmogonic, cel mai
cunoscut este cel al
„potopului”);
- mituri cu privire la
Tammuz (este vorba
despre un ciclu de creaţii
despre zeul „Tammuz” –
zeu al vegetaţiei, a cărui
coborâre în Infern este o
mare sărbătoare a anului
antic, inclusiv la
sumerieni; Tammuz
coboară în Infern în locul
iubitei lui, zeiţa Inanna,
fără a se amai aminti
despre reînvierea acesuia);
- mituri cu privire la
anumiţi eroi („Mitul lui
Enmerkar” sau „Mitul lui
Ghilgameş”).
EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ

Cel mai vechi epos al omenirii, este o capodoperă care desigur
nu a răsărit pe un teren arid. Eroul poemului, a cărui existenţă
130
istorică este atestată în Listele sumeriene, a fost rege al Urukului

cam pe la începutului mileniului al III-lea î.Hr. Încă de pe la
2.500 î.Hr., Ghilgameş a devenit o figură de legendă, un erou
popular şi dincolo de graniţele Sumerului. Eposul este
impresionant nu numai prin vechimea sa, dar mai cu seamă prin
natura şi sensurile personajului şi ale ideilor încorporate în
operă. Naraţiunea, descrierea, limbajul metaforic, alternează cu
meditaţiile filosofice şi cu tonurile de îndurerată elegie.
Regele Ghilgameş, un despot autoritar, îşi asupreşte
crunt supuşii, care se plâng zeilor. Aceştia îl creează pe
puternicul Enkidu – jumătate om, jumătate animal – şi îl trimit
în Uruk să-l învingă pe Ghilgameş. După o luptă în care cei doi
sunt sensibil egali, cei doi se împrietenesc, săvârşind împreună
numeroase fapte vitejeşti. La un moment dat, zeiţa Iştar se
îndrăgosteşte de Ghilgameş, care o refuză însă, cunoscându-i
frivolele aventuri. Înfuriată, zeiţa trimite în Uruk, un taur ceresc
spre a-l pedepsi pe rege. Enkidu răpune taurul, mai mult, o
jigneşte pe zeiţă, care trimite asupra lui moartea. În faţa trupului
neînsufleţit al prietenului său, Ghilgameş este îngrozit, îşi dă
seama pentru prima dată că legea morţii îl va ajunge şi pe el. În
acest context, eroul porneşte în căutarea nemuririi, a vieţii
vaşnice. Împreună cu Urşanabi (un fel de Charron sumerian),
după ce străbate „apele morţii”, ajunge la strămoşul omenirii
Uta-napiştim (un soi de Noe sumerian), singurul om
supravieţuitor al potopului. Acesta, împreună cu soţia sa,
încearcă să-l consoleze, povestindu-i despre marea urgie a
potopului (o lungă descriere, în peste 200 de versuri, cu cel
puţin 15 secole mai veche decât descrierea biblică). Concluzia
lui Uta-napiştim este mai degrabă deprimantă:
131
„Zeii au hotărât asupra morţii şi asupra

vieţii noastre,
dar s-au păzit să ne destăinuiască şi ziua
când ne va ajunge moartea.”
După alte peripeţii, Ghilgameş găseşte „iarba nemuririi”,

dar pe drumul spre Uruk, un şarpe i-o fură, semn că un
asemenea dar nu este hărăzit oamenilor. Concluzia la care
ajunge personajul, în cele din urmă, este că „nemurirea”
oamenilor stă în faptele lor. Este impresionant destinul eroului
principal, Ghilgameş, care din despotul de la început, se
umanizează, prin prietenie, ajungând să se gândească – în primul
rând - la locuitorii Urukului, cărora doreşte să le ducă „iarba
nemuririi”, spre a-i face nemuritori.
Civilizaţia sumeriană, este alături de cea egipteană, cea
mai veche civilizaţie istorică. Sumerienii – veniţi în
Mesopotamia nu se ştie de unde – au inventat roata, carul cu
două roţi tras de boi, practicau o agricultură dezvoltată, au
inventat o scriere pe care mai apoi au preluat-o multe dintre
popoarele antice (scrierea cuneiformă), au compus creaţii
artistice nemuritoare peste veacuri…
Multe dintre oraşele-state sumeriene au existat înainte de
„potop” (Ur, Lagaş, Nippur…), potopul ne-fiind o poveste; el
este atestat arheologic pe o suprafaţă de o lungime de 600
kilometri şi o lăţime de 150 kilometri.
Elementele de civilizaţie, creaţiile culturale, tradiţiile şi
credinţele sumerienilor vor fi preluate şi transmise mai departe
de către akkadienii babilonieni. Interesant este şi faptul, că
amintirea sumerienilor a rămas vie şi astăzi în rândul
popoarelor; astfel, în nordul Irakului există şi astăzi o populaţie,
relativ numeroasă, un grup etic distinct, numit (după sumerieni),
somerii.
132
BABILONIA
„Urşanabi, buruiana asta este

un leac împotriva spaimei;
prin ea omul va dobândi
vindecarea desăvârşită! O
voi duce în Urukul-cel-
Împrejmuit. Îi voi pune pe
oameni să mănânce din
ea…”
În a doua jumătate a
mileniului al III-lea, pe
malurile Eufratului, ia fiinţă
oraşul Babilon (la circa 90
kilometri sud-est de actualul Bagdad), care în primele secole de
existenţă cunoaşte o dezvoltare modestă. Prima menţiune
documentară a oraşului datează din timpul suveranului akkadian
Şar-Kali-Şari (circa 2.254–2.230 î.Hr.).
Din punct de vedere etnic, pe fondul dominaţiei
sumeriene, în Mesopotamia, se constată pătrunderea seminţiilor
akkadiene, care se vor divide în babilonieni şi asirieni. În istoria
Mesopotamiei un rol important l-au avut şi alte două ramuri ale
blocului semitic:
- ramura amoriţilor, răspândiţi din Siria până în Palestina
(Canaan), constituie ramura seminţiilor din vest şi au
avut un rol deosebit în formarea primei dinastii din
Babilon (circa 1.830–1.530);
133
- ramura arameeilor, apare în Mesopotamia la mijlocul

mileniului al II-lea î.Hr., sunt nomazi şi au o influenţă
deosebit de mare în timpul monarhiei neo-babiloniene.
Situat la răscrucea marilor drumuri comerciale, Babilonul
înregistrează la începutul mileniului al II-lea, după dispariţia
hegemoniei sumeriene, o rapidă ascensiune. Depăşeşte în
bogăţie şi populaţie cetăţile vecine (Kiş şi Akkad). Afirmarea
politică a Babilonului, ca putere de prim rang în Mesopotamia,
are loc după fondarea primei dinastii amorite (circa 1.830–
1.530) de către Sumuabum. Timp de aproape un mileniu şi
jumătate Babilonul va fi cea mai strălucitoare metropolă
culturală şi politică a Mesopotamiei meridionale. Istoricii greci
au fost aceia, care au dat numele de Babilonia regiunii
meridionale a Ţării dintre cele două fluvii. Cel mai de seamă
reprezentant al primei dinastii, a fost Hammurabi (circa 1.730–
1.680). Ajuns stăpân peste un regat din centrul Mesopotamiei,
cu o suprafaţă de aproximativ 35.000 kilometri pătraţi,
Hammurabi, energic, ambiţios şi strălucit diplomat, transformă
statul său în cea mai importantă forţă politică a Orientului
mijlociu. Printr-un abil joc al alianţelor, Hammurabi devine,
după propria lui afirmaţie: „Rege al Sumerului şi Akkadului,
rege al celor patru părţi ale Lumii.” Destoinicul rege trădează
aspiraţiile sale spre o monarhie universală. Marduk (zeul local)
devine divinitatea supremă a panteonului babilonian. O realizare
majoră a lui Hammurabi o constituie unificarea jurisdicţiei
mesopotamiene,
Prin redactarea celui mai vechi cod de legi din istorie, păstrat
până astăzi. Cele 282 de articole, încearcă o unificare a dreptului
civil, penal şi comercial. Este impresionantă claritatea şi
concizia enunţurilor, modernismul spiritului în care au fost
gândite. Prin opera sa politică şi legiuitoare Hammurabi rămâne
cel mai prestigios suveran al Mesopotamiei. Aceasta este şi
134
epoca în care se cristalizează cele două mari eposuri ale

literaturii mesopotamiene: „Poemul creaţiunii” şi „Epopeea lui
Ghilgameş”.
Urmaşii lui Hammurabi sunt confruntaţi cu revoltele
populaţiilor supuse şi cu atacurile triburilor nomade ale kasiţilor,
care vor ocupa nord-estul ţării. În următorul secol, dinastia
amoriţilor îşi exercită autoritatea numai asupra unui teritoriu
redus al Mesopotamiei. Babilonul cunoaşte dominaţia kasiţilor o
perioadă de circa cinci secole (secolele XVI–XII). Deşi avem
de-a face cu o epocă de stagnare economică şi regres politic,
manifestată prin slăbirea puterii centrale, această perioadă este
importantă din punct de vedere cultural. Acum sunt recopiate
toate importantele creaţii literare sumeriene, akkadiene şi
babiloniene.
Perioada secolelor XIV–XIII, marchează ascensiunea
Asiriei la rangul de mare putere, în timpul domniei lui
Aşurubalit I (circa mijlocul secolului al XIV-lea), inaugurându-
se astfel antagonismul asiro - babilonian, care va dura circa
şapte secole.
Pe la mijlocul secolului al XII-lea, Babilonul este cucerit
şi jefuit de către elamiţi. Rezistenţa împotriva acestora este
condusă de către o nouă dinastie semită, din oraşul Isin; cel mai
important reprezentant al acesteia fiind Nabucodonosor I
(sfârşitul secolului al XII-lea), care readuce în Babilon statuia
zeului Marduk şi vechea strălucire.
Secolele următoare (XI – X) sunt dominate de
pătrunderea triburilor arameice, păstori nomazi din deşertul
Siria. Mesopotamia cunoaşte o perioadă de decădere economică
şi culturală profundă, în special din secolul al IX-lea, pînă spre
mijlocul secolului al VII-lea, perioadă în care Babilonul va
cunoaşte dominaţia Asiriei.
135
Către sfârşitul secolului al VII-lea î.Hr., asirienii sunt

alungaţi de principele chaldeu (Chaldeea – zonă din sudul
Mesopotamiei) Nabopalasar, care se proclamă rege al
Babilonului. Se pun astfel bazele statului Chaldeo – babilonian
(Regatul Noului Babilon), oraşului Babilon redevenind, pentru
circa un secol, principala putere a Asiei Occidentale. Apogeul
Regatului Chaldeo – babilonian o putem constata în timpul lui
Nabucodonosor al II-lea (sfârşitul secolului al VII-lea – prima
jumătate a secolului al VI-lea), fiul lui Nabopalasar. Profitând
de prăbuşirea Imperiului asirian, acesta îşi extinde autoritatea
asupra întregii Mesopotamii şi Elamului, supune Siria, Palestina
şi Fenicia. În oraşul Babilon sunt ridicate ziduri noi şi
numeroase palate, sunt finalizate lucrările la uriaşul ziggurat
Entemenaki, care se pare că a servit drept prototip pentru
legendarul Turn Babel. Se dezvoltă şi alte oraşe ale Babiloniei:
Sippar, Uruk, Nippur… Succesorii lui Nabucodonosor al II-lea
devin însă tot mai dependenţi de atotputernica preoţime, a zeului
Marduk, astfel că puterea centrală decade.
La mijlocul secolului al VI-lea î.Hr., pe fondul
răscoalelor populare îndreptate împotriva puterii deosebit de
influente a preoţilor, conduse de către uzurpatorul Nabonid, se
va produce cucerirea Regatului Noului Babilon de către perşii
(539 î.Hr.) conduşi de Cirus al III-lea. Două secole mai târziu
(în anul 331), Babilonul va fi ocupat de către Alexandru
Macedon.
136
ASIRIA
„Dinaintea lui e Grădina zeilor. Se apropie s-o vadă.

Cornalina are aici roade,
Și-i împrejmuită cu ramuri de viţă înfrunzite, plăcute vederii.
Lapislazului a înfrunzit,
şi are roade, nespus de plăcute vederii.”
În cursul mileniului al III-lea, în nord-estul

Mesopotamiei, ia naştere, pe cursul mijlociu şi superior al
fluviului Tigru şi pe afluenţii acestuia, Zabu Mare şi Zabu Mic,
poporul asirian. Acesta este rezultatul asimilării populaţiilor
autohtone („asianicii”), de către triburile semite imigrate din
regiunile sud-vestice. În a doua jumătate a mileniului al III-lea,
se constituie o serie de oraşe-state asiriene: Assur, Ninive,
Urbilum (Arbela de mai târziu)…, dintre care se impune cetatea
Assur, numită astfel după divinitatea supremă, de la care va
deriva şi numele ţării. Asiria, populată de triburi aspre,
războinice, va rămâne tributară din punct de vedere religios şi
cultural civilizaţiilor sumeriană, akkadiană şi babiloniană. O
dovadă elocventă în acest sens este limba asiriană, care va
evolua ca un dialect al limbii akkadiene.
Oraşele asiriene făceau parte, în jurul anilor 2.200–2.100
î.Hr., din Imperiul sumerian, oraşul Assur devenind reşedinţă a
unui guvernator provincial. După prăbuşirea Imperiului
sumerian (circa 1.950 î.Hr.), cetăţile asiriene îşi redobândesc
independenţa, devenind importante centre comerciale.
O primă etapă importantă în istoria asiriană începe în
secolul al XIX-lea, o dată cu constituirea Regatului vechi, care
îşi va extinde autoritatea asupra Mesopotamiei superioare şi
137
nord-estului Siriei. Regatul vechi cunoaşte culmea puterii în

timpul lui Şamşi–Adad I (sfârşitul secolului al XIX-lea–
începutul secolului al XVIII-lea). După moartea acestuia, Asiria
intră în orbita de influenţă a Babilonului lui Hammurabi.
Următoarele secole (XVIII–XIV) Asiria decade puternic
la rangul unei puteri locale, cu o pronunţată autonomie. Este
perioada în care statul asirian devine dependent de Babilon, de
Regatul Hittit, iar mai apoi de Regatul Mitanni.
Asiria va reuşi să-şi redobândească independenţa în
secolul al XIV-lea, redevenind în secolele următoare o mare
putere militară. Este vorba despre crearea Regatului mijlociu,
perioadă în care se remarcă personalitatea lui Adad–Nirari I
(sfârşitul secolului al XIV–lea, începutul secolului al XIII-lea),
care se autointitulează „Rege al universului” (mare cuceritor şi
constructor de excepţie–în special în Assur). Apogeul
expansiunii teritoriale a Regatului mijlociu, este în vremea
regelui Tukulti (spre sfârşitul secolului al XII-lea), acesta
intitulându-se „Rege al Sumerului şi Akkadului, al Sipparului şi
Babilonului.” La cumpăna dintre secolele al XII-lea şi al XI-lea,
se remarcă figura lui Tiglatpalasar I, războinic crud şi nemilos,
dar un foarte bun administrator. Acesta încurajează dezvoltarea
agriculturii şi introduce, pe scară largă, munca cu ajutorul
sclavilor.
În secolele următoare, statul asirian cunoaşte o puternică
decădere economică, pe fondul pătrunderii triburilor arameice în
Mesopotamia (secolele XI–X). Criza va fi depăşită la începutul
secolului al IX-lea, o dată cu crearea Regatului nou. Pe la
mijlocul acestui secol, regele Aşur–Nasir–Pal al II-lea, va utiliza
– pentru prima dată – unităţi compacte de cavalerie pe un front
larg de luptă. Cruzimea campaniilor de luptă şi brutalitatea
represiunii sunt ridicate la rang de armă politică (duşmanii sunt
decapitaţi, traşi în ţeapă sau jupuiţi de vii).
138
O nouă perioadă de înflorire maximă a Asiriei, o

întâlnim în secolul al VIII-lea, în timpul lui Tiglatpalasar al III-
lea. Prin reformarea sistemului administrativ, financiar şi militar
este consolidată puterea centrală. Populaţii întregi sunt deportate
în Mesopotamia, iar teritorii, ca Siria, Palestina, Fenicia, plătesc
tribut Asiriei.
La mijlocul secolului al VII-lea î.Hr., putem constata
singura domnie a unui rege asirian, om de cultură. Aşurbanipal
este, se pare, unicul despot asirian care ştia să scrie şi să
citească. El este organizatorul marii biblioteci de la Ninive, cu
peste 20.000 de tăbliţe (texte literare, religioase şi ştiinţifice).
Războiul civil izbucnit la moartea înţeleptului rege, declanşat de
fiii regelui, provoacă o anarhie generală, care alături de
tendinţele centrifuge ale marii nobilimi, invaziile cimerienilor,
mezilor şi babilonienilor, explică prăbuşirea definitivă a statului
asirian în următoarele decenii.
CIVILIZAŢIA ASIRO-BABILONIANĂ
Societatea asiro – babiloniană
Societatea era puternic stratificată, împărţită în

numeroase diviziuni pe care le-ar fi creat zeii. Oamenii ar fi o
creaţie a zeilor, cu scopul explicit de-a la fi slujitori; omul a fost
creat dintr-o bucată de argilă amestecată cu o picătură din
sângele unui zeu sacrificat.
Un proverb babilonian arăta: „Omul este umbra zeului,
sclavul este umbra omului, dar regele este asemenea cu zeul.”
Oamenii nu erau egali între ei, fiind divizaţi în grupe sociale
clare.
139
Regele şi preoţii deţineau poziţia privilegiată, fiind clar

delimitaţi de marea masă a supuşilor care, la rândul lor, erau
împărţiţi în trei categorii: liberi, pe jumătate liberi şi sclavi.
În perioada lui Hammurabi în frunte se afla acea
categorie de oameni pe deplin liberi, singura care avea calitatea
de-a se numi „om” (patricienii). Poziţia superioară a
patricienilor se poate observa din faptul că delictele săvârşite
împotriva lor erau cel mai aspru pedepsite.
Între patricieni şi sclavi se afla interpusă o categorie care
în sumeriană se numea „a celor pe jumătate liberi”, iar în
akkadiană, „supuşii”; aceştia erau oamenii săraci.
A treia categorie socială erau sclavii; în concepţia
asiriană şi babiloniană, sclavul nu era om, ci un obiect, un lucru.
De oamenii liberi sclavii se deosebeau şi prin aspectul exterior,
aceştia fiind tunşi şi li se punea o marcă, un semn al sclaviei în
care se aflau. O categorie aparte erau sclavii curţii, subordonaţi
direct regelui, iar prin aceasta ei aveau o anumită influenţă la
nivel social. De asemenea, o situaţie privilegiată o aveau şi
sclavii templelor. Sclavii casnici erau urmaşii unor oameni care
s-au declarat ei înşişi sclavi. Când cineva nu putea plăti
datoriile, trebuia să-şi vândă soţia sau copilul sau să efectueze
muncă în schimbul datoriei. Datornicul devenea sclav,
pierzându-şi libertatea. Legea stipula că nici un datornic nu
putea sta în casa cumpărătorului mai mult de trei ani, în al
patrulea fiind eliberat. Alături de aceşti sclavi, o altă categorie
erau sclavii străini, cumpărați, răpiţi sau prizonierii de război.
Nu întotdeauna tratamentul sclavilor era dur, acesta fiind
în interesul şi al stăpânilor de sclavi; sclavii aveau voie să se
căsătorească cu sclave aparţinând altor stăpâni, sau chiar cu
femei libere; deseori sclavele erau concubinele stăpânilor.
Femeile, în societatea asiro–babiloniană, nu erau egalele
bărbatului; un proverb asirian spunea: „…femeia este o fântână,
140
o peşteră, un mormânt, ea este un pumnal ascuţit care taie gâtul

bărbatului.” Blestemul ca zeii să transforme pe cineva în femeie,
era cel mai cumplit şi nu era adresat decât celor mai mari
duşmani. În viaţa reală situaţia era însă mai nuanţată. Fetele
tinere, moştenitoarele bogate, sclavele prietenoase sau
gospodinele deştepte, erau iubite de părinţi, stăpâni sau soţi,
având o poziţie adeseori privilegiată în societate. Unele femei
aveau şi ocupaţii mai puţin feminine; făceau afaceri sau aveau
propria lor avere. Femeile puteau încheia contracte sau puteau
figura ca martore în procese. Desigur, Codul lui Hammurabi
statornicea supremaţia bărbatului, dar drepturile femeilor erau
protejate prin lege.
Putem deci afirma că, societatea asiro – babiloniană era
împărţită în categorii sociale, încă de la începuturile societăţii
mesopotamiene: patricienii (oamenii pe deplin liberi), cei săraci
(oamenii pe jumătate liberi) şi sclavii. În decursul evoluţiei
istorice această divizare se acomodează vremurilor, adevărata
stare socială a unui individ era dată de averea pe care o deţinea
şi de profesiunea pe care o exercita. Un sclav putea dispune de o
mare avere, având la rândul lui sclavi, putea cumpăra pământ, pe
când un patrician devenit sărac trecea în categoria oamenilor
parţial liberi sau putea fi vândut ca sclav, pentru datorii.
Acestea sunt unele dintre motivele care arată că
diviziunea reală a societăţii asiro – babiloniene, în categorii
sociale, se făcea după criteriul averii şi funcţiei pe care individul
o deţinea în societate. De aceea în societate, vom distinge:
ţărani, artizani, negustori, dregători, ostaşi, fiind stabilite reguli
clare pentru intrarea într-o anumită categorie profesională; în
aceste categorii profesionale puteau intra reprezentanţi ai
oricărei stări sociale, adică: patricieni, săraci sau sclavi.
141
Armata şi ostaşii asiro – babilonieni
Una dintre cele mai importante instituţii asiro –

babiloniene a fost armata. Una dintre cele mai puternice armate
din Orientul antic a fost cea asiriană.
Asiria s-a dezvoltat plecând dintr-un ţinut marginal,
ajungând un mare imperiu, care a stârnit groaza tuturor statelor
vecine. Această ascensiune a fost posibilă datorită armatei pe
care asirienii – un popor eminamente războinic – au creat-o. cea
mai mare parte a inscripţiilor asiriene se referă doar la războaie,
la fapte de arme. Ţăranii care trăiau în Asiria trebuiau să fie
permanent în stare de alarmă, pentru a păzi graniţele statului de
atacurile nomazilor veniţi din pustiu sau de cele ale muntenilor,
care oricând se puteau transforma în războinici. Regii asirieni
chemau deseori la arme pe toţi cei care puteau să poarte arme,
iar fiecare dintre aceştia erau obligaţi să răspundă chemărilor.
Din acest motiv, regii asirieni, se bazau în numeroasele lor
războaie de cuceriri, pe ţăranii băştinaşi.
Pentru propria lor pază, regele avea o gardă personală,
iar atunci când Asiria şi-a extins graniţele foarte mult, a fost
nevoie de crearea unei armate permanente, o forţă de luptă care
să reacţioneze extrem de rapid la eventualele răscoale din cele
mai îndepărtate colţuri ale imperiului.
Atât armata permanentă, cât şi cea destinată de a menţine
ordinea cotidiană, aveau luptători pe care de război, cavalerie şi
pedestrime. Conducătorii de care de luptă erau consideraţi
trupele de elită, dar numărul lor era destul de redus. Ei erau
folosiţi, în special, acolo unde trebuia acţionat rapid, adică în
atacuri şi în urmărirea adversarului. Carul de război asirian avea
două roate cu şase spiţe, în afara cutiei sale (de obicei) se afla
arcul cu tolba de săgeţi, securea de luptă, înapoi era un scut şi o
lance aşezată de-a curmezişul.
142
Grosul armatei asiriene îl constituia infanteria, care

cuprindea arcaşi, scutieri, purtători de scuturi şi lăncieri. Toţi
ostaşii se antrenau în mod continuu la tragerea cu arcul, din
carele de luptă de pe cal sau din picioare. În marş, arcul era
purtat în mâna stângă, tolba cu săgeţi era atârnată de umăr.
Trupele de geniu aveau un rol deosebit de important, ele fiind
datoare să amelioreze drumurile, să clădească pontoane, poduri
şi locuri de trecere. Armatele erau însoţite de preoţi, iar zeii erau
consultaţi înainte de începerea luptelor, aducându-se mai apoi
jertfe acestora pentru a proteja armata. Comandantul armatei era
regele, în lipsa lui moştenitorul tronului, iar în lipsa lor era
generalul şef al armatei.
Duşmanii asirienilor, odată învinşi, erau trataţi cu o
cruzime care depăşeşte orice limită, istoricii moderni numind
adeseori acest popor drept „monstruos”. Regii luaţi prizonieri
erau obligaţi să tragă carul învingătorului, apoi li se punea un
inel în nas, în buze fiind traşi cu o sfoară; erau aşezaţi la poarta
principală a oraşului fiind batjocoriţi de popor. Rebelii erau
mutilaţi: li se tăiau picioarele, mâinile, nasul şi urechile, li se
crăpau ochii, li se tăia limba. Pedeapsa obişnuită era tragerea în
ţeapă sau tăierea capului. Alţi duşmani erau jupuiţi de piele,
aceasta fiind mai apoi întinse pe zidurile cetăţii. Capetele celor
ucişi erau adunate în piramide sau atârnate de crengile copacilor.
Întotdeauna scribii însoţeau armatele pentru a înregistra numărul
capetelor tăiate.
Locuitorii oraşelor cucerite, care au scăpat de baia de
sânge, erau duşi în Asiria, bătuţi şi legaţi, în noua lor patrie,
prinşii trebuiau să presteze munci de corvoadă, fiind cel mai
adesea puşi la munci în construcţii.
143
Preoţii şi templele lor
Preoţii au avut o foarte mare influenţă în societatea asiro

– babiloniană, dar şi asupra tuturor societăţilor din
Mesopotamia. Aceştia au preluat scrierea cuneiformă şi limba
sumeriană, ca limbă sacră a ritului religios. Ca şi grupare
socială, preoţimea fiind foarte bogată, prin averile lor şi ale
templelor, prin numărul mare de sclavi, au influenţat – de multe
ori decisiv – societatea.
Unele dintre cele mai impunătoare construcţii ale
antichităţii orientale au fost templele asiro – babiloniene; alături
de principalele temple se înalţă o construcţie masivă, formată
din prisme dreptunghiulare suprapuse, din ce în ce mai mici
înspre partea superioară. Acest minte artificial se numeşte
ziggurat. Cel mai cunoscut ziggurat este cel numit E-temenanki,
fiind situat la nord de templul E-sagila din Babilon. Acest
ziggurat este construit din cărămizi ne-arse şi acoperit cu
cărămizi arse, care alcătuiesc mari pilaştrii. Ansamblul acestui
ziggurat constituia un dreptunghi imens, lung de 700 metri şi lat
de 350 metri. Intrarea principală, pe calea sacră, dădea acces la
două terase succesive, care precedau o a treia terasă pătrată,
unde se înălţa un turn. Acesta avea ca bază un pătrat cu o latură
de 180 metri, iar deasupra turnului se înălţa o altă terasă ce avea
100 metri lungime. Această ultimă terasă susţinea mai multe
capele dedicate zeilor: Marduk, Nabu, Taşmetum, Ea, Nusku,
Anu, Sin. În mijlocul acestei ultime terase, cinci etaje suprapuse
susţineau o capelă, care reprezenta partea cea mai înaltă a
edificiului.
Herodot, care a vizitat Babilonul când acesta se afla sub
dominaţia perşilor, descrie astfel templul E-temenanki: ”Un
pătrat regulat care are două stadii în toate sensurile (1 stadiu =
circa 180 metri). La mijlocul lui se vede un turn masiv care are
144
un stadiu atât în lărgime cât şi în lungime; pe acest turn se ridică

altul şi pe cel de-al doilea altul şi aşa la rând, astfel că se poate
număra până la opt. Urcarea se face pe dinafară cu ajutorul unei
rampe care dă ocol succesiv tuturor etajelor.
…în ultimul turn este un templu cu un pat mare, bogat
împodobit, lângă care este întinsă o masă de aur.” (Zigguratul
“E-temenanki” – în imagine, descris de Herodot, Istorii, I, 181)
Grădinile suspendate din Babilon
Dintre celebrele monumente ale antichităţii, considerate

„minuni ale lumii antice”, grădinile suspendate din Babilon,
reprezintă unica realizare arhitectonică care nu avea un rol
practic (ca Farul din Alexandria), nici nu comemora un rege (ca
Piramida lui Keops sau Mausoleul din Halicarnas), nici nu era
închinată unei divinităţi (ca Zeus din Olimpia sau ca Templul
din Efes). Li se mai spune „Grădinile Semiramidei”, dar o
regină cu acest nume, căreia tradiţia îi atribuie toate construcţiile
mari de arhitectură din Babilon, nu a existat. A existat în schimb
145
o regină cu un nume relativ asemănător, Sammuramat, soţia

unui rege asirian din secolul al IX-lea î.Hr., despre care însă nici
un autor antic nu spune nimic. În realitate, toate monumentele
grandioase babiloniene atribuite legendarei Semiramis i se
datorează marelui rege Nabukadnezar din secolul al VII-lea - al
VI-lea, cunoscut şi sub numele de Nabucodonosor, inclusiv
grădinile suspendate.
Aşadar, aceste grădini devenite legendare au existat
întradevăr, fiind create în secolul al VI-lea î.Hr., ca o anexă a
imensului şi superbului palat al lui Nabucodonosor. Istoricul
antic
Flavius Iosefus ne spune că regele le-ar fi construit, pe un munte

artificial „pentru a face plăcere soţiei sale care, fiind născută în
Media, avea nostalgia unui peisaj muntos.” Marele palat al lui
Nabucodonosor avea dimensiuni impresionante: 330 metri
lungime, 200 metri lăţime. În apropierea sa, pe o colină de 15
hectare, au fost construite faimoasele grădini. Termenul
„suspendate” este neclar. În realitate, grădinile erau aşezate pe
terase de piatră susţinute de coloane şi arcade masive. După
reconstituirea propusă de savanţii actuali (după informaţiile
146
istoricilor antici Diodor din Sicilia, Strabon, Quintus Curţius

Rufus), grădinile se prezentau astfel:
Pe o colină înaltă de circa 15 metri, 625 de stâlpi masivi,
înalţi de 11–12 metri, zidiţi din cărămizi arse legate între ele cu
asfalt, susţineau o primă terasă, pătrată, cu latura de 243 metri.
Fiecare stâlp (gol înăuntru şi umplut cu pământul necesar
rădăcinilor arborilor celor mai înalţi), avea secţiunea pătrată, cu
latura de 7 metri fiind aşezaţi la o distanţă de 3 metri unul de
altul. Platforma (sau terasa) aşezată pe aceşti 625 de stâlpi, era
alcătuită din blocuri, din lespezi de piatră lungi de 5 metri
fiecare. Diodor arată: „Aceste blocuri erau acoperite de un strat
de trestii îmbibate cu asfalt; pe acest strat era aşezat un dublu
rând de cărămizi arse legate cu asfalt. Acestea, la rândul lor,
erau acoperite cu foi de plumb, pentru a împiedica infiltrarea
apei şi pătrunderea ei în fundaţii. Pe acest strat se afla o masă de
pământ vegetal suficientă pentru ca cei mai mari arbori să prindă
rădăcini. Acest sol artificial era plin cu arbori de toate speciile,
în stare de a fermeca privirea, prin mărimea şi frumuseţea lor.”
Deci, în acest fel a fost construită prima terasă, toate
celelalte terase fiind construite la fel, suprapuse, în retragere, din
ce în ce mai mici. Deasupra primei terase, alţi 441 de stâlpi,
zidiţi la fel ca primii, susţineau – la aceeaşi înălţime de 11 – 12
metri – terasa a doua. A treia terasă era susţinută de 289 de
stâlpi, iar a patra, ultima, de 169 de stâlpi; şi aceasta avea forma
pătrată , cu latura de 123 metri. Ultima terasă atingea aşadar
înălţimea de 77 metri de la sol. Terasele erau legate între ele prin
scări de piatră; acelaşi Diodor, scrie „…una din coloane era
goală pe dinăuntru, de la bază până la vârf, înăuntru ei erau
instalate maşinării hidraulice, puse continuu în mişcare, care
pompau din fluviul Eufrat o mare cantitate de apă, fără ca cineva
din exterior să poată vedea ceva.”
147
Această scurtă descriere uimeşte până în zilele noastre,

prin ingeniozitatea şi grandoarea construcţiei, prin soluţiile
tehnice utilizate, dar şi prin frumuseţea care a fermecat privirea
în epocă.
MITANNI
„ – Suie-te, Urşanabi, pe meterezele Urukului: cutreieră-le în

lung şi-n lat;
preţuieşte-le temeliile, cercetează-le cu de-amănuntul zidăria
din cărămizi.
vezi dacă zidăria nu este toată din cărămidă arsă
şi dacă temelia nu i-a fost pusă de către cei şapte Înţelepţi!”
În zona de sud a Podişului Armeniei, în regiunea lacului

Van şi izolat în nordul Mesopotamiei, vor pătrunde în jurul
anilor 2.200 – 2.000 î.Hr., triburi asianice venite din nord-vestul
Iranului, cunoscute sub numele de huriţi. Este foarte probabil că
pătura conducătoare a acestora era de origine indo-ariană.
Huriţii sunt cei care introduc în Orientul Apropiat carul de luptă
tras de cai. Limba hurită, de tip aglutinant, nu este asemănătoare
cu nici un idiom semitic sau indo-european cunoscut; are unele
asemănări cu urartiana de mai târziu. La începutul mileniului al
II-lea, hurţii vor adopta scrierea cuneiformă akkadiană.
Noi valuri de triburi hurite se vor aşeza în nord-vestul
Mesopotamiei, între cursurile superioare ale Eufratului şi
Tigrului, începând cu secolul al XVII-lea; în secolul următor
dinastii hurite aflându-se în fruntea unor principate din estul
Asiei Mici, Mesopotamia septentrională şi Siria. În întreaga
148
regiune se vor răspândi acum nume de suverani, divinităţi,

noţiuni legate de carul de luptă hurit. Tot în această perioadă
(secolul al XVI-lea), pe cursul superior al Eufratului şi în zona
izvoarelor râului Khabur, se constituie un puternic stat hurit –
Statul Mitanni (numit de asirieni Hanigalbat şi de egipteni
Naharim). Capitala statului se afla în oraşul Wassuganni, oraş
ne-identificat încă pe teren. Istoria acestui stat este puţin
cunoscută astăzi, din cauza lipsei documentelor scrise şi a
vestigiilor arheologice. Este însă, destul de clar, că organizarea
socială, religia şi cultura huriţilor a fost sub puternica influenţă a
Regatului Hitit, Asiriei şi Egiptului, la fel ca şi principatele
siriene.
Perioada de apogeu a Statului Mitanni a fost în secolul al
XV-lea, când timp de un secol, sub conducerea unor suverani
capabili (Şauşatar, Artatama, Şuttarna) acesta reprezenta
principala putere militară şi politică a Orientului Apropiat, rivală
a Egiptului faraonic condus de dinastia a XVIII-a. Regatele Hitit
şi Asirian, ca şi principatele siriene, îi recunosc supremaţia.
Apogeul este cunoscut în timpul regelui Şauşatar, când
Mitanni se află în fruntea coaliţiei care luptă împotriva
faraonului Tutmes al III-lea, care organizase 17 campanii în
zonele asiatice.
Faraonul Tutmes al IV-lea se va căsători cu o prinţesă
mitaniană, iar fiul şi succesorul acestuia, Amenhotep al III-lea,
ia de soţie o soră, iar mai apoi o fiică a suveranului din Mitanni,
Tuşratta.
Decăderea statului Mitanni se produce din secolul
următor, când teritoriile sale încep a fi disputate de hitiţi şi
asirieni. Regele hitit Suppiluliuma, în alianţă cu Aşur-Uballit I,
cucereşte capitala Wassuganni, statul devenind vasal hitiţilor. La
sfârşitul secolului al XIV-lea – începutul secolului al XIII-lea,
regele asirian Adad-Nirari I anexează importante teritorii din
149
Mitanni. În pofida unei rezistenţe acerbe, statul Mitanni dispare

de pe arena Istoriei în jurul anilor 1260 î.Hr., când va deveni o
simplă provincie a Asiriei.
ELAMUL
„ – Prietene – strigă atunci disperat, Ghilgameş – un groaznic

blestem pare să apese asupră-mi;
gândul că voi muri, ca tine,
departe de luptă şi fără slavă,
mă înspăimântă;
ferice de acela care moare cu spada în mână!”
În cursul mileniului al III-lea î.Hr., la răsărit de cursul

inferior al fluviului Tigru, ia naştere Regatul Elam, o
confederaţie de oraşe-state. Cele mai importante cetăţi, care au
deţinut rolul de „capitale federale”, au fost Awan şi ulterior
Susa. Elamita, limbă asianică de tip aglutinant de origine
necunoscută, dezvoltă – la începutul mileniului al III-lea, o
scriere proprie, aşa numita scriere proto-elamită.
În fruntea statului se afla regele, secondat de unul dintre
fraţi (vice-regele), în ierarhie urma fiul regelui sau un nepot al
acestuia, în această ordine urmaşi la tron. Regiunea era bogată în
lemn, minereuri, favorabilă agriculturii şi creşterii animalelor. O
ocupaţie importantă a locuitorilor Elamului era comerţul, poziţia
statului fiind deosebit de favorabilă, o adevărată placă turnantă
între Mesopotamia şi valea Indusului.
150
Istoria şi civilizaţia Elamului au evoluat într-o strânsă

dependenţă cu spaţiul mesopotamian, cultura elamită
influenţând, la rândul ei, pe cea a mezilor şi perşilor.
În secolele XXIV-XXIII, Elamul este inclus în Imperiul
Akkadian, imperiu fondat de către Sargon I. Este perioada în
care se impune scrierea sumeroano-akkadiană, care va cunoaşte
în această regiune o evoluţie proprie, în direcţia simplificării ei.
Autoritatea akkadiană va fi puternic zguduită în Elam în timpul
răscoalei guvernatorului Kutik–in–şusinak, care se revoltă
împotriva regelui Şarm–kali–şarri (circa 2.254 –2.230).
Elamul, după ce a cunoscut dominaţia sumeriană, în
timpul regelui Şulgi (circa 2.094–2.047) fiind inclus în orbita de
influenţă a Ur-ului (cea de-a treia dinastie), va reuşi cucerirea
oraşului (circa 2004), ultimul rege sumerian al Ur–ului (Ibbi–
Sin) fiind dus în captivitate. Supremaţia Elamului este de scurtă
durată, deoarece elamiţii sunt alungaţi din Sumer de către
fondatorul dinastiei din Isin, Isbi–Erra.
În a doua jumătate a secolului al XVIII–lea, în timpul lui
Hammurabi (circa 1764) Elamul cunoaşte dominaţia
babiloniană, dar pentru o scurtă perioadă. Fiul şi succesorul lui
Hammurabi, Samsuiluna pierde controlul asupra Elamului fiind
învins de către Kutir–Nahhunte, care obţine, din nou,
independenţa statului. Urmează peste trei secole de decădere a
rolului Elamului în zonă (secolele XVII–XIV), pe fondul
scăderii autorităţii centrale în viaţa statului; pe la 1325, regele
kasit al Babilonului, Kurigalzu, va impune autoritatea
Babilonului asupra Susei, dar doar pentru o scurtă perioadă de
timp.
În următoarele două secole (XIII–XII) intrăm într-o
perioadă fastă pentru Elam, atingându-se acum apogeul, în
dezvoltarea economică şi politică, pe fondul unei accentuate
consolidări a puterii centrale în dauna tendinţelor de
151
federalizare. Este perioada de înflorire a arhitecturii, a artei

statuare, a basoreliefului, interval în care se utilizează pe scară
largă metalele preţioase (mai ales aurul, argintul, bronzul,
cuprul), spre deosebire de civilizaţia mesopotamiană.
Suveranul Khumban–Numena este la originea
declanşării unei noi politici expansioniste (circa 1285–1266),
politică continuată şi de urmaşi. Se conturează–tot mai mult–
antagonismul elamito-asirian, care va domina regiunea
(Mesopotamia inferioară şi centrală) circa şase secole de acum
înainte. La sfârşitul secolului al XIII–lea, Elamul se extinde în
Mesopotamia centrală, fiind organizate tot mai multe campanii
împotriva regilor kasiţi din Babilon. Pe la 1157, în timpul lui
Şutruk–Nahhunte I, Elamul reuşeşte să ocupe şi să jefuiască
Babilonul pe fondul prăbuşirii dinastiei kasite; acum se aduce de
aici, la Susa, stela lui Naram-Sin şi aceea cuprinzând codul lui
Hammurabi.
Tendinţele expansioniste ale Elamului sunt întrerupte de
către Nabucodonosor I (circa 1125–1103), care pustieşte
Elamul, timp de patru secole statul fiind confruntat cu decăderea
puterii centrale, pe fondul acţiunilor centrifuge ale provinciilor.
Se intră într-o etapă de criză generalizată, care nu se va sfârşi
decât în secolul al VIII-lea, când Elamul, aliat de această dată cu
Babilonul vor încerca să contracareze tendinţele hegemone ale
Asiriei în întreaga Mesopotamie. Elamul sprijină cu toate
resursele răscoala antiasiriană a Babilonului, condusă de
Marduk–apal–iddin al II-lea; în anul 721 însuşi Sargon al II-lea
va suferi o ruşinoasă înfrângere din partea Elamului.
În secolul următor (la VII-lea) conflictele interne între
filo-babilonieni şi filo-asirieni vor conduce la scăderea puterii
Elamului, luptele fiind abil speculate de curtea de la Ninive, iar
mai apoi de mezi şi perşi. La mijlocul secolului al VII-lea,
Babilonul răsculat împotriva lui Aşurbanipal primeşte ajutorul
152
Elamului; urmarea este cucerirea capitalei, Susa, de către

asirieni în 642. câţiva ani mai târziu, ultimele rezistenţe elamite
sunt înfrânte, Elamul devenind provincie a Asiriei. După
prăbuşirea Asiriei, Elamul este cucerit de către mezi (circa 590),
iar mai apoi va deveni satrapie (Susiana) a Imperiului persan.
Susa, devine reşedinţă ahemenidă, una dintre capitalele statului,
iar limba elamită va deveni limbă de cancelarie până la
jumătatea secolului al V-lea î.Hr.
După cucerirea Imperiului persan de către Alexandru
Macedon, vechiul teritoriu al Elamului va fi inclus ca regiune cu
o oarecare autonomie în regatele Seleucid (312), Part (secolul al
II-lea î.Hr.) şi Sasanid (secolele III – VII d.Hr.).
SIRIA, FENICIA ŞI PALESTINA
„Mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi”

(Noul Testament, Matei, 22, 14)
SIRIA
„Pomul se cunoaşte după rod”

(Noul Testament, Matei, 12, 33)
Numele de Siria este utilizat – în sens larg – pentru a

desemna regiunea Orientului apropiat, cuprinsă între Marea
Mediterană şi fluviul Eufrat, mărginită la nord de Munţii Taurus
şi la sud de Peninsula Sinai. Siria nu a constituit o regiune
geografico-istorică distinctă, cum a fost Mesopotamia, dar nici
153
nu a fost o entitate politică de sine stătătoare. Unificarea ei s-a

realizat numai în cadrul unor imperii străine (asirian, persan,
roman). Această denumire, Siria, apare pentru prima dată la
Herodot.
Alexandru Macedon a organizat în regiune două satrapii:
Siria şi Coilesiria. Romanii vor numi Siria partea septentrională
a regiunii. De la sfârşitul mileniului al II-lea, regiunea este
separată în trei zone: Siria, Palestina şi Fenicia.
La începutul mileniului al III-lea se poate constata
imigrarea unor triburi vest-semitice, care pun bazele unei
puternice civilizaţii de epoca bronzului. Această civilizaţie este
supusă unor puternice influenţe externe, care vin dinspre Egipt,
Sumer, iar mai apoi influenţe egeene (mijlocul mileniului al III-
lea ).
Prin Siria treceau importante drumuri comerciale
caravaniere care făceau legătura cu Marea Mediterană din Asia
Centrală, prin Mesopotamia; alte rute porneau din Anatolia spre
Arabia sau spre Egipt. În acest context, pe teritoriul Siriei apar o
serie de oraşe-state sau principate: Biblos, Ugarit, Ebla, Mari,
Damasc, Alep, Karkemiş…
În a doua jumătate a mileniului al III-lea î.Hr., înfloreşte
oraşul Ebla din nordul Siriei, care ajunge să fie populat de circa
250.000 locuitori. Aici a fost descoperită o arhivă de 16.000
tăbliţe de lut, redactate în limba sumeriană, akkadiană şi eblaită
(un vechi dialect vest-semitic). Oraşul va fi distrus la sfârşitul
mileniului al III-lea de către amoriţi.
Începutul mileniului al II-lea este perioada în care
pătrund, în valuri succesive, numeroase triburi de amoriţi şi
canaaneeni. Este perioada în care se remarcă oraşul Mari (pe
Eufratul superior), condus de o dinastie amorită, care cunoaşte –
până la cucerirea de către Hammurabi – o înflorire remarcabilă.
154
Spre mijlocul aceluiaşi mileniu, Siria, devine un teritoriu

în care se ciocnesc interesele marilor puteri ale Orientului
Apropiat: Egiptul dinastiilor XVIII – XX, Regatul Hitit şi pentru
o scurtă perioadă Regatul Mitanni (în secolul al XV-lea). În
paralel, noi valuri de populaţii semitice, triburile arameice
împing în zonele de litoral populaţia canaaneană.
După Marea migraţiune egeică, care afectează întregul
bazin oriental al Mării Mediterane, în Siria se conturează cele
trei zone etnico-politice, distincte:
- în sud, Palestina;
- în zona centrală de coastă, Fenicia;
- în nord, Siria arameică.
În mileniul I î.Hr., entitatea hegemonă care se remarcă
este Regatul Damascului. În timpul suveranilor Ben Hadad
(circa 880–842) şi Hazael (circa 842–806), Damascul este
victorios în confruntările cu Regatul Israel şi opune o dârză
rezistenţă în faţa campaniilor asiriene, întârziind cucerirea. Cu
toate acestea în secolul al VIII-lea, Siria devine provincie
asiriană, iar în secolul următor, ca urmare a prăbuşirii Asiriei,
Regatul Noului Babilon îşi extinde supremaţia în zonă.
Ca satrapie a Imperiului persan (secolele VI–IV), Siria
joacă un rol nesemnificativ; o remarcabilă înflorire va cunoaşte
acest teritoriu, din punctul de vedere cultural şi economic, în
timpul perioadei elenistice (secolele IV–I). în anul 64 î.Hr., Siria
devine provincie a Imperiului roman (sub Cnaeus Pompeius),
importantă bază militară romană pe frontul oriental
155
FENICIA
„Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde

sufletul”
(Noul Testament, Marcu, 3, 36)
Veche scriere feniciană.
La începutul mileniului al III-lea, în regiunea cuprinsă

între coastele de est ale Mării Mediterane, Deşertul Sirian,
Munţii Liban şi Antiliban se stabilesc unele triburi vest-
semitice. După anul 1.200 î.Hr., această zonă va fi cunoscută
sub numele de Fenicia („Ţara purpurei”); locuitorii, numiţi de
către greci, fenicieni („poinikes”), îşi spuneau Canaaneeni.
Limba feniciană, aparţine grupului nord-vest-semitic al limbii
canaaneene. Fenicia nu a format niciodată un stat unitar sau o
entitate politică distinctă. Oraşele-state de pe litoralul Mării
Mediterane, care îşi extindeau influenţa asupra unui teritoriu
limitrof limitat, sunt menţionate în mileniile III–II–I î.Hr. drept
centre comerciale şi meşteşugăreşti înfloritoare.
156
În mileniul al III-lea litoralul estic al Mării Mediterane se

afla sub protecţia Egiptului. La începutul mileniului următor, pe
fondul pătrunderii unor noi valuri semite, se consolidează şi
afirmă unele oraşe-state feniciene: Arados, Sidon, Tir, Beritos,
Tripolis…
Pornind de la elemente ale scrierii hieroglifice egiptene
şi ale celei cuneiforme, se dezvoltă – după 1700 – o versiune
simplificată canaaneeană (care cuprinde circa 100 de semne).
Aici găsim originea alfabetului consonantic fenician, format din
22 de semne (din secolul al XIII-lea). Acest alfabet este preluat
şi adaptat, după anul 1.000, de către evrei, armeni, arabi, greci,
prin intermediul cărora pătrunde în Europa.
În perioada secolelor XII–IX, fenicienii domină întregul
bazin al Mării Mediterane; este perioada de apogeu a civilizaţiei
feniciene. Corăbiile lor ajungeau până în strâmtoarea Gibraltar,
ducând în întreaga zonă: lemn de cedru şi pin, stofe fine
(inclusiv cele mult căutate de purpură), vase de metal, obiecte
din aur, bronz, fildeş, bijuterii, vin, sare… Secolele X–IX, sunt
cunoscute în special prin masiva acţiune de colonizare a
spaţiului bazinului Mării Mediterane: Cipru, Malta, Sicilia,
Sardinia, Africa de Nord, Spania. Acesta este contextul în care
se naşte antagonismul feniciano-grec.
Anul 814 î.Hr., este data tradiţională a fondării de către
locuitorii din Tir, pe coastele de nord ale Africii, a Cartaginei
(pe locul unde se află actualul Tunis), cea mai importantă
colonie feniciană. Devenită cea mai înfloritoare aşezare punică
(romanii îi desemnau pe fenicieni astfel) din Mediterana
Occidentală, Cartagina va continua pe cont propriu procesul de
colonizare în zonă, punând bazele unui adevărat imperiu
colonial (în secolele V–III î.Hr.).
Călători foarte îndrăzneţi fenicienii, din ordinul
faraonului Nechao al II-lea, înconjoară Africa (conform tradiţiei
157
în anul 600 î.Hr.). Spre sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr.,

Himilco traversează strâmtoarea Gibraltar şi explorează coastele
de nord ale Galliei şi Britanniei, iar Hanno, plecat din Cartagina
atinge coastele Africii Occidentale în dreptul actualului stat
Sierra Leone.
După ce în secolele VIII – VII, Fenicia fusese încadrată
în Imperiul Asirian, în secolele VI – IV va deveni satrapie
persană. În anul 332, Fenicia este ocupată, fără lupte, de către
Alexandru cel Mare, singurul oraş care încearcă rezistenţa este
Tirul, cucerit de macedoneni după 7 luni de asediu. În anul
64/63, Fenicia este inclusă de Cnaeus Pompeius în provincia
romană Siria.
PALESTINA
„Nu te lăsa biruit de rău, ci biruie răul cu binele.”

(Noul Testament, Către romani, 12, 21)
Această denumire este utilizată pentru prima dată de

către Herodot, pentru a desemna teritoriul dintre Marea
Mediterană şi Deşertul Sirian. Numele derivă din acela al
populaţiei de filisteni.
Încă din epoca bronzului regiunea este populată de
triburi de origine semită. Palestina, numită uneori şi Canaan,
face legătura între Egipt, Asia Mică şi Mesopotamia. La
începutul mileniului al II-lea î.Hr., pătrund în Palestina unele
triburi nomade vest-semitice, printre acestea şi strămoşii
triburilor israeliţilor (aceste triburi făceau parte din
conglomeratul etnic al hicsoşilor). Un nou val semitic care se
abate asupra Palestiei, se constată în secolele XIV - XIII
158
(moabiţi, amoriţi, edomiţi, israeliţi), veniţi dinspre Siria şi

Peninsula Arabia. Migrarea israeliţilor este un proces de durată,
uneori o infiltrare lentă de triburi izolate. Exodul din Egipt sub
conducerea legendarului Moise, nu este altceva decât o
componentă a acestor ample mişcări (Moise este cel care
introduce cultul lui Iahve, ca divinitate unică, supremă, probabil
în timpul lui Ramses al II-lea sau a fiului acestuia Merneptah –
în secolul al XIII-lea). Numele Israel, apare pentru prima dată pe
o stelă a Faraonului Merneptah (circa 1.230 î.Hr.). israeliţii trec
de la viaţa nomadă la cea sedentară, păstrând însă forma de
organizare patriarhală, în triburi (pe teritoriul Canaanului se
stabilesc 12 triburi, grupate în jurul unui sanctuar comun).
În jurul anului 1.200 î.Hr., între Gaza şi Muntele Carmel,
pe ţărmul Mării Mediterane se stabilesc filistenii, unul dintre
„popoarele mării” („popoarele Mării” – astfel erau denumite de
către egipteni seminţiile, care - de pe ţărmul Asiei Mici şi de pe
insulele Mării Egee–au luat calea mării, către miazăzi şi au lovit
graniţele Egiptului. În drumul lor, acestea, au distrus Ugaritul,
Sidonul, Tirul. Cu mare greutate „popoarele mării” au fost
oprite la graniţele Egiptului de către Faraonul Merneptah; unul
dintre cele mai cunoscute neamuri care au făcut parte din
această seminţie, sunt filistenii, care se vor aşeza în Palestina–
nume derivat din al lor).
În perioada secolelor XII–XI, presiunea triburilor vecine
(moabiţi, amoniţi, filisteni…) determină apariţia unei noi forme
de conducere a triburilor israelite; este „Epoca judecătorilor”,
„judecătorii” fiind lideri aleşi în momentele de mare criză. Cu
ajutorul „judecătorului” şi profetului Samuel, Saul – din tribul
Veniamin – este ales Rege al Israelului (circa 1.029 î.Hr.).
Acesta constituie o primă armată permanentă, consolidând
puterea centrală. Saul, moare în luptele cu filistenii (circa
1.004); principalul său urmaş este David (circa 1.004–965).
159
Acesta înfrânge, rând pe rând, popoarele vecine: filistenii,

moabiţii, sirienii şi arameii. David ocupă Ierusalimul, oraş care
devine capitala politică şi religioasă a statului, iar cultul
monoteist al lui Iahve, religie oficială.
Urmaşul său, Solomon (965 – 928) continuă politica de
centralizare a statului. Domnia lui este o epocă de înflorire
economică şi culturală „veacul de aur al Regatului Israel”. La
Ierusalim se ridică mari construcţii: Templul (în imagine o
propunere de reconstituire - un fastuos complex arhitectonic)
simbol al religiei israelite şi Palatul Regal. Moartea lui Solomon
(circa 928) duce la destrămarea statului, care se divide în două:
Israelul (în nord cu capitala la Sichem, ulterior Samaria) şi
Iudeea (în sud cu capitala la Ierusalim).
În Iudeea dinastia lui David şi Solomon se va menţine
până în anul 586, la prăbuşirea statului sub loviturile lui
Nabucodonosor al II-lea. Începe deportarea în masă a
locuitorilor în Mesopotamia („Captivitatea babiloniană”).
160
Israelul cunoaşte numeroase schimbări dinastice (9 la

număr), consecinţă a rivalităţii inter-tribale. În anul 722, capitala
Samaria este cucerită după un asediu de trei ani de către Sargon
al II-lea, Israelul fiind transformat în provincie asiriană. O parte
a populaţiei este deportată în Mesopotamia.
După cucerirea Babiloniei (539 î.Hr.), Cirus, regele
Persiei, autorizează reîntoarcerea în Palestina a israeliţilor din
Mesopotamia. Timp de două secole (539 – 332) Palestina
rămâne provincie a Imperiului Persan. În anul 332 statul
Palestina intră, fără luptă, în componenţa Imperiului lui
Alexandru Macedon. După moartea acestuia, Palestina va fi
integrată Egiptului ptolemeic. În anul 63 î.Hr., Cnaeus Pompeius
include Iudeea în provincia romană Siria.
ARABIA
„… a fost numită Arabia cea Fericită şi datorită belşugului de

fructe şi mulţumită altor plante care se află pe aceste meleaguri.
Din trestie, papură şi alte plante lemnoase se desprinde o
mireasmă plăcută. Acestea cresc din belşug având frunze de tot
felul şi o răşină ce se prelinge din coajă mirosind la fel de
frumos…
Ţinutul este atât de bogat în turme, încât multe neamuri care duc
o viaţă de păstori se pot hrăni din belşug cu ceea ce produc
turmele, ne-având nevoie de grâne.”
(Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, II, 49)
Peninsula Arabia fost leagănul unor civilizaţii străvechi

încă din mileniul al II-lea î.Hr. Termenul „arab” prin care arabii
îşi denumesc teritoriul ocupat de ei, are înţelesul de „stepă”,
161
„ţinut deşertic”, „pustiu”. Dacă acum această peninsulă este un

pustiu imens, situaţia nu a fost întotdeauna aşa. În epoca ultimei
glaciaţiuni, peninsula a cunoscut, graţie ploilor frecvente, o
abundentă dezvoltare a vegetaţiei, cu numeroase păduri şi
savane, care în timp au dispărut.
În antichitate peninsula era împărţită în „Arabia Deserta”
(cea pustie), „Arabia Petraea” (cea pietroasă) şi „Arabia Felix”
(cea fericită). Aceasta din urmă era astfel denumită pentru că
locuitorii acestei zone trăiau în prosperitate; totodată se făcea şi
un joc de cuvinte, deoarece „fericit” avea în limbile greacă,
latină, arabă şi înţelesul de „la dreapta”, sau „dreapta”, adică în
arabă „yemen”. Venind din nord, „Arabia fericită” era situată la
dreapta, dacă se cobora spre sud. Regiunea numită în antichitate
„Arabia fericită” corespunde, în cea mai mare parte teritoriului
Yemenului de astăzi.
162
Arabia este o mare peninsulă, situată între Marea Roşie,

Oceanul Indian şi Golful Persic. Are o lungime de circa 2.000
kilometri şi o lăţime maximă de circa 1.500 kilometri. Cu o
suprafaţă de peste 3 milioane kilometri pătraţi, peninsula Arabia
este un vast pustiu, ataşat geologic Africii, de care se separă prin
Marea Roşie (o prăbuşire relativ recentă a scoarţei, umplută cu
apele Oceanului Indian). Peninsula este străbătută de două
lanţuri muntoase, în rest întinzându-se dezolante pustiuri de
nisip şi pietre. La o uscăciune aproape totală se adaugă un frig
mare noaptea şi o căldură cumplită ziua. La mari distanţe între
ele, în văi mici, aproape complet închise, se întâlnesc oaze
fertile. În regiunea de sud-vest şi sud a Arabiei (astăzi statul
Yemen) suflă „Musonul”, care aduce ploaia binefăcătoare. În
regiunea muntoasă din sud, în zona podişurilor şi teraselor s-a
putut dezvolta o strălucită civilizaţie în antichitate. Ea a
prosperat datorită izolării, sudul Arabiei fiind apărat de
pustiurile din jur şi de mările puţin navigabile.
Locuitorii.
În perioada cuaternară, Arabia a fost locuită de vânători,

aceştia găsind vânat din abundenţă în savane şi păşuni. Primii
vecuni care au intrat în contact cu locuitorii Arabiei au fost
egiptenii, care au cumpărat de la aceştia smirnă şi tămâie, de
care aveau nevoie, în cantităţi mari, în templele lor pentru
slujirea zeilor.
Prima menţiunea civilizaţiei „Arabiei de sud” o întâlnim
în scrierile ebraice, care arată că în secolul al X-lea î. Hr., o
regină din Saba vine la Ierusalim. În textele asiriene, arabii sunt
citaţi atunci când regele Salmanasar al III-ea învinge o coaliţie,
la care se alăturase şi regele arab Giridbu cu 1000 de cămile.
Arabii sunt menţionaţi în Odeseea (IV, 81), lucrare scrisă
163
probabil în secolul al VIII-lea î.Hr. În textele ebraice ulterioare,

arabii apar guvernaţi de regi, fiind prezentaţi ca fiind ostaşi
viteji, buni arcaşi. Renumiţi negustori, arabii duceau produsele
lor în lumea feniciană, în Mesopotamia şi Imperiul Persan.
Multe ştiri despre arabi şi „Arabia fericită”, aflăm de la
Herodot. Acesta descrie armele arabilor, care erau angajaţi în
armata regelui persan Cambyse.
Limba.
Limbile semite fac parte din categoria limbilor afro-

asiatice. Se pot distinge două mari grupuri de limbi:
- grupul oriental (asiro-babilonian);
- grupul occidental, subdivizat în sub-grupul nordic
(limbile canaaneană, ebraică, arameică) şi sub-grupul
sudic (limbile arabă propriu-zisă sau de nord, sud-
arabică şi ethiopiene).
Limba sud-arabică mai este astăzi vorbită de un număr
extrem de mic de locuitori. Cercetările arheologice au dus la
descoperirea unui număr impresionant de mare (de ordinul
miilor) de inscripţii în limba care se vorbea în „Arabia fericită”,
dar textele sunt scurte, convenţionale şi nu permit re-elaborarea
structurii gramaticale.
Penetraţia limbii nord-arabice a anihilat influenţa limbii
sud-arabice. Dezvoltarea ulterioară a islamului va impune
arabica nordică ca limbă a Coranului.
Scrierea.
Cele mai vechi inscripţii în piatră datează, cel mult, din

secolul al IX-lea î.Hr. Scrierea sud-arabică se compunea din 29
de grafeme consonantice. Vocalele lipsesc, cuvintele sunt scrise
164
separat, fără ligaturi. Scrierea şi citirea se făceau – ca în

majoritatea limbilor semite – de la dreapta la stânga; cele mai
vechi inscripţii utilizează scrierea de tipul „brustrofedon”
(similară arăturii unui ogor, de la dreapta la stânga, apoi de la
stânga la dreapta, revenind de la dreapta la stânga…).
Inscripţiile în zona nord-arabică se găsesc din secolul al
II-lea î.Hr.; au fost descoperite un mare număr de inscripţii,
redactate în limba arabilor de nord, aparţinând numeroaselor
triburi care populau această zonă. Arabii de nord au întemeiat
numeroase state la marginea pustiului arabic şi în unele oaze:
statul Palmyra, statul lihyaniţilor, statul nabateenilor, apoi orase-
state: Emeda, Edesa şi Hatra. Aceste state au fost „state-tampon”
între Imperiul Roman şi Imperiul Persan.
Istoria statelor antice din „Arabia de sud”.
Deosebirea dintre arabii de nord şi cei din sud era:

lingvistică (vorbeau altă limbă), genealogică (aveau alţi
strămoşi), de civilizaţie (primii erau nomazi, cei din sud erau
sedentari, ocupându-se cu agricultura, nu cu creşterea vitelor).
Marea majoritate a populaţiilor oraşelor sud-arabice au devenit
musulmane, după propovăduirea lui Mahomed (secolul al VII-
lea d.Hr.). istoria sud-arabilor şi a civilizaţiei lor se opreşte
practic, la primii ani ai „Hegirei” (după 622 d.Hr.), moment care
marchează începutul erei musulmane.
Primul izvor care oferă relaţii complete despre statele din
„Arabia de sud” este geograful grec Eratosthene (circa 275–
194), director al Bibliotecii din Alexandria; inscripţiile sud-
arabice, confirmă informaţiile, astfel încât putem vorbi despre
următoarele state:
1. Ma-in, cu capitala la Qarmaw;
2. Saba, cu capitala Maryab (mai târziu Marib);
165
3. Qataban, cu capitala la Tamna;

4. Hadhramaut, cu capitala la Shabwat.
Statul Ma-in.
Exista sigur pe la anul 700 î.Hr. ca şi în secolul al III

î.Hr., pe vremea lui Eratosthene. A controlat comerţul de tranzit
cu aromate din oraşele „Arabiei de sud” până la cetăţile prospere
din regiunea Mării Mediterane. Mineenii aveau numeroase
colonii comerciale pe parcursul căilor de comunicaţii. Spiritul
comercial al negustorilor mineeni va supravieţui dispariţiei
regatului lor.
Statul Saba.
Apelativul „de Saba” este a unui teritoriu vast din

„Arabia de sud”. La autorii greci şi romani numele sabeenilor
era ilustru; este vorba despre un popor fabulos şi bogat, trăind o
viaţă de paradis într-o tară în care primăvara este veşnică. De
aici şi numele de „Arabia Felix” („Arabia Fericită”) care i s-a
dat. Herodot (Istorii, III, 107…) relatează şi el multe dintre
aceste aspecte. La fel, în Egiptul faraonic, circulau poveşti
asemănătoare de spre locuitorii din sudul Arabiei.
Deşi inscripţiile sabeene descifrate până în prezent (mii
de inscripţii nu au fost încă publicate, iar altele nu au fost nici
măcar descifrate) nu trec dincolo de secolul al VIII-lea î.Hr.,
indicii certe arată că statul sabeenilor trebuie să fi fost cu mult
mai vechi. Civilizaţia sa avansată, numeroasele colonii
îndepărtate, marile construcţii civile şi religioase, atestă
vechimea acestui stat. În istoria statului se pot distinge
următoarele cinci epoci:
166
a. Perioada veche, numită a mukarribilor, termen care

desemnează numele conducătorului statului, care era un
„principe–preot”; ne sunt cunoscute astăzi numele unor
asemenea conducători, care au domnit iniţial în prima capitală
Sirwah, ulterior capitala fiind mutată la Maryab (Marib-ul de
mai târziu). Unul dintre aceşti mukarribi, Sumuhu, a început
construcţia unui mare baraj pe râul Adhanat, impunătoarea
construcţie fiind terminată de fiul acestuia.
b. Perioada suveranilor ce se intitulau regi de Saba,
capitala fiind la Marib. Această perioadă începe în jurul anului
600 î.Hr. Primul dintre regi se numea Karib-il Watar. Sub
conducerea acestor regi puterea statului se extinde foarte mult.
Pe la anul 500 î.Hr., începe colonizarea în Ethiopia de nord prin
strămutarea în Africa a unei părţi din populaţia Yemenului de
sud-vest. Colonizarea a durat până la începutul epocii noastre.
c. Perioada regilor de Saba şi Dhu Raidan, unde numele
de „Dhu” are sensul de „domn stăpân” al unui teritoriu. Domnia
acestor domni începe pe la anul 115 î.Hr., perioada fiind
cunoscută şi sub numele de sabeo-himyarită. Sub aceşti
conducători are loc expediţia militară romană de cucerire a
„Arabiei de sud”, sub conducerea lui Caius Aelius Gallus (25–
24 î.Hr.); expediţia eşuează lamentabil în faţa fortăreţei
Marsyaba. Generalul roman arăta în raportul său că populaţia
era alcătuită din himyariţi şi sabeeni, primii fiind mai numeroşi.
Ultimul suveran al acestei perioade domneşte în jurul anului 281
d.Hr.
d. Perioada regilor care se intitulează de Saba, Dhu
Raidan, Hadhramaut şi Yamnat; capitala statului se afla la Zafar.
Poziţia noii dinastii faţă de supuşi a fost una tiranică, acest fapt
determinând atacarea statului de abisinieni (locuitorii din
Ethiopia, proveniţi din colonizările celei de a doua perioade),
care în secolul al IV-lea ocupă statul. Regii cuceritori,
167
abisinieni, se intitulau „Rege al Sabeenilor, al Himyariţilor şi al

ţării Raidan; elementul etnic majoritar era cel himyarit, spre
sfârşitul perioadei termenul de Saba va fi înlăturat.
e. Perioada regilor din Himyar, este ultima epocă din
istoria regilor şi a statului Saba. În această perioadă statul intră
într-o gravă perioadă de criză economică, care va agrava criza
politică. Statul sfârşeşte prin a fi desfiinţat sub loviturile
conjugate ale perşilor şi bizantinilor.
Statul Qataban.
Situat la sud de actualul Yemen, statul era condus tot de

„principi-preoţi” (mukarribi). Existenţa statului este scurtă, fiind
absorbit de Regatul Sabean (secolul I d.Hr.).
Statul Hadhramaut.
Situat de-a lungul coastei de sud a Arabiei, acest stat va

sfârşi prin a fi absorbit de statul de Saba în cursul secolului I
d.Hr.
Societatea sud-arabică.
Anterior domniei „principilor-preoţi” (mukarribi), în

statul Saba au domnit şi Regine (după cum reiese din Biblie);
suveranii se socoteau fii de zei, dar nu se considerau zei (aşa
cum făceau, de exemplu, faraonii Egiptului). Autoritatea regilor
era limitată de un Consiliu al Bătrânilor.
Legile erau scrise pe plăci de piatră sau bronz, fiind
afişate la vedere. Din inscripţii şi cercetările efectuate la faţa
locului (de către arheologi), reiese că existau mari proprietăţi
funciare, iar locuitorii erau împărţiţi în funcţie de teritoriul pe
168
care îl locuiau, cu excepţia beduinilor, care erau împărţiţi în

triburi. Existau sclavi, dar rolul lor în societate era limitat.
Viaţa economică.
Regatele „Arabiei de sud” s-au bucurat de o imensă

prosperitate şi o bogăţie agricolă rar întâlnită, datorită ploilor
musonice, în primul rând. Contribuţia umană s-a materializat în
sistemele de irigaţie, abil concepute. O contribuţie de excepţie a
fost realizarea Marelui Baraj de la Marib (secolul VI î.Hr.) pe
râul Adhanat (azi Dhene). Graţie irigaţiilor se puteau obţine
chiar două recolte pe an. Ruinele barajului sunt impresionante şi
astăzi. Sabeenii au închis valea între doi munţi printr-un baraj
lung de 375 metri, în spatele căruia s-a format un imens lac de
acumulare. După prăbuşirea barajului întreaga civilizaţie
strălucitoare a „Arabiei de sud” se va preface într-un pustiu.
Religia.
Toată viaţa publică a statului era dominată de religie.

Templele erau centre ale activităţii statale. Zidurile cetăţilor sau
părţi din aceste ziduri erau dedicate zeilor.
Templele erau administrate de mari preoţi; ele posedau
mari domenii funciare, primind în acelaşi timp numeroase danii
de la credincioşi, care cereau în schimb zeilor diferite favoruri.
Altarele atestă faptul că se făceau sacrificii animaliere în temple,
dar nu se făceau sacrificii umane. Se ardea smirnă şi tămâie
înaintea zeilor, se făceau perelinaje la temple la acestea putând
să participe şi femeile. Păcatele se spovedeau în public, uneori
se trecea păcatul pe o tăbliţă afişată la vedere. Se credea în viaţa
de apoi, după cum reiese din numeroasele ofrande aduse
morţilor din morminte şi numeroasele vase ce-l însoţeau pe cel
169
răposat. Credinţa în mai mulţi zei a fost răspândită până la

apariţia mozaismului, creştinismului, iar mai apoi a
islamismului.
În concluzie se poate spune că în sudul Arabiei, vreme
de aproape două milenii s-a dezvoltat o civilizaţie originală,
cunoscută abia începând din secolul al XIX-lea. Literatura
acestei civilizaţii a dispărut, dar ne-au rămas din această
perioadă numeroase inscripţii (din păcate de mici întinderi), care
– după descifrare – vor completa datele pe care le avem despre
această fabuloasă civilizaţie.
170
HITTIŢII (Imperiul hittiţilor)
„Eu, Soarele Suppiluliuma, Regele cel Mare, regele ţării Hatti,

viteazul, iubitul zeului Furtunii, am plecat la război.”
(Tratatul între Suppiluliuma şi Mattiwaza din Mitanni)
Ramses al II-lea în luptă cu hittiții
Asia Mică sau Anatolia, în care s-a creat Imperiul

hittiţilor, este o peninsulă înconjurată în partea orientală de trei
171
mări: Marea Neagră, Marea Egee şi Marea Mediterană. În zona

mediană a peninsulei se află un podiş, sub forma unui platou, cu
o altitudine medie de circa 1.000 metri. În jurul acestui podiş
se ridică munţi înalţi: spre est Munţii Armeniei (cu o altitudine
medie de circa 3000 metri) prelungiţi de Munţii Caucaz; spre
vest Munţii Antitaurus (cu o altitudine medie de circa 3.000
metri); spre sud Munţii Taurus (cu o altitudine medie de 3.700
metri), paralel cu Marea Mediterană. Platoul central al Anatoliei
era relativ bogat în râuri, lacuri, câmpii şi păduri.
În a doua jumătate a mileniului al III-lea î. Hr., populaţia
autohtonă asianică („protohatti” sau „protohittită”), era
organizată în mici principate (regate): Kusara, hattuşaş,
Hurkiwna, Salatiwara, Purushanda, Zalpuwa, Nesa… Spre
sfârşitul mileniului al III-lea – începutul mileniului al II-lea
î.Hr., are loc pătrunderea în Asia Mică, în mai multe valuri, a
unor triburi de păstori nomazi de grai indo-european. Aceste
seminţii sunt cunoscute, mai târziu, sub numele de luviyţi, a
căror ţară Luviya se afla în partea de sud-vest a podişului. După
aceştia sosesc alţi indo-europeni, hittiţii, care au ocupat centrul
Anatoliei, pe cursul superior şi mijlociu al fluviului Halya.
Limba hittită este cea mai veche limbă indo-europeană
cunoscută, fiind înrudită cu luviyana.
Patria de origine şi căile de pătrundere ale hittiţilor în
Asia Mică sunt şi astăzi subiecte de dispută. Treptat, hittiţii vor
deveni pătura politico-militară hegemonă în micile principate
(regate) asianice din Anatolia. Spre sfârşitul mileniului al III-lea
î.Hr., în paralel cu instalarea treptată a hittiţior în Anatoia, în
regiune se poate constata şi creşterea influenţei sumeriene, o
dată cu controlul exercitat de aceştia în regiunea de contact
nordică. La începutul mileniului următor (al II-lea), în unele
oraşe din Asia Mică, asirienii vor întemeia factorii comerciale,
172
metodă de influenţă a acestora în plan economic, urmată mai

apoi de influenţa politico-militară.
În prima jumătate a mileniului al II-lea (circa 1.700–
1.500), distingem perioada numită a Regatului Vechi. În această
perioadă activează unii suverani foarte importanţi, cel mai
influent fiind Labarnas (sau Tabarnas), care încheie procesul de
unificare a statului. Activitatea lui este considerată a fi la fel de
importantă ca şi a lui Caesar sau Augustus la Roma. Numele de
Labarnas (sau Tabarnas) va deveni, după moartea suveranului,
titlu dinastic (sinonim cu „rege”), fiind purtat de către toţi
dinaştii (suveranii) hittiţi ulteriori.
În vârful ierarhiei statului se afla suveranul, regele
(„Labarna”), care era judecător, preot, comandant militar
suprem, zeificat după moarte. Un rol important la curte, juca
suverana, regina („Tawarnnanna”). Pentru a-şi conserva puterea
în raport cu nobilimea, regele se sprijinea pe un sofisticat aparat
funcţionăresc şi pe preoţi. Statul era condus în virtutea unui
sistem legislativ mult mai permisiv decât al statelor vecine;
astfel dreptul penal hittit era incomparabil mai uman decât cel
asirian sau babilonian. Pedepsele cu moartea sau mutilarea erau
extrem de rare.
Un rol important în societate îl ocupau femeia şi copilul,
expresie a grijii faţă de generaţiile viitoare; de altfel barierele
sociale între diferitele stări erau mai puţin fixe.
Panteonul religiei hittite era unul impresionant, tolerant
şi bazat pe un cuprinzător sincretism; alături de divinităţile
asianice (protohittite), întâlnim zeităţi indo-europene,
babiloniene, siriene, asiriene…, cultul fiind decisiv influenţat de
practicile babiloniene.
Arhivele descoperite la Hattuşaş cuprind texte religioase,
creaţii literare realizate după modelul sumeriano-akkadian,
documente de stat, anale oficiale ale regilor. O remarcă
173
deosebită trebuie acordată textelor istoriografice, realizate într-

un stil foarte modern, punându-se un accent deosebit pe
motivaţia actelor protagoniştilor; de multe ori sunt amintite
înfrângerile suferite de suverani.
Succesorul lui Labarnas, Hattusilas I (circa 1.650–1.620)
mută capitala statului de la Kusara la Hattuşaş (circa 150
kilometri est de actuala capitală a Turciei, Ankara) şi iniţiază o
politică expansionistă. Cucereşte nordul Siriei (cucerire
desăvârşită de nepotul şi urmaşul său, Mursilis I), Cilicia (din
sudul Asiei Mici şi respinge atacurile huriţilor. Pe la 1595,
Mursilis I, după o expediţie de circa 2.000 de kilometri,
cucereşte şi jefuieşte Babilonul. La întoarcere cade victimă unui
complot, moartea sa însemnând începutul unei perioade de
anarhie, de frământări dinastice.
Următoarea perioadă, numită a Regatului mijlociu (circa
1.500 – 1.300), este o perioadă obscură pentru istoria hittită; se
observă puternica decădere a autorităţii centrale, care se reduce
acum doar asupra ţinuturilor anatoliene. Capitala statului,
Hattuşaş, este cucerită şi incendiată de către cuceritorii huriţi;
statul hurit Mitanni – devenit pentru un timp hegemon în
Orientul Apropiat – anexează fostele posesiuni hittite. În
încercarea de a contracara puterea statului Mitanni, hittiţii caută
aliaţi printre vecini, în acest caz prin plata unui tribut se doreşte
sprijinul faraonului egiptean Tutmes al III-lea.
Autoritatea centrală se va restaura în timpul Regatului
nou (circa 1.380 – 1.200); fondatorul acestuia este regele
Suppiluliuma I, care beneficiază de o lungă domnie, de circa
patru decenii (1.380 – 1.346). Politica sa de întărire a autorităţii
monarhului în plan intern este combinată cu o politică activă pe
plan extern, unde cuceririle teritoriale sunt reluate. Profitând de
slăbirea statului hurit Mitanni şi a Egiptului, acesta recucereşte
vechile teritorii hittite, la care adaugă teritorii noi: regiunea
174
Amurru (Libanul de astăzi) sau cetatea Karkemiş de pe Eufrat.

Prestigiul de care se bucura regele Suppiluliuma I este ilustrat de
cererea făcută din partea văduvei faraonului Tutankhamon,
regina Anklesenamen, de a-i trimite ca soţ pe unul dintre fiii săi.
Urmaşii vestitului rege (Mursilis al II-lea, Muwatalis,
Hattusilis al III-lea…) sunt confruntaţi cu numeroase răscoale
ale populaţiilor supuse sau cu atacurile egiptene organizate de
faraonul Ramses al II-lea. Ultimul rege hittit este Suppiluliuma
al II-lea, care întreaga sa domnie a fost nevoit să lupte cu
duşmanii.
Pe la circa 1.200 are loc prăbuşirea statului hittit, sub
loviturile „popoarelor mării”. Capitala Hattuşaş este definitiv
distrusă. Nucleul vechiului regat este ocupat de triburile
frigienilor (frigienii, triburi indo-europene de origine tracă,
originare din Macedonia şi Tracia). Mici regate hittite şi
neohittite, arameizate în secolele XI – X î.Hr.: Malatya, Tabal,
Karkemiş, Gurgum… vor supravieţui în sud-estul Anatoliei şi
nordul Siriei până la cucerirea asiriană din secolul al VIII-lea
î.Hr.
PERSIA
„Când domnesc nelegiuiţii, oamenii se prăpădesc.”

(Proverb antic)
În a doua jumătate a mileniului al II-lea î. Hr., în Podişul

Iran pătrund, în mai multe valuri succesive, dinspre nord-est,
triburi de păstori indo-europeni iranieni. În partea vestică a
podişului se vor stabili (spre sfârşitul mileniului al II-lea)
triburile înrudite ale mezilor şi perşilor, care în scurt timp vor
175
deveni elementul hegemon al întregii zone. Regiunea, în

întregime, se va numi „Ţara arienilor” (Iran). Mezii se aşază la
sud de Marea Caspică, în vecinătatea Asiriei, iar perşii în partea
central-vestică a podişului, migrând ulterior spre sud-est într-o
zonă largă la nordul Golfului Persic. Primele menţiuni scrise
despre mezi şi perşi, datează din secolul al IX-lea î. Hr.,
aparţinând izvoarelor asiriene. Împotriva acestora asirienii vor
întreprinde – timp de două secole – numeroase campanii
militare.
Mai importante numeric şi militar erau triburile mezilor;
prima atestare istorică a acestora datează din anul 836 î.Hr., într-
o inscripţie din timpul suveranului Salmanasar al III-lea. Statul
Med se va constitui la sfârşitul secolului al VIII-lea, într-o zonă
din nord-vestul Podişului Iran. Primii regi mezi apar menţionaţi
într-o inscripţie asiriană datată în anul 715 î.Hr. (Sargon al II-lea
înfrânge un conducător med, Daiukku; identificarea acestuia cu
întemeietorul statului med – Deioces – potivit lui Herodot, este
o simplă ipoteză.). Cercetările arheologice au constatat, pentru
secolele VII – VI, o puternică dezvoltare a metalurgiei fierului
în Podişul Iran, care este pusă în legătură cu expansiunea
statului med; până la cucerirea sa de către perşi (550 î.Hr.),
statul med va fi elementul politic dominant din Iranul
Occidental. Civilizaţia mezilor a fost puternic marcată de cea a
sciţilor, a lăsat puţine urme arheologice şi nici un document
scris.
Statul med cunoaşte o puternică dezvoltare în timpul
suveranului Ciaxare (circa 630–584 î.Hr.). Acesta respinge
atacurile sciţilor din nord, după care se aliază cu Nabopalasar,
regele chaldeu al Babiloniei şi este nimicit statul asirian. Ciaxare
cucereşte în 614 oraşul Assur, iar mai apoi în 612 oraşul Ninive.
În continuare vor fi anexate posesiunile asiriene din Anatolia,
teritoriul fostului stat Urartu; oraşul Ecbatana va deveni capitala
176
statului med. în perioada 590 – 585 se va desfăşura un lung

război între statul med şi Lidia (stat din vestul Asiei Mici, aşezat
la extremitatea apuseană a platoului anatolian; lidienii erau un
popor de origine indo-europeană, vorbind o limbă din ramura
hittito-luviană). Cei doi regi, Ciaxare şi Allyates se confruntă la
28 mai 585, într-o bătălie pe râul Halys; eclipsa totală de soare
din acea zi, prevăzută de Thales din Milet, va pune capăt bătăliei
şi războiului. Graniţa dintre cele două state va fi stabilită pe râul
Halys. Ultimul rege med este Astiage (fiul lui Ciaxare) care va fi
înfrânt de Cirus al II-lea, în anul 550; acesta va ocupa Ecbatana
(în 550), capitala statului med, fiind aliat cu Nabonid, regele
Noului Babilon.
Conform tradiţiei, pe la 700 î.Hr., are loc unificarea
triburilor perşilor din sud-vestul Iranului, sub conducerea lui
Ahemenide, fondatorul dinastiei Ahemenizilor. Expansiunea
persană începe la mijlocul secolului al VII-lea, pe fondul
prăbuşirii statului Elam, sub loviturile Asiriei. Sub conducerea
lui Cirus I şi Cambise I, Persia recunoaşte iniţial suzeranitatea
Asiriei, iar mai apoi pe, cea a statului med. De altfel, o primă
apropiere între Persia şi Media se produce prin căsătoria lui
Cambise I (circa 600–559) cu fiica regelui med, Astiage.
Ridicarea perşilor a fost posibilă datorită conducătorilor
capabili pe care i-au avut, iar într-oi primă etapă datorită
politicilor înţelepte de alianţe încheiate. Cel care pune bazele
Imperiului Persan, este Cirus al II-lea cel Mare (559 – 529), el
fiind şi cel care păstrează pentru elementul med poziţii
privilegiate în comparaţie cu celelalte populaţii supuse. El
cucereşte şi anexează Lidia împreună cu întreaga Asie Mică,
inclusiv cetăţile greceşti de pe litoralul mediteranean. În
perioada următoare (545 – 539), Cirus efectuează mai multe
campanii în răsărit, cucerind vaste teritorii: Bactriana, Sogdiana,
Dragniana, Arachosia, Gedrosia. În 539, profitând de
177
slăbiciunea Babilonului, Cirus anexează Regatul Noului

Babilon. Evreii strămutaţi de Nabucodonosor al II-lea în
Babilonia, sunt autorizaţi să revină în patrie. Geniu militar şi
politic, administrator înţelept, tolerant faţă de credinţele şi
obiceiurile populaţiilor supuse, Cirus al II-lea a reuşit în trei
decenii să constituie cel mai puternic şi vast imperiu al
Orientului, de până atunci, care se întindea de la Marea
Mediterană la Indus. Tradiţionalele centre de putere care
dominaseră zona în mileniile anterioare, Egiptul, Mesopotamia,
sunt înlocuite – pentru 12 secole – de supremaţia Iranului.
În 529, Cirus moare în luptele cu masa-geţii, la hotarele
răsăritene ale imperiului. Urmaşul său, Cambise al II-lea,
continuă politica de cuceriri, ocupând Egiptul în anul 525 î.Hr.
Istoriografia antică a transmis posterităţii un portret dezgustător
despre acest monarh, considerat prototipul despotului scelerat.
La o analiză mai atentă – făcută în istoriografia modernă –
această imagine este cu siguranţă exagerată. Moartea lui
Cambise al II-lea (522), va declanşa o scurtă perioadă de anarhie
militară. Din aceste lupte iese învingător generalul Dareios, fiul
satrapului Parţiei, Histaspe. El reprimă răscoalele din Babilonia,
Susiana, Armonia, Arachosa, restabilind unitatea imperiului.
Sprijinit de nobilimea persană, Dareios (522–486) se
înscăunează în fruntea unui imens imperiu de circa 5 milioane
kilometri pătraţi.
În timpul lui Dareios, imperiul era împărţit în 20 de
satrapii (unităţi administrativ-teritoriale), legate de reşedinţele
regale de la Persepolis şi Susa, printr-un sistem de drumuri care
asigurau o maximă viteză în transmiterea informaţiilor,
ordinelor, trupelor, fiind uşurate în acelaşi timp şi legăturile
comerciale. Cel mai vestit drum lega Sardes de Persepolis şi
avea o lungime de 2.400 kilometri. Călăreţii de poştă puteau
178
parcurge circa
300 kilometri pe
zi, performanţă
ne-egalată în
epocă.
Deoarece
Dareios nu dorea
să mai folosească
vechile reşedinţe,
Babilonul sau
Ecbatana, a
început (în anul
520 î.Hr.) să
construiască în
inima ţării, Parsa,
„oraşul perşilor”:
Persepolis.
Oraşul, construit
pe o terasă de
munte, parţial
artificială, ocupa
o suprafaţă de circa 125.000 metri pătraţi. Va fi utilizat de
Dareios şi fiul acestuia, Xerxes, ca reşedinţă de vară. Terasa de
la Persepolis a fost împodobită cu palate de dimensiuni
impresionante. Sala audienţelor din palatul regal avea o formă
pătrată, cu latura de 75 metri şi 36 de coloane a câte 20 metri
înălţime. Cele trei portice aveau câte 12 coloane fiecare a câte
19 metri înălţime.
La 6 kilometri de Persepolis, Dareios (în imagine) fiind
încă în viaţă, a pus să i se cioplească mormântul într-un perete
abrupt de stâncă. Pe câmpia din faţa mormântului s-a ridicat un
templu al focului.
179
Adevărata reşedinţă a suveranilor ahemenizi, Dareios a

ridicat-o la Susa. Pe un deal, nivelat artificial sau creat două
platforme de cărămidă, una de 114 x 55 metri, iar cea de-a doua
de 250 x 150 metri. Pe platforma mai mare s-a ridicat un palat
după modelul asirian, cu trei curţi în jurul cărora au fost grupate
încăperile de locuit şi cele gospodăreşti. În multe locuri au fost
descoperite reliefuri din cărămidă cu glazură colorată, după
modelul babilonian, reprezentând tauri, lei, ostaşi persani.
Vasta activitate în construcţii duce la sistarea, pe
moment, a războaielor de cucerire. Totuţi, în anul 513 î.Hr.,
Dareios cucereşte Tracia şi părţi ale Greciei, dar o expediţie
împotriva sciţilor eşuează. Pentru a pătrunde cât mai repede şi
mai adânc în stepa scită, perşii ridică primul pod din Europa
peste Dunăre. Sciţii se feresc iniţial din calea invadatorilor,
reuşind mai apoi să-i alunge. Totuşi, perşii ocupă strâmtoarea
Dardanele, întrerupând comerţul grecesc cu Marea Neagră. În
anul 499 î.Hr., grecii din Asia Mică se răscoală, cu sprijinul
Atenei (este, în fapt, vorba despre începutul războaielor greco-
persane). În 495 Miletul este distrus, iar în 493 răscoala este
definitiv înfrântă. Dareios începe a urzi planurile de răzbunare
(este de fapt vorba despre pretextul utilizat pentru a ataca Grecia
continentală).
Deşi aproape toate oraşele greceşti i se supun, fără luptă,
în 490 Dareios atacă Grecia. Oraşele care se hotărăsc să reziste
sunt Atena şi Sparta. O armată expediţionară debarcă pe câmpia
din apropierea Maratonului (la circa 42 kilometri de Atena).
Perşii sunt înfrânţi de către atenienii conduşi de strategul
Miltiade, fiind luaţi prin surprindere de atacul hopliţilor, mult
mai puţin numeroşi. Înfrângerea, deşi nu a fost zdrobitoare, a
determinat armatele persane să se retragă, răscoalele din Egipt
împiedicându-l pe Dareios să reia cucerirea Greciei. Dareios
180
moare în anul 486 î.Hr., fără a putea cuceri Grecia sau înfrânge
răscoalele Egiptului.
Urmaşul său, Xerxes (486 – 465) înăbuşă în primii ani de
domnie, cu cruzime, răscoalele din Egipt şi Babilonia, iar mai
apoi reia încercarea de cucerire a Greciei. În anul 480, la un
deceniu de la precedenta încercare, făcută de tatăl său, Xerxes
porneşte împotriva grecilor. Ceea ce părea a fi doar o plimbare
(perşii obţin unele mici victorii iniţiale, cea mai răsunătoare
fiind cea de la Termopile, unde este ucis regele Spartei -
Leonidas, urmată de cucerirea şi incendierea Atenei ), se
transformă curând într-un nou dezastru pentru perşi. Victoria
decisivă aparţine grecilor, respectiv atenienilor, în bătălia
navală din jurul insulei Salamina, sub conducerea strategului
Temistocle. O parte a armatei persane se va retrage, armata
rămasă pe continent, sub conducerea generalului Mardonius este
înfrântă în bătălia de la Plateea, iar flota în aceea de la Mycale
(479). Astfel ia sfârşit visul persan de cucerire a Greciei.
După moartea lui Xerxes (asasinat în 465), imperiul intră
în declin; fiscalitate excesivă, personalităţile mediocre din
fruntea statului, intrigile de curte accelerează declinul.
În anul 353 î.Hr., moare satrapul Cariei (377 – 353 î.Hr.),
Mausolos (deoarece ţinutul de pe coastele Asiei Mici beneficia o
foarte largă autonomie, titlul utilizat de guvernatorul regiunii era
deseori cel de „rege”), conducător cu calităţi remarcabile: bun
organizator, administrator, dispunând şi de bogăţii
considerabile, iubitor de fast; în timpul său, Halicarnas –
capitala sa – a devenit un oraş splendid, bogat în temple, portice,
statui, cu un minunat palat regal). Soţia sa (care îi era în realitate
şi soră – pentru că şi aici, ca şi în multe dintre regatele Asiei
Mici, în familiile domnitoare era obiceiul, practicat şi la curţile
faraonilor, de a se căsători fratele cu sora lui, care apoi îi urma la
domnie) Artemisia, construieşte un monument funerar la
181
Halicarnas, Mausoleul, considerat una dintre cele şapte minuni

ale lumii antice.
Din Mausoleul de la Halicarnas – care până în secolul al
XIII-lea mai era într-o stare de conservare relativ bună, nu a mai
rămas decât locul cu prea puţine urme. Mausoleul era compus
dintr-un corp de bază, din piatră acoperită cu plăci de marmură;
o construcţie înaltă de circa 20 metri, înăuntru căreia se afla
camera mortuară şi o scară care ducea la al doilea nivel. Acesta
era un templu, de marmură albă, înconjurat de 36 de coloane
ionice, între ele fiind plasate 36 de statui de marmură.
Acoperişul, în trepte, având forma de piramidă, se termina cu un
grup statuar – tot din marmură – care reprezenta un car de luptă
sau de paradă cu două roţi tras de patru cai, în care erau aşezate
statuile lui Mausolos şi a soţiei sale Artemisa. Înălţimea totală a
monumentului era de 42 de metri. Astăzi, statuile celor doi soţi
– înalte de 3 metri fiecare – sunt păstrate la Muzeul Britanic din
Londra, împreună cu unele fragmente de sculptură care au făcut
parte din monument; între aceste fragmente, un loc deosebit
pentru istoria artelor, îl ocupă fragmentele de basoreliefuri din
cele patru frize care înconjurau monumentul. Fiecare friză este
opera unui artist, între aceştia se aflau Scopas, Praxitele şi
Lisyp. Întregul ansamblu era amplasat pe panta unei coline, în
centrul unei imense explanade, cu dimensiunile lui
monumentale, strălucind în bătaia soarelui, având menirea de a
impresiona privitorul.
Ultimul rege ahemenid urcă pe tron în anul 336 î. Hr.,
fiind Dareios al III-lea. Doi ani mai târziu (334), Alexandru cel
Mare, regele Macedoniei traversează Hellespontul şi începe
campania de cucerire a Imperiului Persan. În ciuda imenselor
resurse ale statului său, Dareios al III-lea se dovedeşte incapabil
de a face faţă atacurilor, astfel în 330 Imperiul Persan este
definitiv cucerit de către tânărul suveran macedonean. Pe ruinele
182
fostului mare imperiu oriental ia naştere cel mai mare imperiu

de până atunci, Imperiul Macedonean, iar după moartea
prematură a lui Alexandru, pe ruinele acestuia, noile state
elenistice.
INDIA
„Nu există virtute mai presus de adevăr, nici păcat mai mare ca
minciuna.” (Mahabharata, 12, 6000)
„Într-o ţară fără stăpân, până şi hoţii nu sunt în siguranţă;
pentru că doi iau prada de la unul şi mulţi de la doi.”
(Ramayana, 31)
183
Rama
Într-o perioadă aflată departe de vremurile noastre,

situată cu circa 4 – 5.000 de ani î.Hr., în zona de nord-vest a
Indiei, având ca axă valea fluviului Indus, societatea cunoştea –
pentru acea perioadă – o dezvoltare economică mai rapidă în
comparaţie cu teritoriile vecine. Trecerea la o agricultură
sedentară, răspândirea creşterii animalelor, începutul prelucrării
metalelor, sunt fenomenele economice care însoţesc un accelerat
proces de stratificare socială. La sfârşitul mileniului al IV-lea şi
începutul mileniului al III-lea î.Hr., pe teritoriul Indiei se pot
întâlni deja, bine definite, principalele cinci grupuri etnice, din
cele şase grupuri, caracteristice şi determinante pentru istoria
întregii regiuni, până în epoca contemporană. Cel mai vechi
element etnic este cel negroid, căruia îi urmează, într-o rapidă
succesiune, cel proto-australoid, mediteranean, mongoloid (în
nord şi nord-est), brahicefal apusean; în mileniul al II-lea,
acestora li se alătură grupul indo-arian. Deplasarea elementelor
culturale se face pe direcţia vest – est.
Prima mare civilizaţie, civilizaţia Indus, ia naştere în
peninsula Hindustan în mileniul al III-lea î.Hr. Cercetările
arheologice de la începutul deceniului al 3-lea (1921–1914) al
secolului XX, dezveleau vestigiile a două impresionante centre
urbane, oraşele Mohenjo–Daro (în actuala provincie Sind, din
Pakistan) şi Harappa, la circa 800 kilometri spre nord-est (în
provincia Punjab, Pakistan), fiecare cu o circumferinţă de circa 5
kilometri. Proiectate cu o deosebit de mare rigoare urbanistică,
cu grupuri rectangulare de clădiri, cu străzi principale largi, din
care porneau străzi laterale drepte, uneori în scări; străzile erau
bine întreţinute, pavate cu lespezi de piatră, în mijloc cu canale
de scurgere acoperite şi cu case impunătoare zidite din cărămidă
bine arsă. Case chiar cu două etaje, cu puţuri interioare, cu un
184
sistem de canalizare şi uneori chiar cu camere de baie.

Fortăreaţa de la Mohenjo - Daro, avea parapete înalte de 12 – 15
metri din lut bătut şi învelit cu cărămizi arse, avea în incintă un
mare bazin ritual şi portice cu impunătoare coloane. Fortăreaţa
era reşedinţa regelui, care era şi sacerdotul suprem. Tot aici se
aflau şi centrul comercial, cel artizanal, atelierele, depozitele de
grâne. Asemănarea este evidentă între aceste oraşe şi centrele
sumeriene, atestând existenţa unor legături comerciale intense,
pe mare şi pe uscat, cu Mesopotamia. Fără aceste intense
contacte – cu Persia, Arabia, Asia Centrală şi în special cu zona
mesopotamiană – nu s-ar putea explica evoluţia atât de rapidă a
civilizaţiei Indus.
Scrierea folosită de această civilizaţie nu seamănă cu nici
o altă scriere din lumea antică. Această scriere hieroglifică (s-au
găsit peste 270 de semne diferite, dar rămase ne-descifrate), care
folosea probabil ca material pe care se scria inclusiv frunzele de
palmier, dar niciodată plăci de argilă arsă (ca în Mesopotamia),
s-a păstrat pe câteva mii de sigilii descoperite până în prezent.
Sigiliile – al căror rol precis nu a fost încă lămurit – au de cele
mai multe ori forma pătrată (iar nu cilindrică, de tipul
mesopotamian) şi poartă inscripţii hieroglifice şi figuri de
animale, în special boul asiatic cu coarne lungi. Cultul taurului
se va menţine şi în hinduismul de mai târziu. Urme ale culturii
Indus persistă în cultura indiană propriu – zisă, în cultul zeiţei –
mame, în venerarea vacii şi în cultul zeului Şiva.
Cele două metropole aparţin aceleaşi culturi pre-ariene
(purtătorii acestei culturi mai sunt denumiţi şi dravidieni –
oameni mici de statură, cu pielea de culoare închisă, ai căror
urmaşi numără astăzi în India peste 100 de milioane), care se
întinde pe o arie geografică vastă, însumând circa 800.000
kilometri pătraţi şi măsurând – în punctele cele mai largi – 1.800
kilometri de la est la vest şi 1.300 kilometri de la nord la sud, pe
185
cursul Indusului şi a afluenţilor acestuia. Valea fluviului Indus

se înscrie astfel, alături de cea a Nilului, Eufratului, Tigrului şi
fluviului Galben, printre regiunile în care omenirea a păşit
pentru prima dată de la preistorie la civilizaţie, la viaţa urbană şi
statală. Aria geografică pe care se desfăşoară acest proces în
India, este ca suprafaţă, cu mult mai mare decât în Egipt sau
Mesopotamia.
Civilizaţia Indus este atestată prin peste 70 de aşezări,
care impresionează prin rigoarea planificării urbanistice şi
tehnica de construcţie. Străzile sunt pavate, casele - construite
din cărămidă arsă - au unu, două sau trei nivele, beneficiind de
curţi interioare, băi şi sisteme de canalizare. În zona mai înaltă a
oraşelor se află reşedinţa dinastului local, puternic fortificată
(citadela). Aceasta dispunea de numeroase încăperi, templu,
depozit de grâne şi o mare sală de întruniri. Oraşele aveau, în
medie, o suprafaţă de circa 80 ha şi adăposteau 30–40.000
locuitori/fiecare. Deşi, putem vorbi în mod clar despre o
civilizaţie urbană, marea majoritate a populaţie din această
perioadă locuia în comunităţile săteşti.
Constituită în jurul anului 2.500 î.Hr., civilizaţia Indus
cunoaşte apogeul între 2.300 – 1.900 î.Hr. După anul 1.700,
unitatea şi uniformitatea culturii se degradează rapid; nici o
explicaţie nu este suficient de argumentată pentru a lămuri în
mod pertinent această rapidă decadenţă: deteriorarea climei, a
mediului înconjurător, catastrofele naturale repetate, invazia
arienilor, sunt cele mai vehiculate argumente.
Pe la mijlocul mileniului al II-lea (circa 1.500), în valea
fluviului Indus pătrund triburi de păstori nomazi, indo-europeni,
dinspre Asia Centrală şi Podişul Iran. Noii veniţi, care îşi
spuneau „Arya”, se delimitează de restul locuitorilor prin limbă,
religie, moravuri şi structură socială. Aceştia pun stăpânire pe
valea marelui fluviu, trecând de la viaţa nomadă spre cea
186
sedentară, în comunităţi săteşti. Treptat, societatea de tip urban

proprie civilizaţiei Indus, este înlocuită cu societatea rurală, de
tip Vedic. Vedele („Vedas” în limba sanscrită „ştiinţă”), cele
mai vechi scrieri literare şi religioase ale Indiei, sunt formate din
patru culegeri principale: Rigveda – Veda inimilor, Samaveda –
Veda cântecelor, Yajurveda – Veda rugăciunilor şi Atharvaveda
– Veda descântecelor. Fiecare dintre cele patru culegeri este
dedicată unei divinităţi, stabilind ritualurile care trebuiau
îndeplinite. Nu existau în această perioadă nici caste, nici
corporaţii clericale; moravurile erau simple şi sănătoase, proprii
unor naturi echilibrate sufleteşte. Sub faldurile unei religii
simple, pitoreşti arienii au adorat, în fapt, natura. S-au închinat
fulgerului orbitor, tunetului care despică cerul şi eliberează
ploaia binefăcătoare pentru întreaga natură (Indra – încarnarea
fulgerului; Varuna – cerul); s-au închinat focului, care este
prezent pretutindeni în natură, dar poate fi produs şi de către om
prin frecarea a două beţe (Agni – focul). Obiecte ale adoraţiei
religioase sunt deci, elemente ale naturii: focul, cerul, soarele
(Surya), vântul, apele… elemente intacte şi pure. Principalele
divinităţi erau însă grupate într-o trinitate (triade supremă):
Brahma (simbol al creaţiei lumii), Vishnu (conservarea) şi Shiva
(distrugerea). Niciodată natura exterioară nu a fost gândită mai
fidel, mai docil, într-o inepuizabilă varietate de imagini, ca în
concepţia filosofică a Vedelor.
În prima jumătate a mileniului I î. Hr., are loc
răspândirea metalurgiei fierului, în paralel cu utilizarea pe scară
tot mai largă a calului ca mijloc de transport pe întregul sub-
continent. Fenomenul este în strânsă legătură cu expansiunea
populaţiei de limbă indo - ariană. Fenomenul continuă cu
răspândirea triburilor ariene spre est, în bazinul superior şi
mijlociu al fluviului Gange şi spre sud, până în zona munţilor
Vindhya şi a fluviului Narmada (pe la mijlocul mileniului I
187
î.Hr.). În sud, unde grupul de limbi dravidiene rămâne dominant,

se remarcă – în această epocă – o serie de culturi megalitice.
Zona fluviului Gange devine treptat, din ce în ce mai importantă
economic, religios, cultural, încât micile aşezări se vor dezvolta
dând naştere la centre urbane ariene, în jurul cărora mai apoi se
vor constitui micile state ariene.
În timp, între membrii aceluiaşi trib, care potrivit
scrierilor vedice erau consideraţi „arya” (nobili) şi care formau o
singură clasă, s-au produs o serie de diferenţieri (căpeteniile de
triburi au pus stăpânire pe întinse suprafeţe de pământ, devenind
astfel beneficiarii unor bunuri care înainte aparţinuseră întregii
comunităţi), care au marcat apariţia castelor (termenul castă este
portughez, termenul sanscrit este, varna). Castele, structură
social – religioasă unică, prin amploarea, rigoarea şi rolul lor
istoric se vor impune până în zilele noastre. Se formează astfel o
puternică aristocraţie, recrutată din tagma cuceritorilor; printr-un
proces de diferenţiere lăuntrică, între cei care deţineau toate
privilegiile aristocraţiei tribale s-a produs o primă separare în
cele două caste conducătoare: Brahmanii (preoţii, preoţii, cei
care îndeplineau funcţiile fundamentale ale statului, de ordin
politic şi cultural) şi Kshatryas (războinicii, care vor forma mai
târziu casta nobililor).
În conflict cu cele două caste menţionate, care formau
pătura privilegiaţilor, conducătoare a statului, s-a afirmat a treia
castă principală, Vaisyas (marea masă a poporului, formată din
membrii liberi ai comunităţii, agricultori, păstori, negustori). A
patra castă, cea mai de jos, Sudras (cei lipsiţi de drepturi egale
cu ceilalţi membrii ai comunităţii; majoritatea erau sclavi
proveniţi din războaie, urmaşii acestora). În afara castelor se
aflau Paria („impurii”), desconsideraţi, lipsiţi de orice drept,
condamnaţi la o viaţă cvasi-primitivă, trăind adesea în peşteri
sau păduri.
188
Aceasta era structura societăţii indiene, o diviziune pe

verticală, foarte complicată, consfinţită prin reguli şi interdicţii
foarte stricte. Nu era acceptată căsătoria între membrii
aparţinând unor caste diferite (endogamie); cei vinovaţi de a fi
încălcat anumite reguli rituale riscau să fie expulzaţi din propria
lor castă, condamnaţi a rămâne în afara castelor, ceea ce
echivala cu pierderea drepturilor umane elementare. Castele
erau deci, grupări închise, formate din persoane de aceeaşi
origine, exercitând aceleaşi ocupaţii, cu drepturi şi obligaţii
foarte bine precizate. Concepţia despre caracterul ereditar al
capacităţilor individuale decurgea din filosofia conservatoare a
brahmanismului: copilul este predestinat prin naştere să poarte
semnul distinctiv al tatălui şi, ca atare, să îndeplinească o
anumită funcţie în societate. Acesta este motivul pentru care
copilul este iniţiat în profesia părintelui, din cea mai fragedă
copilărie, fiind confirmat printr-o ceremonie religioasă la
căpătâiul celui mort, când acesta devine capul familiei.
Înlocuindu-şi tatăl, fiul preia asupra sa responsabilitatea funcţiei
sociale pe care o îndeplinise tatăl şi datoria de a respecta şi
realiza sacrificiile în onoarea zeilor. Acest mod de a gândi
caracterizează cel mai fanatic tradiţionalism, socotindu-se că ne-
respectarea preceptelor religioase (inclusiv esenţa divină a
profesiei), va conduce în mod inevitabil la pierirea societăţii.
Diferenţierea societăţii în cele patru caste principale s-a
produs în timp îndelungat, religia brahmanică (dogmatică şi
rigidă) servind în mod fidel năzuinţele de conservare şi voinţa
de dominare a păturilor conducătoare. Tendinţa de a
permanentiza această stare de lucruri prin consfinţirea
teologicului, se va reflecta în antropomorfismul, de mai târziu,
al brahmanismului. Divinitatea supremă, Brahma, va primi
înfăţişare umană, aceasta pentru a se putea spune că Dumnezeu
a făcut pe brahmani din ceea ce era mai „nobil”, din gura lui, pe
189
războinici din mâinile lui, pe agricultori din şoldurile lui, iar pe

cei de jos, din picioarele lui.
Brahmanismul este o doctrină complexă, elaborată într-o
perioadă îndelungată (aproximativ 1.200 – 400 î.Hr.); este
produsul unei fuzionări treptate a concepţiilor despre viaţă,
suflet, om, cultivate de autohtonii băştinaşi („dravidienii”) şi
cele proprii cuceritorilor arieni. Autohtonii au furnizat probabil,
ideea „transmigraţiei” (credinţă întâlnită şi la alte popoare ale
antichităţii, conform căreia sufletul ar supravieţui după moartea
trupului sub forma unor reîncarnări succesive). În esenţă,
brahmanismul se ocupă prea puţin de experienţa externă, ne-
admiţând valoarea ştiinţei şi principiul conform căruia lucrurile
sunt determinate de anumite legi naturale. Dogma fundamentală
a fost ideea transmigraţiei. Ciclul transmigraţiilor – naşterea,
suferinţa, moartea, a renaşte pentru a suferi în eternitate – a fost
o haină pe care indianul nu a îndrăznit să o lepede. Textele
fundamentale ale brahmanismului sunt Upanişadele, care –
conform tradiţiei – stabilesc legături esenţiale între fiinţe şi
lucruri a căror natură este considerată a fi asemănătoare. În
esenţă, înţeleptul trebuie să se concentreze prin întregul său efort
pentru a atinge acel nivel al conştiinţei în care sufletul individual
(„atman”) se confundă cu sufletul universal („Brahman”), în
zona unui subconştient care nu poate fi cunoscut, impenetrabil
prin metodele intelectuale, dar care poate fi intuit şi perceput
mistic. Upanişadele explică „nu poate fi prins nici prin cuvinte,
nici prin gândire, ci prin această singură afirmaţie: El este.”
Brahman este ţinta supremă a vieţii morale. Idealul, identitatea
între „Brahman” şi „atman” se poate atinge prin practicarea
ascezei, prin învăţătura Yoga ( teorie şi practică a ascezei, a
renunţării; ţinta supremă este abolirea conştiinţei, a eului
raţional şi identificarea cu un „eu absolut”, de esenţă divină).
190
Spre sfârşitul primului mileniu î.Hr., monismul mistic al

brahmanismului va evolua spre un politeism popular, magic,
poetic, cultivat şi în zilele noastre (în cadrul religiei hinduiste).
Cu timpul, sub-diviziunile în cadrul unei caste se vor înmulţi,
osificând şi mai mult ansamblul edificiului social. Valea
Gangelui se impune ca pilon principal al lumii indiene antice.
Societatea cunoaşte o puternică dezvoltare economico-culturală,
numărul aşezărilor urbane sporeşte, meşteşugurile şi comerţul
cunosc o puternică înflorire; pe la mijlocul primului mileniu î.
Hr., moneda de argint şi cea de aramă se răspândesc. Scrisul este
din ce în ce mai mult folosit; limbile cele mai răspândite sunt:
„prakrit” şi „magadhi” (în care va predica Buddha). Limba
sanscrită va rămâne în utilizare ca limbă de cult şi a religiei
vedice. Sistemul de scriere cel mai folosit este „brahmani”;
răspândirea scrierii este esenţială în procesul cunoaşterii istorice,
izvoarele scrise menţionând – în valea Gangelui şi a afluenţilor
săi un număr de 16 state („mahajanapada”), care domină
jumătatea de nord a continentului. Cele mai importante dintre
acestea sunt: Kasi, Kosala, Kamboja, Grandhara…(mai vechi),
altele mai noi: Avanti, Asvaka, Magadha, Anga… Aceste state
erau angrenate în nesfârşite lupte pentru hegemonie, sistemul lor
organizatoric era fie cel monarhic, fie cel republican
(republicile, aveau în frunte un şef ales „ganaparti” sau
„ganaraja”, asistat de un consiliu al bătrânilor şi votat de
adunarea generală „parisad”, a tribului sau confederaţiei de
triburi. Aceasta este perioada în care iau naştere epopeile
„Mahabharata” şi „Ramayana”, mixtură de legendă şi istorie.
Ca reacţie la Brahmanism, în secolul al VI-lea î.Hr., vor
lua naştere două „erezii”, care au jucat un rol deosebit de
important în dezvoltarea ulterioară a Indiei, dar şi a ţărilor
vecine: buddhismul şi jainismul.
191
Buddha, s-a născut în secolul al VI-lea î.Hr. (circa 560 –

480), într-o mică comunitate republicană din nordul Bengalului,
situată la poalele munţilor Himalaia. Siddhartha Gautama era
numele tatălui, din familia Sakyas, care guverna mica ţară. La
vârsta de 16 ani, ca răsplată a unei victorii obţinute la un
concurs de tragere cu arcul, se poate căsători cu Iashodara (vara
sa de sânge). Vor avea un fiu care va primi numele de Rahula.
Iniţial a dus o viaţă lipsită de griji, iubind vânătoarea, admirând
natura, gustând
din toate bucuriile
vieţii.
O viaţă lipsită
de intelectualitate
deoarece în epocă
literatură nu
exista, doar
tradiţia orală
vedică, iar ştiinţa
ocupa un loc
deosebit de
modest. În
mijlocul acestei
vieţi tihnite,
lipsite de griji, se
simte – la un moment dat – cuprins de sentimentul zădărniciei
lucrurilor (pe la vârsta de 29 de ani). Îşi dă seama că viaţa dusă
până atunci nu are nici o legătură cu adevăratul sens al
existenţei; nu trăise decât o vacanţă prelungită peste măsură a
spiritului. În noaptea respectivă „noaptea iluminaţiei”,
„Bodhisattva” – „cel care se trezeşte”, se desparte pentru
totdeauna de soţie şi copil, iese pe poarta palatului său călare
fiind însoţit doar de un singur servitor. Legenda spune că atunci,
192
„Mara” (moartea, răul) îi oferă domnia lumii dacă se va

întoarce, fără a reuşi să-l înduplece; înfrângerea zeiţei „Mara”
simbolizează victoria morală a omului asupra lui însuşi (este
vorba despre o veche legendă vedică). Refugiindu-se în inima
pădurii, Bodhisattva îşi leapădă turbanul regal, îşi taie pletele
lungi care nu se potriveau cu un pelerin şi-i porunceşte
servitorului să plece acasă împreună cu calul.
Gândul morţii, caracterul precar al bucuriilor, pun
stăpânire pe sufletul lui Buddha („cel care este treaz”), care se
condamnă la un riguros ascetism. Singur, fără alte obligaţii, este
liber să-şi caute calea înţelepciunii. Se retrage printre sihaştri şi
predicatori. Graţie acestora, Buddha se iniţiază în tainele
metafizicii, iar mai apoi predicând îşi atrage numeroşi discipoli.
Buddha condamnă egoismul brahmanismului, barierele de castă,
promiţând mântuirea tuturor oamenilor, indiferent de categoria
din care făceau parte. Printre cei care îl ascultau, erau – în
primul rând - oamenii loviţi de soartă (cerşetori, femei decăzute,
bătrâni abandonaţi…). Fără a impune un aparat teoretic, fără a
prescrie practici riguroase, el povesteşte într-un limbaj simplu,
accesibil tuturor istoria vieţilor anterioare, amintind pedepsele
sau recompensele care urmează faptelor fiecăruia.
Toată învăţătura lui Buddha este propagată pe cale orală,
acesta elaborând un mare număr de versete, concise şi sugestive,
adevărate aforisme; întocmeşte liste cu „subiectele” care
trebuiau dezvoltate în predicile discipolilor. Din necesităţi
practice, dar poate şi dintr-un misticism al numărului, temele
sunt numerotate: Cele Patru Adevăruri, Calea celor Opt
Ramificaţii… Reacţia deosebit de critică la adresa
brahmanismului care se află la originea reformei lui Buddha este
uşor de înţeles din următoarea pildă, un dialog între Buddha şi
discipolul său Purna: Purna intenţiona să efectueze o călătorie
printre „barbari”, pentru a predica noua religie.
193
„Ei sunt oameni violenţi, cruzi, furioşi, insolenţi, spune

Buddha. Dacă îţi vor adresa vorbe răutăcioase şi grosolane, dacă
se vor înfuria împotriva ta, ce vei face ?” „Dacă îmi vor
adresa vorbe insolente şi grosolane, iată ce voi gândi: ei sunt,
desigur oameni buni, aceşti oameni, căci îmi spun în faţă vorbe
urâte, dar nu mă lovesc nici cu mâna, nici cu piatra.”
„Dar dacă te vor lovi şi cu mâna şi cu piatra, ce vei
gândi?”
„Voi gândi că sunt oameni buni, blânzi acei care mă
lovesc cu mâna şi cu piatra, dar nu mă lovesc nici cu băţul, nici
cu spada.”
„Dacă te vor lovi cu băţul şi cu sabia ?”
„Voi spune că sunt oameni buni acei care mă lovesc cu
băţul şi cu sabia, dar nu-mi răpesc viaţa.”
„Şi dacă îţi vor lua viaţa ?”
„Voi spune că sunt oameni buni şi blânzi acei care mă
eliberează, cu atât de puţină durere, de acest corp plin de
păcate.”
„Bine, bine Purna, poţi merge printre acei barbari. Mergi
Purna, eliberat fiind, eliberează. Consolat, consolează.”
Budismul timpuriu este mai mult o morală, decât o
religie, deoarece fondatorul refuză organizarea ecleziastică,
dogmele, sacerdoţiul şi ritualurile. „Marea roată” a existenţei se
învârte la nesfârşit, universul parcurgând rând pe rând perioade
de descompunere şi de ascensiune. Forţa care îl menţine este
una morală, cea care-i guvernează evoluţia: meritul şi ne-
meritul; fiecare fiinţă îşi modelează destinul propriu, alegând
calea viciului sau a virtuţii. În această filosofie nu întâlnim
credinţa într-un destin exterior, atotputernic; este respinsă
ipoteza unei divinităţi autocrate care ar distribui binele şi răul
prin decizii arbitrare. Destinul omului, ca şi al întregii existenţe,
este guvernat de acţiunea unei legi morale imanente şi comune;
194
după cum este, bun sau rău, fiecare act al omului îl poate ridica
sau coborî, căci ne-meritul tuturor oamenilor, abaterea lor de la
legea morală este cauza adevărată a distrugerii lumii, după cum
meritul lor este adevărata cauză a reconstrucţiei lumii. Meritul,
ca şi fericirea, nu constau însă în acţiune şi dăruire pentru un
ideal de progres social, ci în repaus şi mântuire spirituală. A-şi
asigura o linişte perpetuă, netulburată de vreo dorinţă naturală,
omenească, a atinge acea treaptă a înţelepciunii pentru care
gândirea şi non - gândirea se confundă într-o trăire supremă,
posibilă prin cufundarea în nefiinţă, în „nirvana” (termenul
provine din verbul „nirva” – a se stinge, aşa cum se stinge focul
care nu este întreţinut. Numai încercând să alimentăm focul
nostru poate fi atinsă acea linişte despre care se spune – în
tradiţia budistă – că „depăşeşte intelectul”. Viaţa noastră
prezentă este o continuă suită de procese, de distrugeri şi
renaşteri, asemenea unei flăcări care arde, care nu mai este ceea
ce a fost şi care nu a devenit încă altceva. Înţeleasă astfel,
„nirvana” este un fel de moarte, dar o moarte care vrea să
însemne totodată naştere a ceea ce nu fusese încă mai înainte.).
Acesta este idealul mântuirii spirituale, spre care trebuie să tindă
cel care este pătruns de importanţa mesajului lui Buddha.
Mircea Eliade remarca că budismul, mai mult decât o doctrină,
este o practică a meditaţiei, o „experienţă capabilă să releve un
adevăr central cu ajutorul căruia omul care îl posedă poate ataca
eficace problema salvării” (Mircea Eliade, în „Yoga – Essai sur
les origines de la mystique indienne”)
La sfârşitul mileniului I î.Hr., fondatorul începe să fie
venerat ca un profet, sunt introduse elemente de cult şi este
impusă o doctrină religioasă.
Făcându-şi apariţia înaintea budismului, jainismul este
printre cele mai vechi teorii naturaliste ale Indiei; o filosofie de
sine stătătoare, care s-a afirmat ca fiind o formulă caracteristică
195
opoziţiei la adresa tradiţiei, a regimului ancestral. Este vorba

despre o sectă religioasă, formată din călugări şi mireni,
îndreptată – ca şi budismul – împotriva regimului de castă şi
ritualismului brahmanic.
Bazele doctrinei Jaina au fost elaborate încă din secolul
al VII-lea î.Hr., de către Parcva; ea va fi definitiv constituită în
secolul al VI-lea î.Hr. de către Mahavira Vardhamana (circa 549
– 477 î.Hr., „Marele erou” sau „Jina” – „Victoriosul”). În cadrul
filosofiei indiene, doctrina Jaina manifestă o vădită dualitate a
tendinţelor: se poate vorbi despre prevalenţa naturalismului, dar
şi de un anumit spiritualism; despre o sinteză a ceea ce este viu
(substanţă spirituală manifestată prin sufletele individuale), cu
ceea ce este ne-viu (substanţă materială formată din masa
atomilor înzestraţi cu diverse calităţi – miros, culoare,
sonoritate…; în plus spaţiul şi timpul, considerate tot ca realităţi
de natură materială).
Doctrina etică a jainismului este strâns legată de acest
dualism ontologic; idealul vieţii morale constă în atingerea
înţelepciunii; înţelept este omul capabil de a-şi înfrânge
egoismul, dovedind prin comportarea sa un puternic simţ al
respectului faţă de semenul său, sobrietate şi tărie de a renunţa la
bunurile materiale, la tot ceea ce formează proprietatea
individuală. Păcatul este explicat printr-un „curent material”
care vine din exterior pentru a se introduce în suflet, astfel
sufletul „se colorează”; sufletele curate rămân albe ca şi
îmbrăcămintea lui Jaina.
Filosofia Jaina – ca budismul de altfel – este produsul
unei elaborări treptate, din ce în ce mai accentuată în cursul
timpului, condensarea unei experienţe spirituale colective,
nicidecum revelaţia unui iniţiator aşa cum pretinde legenda. Iată
câteva dintre ideile de bază care, se pare, au fost lansate înainte
de apariţia budismului: existenţa lui Dumnezeu este imposibilă,
196
absurdă, pentru că ea nu poate fi probată. Un suflet aservit nu

poate fi totuna cu divinitatea, deoarece el este dominat de Karma
(destin); dar nici un suflet perfect autonom, întrucât acesta nu
posedă nici capacitatea de percepţie, nici dorinţa de activitate şi
este, ca atare, incapabil să influenţeze asupra materiei. De altfel,
natura nu are nevoie de intervenţia vreunui agent exterior, căci
tot ceea ce se petrece în sfera ei are loc în virtutea unui
determinism intrinsec. Este admisă şi existenţa substanţei
spirituale, a unei pluralităţi de suflete, făcându-se distincţia între
sufletul care se manifestă în starea de ignoranţă şi cel care
transcende ignoranţa. Primul este „cel care caută iluminarea”,
iar cel de-al doilea este ”iluminatul”.
Jainismul este grefat pe tradiţii străvechi de asceză,
având ca scop ultim, încercarea de a salva sufletul supus
succesivelor reîncarnări (Karma), care îl împiedică să atingă
viaţa eternă. Mijloacele se regăsesc în autoperfecţionarea morală
şi asceza riguroasă.
Din punct de vedere politic, anumite părţi din India au
cunoscut stăpâniri vremelnice. Astfel, nord-vestul Indiei este
cucerit în anul 519 î.Hr., de către Dareios I, fiind organizat sub
forma unei satrapii. Valea Indusului va deveni astfel o poartă
prin care influenţele iraniene şi central asiatice vor pătrunde în
India septentrională (nordică).
Două secole mai târziu, în perioada mai 327 –
septembrie 325, se desfăşoară campania de 18 luni a lui
Alexandru cel Mare în India. În februarie 326 Alexandru
traversează fluviul Indus, dar revolta soldaţilor săi îl obligă să
ordone retragerea. Anexarea Punjabului la Imperiul lui
Alexandru Macedon este efemeră; anularea puterii suveranilor
locali de către armata macedoneană, superioară prin tehnică,
mobilitate şi disciplină, uşurează însă unificarea Indiei de către
Ciandragupta (324 – 297) din casta Kshatryas.
197
CHINA
„O ! mare pătrat care nu are unghiuri

Mare vas niciodată terminat
Mare voce care nu va pronunţa cuvinte
Mare aparenţă fără forme”
(Tao, imposibil de redat cu mijloacele gândirii discursive, nu
poate fi definit decât negativ)
Cercetările arheologice recente, coroborate cu izvoarele

istorice scrise antice, au reuşit să creeze o imagine din ce în ce
mai veridică asupra începuturilor civilizaţiei chineze antice. Este
din ce în ce mai clar, că aceasta este rodul exclusiv al evoluţiei
198
factorilor economici şi social politici locali (autohtoni).

Tranziţia de la strălucitele culturi neolitice (YANG – SHAO şi
LONG - SHAN), caracterizate printr-o ceramică roşie cu motive
geometrice respectiv o ceramică neagră foarte fină, la societatea
structurată în categorii sociale distincte (civilizaţia SHANG),
poate fi urmărită din punct de vedere arheologic fără a sesiza
vreun hiatus. Prima mare dinastie atestată arheologic este
întemeiată de către CENG-TANG („Victoriosul”), conducătorul
tribului SHANG, care pune bazele dinastiei cu acelaşi nume:
SHANG (începutul secolului al XVIII-lea – mijlocul secolului al
XI-lea; circa 1.711 – 1.066 î.Hr.).
Bogăţia vestigiilor arheologice a permis o vie
reconstituire a civilizaţiei SHANG, a cărei geneză poate fi găsită
în partea central – nordică a Chinei. Elementele culturale
specifice acestei civilizaţii sunt prezente pe ambele maluri ale
fluviului Galben (HUANGHE). Civilizaţia este una
preponderent agricolă, cerealieră, principalele cereale fiind
meiul, orzul, grâul şi orezul. Cu unelte de piatră şi lemn,
folosindu-se tehnica irigării artificiale şi inundaţiile periodice ale
fluviului Galben, puteau fi obţinute – în mod obişnuit – câte
două recolte pe an. Creşterea vitelor avea un rol secundar în
economie, pescuitul era bine dezvoltat, în schimb vânătoarea era
numai pentru categoriile avute (monopol al aristocraţiei).
Din punct de vedere social, categoriile sociale apar bine
structurate, fără a exclude un anumit grad de mobilitate socială.
În vârful piramidei se afla Suveranul: comandant militar,
sacerdot suprem, stăpân al întregului pământ al ţării, pământ mai
apoi împărţit spre folosinţă îndeosebi aristocraţiei militare.
Marea masă a producătorilor (ţărani, meşteşugari) sunt oameni
liberi; sclavii, recrutaţi dintre prizonierii de război, nu joacă un
rol economic important. Aceştia erau folosiţi deseori în
sacrificiile umane cerute de cultul religios.
199
În peste 160.000 de inscripţii constatăm evoluţia

scrisului de la pictografie la utilizarea fonogramelor (din cele
peste 5000 ciunoscute au fost descifrate circa 1500).
Medicina, muzica, astronomia sunt domenii în care
progresul este remarcabil. Calendarul foloseşte luna de 30 de
zile şi anul de 12 luni (360 de zile), cu intercalarea – după
necesităţi – a unei a 13–a luni.
În istoria dinastiei se cunosc opt capitale, oraşe care
denotă o bine conturată concepţie urbanistică: în centru se
găseau Palatul Imperial şi reşedinţele nobililor, acestea fiind
înconjurate de cartierele meşteşugarilor (grupaţi pe
meşteşuguri). Oraşele erau apărate de puternice ziduri de lut
bătătorit.
Sfârşitul dinastiei SHANG este determinat de revolta
unui trib vasal: ZHOU, din regiunea fluviului WEI în zona de
nord-vest a Chinei. Trecerea spre dinastia ZHOU (mijlocul
secolului al XI–lea – secolul al III-lea î.Hr.) se face fără
schimburi majore care să poată fi constatate arheologic.
Pentru a controla şi administra statul, suveranul împarte
teritoriul unor reprezentanţi ai familiilor domnitoare şi vârfurilor
nobilimii, legaţi de suveran prin relaţii de vasalitate. În acest
mod iau naştere pe teritoriul statului circa 200 de principate
dependente de conducătorul dinastiei. Suveranul este stăpânul
întregii proprietăţi funciare; o parte a pământului este împărţit
„în folosinţă” comunităţilor săteşti. Aristocraţia este structurată
pe ranguri şi împreună cu preoţimea beneficiau de o mare parte
din produsele obţinute pe pământurile statului. Sclavia exista,
dar nu juca un rol deosebit de important în economia statului.
Apogeul puterii şi expansiunii dinastiei ZHOU este atins în
timpul lui MU–WANG (mijlocul secolului al X-lea \ circa 976 –
922 î.Hr.), care organizează puternice expediţii de cucerire
ajungând până în Asia Centrală.
200
Din secolul al VIII-lea î.Hr., apar primele Anale de curte,

care înregistrează – într-o firească ordine cronologică –
evenimentele cele mai importante din viaţa politică şi religioasă
a statului. Tot acum apar şi primele imnuri şi poeme de curte,
consemnate în „Cartea Odelor”.
În perioada secolelor VIII – III î.Hr., dinastia ZHOU se
confruntă cu atacurile unor populaţii nomade din nord (PING –
WANG), care slăbesc autoritatea centrală. Această epocă de
profunde convulsii politice şi de o cruzime fără egal în istoria de
până atunci a Chinei este – în schimb – una deosebit de fertilă
din punct de vedere spiritual. Acum se constituie două dintre
cele mai interesante sisteme filosofice, care vor marca istoria
extremului Orient antic, iar mai apoi întreaga istorie a filosofiei
moderne: TAOISMUL şi COFUCIANISMUL.
TAOISMUL
Originile Taoismului se pierd într-o îndepărtată

antichitate, iar în absenţa unor izvoare literare clare, problema
este rezolvată mai mult prin intermediul ipotezelor şi al
legendelor. Esenţa acestei mişcări filosofice şi religioase este
tendinţa „evadării din lumea reală” şi căutarea refugiului în
„natură”. Această puternică mişcare ideatică este creată de către
LAO-TSE (secolul al VI-lea î.Hr.), care nu a clădit pe un teren
sterp, ci pe o relativ solidă bază sedimentată pe ideile unui
curent mistic existent anterior. În epocă au existat grupuri de
înţelepţi solitari, adversari ai conformismului, care refuzând
supunerea la preceptele societăţii prin adoptarea unei atitudine
negativiste, în întruniri periodice au pus bazele doctrinei taoiste,
încorporată în mai multe scrieri (multe pierdute); dintre acestea
trei sunt cele care vor evolua într-un taoism religios: „LAO –
TSEU”, „TCHUANG – TSEU” şi „LI – TSEU”.
201
În centru învăţăturii taoiste stă noţiunea de TAO.

Termenul este foarte bogat în sensuri şi semnificaţii: are
înţelesul de „drum”, „cale”, iar în întrebuinţarea orală primeşte
şi sensul de „a circula”, „a comunica cu altul”, „a conduce”. În
limbajul vechilor filosofi taoişti, termenul sugerează o „anumită
putere de realizare”. TAO este absolutul, un principiu
primordial, transcendent şi imanent, care stă la originea
lucrurilor şi devenirii cosmice; este un principiu anterior oricărei
forme şi oricărui nume, deşi tot ceea ce există are o formă şi
poartă un nume, provine din el. Este un principiu de ordine, al
ordinii naturale, morale sau politice; este „Calea” prin excelenţă.
Nu o cale oarecare, ci aceea care se manifestă în toate marile
ritmuri ale Universului (alternanţa anotimpurilor, zilelor şi
nopţilor...). Este puterea magico-religioasă a Conducătorului,
capabil să guverneze lumea în totalitatea ei.
Fondatorul tradiţional al taoismului este LAO–TSE,
contemporanul mai vârstnic al lui Confucius (KUNG–FU-TSE
sau KONG–ZI). Despre viaţa lui LAO–TSE (secolul al VI-lea
î.Hr.) se cunosc puţine lucruri. O vreme LAO–TSE a îndeplinit
modesta funcţie de arhivar şi astrolog la curtea împăratului
TEHEU. Este dezamăgit de spectacolul decadenţei morale la
care asistă. Cu prilejul unei călătorii ar fi dictat însoţitorului său
textul care, sub forma unor aforisme va constitui cuprinsul
scrierii cunoscute la începutul primului secol al primului mileniu
d.Hr., sub denumirea de TAO–TO–KING („Cartea despre Tao”
sau „Cartea Principelui şi a vieţii sale”).
În esenţă, potrivit idealului taoist, omul trebuie să fie
modest, cufundat în introspecţie, pasiv, având drept principal ţel
retragerea din viaţa socială.
202
CONFUCIANISMUL
Confucius (în imagine: KUNG–FU-TSE sau KONG–ZI /

551–479) este gânditorul care a influenţat cel mai puternic
gândirea chineză antică; a fost contemporan cu LAO–TSE, cu
care – după o legendă – s-ar fi întâlnit pentru a discuta probleme
de morală, fără să fi ajuns la un acord. Perioada în care a trăit a
fost deosebit de tulbure, China fiind împărţită în numeroase state
rivale, lipsite de apărare în faţa invaziei triburilor nordice.
De origine aristocratică, Confucius era sărac, fiind nevoit să
călătorească foarte mult pentru a căuta un protector bogat care
să-i încredinţeze rolul de consilier, pentru a putea, mai apoi, să-
şi pună în aplicare planul ambiţios de reformare a societăţii. În
statul LU, în care s-a
născut el a încercat
să înfiinţeze un
„club” în care să
abordeze, prin
discuţii, principiile
noii învăţături. Ceea
ce propovăduia el
contemporanilor nu
era nou: studiul
vechilor legende şi
documente, într-un
cuvânt, TRADIŢIA.
În tradiţie se puteau
găsi tainele unei
filosofii ale cărei
începuturi coincidea
cu începuturile
203
istoriei poporului chinez. Confucius a avut o concepţie

personală, cu veleităţi conservatoare. El a fost acela care, în a
doua jumătate a secolului al VI-lea î.Hr., a adunat toate
documentele religioase, filosofice, morale şi politice existente,
elaborând pe baza lor doctrina celor Patru cărţi clasice:
a. TA–HIO sau „Marele studiu”;

b. TCHUNG–IUNG sau „Invariabilitatea în mediu”;
c. LUN–ZU sau „Convorbiri filosofice”;
d. MENG TSEU.
Meditaţia, studiul asupra adevărului şi virtuţii, au constituit

preocuparea dominantă a vieţii sale. El însuşi, arăta: „Am
petrecut zile întregi fără hrană şi nopţi întregi fără somn, pentru
a mă dărui meditaţiei şi aceasta fără utilitate reală: studiul este
preferabil.” Spre sfârşitul vieţii, când se retrage din viaţa publică
având sentimentul că nu este înţeles, alte necazuri îi umbresc
ultimii ani ai vieţii: moartea unor discipoli care urmau să-i
răspândească învăţătura. Toate acestea îl vor face să se auto-
compătimească: „Nici un conducător luminat nu mă mai invită
ca sfetnic, şi moartea este aproape de mine...”
Învăţătura lui Confucius are o finalitate practică, care
porneşte de la premisa că omul este o fiinţă perfectibilă. Toţi
oamenii, de la cel mai puternic până la cel mai umil, trebuie să
se străduiască să atingă perfecţiunea. O sinteză a ideilor lui
poate fi exprimată, astfel:
1. „Perfectul” este prin el însuşi perfect; legea datoriei este
prin ea însăşi legea datoriei.
2. Perfectul este începutul şi sfârşitul tuturor fiinţelor; fără
perfect sau perfecţiune, fiinţele nu pot exista. Acesta este
motivul pentru care înţeleptul apreciază perfecţiunea mai
decât orice.
204
3. Omul perfect se străduieşte să-i perfecţioneze şi pe

ceilalţi; a te auto-perfecţiona este cu adevărat o virtute,
dar perfecţionare altora este o ştiinţă. Aceste două
perfecţionări sunt adevăratele virtuţi ale naturii, ale
facultăţii raţionale pure.
Dezinteresul, dispreţul arătat bogăţiei constituie trăsăturile
esenţiale ale atitudinii morale recomandate de către Confucius şi
discipolii săi. Nu a fost predicată sărăcia, renunţarea la bunurile
materiale, ci s-a susţinut credinţa că trebuie să existe o măsură, o
limită care, dacă este depăşită îl îndepărtează pe om de la calea
virtuţii. Filosoful arăta: „... bogăţia şi onorurile sunt obiectul
dorinţei oamenilor; dacă ele nu pot fi obţinute pe căi cinstite şi
drepte, să se renunţe la ele. Sărăcia şi o situaţie obişnuită sau
proastă sunt obiectul urii şi dispreţului oamenilor; dacă nu se
poate ieşi pe căi cinstite şi drepte, e mai bine să stai pe loc.”
Confucius consideră că semnul definitoriu al înţelepciunii este
dat de abordarea căii de mijloc, evitând extremele. Înţeleptul nu
face caz de bogăţie, dar nici nu se sperie de sărăcie, nu acuză
cerul de ceea ce i se întâmplă şi îşi păstrează în toate
împrejurările stăpânirea de sine.
Se poate spune că cel care a influenţat în cel mai înalt
grad gândirea chineză antică este Confucius. Învăţătura sa este
mai mult o doctrină etico – politică, după cum s-a văzut, decât
un sistem filosofic propriu-zis. Conservatorismul său este
evident în concepţia după care problema fundamentală a unui
stat este modalitatea de guvernare, care este menită a asigura
ordinea în stat şi societate. Aceasta se poate obţine numai prin
desăvârşirea interioară a individului care se supune structurilor
statale şi normelor sociale. În cadrul virtuţilor umane, cea
cardinală este „omenia” („REM” - „principiul iubirii umane”).
Calităţile cele mai apreciate de către filosof, sunt, în acest
205
context: pietatea filială, loialitatea, respectul, fidelitatea,

înţelepciunea, curajul, iubirea.
În secolul următor, învăţătura lui Confucius se va
transforma într-o doctrină religioasă, etică şi filosofică, specific
chineză, cu şcoli şi curente diferite.
Cei mai importanţi discipoli ai lui Confucius, au fost:
MENG – TSE (372 – 289) ŞI XUN – TSE (313 – 238). Primul
va conferi confucianismului o dimensiune mistică, iar cel de-al
doilea l-a dezvoltat în direcţia unui raţionalism întemeiat pe o
teorie a cunoaşterii obiective, în opoziţie cu superstiţiile din
epocă.
În secolul al III-lea (circa 221) împărat se proclamă QIN
WANG (în imagine), fondatorul dinastiei QIN (de la numele
acestuia derivând şi numele de CHINA). Noul împărat reuşeşte
să extindă teritoriul până în Manciurea, regiunea de civilizaţie
rămânând valea fluviului HUANG HE. Puterea imperială este
întărită prin dispoziţii draconice, prin care se urmăreşte o
206
excesivă centralizare a tuturor activităţilor. Sunt unificate

sistemele de scriere, de măsuri şi greutăţi, de impozitare, legile,
calendarul, se impune o monedă unică de aramă et. Este vorba
de o hipercentralizare a puterii, care doreşte să controleze toate
aspectele vieţii sociale şi economice (măsurile merg până acolo
încât se acordă autorizaţie de circulaţie pe drumurile imperiale
doar pentru carele care respectă distanţa dintre osii stabilită de
către împărat).
În partea de nord a imperiului, pentru protecţia
teritoriului în faţa triburilor sălbatice din nord, va ridicat un
impunător sistem de fortificaţii, MARELE ZID CHINEZESC,
lung de circa 4.000 de kilometri. Marea construcţie a necesitat 8
ani de eforturi a milioane de chinezi murind peste 400.000 de
oameni, din cauza epuizării.
În anul 210 î.Hr. moare şi împăratul QIN; mormântul
său, descoperit arheologic 1974, este o construcţie la care au
lucrat circa 700.000 de oameni. Alături de tezaurul lui
Tutankamon este una dintre cele mai senzaţionale descoperiri
ale secolului al XX-lea.
La sfârşitul secolului al III-lea î.Hr. se pun bazele celei
mai vestite dinastii: HAN, care va funcţiona până în secolul al
III-lea d.Hr. Secolele dinastiei HAN reprezintă apogeul
societăţii chineze antice; în această perioadă se generalizează
unele inovaţii tehnologice, care vor asigura un progres deosebit
al civilizaţiei chineze: folosirea fierului pentru confecţionarea
uneltelor agricole (secolul I î.Hr.) sau utilizarea asolamentului şi
mecanismelor de irigaţie, pe terase.
Recensămintele, primele din istorie, atestă un important
spor demografic. Sporeşte numărul şi funcţia oraşelor care
adăposteau de la circa câteva mii de oameni până la 250.000
locuitori, adică 1\10 din populaţia imperiului.
207
Sistemul guvernării centrale şi provinciale se

perfecţionează, personalul birocratic fiind recrutat la curte din
rândurile trimişilor provinciilor. Împăratul guvernează prin
Edicte, este ajutat de un consilier, un cancelar, un comandant
militar şi 9 miniştri de stat. Aceasta este aşa – numita „curte
exterioară”; exista şi o „curte interioară”, formată din secretari
imperiali (eunuci); aceştia aveau acces direct la împărat şi se
aflau deseori în centrul intrigilor de la palat (pornite, cel mai
adesea, din haremul împăratului).
Provinciile erau conduse de guvernatori civili, ajutaţi de
un comandant militar. Colectarea impozitelor se făcea de către
nobili, recompensaţi de împărat prin privilegiile oferite. Pe plan
extern politica de cuceriri va conduce la extinderea teritorială şi
asimilarea populaţiilor din zona fluviului Albastru (CHANG-
JIANG sau YANG-TSE). Cel mai de seamă reprezentant al
dinastiei HAN a fost WU-DI (circa 140 – 87 î.Hr.), când
imperiul va atinge apogeul dezvoltării. Autoritatea imperială
este tot mai consolidată, iar prestigiul funcţionarilor de stat este
sporit prin introducerea a 134 de examene obligatorii. Textele
clasice devin baza procesului de învăţământ. WU-DI reuşeşte să
realizeze reconcilierea dintre puterea imperială şi învăţaţii
confucianişti, confucianismul devenind ideologia oficială a
imperiului HAN.
În perioada următoare, dinastia HAN se confruntă cu
grave probleme generate de mişcările sociale, unele dintre ele
deosebit de puternice: RĂSCOALA SPRÂNCENELOR ROŞII
(17 d.Hr.) şi RĂSCOALA TURBANELOR GALBENE (184
d.Hr.), care vor grăbi sfârşitul dinastiei la începutul secolului al
III-lea d. Hr.
208
Importanţa civilizaţiei vechilor chinezi şi influenţa asupra

civilizaţiei moderne occidentale
Civilizaţia chineză a fost şi este privită, în special de

către europeni, cu o admiraţie deosebit de vie în toate epocile
posterioare antichităţii, de multe ori însă făcându-se confuzii
între istorie şi legendă. Cu toate acestea este astăzi destul de
uşor a se stabili cu certitudine prioritatea chinezilor în foarte
multe descoperiri, în special din domeniul tehnologiilor. Se
poate afirma cu certitudine că în primele secole ale erei noastre
China se situa pe primul loc în lume în privinţa cunoştinţelor şi
realizărilor tehnice. Este evident însă, că seria invenţiilor şi
descoperirilor chineze începuse cu mult timp înainte.
Astfel, din jurul anilor 1300 î.Hr. datează primele
mărturii despre fabricarea mătăsii; primul pod arcuit din lume a
fost ridicat la Ciao – Shien, în anul 610 î.Hr. Încă din a doua
jumătate a mileniului al II-lea î. Hr., datează harnaşamentul
cailor cu tracţiune pectorală. Fonta era cunoscută şi utilizată din
secolul al IV-lea î.Hr., un exemplu remarcabil în acest sens fiind
Pagoda din Yu Ciuan – Yu, care avea întregul schelet în
întregime din acest metal, construcţia, având 13 nivele, fiind
construită în anul 1.061. Cele dintâi poduri de fier le-au
construit tot chinezii, spre sfârşitul secolului al VI-lea d.Hr., iar
podurile suspendate cu ajutorul lanţurilor au fost realizate în
secolul al VIII-lea, deci cu circa 1.000 de ani înaintea
europenilor.
În istoria ştiinţei, fenomenul magnetismului este
menţionat pentru prima dată la chinezi, în secolul I î.Hr.,
ghicitorii lor fiind cei care au menţionat pentru prima dată acest
fenomen. În jurul anilor 250 d.Hr., într-o lucrare, fenomenul este
descris pentru prima dată, iar busola este descrisă într-o altă
209
carte din acelaşi secol, autorul vorbind despre deviaţia acului

magnetic, ceea ce indică că busola era cunoscută mult mai
devreme.
Chinezii au fost şi au rămas primii în ceea ce priveşte
arta porţelanului. Hârtia este inventată de către Tsai – lun în anul
105 d.Hr., europenii cunoscând această invenţie mult mai târziu
(peste şase – şapte secole) prin intermediul arabilor. Tiparul este
tot o invenţie chinezească, iniţial textul era gravat prin
intermediul xilografiei pe plăci de lemn ţi apoi imprimat pe
hârtie cu ajutorul cernelurilor. Tiparul cu litere mobile este tot o
invenţie chineză, care aparţine unui modest meşteşugar Pin –
Cheng, caracterele fiind iniţial din lut, mai apoi din lemn şi în
final din aramă (această invenţie este datată după anul 1.041
d.Hr.)
Chinezii mai deţin primatul în alte multe domenii:
războiul de ţesut hidraulic, pulberea folosită de chinezi în cazul
focurilor de artificii, moneda de hârtie, umbrela pliantă cu
nervuri metalice ...
Ideea preconcepută a unei izolări a Chinei prin
intermediul „zidului chinezesc” este, la o analiză mai atentă,
falsă. Dimpotrivă, drumurile comerciale deschise şi practicate
încă din Antichitate au legat China cu India, Persia, Egiptul
Grecia, Roma, mai apoi Bizanţul, iar mai târziu cu Europa
Medievală. Pe aceste drumuri au pătruns în China influenţe în
domenii diferite de cultură şi civilizaţie, din India, Iran, lumea
islamică, iar mult mai târziu prin intermediul negustorilor
portughezi şi olandezi.
Începând din secolul al II-lea î.Hr. şi continuând până în
anul 1.800 d.Hr., timp de circa două milenii, China a dat lumii
europene, în special occidentale, incomparabil mult mai mult
decât a primit din partea acesteia.
210
GLOSAR
Ahemenizi – dinastie persană (558 – 330 î.Hr.) având ca

reprezentanţi de seamă pe Cirus, Cambise, Darius I, Xerxes;
imperiul ahemenizilor a fost desfiinţat în urma campaniilor lui
Alexandru Macedon în Orient.
Akkadiană – limbă semitică răsăriteană, vorbită în

Asiria şi Babilonia şi scrisă cu caractere cuneiforme (după
Akkad, unul dintre cele mai mari oraşe din Mesopotamia).
Aglutinante (limbi) – limbile aglutinante se

caracterizează prin modul de alcătuire a cuvintelor şi prin felul
în care se exprimă funcţiile gramaticale; pornind de la nişte
rădăcini simple şi invariabile, în general mono - silabice, prin
adăugarea unor elemente cu rol de prefix sau de sufix, al căror
nume poate fi extrem de mare. Principalele limbi aglutinante
orientale a căror scriere a fost descifrată, sunt: sumeriana,
elamita, urarteana.
Antropomorfism - reprezentare a zeilor şi divinităţii

sub înfăţişare umană, caracteristică îndeosebi mitologiilor
antice.
Arameică – limbă semitică vorbită de o populaţie

originară din deşerturile situate în nordul Arabiei şi care (în jurul
anilor 1.000 î.Hr.) s-a stabilit în Siria; o parte a „Vechiului
testament” este redactată în arameica biblică, „Talmudul”
palestinian în arameica – ebraică, iar „Talmudul” babilonian în
arameica orientală.
211
Arieni – arienii aparţin grupului „satem” al popoarelor

indo-europene. Au apărut în India către mijlocul mileniului al II-
lea î.Hr. Din această epocă îi întâlnim şi în Orientul Apropiat,
unde s-au infiltrat venind din stepele euroasiatice. Au reuşit să
organizeze într-un stat puternicele populaţii Hurrite, răspândite
în cea mai mare parte a Siriei şi Mesopotamiei septentrionale
(nordice); mai mulţi regi din Mitanni purtau nume ariene. Alţi
principi de aceeaşi origine au domnit în mai multe oraşe din
Siria.
Asianici – nume atribuit într-o manieră artificială tuturor

populaţiilor din Asia Occidentală, care nu au putut fi distribuite
într-unul dintre cele două mari grupuri: cel semitic sau cel indo-
european.
Beduini – populaţie formată din arabi nomazi şi

seminomazi, răspândită mai ales în Peninsula Arabică şi nordul
Africii şi având ca principală ocupaţie păstoritul.
Bere – cea mai obişnuită băutură din Mesopotamia încă

din epoca sumeriană. Cerealele (îndeosebi orzul) erau puse să
încolţească, apoi introduse în apă şi lăsate să fermenteze în
căldură. Malţul astfel obţinut era zdrobit, apoi mărunţit în apă
îndoită cu drojdii. În mileniul al II-lea î.Hr., sunt menţionate mai
multe categorii de bere. Localurile unde se vindea bere erau
ţinute de femei, care aveau o reputaţie îndoielnică.
Brahman(s) – în hinduism, termen care desemnează

realitatea esenţială şi puterea divinăţ.
Brahmin(s) - membru al castei preoţilor la hinduşi \

acest cuvânt este transcris uneori „Brahman”, dar pentru a fi
212
deosebit de „Brahman” în sensul definit mai sus, s-a adoptat

scrierea cu „i”\.
Canaaniţi – trib semitic venit de pe malurile Golfului

Persic în Siria, supus şi asimilat de israeliţi; prin limba canaanită
se desemnează un grup de limbi semitice, incluzând ebraica şi
feniciana, vorbite îndeosebi în Siria şi Palestina.
Centum – un anumit număr de popoare indo-europene

se caracterizează prin forme lingvistice apropiate, pe care le
utilizează pentru a desemna numărul 100 şi care se înrudesc cu
latinescul „centum”. Din acest grup, numit „grupul occidental”,
fac parte: luviţii, hittiţii, grecii, italo-celţii, germanicii..., cărora
li se opun popoarele care foloseau limbile din grupul „satem”.
Chivot – cutie aşezată în altar, în care se păstrează

cuminecătura rezervată celor care se împărtăşesc; ladă în care
evreii ţineau tablele legii; receptacol de diverse forme, în care se
păstrează relicvele socotite sacre.
Coran - Cartea sfântă a Islamului, cuvintele care i-au

fost împărtăşite lui Mahomed de către Arhanghelul Gabriel;
cartea conţine prezentarea dogmelor şi tezelor religiei
musulmane, precum şi diferite precepte religioase, etice,
juridice, legende şi mituri.
Cuneiformă – scrierea unor popoare din Orientul antic,

în special asirieni, dar şi perşi şi mezi, cu litere în formă de cuie,
de obicei săpate în piatră sau imprimate pe tăbliţe de argilă.
Dicţionare – În Mesopotamia, întrebuinţarea

dicţionarelor s-a impus din mileniul al III-lea î.Hr., datorită
213
polivalenţei numeroaselor semne care puteau avea mai multe

semnificaţii (ideografice şi fonetice) şi coabitării limbii
sumeriene cu limba akkadiană. Listele de semne dădeau toate
accepţiile posibile ale acestor semne în fiecare din cele două
limbi. Procesul a fost extins în mileniul al II-lea şi la alte limbi,
în special hurita şi hittita. Alte dicţionare erau concepute ca nişte
liste de cuvinte grupate după criterii exterioare şi cu un caracter
utilitar: de exemplu, toate numele de animale sau de vase, toate
obiectele de lemn sau de piatră etc.
Dualism – teorie metafizică ce postulează faptul că

realitatea este fundamental constituită din două substanţe
distincte.
Guru – om sfânt, învăţător, figură proeminentă în

formele tantrice de hinduism şi budism şi cea mai importantă
persoană din viaţa unui aspirant tantric, care îi datorează unui
„guru” supunere totală.
Hamiţi – grup de popoare din nordul şi estul Africii; din

grupul vorbind limbile hamitice răsăritene fac parte etiopienii,
galii, somalii, din cel al limbilor hamitice apusene berberii,
tuaregii, parte dintre marocani, grupuri din Algeria şi
Mauritania.
Hegira – dată la care începe calendarul musulman,

comemorând fuga lui Mahomed de la Mecca la Medina (16 iulie
622) şi începutul erei musulmane (în limba arabă „hedjra” –
fugă).
Hieratică – scriere a vechilor egipteni, cu hieroglife

cursive şi simplificate.
214
Hieroglifică – scrierea vechilor egipteni, în care

caracterele (hieroglife) reprezintă noţiunile prin figuri de fiinţe
şi obiecte, gravate şi sculptate în temple, pe morminte şi
monumente publice, pe papirusuri.
Hijrah: Hegira, fuga lui Mahomed de la Mecca la

Medina în anul 622 d.Hr., care marchează începutul calendarului
mahomedan. Anul islamic se calculează în funcţie de mişcarea
de revoluţie a Lunii în jurul Pământului, rezultând o durată cu
11 zile mai scurtă decât a anului solar.
Hitiţi – populaţie de limbă indo-europeană care a pătruns

în mileniul al II-lea î.Hr. În Asia Mică; limba hitită, păstrată în
textele a circa 10.000 de tăbliţe de lut ars, dezgropate la Bogaz –
Koy, lângă Ankara, a fost descifrată de asirologul ceh B.
Hrozny.
Ibis – pasăre asemănătoare cu barza, din regiunile

tropicale ale Africii răsăritene. Egiptenii o venerau, deoarece
apărea odată cu revărsarea Nilului şi distrugea şerpii.
Ideografică – scriere în care fiecare caracter

(ideogramă) reprezintă un cuvânt, o idee.
Islam – doctrină şi comunitate religioasă fondată de

profetul Mahomed. Cuvântul derivă din arabul „sim” – „a fi în
pace ca întreg”. „Islam” înseamnă „a te supune legii lui
Dumnezeu şi astfel a fi un tot unitar”. Musulmanii sunt
„persoane ce se supun”.
215
Istoriografie – redarea evenimentelor unei epoci, ale

unei domnii etc.; disciplină care se ocupă cu studiul scrierilor
istorice.
Karma – lege şi forţă cosmică asociată acţiunilor şi care

garantează că „vom culege ceea ce am semănat”. În hinduism se
crede că aceasta determină tot ceea ce are loc în univers şi nu
poate fi separată de credinţa reîncarnării. O încarnare viitoare
este determinată de „karma” prin referiri la cea prezentă, dar nu
prin transmigraţia sufletului, ci prin cea a caracterului.
Lotus – nume dat mai multor plante acvatice, cu flori

mari, plăcut mirositoare.
Mazdeism – religie antică, răspândită în Media,

întemeiată pe principiul binelui şi răului (mileniul al II-lea î.Hr.
– secolul al VII – lea d.Hr.) dezvoltată apoi de zoroastrism.
Moabiţi – populaţie antică, care locuia în nordul

deşertului arabic, la est de Marea Moartă.
Monism – conceptul despre realitate privită ca o singură

entitate.
Monoteism – credinţa într-un unic Dumnezeu, aşa cum

este în creştinism, iudaism şi islamism.
Musulman – „persoană care se supune”; din rădăcina

„slam”, înseamnă „a fi în pace ca întreg”. „Islam” are aceeaşi
rădăcină şi înseamnă „a se supune legii lui Dumnezeu şi astfel a
fi un întreg”. Musulmanii cred că islamismul este religia
Dumnezeului etern.
216
Necropolă – cimitir din antichitate.
Nirvana – explozia sau extinţia eului individual.
Nominalism – concepţie potrivit căreia termeni ca pom,

căţel, casă etc, nu sunt denumiri ale entităţilor reale, ci cuvinte
care se aplică unor grupuri de lucruri similare.
Papirus – plantă acvatică din a cărei tulpină

membranoasă se scoteau nişte foi, folosite în antichitate şi până
în evul mediu ca suport de scriere.
Parsi – cuvânt care derivă din vechiul termen pentru

Persia (pars). „Parsi” este numele unui descendent al
zoroastrienilor care au plecat în secolele al şaptelea şi al optulea
d.Hr. din Persia, refugiindu-se în India.
Pictografie – scriere primitivă în care obiectele şi unele

idei sunt redate prin desene sugestive.
Rig–veda – „învăţătura versetului” sau „învăţătura

cuvântului”; cea mai veche scriptură hindusă.
Sabeeni – locuitori din Saba, veche regiune din sudul

Arabiei, cucerită de etiopieni în 525 î.Hr.
Sanscrită – limbă cultă, literară (în opoziţie cu cea

populară) în care sunt redactate marea parte a textelor indiene
clasice; limba arienilor în India antică şi a primelor scrieri
brahmane.
217
Satem – rădăcină care slujeşte la desemnarea numărului

100 în ramura orientală a limbilor indo – europene, prin opoziţie
cu cele din grupul „centum”. Printre popoarele acestui grup se
numără: arienii (sau indo – arienii), tracii, arameii, balticii,
slavii.
Scrib – copist şi redactor de acte la diferite popoare

antice.
Sincretism – îmbinare a unor elemente din domeniul

culturii artistice, literare, filosofice etc.
Stelă – monument în formă de coloană sau de obelisc,

alcătuit dintr-un singur bloc de piatră, care poartă, de obicei, o
inscripţie.
Sumerieni – popor antic, stabilit în mileniul al V–lea

î.Hr. în sudul Mesopotamiei, aproape de Golful Persic, fondator
al uneia dintre cele mai vechi civilizaţii cunoscute.
Sura – verset al Coranului (Coranul conţine 114 sure).
Tămâie – răşină obţinută din scoarţa unor arbuşti

exotici, îndeosebi din coaja de „boswelia” originară din Arabia
şi Etiopia, solidificată sub forma de boabe roşii sau gălbui, care
prin ardere produce un fum cu miros aromatic pătrunzător,
folosită în ceremoniile religioase.
Tantrism – numele dat formei esoterice de hinduism, în

special budismului. Textele sacre „dezvăluite” sunt numite
Tantre. Budismul tantric este deseori denumit Vajrayana sau
Vehiculul de Diamant.
218
Tao - Cale, principiu sau ordine cosmică. În

confucianism, „tao” de obicei îndeamnă la un mod etic de viaţă.
În taoism, „tao” desemnează primul principiu Metafizic al
Universului.
Upanişade – partea finală a Vedelor, care sunt cele patru

scrieri majore ale hinduismului.
Veda – „cunoaştere”. Vedele sunt prima parte a

scrierilor hinduse şi sunt constituite din imnuri, ritualuri, texte
religioase. Termenul este uneori folosit pentru a face referire la
întregul canon sacru al scrierilor hinduse, care culminează cu
Upanişadele.
Yoga – literar, un mijloc de atingere a unităţii dintre

individual şi divin. Yoga înseamnă orice set de practici destinate
a înfăptui această uniune, dar denumirea este utilizată în special
pentru setul de practici cuprins în „Yoga Sutra” a lui Pantajali.
Un bărbat care practică yoga este un yogi sau yogin, iar o femeie
practicantă este o yogini.
Zarathustra – numele persan, deci cel adevărat, al lui

Zoroastru (adaptarea grecească); reformator al religiei antice
iraniene caracterizată prin dualismul binelui şi răului.
Zoroastrism – veche religie a popoarelor din Asia

Centrală, Iran, bazată pe învăţătura lui Zoroastru.
219
EUROPA ANTICĂ
220
TRACII
„Tracii sunt fără îndoială o naţiune, una singură ca limbă, ca

datini şi ca religie … Viaţa lor începe însă prin seminţii a căror
tradiţie au continuat-o supt deosebitele nume pe care le-au luat,
schimbându-şi graiul, în cursul timpurilor.”
(N. Iorga, Istoria românilor, vol. I., Bucureşti, 1936)
În cursul mileniului al II-lea î.Hr., în perioada Epocii

bronzului, într-un areal geografic larg (Carpaţii nordici – Marea
Neagră – râurile Tisa, Vardar, Morava) are loc procesul de
cristalizare a triburilor indo-europene ale tracilor. Din rândurile
acestora, în spaţiul carpato – dunăreano - pontic se va delimita o
ramură nordică distinctă, cea a triburilor geto-dacilor.
221
La sfârşitul mileniului al II-lea şi începutul mileniului I

î.Hr., triburile trace populează o mare parte a Peninsulei
Balcanice, constituind totodată şi majoritatea populaţiei în multe
din insulele Mării Egee: Samothrace, Naxos, Thasos, Imbros,
Lemnos, Cos, Lesbos. Partea nordică a Mării Egee se numea, la
începutul antichităţii, şi Mare Thracicum, regiunea strâmtorilor–
Bosforul Tracic, peninsula Gallipoli–Chersonesul Tracic.
Poemele homerice amintesc numele de Tracia şi numele a două
triburi trace: sinţii (din insula Lemnos) şi ciconii (sud-estul
Traciei). Tracii apar ca aliaţi ai troienilor, cu un înalt nivel de
dezvoltare socială şi politică, apropiat de cel al triburilor elene;
ne aflăm în faţa unui stadiu specific al dezvoltării sociale –
Democraţia militară – ilustrat, din punct de vedere arheologic,
prin inventarele a numeroase morminte tumulare. (în imagine:
"Inelul de Aur" de la Ezerovo, Bulgaria – scriere tracică)
Izvoarele scrise greceşti înregistrează primele menţiuni
despre triburile trace încă din secolele VII – VI î.Hr. Marele
conglomerat al triburilor trace se învecina la NE cu cimerienii şi
sciţii, la vest cu illirii, la sud cu macedonenii şi grecii. În
regiunile de graniţă au intervenit numeroase interferenţe
lingvistice, de cultură materială şi spirituală. Lui Herodot îi erau
cunoscute 19 triburi, lui Strabon, 22 de triburi, iar autorii
moderni menţionează peste 90 de triburi.
Tracii erau un popor care au frapat prin marele lor
număr. Herodot afirma că ei formau cel mai numeros popor
după indieni. Despre acest număr mare şi forţa militară a tracilor
stă mărturie faptul că, în timpul lui Herodot, cel mai puternic
dintre triburile trace, odrizii, puteau ridica o armată de circa
150.000 de oameni, dintre care o treime era reprezentată de
trupele de cavalerie. Strabon, afirma că tracii de la sudul Dunării
puteau alcătui – în caz de forţă majoră – o armată formată din
200.000 de pedestraşi şi 15.000 de călăreţi. Cu alte cuvinte, la o
222
distanţă de circa 500 de ani populaţia tracă prezenta, în linii

generale, acelaşi indice numeric.
Deşi împărţiţi în numeroase triburi (edonii, moesii, besii,
odrizii, tribalii, geţii…) diferenţierile erau probabil neînsemnate,
astfel încât istoricii antici vorbeau despre un popor tracic unic,
iar Herodot putea să afirme că obiceiurile tuturor tracilor fiind
aceleaşi, o menţiune specială fiind acordată geţilor.
„…Neamul tracilor este cel mai numeros din lume, după
acel al inzilor. Dacă ar avea un singur cârmuitor sau dacă
tracii s-ar înţelege între ei, el ar fi de nebiruit şi cu mult mai
puternic decât toate neamurile, după socotinţa mea. Dar acest
lucru este cu neputinţă şi niciodată nu se va înfăptui. De aceea
sunt aceştia slabi. Tracii au mai multe nume, după regiuni, dar
obiceiurile sunt cam aceleaşi la toţi, afară de geţi” (Herodot,
Istorii, V, 3.)
În conformitate cu relatările lui Herodot, Tucidide sau
alţi autori antici, la traci, în perioada secolelor VI – V î.Hr., se
ridică o categorie socială distinctă, cea a nobilimii. O parte din
aristocraţie trăia pe propriile moşii, o altă parte gravitând pe
lângă curtea căpeteniei tribului sau a regelui, ducând o viaţă
parazitară. În vreme de război, din rândurile nobilimii se va
recruta cavaleria.
Tracii de rând se ocupau cu agricultura care atinsese un
înalt grad de dezvoltare. Sclavia exista, dar într-o formă
incipientă, patriarhală.
Ca aspect fizic, potrivit izvoarelor istorice antice, tracii
erau înalţi şi puternici, cu părul de culoare deschisă sau roşcat,
cu pielea albă şi ochii albaştrii. Despre femeile trace autorii
remarcă părul bogat şi blond al acestora. Potrivit lui Aristotel,
tracii aveau părul lins, în vreme ce Homer îi numeşte „moţaţi”
sau „cu moţ”. Izvoarele antice îi caracterizează ca pe un popor
cu o mare longevitate aceasta fiind pusă în legătură cu
223
alimentaţia lor simplă şi cu climatul natural sănătos al locurilor

unde aceştia trăiau. Despre Teres, regele odrizilor, se spunea că
a ajuns la vârsta de 92 de ani, dar nu rare erau cazurile în care
tracii atingeau vârsta de 100 de ani. O asemenea listă, nominală,
a fost alcătuită de scriitorul Flegon din Tralles (secolul al ,II-lea
î.Hr.).
Tipul obişnuit de aşezare a populaţiei era satul, deşi
tracii aveau şi alte tipuri de aşezări, mai dezvoltate, întărite,
aşezări complexe, centre tribale (oppida) – care adăposteau
principalele elemente ale puterii laice și spirituale (funcţionari,
detaşamente militare, sanctuare, depozite de alimente…).
Aşezările fortificate trace aveau denumirile terminate în –dava
sau –deva (exemplu: Zargidava, Tamasidava, Piroboridava,
Argedava, Buridava – la nordul Dunării sau Dausdava în
Moesia, Pulpudava în Tracia); alte terminaţii pentru aşezările
fortificate erau -para (exemplu: Bessapara în Tracia) sau -dama
(exemplu: Uskudama, pe locul Adrianololului de astăzi) …
În ceea ce priveşte economia, vechii traci, vechii traci
erau cunoscuţi – în primul rând – ca buni agricultori. Ei cultivau
cereale (grâu, secară, orz), legume (ceapa, usturoi), plante
tehnice (cânepă, in), viţa de vie … Creşterea animalelor era de
asemenea o importantă ocupaţie fiind crescute vite, oi, capre,
porci şi nu în ultimul rând cai, folosiţi în special în campaniile
militare, tracii fiind călăreţi desăvârşiţi, situaţie confirmată în
poemele homerice. O altă ocupaţie, larg răspândită în lumea
tracilor era vânătoarea, animalele vizate în principal fiind urşii,
mistreţii, cerbii, zimbrii, iepurii …
Anumite regiuni locuite de traci erau cunoscute pentru
zăcămintele bogate în aur şi argint; pe cursul inferior al râului
Struma, în Bulgaria (teritoriul aflat acum în jurul actualului oraş
Nevrocop) sau celebrele zone din Transilvania; în aceste regiuni
o ocupaţie importantă era mineritul.
224
Tracii erau recunoscuţi, în antichitate, ca fiind luptători

destoinici în special prin calităţile lor individuale. Cercetătorii
remarcă importantul lor rol în armate puternice, cum ar fi cea a
lui Alexandru Macedon sau armatele regilor din Pergam, oştirile
egiptene sau siriene; de asemenea trupele formate din traci au
fost folosite şi de către romani, în special în acţiuni militare
periculoase.
Izolarea şi fărâmiţarea triburilor trace au contribuit la
ineficienţa armatelor acestora în faţa acţiunilor armate, bine
organizate, macedonene sau romane. Alexandru Macedon va
include în imperiul său, prin forţa armelor, întregul teritoriul
triburilor trace până la Dunăre. O lovitură hotărâtoare a fost dată
tracilor de armatele romane, care începuseră cuceririle în dauna
triburilor acestora încă din anul 70 î.Hr. În secolul al II-lea toată
Tracia era transformată în provincie. La începutul secolului al
II-lea d. Hr. (anul 106), Imperiul roman va include în
componenţa sa şi pe tracii de la nordul Dunării (geto-dacii).
225
ILLIRII
„Mormintele sunt familiale sau gentilice: într-un tumul se află

de obicei mai multe morminte, iar în unele zone numărul
acestora se ridică la câteva zeci sau chiar sute într-o singură
movilă de dimensiuni foarte mari.”
(A. Vulpe, în Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României,
volumul II, D-L, Bucureşti, 1996)
Incontestabil, illirii aparţin marelui trunchi lingvistic indo-

european. O întrebare care rămâne deschisă este aceea a
teritoriului unde s-au format illirii şi care a fost procesul detaliat
al formării acestui popor. O bună perioadă de timp, arheologii
şi lingviştii au acordat o importanţă deosebită elementului illir,
atribuindu-i-se un teritoriu mult mai întins decât se admite
astăzi. Astfel, s-a făcut legătura între illiri şi cultura câmpurilor
de urne, larg răspândită în Europa Centrală; lingviştii, au
acţionat în acelaşi sens, astfel o serie de elemente lingvistice
care nu puteau fi atribuite altor limbi indo-europene, au fost pur
şi simplu declarate illirice. Din punct de vedere metodologic,
această atitudine nu poate fi acceptată. În mileniul al II-lea î.Hr.,
în Epoca bronzului, în vestul şi nord-vestul Peninsulei Balcanice
se cristalizează civilizaţia indo-europeană a illirilor. Numele de
Illiria şi cel, mai general, de illiri, apar în izvoarele istorice
greceşti şi latineşti, fiind atribuite celor peste 100 de triburi, care
la jumătatea mileniului I î.Hr. populau teritoriul limitat la vest
de Marea Adriatică, la nord de peninsula Istria, Drava şi Dunăre,
la est de râul Morava, iar la sud de Epir.
226
Primele menţiuni – în izvoarele greceşti – despre

triburile illire datează din secolele VII-VI î.Hr.; acestea se
învecinau cu geto-dacii la nord-vest, cu tracii le est, cu
macedonenii la sud-est şi triburile epirote la sud. Ocupaţiile
principale, ale acestei populaţii aflate în faza de dezagregare a
societăţii gentilice, erau: păstoritul, mineritul, iar în regiunile de
litoral, agricultura şi pescuitul.
Ilirii aveau un remarcabil simţ practic fiind meşteşugari
iscusiţi, dar şi navigatori pricepuţi în apele Mării Adriatice. Între
cele mai importante triburi, menţionăm:
- iapozii, liburnii, maezii, breucii, sardeaţii (în nord);
227
- adalmaţii, desitianţii, indarii, autarianţii, ardieii (în

centru);
- piruştii, partinii, albanii, taulanţii, encheleii (în sud).
Triburile illirenu au alcătuit niciodată o entitate politică unitară,
un stat, care să înglobeze întreaga Illirie, în următoarele secole
(V-III î.Hr.) vor apărea centre puternice, întărite (Skodra,
Amantiae, Bylis, Phonice…) în jurul cărora se vor cristaliza
mici formaţiuni statale (zone de putere locală).
Primele colonii greceşti – pe coastele neospitaliere
illirice – apar în secolele VII-III î.Hr.: Epidamnos (circa 625
î.Hr.), devenită pe la 300 î.Hr. Dyrrhachion (astăzi Dures),
Apollonia (circa 558 î.Hr. – astăzi Poian) şi Buthronton (astăzi
Butrinţi). În secolele următoare sunt întemeiate – pe litoral sau
în insule – alte colonii elene: Corcyra, Melaina, Orikon, Lissos,
issa, Pharos … Cele mai importante dintre colonii s-au dovedit a
fi Dyrrhachion şi Apollonia, care din cea de-a doua jumătate a
secolului al V-lea vor bate monedă proprie. Coloniile greceşti
vor fi, şi aici, înfloritoare centre de producţie locală, adevărate
focare de civilizaţie elenă, cu o puternică influenţă asupra
civilizaţiei illire.
Spre sfârşitul secolului al III-lea, întărirea centrelor illire
va conduce la o ripostă violentă a Romei, care da genera mai
multe conflicte de durată:
- primul război illir (229-228) se va solda cu prima
intervenţie armată a Romei în peninsula Balcanică;
acesta este contextul în care coloniile greceşti de pe
litoralul illir vor trece sub protecţie romană;
- al doilea război illir (219) este consecinţa încercărilor
făcute de către unele centre de putere illire de a se rupe
de sub autoritatea Romei, pentru a se alia cu Macedonia
elenistică.
228
Reacţia romanilor va fi şi de această dată dură, concretizată

în cele trei războaie Macedonene:
- 215/205 – primul război;
- 171/168 – cel de-al doilea război;
- 167 – cel de-al treilea război.
În urma acestora, importante teritorii locuite de illiri vor fi
alipite statului roman, în timpul lui Caesar formându-se
provincia romană Illiria. La începutul secolului I d.Hr.,
provincia Illiria va fi împărţită în două, provinciile Illiricum
Superior (Dalmaţia) şi Illiricum Inferior (Pannonia). În timp,
provincia romană Illiria va da generali importanţi şi împăraţi
destoinici, dintre care amintim pe Claudiu al II-lea, Aurelian,
Probus, Carus…
229
CELŢII
„Celţii aveau numeroase efigii alegorice sau metaforice

reprezentând principii cosmologice, genii protectori ai
meseriilor, zeităţi tutelare ale regiunilor, ale popoarelor, ale
râurilor, ale munţilor, ale pădurilor.”
(J. Vertemont, Dicţionar al mitologiilor indo-europene, Timişoara,
2000)
Numele de celţi este utilizat pentru prima dată de către

autorii antici greci, în secolul al V-lea î.Hr. şi desemna
populaţiile barbare din regiunile temperate ale Europei, populaţii
grupate atunci sub numele generic de hiperboreeni. Este primul
popor identificat cu aceste locuri, după cel al cimerienilor
230
(acesta din urmă fiind mai mult unul legendar decât unul real).
La circa 200 de ani după această menţiune, în anul 279 î.Hr.,
celţii care ameninţaseră Sanctuarul lui Apollo de la Delfi, au fost
numiţi „galaţi”. Istoricul grec Polibiu nu face diferenţă între celţi
şi galaţi atunci vorbeşte despre celţii orientali (de exemplu cei
din Asia Mică) sau despre cei occidentali. Corespondenţa latină
a denumirii de galaţi este aceea de galli, termen care apare un
secol mai târziu. Felul în care autorii antici se raportează la
aceşti termeni demonstrează că termenii (celţi –„celtae”,
respectiv gali –„galli”) pot fi consideraţi sinonimi, termenul cu
cea mai mare arie de generalitate fiind cel de celţi, deoarece nu
prezintă nici o conotaţie geografică. Tendinţa actuală este aceea
de a folosi termenul de celţi, cu precădere pentru perioada
veche, iar numele de gal să nu fie utilizat pentru a-i desemna pe
celţi înainte de existenţa conceptului geografic de Galia; se pot
astfel elimina astfel anumite confuzii (există de altfel o anumită
confuzie în utilizarea termenilor de gali pentru desemnarea
celţilor occidentali, iar cel de galaţi pentru celţii orientali).
Relatările autorilor antici din secolul al V-lea î.Hr.
despre celţi, coincid – în domeniul arheologiei – cu primele
manifestări ale noii civilizaţii a fierului din Europa regiunilor
temperate, localizate relativ destul de precis în teritoriile locuite
de populaţiile celtice. Savantul suedez Hans Hildebrand
împărţea (în 1872) epoca fierului preromană în două perioade
(vârste), atribuind celei caracteristice acestei populaţii numele
de perioada La Tène (sau lateniană); această denumire a fost
atribuită după numele unui loc eponim din comuna elveţiană
Marin – Epagnier, situată la ieşirea râului Thielle din lacul
Neuchâtel, unde începând cu anul 1853, au fost descoperite (sub
apă) importante cantităţi de vestigii aparţinând acelei perioade:
săbii, alte tipuri de arme ofensive, defensive, fibule, alte tipuri
de podoabe, unelte diverse …
231
De multe ori se omite faptul că apartenenţa etnică este

determinată – în primul rând – de limbă, nu de o civilizaţie
arheologică a cărei apariţie trebuie să fie considerată ca un
fenomen strict cultural şi care ar fi putut fi adoptat, de bună voie
sau forţat, de populaţii care nu erau de origine celtică. Astfel se
poate explica necesitatea delimitării strictei delimitări între cei
doi termeni: celtic, care indică apartenenţa etnică şi latenian,
care indică o apartenenţă culturală, deci, implicit, cronologică.
Celţii sunt vorbitorii de limbă celtică, au o civilizaţie
omogenă şi o întindere geografică variată, în raport cu condiţiile
istorice date. Civilizaţia lateniană pare a se dezvolta, pentru
grupul central al vechilor populaţii celtofone, într-o perioadă,
numită clasică, care corespunde perioadei de trecere de la
protoistorie la istorie sau, folosind un limbaj caracteristic
antropologiei culturale, trecerii de la un stadiu evoluat al
barbariei la civilizaţie.
Cunoaşterea civilizaţiei celtice este îngreunată de faptul
că nu avem la dispoziţie, încă, nici un izvor istoric antic de
origine celtică. Se poate presupune – dacă avem în vedere
relatările Evului Mediu – că celţii continentali aveau o bogată
literatură orală, compusă din povestiri cu caracter istoric, liste de
regi, relatări despre fapte eroice impregnate, mai apoi, de un
puternic suflu mitologic. Din toate acestea nu ne-a parvenit mai
nimic, cu excepţia unor ecouri îndepărtate din literatura celţilor
insulari.
Celţii continentali – aflaţi în perioada de trecere de la
protoistorie la istorie – erau cunoscători ai scrisului şi au lăsat
un număr semnificativ de documente epigrafice (inscripţii,
graffiti, monede). Cel mai mare neajuns al acestora este însă
caracterul lor laconic, care face ca acestea să fie puţin utilizabile
ca surse istorice. Aproape tot ce ştim despre evenimentele care
s-au succedat în timpul celor cinci secole de protoistorie celtică
232
ne este furnizat de textele greceşti şi latine. Aceste surse sunt

însă greu de valorificat, în primul rând , datorită lipsei
accentuate de obiectivitate a autorilor, care trec sub tăcere unele
evenimente, în timp ce altele sunt prezentate voit eronat.
Primul autor antic care aminteşte numele cetăţilor antice
este Hecateu din Milet (circa 548–475 î.Hr.), în vreme ce prima
menţiune sigură despre celţi este întâlnită la Herodot (circa 480–
425 î.Hr.): „Istrul (Dunărea) izvorăşte din ţara celţilor, lângă
oraşul Pirene şi traversează Europa pe care o desparte în două …
Celţii se învecinează cu poporul <<kynesioi>>, ultimul din
partea occidentală a Europei.”
Xenofon (circa 430–355 î. Hr.) este primul care
aminteşte despre existenţa mercenarilor celţi; alături de spartani,
au participat la campania împotriva tebanilor (369–368 î.Hr.).
Platon (circa 428–347 î.Hr.) îi aminteşte pe celţi printre
popoarele războinice, care obişnuiesc să consume mari cantităţi
de băuturi alcoolice. Aristotel (circa 384–322 î.Hr.) vorbeşte
despre moravurile celţilor, iar elevul său Eudemos din Rodos
(secolul al IV-lea î.Hr.) descrie vitejia inconştientă a celţilor.
Prima informaţie substanţială despre celţi se întâlneşte în
opera istoricului grec Polibiu (circa 200–118 î.Hr.). În Cartea a
II-a a „Istoriilor” sale conţine o amplă descriere amplă a Italiei şi
a Galiei Cisalpine. Cea mai importantă lucrare antică consacrată
celţilor a aparţinut savantului grec Poseidonios (circa 137-57
î.Hr.), numită „Istorii”, din păcate astăzi pierdută. La
informaţiile acestuia cu siguranţă că au apelat autori ulteriori,
inclusiv Caesar atunci când s-a lansat în consideraţiile sale, de
ordin general, în lucrarea „De bello Gallico”, cea mai importantă
lucrare despre gali care ne-a parvenit.
Lumea celtică va cunoaşte o rapidă evoluţie în perioada
de trecere de la prima vârstă a fierului (Hallstatt) spre cea de-a
doua epocă (Latène), în intervalul secolelor VIII-V î.Hr. În
233
această perioadă societatea celtică evoluează de la stadiul unei

civilizaţii fragmentate, spre o civilizaţie proprie, unitară. Acesta
este contextul în care civilizaţia celtică devine promotorul celei
de-a doua Epoci a fierului, pe întregul continent european.
Secolul al V-lea î.Hr. marchează începutul migraţiei
celtice, care se face pe fondul unei dezvoltări accelerate
economice, care va determina o accentuată stratificare socială,
în paralel cu o creştere apreciabilă demografică. Sub presiunea
lumii germanice, din nord, se vor declanşa mari mişcări de
populaţii, care vor frământa lumea celtică timp de câteva secole.
Direcţiile expansiunii vor fi: vest, sud şi est, iniţial în ţinuturile
apropiate, iar mai apoi vor fi organizate expediţii importante
războinice în zone din ce în ce mai îndepărtate. În migraţia lor
spre apus, celţii vor ocupa întreaga Gallie; în valuri succesive
vor pătrunde în peninsula Iberică (începând cu secolul al VIII-
lea î.Hr.), iar mai apoi celţii vor traversa – în noi valuri –
Canalul Mânecii, spre Britannia şi Irlanda. La sfârşitul secolului
al V-lea – începutul secolului al IV-lea î.Hr., constatăm invazia
celtică şi în regiunea Dunării mijlocii şi în ţinuturile locuite de
geto-daci. Este perioada în care în Noricum şi Dalmaţia ia
naştere populaţia celto-illiră.
Pe la anul 400 î.Hr., trecând Munţii Alpi, celţii vor
reprezenta ultimul val de populaţii indo-europene, care va
pătrunde în peninsula Italică. Ei ocupă bazinul fluviului Pad,
cucerind oraşele etrusce de la nord de Apenini, acesta fiind
motivul pentru care întreaga zonă va primi numele de Gallia
Cisalpină. La nord de fluviu, se vor stabili triburile insubriilor şi
cenomanilor, la sud lingonii, boii, tauriscii, iar pe coastele Mării
Adriatice, senonii.
Celţii invadează regiunea Latium, vor înfrânge armatele
romane (la 15 km de Roma) şi cu excepţia Capitoliului, vor
ocupa întreaga Romă, pe care o vor jefui şi incendia (circa 387–
234
celţii vor fi conduşi de generalul Brennus). În perioada

următoare, un nou val celtic, în mai multe raiduri, va pătrunde în
Italia centrală, ajungând până în Sicilia.
La începutul secolului al III-lea, Roma va prelua
iniţiativa (în conflictul cu celţii) teritoriul din nord-estul Italiei
fiind anexat statului roman. La sfârşitul acestui secol va avea loc
şi ultima încercare militară celtică, în nordul Italiei. În secolul
I î.Hr., lumea celtică va deveni din ce în ce mai ameninţată, de
expansiunea romană, de deplasarea spre sud a triburilor
germanice şi de consolidarea triburilor geto-dacice.
Epoca de maximă înflorire a civilizaţiei celtice se
plasează în intervalul secolelor V-I î.Hr.; creatorii culturii
Latène, celţii, vor răspândi în cursul migraţiilor, elementele
proprii celei de-a doua vârste a fierului:
- o metalurgie mai avansată;
- un inventar variat de unelte şi arme;
- roata olarului cu turaţie rapidă;
- procedeul arderii ceramicii în cuptoare cu reverberaţii;
- morile cilindrice de măcinat cerealele …
Cel mai bun cunoscător al lumii celtice, Caius Iulius Caesar, va
descrie societatea celtică a secolului I î.Hr., divizată, astfel:
- druizii, casta preoţimii, care avea un pronunţat rol
politic;
- equites (cavalerii), alcătuită din aristocraţia războinică;
- poporul, a cărui libertate era îngrădită de sistemul extins
al clientelismului.
Viaţa comunităţii oscila în jurul reşedinţelor tribale fortificate
(aşa numitele „oppida”), în acelaşi timp reşedinţe princiare,
centre meşteşugăreşti şi comerciale.
Mitologia şi panteonul celtic sunt greu de reconstituit;
ne-au fost transmise circa 400 de nume de divinităţi. Suntem în
faţa unei diversităţi regionale, fiecare trib având propriile zeităţi
235
I locuri de cult. Există mai multe categorii de zeităţi: ale focului,

ale meseriilor, htoniene sau ale reîncarnării.
Cele mai importante divinităţi, au fost:
- Taranis (zeul tunetului);
- Teutates (patronul războinicilor);
- Lug (zeu al luminii, protector al meşteşugarilor) …
Druizilor le reveneau practicile magico-religioase şi se ocupau
de educarea tinerilor, în calitate de unici depozitari ai tezaurului
spiritual.
Celţii sunt şi creatorii unei arte originale, nesubordonată
cultului sau ocaziilor excepţionale, ci nemijlocit legată de viaţă.
Mărturie stau în acest sens obiectele de uz casnic, variate, vase
de ceramică sau de metal, arme (săbii, pumnale, căşti, scuturi...),
podoabe (coliere groase de metal = torquesul - simbol al
celtităţii; pandantive, brăţări, fibule, catarame ). Materialele
preferate erau bronzul şi aurul, mai rar argintul, piatra sau lutul.
Artiştii celţi au prelucrat motivele stilistice caracteristice
ornamentaţiei mediteraneene (animale, vegetale) sau cele
geometrice. Iubitori ai policromiei, ei au excelat în încrustările
cu coral, sticlă, ambră, email. Sub influenţa artei greceşti, în
sudul Galliei, se vor realiza sculpturi monumentale în piatră,
reprezentând războinici (secolele III-II î.Hr.). Arta celtică din
Irlanda, în absenţa influenţei romane, va avea o evoluţie proprie.
Până la cucerirea romană, Gallia, rămâne nucleul central
al celtităţii.
236
GERMANII
„…în timp de pace nu există un magistrat comun, ci şefii

regiunilor şi ai cantoanelor împart dreptatea printre ai lor şi
potolesc neînţelegerile.”
(Caesar, Războiul galic)
„Pe trădători şi pe fugarii de oaste îi spânzură de copaci; pe

mişei, pe fricoşi şi pe sodomiţi îi îneacă în nămolul bălţilor … „
(Tacitus, Germania)
Germanii, până în secolul I î.Hr.
Problematica procesului de cristalizare a triburilor

germanice, care s-a petrecut pe un întins areal din Europa
septentrională ca şi motivaţia migraţiilor ulterioare, nu sunt
suficient de bine elucidate încă de istoriografie. Numele de
germani a fost dată iniţial ce către celţi unui trib din stânga
Rinului (paradoxal, ne-germanic), iar mai apoi s-a extins ca
nume generic la toate populaţiile indo-europene care vorbeau o
limbă comună, în Europa centrală. Distincţia între celţi şi
germani este făcută de romani, târziu, în secolul I î.Hr.; cel mai
vechi izvor istoric în care se menţionează numele acestora este
opera lui Poseidonios din Apameia (circa 80 î.Hr.). Informaţii
mai concrete le oferă Caesar, în lucrarea „De bello Gallico”.
Cea mai veche cultură materială care poate fi legată de
existenţa triburilor germanice s-a descoperit în peninsula
Iutlanda, pe cursul inferior şi mijlociu al Elbei; este vorba
despre cultura Jastorf (secolele VII-VI î.Hr.) care aparţine
237
primei epoci a fierului (Hallstatt). Din această regiune triburile

germanice vor începe o deplasare lentă spre nord (spre peninsula
Scandinavia), iar mai apoi spre sud-est şi sud-vest. Deplasarea
lentă a germanilor va continua (secolul al V-lea), aceştia intrând
în contact direct cu celţii; se pare aceste contacte stau la originea
marii migraţii celtice. Contactele cu civilizaţia Latène (a doua
Epocă a fierului), pe cale de constituire acum în zona de nord a
Alpilor, cu influenţe culturale mediteraneene, vor influenţa
procesul de dezvoltare social-economică a germanilor. În aceste
condiţii înaintarea lentă a triburilor germanice va continua şi în
secolele următoare (secolele IV-III), aceştia ajungând până în
zona râului Main. Pe la anul 200 î.Hr., primul neam germanic
care va coborî de la Marea Baltică spre Marea Neagră, bastarnii,
se va stabili în regiunea cuprinsă între Munţii Carpaţi şi Nistru.
Aceştia vor participa, alături de costoboci şi carpi la numeroase
expediţii în sudul Dunării. În secolul I î.Hr., neamurile
germanice vor ajunge, în expansiunea lor, Rinul şi Dunărea,
teritorii care vor fi – pentru următoarele cinci secole – hotarele
lor de apus şi meridional, fiind astfel vecini cu Imperiul Roman.
Izvoarele scrise şi cele arheologice oferă imaginea unui
impresionant mozaic de triburi, care aveau ca principală
ocupaţie agricultura (sedentară sau seminomadă) şi creşterea
vitelor. Meşteşugurile şi comerţul sunt în plină afirmare.
Triburile germanice, războinice, se aflau într-un permanent
conflict pentru teritorii. Din punct de vedere social germanii se
aflau deci în faza destrămării societăţii gentilice. Puterea
supremă în comunitate o deţine Adunarea oamenilor liberi, cea
care decide în problemele păcii şi războiului; tot aceasta deţine
şi autoritatea supremă judecătorească. Principele sau regele este
totodată sacerdot principal. Luptătorii, cu lance şi scut, pornesc
deseori la luptă goi, mizând pe violenţa şi surpriza primului atac.
238
În ceea ce priveşte condiţia femeii, aceasta este mai liberă, decât

condiţia femeii în societăţile mediteraneene.
Din punct de vedere religios, panteonul german este
politeist, distingându-se două straturi cronologice de divinităţi:
unul, mai vechi, al zeilor Vani şi altul mai recent al zeilor Aseni,
din rândurile acestora făcând parte divinităţile supreme: Odin
(Wotan), Thor (Donar), Tyo (Ziu).
În intervalul cuprins între secolele III-I î.Hr., lumea
germanică cunoaşte trei mari arii geografice:
- zona nordică (cuprinde Scandinavia, populată cu
strămoşii popoarelor scandinave de astăzi);
- zona răsăriteană (cuprinsă între Iutlanda şi Delta
Vistulei, având ca reprezentanţi principali pe goţi);
- zona apuseană (la est de Rinul Mijlociu şi Inferior,

regiunea cea mai bine cunoscută, în care se va dezvolta
Germania actuală).
În ceea ce priveşte pulsaţiile migratoare care au zguduit
lumea germanică în numeroase deplasări complexe de triburi,
sunt şi astăzi greu de explicat, chiar dacă – de cele mai multe ori
– sunt invocaţi factori demografici, climaterici, economici sau
religioşi.
În a doua jumătate a secolului al II-lea î.Hr., triburile
cimbrilor şi teutonilor (din nord-vestul peninsulei Iutlanda şi de
la gurile Elbei) încep migraţia spre sud, ajungând în regiunea
Alpilor. Acestea sunt primele seminţii germanice importante
care ajung în zona sud-est europeană, intrând într-un conflict
deschis cu Roma (ne aflăm în faţa unui conflict care se va
desfăşura circa jumătate de mileniu). După înfrângerea triburilor
celţilor ale boilor, teutonii şi cimbrii vor pătrunde în Noricum,
unde vor zdrobi trupele romane conduse de Cn. Papirius Carbo,
la Noreia (anul 113). În anii următori cimbrii şi teutonii vor
239
pătrunde în Gallia unde vor înfrânge (109) armata romană

comandată de consulul M. Iunius Silanus. Victoriile germanilor
se vor ţine lanţ: tigurinii înving la Agen pe consulul L. Cassius
Longinus (107), cimbrii şi teutonii obţin victorii categorice
asupra romanilor din sudul Galliei, pe Rhône şi la Arausio
(105). Cimbrii se vor deplasa spre Hispania, în vreme ce teutonii
vor pustii Gallia. Trei ani mai târziu, cimbrii şi teutonii vor
organiza o importantă expediţie împotriva Italiei. Cimbrii şi
aliaţii lor tigurinii, vor pătrunde în Noricum, iar teutonii,
secondaţi de ambroni, urmau să traverseze sudul Galliei; în
bătălia de la Aquae Sextiae (Aix-en-Provence), Caius Marius îi
zdrobeşte definitiv pe teutoni, aceştia dispărând din istorie. Anul
următor acelaşi C. Marius, aliat cu Q. Lutatius Catulus, în
bătălia de la Vercellae (Vercelli), nimicesc triburile cimbrilor
aflate în nordul Italiei. Invazia germanică este astfel respinsă.
Forţa germanilor este astfel, din ce în ce mai mult
sfărâmată, acesta este şi motivul pentru care – în anii următori –
se va produce o tot mai mare apropiere între triburile germane şi
cele celtice, în încercarea acestora de a opri expansiunea Romei;
Ariovist (principe al suebilor de la est de Rin) va avea chiar
încercări de a-şi subordona unele triburi celtice, fapr care-i va
oferi lui Caius iulius Caesar (după 58) să intervină – în mod
direct – în Gallia. În anul următor (57 î.Hr.), Caesar va încheia
redactarea celor şapte cărţi din lucrarea sa „De bello Gallico”,
care include preţioase informaţii despre lumea germanilor.
La cunoaşterea civilizaţiei germanice antice, vor
contribui şi scrierile acestora. Vechii germani, din timpul lui
Tacitus, Titus Livius, dar şi cei din perioada migraţiilor (aici
includem şi popoarele scandinavice), foloseau o scriere
originală, alfabetică, care se va dovedi extrem de larg răspândită
(spaţial şi temporal, din secolul al III-lea d.Hr., până în secolul
al XIV-lea). Literele acestui tip de scriere, numite rune, erau
240
inspirate din grafica scrierii etrusce. Ca formă grafică, aceste

litere evitau liniile curbe şi orizontale, preferând liniile oblice şi
verticale. Scrierea runică avea două variante, numite „vechiul”,
respectiv „noul futhark” (cuvânt format din primele litere ale
alfabetului). Varianta mai veche, care era definitivată în jurul
anului 200, avea 24 de semne, rune, fiind foarte răspândită în
întreaga lume germanică. S-au păstrat un număr relativ mic de
texte redactate în acest sistem, dar de un mare interes lingvistic.
Un exemplu este inscripţia de pe inelul sau colierul din Pietroasa
(descoperit la un loc cu faimosul „Tezaur de la Pietroasa”).
Acest obiect a dispărut în anul 1916, dar inscripţia a fost copiată
şi păstrată. Inscripţia, datată în secolul al IV-lea, este formată
din 15 rune; cuvântul sau cuvintele se citesc: gutaniowihailag şi
este – probabil – o dedicaţie.
A doua variantă „noul futhark”, este întrebuinţată doar în
lumea scandinavă (începând din secolul al IX-lea) şi se reduce la
doar 16 rune.
În primele secole de existenţă ale scrierii runice, aceasta
a fost folosită de un număr restrâns de persoane, fiind
întrebuinţată pe obiecte de uz personal, mai ales pe obiectele de
podoabă. Din secolul al V-lea, scrierea runică devine publică,
pentru textele inscripţionate pe stelele de piatră (scrierea runică
dispare în secolul al XV-lea, după ce va cunoaşte un vârf de
întrebuinţare în secolul al IX-lea).
Astăzi runele nu sunt altceva decât un interesant obiect
de studiu pentru specialişti, având în vedere că textele runice
oferă informaţii utile privind viaţa vechilor popoare germanice.
241
SCIŢII
„… pomenesc părerile elenilor din vechime, căci ei denumesc

toate neamurile cunoscute de la miazănoapte cu un singur
nume: sciţi …” (Strabon, Geografia)
Într-un vast areal, care se întindea din China de nord, de la

Marele zid, până la Marea Caspică, se găseşte o fâşie de deşert
şi stepă, mărginită la nord de taigaua siberiană, care timp de
circa trei milenii a fost principala cale urmată de populaţiile de
păstori nomazi în înaintarea lor spre Europa. Drumul îşi face
loc prin stepele nord pontice, de unde se diversifică:
- prin Dobrogea spre peninsula Balcanică;
- pe valea fluviului Dunărea;
- de-a lungul Carpaţilor Păduroşi spre Europa Centrală.
242
Aceste rute au fost urmate, rând pe rând, de către călăreţii

stepelor, de neam indo-european sau turcic, de la sciţi, sarmaţi,
huni, până la avari sau mongoli. Nomazii păstori, triburile de
războinici căliţi în clima aspră a stepelor, au fost atraşi – în mod
constant – de bogăţiile etalate în lumea urbană; astfel, hotarele
statelor constituite în India, Iran, Mesopotamia, Anatolia sau
Europa, vor fi atacate neîntrerupt. În toate aceste înfruntări,
victoria va fi – de cele mai multe ori – atacatorilor; în mod
paradoxal după două sau trei generaţii, cuceritorii vor sfârşi prin
a fi asimilaţi de către cei cuceriţi.
După 2.500 î.Hr., în stepele central –asiatice îşi vor face
apariţia populaţii, care aveau ca mod de existenţă dominant
păstoritul nomad, alungate (se pare) de condiţiile climatice
nefavorabile din regiune. Mobilitatea acestor triburi creşte în
momentul în care calul, la început utilizat ca animal de tracţiune,
va deveni un animal de călărie (cu şa şi harnaşament – în
imagine un coif scitic de ceremonial, din aur). Cercetările
moderne au ajuns la concluzia că perioada 2.000 – 700 î.Hr., a
fost una deosebit de secetoasă, cu urmări dezastroase - în special
asupra comunităţilor agricole sedentare, dar şi asupra
comunităţilor de vânători şi pescari din nord, obligându-le să se
adapteze (în unele situaţii prin trecerea la nomadism), noilor
condiţii de viaţă. Cercetările arheologice au constatat sporirea
cantităţii de resturi osteologice animaliere, precum şi locul
important ocupat de cal în viaţa religioasă şi riturile funerare.
Aceste evoluţii sunt demonstrate de culturile materiale Srubnaya
(la nordul Mării Caspice) şi Andronovo (la sud de Munţii Ural),
datate în mileniile III-II î.Hr. Un fenomen pe care nu trebuie să-l
neglijăm este acela al adoptării pe scară largă a păstoritului
nomad în întreaga regiune geografică; acest fenomen face
dificilă menţinerea echilibrului necesar între resurse şi populaţii;
243
consecinţele imediate vor fi interminabilele şi amplele deplasări

sau conflicte.
În secolele IX-VIII î.Hr. triburile sciţilor, triburi de
păstori nomazi de origine iraniană, îşi fac apariţia în regiunile
cuprinse între Volga şi Don, în vecinătatea cimerienilor. Sciţii,
una dintre primele populaţii din istorie care stăpânesc pe deplin
arta călăritului, îi izgonesc sau îi asimilează pe cimerienii
întâlniţi. Cele mai importante date despre acest popor ni le oferă
Herodot, care în călătoriile sale (la jumătatea secolului al V-lea),
ajunge până la Marea Neagră, în colonia Olbia. Datele oferite de
el sunt – în cea mai mare parte – confirmate de cercetările
arheologice din secolele XIX – XX. Numele de Sciţia, este
menţionat, pentru prima dată, în epopeea Odiseea.
Aflaţi în urmărirea cimerienilor (secolele VIII-VII),
triburi scitice străbat Munţii Caucaz, ajungând în Orientul
mijlociu. Pentru secolul al VII-lea, drumurile lor sunt puţin
cunoscute; se pare că la începutul acestui secol vor ajunge în
Urartu şi Asiria, aliindu-se cu regele asirian Aşarhaddon (681-
668) împotriva cimerienilor. Înaintarea sciţilor va continua spre
Siria şi Iudeea (circa 625), Psametic I (circa 663-609)
obligându-i să se retragă de la graniţele Egiptului. Spre sfârşitul
secolului al VII-lea, sciţii – slăbiţi de numeroasele lupte purtate
decenii la rând – vor fi nevoiţi (sub presiunea întăririi Mediei),
să se retragă din nordul Asiei Mici şi să revină în stepele nord-
pontice şi central-asiatice. Cu toate acestea, în secolele VI-V,
triburile scitice aflate în zona cuprinsă între Marea Caspică,
Lacul Aral şi Lacul Balchaş, vor reprezenta un continuu pericol
la graniţele de nord ale Imperiului Ahemenid şi de nord-vest ale
Indiei.
Epoca de glorie a civilizaţiei scitice se întinde pe un
interval de aproximativ trei secole (circa 600-300 î.Hr.). triburile
scitice, agricultori şi crescătoare de vite din regiunile Ucrainei
244
meridionale (numiţi „sciţii regali”), întră în contact strâns cu

coloniile greceşti de la Pontul Euxin (care deseori le plăteau
tribut) şi cu lumea persană. Diferenţierea socială mai accentuată
la triburile crescătoare de animale, precum şi ridicarea unor
centre fortificate puternice, vor contribui la formarea unor
uniuni tribale consolidate , iar mai apoi la apariţia unor forme de
organizare statală în regiunea Niprului. Herodot, aminteşte –
pentru secolul al VII-lea – numele unor regi sciţi: Colaxis,
Spargapeithes, Lycus, Gnurus. Pentru civilizaţia scitică nu sunt
caracteristice templele, sanctuarele, lăcaşurile de cult sau caste
de preoţi riguros structurate; se practica o anumită formă de
şamanism. Singura divinitate reprezentată în obiectele de artă
este marea zeiţă Tabiti (divinitate a focului, ocrotitoare a
turmelor). În texte mai sunt amintiţi şi alţi zei: Papeus
(identificat cu Zeus), Apia (zeiţă asemuită cu Gea), Oetosyrus
(probabil Apolo) etc.
Ritul funerar avea o ceremonie impresionantă. Principii
erau aşezaţi în camere funerare peste care se înălţau “kurgane”
(tumuli monumentali), cu un diametru de până la 400 de metri şi
o înălţime de 15 metri. Datorită faptului că cei dispăruţi erau
aşezaţi în mijlocul celor mai bune arme şi podoabe, înconjuraţi
de zeci şi sute de soţii, sclavi şi de caii sacrificaţi în timpul
ceremoniei, tumulii funerari păstrează cele mai preţioase
informaţii asupra societăţii scitice. Răspândirea acestora de la
Dunăre la Munţii Altai în epoca de maximă înflorire a
civilizaţiei scitice indică - dacă nu o unitate etnică – cel puţin
una culturală.
Arta scitică, excelează în primul rând în prelucrarea
metalelor (bronz, fier, aur, argint, electronum), la care mai
adăugăm alte materiale: lemnul, osul sau pielea; modelele cel
mai adesea reprezentate sunt: lumea animalieră (cerbi, elani,
ţapi, cai), personaje care aparţin mitologiei (grifoni), motive
245
geometrice sau vegetale, scene de luptă sau de viaţă cotidiană.

Creaţiile de artă scitice, de un realism extraordinar, au influenţat
zonele marginale ale lumii greco-romane, dar şi popoarele
migratoare (goţi, huni), până la hotarele lumii chineze.
Numeroasele şi prelungitele raiduri scitice, migraţia unor triburi
întregi, au contribuit la difuziunea rapidă a unor elemente de
civilizaţie în peninsula Balcanică, până în Europa Centrală.
Importante date despre sciţi aflăm din opera lui Herodot,
care descrie expansiunea regelui persan Dareios I în Dobrogea
(514/513 î.Hr.); chiar dacă rezultatele acestei campanii sunt
neconcludente, pe moment, expansiunea sciţilor în direcţia
peninsulei Balcanice este oprită.
Începând cu a doua jumătate a secolului IV, până în
secolele III-II î.Hr., asistăm la o pătrundere relativ masivă a
sciţilor în Dobrogea, unde vor convieţui cu triburile geto-dace şi
grecii din colonii; pe numeroasele monede descoperite, datate în
această perioadă, au fost întâlnite numele unor căpetenii scitice:
Ailos, Sariakes, Tanusa, Akrosas, Charaspes, Kanites. Sunt doar
câteva dintre motivele care fac ca în secolele următoare acest
teritoriu să fie cunoscut sub numele de Sciţia Minoră.
Sub presiunea valurilor succesive a sarmaţilor (popor
iranian nomad, care pătrund în stepele nord-pontice în intervalul
350-250), hegemonia politică a sciţilor decade, mare parte a
acestora fiind asimilaţi de noii veniţi. Un ultim bastion de
rezistenţă a hegemoniei scitice, pare a se afla în peninsula
Crimeea, unde în sudul acesteia, dinastul Scylurus bate monedă
proprie (pe la 110 î.Hr.) cu numele său. Fiul acestuia, Palakus,
pare a fi ultimul conducător scit menţionat în izvoarele istorice
antice. Autorii romani, iar mai apoi cei bizantini (până în
secolele XIII-XIV), vor numi – în continuare – teritoriile nord-
pontice şi cele vest asiatice Sciţia, iar pe păstorii nomazi din
aceste zone, sciţi.
246
LUMEA GREACĂ
„Graecum est, non legitur.”

(„E în greacă, nu se citeşte.”) / Dicton medieval
Ce datorăm Greciei antice? Este o întrebare la care şi

astăzi ne tot străduim să răspundem şi nu putem face altceva,
decât să adăugăm, mereu şi mereu, alte „moşteniri intelectuale”
care fac mai plină de mister această lume greacă, nu întâmplător
denumită „Miracolul grec”.
Datorăm grecilor esenţa instrumentului nostru
intelectual; principalele categorii de gândire care au pus bazele
structurii viziunii noastre despre lume, care au fundamentat
conceptele moderne politice, estetice, morale. Creştinismul
primitiv se răspândeşte în Europa Occidentală, în principal, prin
intermediul limbii şi gândirii greceşti. Imperiul Roman, nu va
face nimic altceva decât să transmită celei mai mari părţi a
continentului Europa, precum şi în alte zone ale lumii
moştenirea greacă. Aceasta va deveni, peste milenii, sursă de
inspiraţie şi hrană spirituală pentru generaţiile viitoare.
În Grecia s-a născut, ceea ce astăzi numim,

CIVILIZAŢIA.
247
GEOGRAFIA GRECIEI ANTICE
Grecia cuprinde o parte continentală şi una insulară. Aria

de cuprindere a influenţei greceşti este vastă: bazinul Mării
Egee, ţărmurile de vest şi de sud ale Asiei Mici, ţărmurile Siriei,
Palestinei, Egiptului şi Africii de Nord, până în Cyrenaica; în
acest areal se aflau şi marile insule: Cipru, Lesbos şi Creta.
248
Grecia continentală este împărţită în regiunile nordice, cu

munţii Pindului şi Macedoniei, regiunile centrale, la nord de
golful Corint şi regiunile de sud, respectiv peninsula Pelopones.
Istoria politică a Greciei este bine cunoscută începând cu
mileniul al II-lea î.Hr., a fost influenţată în mod deosebit de
relieful muntos şi cu văi adânci, fără fluvii mari sau câmpii
mănoase. Un asemenea relief a favorizat apariţia unor
comunităţi sociale separate unele de altele. Ţinuturile joase,
însorite, ospitaliere au fost mereu ţinta spre care au râvnit
locuitorii Greciei din toate timpurile. Această veşnică mişcare a
populaţiilor în căutarea unor condiţii de viaţă mai bune a
determinat şi uriaşa roire a grecilor spre estul şi vestul Mării
Mediterane. Numeroasele insule din Marea Egee, grupate sub
denumirea de Ciclade şi Sporade, depărtate unele de altele
(uneori la mai puţin de 50 de kilometri), unele acoperite cu
păduri, altele bogate în cariere de marmură şi piatră; toate
acestea au fost presărate cu numeroase colonii (încă din mileniul
al II-lea î.Hr.). Începând din secolul al IX-lea î.Hr., navigatorii
greci au pătruns prin strâmtorile Dardanele şi Bosfor în Bazinul
Mării Negre, unde coloniile pontice au apărut de-a lungul
tuturor ţărmurilor, inclusiv pe ţărmurile de astăzi ale ţării
noastre.
Clima mediteraneană, în care vara durează cel puţin şase
luni şi este călduroasă şi uscată, iar iarna este blândă. Ploile,
uneori abundente, se pot dezlănţui cu violenţă provocând torente
şi alunecări de teren, dar pentru agricultură nu sunt de nici un
folos. Producţia de cereale a fost întotdeauna în lumea greacă
slabă, singurele culturi acceptabile fiind cele de orz, viţă-de-vie
şi măslin, iar în ceea ce priveşte creşterea animalelor, singurele
care s-au adaptat la condiţiile de climă, au fost oile şi caprele.
Teritoriul Greciei (peninsula, dar şi insulele) este sărac în
resurse minerale. Cupru, cositor, fier, nu existau. Metalele erau
249
importate din zone îndepărtate: Cipru, Caucaz, Asia Mică.

Abunda în schimb argila, de foarte bună calitate; acest material
se găsea în special în peninsula Atica, baza pe care se dezvoltă
aici o producţie de ceramică de foarte bună calitate.
Elementele favorabile instalării comunităţilor umane şi
dezvoltării activităţilor materiale şi culturale, nu sunt, totuşi,
absente pe ţărmurile Mării Mediterane orientale, unde se vor
dezvolta primele civilizaţii ale Greciei antice. Clima tonică,
sănătoasă, favorizează viaţa în aer liber şi o sociabilitate cu
multiple aspecte. Prezenţa mării în apropiere, niciodată mai
departe de 50 de kilometri, a compensat efectele
compartimentării şi izolării. Contactul permanent cu aceasta a
creat posibilitatea obţinerii unor venituri suplimentare prin
pescuit şi comerţ. Navigaţia se desfăşura în special în
apropierea ţărmurilor, facilitându-se astfel comunicarea cu
civilizaţiile strălucite ale Orientului.
CONSIDERAŢII PRIVIND CONCEPŢIA

ISTORIOGRAFICĂ A GRECILOR
„Istoria … este martorul timpurilor, lumina adevărului, viaţa

memoriei, călăuza vieţii, mesagerul celor vechi.” (Cicero, De
oratore, 29, 36)
Ca şi alte manifestări ale spiritului uman, istoriografia

(în sensul modern al noţiunii), este un produs al Greciei antice.
Atunci când Cicero l-a desemnat pe Herodot drept „părinte al
istoriei”, făcea – fără să îşi dea seama – o importantă delimitare
în istoriografie. Deşi Herodot nu este un adevărat istoric, există
o diferenţă majoră între preocupările istoriografice de până
atunci şi ceea ce a încercat să realizeze învăţatul grec şi
250
discipolii săi. Cicero se referea desigur la uriaşa întreprindere a

lui Herodot, intitulată „Istorii” („cercetare”), o primă încercare
de întocmire a unei istorii universale, pe baze cauzale, într-o
perioadă în care prea puţini erau interesaţi de istoria politică a
statelor existente până atunci. Însuşi marele învăţat grec avertiza
la începutul operei sale: „Herodot din Halicarnas înfăţişează aici
rodul cercetărilor sale, pentru ca faptele oamenilor să nu
pălească prin trecerea vremii, iar isprăvile mari şi minunate
săvârşite de greci şi de barbari să nu fie date uitării; printre altele
va pomeni şi pricina pentru care aceştia s-au războit.” (Herodot,
Istorii, I, 1)
Putem întrevedea concepţia sa despre rolul istoriei:
faptele importante („mari şi minunate”) pot servi ca model
generaţiilor viitoare; este vorba despre un evident rol educativ
atribuit istoriei, sub influenţa sofiştilor, care aveau ca principiu
fundamental constatarea că virtutea se poate învăţa şi că
exemplele sunt mijlocul cel mai bun pentru realizarea acestui
scop. În ceea ce priveşte cel de-al doilea punct din programul
său, poate fi înţeles ca un imperativ categoric al raţionalismului
la modă, care cerea scriitorilor să expună faptele în mod critic.
Adevăratul interes al autorului era însă scopul moral al
operei sale. Istoria avea, în concepţia lui Herodot, obiectivul de
a spori cunoştinţele oamenilor, arătând că bunurile morale stau
deasupra celor materiale. Pentru a duce la bun sfârşit acest
demers, autorul, în redactarea textului a pus accentul pe latura
poetică, dar şi pe cea filosofică, potrivit strânsei vecinătăţi care
există între cele două discipline.
La interval de nici măcar o generaţie, Tucidide va
concepe istoria într-un cadru mai îngust, având un program
oarecum deosebit de cel al predecesorului său. Scopul urmărit,
după propria lui declaraţie „…va fi de ajuns ca opera mea să fie
considerată ca folositoare de toţi aceia care vor vrea să
251
cunoască adevărul asupra

celor întâmplate, sau să tragă
consecinţe privitoare la
întâmplări asemănătoare sau
apropiate care, potrivit firii
lucrurilor omeneşti, se vor
repeta cândva.”
(Istoria războiului
peloponesiac, I, c. 22)
Este accentuat, în acest
caz, scopul pedagogic al
istoriei, spre deosebire de
ilustrul său înaintaş care punea
accentul, mai cu seamă, pe
aspectul etico-estetic. Tucidide
este mai realist în expunere:
„Istoria mea nu va produce
atâta plăcere, fiindcă eu am
renunţat la toate poveştile
fantastice.” Deosebirea de
concepţie între cei doi mari istorici nu este însă, fundamentală.
Tucidide nu face altceva decât să întregească programul lui
Herodot. Astfel, cei doi, împreună, au reuşit să hotărască istoriei
un dublu scop, care în forma lui generală a rămas neschimbat
de-a lungul secolelor, fiind urmărit, cu consecvenţă, de toţi
istoricii, până în zorii timpurilor moderne: perpetuarea memoriei
faptelor mari şi scopul utilitarist – politic. Tucidide (în imagine)
a conceput cartea sa ca un îndreptar al oamenilor politici, o
operă pe care ei trebuie să o citească, să o consulte mereu. Se
introduce astfel tendinţa practică în istorie, pregătindu-se terenul
pentru o istorie retorică şi în mod involuntar, această tendinţă va
îndepărta – în mod greşit – istoria de filozofie.
252
Urmaşii lui Tucidide au denaturat sensul istoriei. Pentru

ei istoria este utilă şi trebuie cultivată pentru că oferă exemple,
un repertoriu de ilustraţii concrete, utile retoricii. În faţa acestui
fel de a înţelege istoria, reacţionează Aristotel. Acesta
precizează: „istoria, nu este de domeniul retoricii, ci al politicii.”
(Retorica, 1, 4) El este convins că o istorie care caută să
pătrundă în domeniul străin al poeziei, nu poate fi nici artă cu
adevărat, pentru că este legată de realitatea contingentă
(întâmplătoare, accidentală), nu poate fi nici ştiinţă, pentru că
neglijează adevărul. În concepţia sa mecanismul faptelor
omeneşti nu este atât de simplu cum şi-l închipuiau predecesorii
săi, iar în încercarea de a aplica experienţa trecutului asupra
prezentului, trebuie să ţinem seama de numeroşi alţi factori. Mai
ales trebuie să avem la îndemână un material cât mai vast şi cât
mai scrupulos strâns. Aristotel subliniază: ”…Fiinţa supremă a
creaţiei este omul şi manifestarea cea mai înaltă a omului e
activitatea lui în sânul societăţii,”… aşadar în această direcţie
trebuie istoricul să-şi îndrepte privirile. În virtutea acestui
principiu, el pune în centrul preocupărilor istorice studiul
general al evoluţiei formelor politice, forma superioară de
manifestare a omului. Este deschisă astfel o a treia etapă în
dezvoltarea istoriei adevărate. Se încearcă o reînnodare a firului
rupt între filozofie şi istorie. Scopul urmărit era scoaterea
filozofiei din întunericul excesivei abstractizări, fără nici o
legătură cu realitatea şi impunerea respectului faţă de adevăr, în
cazul istoriei. Aristotel consideră că numai tratate în lumina
filozofiei, exemplele istoriei pot fi utile omului de stat.
Urmaşii lui Aristotel vor încerca să respecte adevărul,
dar vor cădea în capcana cultului pentru detaliu. Discipolii
Stagiritului care vor scrie istorie, renunţă la parafrazări şi
formule retorice, însă pentru a-şi atinge scopul ei nu observă
decât detaliul, uitând adevărul. Pornind de la premisa că
253
adevărul în istorie se întemeiază pe date precise, atenţia este

acordată – mai mult decât s-ar cuveni – detaliului. Acesta devine
atât de seducător, în forma lui plastică, încât se cade în patima
creării detaliului de care ai nevoie pentru a închega un tablou
dramatic cât mai impresionant.
Aşadar, în lupta dintre retorică şi filozofie, dintre
aparenţă şi adevăr, care-şi disputau istoria, a ieşit victorioasă ce-
a dintâi; eforturile lui Aristotel au rămas astfel ineficace. Au
trebuit să treacă aproape două secole până s-a găsit cineva care
să readucă istoria pe calea adevărului. Polibiu, inaugurează în
istorie o metodă nouă. De la stoici el învaţă să se ocupe numai
cu adevărul, cu acel adevăr care poate să fie folositor oamenilor.
Acestui adevăr îi este supus Polibiu; pentru el istoria are un scop
bine definit: să folosească. El compară istoria cu medicina şi
această comparaţie semnificativă ne arată cât de mult înseamnă
pentru el scopul practic. Istoria, cu tot aparatul ei, nu poate să
urmărească altceva decât să vină cu sfatul ei în ajutorul celui
care este chemat să se îngrijească de treburile statului. Polibiu
repudiază acea concepţie a sofiştilor care fac din istorie un
repertoriu de exemple, considerând că atributul principal al
acesteia este de a mări cuantumul cunoştinţelor. Opera lui are
pretenţia să înveţe cititorul (în special omul politic), de a lucra în
lumină sfaturilor care se desprind din experienţa şi faptele
trecute. Tocmai aceste fapte sunt puse în centrul istoriei, iar
adevărul trebuie să fie călăuza nedespărţită a istoricului, care
joacă rolul ochiului ce direcţionează drumul trupului.
Concepţia practic–utilitaristă domină concepţia lui
Polibiu despre istorie, în virtutea principiului la care el s-a
închinat: „…nici un studiu nu este mai propriu pentru pregătirea
politică decât ISTORIA.”
Merită să menţionăm şi câteva dintre meditaţiile lui
Lucian din Samosata, caracterizat de mulţi drept „întâiul gazetar
254
al lumii”. În viziunea lui, un istoric trebuie să fie: „…curajos,

incoruptibil, independent, iubitor al vorbirii neprefăcute şi al
adevărului. După spusa unui poet comic, să-i zică smochinei
smochină, luntrii luntre. Să nu fie atras nici de ură, nici de
părtinire, să nu cruţe, îndemnat de milă, de ruşine sau de respect,
ci să judece cu dreptate, arătând doar atâta bunăvoinţă cât merită
fiecare. În cărţile sale va fi întocmai ca un străin … N-are să-i
pese de ce va crede cutare sau cutare, ci va povesti cele ce s-au
petrecut.” Lucian din Samosata, trage o concluzie scurtă, dar
valabilă peste veacuri pentru orice istoric: „Pe scurt, o singură
regulă, un singur îndreptar … : să privească nu spre cititorii din
vremea lui, ci spre oamenii care-i vor citi scrierile în viitor.”
Învăţatul grec încheie periplul lui printre destinele
istoricilor de până la el cu o mică povestire:
>>Cunoşti, desigur, isprava vestitului arhitect din
Cnidos. Clădind turnul din Faros (una dintre cele şapte minuni
ale lumii antice) – construcţia cea mai măreaţă şi mai frumoasă
ce s-a zidit vreodată pentru a da lumină corăbierilor …
arhitectul şi-a săpat numele în piatră; şi pe deasupra, pentru a
tăinui inscripţia, a pus un strat de tencuială, pe care a scris
numele Regelui din acea vreme. Căci ştia, ceea ce s-a şi
întâmplat, că după un foarte scurt răstimp, literele arătând
numele regelui vor cădea o dată cu tencuiala şi vor scoate la
iveală următoarele cuvinte:
„… SOSTRATOS, fiul lui DEXIFANES din Cnidos, în cinstea
zeilor care mântuiesc pe corăbieri.” Nici artistul acela nu se uita
la vremea lui sau la răstimpul, atât de scurt al vieţii sale, ci-şi
aţintea privirile spre ceea ce e acum şi va rămâne de-a pururi
…<<
255
CIVILIZAŢIILE GRECEŞTI TIMPURII
Lumea egeeană şi civilizaţia cretană (mileniile III-II î.Hr.)
Regiunile care formează lumea egeeană vor intra în istorie

cu anumite decalaje cronologice. Prima aşezare care păşeşte în
Epoca Bronzului, la sfârşitul mileniului al IV-lea, începutul
mileniului al III-lea î. Hr., a fost Troia – situată în nordul Frigiei
(la ieşirea din Helespont). Pe la 2.500 î.Hr., aici se dezvoltă o
civilizaţie strălucitoare, descoperită de arheologul german
Heinrich Schliemann. În 1870, acesta a scos la lumină vestigiile
unei vechi cetăţi cu ziduri impresionante, pe care a considerat-o
a fi aşezarea în jurul căreia luptaseră eroii Iliadei. Aşezarea s-a
dovedit, ulterior, a fi mai veche cu cel puţin un mileniu. Îşi
datorase înflorirea poziţiei geografice, la răscrucea drumurilor
maritime şi terestre care leagă Asia de Grecia peninsulară şi
regiunile Mării Negre de bazinul oriental al Mării Mediterane.
De pe ţărmurile anatoliene, civilizaţia bronzului a atins
insulele Ciclade, sudul Mării Egee (mijlocul mileniului al III-
lea); de aici s-a extins în insula Creta şi peninsula Peloponez. Pe
la 2.300-2.200 î.Hr., cea mai mare parte a lumii egeene şi a
Greciei peninsulare a ieşit din neolitic cunoscând o
omogenizare a civilizaţiei. Se generalizează folosirea metalului
şi a ceramicii, se extind anumite culturi – în special viţă-de-vie,
iar dialectele utilizate sunt derivate ale unei limbi comune, cea
„egeeană”.
În a doua jumătate a mileniului al III-lea î.Hr., populaţiile
indo-europene din regiunea dunăreană şi Rusia meridională,
încep deplasarea spre sud, instalându-se în Anatolia şi Grecia
continentală. Aceştia sunt primii eleni, războinici de temut, care
256
până atunci au dus o viaţă nomadă. Practicau agricultura,

creşterea animalelor, utilizau arama, iar limba folosită – divizată
în mai multe dialecte – avea să devină greaca veche. Până la
sfârşitul mileniului al II-lea, vor trece mai multe valuri de
invadatori.
Primul val este format de un ansamblu compozit, numit
aheeni. Aceştia s-au instalat, în secolele XIX-XIV î.Hr., de o
parte şi alta a Mării Egee, progresând lent spre sud, provocând
în drumul lor numeroase distrugeri (de exemplu: Troia sau
Cnosos, din insula Creta). Treptat se vor impregna cu cultura
predecesorilor lor sedentari, preelenii.; la începutul secolului al
XIII-lea îi găsim în tot bazinul Mării Egee, în marile insule ale
Mării Mediterane răsăritene (Rhodos, Creta, Cipru), pe coastele
Siriei, Egiptului, până în Sicilia.
Al doilea val este alcătuit din dorieni, alţi războinici cruzi,
echipaţi cu arme de fier. Veniţi tot din nord, ei invadează toată
Grecia centrală şi Peloponezul, pe parcursul secolului al XII-lea,
împingându-i pe aheeni spre coastele Asiei Mici, spre unele
insule şi anumite zone ale Greciei peninsulare, în special Atica
şi Eubeea.
Civilizaţia cretană
CRETA MINOICĂ
O civilizaţie originală şi strălucitoare s-a dezvoltat în

intervalul 2.000-1.400 î.Hr., în insula Creta. Influenţele acesteia
s-au simţit în întreaga zonă meridională a lumii egeene. Până la
sfârşitul secolului al XIX-lea d.Hr., singurele referiri la adresa
vechii Crete se găseau în Iliada (rare evocări) şi mai ales în
legenda greacă a lui Tezeu şi a Minotaurului. Primele săpături
257
arheologice la Cnossos au fost făcute de H. Schliemann, fără

rezultate deosebite, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În
anul 1.900, un arheolog britanic, Arthur Evans, descoperă
primele urme ale palatului Cnossos, punând bazele arheologiei
minoice. În deceniile următoare au fost descoperite circa 80 de
oraşe; după 30 de ani de cercetări filologice, specialiştii au reuşit
să descifreze scrierea folosită în palatul de la Cnossos–linearul
B (scriere silabică folosită în civilizaţia miceniană).
Insula Creta a fost locuită în neolitic de populaţii
anatoliene venite din insula Rhodos, care în mileniul al III-lea
î.Hr., vor aglomera zona răsăriteană a insulei. Cretanii lucrau
bronzul şi efectuau un comerţ înfloritor cu Mesopotamia şi
Egiptul, insula fiind un important vector de pătrundere a
influenţelor orientale. Practicarea activităţilor maritime şi
negustoreşti vor îmbogăţi centrele urbane de la Cnossos, Mallia
sau Phaistos, caracterizate printr-o strălucită civilizaţie, care în
jurul anilor 2.000 î.Hr., ridica palate impunătoare, vaste locuinţe
aristocratice. Către 1.750 î.Hr., o catastrofă – se pare – naturală,
distruge aceste palate, curând înlocuite cu altele mai mari, mai
impunătoare, pe aceleaşi locuri. Cel mai impunător era Palatul
din Cnossos, reşedinţa lui Minos, cel care domina întreaga
insulă. Rege sau poate Rege-preot, asemenea faraonilor, Minos
şi-a impus suzeranitatea asupra întregii insule, în secolele XVI-
XV î.Hr. Către 1.500, Cnossos este centrul cel mai populat al
lumii mediteraneene, cu o populaţie de circa 100.000 de
locuitori. Capitală a unui „imperiu maritim”, care cuprindea
Peloponezul, Atica, Cicladele, sudul Anatoliei, insula Rhodos şi
zona apuseană a Ciprului.
Din această perspectivă se poate interpreta Legenda lui
Tezeu. Marinarii cretani, care asigurau schimburile între Egipt
(fildeş), Asia Mică (cositor) şi Grecia, deveniseră destul de
puternici pentru a impune supuşilor plata unui tribut. După
258
legendă Tezeu, eliberează Atena de sub dominaţia cretană,

eliberând din Labirint pe cei 7 băieţi şi cele 7 fete, care urmau a
fi daţi Minotaurului, ucigând acest monstru imaginar (jumătate
om, jumătate taur), în fapt temutul Minos. Legenda aminteşte
declinul Cretei, invadată treptat de aheeni.
Din contactul cu Orientul şi cu lumea egeeană, Creta a
dobândit elementele care vor face din civilizaţia sa una dintre
cele mai strălucitoare ale antichităţii preelenice. Cicladele, i-au
furnizat tehnicile navigaţiei maritime; Orientul apropiat i-a
transmis tehnici metalurgice, de înhămare a calului la carul de
război; din Egipt şi Orient s-au importat temele decorative de pe

fresce şi vasele de ceramică. „Palatul” este elementul care stă în
centrul civilizaţiei cretane. Acesta cuprinde un număr
considerabil de camere, dispuse după un plan foarte complicat,
fiind foarte greu de ieşit din el. Pentru antici acesta este
„Labirintul” din Cnossos, unde domneşte Minotaurul. Toată
construcţia este adaptată condiţiilor de climă. Prin plan,
încăperile erau deschise spre curţi interioare, asigurându-se
„climatizarea” necesară în acest ţinut unde căldura era excesiv
de puternică. Apa de ploaie era colectată în cisterne abil
259
construite şi dispuse. Pivniţele erau pline cu vase care conţineau

hrana necesară vieţii de la palat. Ca o expresie a rafinamentului,
palatul era echipat cu săli de baie dotate cu căzi, beneficiind de
apă curentă şi canale de scurgere.
Construcţia – de ansamblu a palatului – era impunătoare,
dar dimensiunile camerelor erau modeste, pe măsura oamenilor,
spre deosebire de construcţiile cu aceeaşi destinaţie din Egipt
sau Mesopotamia. Cu toate că nu cunoşteau tehnica de realizare
a perspectivei, artiştii cretani au căutat să redea, în frescă, graţia
mişcării. Sunt folosite culori vii şi variate, în special în redarea
personajelor feminine. După modul în care sunt redate femeile
(costume compuse din corsaje răscroite, fuste lungi, strânse pe
talie; coafurile se revarsă în bucle pe umeri) este evident statutul
privilegiat al femeii în societate cretană (în imagine, o frescă de
la Cnossos, cunoscută sub numele „Pariziencele”.
Această predilecţie pentru genul feminin se regăseşte şi
în religia cretană, o religie optimistă, religie a pământului fertil,
în care zeiţele sunt mai importante decât zeii. Zeiţele au trăsături
umane, în timp ce zeii au aspect de animal, în special taur,
căruia îi este asociat simbolul securii duble de sacrificiu. Cultul
este celebrat, fie în natură, fie în zone locuite. Pe înălţimi se
venerează divinităţile celeste (ale Cerului). Pe vârful muntelui,
care domina Cnossosul, era venerat Zeus, născut – după legendă
– în insula Creta, cel care va deveni viitorul mare zeu suprem al
grecilor. În numeroasele peşteri din centrul insulei, agricultorii
adorau divinităţile pământului, ale recoltei. În palate, anumite
săli erau rezervate cultului. Procesiunile religioase erau însoţite
de dansuri, concursuri de gimnastică, lupte de tauri.
Invadatorii greci (elenii) vor adopta numeroase elemente
de la civilizaţia cretană; de la religia ei, de la gustul locuitorilor
pentru exerciţii sportive, de la grija lor de a reprezenta corpul
omenesc şi de a-i exalta frumuseţea de la bucuria de a trăi şi
260
petrece. Încă înainte de cucerirea insulei, din contactele cu

marinarii cretani, grecii au învăţat arta navigaţiei, tehnicile
agriculturii mediteraneene, folosirea scrisului, practicile unei
vieţi politice organizate. Toate aceste trăsături vor fi
perfecţionate înainte de a fi transmise întregii Europene
mediteraneene.
Către 1450 î.Hr., civilizaţia cretană cunoaşte un rapid
declin, consecinţă simultană a catastrofelor naturale şi a ocupării
insulei de aheeni, iar două secole mai târziu de către dorieni. Pe
la 1.400 î.Hr., marele palat de la Cnossos este devastat şi
incendiat, dispariţia sa marcând sfârşitul supremaţiei civilizaţiei
cretane ca focar principal de cultură în lumea egeeană. Centrul
de greutate al civilizaţiei greceşti se va muta spre Micene.
Civilizaţia miceniană
EGEEA MICENIANĂ
Cercetările arheologice, în special cele din vechile

morminte de la Micene, au demonstrat că încă din secolul al
XVII-lea î.Hr., aheenii s-au constituit într-o societate originală,
peste care s-au sedimentat – în timp – influenţele Cretei.
Popoarele indo-europene, care s-au aşezat începând cu
mileniul al II-lea î.Hr. în Grecia continentală şi insule, care
formau nebuloasa „aheeană” – în interiorul căreia distingem
aheenii propriu-zişi, ionienii şi eolienii – erau agricultori/păstori,
cunoscători foarte buni, ai tehnicilor metalurgice din Europa
Centrală. Războinici iscusiţi, erau grupaţi în „fratrii” (fraternităţi
care adunau mai multe familii, descendente din acelaşi strămoş)
şi în triburi.
În decurs de trei secole s-a realizat fuziunea dintre
vechile fonduri de civilizaţie mediteraneană preelenică, cultura
261
aheenilor şi cea a cretanilor. Pe la 1.600 î.Hr., această mixtură

(amestec) dădea naştere unei civilizaţii originale, prima care
poate fi caracterizată greacă, denumită ”Civilizaţia Miceniană.”
Cele mai importante descoperiri au fost făcute la Micene, în
Argolida (partea de răsărit a Peloponezului).
Date importante despre Civilizaţia Miceniană, găsim în
opera lui Homer. În Iliada şi Odiseea, sunt descrise palatele
miceniene din secolele XIV–XIII î.Hr. Materialul arheologic
este relativ bogat şi cuprinde, în special, descoperirile din
siturile arheologice Micene şi Tirint (urme ale fortăreţelor,
morminte, obiecte diverse – între care şi numeroase tăbliţe cu
inscripţii în Linear B, asemănătoare cu cele descoperite în
insula Creta). Toate dovezile pe care le deţinem, indică – în
perioada secolelor XV–XIII
î.Hr., existenţa unei civilizaţii
aristocratice, diferită de
societăţile mediteraneene
vecine.
Mici oraşe - fortăreţe
controlau mici domenii;
societatea era condusă de un
„Rege”, care nu era decât cel
mai bogat şi cel mai puternic,
dintre familiile aristocratice.
Bogăţia acestor oraşe-fortăreţe
(cele mai importante erau:
Micene, Tirint, Pylos) este dată
de puternica dezvoltare a
meşteşugurilor şi a comerţului.
Mai puţin lămurite sunt
raporturile stabilite între aceste oraşe-fortăreţe, anume dacă au
existat relaţii de dependenţă, de federaţie sau de alianţă, şi care
262
era natura acestor relaţii. „Iliada” lasă să se înţeleagă că Micene

ar avea prioritate în aceste raporturi. Cercetările arheologice nu
evidenţiază – în mod cert – o atare ipoteză.
Cercetările de la Micene, începute de H. Schliemann (în
imagine), vor fi continuate de J. B. Wace şi de G. Mylonas, fiind
continuate până în 1970. Este clar că Micene a fost unul dintre
centrele reprezentative ale acestei civilizaţii. Această realitate
este reflectată de măreţia scărilor de acces, de impozanta „poartă
cu lei” (basorelief montat pe la 1.200 î.Hr., imitând decoraţiile
similare din Orient, în special pe cele hittite). Locuinţa
stăpânului din Micene se afla în vârful colinei; în jurul acesteia
erau aşezate construcţiile etajate destinate curtenilor.
Palate asemănătoare, prin dimensiuni cu cel de la
Micene, s-au descoperit la Tirint şi Pylos. Alte „palate” sunt
presărate în întreaga Grecie centrală şi sudică. Descifrarea
Linearului B (efectuată de Michael Ventris şi John Chadwick, în
1953) a condus la citirea numeroaselor tăbliţe descoperite în
palatele miceniene; în acest fel, „societatea miceniană” este
mulţumitor cunoscută. În mod sigur existau pături sociale
diferenţiate, poate chiar cu interese total opuse. Populaţia
productivă şi negustorii îşi desfăşurau activitatea în partea de jos
a fortăreţelor, în zona ne-protejată de ziduri. Sclavajul exista,
dar statutul acestora nu este clar precizat. Evidenţele contabile şi
scriptele administrative ale palatelor dovedesc introducerea
sistemelor de guvernare centralizate, variantă a celor apărute în
Orient.
263
Secolele obscure
În perioada secolelor X-VIII î.Hr., are loc un contact

puternic între lumea greacă şi civilizaţia feniciană. Drumurile
maritime ale grecilor şi fenicienilor se încrucişează în zona de
răsărit a Mării Mediterane (de origine semită, fenicienii se
ocupau în primul rând cu transportul – cărăuşia – pe mare,
pescuitul, negoţul de mărfuri specifice Orientului Apropiat).
În urma acestor contacte, grecii au preluat şi adoptat de
la fenicieni semnele scrierii feniciene. Aşa s-a născut alfabetul
grec, ale cărui prime litere „alfa” şi ”beta”, însemnau” bou” şi
„casă”. Alfabetul semitic fenician era format numai din
consoane, grecii au adăugând vocalele. Este cert că în secolul al
VII-lea î.Hr., vechea scriere greacă era, relativ, larg utilizată;
poeţii nu-şi mai recitau operele, ci le citeau (cuvântul „byblos”,
care însemna „carte”, este de origine, fenician; iniţial este vorba
despre numele unui oraş fenician „Byblos”, unde grecii au
descoperit – pentru prima dată – papirusul fenician, pe care l-au
denumit astfel).
Încă din perioada „secolelor obscure”, începe
constituirea cetăţilor-state („poleis” sau „polis”), de îndată ce
societatea greacă se va stabiliza, iar familiile se grupează în
funcţie de tribul căruia îi aparţineau, luând în stăpânire un
anumit teritoriu. În acest context, este util de semnalat că
termenul „demos” („popor”), înseamnă, la origine, „pământ
locuit de un neam”, teritoriu aparţinând unei comunităţi
gentilice (conform înţelesului dat de „Iliada”). Cetăţile-state
(secolele VIII-VII. î.Hr.) sunt rezultatul destrămării formelor de
stat din Grecia miceniană şi al unei reorganizări fundamentale a
264
vieţii publice, după criterii puternic înrădăcinate în practica

vieţii tribale.
„Familiile” organizate pe „triburi” luau în stăpânire un
teritoriu („demos”). Acest teritoriu este proprietatea obştii
(membrii obştii fiind proprietarii acestui teritoriu, care – în timp
– se delimitează de alte teritorii, ocupate de alte comunităţi).
Calitatea de proprietari va conferi şi pe aceea de cetăţeni
(„politai”). Băştinaşii care nu sunt asimilaţi, prizonierii de
război, locuitorii din teritoriile vecine cucerite prin violenţă, nu
devin „cetăţeni”. Statutul lor este diferit, mergând de la acela al
unui om liber – care nefiind legat de cetatea-stat prin calitatea de
proprietar, poate să se strămute, până la diferite forme de
dependenţă, care variază de la stat la stat.
Principalele oraşe-state ale Greciei, care se constituie în
intervalul secolelor IX–VIII î.Hr. şi care vor domina istoria
acestei zone, sunt Sparta şi Atena.
265
PERIOADA ARHAICĂ GRECIA ARHAICĂ: poleis şi

ethnos
Colonizarea greacă (secolele VIII – VI î.Hr.)
(După, www.limbalatina.ro/)
La ieşirea din Secolele obscure, lumea greacă întră într-o

nouă epocă, numită de istorici „arhaică”; din punct de vedere
cronologic, aceasta durează până pe la 500 î.Hr. Epoca arhaică,
se autodefineşte prin două trăsături caracteristice:
- extinderea prezenţei greceşti în zone largi, din bazinul
Mării Mediterane şi al Mării Negre;
266
- o evoluţie internă favorabilă acestui proces de

colonizare.
Secolul al VIII-lea î.Hr. marchează o puternică
deschidere spre exterior a lumii greceşti. Ieşirea din enclave este
însoţită de un puternic flux de migraţiune. Ţărmurile Mării
Mediterane şi Mării Negre, vor deveni – prin întemeierea
numeroaselor colonii – adevărate focare de elenism, de a căror
moştenire se va bucura Roma.
Cauzele colonizărilor sunt multiple; acest exod din Grecia
continentală spre alte zone, a fost determinat, în mod esenţial, de
acapararea solului de o minoritate de „mari proprietari”. Aceştia,
erau cei mai în vârstă din familiile nobiliare, care privau de
accesul de la pământ pe cei mai tineri, de acelaşi sânge du ei, dar
şi pe oamenii de rând. Spiritul întreprinzător şi de aventură, şi-a
avut şi el rolul lui, în colonizarea greacă. În fapt, putem afirma
că, avem de-a face cu un fenomen de masă; ţăranii, care vor
pleca, vor fi mai numeroşi decât navigatorii sau piraţii. Iniţial,
curentul migrator se va îndrepta spre sudul Italiei şi Siciliei
(„Grecia Mare”), din secolul al VII-lea, fluxul diversificându-se.
Conştienţi de imensele oportunităţi de îmbogăţire, comerţul între
vechile şi noile cetăţi, se intensifică. Apar tot mai multe factorii,
atât în oraşele-mamă (metropole), cât şi în noile oraşe (colonii).
Indiferent de împrejurările care au condus la formarea ei, fiecare
colonie grecească a dat naştere unui „polis”, cetate legată prin
multiple „fire” de cetatea-mamă (metropolă). Filiaţia între cele
două cetăţi era dublă: politică şi religioasă. Primul act, în
întemeierea unei noi cetăţi, consta în aprinderea „focului sacru”
importat din patria-mamă. De altfel, cele mai puternice şi
îndelungate legături între metropolă şi colonie, au fost
religioase. Zeii din colonie, cultul eroilor, sunt – în principiu –
cele din metropolă, ceea ce nu exclude adoptarea de noi culte de
la populaţiile indigene.
267
După două secole de expansiune, aproape continuă, lumea

greacă l-a câştigat un grad înalt de prosperitate, care le va
permite să smulgă, de la fenicieni, primatul în schimburile
comerciale cu Egiptul sau Orientul Apropiat. Mutaţii importante
se vor produce şi în tehnica de război, astfel:
Avântul metalurgiei va conduce la scăderea preţului
metalului, astfel încât echipamentul militar va putea fi mai uşor
achiziţionat, permiţând cetăţilor să-şi formeze armate mai
puternice. Hoplitul, cu platoşă, cască, pulpare, înarmat cu lance
şi spadă, devine pionul principal în „falangă” (batalion, care
luptă în rânduri strânse). În comparaţie cu aceasta, carele de
luptă ale proprietarilor bogaţi devin inutile. Armata greacă se va
baza, în mod natural, pe hopliţii recrutaţi din rândurile
proprietarilor mici şi mijlocii şi a meşteşugarilor înstăriţi.
Pe mare, perfecţionările aduse navelor de luptă au avut
consecinţe asemănătoare. Au început să se construiască vase mai
zvelte, mai uşor de mânuit. Acestea erau manevrate de vâslaşi,
dispuşi pe mai multe rânduri, după modelul „trierei ”corintiene”
(circa 700 î.Hr.). Pe un asemenea vas se puteau îmbarca circa
170 de vâslaşi şi luptători. Toate acestea au contribuit la
„democratizarea” meseriei armelor. Nobilimea pierde
monopolul apărării cetăţii, asigurat – de acum înainte – de clasa
medie orăşenească şi rurală (hopliţii) şi categoria celor mai
săraci locuitori din cetăţile maritime, ca vâslaşi.
Transformările economice – legate de colonizare – şi
mutaţiile survenite în arta războiului, au zdruncinat puternic
autoritatea aristocraţiei. Această situaţie va conduce la grave
tulburări sociale. Păturile sărace cereau împărţirea pământurilor
şi anularea datoriilor. Aristocraţia răspundea prin execuţii sau
proscrieri. Pentru evitarea anarhiei, unele cetăţi au apelat la
arbitrii, respectaţi de toţi, a căror misiune a fost aceea de a
redacta Coduri de legi. Aceşti „legislatori”, au apărut mai întâi
268
în „Grecia Magna”, intrând în legendă. Reformele în justiţie,

oricât de importante au fost, nu au fost suficiente pentru a
restabili pacea socială. Oamenii de rând nu au avut decât două
soluţii: revolta sau sprijinul acordat unui şef investit cu puteri
dictatoriale.
Astfel, de la mijlocul secolului al VII-lea, până la sfârşitul
secolului al VI-lea î.Hr., cetăţile greceşti au trăit – în marea
lor majoritate – sub domnia tiranilor. Instituţia, de origine
orientală, s-a dezvoltat iniţial în Asia Mică, impunându-se mai
apoi în întreaga Grecie, ca soluţie finală în stăvilirea luptelor
interne sângeroase.
Tiranii, vin la putere în urma unor lovituri de stat.
Rareori sunt oameni din popor. Majoritatea lor provin din
rândurile aristocraţiei, dar din ambiţie sau din convingere se
prezintă ca reprezentanţi ai celor mulţi. Deşi, nu sunt
„revoluţionari”, tiranii se străduiesc să îmbunătăţească viaţa
celor săraci şi să aducă satisfacţii generale, printr-o politică
externă activă şi realizări însemnate pe tărâm cultural.
Epoca tiraniei coincide cu o perioadă de dezvoltare
intensă, dublată de o civilizaţie înfloritoare. Totuşi, nici o
familie de tirani nu a ajuns să se menţină la putere mai mult de
trei generaţii. Tirania dispare în Grecia continentală şi insulară
la sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr., iar în sudul Italiei şi Sicilia
la mijlocul secolului al V-lea î.Hr., ca o reacţie de respingere a
componentei dictatoriale a instituţiei. Astfel, această noţiune –
care a desemnat simpla uzurpare a Regalităţii (este înlocuit
Basileus), va sfârşi prin a se aplica acelui despot fără măsură,
care îşi bate joc de bunul public.
269
SPARTA
Sparta, nu a cunoscut regimul tiranilor. Spartanii (în fapt

este vorba de dorieni) sau lacedemonienii, ocupau poalele
munţilor Taiget, regiunea numită Laconia (în sudul peninsulei
Peloponez). Izolaţi, în mijlocul unor populaţii ostile, s-au
organizat într-un stat militar, pe baza reglementărilor unui
legislator legendar, Licurg. La sfârşitul secolului al VII-lea –
începutul secolului al VI-lea î.Hr., societatea spartană se
transformă într-o imensă cazarmă, dominată de o oligarhie de
soldaţi-cetăţeni, „egalii”; aceştia erau urmaşii dorienilor
270
cuceritori. Au primit de la stat, pământurile cele mai roditoare,

care au fost confiscate de la învinşi. Sclavii acestora, hiloţii, erau
cei care lucrau pământul. Spartanii erau foarte duri cu hiloţii,
care nu aveau nici un drept, putând oricând să fie condamnaţi la
moarte.
Mai puţin defavorizaţi erau periecii, oameni liberi, care
trăiau la marginea cetăţii. Aceştia îşi puteau lucra pământurile,
erau negustori sau meşteşugari. Participau la război alături de
„egali”, dar nu aveau drepturi politice.
În Sparta existau şi doi Regi, aleşi din tată în fiu, în două
familii diferite: a Agizilor şi Europontizilor. Aceştia erau
înconjuraţi de onoruri, dar erau lipsiţi de putere. Puterea reală
aparţinea unei minorităţi, formată din cele mai bogate familii,
care formau Gerousia (Consiliul geronţilor sau Consiliul
bătrânilor). Este vorba despre 30 de reprezentanţi de peste 60 de
ani, aclamaţi de Adunarea Poporului (Apella). Educaţia
spartană era foarte severă; doar noii născuţi, bine făcuţi, aveau
dreptul la viaţă. La vârsta de 7 ani intrau sub supravegherea
statului, iar la vârsta de 12 ani erau supuşi unui antrenament
fizic epuizant. Învăţau să ucidă, să fure, să subziste cu hrană
puţină în condiţii deosebit de grele. Devenit adult, spartanul
rămânea în slujba cetăţii până la 60 de ani. Era obligat să se
căsătorească pentru a da copii armatei Spartei, dar nu putea să
trăiască cu familia sa, nici să se ocupe de pământ. Trebuia să
trăiască – chiar şi în perioadele de pace – alături de tovarăşii săi
în cort, să se antreneze zilnic, să mănânce în public mese
sărăcăcioase.
Timp de două secole, acest tip de organizare a avut ca
efect crearea celei mai bune armate din Grecia. Preţul plătit a
fost imens. Această „încremenire” a societăţii spartane va
contribui la autodistrugerea ei.
271
ATENA
Evoluţia este diferită de a oraşului-stat Sparta. Statul

atenian ia naştere în peninsula Atica, prin unirea mai multor
mici orăşele. Populaţia – în majoritate – era alcătuită din ionieni.
În perioada secolelor VII-VI î.Hr., are un parcurs plin în
transformări, de la monarhie la hegemonia aristocratică. După
o perioadă de tulburări, societatea ateniană cunoaşte şi epoca
reformelor şi cea a tiraniei. Atena este - şi ea - beneficiară de
prosperitate economică, ca efect al fenomenului de colonizare.
Se formează astfel o categorie socială puternică de meşteşugari
şi negustori înstăriţi, care începe să nu mai accepte conducerea
marilor proprietari (eupatrizii), mai ales că apărarea cetăţii este
asigurată de hopliţii proveniţi din clasa mijlocie.
272
Totuşi, aristocraţii erau cei care furnizau Atenei

magistraţii: cei 9 arhonţi şi Areopagul (Consiliul ai cărui
membrii erau singurii care cunoşteau legile nescrise). Începând
de la mijlocul secolului al VII-lea î.Hr., nemulţumirile ţărănimii
mici se amplifică, pe fondul sărăciei generalizate. Tulburările
sociale vor conduce cetatrea – în etape – spre Tiranie, iar mai
apoi spre Democraţie.
Într-o primă etapă, arhontele Dracon (în 621) instituie
primele Legi scrise, punând capăt supremaţiei Areopagului.
Problemele sociale nu vor fi însă rezolvate. Pentru a se evita
războiul civil, eupatrizii şi reprezentanţii categoriilor mijlocii fac
apel la arbitrajul lui Solon (un nobil care se îmbogăţise pe seama
comerţului maritim). În anul 594, Solon eliberează datornicii
deveniţi sclavi; taxele şi impozitele sunt micşorate, iar marile
proprietăţi, divizate. Sunt luate măsuri pentru stimularea
exportului şi a dezvoltării economice. În plan politic, atenienii
sunt împărţiţi în funcţie de venit, magistraţii fiind recrutaţi doar
din primele două clase. Reformele lui Solon nu au adus pacea
socială. În 561, ţăranii săraci şi categoriile mijlocii în vor
impune în fruntea Atenei pe Pisistrate; după mai multe
confruntări, acesta se va impune în 539 ca tiran necontestat,
pentru 10 ani. El contribuie în mod decisiv la descompunerea
regimului aristocratic. Domeniile a numeroşi eupatrizi sunt
confiscate şi împărţite ţăranilor. Aceştia beneficiază de
împrumuturi avantajoase. Este creată o categorie nouă de
magistraţi, cea a judecătorilor itineranţi, care se deplasează în
Atica pentru a rezolva litigiile mărunte. Politica externă a fost
una expansionistă, în special în direcţia Mării Negre. La Atena
s-au ridicat numeroase construcţii de utilitate publică (apeducte,
temple …). După moartea sa, în 528, instituţia tiraniei nu va
rezista (fiii săi, Hippias şi Hippare, vor fi, primul asasinat, iar
cel de-al doilea, alungat).
273
Şansa Atenei se va numi Clistene, un eupatrid care a

continuat reformele iniţiate de Pisistrate, înfrângând pentru
totdeauna autoritatea socială şi politică a aristocraţiei. Locuitorii
oraşului au fost împărţiţi în 100 de Deme (Demele sunt
subdiviziuni ale teritoriului urban şi rural al Atenei). În fruntea
unei deme se afla un Demarh; membrii acesteia se numeau
demoţi. Acestea erau grupate în 10 triburi; toţi cetăţenii erau
egali din punct de vedere juridic. Reforma punea bazele
DEMOCRAŢIEI ATENIENE. Puterea legislativă era deţinută
de Consiliul celor 500, recrutaţi dintre toţi atenienii (50 din
fiecare trib). La sfârşitul secolului al VI-lea î.Hr., Eubeea,
Boeţia şi Sparta se vor coaliza pentru a pune capăt experienţei
ateniene. În anul 506, hopliţii atenieni vor spulbera această
coaliţie. Circa 15 ani mai târziu, prin victoria de la Maraton (490
î.Hr.) împotriva Regelui Regilor (Regele Persiei), iar mai apoi
prin victoria de la Salamina, Atena se va afirma în lumea greacă
ca principală forţă militară, dar şi intelectuală.
Pericolul ahemenid este înlăturat. Democraţia şi-a
dovedit superioritatea faţă de monarhia totalitară. Atena şi
Sparta, aliate împotriva pericolului comun, după dispariţia
acestuia, se vor înregimenta în două Alianţe, care vor diviza
lumea greacă: Liga de la Delos (condusă de Atena) şi Liga
Peloponesiacă (sub conducerea Spartei). Lumea greacă, aflată
într-un echilibru fragil, va găsi suficiente resurse pentru a
exploda din punct de vedere cultural în timpul lui Pericle.
Eupatrid din familia Alcmeonizilor, nepot al lui Clistene
şi discipol al filozofului Anaxagoras, a fost 15 ani (443-429)
strateg al Atenei. Tucidide îl caracterizează ca pe un om
măsurat, stăpân pe sine şi incoruptibil. Adevărat conducător al
Atenei timp de circa 30 de ani (462-429), Pericle a consacrat
prin persoana sa DEMOCRAŢIA ATENIANĂ, cu care s-a
identificat.
274
Continua creştere a prestigiului Atenei nu era pe placul

Spartei. Liga de la Delos câştiga o tot mai accentuată influenţă
în raport cu Liga Peloponesiacă. Trebuind să aleagă între
războiul împotriva Atenei şi erodarea poziţiilor sale continentale
de către rivala sa, Sparta a ales prima soluţie. Războiul din
Peloponez, care se va extinde în toată lumea greacă, a început
oficial în anul 431; va fi un război din care grecii vor avea doar
de pierdut. Practic acesta va marca începuturile ascensiunii
Macedoniei.
CRIZA LUMII GRECEŞTI
Războiul peloponesiac a antrenat pierderi ireparabile, în

special în plan demografic. Pentru învinşi, înfrângerea însemna
decimare, deportare, sclavie. Războiul, purtat pe teritoriul unui
stat, însemna pentru acesta jaf, distrugerea satelor, persecuţii,
masacre, recolte distruse. Zonele învecinate se confruntau cu
suprapopularea, foametea şi nu de puţine ori cu epidemii de
nestăvilit (de exemplu: cea din atena din perioada 430-429).
Nu toate zonele Greciei au fost expuse în acelaşi mod
consecinţelor războiului. Atica şi Boeţia au fost călcate în
picioare de mai multe ori, în schimb Sparta nu a cunoscut
prezenţa luptătorilor străini pe teritoriul său, decât spre sfârşitul
războiului; în ansamblu însă, sacrificiul nu a fost mai puţin
intens.
În secolul al IV-lea, din punct de vedere militar, practica
mercenariatului tinde să se generalizeze. Acest fenomen este o
consecinţă directă a penuriei de soldaţi-cetăţeni şi a unor crize
de ordin social, care au făcut să prolifereze masa de ţărani lipsiţi
de pământ, pentru care meseria armelor a devenit singurul
mijloc de subzistenţă. Oferindu-şi serviciile celor care plăteau
mai bine, mercenarii erau tot atât de costisitori pentru cetăţeni ca
275
şi cetăţenii înarmaţi, dar mult mai periculoşi pentru democraţie.

Nu putem ignora numeroasele jafuri şi atrocităţi comise de
aceştia: jaful sanctuarului din Olimpia, de către arcadieni (364)
sau cel din Delphi, de către focidieni (356), care au rămas
celebre.
Mentalităţile nu au putut rămâne neafectate în mijlocul
atâtor ruine şi jafuri. Jafurile din sanctuare spun foarte multe
despre valorile religiei tradiţionale, violentate de populaţii
întregi – semn al unui recul generalizat al sacrului. Populaţiile
manifestă o încredere tot mai redusă faţă de zeii panteonului
grec. Se impun – tot mai mult – divinităţi străine, Isis (din Egipt)
sau Adonis (din Asia), divinităţi care vin cu ritualuri
spectaculoase care se constituie în adevărate momente de
plăcere (orgii). La toate acestea se adaugă pericolul extern, prin
care barbarii (perşi, macedoneni…) ameninţau elenismul.
Constatarea care se impune tot mai mult este că instituţiile
democratice, nu mai erau pe măsura vremurilor. Se dorea un şef
carismatic, în stare să coalizeze toate forţele în faţa pericolului
extern. Tiranul secolului al IV-lea este, de cele mai multe ori, un
profesionist al războiului; acesta devine stăpânul cetăţii în
fruntea unei armate de mercenari, făcând să domnească legea sa.
Tirania, cunoaşte o dezvoltare tot mai accentuată în cetăţile
greceşti, pe fondul agravării tensiunilor sociale, care devin
explozive.
Războiul a ruinat – în mare măsură – ţărănimea mică şi
mijlocie, tocmai acea categorie socială pe care atenienii îşi
întemeiaseră instituţiile democratice. Întorşi acasă, pe
pământurile lor, după lungi campanii militare, aceştia şi-au găsit
proprietăţile distruse (pământul în paragină, animalele
sacrificate…), fiind nevoiţi – din aceste motive – să se
îndatoreze. De aceste situaţii vor profita marii proprietari, care
acumulează, în scurt timp, proprietăţi şi mai întinse, care pot fi
276
lucrate cu o forţă de muncă ieftină. Are loc un fenomen de

concentrare a verilor, situaţie care contribuie la intensificarea
conflictelor din societate, care se vor generaliza în cursul
secolului al IV-lea. Unele cetăţi greceşti vor trece prin războaie
civile deosebit de crude; o situaţie ceva mai bună va fi întâlnită
în Atena, care prin refacerea flotei va reuşi să compenseze –
parţial – ruinele războiului.
CUCERIREA MACEDONEANĂ
În timp ce Grecia se confrunta cu efectele negative ale

războiului, depopularea fiind unul dintre acestea (de exemplu:
Atena avea la mijlocul secolului al V-lea î.Hr., 40.000 de
soldaţi, în anul 360, avea 30.000 de soldaţi, iar în anul 310, doar
20.000 de soldaţi), conjugată cu o puternică criză economică,
politică şi morală, în nordul ţării se ridica Macedonia, unde în
anul 359 se urca pe tron un suveran inteligent şi energic: Filip al
II-lea.
Macedonia era o ţară muntoasă, cu puţine câmpii
roditoare. Subsolul ţării era bogat în diverse minereuri. O
activitate larg practicată de ţăranii macedoneni era creşterea
animalelor: oi, capre; o deosebită tradiţie o avea creşterea cailor.
Nobilimea din Macedonia era deosebit de războinică. Deşi
limba vorbită în Macedonia era asemănătoare cu cea a grecilor,
aceştia îi considerau pe macedoneni, barbari.
Numeroasele conflicte dintre nobilii macedoneni a făcut
ca în regat să domnească, o perioadă îndelungată, anarhia.
Suveranul era ascultat, doar atunci când macedonenii erau
ameninţaţi din exterior de iliri sau traci.
La sfârşitul secolului al V-lea î.Hr., regele Arhelau
hotărăşte să transforme Macedonia într-un stat puternic şi stabil,
orientat spre valorile elenismului. El construieşte drumuri, ridică
277
fortăreţe, modernizează armata. Majoritatea cetăţilor s-au

construit după modelul grecesc; cea mai puternică dintre acestea
a devenit reşedinţa regelui: Pella. Aici se afla curtea, iar alături
de Rege şi nobili trăiau artişti, poeţi, filozofi (de exemplu: aici
şi-a trăit ultimii ani ai vieţii Euripide).
La moartea lui Arhelau anarhia se re-instituie, datorită
numeroaselor conflicte armate dintre nobili. De la începutul
secolului al IV-lea, până la urcarea pe tron a lui Filip al II-lea, s-
au perindat 9 regi, într-un interval marcat de numeroase revolte,
asasinate, uzurpări de tron, ceea ce nu a împiedicat Macedonia
să prospere din punct de vedere economic şi să se deschidă tot
mai mult influenţelor elenistice. Cele mai strânse legături s-au
stabilit între Macedonia şi Atena, cu ocazia refacerii flotei
ateniene; în cele din urmă limba din Atica va deveni limba
elitelor macedonene.
Relaţiile dintre Macedonia şi Grecia s-au schimbat odată
cu Filip al II-lea. Iniţial acesta a fost tutorele tânărului rege
Amynthas al IV-lea, pe care îl va elimina foarte rapid. Noul
suveran era – în primul rând – un războinic desăvârşit: călăreţ
iscusit, băutor notoriu, iubitor al petrecerilor. Nu era lipsit de
calităţi: inteligent, diplomat genial, încăpăţânat în a-şi realiza
planurile.
La începutul domniei elimină pe toţi potenţialii inamici,
procedând la o reducere drastică a nobilimii. A pus un accent
deosebit pe organizarea unei armate puternice, constituită dintr-
un corp de cavalerie şi unul de infanterie, după modelul
hopliţilor greci. Aceştia erau înarmaţi cu lăncii lungi de 5 metri,
fiind organizaţi în puternice falange.
A fost sprijinit micul producător agricol, care prin
proprietatea sa asigura prosperitatea regatului. Un accent
deosebit s-a pus pe dezvoltarea unei reţele de drumuri, care să
278
faciliteze circulaţia bunurilor, persoanelor, dar şi a armatei, cât

mai rapid în toate colţurile regatului..
Este puţin probabil ca Filip al II-lea să se fi gândit, de la
început, să cucerească Grecia. Într-o primă etapă, i-a alungat pe
barbarii iliri şi epiroţi din jur, constituind un fel de teritoriu
protector în jurul Macedoniei. Apoi, în încercarea de a obţine
ieşire la Marea Egee, a intrat în conflict cu Atena. Cert este că,
încă de la începuturile domniei, a efectuat o serie de cuceriri în
nordul Greciei, anexând Tracia, Trsalia, Calcidia…, unele oraşe
(Amphipolis – 357; Pidna – 356), va distruge unele colonii
ateniene (Potideea, Metona), iar în anul 356 va lua în stăpânire
minele de aur de pe Muntele Pangeu. Această ultimă cucerire va
asigura Macedoniei mijloacele financiare pentru viitoarele
acţiuni militare şi diplomatice. Cu toate acestea în 353, când
armata macedoneană a vrut să ocupe Termopile, Sparta şi Atena
vor reacţiona trimiţând trupe, care vor bara accesul armatelor
macedonene.
După pierderile suferite până în 356, Atena se va angaja
într-o fază de reconstrucţie financiară, dar şi militară, care au
forţat-o să îşi limiteze intervenţiile externe. Această politică,
oarecum „pacifistă” a fost atacată de un grup politic, care se
pronunţa pentru deschiderea unui conflict armat împotriva
Macedoniei, menit a-i stăvili expansiunea. Liderul acestui grup a
fost Demostene, un strălucit orator, care cerea concetăţenilor să-
l înfrunte pe Filip al II-lea. Discursurile sale, adevărate
rechizitorii la adresa regelui macedonean, au intrat în istorie sub
denumirea de „Filipice”. Primul discurs datează din anul 351,
dezvăluind un Demostene campion al luptei antimacedonene.
Această cauză nu a fost considerată – de majoritatea
atenienilor – prioritară, pentru că o eventuală luptă cu
macedonenii ar fi implicat o creştere bruscă a impozitelor;
exista, totodată reflexul, că inamicii Atenei sunt încă Sparta şi
279
Teba. Se pare că aurul macedonenilor a contribuit în bună

măsură la adoptarea acestei măsuri „pacifiste” de către mulţi
dintre oamenii politici ai Atenei. După cucerirea teritoriilor din
nordul Greciei, Macedonia lui Filip al II-lea va obţine – cu
ajutorul Tebei – dreptul de a participa la întrunirile Consiliului
de la Delphi; în acest fel Macedonia era integrată lumii greceşti,
devenind garantul păcii dintre greci.
Eforturile lui Demostene nu au avut ecou decât la Atena;
celelalte state greceşti vor aviza atacul macedonean împotriva
Atenei, care aliată cu Teba, nu a reuşit totuşi să se opună
„falangei” macedonene. La 1 septembrie 338, la Cheroneea (în
Boeţia), armatele greceşti suferă o înfrângere decisivă. Filip al
II-lea a fost nemilos faţă de Teba; Atena, iar mai târziu Sparta,
vor fi tratate cu multă generozitate. După victorie, Filip al II-lea
a convocat, la Corint, un Congres al tuturor cetăţilor greceşti. Se
constituie, cu această ocazie, o Ligă a grecilor; hegemon, şef
militar şi politic, va fi Filip al II-lea.
Astfel, regele macedonean ajunge stăpân al Greciei
întregi. El hotărăşte să întreprindă o expediţie militară împotriva
perşilor, pentru a-i răzbuna pe greci de toate afronturile aduse
lor. Filip al II-lea nu-şi poate îndeplini planul; în anul 336 va fi
asasinat, cu largul concurs al primei sale soţii (repudiată), mama
lui Alexandru, viitorul ALEXANDRU CEL MARE.
280
Alexandru Macedon şi cucerirea Orientului

IMPERIUL LUI ALEXANDRU CEL MARE
În anul 336, la moartea tatălui său, Alexandru –

moştenitorul tronului – avea 20 de ani. Exaltat şi violent, a fost
deprins de mic copil cu viaţa aspră a armelor. Avea o cultură
vastă, datorată profesorului pe care l-a avut, Aristotel – unul
dintre cei mai învăţaţi oameni ai antichităţii. Era convins de
originea lui divină, iar personajele legendare adorate – adevărate
modele de viaţă – au fost: Hercule (Herakles) şi Ahile.
Domnia sa începe într-o notă de autoritate; toţi
pretendenţii la tronul Macedoniei sunt masacraţi, împreună cu
aliaţii lor. Nobilii revoltaţi, vor fi pedepsiţi exemplar. Ca şi tatăl
său, arăta respect numai faţă de Atena, datorită trecutului şi
realizărilor culturale ale cetăţii din peninsula Atica. După ce îşi
281
consolidează autoritatea în Macedonia şi Grecia, Alexandru, în

fruntea unei armate de circa 40.000 de luptători, dintre care
12.000 erau infanterişti de elită ai „falangei” macedonene,
porneşte cucerirea Orientului. Următorii opt ani vor face din
Alexandru unul dintre cai mai mari cuceritori din istorie – cel
mai mare de până atunci – stăpân al unui Imperiu care se va
întinde de la Dunăre la Indus şi de la Marea Aral până în Valea
Nilului.
Ajuns în Asia, în apropierea vechii cetăţi a Troiei,
celebrează amintirea eroilor Iliadei (334). Va obţine o primă
victorie împotriva perşilor, la Granicos (334) eliberând cetăţile
greceşti de pe litoralul Asiei Mici. Face, mai apoi, o vizită la
Gordion (în Frigia), unde se afla nodul foarte încurcat care lega
jugul de carul regelui Gordias. Oracolul a prezis, celui care va
dezlega acest nod, stăpânirea întregii Asii. Furios că nu va putea
dezlega acest nod, îl va tăia cu sabia. Prorocirea Oracolului se va
împlini în următorii ani; cu aceiaşi sabie, Alexandru va cuceri
Asia.
În anul 333, obţine o nouă victorie împotriva lui Darius
al III-lea, la Issos. Familia regelui persan este luată în
captivitate, dar – spre deosebire de obiceiurile vremii – este
tratată cu respect. În câteva luni va cuceri întregul litoral sirian,
palestinian, pătrunzând apoi în Egipt. Aici pune bazele unui nou
oraş, care va deveni celebru, Alexandria. După ce se
încoronează ca faraon, porneşte spre Mesopotamia. După
victoria de la Arbela (331), ocupă Babilonul şi apoi Susa. Nu
reuşeşte să-l prindă pe regele Darius al III-lea, dar acesta va fi
ucis de unii dintre satrapii săi. De acum (330), Alexandru poate
purta coroana descendenţilor lui Cirus cel Mare. Alexandru, va
deveni curând, un suveran asiatic, adoptând costumaţia, dar şi
etica ahemenidă. El impune prosternarea în faţa sa, grecii – din
armata sa – acceptând cu greu aceste obiceiuri. Parmenion, cel
282
mai bun general al său, vechi soldat încă pe vremea tatălui său,
va fi executat pentru că a îndrăznit să protesteze. Ambiţia lui
Alexandru nu avea margini; cucereşte Bactriana şi Sogdiana
(329-327), atingând Samarkandul. Se pregăteşte pentru asaltul
asupra Indiei. În fruntea unei armate care număra circa 120.000
de oameni (dintre care doar 1/3 erau macedoneni şi greci),
înfrânge rezistenţa regelui Poros (Regatul Taxila), trecând
dincolo de Indus. Soldaţii săi, epuizaţi vor refuza însă să-l
urmeze, mai departe, într-un nou drum spre Gange. În punctul
cel mai îndepărtat unde a ajuns, a ridicat 12 Altare zeilor din
Olimp, în jurul unei Coloane cu inscripţia:
„AICI S-A OPRIT ALEXANDRU”
În anul 326, Alexandru dă semnalul de întoarcere spre

Babilon; 800 de corăbii coboară Indusul spre mare (Oceanul
Indian). O parte a armatei urmează ţărmurile pe mare, iar o alta
pe uscat. Drumul este lung, obositor; Alexandru primeşte solii,
emite decrete, susţine o intensă politică de apropiere între greci,
macedoneni şi perşi (de exemplu: 10.000 de greci şi macedoneni
sunt căsătoriţi cu femei persane, în 324, Alexandru însuşi va lua
în căsătorie pe una dintre fiicele lui Darius al III-lea).
Spiritul său neliniştit lucra în permanenţă; deşi nu reuşise
să cucerească întregul Orient, avea în plan organizarea unei
expediţii pentru cucerirea peninsulei Arabia. Epuizat şi bolnav
(probabil de malarie), moare la Babilon (sau în apropiere), oraş
pe care-l declarase capitală a imensului său Imperiu, la 13 iunie
323, la vârsta de 33 de ani.
283
GRECIA DUPĂ ANUL 322
Moartea lui Alexandru a adus importante schimbări în

raporturile dintre macedoneni şi greci. Liga de la Corint s-a
destrămat. Urmaşii (diadohi) lui Alexandru se vor confrunta
pentru a pune stăpânire pe uriaşa moştenire lăsată de acesta.
Numeroasele alianţe care s-au creat între aceşti urmaşi vor fi
fragile, deoarece în afara acestor diadohi, mai erau şi alţii care
urmăreau să-şi întemeieze regate din moştenirea lui Alexandru.
Merită a fi amintiţi Lysimachos din Tracia şi Seleucos,
guvernatorul Babiloniei. În competiţia pentru întâietate şi
doborârea rivalilor, Grecia continentală şi insulară nu a mai
jucat un rol de primă importanţă.
Istoria Greciei vechi se încheie odată cu apariţia
formaţiilor politico-administrative cunoscute sub numele de
„regatele elenistice”. Termenul „elenism”, care desemnează în
mod global multiplele schimbări intervenite la sfârşitul secolului
al IV-lea, cuprinde un fascicul de înţelesuri. De aici înainte nu se
mai poate vorbi de istoria Greciei, ci de începutul unei noi
perioade istorice, un ansamblu social, politic şi cultural
caracterizat prin fenomenul exploziei demografice greceşti în
bazinul Mării Mediterane şi în multe teritorii din Africa şi Asia.
284
GLOSAR
Acropole – „oraş înalt”, … aşezările omeneşti erau

situate adeseori pe înălţimi uşor de apărat. În numeroase cazuri
suveranii locali au întărit aceste înălţimi prin metereze puternice,
ridicând acolo palate. Majoritatea cetăţilor Greciei clasice au
beneficiat de câte o acropole, cele mai vestite fiind cele din
Atena şi Argos.
Agizi – numele uneia din cele două dinastii regale din
Sparta.
Agora – piaţă în care se ţineau târgurile şi în care
cetăţenii se adunau pentru a dezbate problemele treburilor
publice.
Aheeni – sub acest nume sunt desemnate primele
populaţii indo-europene care s-au stabilit în Grecia.
Amazoane – „lipsite de sân”, acest nume era dat de către
antici unor femei războinice, originare de pe malurile
Thermodonului din Cappadocia, care au supus suveranităţii lor
teritorii importante din jurul Mării Negre.
An – anul indo-european avea două părţi: diurnă (vara)
şi nocturnă (iarna); indo-europenii aveau o zeiţă a anului, a cărei
urmaşă a fost Hera la greci. Vaca era animalul noului an, obiect
de mituri şi sacrificii în toată zona indo-europeană.
Apela – adunare consultativă a poporului, la Sparta.
Arcadia – regiune a Peloponesului.
Areios pagos – colina lui Ares în Atena, unde se ţineau
judecăţile; areopag.
Argolida – regiune din nord-estul Peloponesului.
Argos – oraş din Pelopones, cel mai important după
Sparta.
285
Arhonte – nume purtat la Atena de magistraţii cei mai

înalţi.
Barbari – termen folosit de către Homer, cu sensul

”străini de rasa greacă”, adică desemna pe toţi cei care vorbeau
o limbă care nu era elenică.
Basileus – rege sau căpetenie.
Bule – senat al unei cetăţi greceşti, îndeosebi senatul
Atenei.
Cariatidă – statuie de femeie stând în picioare, folosită

drept coloană.
Cimerieni – conglomerat de triburi nomade şi
seminomade. Element politic hegemon în perioada secolelor
XII-IX î. Hr., în stepele nord-pontice. Originea etnică (tracică,
iraniană sau protoceltică), limba, organizarea social-politică,
rolul lor istoric (răspândirea metalurgiei fierului, a calului în
Europa Centrală), sunt şi astăzi teme de dispute ştiinţifice.
Criptie – serviciu grăniceresc încredinţat tinerilor
spartani care au atins vârsta de 18 ani şi până la vârsta de 20 de
ani (sensul noţiunii nu poate fi redus doar la ambuscadele
organizate pentru masacrarea iloţilor, după cum relatează
Plutarh).
Delos – mică insulă din centrul Cicladelor, în Marea

Egee.
Demă – diviziune administrativ-teritorială.
Diadoh – semnificaţia este aceea de „urmaş”,
desemnând – în special – pe foştii ofiţeri ai lui Alexandru
Macedon, care după moartea acestuia au început să lupte între ei
pentru împărţirea imperiului.
286
Dorienii – erau indo-europeni, un popor care adoptat un

dialect grecesc; se pare că au constituit ultimul mare val al
protogrecilor.
Dracon – legislator atenian (a 2-a jumătate a secolului al
VII-lea î.Hr.)
Druid – membru al castei sacerdotale a celţilor în
general; druizii erau, în acelaşi timp, preoţi, prezicători,
magicieni, medici, consilieri politici, astrologi, genealogi,
judecători.
Eclesia – adunare populară la Atena.

Efori – magistraţi supremi în Sparta.
Eupatrizi – membri ai clasei nobile din Atica.
Euripontizi – numele uneia dintre cele două dinastii
regale din Sparta.
Falangă – termen care desemnează – în primă instanţă –

linia de bătălie, frontul sau ordinea de bătălie, dar care în cele
din urmă va primi sensul de trupă de infanterie (hopliţii).
Fratrie – grupare de clan şi diviziune a tribului la grecii
ionieni şi dorieni.
Gerusia – consiliu al bătrânilor („gerontes”), care exista

încă din epoca homerică, fiind un consiliu al regelui.
Gimnaziu – loc rezervat pentru exerciţiile fizice.
Hieroduli – sclavi sacri.

Hlamidă – manta uşoară şi scurtă.
Htonian – calificativ dat zeităţilor subpământene.
Iloţi – vechi locuitori ai Laconiei şi ai Meseniei,

transformaţi în servi de către spartani;
287
Ionieni – în urma aheenilor, ionienii formează cu

siguranţă al doilea val de indo-europeni care s-au aşezat în
Grecia în cursul celui de-al II-lea mileniu.
Laconia – regiune din sud-estul Peloponesului,

mărginită la nord de Argolida, la vest de Arcadia şi de Mesenia.
Legislatori – comunităţile au desemnat oameni reputaţi
pentru înţelepciunea lor, pentru a stabili un cod care să
reglementeze în viitor raporturile dintre cetăţeni.
Logograf – jurist profesionist care compunea discursuri
atunci când o persoană implicată într-un proces nu era în stare să
se apere singură, după obicei.
Maraton – oraş şi demă a Aticii, la mică distanţă de

mare, la nord de Brilesos.
Masageţii - denumire generică dată triburilor de păstori
nomazi, de origine iraniană din regiunea Mării Caspice şi Mării
Aral; unii autori antici îi consideră ramura asiatică a sciţilor
nord-pontici, alţii o seminţie distinctă, înrudită cu sciţii şi sacii.
Meteci – străini care locuiau într-o cetate.
Mistere – ansamblu de rituri ţinute în secret şi rezervate
pentru iniţiaţi.
Nomos – „lege”; în primele secole ale epocii arhaice,

legile nu alcătuiau un cod scris. Legea se confunda cu voinţa
suveranului sau a nobilimii conducătoare.
Odeon – edificiu destinat audiţiilor de muzică şi de

cântec (de la ode, cântec).
Oligarhie – guvernare de către un număr mic de oameni,
în fapt aristocraţia războinică instalată ca urmare a unei invazii.
288
Oracol – profeţie; profetul însuşi sau sanctuarul unde se

rosteau oracolele.
Orfism – nume dat unui curent religios care a pătruns în
Grecia încă din epoca arhaică şi a cărui origine nu este
cunoscută.
Ostracism – izgonire; cuvântul provine de la „scoică” şi
desemnează şi ciobul de olărie, căci numele ostracizaţilor erau
marcate de către votanţi pe un ciob.
Partenonul – celebru sanctuar al Atenei Partenos, de pe

Acropolea din Atena.
Pederastie – iubirea unui adult pentru un tânăr, dar care
poate rămâne pură, deşi ea implică un sentiment mai puternic
decât amiciţia.
Pelopones – peninsulă care formează extremitatea de
sud a Greciei, pe care istmul îngust de la Corint o leagă cu
continentul.
Perieci – „cei care locuiesc de jur împrejur”; acest
termen desemna în special locuitorii liberi ai Laconiei şi ai
regiunilor vecine supuşi spartanilor.
Sparta – cea mai importantă cetate din Grecia, alături

de Atena. Era situată în centrul Laconiei, într-un îngust şes
fertil, pe malul rîului Eurotas şi la poalele Taigetului.
Strateg – în diferite state greceşti, strategii erau
căpeteniile armatei dar instituţia are cea mai mare importanţă la
Atena, strategul fiind acolo primul magistrat. Strategii formau
un colegiu de zece membri, aleşi prin ridicarea mâinii de către
Eclesia şi reînoiţi în fiecare an; strategii erau reeligibili.
Teba – oraş din Boeţia, situat în centrul unui şes foarte

fertil, la mică distanţă de Plateea.
289
Termopile – defileu îngust din Grecia centrală între

muntele Oeta şi o mlaştină în fundul golfului Maliac.
Trib – celulă elementară de organizare socială care se
cunoaşte dintr-o epocă foarte veche.
Vercingetorix (circa 82-46 î.Hr.) – conducător al marii

răscoale antiromane a triburilor celtice din Gallia (52 î.Hr.).
Principe al arvenilor, se impune, după declanşarea răscoalei, în
calitate de conducător suprem; printr-o disciplină de fier, el a
creat o armată redutabilă, care evita bătăliile în câmp deschis.
Tactica aplicată era cea a pământului ars şi a luptelor de guerilă.
Se predă lui Caesar în urma bătăliei de la Alesia (52 î. Hr.) şi va
fi executat 6 ani mai târziu la Roma.
Wulfila/Ulfila (circa 310-383) – episcop al goţilor. A

fost fiu de creştini (mama – grecoaică din Cappadocia, iar tatăl –
got), vorbitor de limbă gotă, greacă şi latină. Este hirotonisit în
Antiohia de către Eusebios din Nicomedia, episcop misionar al
goţilor la nordul Dunării (341). După 7 ani petrecuţi în aceste
ţinuturi, este nevoit să se refugieze în Imperiu (348), împreună
cu comunitatea goţilor creştinaţi, din pricina persecuţiilor goţilor
păgâni în frunte cu Atanaric. A tradus Biblia din limba greacă în
limba gotă, fiind totodată şi creatorul alfabetului gotic, derivat
din cel grec şi latin. Moare la Constantinopol în anul 383.
290
SCURTE BIOGRAFII
Alexandru cel Mare

(Pella, 356–Babilon, 323 î.Hr.),
fiul lui Filip al II-lea din Macedonia şi al Olimpiei.
A primit o educaţie atentă sub coordonarea lui Aristotel.

Excela în exerciţii fizice şi s-a dovedit a fi un elev strălucit. La
vârsta de 16 ani, tatăl său i-a încredinţat regenţa regatului, iar
după doi ani va lua parte la bătălia de la Cheroneea. În 356 a
urmat la tron tatălui său, care fusese asasinat. În decurs de un an,
a înăbuşit răscoalele din regat, a trecut în Grecia, unde Teba se
instalase în fruntea unei coaliţii, şi-a impus autoritatea prin
simpla sa prezenţă şi a făcut în aşa fel încât la Corint să fie
numit general al grecilor. După o campanie până la Dunăre
(335), Alexandru s-a întors în Grecia, din nou revoltată, şi a
nimicit Teba, care se
afla din nou în
fruntea răsculaţilor.
În primăvara anului
334, a trecut în Asia
Mică cu o armată de
35.000 – 40.000 de
oameni. În mai 334 a
înfrânt armata
satrapilor perşi la
Granicos, apoi a luat
în stăpânire coastele
Asiei Mici. A
străbătut Anatolia
până la Tars, trecând
prin Gordion şi Ancyra, apoi a pătruns în Siria. Darius al III-lea,
291
regele perşilor, îl aştepta la Isos cu o mare armată; perşii au fost

învinşi şi Darius a fugit, lăsându-şi familia în mâinile
inamicului. Alexandru a asediat oraşul Tyr, pe care l-a cucerit
după şapte luni de asediu (august 332). A intrat apoi în Egipt,
unde a întemeiat Alexandria. A mers în celebrul templu al lui
Zeus-Amon (în oaza Kharga), unde a fost recunoscut ca fiu al
zeului. În 331 a trecut în Asia, a traversat Eufratul şi Tigrul, a
înfrânt la Gaugamela o nouă armată a lui Darius. Învins, regele a
fugit în Persia, Alexandru a intrat în Babilon, iar mai apoi a
plecat în urmărirea regelui persan; a ocupat Susa şi Persepolis –
reşedinţe regale – înaintând spre nord. În anul 330, Darius este
asasinat în Media, de către Besos, satrapul Bactrianei, care s-a
proclamat rege. Alexandru va reuşi să-l prindă şi să-l omoare pe
acesta în 329.
În următorii doi ani, Alexandru va supune popoarele din
Asia Centrală, conducându-şi armata până în Iaxarta (actualul
Sir-Daria). În Bactriana (nordul Afganistanului) s-a căsătorit cu
Roxana, fiica unui prinţ bactrian, Oxiarte. Împotriva lui
Alexandru va fi organizat un complot, condus de Filotas, fiul lui
Parmenion. Complotiştii vor fi executaţi, inclusiv Parmenion
(asasinat din ordinul lui Alexandru – se pare că acesta nu a fost
implicat în respectivul complot). În 327 Alexandru pătrunde în
India, traversează fluviul Indus şi-l înfrânge pe Porus, un
puternic al locului. Pătrunde mai apoi în interior, spre Gange,
până la fluviul Hifais, dar se opreşte din înaintare datorită
refuzului armatei de a-l mai urma. Astfel, marele cuceritor este
nevoit să pună capăt cuceririlor sale. În timp ce o parte a armatei
revenea în Persia pe mare – flota era condusă de cretanul Nearh
– navigând de-a lungul coastelor, Alexandru a hotărât să se
întoarcă prin deşerturile Gedrosiei (Belucistan), unde a pierdut
mai mulţi oameni decât în orice bătălie. Ajunge la Susa în iarna
anului 325.
292
Pentru a realiza o apropiere de perşi, Alexandru

organizează nunţile de la Susa, în care numeroşi greci şi
macedoneni sunt căsătoriţi cu femei persane; el însuşi va lua în
căsătorie pe Barsina, fiica lui Darius. Reîntors la Babion,
pregătea alte planuri de cucerire, când l-a surprins moartea, în
vara anului 323; nu se ştie dacă a fost otrăvit sau dacă a murit
din cauza malariei. Deşi nu şi-a desemnat urmaşi, a lăsat inelul
unuia dintre ofiţerii săi, Perdicas.
Lui Alexandru i se atribuie întemeierea a peste 60 de
oraşe, dintre care unele au primit numele lui.
Aristotel (Aristoteles)
(filizof; Stagira, Macedonia, 324 – Chaleais, Eubec, 322 î.Hr.)
Tatăl său, Nicomah, a fost medic al regelui Macedoniei.

La 17 ani, Aristotel a venit la Atena, unde va deveni elevul lui
Isocrate, iar mai apoi a lui Platon. În 347, la moartea maestrului
său, Aristotel a părăsit Atena, pentru Atarneea din Asia Mică, al
cărei suveran, Hermias, i-a dat
în căsătorie pe fiica sa, Pitias.
În 342, Filip al II-lea din
Macedonia, îi încredinţează
educaţia fiului său Alexandru.
Aristotel rămâne în Macedonia
timp de şapte ani, iar în anul
335 se stabileşte în Atena, unde
va pune bazele unei noi şcoli
filozofice, Liceul. A rămas în
Atena până la moartea lui
Alexandru, când se retrage la
Halcis. Pe lângă opera sa
filozofică, în care a pus bazele
293
unei metafizici raţionale şi

realiste, în opoziţie cu
idealismul platonician,
activitatea sa a s-a orientat în
numeroase alte domenii.
Alexandru cel Mare nu l-a uitat
pe maestrul său; din campaniile
îndepărtate îi trimitea specii de
plante şi animale necunoscute.
Aristotel a întemeiat Zoologia
şi Botanica. Influenţa lui
Aristotel este considerabilă în
ceea ce priveşte gândirea
occidentală.
Clistene (Klisthenes)
(legislator; Atena, sfârşitul secolului
al VI-lea î.Hr.)
Era fiul lui Megacles şi al Agaristei, fiica lui Clistene,

tiran la Sicion; era şi căpetenie a familiei Alcmeonizilor.
Clistene a propus concetăţenilor săi un program de reforme
democratice, care – după numeroase confruntări cu oponenţi
puternici, din interior, dar şi din exterior – va fi adoptat şi pus în
aplicare. El a suprimat cele patru triburi ale lui Solon şi a
instituit cele zece triburi clasice. A atribuit fiecărui trib zece
deme, rezultate din reunirea fostelor târguri sau din sciziunea
unor localităţi. Această reformă comunală a stat la baza
constituţiei lui Clistene. O invenţie a lui Clistene a fost
introducerea ostracismului. Democraţia ateniană a atins cu
Clistene desăvârşirea instituţiilor sale. Nu se ştie nici când s-a
născut, nici când a murit.
294
Demostene (Demosthenes)
(orator; Atena, 384 – Calauria, 322 î.Hr.)
Tatăl său, care se numea şi el Demostene şi locuia în

dema Paenia, fiind un meşteşugar bogat. El a murit când
Demostene avea şapte ani, iar tutorii săi i-au furat averea.
Demostene a urmat cursurile de retorică ale oratorului Iseu şi a
început prin a-l ataca pe Afobe, unul dintre tutorii săi, care va fi
condamnat. A activat o bună perioadă de timp ca „logograf”,
dobândind o mare reputaţie. A intrat în politică, apărându-i pe
refugiaţii democraţi izgoniţi din insula Rhodos (în anul 351).
Preocupat de pericolul reprezentat de pretenţiile Macedoniei, el
şi-a asumat sarcina de a denunţa ambiţiile lui Filip al II-lea şi
primejdia pe care acesta o reprezenta pentru Atena. În fiecare
dintre acţiunile sale de cucerire, Filip a fost combătut de către
Demostene care, neobosit, a încercat prin discursurile sale
(„filipice”) să ridice ultimele energii ale atenienilor împotriva
politicii macedonene de
cucerire. În această luptă
inegală, Demostene a fost
întotdeauna învins, dar
niciodată descurajat. Împreună
cu Hiperide el a fost conducător
al partidului democratic
antimacedonean; în interior a
fost nevoit să lupte împotriva
inerţiei atenienilor şi intrigilor
adversarilor. Înfrângerea de la
Cheroneea (388) nu l-a liniştit,
iar moartea lui Filip al II-lea i-a
stimulat din nou energiile.
295
Distrugerea Tebei a oprit acest avânt. În timpul vieţii lui

Alexandru, activitatea lui Demostene nu s-a mai făcut simţită în
afara Atenei, de unde de va autoexila, deoarece nu a putut plăti o
mare amendă (fusese condamnat deoarece primise bani de la un
locotenent al lui Alexandru, care îşi trădase suveranul – 325). La
moartea lui Alexandru, cetăţile greceşti răsculate îl vor rechema
pe Demostene. În conflictele izbucnite, Demostene va fi nevoit
să se refugieze în Calauria, unde în templul lui Poseidon, se va
sinucide prin otrăvire.
Dracon
(legislator atenian; Atena, a doua jumătate a secolului al VII-lea
î. Hr.)
Atica era în acea perioadă sfâşiată de lupte care opuneau

între ele familii puternice. Justiţia era o treabă de familie, iar
crimele duceau la răzbunare, care, la rândul său provoca un lanţ
de alte crime. Sub arhontatul lui Aristaihmos, unul dintre
tesmoteţi („legislatori”), lui Dracon i se încredinţează misiunea
să publice şi să realizeze în practică munca de codificare
întreprinsă de către tesmoteţi.
Severitatea codului său, primul pe care l-a cunoscut
Atena, a rămas legendară, deoarece prevedea pedeapsa cu
moartea pentru injurii care nouă ni se par minore. Este necesar
să luăm în calcul atmosfera de violenţă din epocă, pentru a
înţelege sensul reformelor. Pentru a nu permite familiilor
puternice să se răzbune, acestora trebuia să li se asigure o
satisfacţie corespunzătoare din partea societăţii; severitatea
acestor legi îi făcea pe criminali să se teamă. Era favorizat
dreptul individual: statul se alia cu individul pentru a-i da
sentimentul importanţei persoanei sale şi al independenţei sale.
În aceasta constă măreţia operei lui Dracon.
296
În mod deosebit i se
datorează faptul că a făcut
distincţie în dreptul criminal
între omorul voluntar şi
omucidere involuntară.
Fidias (Pheidias)
(sculptor, pictor; Atena, circa
490-431 î.Hr.)
Fiu al lui Harmides, elev

al lui Hipias şi al lui Ageladas.
Fidias este considerat cel mai
mare sculptor al Greciei. A început prin a face pictură şi a
decorat templul lui Zeus Olimpianul. Pericle i-a încredinţat
partea sculpturală a Partenonului, pe care a realizat-o împreună
cu o echipă de artişti. Deşi toate sculpturile pe care le avem de la
el nu pot fi numai opera sa, este sigur că Fidias şi-a asumat
sarcina de a desena planurile de ansamblu şi de detaliu, de a
ciopli în piatră unele figuri.
Filip al II-lea
(rege al Macedoniei; Pella, circa 382 – Aigai, Macedonia, 336
î.Hr.)
A fost al treilea fiu al lui Amintas al III-lea şi al

Euridicei. În anul 367, a fost dus ca ostatic la Teba şi va rămâne
trei ani în Boeţia; aici, pe lângă Epaminonda, şi-a însuşit
cunoştinţe în domeniul politicii şi ale strategiei, care îi vor
îngădui să supună Grecia. Se părea că n-a fost menit să
297
domnească (fraţii săi, Alexandru al II-lea şi Perdicas, au avut

domnii scurte, au lăsat doar un urmaş, pe Amintas), dar în 359 a
fost numit regent, iar în 356 va deveni rege. De la început a dus
o politică activă de cuceriri teritoriale; i-a respins pe traci şi pe
ilirii care ameninţau graniţele. A încheiat o alianţă cu regele
Epirului, Moloses, pe a cărui nepoată, Olimpia, o va lua de soţie
în anul 356. Acest an îi aduce stăpânirea asupra minelor de aur
de la Pangea şi naşterea fiului său, Alexandru. O perioadă va
pune capăt acţiunilor de cucerire, organizând „falanga
macedoneană”, o puternică gardă de corp (hypaspistes), a adunat
în jurul său nobilimea – care putea fi astfel mai bine
supravegheată – şi a înfrumuseţat oraşul Pella.
Va relua campaniile de cuceriri în anul 355, cucerind
Pidna şi Metone; în 354 pătrunde în Tesalia, de unde va trebui –
pentru moment - să se retragă. Va continua, cu succes,
campaniile de cucerire, până în 338, când obţine cea mai
importantă victorie împotriva coaliţiei greceşti. Victoria, va face
din Filip stăpân al întregii Grecii. A constituit Liga panelenică a
Corintului, al cărei hegemon era el însuşi. Se gândea să
cucerească Persia, dar a fost asasinat de către hetairul Pausanias,
în timpul sărbătorilor de la Aigai.
Herodot (Herodotos)
(istoric şi călător; Halicarnas - Caria,
484 – Turium, Grecia Mare, 424 î.Hr.)
Fiu al lui Lixeu şi al lui Dris,

Herodot aparţinea unei familii nobile şi
bogate. Încă de tânăr, a părăsit
Halicarnasul, dominat de către tiranul
Ligdamis. A stat la Samos mai mulţi
ani, unde s-a perfecţionat în dialectul
298
ionian. Herodot a dedicat mai mulţi ani unei călătorii în Tracia,

în Imperiul Persan (Asia Mică, Mesopotamia, Media), posibil
până la sciţii din Asia, în Egipt şi poate în Libia. Din aceste
călătorii a adunat materialele care stau la baza redactării
„Istoriilor” sale.
Cea mai mare parte a vieţii a locuit la Atena: în 443, se
pare, a plecat la Turium să populeze această colonie, la
îndemnul lui Pericle. Aici şi-a sfârşit zilele şi cu siguranţă că a
scris cea mai mare parte a lucrării sale.
Homer (Homeros)
Tot ce ştim despre acest

poet are un caracter legendar.
Totuşi, pare sigur faptul că a
existat un creator de geniu, căruia i
se poate da acest nume şi ar fi trăit
în Ionia la începutul epocii
arhaice. Mai multe oraşe din Asia
Mică şi din insulele vecine şi-au
disputat cinstea de a-l fi adus la
lumina zilei sau de a fi locul unde
a fost înmormântat.
Existenţa lui Homer este plasată în secolul al X-lea sau al
XI-lea î.Hr., dar se pare că a trăi în secolul al VIII-lea. În orice
caz, aceasta este data acceptată de cei mai mulţi ca fiind aceea a
scrierii celor două mari poeme, care îi sunt atribuite: Iliada şi
Odiseea. Aceste poeme au hrănit sensibilitatea grecilor, care le
studiau din copilărie şi în care găseau modele de comportare şi
gândire; vremurile „eroice” descrise de Homer au influenţat
comportamentul istoric al grecilor.
299
Licurg (Lykurgos)
(legislator din Sparta)
Personalitatea, ca şi opera ce i se atribuie şi chiar

existenţa sa sunt foarte controversate. Unii văd în el un om care
a existat şi a dat o parte din legile Spartei; alţii cred că a fost un
preot. Mulţi pun la îndoială existenţa lui, socotindu-l erou sau o
zeitate. Ceea ce pare sigur este că, dacă a avut o existenţă reală,
Licurg nu a putut să fie creatorul unei constituţii; se pare că la
începutul secolului al VI-lea î. Hr., reformatorii, la îndemnul
eforului Chilon, au impus Spartei o nouă Constituţie, sub
numele lui Licurg (de altfel, constituţia fusese atribuită iniţial
primilor doi regi ai Spartei şi zeului Apolo). Conform legendei,
Licurg s-a dus la oracolul lui Apolo de la Delphi, să obţină
aprobarea pentru reformele sale.
După cum arată tradiţia, Licurg ar fi trăit în secolul al
IX-lea î.Hr. Aparţinea ramurii regale a Proclizilor, fiind fiul lui
Pritanis sau poate a lui Eunomus, care a avut doi fii, pe Polidect
– de la o primă soţie – şi pe Licurg, din a doua căsătorie, cu
Dianasa. Polidect a fost rege şi după ce a murit, soţia sa, care era
însărcinată, i-a propus lui Licurg să ucidă copilul, pentru ca el să
devină rege. Acesta s-a prefăcut că este de acord – pentru ca
mama să nu-şi omoare copilul – dar îndată după naşterea
acestuia, Licurg l-a prezentat Adunării ca să-l declare rege, el
devenind regent. Totuşi, pentru a nu fi acuzat că ar fi dorit să-l
omoare pe tânărul rege, a plecat în insula Creta. Aici l-a întâlnit
pe Taletas din Gortina şi a studiat legile lui Minos. De aici a
plecat în Egipt, apoi în Ionia – unde a cunoscut poemele lui
Homer. Reîntors în patria sa a găsit o societate în plină
discordie; a dat concetăţenilor săi o Constituţie nouă – după ce a
fost asigurat de zei că acesta va aduce ţării un bun guvernământ
– după modelul „tabelelor lui Minos”. Sub pretextul că pleacă să
300
consulte oracolul, Licurg

i-a pus pe spartani să jure
că vor respecta aceste
legi până la reîntoarcerea
sa; s-a omorât prin
înfometare.
Lisimah (Lysimah)
(general al lui Alexandru
şi rege în Tracia;
Pella, circa 360–
Curopedion, Frigia, 281
î.Hr.)
Gardă de corp al lui Alexandru, Lisimah a primit – după

moartea acestuia – guvernarea Traciei, la care el a adăugat
Propontida. În 306, va lua titlul de rege, iar în anul 301 va reuşi
să pună stăpânire pe partea de apus a Asiei Mici. A dat greş într-
un război împotriva geţilor. La alungat din Macedonia pe Pirus
şi a rămas stăpân aici până în 286. A fost ucis într-o bătălie
purtată împotriva lui Seleucos în câmpia Curopedion din Frigia
(august 281). Apoi regatul său s-a destrămat.
Pericle (Perikles)
(om de stat; Atena, circa 495 – 429 î.Hr.)
Era fiul lui Xantipos (unul din învingătorii de la Micale) şi al

Agaristei, o Alcmeonidă. De origine nobilă, el a primit o
educaţie deosebită. Zenon din Eleea şi Anaxagora i-au fost
maeştrii în gândire. În tinereţe, Pericle s-a ţinut departe de
treburile publice. Firea sa era calmă, meditativă, măsurată, dar şi
301
activă, puternică, sigură de sine

de îndată ce dobândea o
certitudine. A intrat în politică
în anul 469, într-o perioadă în
care strălucea Cimon în fruntea
aristocraţilor; Pericle a întrezărit
că viitorul aparţinea însă
democraţilor. În 463, împreună
cu prietenul său Efialte – după
nouă ani de lupte – el reuşeşte
să înfrângă puterea
Areopagului. Efialte a fost
asasinat, iar Pericle va rămâne
singur în fruntea democraţilor.
În 461 el a făcut să fie ostracizat
singurul lui adversar, Cimon, iar
vreme de 30 de ani va fi reales strateg aproape în fiecare an. În
anul 459 a trimis o flotă care să sprijine revolta egiptenilor
contra perşilor. A purtat numeroase bătălii pentru a consolida
puterea militară a Atenei pe continent; intervenţia din Egipt a
fost, în cele din urmă, un eşec (454). Anul 447 îl găseşte pe
Pericle în fruntea democraţilor şi stăpân al politicii greceşti. Prin
metode diplomatice, el a reuşit să-i convingă pe spartani să
părăsească Atica. Şi-a dat seama că nu prin metode războinice
poate să supună întreaga Grecie, ci prin diplomaţie. În 446 a
determinat trimiterea la Sparta a zece ambasadori pentru a trata
pacea. Aceasta a fost pacea de 30 de ani, care nu a durat decât
jumătate din acest interval, dar a făcut posibilă expansiunea
culturală din ceea ce numim azi „Atena lui Pericle”. Clauzele
tratatului recunoşteau Liga de la Delos, iar Atena se angaja să nu
intervină în Peloponez.
302
Fondurile, care ar fi trebuit să fie folosite pentru

înarmare, au fost folosite la înfrumuseţarea Atenei; în decursul
acestor ani s-au înălţat: Odeonul, Partenonul, Propileele,
Erehteionul, templul de la Eleusis. Politica panelenică a lui
Pericle s-a manifestat în anul 443, când i-a chemat pe toţi grecii
să ia parte la întemeierea oraşului Turium, în Grecia Mare. În
perioada 440-431 a organizat mai multe expediţii militare, cu
rezultate schimbătoare; printre succese menţionăm ocuparea
minelor de aur din Pangea. Acesta a fost unul dintre ultimele
succese, deoarece în 431 izbucneşte Războiul peloponesiac.
A avut de suferit din pricina ciumei din Atena. În care şi-
a pierdut cei doi fii: Xantipos şi Paralos. Reales strateg în 429,
Pericle moare în acelaşi an.
Pericle s-a impus ca unul dintre cei mai luminaţi greci.
El şi-a depăşit cu mult epoca pentru a putea fi înţeles de
contemporani. A dus întotdeauna o viaţă simplă şi retrasă, în
mijlocul prietenilor săi, Anaxagora, Fidias, Protagoras,
muzicantul Damon.
Solon
(legislator atenian; Atena, circa 640–circa 558 î.Hr.)
Prin tată aparţinea familiei Medontizilor, iar prin mamă

era văr cu Pisistrate. Deşi era dintr-o familie foarte nobilă, n-a
moştenit de la tatăl său decât o mică avere. Prima parte a vieţii
şi-a petrecut-o efectuând numeroase călătorii, făcând comerţ (a
fost în Ionia, Egipt…). Reîntors în patrie, Solon s-a distins prin
talentele sale poetice. A reuşit să-şi convingă concetăţenii să-i
încredinţeze comanda unei armate cu care a cucerit Salamina, de
la Megara.
303
În 594 Solon este numit arhonte şi partidele acceptă

arbitrajul său pentru a redacta o nouă Constituţie. A început prin
a repune în drepturi legile lui Dracon, reducând însă cazurile de
pedeapsă cu moartea. A permis celor exilaţi (Alcmeonizilor) să
revină în Atena. În ceea ce priveşte problema agrară a abolit
datoriile care menţineau legarea de pământ a micilor proprietari,
dar şi pedepsele corporale. Legile sale au fost scrise pe tăbliţe de
lemn mobile, iar mai apoi au fost copiate în piatră. Reformele
sale au îmbrăţişat mai multe domenii: planul economic,
individual şi mai ales cel politic.
După ce Constituţia sa a fost promulgată, el a cerut
arhonţilor şi poporului să jure că o vor respecta. Constituţia sa
moderată nu a reuşit să rezolve problemele Atenei, ceea ce l-a
făcut pe Solon să spună, că în lucrurile mari este greu să placi
tuturora. A murit la scurt timp după instaurarea tiraniei lui
Pisistrate.
Strabon
(geograf și istoric;
Amasias, Pont, 54 î.Hr.–
25 d.Hr.)
Strabon a studiat
pe filozoful peripatetician
Xenarh, apoi s-a orientat
spre stoicism. A petrecut
o mare parte a vieţii în
călătorii. În anul 24 î.Hr.,
a locuit în Egipt pe lângă
prefectul roman Aelius
Gallus, cu care s-a
împrietenit. Lucrarea sa
304
„Geografia” este monumentală; este formată din 12 cărţi, din

care nu lipseşte decât o parte din cartea a şaptea.
În introducere găsim o lungă critică a unora dintre
înaintaşi, spiritul critic al autorului fiind una din principalele
sale calităţi. El nu a acceptat, decât cu discernământ, multe date
şi a analizat cu rigoare lucrările înaintaşilor săi.
Este sigur că Biblioteca din Alexandria i-a fost de mare
folos pentru completarea surselor de informare, deoarece în
lucrarea sa el se dovedeşte a fi forte erudit şi bine informat.
Tucidide (Thukydides)
(istoric; Atena, circa 470/460 – 395 î.Hr.)
Viaţa sa este legată intim de Războiul peloponesiac, a

cărui istorie a scris-o. Provenind dintr-o familie aristocratică,
Tucidide a fost elevul lui Anaxagora şi al oratorului Antifon. În
424 este ales strateg şi trimis de Atena în Tracia, unde nu a putut
împiedica cucerirea oraşului Amfipolis de către spartani. Este
acuzat de trădare, judecat şi ostracizat.
În cei douăzeci de ani de exil, Tucidide a scris „Istoria
războiului din Peloponez”. Datorită minelor de aur pe care
familia sa le deţinea, a putut călători şi a putut aduna numeroase
informaţii cu privire la cele două forţe care se confruntau.
Istorisirea sa se termină la anul 411, dar el a asistat la sfârşitul
războiului, în anul 404. Nu se ştie dacă a murit la Atena.
305
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Adam J. P., Arheologia între adevăr şi impostură, Bucureşti,

1978;
Andronescu Ş., Cadmos, scurtă istorie a scrisului, Bucureşti,
1966;
Athanase N., Gândirea asiro – babiloniană în texte, Bucureşti,
1975;
Auboyer J., Viaţa cotidiană în India antică, Bucureşti, 1976;
Bărbulescu M., De la începuturile civilizației la sinteza

românească, în Bărbulescu M., Deletant D., Hitchins K.,
Papacostea S., Teodor P., Istoria României, Bucureşti, 1998;
Benveniste E., Vocabularul instituțiilor indo-europene, vol.
I., Bucureşti, 1999;
Berstein S., Milza P., Istoria Europei, vol. I (Moştenirea
Antichităţii), Iaşi, 1998;
Blaga L., Fiinţa istorică, Cluj – Napoca, 1977;
Braunstein F., Istoria civilizaţiilor, Bucureşti, 2000;
Braunstein F., Pépin J. F., Ghid de cultură generală, Bucureşti,
1991;
Brentjes B., Civilizaţia veche a Iranului, Bucureşti, 1976;
Brunton P., Egiptul secret, Bucureşti, 1991;
Cabanes P., Mic atlas istoric al antichităţii greceşti, Iaşi,

2001;
Casal J. M., Civilizaţia indusului şi enigmele ei, Bucureşti,
1978;
306
Ceram C.W., Zei, morminte, cărturari, Bucureşti, 1968;

Childe G., V., Făurirea civilizației, Bucureşti, 1966;
Childe G., V., De la preistorie la istorie, Bucureşti, 1967;
Condurachi E., Iliescu Vl., Crestomaţie de texte privitoare la
istoria antică, Bucureşti, 1963;
Cohen R., Egiptul faraonilor, Bucureşti, 1996;
Collinson D., Wilkinson R., Dicţionar de filosofi orientali,
Bucureşti, 1999;
Cooper J., China antică, Bucureşti, 1997;
Crainic – Botez A., Istoria artelor plastice, vol. I (antichitatea
şi evul mediu), Bucureşti, 1994;
Cristian V., Istoria Asiei, Bucureşti, 2002;
Crişan I. H., Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986;
xxx Cronologia Universală (Larousse), Bucureşti, 1996;
Daniel C-tin., Gândirea egipteană în texte, Bucureşti, 1974;

Daniel C-tin., Maxime, sentinţe şi aforisme din Egiptul antic,
Bucureşti, 1975;
Daniel C-tin., Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti, 1976;
Daniel C-tin, Orientalia Mirabilia, vol. I., Bucureşti, 1976;
Daniel C-tin., Civilizaţia feniciană, Bucureşti, 1979;
Daniel C-tin, Arta egipteană şi civilizaţiile mediteraneene,
Bucureşti, 1980;
Daniel C-tin., Civilizaţia asiro – babiloniană, Bucureşti, 1981;
Daniel C-tin., Cultura spirituală a Egiptului antic, Bucureşti,
1985;
Daniel C-tin, Pe urmele vechilor civilizaţii, vol. I., Bucureşti,
1987;
Daniel C-tin, Civilizaţia sumeriană, Bucureşti, 1988;
Daniel C-tin., Acsan I., Faraonul Keops şi vrăjitorii.
Povestirile Egiptului antic, Bucureşti, 1977;
307
Daniel C-tin., Acsan I., Tăbliţele de argilă. Scrieri din

Orientul Apropiat, Bucureşti, 1981;
Daniel C-tin., Negoiţă Ath., Gândirea hittită în texte,
Bucureşti, 1986;
Deshayes J., Civilizaţiile vechiului Orient, vol. I – III,
Bucureşti, 1976;
Deussen P., Filosofia upanişadelor, Bucureşti, 1994;
Donadoni S. (coordonator), Omul egiptean, Iaşi, 2001;
Drimba O., Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I., Bucureşti,
1984;
Drimba O., Incursiuni în civilizaţia omenirii, Bucureşti, vol. I
(1996), vol. II (1996), Vol. III (1997);
Drimba O., Incursiuni în civilizaţia omenirii, vol. I –III (1996
– 1997), Bucureşti;
Drioton E., Du Bourguet P., Arta faraonilor, vol. I – II,
Bucuraşti, 1972;
Dumézil G., L’ideologie tripartie des Indo-Europeens,
Bruxelles, 1958;
Dumézil G., Les Dieux souverains des Indo-Europeens, Paris,
1977;
Eliade M., Tratat de istorie a religiilor, Bucureşti, 1992;

Eliade M., Cosmologie şi alchimie babiloniană, Iaşi, 1991;
Eliade M., India, Bucureşti, 1991;
Eliade M., Arta de a muri, Iaşi, 1993;
Epopeea lui Ghilgameş (în româneşte de Şerbănescu V., Dima
Al.), Bucureşti, 1966;
Faure E., Istoria artei. Arta antică, Bucureşti, 1988;

Flaceliére R., Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui
Pericle, Chişinău, 1991;
Fleming W., Arte şi idei, vol. I – II., Bucureşti, 1983;
308
Frobenius L., Cultura Africii (Prolegomena la o teorie a

configurării istorice), Vol. I-II., Bucureşti, 1982;
Gernet J., Lumea chineză, vol. I – II, Bucureşti, 1985;

Golfin M.N., Istoria Artei, vol. I., Bucureşti, 1970;
Grec M., Zamolxis sau religia geto-dacilor între mit și
realitate, Arad, 2002;
Grec, M., Istorie universală veche. Orientul antic, vol. I.,
Arad, 2002;
Grec M., Zamolxis sau realitate și mit în religia geto-dacilor,
Iași, 2009;
Grec M., O istorie a Daciei Porolissensis, Arad, 2000;
Grec M., Introducere în arheologie, Arad, 2001;
Grec, M., Noţiuni de preistorie generală, Arad, 2004;
Grec, M., Istorie universală veche, Europa antică, Arad,
2004;
Grec M., Arheologia între știință și pasiune, Arad, 2009;
Gruber R. I., Istoria muzicii universale, vol. I, Bucureşti, 1961;
Haudry J., Indoeuropenii, Bucureşti, 1998;

Herodot, Istorii, ed. Teora, Bucureşti, vol. I. (1998 – studiu
introductiv Piatkowski A.), vol. II. (1998 – notiţă istorică Ştef
F.), vol.III. (1999 – notiţă istorică Piatkowski A.), vol. IV. (1999
– notiţă istorică Ştef F.);
Hubert H., Celţii şi civilizaţia celtică, Bucureşti, 1983;
xxx Illiri şi daci (Muzeul Naţional, Beograd – Muzeul de istorie

al Transilvaniei, Cluj), Cluj – Bucureşti, 1972;
Iorga N., Materiale pentru o istoriologie umană, Bucureşti,
1968;
309
Kant Im., Antropologia din perspectivă pragmatică,

Bucureşti, 2001;
Kernbach V., Miturile esenţiale, Bucureşti, 1987;
Kernbach V., Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti,
1995;
Kramer S.N., Istoria începe la Sumer, Bucureşti, 1962;
Krauss W., Civilizaţia asiro – babiloniană, Bucureşti, 1996;
Kruta V., Celţii, Bucureşti, 2001;
Lalonette C., Civilizaţia Egiptului antic, vol. I – II, Bucureşti,

1987;
Leakey R., Originea omului, Bucureşti, 1995;
Le Bon G., Egiptul, adevăr şi legendă, Bucureşti, 1999;
Lewinsohn R., O istorie a animalelor, (rolul lor în dezvoltarea
civilizaţiilor), Bucureşti, 1988;
Lissner I., Culturi enigmatice, Bucureşti, 1972;
Lucian din Samosata, Scrieri alese, Bucureşti, 1983;
Lukker M., Lexicon de zei şi demoni, Bucureşti, 1999;
Matei C. H., O istorie a lumii antice, Bucureşti, 1984;

Matei C. H., Lumea antică (mic dicţionar biografic),
Bucureşti, 1991;
Matei C. H., Enciclopedia antichităţii, Bucureşti, 2000;
Moris M., H., Creaționismul științific, Bucureşti, 1992;
Moscati S., Lumea fenicienilor, Bucureşti, 1975;
Moscati S., Vechi imperii ale Orientului, Bucureşti, 1982;
Moscati S., Vechile civilizaţii semite, Bucureşti, 1975;
Murgescu B. (coordonator), Istoria lumii în texte (de la
începuturi până în zilele noastre), Bucureşti, 1999;
Muşu Gh., Din mitologia tracilor, Bucureşti, 1982;
310
Oţetea A., (redactor-coordonator), Istoria lumii în date,

Bucureşti, 1969;
Parrot A., Aventura arheologică, Bucureşti, 1981;

Piatkovski A., O istorie a Greciei antice, Bucureşti, 1988;
Popa M. D., Matei H. C., Mică enciclopedie de istorie
universală, Bucureşti, 1988;
Rachet G., Universul arheologiei. Tehnică, istorie, bilanţ, vol.

I – II, Bucureşti, 1977;
Rachet G., Dicţionar de civilizaţie greacă (Larousse),
Bucureşti, 1998;
Reimschneider M., Lumea hitiţilor, Bucureşti, 1967;
Riché P., Le Maitre Ph., Invaziile barbare, Bucureşti, 2000;
Riffard P., Dicţionarul Esoterismului, Bucureşti, 1998;
Roux J. P., Regele (mituri şi simboluri), Bucureşti, 1998;
Sagan C., Creierul lui Broca, Bucureşti, 1989;

Sorel A., Babilon, poarta cerului, Bucureşti, 1994;
Sourdel D., Istoria arabilor, Bucureşti, 2001;
Stere E., Din istoria doctrinelor morale, Iaşi, 1998;
Stoian I.M., Dicţionar religios, Bucureşti, 1994;
Suter C-tin., Istoria artelor plastice, Bucureşti, 1963;
Tartler G., Înţelepciunea arabă în poezia şi proza secolelor V

– XIV, Bucureşti, 1988;
Teilhard de Chardin P., Fenomenul uman, Bucureşti, 1997;
Ungureanu D., Originile greceşti ale culturii europene,

Timişoara, 1999;
Ungureanu D., Originea limbajului și primul om, Timișoara,
2002;
311
Vertemont J. Dicţionar al mitologiilor indo – europene,

Timişoara, 2000;
Vlăduţescu Gh., Introducere în istoria filosofiei Orientului
antic, Bucureşti, 1980;
Willem Van Loon H., Istoria omenirii, Bucureşti, 1993;
Yung C., G., Personalitate și transfer, Bucureşti, 1996;
Zamarovski V., La început a fost Sumerul, Bucureşti, 1981;

Zimmer H., Introducere în civilizaţia şi arta indiană,
Bucureşti,1983;
312
CUPRINS
 ARGUMENT/4
 NOȚIUNI DE PREISTORIE GENERALĂ/6
 INTRODUCERE/6
 FUNDAMENTELE ANTROPOLOGICE ALE

PREISTORIEI/10
 TIPURI UMANE ŞI MODELE DE EVOLUŢIE/24
 ORIGINEA OMULUI MODERN ȘI GENETICA

MOLECULARĂ/30
 ELEMENTE ALE ARTEI ÎN PREISTORIE/35
 DESCOPERIRI RECENTE, DE SENZAŢIE, ÎN

SAHARA/39
 UN CRANIU CARE RESCRIE ISTORIA

OMENIRII?/42
 APARIŢIA ŞI DEZVOLTATREA LIMBAJULUI

ARTICULAT/43
313
 APARIŢIA CONŞTIINŢEI/47
 OMUL DE „CRO-MAGNON”/50
 RESTURILE UMANE DIN PEŞTERA CU OASE/53
 CONCLUZII/57
 „REVOLUŢIA NEOLITICĂ” ÎN EUROPA/59
 DE LA SFÂRŞITUL NEOLITICULUI LA EPOCA

BRONZULUI/62
 INDOEUROPENII/67
 CONCLUZII/74
 GLOSAR/75
 DESPRE ORIENTUL ANTIC/79
 INTRODUCERE/80
 NOȚIUNEA DE ISTORIE/80
 CONDIȚIILE APARIȚIEI STATULUI ÎN ORIENT

(consideraţii generale)/83
 ISTORIOGRAFIA ORIENTULUI ANTIC

(consideraţii generale)/85
314
 EGIPTUL ANTIC/87
 CONSIDERAȚII PRIVIND VIAȚA POLITICĂ/87
 CULTURA EGIPTULUI ANTIC/97
 MOŞTENIREA EGIPTULUI ANTIC/116
 MESOPOTAMIA/117
 SUMERUL/120
 EPOPEEA LUI GHILGAMEŞ/129
 BABILONIA/132
 ASIRIA/136
 CIVILIZAŢIA ASIRO-BABILONIANĂ/138
 MITANNI/147
 ELAMUL/149
 SIRIA, FENICIA ŞI PALESTINA/152
 SIRIA/152
 FENICIA/155
 PALESTINA/157
315
 ARABIA/160
 HITTIŢII (Imperiul hittiţilor)/170
 PERSIA/174
 INDIA/182
 CHINA/197
 TAOISMUL/200
 CONFUCIANISMUL/202
 GLOSAR/210
 EUROPA ANTICĂ/219
 TRACII/220
 ILLIRII/225
 CELŢII/229
 GERMANII/236
 SCIŢII/241
 LUMEA GREACĂ/246
316
 GEOGRAFIA GRECIEI ANTICE/247
 CONSIDERAŢII PRIVIND CONCEPŢIA

ISTORIOGRAFICĂ A GRECILOR/249
 CIVILIZAŢIILE GRECEŞTI TIMPURII/255
 CIVILIZAȚIA CRETANĂ/256
 CRETA MINOICĂ/256
 CIVILIZAȚIA MICENIANĂ/260
 EGEEA MICENIANĂ/260
 SECOLELE OBSCURE/263
 PERIOADA ARHAICĂ GRECIA ARHAICĂ: poleis

şi ethnos/265
 COLONIZAREA GREACĂ (secolele VIII–VI

î.Hr.)/265
 SPARTA/269
 ATENA/271
 CRIZA LUMII GRECEŞTI/274
 CUCERIREA MACEDONEANĂ/276
317
 ALEXANDRU MACEDON ȘI CUCERIREA

ORIENTULUI/280
 IMPERIUL LUI ALEXANDRU CEL MARE/280
 GLOSAR/284
 SCURTE BIOGRAFII/290
 Alexandru cel Mare/290
 Aristotel (Aristoteles)/292
 Clistene (Klisthenes)/293
 Demostene (Demosthenes)/294
 Dracon/295
 Fidias (Pheidias)/296
 Filip al II-lea/296
 Herodot (Herodotos)/297
 Homer (Homeros)/298
 Licurg (Lykurgos)/299
 Lisimah (Lysimah)/300
318
 Pericle (Perikles)/300
 Solon/302
 Strabon/303
 Tucidide (Thukydides)/304
 BIBLIOGRAFIE/305
 CUPRINS/312
View publication stats

Fundamentele Istorice Si Culturale Ale Civilizatiilor Antice

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Fundamentele Istorice Si Culturale Ale Civilizatiilor Antice

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

FUNDAMENTELE ISTORICE SI CULTURALE ALE CIVILIZATIILOR ANTICE

Book · January 2010

Grec Ioan Marius

The user has requested enhancement of the downloaded file.

„Vasile Goldiș” University Press

Referenți științifici: Prof. univ. dr. Ioan Godea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Tehnoredactare computerizată: GREC IOAN MARIUS

Toate drepturile rezervate autorului.

Fiului meu, Emanuel.

Consideraţii generale privind istoria universală veche

Orice abordare a unor teme de istorie universală veche ar

Răsplata autorului ar fi deplină, dacă cititorul, parcurgând

NOȚIUNI DE PREISTORIE GENERALĂ

După, Encyclopædia Britannica, Inc.

A vorbi despre începuturile istoriei este deosebit de

FUNDAMENTELE ANTROPOLOGICE ALE

Possible pathways in the evolution of the human lineage.

Preistoria umanităţii nu poate fi abordată fără a cunoaşte

termenul OM nu ar trebui folosit decât pentru a desemna

După, Encyclopædia Britannica, Inc.

Cercetătorii sunt în mare măsură de acord asupra felului

„homo erectus” dimensiunile creierului au crescut, faţa s-a

a. primul, se referea la locul

oameni. În loc să lucreze pe fosile, ei au comparat structura

constate apariţia simultană, în vestigiile arheologice şi cele

a. Unii, pun accentul pe importanţa eliberării membrelor

- descoperirile efectuate după anii *50, demonstrează că avem

Dovezile cele mai palpabile ale comportamentului uman al

arătat că acestea au fost utilizate – separat – la tăierea cărnii,

arheologice, coincide cu apariţia lui „homo erectus”,

(Replica stone tools of the Acheulean industry, used by Homo

Descoperirea modalităţii prin care se putea produce un

costisitor din punct de vedere energetic (extinderea regimului de

urmă – nu se poate preciza deocamdată cu exactitate când – a

TIPURI UMANE ŞI MODELE DE

După, Encyclopædia Britannica, Inc.

Anumite categorii de dovezi sprijină ideea conform

vânătoarea şi culesul au persistat ca mijloace de subzistenţă, în

Omul de Neanderthal, a trăit în intervalul 135.000 –

Ipoteza evoluţiei multiregionale este tot mai mult

În cel de-al doilea model, aceste populaţii ar avea rădăcini

prime pentru fabricarea uneltelor şi osul, cornul. Inventarul

de Vest, un aflux de populaţie nouă: „homo sapiens” modern.

Originea omului modern şi genetica moleculară

Cea de-a treia categorie de dovezi privitoare la originea

existente până atunci. Încrucişările între populaţiile imigrante şi

examinate, par a avea o origine recentă; aceasta înseamnă că

mai avut loc (de exemplu: decimarea populaţiilor de amerindieni

modern să se fi mutat la sud, iar omul de Neanderthal a ocupat

ELEMENTE ALE ARTEI ÎN PREISTORIE

Moto: „Din nimic omul-artist plăsmuieşte un chip, tot din nimic

Fără îndoială că unele dintre cele mai convingătoare

Caracteristice pentru această perioadă sunt figurile de

Altamira - altarul preistoriei

Magdalenienii au fost talentaţi sculptori şi gravori de

Feminitatea era exprimată prin reprezentările: bizonului,

DESCOPERIRI RECENTE, DE SENZAŢIE, ÎN

În ultimele decenii oamenii de ştiinţă s-au străduit să

În nordul Ciadului (în inima Saharei), o echipă de

hominizilor mult mai recenţi (1.8 milioane de ani), aparţinând

Un craniu care rescrie istoria omenirii?