Şarpele - Secretele ZeilorSecretele Zeilor PDF

23.08.
2015 Şarpele Secretele ZeilorSecretele Zeilor
ŞARPELE
„Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” – Krşna
(BhagavadGita 7:26)
Dacă au fost întradevăr exilaţi aici primii locuitori ai Terrei, cine era conducătorul lor? În creştinism este
numit Lucifer(„aducătorul luminii”), epitet ce se referă la strălucirea minţii sale şi la lumina adusă prin
înţelepciune. A fost identificat cu cea mai strălucitoare stea de pe cer, Luceafărul sau planeta Venus.
Lucifer era primul înger (primul fiu al lui Dumnezeu), cel mai inteligent, frumos şi mândru dintre toţi. A
încercat săşi detroneze tatăl şi, pentru asta, sa luptat cu fratele său mai mic, Mîkhā’ēl („cel ce este ca
zeul suprem”). A fost învins şi aruncat pe Pământ, împreună cu cei care iau fost alături. Ajuns pe
Terra, el sa transformat în Satan („adversarul”), o creatură hidoasă ce conduce lumea subterană. El
este şarpele care a convinso pe Eva să mănânce din fructul oprit. Trebuie menţionat faptul că numele
Lucifer se datorează unei interpretări greşite a Bibliei. În Isaia 14:417, profetul ce a dat numele
capitolului îl descrie pe regele Babilonului ca pe un luceafăr de dimineaţă, căzut în ochii Domnului.
Ieronim din Stridonul Dalmaţiei a tradus luceafărul de dimineaţă prin cuvântul lucifer, ce în latină
înseamnă mai exact „purtătorul / aducătorul luminii”. Unii interpreţi ai Bibliei au ignorat faptul că Isaia se
referea la regele Babilonului, înţelegând că este vorba despre Satan şi despre decăderea lui. Astfel,
dintro eroare de interpretare, îngerul rebel sa ales cu un nou nume: Lucifer. În capitolul biblic A doua
epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 1:19, cuvântul lucifer a fost tradus prinluceafăr, fără
niciun fel de referire la Diavol. De fapt, în Noul Testament, diavolul este numit în multe feluri (Satan,
data:text/html;charset=utf8,%3Ch1%20class%3D%22entrytitle%20posttitle%22%20style%3D%22webkittaphighlightcolor%3A%20rgba(0%2C%20… 1/23
23.08.2015 Şarpele Secretele ZeilorSecretele Zeilor
diavol, adversar, inamic, acuzator, marele balaur, şarpele cel bătrân, Beelzebub, Belial), dar nici măcar
o dată Lucifer. Deşi mulţi teologi şi exorcişti susţin că Lucifer şi Satan sunt entităţi diferite, părerea
majorităţii rămâne aceea că este vorba despre aceeaşi persoană. De fapt nici nar conta prea mult,
ţinând cont că niciunul dintre ele nu e numele real al căpeteniei îngerilor decăzuţi, ambele fiind doar
epitete: Lucifer = „aducătorul luminii” iar Satan = „adversarul”. Trebuie menţionat şi faptul că Lucifer a
fost identificat cu planeta
Venus, cea mai strălucitoare stea de pe cer după Soare, mai ales cu luceafărul de dimineaţă.
În Apocalipsa 22:16, evanghelistul Ioan îl identifică pe Iisus cu luceafărul de dimineaţă („Eu sunt
rădăcina şi odrasla lui David, luceafărul de dimineaţă.”), ceea ce ia făcut pe unii să creadă că Lucifer şi
Iisus ar fi aceeaşi persoană. Ce legătură este între cei doi, vom vedea mai târziu. Profesorul Fohrer,
alături de alţi cercetători, susţine că Lucifer era iniţial perceput ca o entitate pozitivă. Avea o poziţie de
interior, plină de importanţă, fiind un fel de demnitar de stat scrupulos, care număra greşelile celor
acuzaţi. El era acuzatorul sau procurorul în faţa judecătorului Dumnezeu. În capitolul 2 al Cărţii lui
Zahariadin Vechiul Testament, Satan este un fel de procuror ceresc ce stă la dreapta Domnului şi
aduce acuze preotului Iosua. În Cartea lui Iov, Satan face parte din consiliul lui Dumnezeu, unde
contrazice, provoacă şi chiar pune pariu cu Domnul. Deşi exilat pe Pământ, în Vechiul Testament Satan
se plimbă prin cer oricând pofteşte, îndeplinind în continuare poruncile conducătorului suprem. Pentru
evreii din vechime sa creat chiar o confuzie între cele două divinităţi. În Cartea a doua a Regilor 24:1,
Dumnezeu îi cere lui David să facă recensământul populaţiei. Dar în Prima Carte a Cronicilor 21:1,
Satan este cel care îi cere regelui acest lucru. Tocmai pentru a se evita această confuzie a fost
necesară o diferenţiere clară între Dumnezeul evreilor şi Diavol. Înfluenţaţi de religia lui Zoroastru (cu
care au făcut cunoştinţă în timpul robiei babiloniene), în care erau foarte clar delimitate divinităţile
pozitive de cele negative, evreii lau transformat pe Satan în inamicul Dumnezeului Yahweh. Cum
Yahweh reprezenta binele absolut, Diavolul a fost nevoit să se mulţumească cu ce a rămas, adică răul
absolut. Creştinismul a preluat ideea evreilor şi a mers mai departe, făcândul pe bietul Satan
responsabil pentru tot răul din lume. Imaginea Diavolului pe care o ştim astăzi a fost elaborată de Papa
Grigorie I (590604), folosinduse de Pan al grecilor şi faunii germanici. Astfel, diavolul a căpătat corp
de om, picioare şi coarne de ţap. De la nordicul Loki a moştenit culoarea neagră iar de la Thor
duhoarea. Cuvântul grecesc diabolos, din care provine românescul diavol, este traducerea
ebraicului stnsau satan. În concluzie, Lucifer, cel mai inteligent şi mai frumos dintre îngeri, a fost iniţial
privit ca o entitate pozitivă, ce sa transformat mai târziu întruna negativă. Era fiul cel mare al zeului
suprem, pe care a încercat să îl detroneze. Sa luptat cu fratele său mai mic, a fost învins şi exilat pe
Pământ. Mai târziu a adus oamenilor cunoaşterea (lucru simbolizat şi de numele său, „aducătorul
luminii”), sa transformat întro creatură hidoasă şi a fost trimis în lumea subterană. Mai era numit
Şarpele sau Marele Balaur, Adversarul, Inamicul, Înşelătorul, Marele Prinţ sau Diavolul. Dacă legenda
exilului lui Lucifer se regăseşte şi în alte culturi, nu ar trebui să îl întâlnim şi pe el? Întradevăr, ţinând
cont de simbolurile lui şi de faptele din mituri, îl putem găsi ascuns sub o mulţime de nume şi de
înfăţisări.
În mitologia evreiască nu există numele Lucifer. În schimb, înTalmud apare un alt înger, Samael, („zeul
renumit”), care este privit atât ca entitate pozitivă, cât şi negativă. El este arhanghelul acuzator,
seducător şi distrugător, patronul imperiului roman. Deşi face parte dintre îngerii decăzuţi, el
îndeplineşte poruncile Dumnezeului Yahweh. În Cartea Secretă a lui Ioan, descoperită la Nag Hammadi
în 1945, alte nume ale lui Samael sunt Yaldabaoth(creatorul oamenilor, arogantul conducător cu faţă
de leu şi corp de şarpe) şi Saklas („nebunul”). Unii cercetători consideră că el este cel care sa
deghizat în şarpe şi a convinso pe Eva să muşte din fructul pomului cunoaşterii. În Kabbalah, prima
soţie a lui Adam, Lilith, a fost izgonită din Grădina Edenului din cauza nesupunerii ei. În deşert la
întâlnit pe Samael, care a luato de soţie, împreună dând naştere unei sumedenii de monştri. Cum
Samael era privit ca entitate pozitivă şi negativă, a fost exilat pe Pământ dar se plimba nestingherit prin
cer, urmând ordinele tatălui ceresc, a ispitito pe Eva, are corp de şarpe şi principalul său rol este de
acuzator, putem trage concluzia că el este Lucifer.
Tot în mitologia ebraică, în Cartea lui Enoh, 200 de îngeri, numiţi Veghetori,
sau împreunat cu pământencele, dând naştere unor uriaşi. Apoi leau adus pământenilor calendarul, i
au învăţat scrierea, cum să ucidă, cum săşi facă arme, cosmetice şi bijuterii, dar şi astrologie,
astronomie, magie, medicină naturistă şi minerit. Conducătorul lor este numit Samîazâ în două capitole
şi Azâzêl în reastul cărţii. Cum azaz înseamnă „rebeliune” sau „răzvrătire” iar el, ca substantiv comun,
înseamnă „zeu”. Azazel se traduce corect „zeul răzvrătit” sau „zeul rebel”, un epitet care îl descrie
perfect pe cel care sa răzvrătit împotriva Dumnezeului său. La fel stau lucrurile şi în cazul lui Samîazâ,
mai exact Shemyaza. Acest nume este compus din particulele shem („renume”) şi azaz („rebeliune” sau
„răzvrătire”), traducerea cea mai corectă fiind „rebelul renumit”. Prin urmare, ţinând cont că ambele
nume înseamnă acelaşi lucru, nu este vorba despre două căpetenii diferite ale Veghetorilor, aşa cum
consideră mulţi cercetători, ci de două epitete ale aceluiaşi înger, cel numit „zeul răzvrătit” şi „rebelul
renumit”. Iar cel mai renumit rebel, cel care sa răzvrătit împotriva conducătorului său, este Lucifer al
creştinilor. Veghetorii, simbolizaţi printrun ochi, erau observatorii, supraveghetorii sau gardienii
Pământului. Azazel era conducătorul acestora, prin urmare cea mai importantă zeitateochi sau cel mai
important paznic. De altfel creştinismul la asociat pe Azazel cu ţapul, unul dintre simbolurile
sumerianului Enki.
În Sumer, fiul cel mare al zeului suprem, An, se numea Enki. Find cel mai
inteligent dintre zei, era considerat zeul înţelepciunii şi al inteligenţei. Deoarece reşedinţa lui era în Apsu
(apa freatică, oceanul subteran), era considerat zeul apelor. A creat oamenii, ajutat de sora sa,
Ninhursag, fiind considerat pentru acest lucru zeul creaţiei şi al fertilităţii. Lea adus oamenilor
cunoaşterea, legile şi ritualurile magice, ia învăţat cum să construiască oraşe şi să crească animalele.
Din acest motiv era cel mai important zeu pentru incantaţii, patronul preoţilor, cel care stăpânea la
perfecţie magia şi avea capacitatea de a atribui o soartă, zeul meşteşugarilor şi al artelor. Ca zeu
sapienţal era executantul proiectelor şi planurilor fratelui său mai mic, Enlil. Enki este cel care a scos
Pământul de sub ape la sosirea sa aici şi tot el este cel care a salvat omenirea de Potop. Principalul său
centru de cult era la Eridu (astăzi Tell Abu Shahrain, în Irak), considerat a fi cel mai vechi oraş din lume,
numit în sumeriană Urudu sau Nunki („locul măreţ” ori „locul Prinţului”). Numele lui Enki înseamnă
„stăpânul Pământului” dar poate fi interpretat şi ca „stăpânul dedesubtului”. Simbolurile sale includ
capra, peştele (ce mai târziu au fost combinate întro fiinţă cu partea superioară ca de ţap, iar cea
inferioară ca de peşte), ţestoasa, toiagul cu cap de berbec, semiluna, tridentul, şarpele şi un vas din
care se revarsă apa. Akkadienii şi babilonienii îl numeau Ea („casa apei”), iar numărul său sacru era 40
(corespondentul titlului de Mare Prinţ). În genealogia divină, Enki este fiul cel mare al lui An şi Nammu.
Sora sa, Ningikuga (un epitet al lui Ninhursag), ia dăruit o fiică, pe Ningal. Cu Ninhursag are mulţi alţi
copii: Ninsar, Abu, Nintulla, Ninsutu, Ninkasi, Nanshe, Azimua, Ninti şi Enshag. Fiica sa, Ninsar, îi naşte
o fată, pe Ninkurra. Cu aceasta, Enki are un alt copil, o fiică numită Uttu. Soţia sa este Damkina (numită
şi Damgalnuna sau Ninki), cu care la avut pe Marduk. În unele texte la asirobabilonieni era considerat
tatăl zeiţei Iştar (Inanna la sumerieni). Pentru sumerieni, el a distrus reptilele uriaşe primordiale alături
de tatăl său, An. Mai târziu, Enlil la înlocuit în mit pe An. Iar în Babilon, Marduk era cel care la ajutat
pe Enki / Ea. În reliefurile asirobabiloniene este întruchipat ca un bărbat înalt, purtând pe spate trupul
unui peşte al cărui bot, larg deschis şi îndreptat spre cer, face corp comun cu capul personajului. Cu
toate că era fiul cel mare al zeului suprem Anu, moştenitorul tronului ceresc era Enlil, fratele său mai
mic, conducătorul Pământului. Deşi cei doi fraţi se certau mai mereu, mai ales în faţa adunărilor zeilor,
nu sau păstrat mituri care să indice lupte între ei. Din păcate, doar o foarte mică parte din mitologia
sumeriană a ajuns până la noi. Numele Enki înseamnă „stăpânul Pământului”, dar nu avem niciun mit
care să ne explice de ce zeul a primit acest nume. Din ce ştim noi astăzi, Enki nu a condus vreodată
planeta noastră. Enlil era conducătorul Terrei iar tatăl lor, An, era conducătorul cerului. Dar dacă nu
avem legende care să explice acest mister, nu înseamnă că ele nu au existat. Ci, pur şi simplu, că nu
leam descoperit încă. Cea mai logică variantă este că el a primit acest epitet, de „stăpân al
Pământului”, după ce a ajuns pe planeta noastră. Titlu pe care la păstrat până la sosirea fratelui său,
Enlil, care ia luat locul, trimiţândul în lumea subterană. Mai târziu, fiul cel mare al lui Enki, Martu
(Marduk în babiloniană), zeul Soarelui, a preluat conducerea Terrei, înlocuindul pe Enlil. Nu ştim exact
ce a cauzat această ascensiune a lui Marduk din miturile mesopotamiene, deoarece nu nea rămas
decât poemul babilonian Enuma Eliş care să explice acest lucru. Dar cum Babilonul era oraşul lui
Marduk, această legendă nu poate fi obiectivă. Ci, cel mai probabil, o invenţie a preoţilor babilonieni. În
schimb, putem afla adevărul din miturile altor popoare.
Potrivit preotului babilonian Berossus, zeul Oannes a părut din apele Golfului
Persic, unde se întorcea în fiecare noapte. El ia învăţat pe oameni arta scrierii, diverse ştiinţe şi
meşteşuguri (cum săşi ridice case sau temple, folosinduse de geometrie), cum să cultive pământul şi
să culeagă roadele. Pe regele antediluvian Evedurahos la învăţat arta divinaţiei. Oannes avea trup de
peşte cu două capete (unul uman sub cel de peşte), picioare omeneşti şi coadă. Descrierea lui Oannes
este identică cu cea a lui Enki / Ea în reliefurile asirobabilonieni. Faptul că Oannes locuia în apă şi lea
adus oamenilor cunoştinţele „zeilor” (scrierea, meşteşugurile, agricultura) ne indică aceeaşi entitate, pe
Enki al sumerienilor.
În oraşele Ur şi Harran, Nanna era zeul Lunii şi al înţelepciunii. În sumeriană, numele său se scria de
obicei Şeşki. Babilonienii şi akkadienii îl numeau Sin, derivat din Su’en. Cum în limba sumeriană
silabele unui cuvânt se puteau schimba între ele, fără ca respectivul cuvânt săşi schimbe înţelesul,
Suen se mai scria Ensu sau Enzu. Iar Enzu, în sumeriană, înseamnă „domnul / stăpânul înţelepciunii”,
unul dintre epitetele lui Nanna. Oraşul biblic Ierihon (Yeriho în ebraică) avea ca simbol luna şi îi era
închinat lui Sin. Peninsula Sinai era teritoriul său, lucru observat şi din numele locului: ai în ebraică
înseamnă „al meu”, după modelul Adonai („Domnul meu”). Prin urmare, Sinai se traduce „Sin al meu”.
În Sumer era în strânsă legătură cu fertilitatea, în special a vitelor, deoarece secera lunii este
asemănată cu coarnele. Numărul său era 30, adică numărul de zile necesare Lunii pentru o rotaţie
completă în jurul Pământului. Printre epitetele lui se numără aşimbabbar („cel
luminos”), amar („viţel”),ma.gur („barcă”) şi amar.ban.da.en.lil.a („viţeluşul lui Enlil”), ultimile trei făcând
în mod evident aluzie la forma de seceră a lunii noi, care aminteşte de nişte coarne sau de bărcile
zvelte de trestie. Nanna / Sin era un important zeu oracol şi vindecător. Copiii săi erau Utu / Şamaş şi
Inanna / Iştar, alături de care făcea parte din triada supremă babiloniană. Deşi era un zeu popular,
fiindui adresate multe rugăciuni, Sin nu joacă niciun rol în mitologia babiloniană. Miturile
mesopotamiene îl consideră pe Nanna / Sin fiul cel mare al lui Enlil. Unul dintre epitetele acestuia era
„stăpânul Pământului”, deşi nu sa păstrat niciun mit care să demonstreze că zeul ar fi ocupat vreodată
această funcţie. Şi atunci, cum se explică acest epitet? Răspunsul e foarte simplu. Nanna
/ Sin nu era fiul cel mare al lui Enlil, ci Enki. Deoarece Enlil era moştenitorul lui Anu, el nu moştenea
doar tronul ci şi titlurile tatălui său, inclusiv pe cel de „tată al zeilor”. Din acest motiv, în unele texte, Enki
este numit fiul lui Enlil, epitet care ia băgat cu mult în ceaţă pe unii cercetători. Cum însă Enki era unul
dintre marii zei, parte importantă din triada sfântă AnEnlilEnki, adepţii săi nu ar fi permis decăderea
sa, din fratele lui Enlil să devină fiul acestuia. Dar adepţii lui Enlil doreau neaparat să arate supremaţia
zeului lor asupra tuturor celorlalţi zei, mai ales asupra fratelui rival. Astfel încât, în oraşele Ur şi Harran,
Enki era numit Nanna şi era privit ca fiul lui Enlil. În rest, rămânea Enki, fratele lui Enlil. Babilonienii îl
numeau Sin când reprezenta Luna şi Ea când reprezenta apa, introducândul în triada supremă alături
de cei mai mari zei ai Babilonului, copiii săi, Marduk / Şamaş şi Iştar. Acesta este motivul pentru care
Sin nu este prezent în mitologia babiloniană, ci doar în rugăciuni: deoarece în mituri este numit Ea. Atât
Nanna / Sin cât şi Enki sunt zeii Lunii, ai înţelepciunii, ai magiei şi consideraţi „stăpânii Pământului”, deşi
mitologia nu demonstrează că vreunul dintre ei ar fi condus planeta noastră cândva. În Sumer se
credea că, în perioada lunii noi, Nanna îşi petrece „zilele în somn” în lumea subpământeană, unde
hotărăşte soarta celor morţi. Dar lumea subpământeană era sălaşul lui Enki, unde zeul de multe ori îşi
petrecea timpul dormind. Un vechi imn babilonian îl consideră pe Sin „întâiul între toţi, cel puternic,
căruia niciun zeu nui scrutează inima necuprinsă, iute alergător cu genunchii neobosiţi, care le
deschide zeilor şi fraţilor săi drumul”. Deşi acest pasaj a fost interpretat de cercetători întrun mod
absurd, susţinânduse că babilonienii credeau că Luna deschide drumul stelelor şi al Soarelui, logica ne
sugerează că imnul se referă la Enki. „Întâiul între toţi” indică faptul că era primul născut al lui Anu, cel
mai mare dintre fraţi. „Care le deschide zeilor şi fraţilor săi drumul” nu descrie mersul Lunii pe bolta
cerească, ci indică faptul că Enki a fost primul zeu coborât pe Pământ, „deschizând drumul” zeilor şi
fraţilor săi care lau urmat. Până şi legendele celor doi zei sunt asemănătoare. Enki era fiul cel mare al
lui An, dar moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Enlil. Nanna era fiul cel mare al lui Enlil, dar
moştenitorul tronului era fratele său mai mic, Ninurta. Nanna / Sin era tatăl fraţilor Utu / Şamaş şi
Inanna / Iştar. Dar în multe mituri, Enki este tatăl zeiţei Inanna / Iştar. Iar Marduk, fiul lui Enki, era numit
iniţial Utu la sumerieni şi Şamaş la akkadieni şi babilonieni. Prin urmare Enki şi Nanna sau Sin
reprezintă aceeaşi divinitate, pe Lucifer al creştinilor. Chiar şi epitetul lui Nanna / Sin, aşimbabbar („cel
luminos”), îl sugerează tot pe Lucifer „purtătorul / aducătorul luminii”. În limba engleză sa adoptat
numele akkadianobabilonian al zeului, cuvântul sindesemnând „păcatul”, exact ca în concepţia
creştină.
Unul dintre simbolurile lui Enki era ori un şarpe încolăcit în jurul copacului
vieţii, ori doi şerpi. Cei doi şerpi pot simboliza ADNul, deoarece Enki era creatorul oamenilor,
geneticianul zeilor. Iar şarpele în jurul copacului vieţii semnifică, de asemenea, crearea vieţii de către
Şarpe. Simbolul celor doi şerpi încolăciţi a fost folosit prima oară pentru zeul Ningishzida („stăpânul
copacului cel bun”), şarpele cu cap de om, fiul zeului suprem Anu. Apoi a fost preluat pe caduceul
(toiagul cu şerpi încolăciţi) zeilor Hermes (Mercur la romani), Dionysos şi Asklepios (Esculap pentru
romani). Mai târziu a devenit simbolul medicinei, reprezentând viaţa. Cercetătorii mitologiei sumeriene
ignoră faptul că Ningishzida era considerat fiul lui Anu, preferând săl creadă fiul lui Enki. Însă un singur
fiu al lui Anu era zeuşarpe: Enki. Simbolul lui Ningishzida este simbolul lui Enki, ceea ce înseamnă că
nu este vorba despre două divinităţi diferite, ci doar despre două epitete ale aceleiaşi zeităţi.
Ningishzida era considerat paznic al porţii cereşti a lui An, alături de Dumuzi. Cu alte cuvinte, un
Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor.
Probabil cel mai cunoscut zeu al Egiptului antic este Asar, numit de greci
Osiris. Numele său înseamnă „ochiul deschis” (os = „deschis”, iris= „ochi”). Însă istoricii Plutarh şi
Diodor din Sicilia preferă o altă traducere, „cel cu mulţi ochi” (fiind format din os = „mulţi” şi iris = „ochi”).
Indiferent de varianta utilizată, numele lui Osiris indică faptul că era o „zeitateochi”, adică un Veghetor,
întocmai ca Azazel în Cartea lui Enoh. Şi nu orice Veghetor, ci chiar conducătorul lor, conform traducerii
lui Plutarh şi Diodor (cel cu mulţi ochi înseamnă cel cu mulţi „zeiochi” sau Veghetori în subordine).
Hieroglifa numelui acestei divinităţi este compusă dintro zeitate îngenuncheată lângă un tron, deasupra
căreia se află un ochi. Tronul din hieroglifa numelui lui Osiris reprezintă litera L întoarsă, care poate fi
iniţiala lui Lucifer, echivalândul pe zeu cu îngerul decăzut. De asemenea, pentru latini, litera L însemna
numărul 50. Acest număr semnifica rangul de rege pentru sumerieni, titlu pe care la deţinut Enki atunci
când a ajuns pe Pământ, lucru redat şi de numele lui („stăpânul Pământului”). Osiris, fiul cel mare al
cerului (Nut) şi al Pământului (Geb), a fost primul rege al planetei noastre. A fost ucis de către fratele
său mai mic, Seth, zeul furtunii, care ia luat locul. Astfel, Osiris a devenit conducătorul lumii de dincolo,
Duat. Sumerianul Enki, fiul cel mare al Cerului (An) şi al Pământului (Ki), a fost primul rege al Terrei,
devenind conducătorul lumii subpământene după ce fratele său, Enlil, zeul furtunii, ia luat locul. Horus,
fiul lui Osiris, la învins pe Seth, devenind noul conducător al Terrei. Marduk, fiul lui Enki, la înlocuit pe
Enlil, devenind noul conducător al lumii.Cartea Egipteană a Morţilor şi Plutarh în Despre Isis şi Osiris îl
consideră pe Osiris fiul lui Ra, nu al lui Geb. Dar egiptenii îl echivalaseră pe zeul lor suprem, Ra, cu An
al sumerienilor, de unde rezultă că Osiris era pentru ei Enki. Cu sceptrul regal şi cârja de păstor în
mâini, Osiris era adesea reprezentat cu coarne de berbec desfăcute şi, uneori, cu o coroană în forma
lunii. Iar Luna şi berbecul sunt simboluri ale lui Enki. Principalul centru de cult al lui Osiris era oraşul
Abju, numit Abydos de către greci. Casa subterană a lui Enki era Abzu, iar Abju şi Abzu semnifică
acelaşi lucru. Ceea ce înseamnă că egiptenii antici lau identificat corect pe Enki cu Osiris. Prin
construirea oraşului Abydoss, egiptenii au încercat săl facă pe zeu să locuiască printre ei, mutândui
casa din subteran pe Pământ. Se spune că Osiris a inventat flautul şi lira. El ia civilizat pe oameni,
scoţândui din stadiul de semianimale. Diodor din Sicilia scria că Osiris ia făcut pe oameni să renunţe
la canibalism. Tot el a descoperit viţadevie, ia învăţat pe oameni viticultura şi pomicultura, cum săşi
construiască oraşe şi canale de irigaţie dar şi cum săi cinstească pe zei. Soţia sa, Isis(„tronul”), lea
dat oamenilor legile, limba şi agricultura. În Mesopotamia, Enki este responsabil pentru toate aceste
lucruri. Numele soţiei lui Osiris, Isis (Asta în egipteană), e compus din dublarea primei silabe a numelui
zeiţei Iştar din Babilon, consoarta lui Ea (Enki). Numele ei egiptean, Asta, provine tot din numele zeiţei
Babilonului şi, în acelaşi timp, e rădăcina din care sa format Astártē. Fiul lui Enki, Marduk, era numit în
sumeriană Amar Utu („viţelul solar”). Isis era de multe ori înfăţişată cu cap de vacă iar Osiris era numit
„taurul din Amenti”, ceea ce îl transformă pe fiul lor, Horus, în mod simbolic, întrun viţel. Întrun mit
alternativ, Horus este fiul lui Hathor, de asemenea considerată zeiţăvacă. Hathor, zeiţa egipteană a
iubirii şi a războiului, este o altă manifestare a zeiţei babiloniene a iubirii şi a războiului, Iştar, care în
multe mituri este considerată mama lui Marduk şi soţia lui Ea. Coarnele de bovină ale zeiţelorvaci sau
ale zeilortauri nu reprezintă altceva decât semiluna, unul dintre simbolurile lui Enki. În Despre Isis şi
Osiris, Plutarh scria că, pentru unii egipteni, Seth simbolizează lumea solară iar Osiris pe cea lunară.
Statutul de zeu lunar ia fost acordat lui Osiris de către clericii heliopolitani, deoarece influenţele Lunii
sunt asociate gândirii şi înţelepciunii, pe când cele ale Soarelui sunt foarte puternice şi violente. Ba chiar
este numit în Cartea Egipteană a Morţilor „domn al coarnelor Lunii”. Însă în Mesopotamia, zeul gândirii
şi al înţelepciunii, cel asociat cu Luna, era Enki. Deşi de cele mai multe ori, Osiris era reprezentat cu
pielea verde, Plutarh susţine că zeul era
negru. De altfel, Cartea Morţilor chiar îl numeşte „marele negru”. Egiptenii îşi numeau ţara Chemia
(Kemi în limba coptă şi Kmit în egipteana veche), care înseamnă „negru”, aluzie la culoarea zeului lor
suprem. Iar „marele negru” în creştinism şi iudaism este Satan. Conform lui Plutarh, egiptenii spuneau
că Osiris sa născut dea dreapta şi va muri dea stânga. Cum dreapta semnifică binele iar stânga răul,
putem înţelege că această frază se referă la Lucifer, zeitate pozitivă la început şi negativă mai târziu,
după răzvrătire. Acesta este motivul pentru care Osiris era numit de multe ori „primul dintre cei de la
Asfinţit”, vestul simbolizând stânga iar estul, dreapta. Tot Plutarh scria că Osiris a fost identificat cu Nilul
iar Homer şi Thales îl considerau pe acest zeu oceanul. Iar zeul apelor era la sumerieni Enki. În Textele
piramidelor există descrieri ale lui Osiris ca demon ameninţător care se bucură de vărsarea de sânge,
rosteşte descântece răutăcioase împotriva unor persoane decedate şi conduce o „mafie” de asasini,
numiţi „casapii lui Osiris cu degete care aduc durerea” sau „pescarii lui Osiris”. În Cartea egipteană a
morţilor, Osiris este numit „domn peste suflete, care seamănă teroarea”. În plus, este scris că tot
Pământul tremură în faţa sa, că zeul Atum seamănă în inimile tuturor teroarea numelui lui Osiris dar şi
că emanaţiile sale distrugeau sufletele păcătoşilor. Toate aceste descrieri ne duc cu gândul la Satan şi
la demonii săi. În aceeaşi Carte a Morţilor, Thoth spune că zeii născuţi de Nut (Osiris, Isis şi fraţii lor) au
inventat războaiele, au dezlănţuit dezastre, au făcut ravagii şi nedreptăţi, au inventat demonii (capitolul
CLXXV). O descriere cât se poate de apropiată de cea a Cărţii lui Enoh: „Odată cu îngerii căzuţi a venit
pe Pământ răul”. Isis, soţia lui Osiris, era considerată o magiciană fără pereche iar în aceeaşi Carte a
morţilor, Osiris se fereşte de atacurile demonilor prin bariere magice. În Mesopotamia, Enki stăpânea
magia la perfecţie iar în Cartea lui Enoh, Azazel este cel care ia învăţat pe oameni magia. În Cartea
egipteană a morţilor, Osiris este numit „prinţ în împărăţia celor ce tac” şi „stăpân al tărâmului morţilor”.
Enki avea numărul 40, echivalentul titlului de Mare Prinţ, iar Lucifer este adeseori numit „prinţul
întunericului”. În capitolul CLXXXIII al Cărţii Morţilor, Osiris este numit unnefer, adică „cel frumos”,
epitetul lui Lucifer înainte de Exil. Părintele istoriei, Herodot, spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă
Dionysos”. Hellanicos din Lesbos scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din
Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai spune Serapis, Dionysos, Pluton, Amon, Zeus şi Pan. Plutarh
considera că Serapis nu se deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Heraclit din Efes
spunea că Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas
spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Epaphos (Apis pentru egipteni), fiul lui
Zeus şi a lui Io. Un alt cronicar, Anticlide, spunea că Isis era fiica lui Prometheus şi soţia lui Dionysos.
Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia scriau că iedera, pe care grecii iau dedicato lui Dionysos, este
numită de egipteni chenosiris, adică „iarba lui Osiris”. Aşadar, putem considera fără să greşim că Osiris,
Dionysos, Hades şi Enki sunt aceeaşi zeitate, conducătorul Veghetorilor, Azazel sau Lucifer.
Înainte de apariţia cultului lui Osiris, fratele cel mare al lui Seth se numea HeruUr. Unii au tradus
numele Heru prin „şoimul” (haruîn egipteană), influenţaţi de reprezentarea sa (apărea ca un şoim sau
ca un om cu cap de şoim), alţii ca Horus. Prin urmare, HeruUr ar însemna „Horus cel Bătrân” sau
„şoimul cel bătrân”. Acest Horus, fratele lui Seth, este o entitate diferită de HarSiEse („Horus fiul lui
Isis”) sau Horus cel Tânăr. Deşi traducerea „Horus cel Bătrân” a fost acceptată de majoritatea
egiptologilor, e posibil ca HeruUr să însemne „Horus din Ur” sau „şoimul din Ur”, Ur fiind un oraşstat
foarte important în Sumer. Şoimul din Ur nu poate fi decât zeul acelui oraş, adică Nanna, zeul lunii.
Ceea ce ar însemna o echivalare între Horus cel Bătrân şi Nanna. Pe Piatra Shabaka e scris că cei doi
fraţi, Horus şi Seth, sau luptat pentru supremaţia Egiptului. Tatăl lor, Geb, a dat Egiptul de Sus lui Seth
iar pe cel de Jos lui Horus, hotarul fiind „limita celor două ţări”, adică vârful Deltei Nilului la Memphis.
Mai târziu, Geb sa răzgândit şi ia cedat lui Horus tot Egiptul, hotărâre acceptată amiabil de cei doi
rivali. În Cartea egipteană a morţilor, Horus e numit „Fiul cel mare” şi “Primul născut al lui Ra”. Ra era
echivalentul egiptean al sumerianului An iar primul născut al lui An, „fiul cel mare”, era Enki. Zeul furtunii
la egipteni, Seth, este zeul furtunii de la sumerieni, Enlil. Şi Seth şi Enlil sau luptat cu fraţii lor mai mari
pentru supremaţie. Horus cel Bătrân şi Osiris, alături de Enki şi Nanna, reprezintă aceeaşi zeitate. În
multe inscripţii, faraonul (indiferent de numele său), care se identifica cu Horus, este numit „fiul lui
Hathor”. Acest epitet ia încurcat pe egiptologi deoarece faraonul, ca Horus, este fiul lui Isis. În mitul
original, Horus era fiul lui Hathor. Ea ia cedat locul lui Isis în momentul în care povestea ei a fost
inclusă în mitul lui Osiris, mulţuminduse cu rolul de soţie a lui Horus. La fel a păţit şi Horus. Din fratele
lui Seth în mitul originar, a „retrogradat” în postura de fiu al lui Osiris şi nepot al lui Seth.
Tot în Egipt, la Memphis, dar şi în Nubia, zeul creator era Ptah. A fost
identificat cu zeulşoim Seker (sau Sokar), noua zeitate, PtahSeker fiind considerată o divinitate a lumii
subterane. În Regatul de Mijloc a fost asimilat şi cu Osiris, conducătorul lumii subpământene, devenind
cunoscut sub numele PtahSekerOsiris. Conform Pietrei Shabaka, Ptah a creat lumea gândindo, apoi
rostindo. Se spune că el este cel care a scos pământul Egiptului de sub ape, o poveste asemănătoare
cu cea a lui Enki, care a scos Sumerul de sub ape. Iniţial zeu al fertilităţii, Ptah a devenit patronul artelor
şi meseriilor, întocmai ca Enki. Soţia sa era leoaica Sekhmet iar fiul lor, Nefertum, zeul florii de lotus.
Soţia şi fiica lui Enki, Iştar, era reprezentată de cele mai multe ori călărind o leoaică. Ptah a creat
ceremonia deschiderii gurii, oficiată de preoţi la înmormântări, pentru a elibera sufletul decedatului din
corp. Pentru sumerieni, Enki este cel care lea adus oamenilor ritualurile preoţeşti. Apis era o zeitate
agrară cu aspect de taur, considerat iniţial reîncarnarea lui Ptah, apoi asociat cu Osiris iar pentru
istoricul Mnaseas din Patrae, Dionisos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale lui Apis. Ptah era
reprezentat aidoma lui Osiris, ca un bărbat mumificat, cu barbă şi pielea verde, ce ţinea în mâini ankh
ul (crucea egipteană), sceptrul was şi djedul, simboluri ale vieţii, puterii şi stabilităţii. Numele Egipt
derivă din numele egiptean al oraşului Memphis, Hikuptah („casa sufletului lui Ptah”), tradus în greacă
prin Aiguptos iar în latină, Aegyptus. Memphis, oraşul lui Ptah, este locul unde se considera că sa
înecat Osiris, cel care sa născut tot în aceeaşi zonă, la Rosetau, în Deşertul de Vest, lângă Memphis.
Ptah şi Osiris împart acelaşi epitet, „domn al adevărului”. Datorită titlului „conducătorul suprem al
meşteşugului”, Herodot la echivalat pe Ptah cu Hefaistos al grecilor. Unul dintre epitetele zeului de la
Memphis era Ptah neferher („Ptah frumos la chip”), epitet pe care lau avut şi Osiris, şi Lucifer.
Osoroapis sau Serapis a fost o divinitate antropomorfă cu atribute egiptene şi elenistice. De la Zeus şi
Helios a preluat aspectele de suveranitate şi zeusoare, de la Dionysos rodnicia în natură iar de la
Hades şi Asklepios legăturile cu Viaţa de Apoi şi vindecarea. Numele zeului este compus din numele
altor două divinităţi, Osiris şi Apis. Istoricul roman Tacitus a emis ideea originii lui Serapis în Asia Mică.
Întradevăr, Serapis era un alt nume al sumerianului Enki.
Începând cu Regatul Vechi, zeulşoim Sokar era considerat o manifestare a lui Osiris. Tot atunci, Sokar
a fost combinat cu Ptah şi a luato drept consoartă pe zeiţaleoaică Sekhmet. În Regatul de Mijloc exista
zeitatea PtahSokarOsiris. Conform Textelor Piramidelor, numele lui Sokar provine din „Sykri!”
(„Grăbeştete la mine!”), ultimile cuvinte ale lui Osiris către soţia sa, Isis, spuse ca strigăt de ajutor.
Aşadar, Sokar era încă un nume al celui mai popular zeu din religia egiptenilor, despre care Plutarh
spunea că este o ştiinţă întunecată şi enigmatică.
Andjety („cel din Andjet”) din Busiris este considerat precursorul lui Osiris. Este reprezentat ţinând în
mâini cele două sceptre iar pe cap coroana conică cu două pene, a lui Osiris. În Textele sarcofagelor i
se spune „taur al vulturilor”. În templul lui Seti I din Abydos, regele este înfăţişat arzând tămâie pentru
OsirisAndjety, care este însoţit de Isis.
Una dintre cele mai vechi zeităţi ale Egiptului era Khnum, zeul cu cap de
berbec al apelor Nilului. Se credea că el a creat oamenii şi alte zeităţi din lut, din acest motiv fiind numit
„olarul divin” sau „domnul care a creat lucrurile din el însuşi”. În Elephantina, consoarta zeului era Satis
iar fiica lor, Anuket. Era considerat ba(suflet) al zeuluisoare. La Herwer apare ca ba a lui Geb, iar la
Shashotep ca ba a lui Osiris. La Esna, Khnum este reprezentat cu cap de crocodil. El şi zeiţa Neith sunt
consideraţi zeii creatori. Mai târziu vor fi consideraţi părinţii lui Ra, numit şi KhnumRe. Consoartele
principale ale lui Khnum sunt Nebtuu şi zeiţaleoaică Menhit, iar fiul cel mare şi succesorul său este
Heka. Ca zeu cu cap de berbec al apei, creator al oamenilor, Khnum este Osiris / Ptah / Enki / Lucifer.
Acesta este motivul pentru care, în templul lui Ramses al IIlea din Beit elWali, alături de statuia lui
Khnum se află statuile zeilor Satis, Anukis (soţia şi fiica sa în Elephantina), Isis şi Horus (soţia şi fiul său
în Abydos).
Zeulberbec Banebdjedet („Stăpânul ba al Mendesului”) era venerat în nordestul Deltei Nilului
împreună cu soţia sa, zeiţa peşte Hatmehit, şi cu fiul lor Harpokrates (Horus). Ca tată al lui Horus,
Banendjedet este Osiris, iar berbecul şi peştele îl reprezintă pe Enki al sumerienilor. Pe o stelă din
templul funerar al lui Ramses al IIIlea de la Medinet Habu, în partea de vest a Tebei, există o relatare
în care zeul PtahTanen îi spune regelui, pe care îl consideră fiul său, că el sa transformat în
Banebdjedet pentru a se uni cu mama faraonului. Pentru Plutarh, Banebdjedet era încarnarea lui Osiris.
În papirusul Chester Beatty I, Banebdjedet este descris ca locuind în Setit (insula Seheil), aflată la prima
cataractă a Nilului la Assuan, acest lucru identificândul cu zeul Khnum. Întradevăr, Banendjedet era un
alt nume al zeului Osiris, Ptah, Khnum sau Enki.
Teba, capitala Egiptului în cel deal doilea mileniu î.Hr, era oraşul zeului Amon
(„cel ascuns”), cel supranumit „regele zeilor”, numit Amen sauAmun de către egipteni. După Plutarh, şi
numele lui Hades (zeul lumii subpământene la greci) înseamnă acelaşi lucru. Amon era reprezentat cu
pielea albastră (culoarea apei), cap de berbec şi un falus enorm. Falusul reprezintă fertilitatea, la fel
ca djedul lui Osiris. Iar aceasta, alături de coarnele de berbec şi apa îl asociază cu Enki. La Teba, soţia
lui Amon era Mut iar fiul lor, Khonsu, zeul Lunii. La Hermopolis, consoarta sa era Amaunet. Conform lui
Plutarh, uneori Amon era asociat cu Ptah. În templul lui Amon de la Karnak chiar sa descoperit statuia
lui Ptah. Amon Kematef(„Amon care şia desăvârşit forma”) era forma lui Amon ca o veche zeitate
şarpe. Iar cea mai veche zeitateşarpe este serafimul Lucifer, Enki al sumerienilor sau Ea al
babilonienilor. Cultul lui Amon ca şarpe este atestat de Herodot la Teba, unde vipera cu corn era
sacră. Amon Kamutef („Amon, taurul mamei sale”) este forma itifalică a zeului. Părerea generală a
egiptologilor e că în Dinastia a IXa sa produs asocierea dintre două zeităţi, Amon şi Ra, rezultând una
singură: AmonRa, cel supranumit „taurul Heliopolisului”. În realitate nu a fost o fuziune între doi zei, ci
între două epitete ale aceluiaşi. Amon înseamnă „ascuns” iar ranu are o traducere exactă în egipteană.
În schimb, capătă sens în sumeriană, unde ra înseamnă „conducător”. Aşadar, AmonRa se traduce
corect „conducătorul ascuns”, fiind un epitet al unei divinităţi, nicidecum un amestec dintre doi zei.
În Cartea egipteană a morţilor, Amon este numit „fiul zeiţei Nut”, epitet care îl echivalează cu Osiris, dar
şi „prinţ al zeilor”, la fel ca Lucifer, Enki şi Osiris. Cum taurul reprezintă fertilitatea iar coarnele sale,
luna, putem trage concluzia că acest „conducător ascuns” era Enki. Cel mai probabil a fost numit Amon
(„cel ascuns”) după ce a fost trimis în lumea subterană, unde nu mai putea fi văzut de către adepţii săi.
În timpul Dinastiei a XXa, Amon deţinea 160 de oraşe în Egipt şi 9 în Orientul Mijlociu. După ce oraşul
Teba a fost distrus de arabi în anul 664 î.Hr, cultul lui Amon şia pierdut supremaţia în Egipt.
Menu (Min în greacă), al cărui cult îşi are originea în perioada predinastică (mileniul IV î.Hr.), era zeul
suprem al fertilităţii pentru egiptenii antici. Adorat mai ales în Coptos şi Akhmim, Min era reprezentat în
multe forme, cel mai adesea ca bărbat cu pielea neagră, purtând pe cap pene uriaşe, având mâna
dreaptă ridicată iar în stânga ţinânduşi penisul aflat în erecţie. În Regatul de Mijloc a fost asociat cu
Horus, fiind numit MinHorus. În Regatul nou a fost asociat cu Amon, purtând numele MinAmen
kamutef („MinAmon, taurul mamei sale”). Alteori Isis este consoarta lui Min iar Horus copilul lor. Întro
formă arhaică, Min este reprezentat în feşe de mumie, la fel ca Osiris şi Ptah. Ca zeu al fertilităţii, cu
pielea neagră, asociat cu Horus şi Amon, Min nu poate fi decât Osiris / Enki / Lucifer.
Letopolis, oraş la nordvest de Memphis, era principalul centru de cult al lui Kherty („cel de jos”), un
zeuberbec de care Ra trebuia săl apere pe faraon. În Regatul Vechi, Kherty figura ca partener al lui
Osiris. Putem ghici cine era „cel de jos”, zeulberbec asociat cu Osiris, care voia săi facă rău
faraonului.
În Textele Sarcofagelor apare un zeu al grânelor, Neper, despre care se spune că „trăieşte după ce a
murit”. Nu se ştiu alte lucruri despre el, dar sunt mari şansele ca acest Neper să fie Osiris, zeul care
trăieşte în lumea de dincolo după ce a fost omorât în aceasta.
Thoth sau Djeheuty în egipteana antică era patronul scribilor şi al
cunoaşterii, zeulună cu formă de ibis sau de babuin, despre care Plutarh scria că avea un braţ mai
scurt decât celălalt. El este considerat inventatorul scrierii hieroglifice, al gramaticii, al matematicii, al
legilor, al astronomiei şi al calendarului. Este scribul zeilor, mare maestru în arta magiei, care cunoaşte
ştiinţa vindecării. În inscripţia statuii faraonului Horemheb reprezentat ca scrib, Thoth este numit „fiul lui
Ra”. La fel şi în Cartea egipteană a morţilor, unde este numit „fiul lui Aner” dar şi „fiul lui Ra”. Cum Ra
era pentru egipteni An al sumerienilor, putem trage concluzia că Aner era un alt nume al lui Ra. Printre
epitetele zeului se numără „cel mai puternic dintre zei”, „Domnul cuvintelor sacre” sau „Taurul din
Khemnu” (Heliopolis). Consoarta lui era Nehmatauay sau Ma’at. Thot controla minele de turcoaz din
Sinai. Sinai („Sin al meu”) indică teritoriul lui Sin, zeul babilonian al lunii, identificat de noi cu Enki. Grecii
lau identificat cu zeul lor, Hermes, numindul pe zeul egiptean Hermes Trismegistus („de trei ori
mare”). În Hitat, o culegere de texte din secolul al XVlea, ce cuprinde texte ale cronicarilor copţi
(creştinii din Egipt), Hermes Trismegistus este considerat „unul dintre cei 7 paznici, cu misiunea de a
veghea cele 7 case (planete)”. Ca zeu al lunii, al cunoaşterii, maestru în arta vindecării şi a magiei,
inventator al scrierii, matematicii, legilor, astronomiei şi calendarului, fiu al lui Ra / An, paznic (veghetor),
Thoth este fără îndoială mesopotamianul Enki. Oraşul lui Thoth era Hermopolis (Kemnu în egipteană),
unde se afla în fruntea unui grup de 8 zei, numit Marea Ogdoadă. Cum Thoth, Enki, Neptun sau
Poseidon semnifică aceeaşi zeitate, Thoth înconjurat de 8 zei simbolizează în realitate planeta Neptun
cu cei 8 sateliţi ai săi.
Un alt zeulună egiptean era Yah, comparabil cu Thoth şi Khonsu, identificat uneori cu Osiris. Are ca
simboluri luna, ibisul şi şoimul. Era un zeu important în Egipt, dovadă pentru acest lucru fiind faptul că
este întâlnit în nume de persoane, cum ar fi Ahmose / Yahmose („moştenitorul lui Yah”), Yahhotep
(„Yah este mulţumit”) sau SitYah („fiica lui Yah”). Ca zeulună este Enki, Osiris sau Thoth, ca şoim este
Horus cel Bătrân iar ca ibis, Thoth.
Denwen era un zeuşarpe violent, atestat în Epoca piramidelor, despre care nu sau păstrat prea multe
informaţii. Tot ce ştim este că el a cauzat o conflagraţie pentru a nimici alte zeităţi, dar care a fost
contracarat de către rege. Probabil este un alt nume pentru Apophis (Apep în egipteană), primul zeu
al răului, mai târziu devenit demon, personificarea întunericului, haosului şi răului, oponent al luminii şi
a lui Ma’at (ordinea sau adevărul), inamic al lui Ra, soţul demoniţei Taweret. Are forma unui gigantic
şarpe, crocodil, şopârlă sau dragon. I se mai spune „Şarpele Nilului” sau „Şopârla malefică”. În Cartea
egipteană a morţilor, Apophis locuieşte în lumea de dincolo unde, în fiecare noapte, atacă Barca lui Ra,
luptânduse cu acesta şi cu însoţitorii săi, cel mai important fiind Seth, zeul furtunii. În realitate, această
luptă ce avea loc zilnic era o reeditare a unei lupte din vremurile de demult, când Apophis la atacat pe
Ra. Seth şi alţi zei au luptat alături de conducătorul lor, reuşind săl învingă pe Marele Şarpe şi săl
închidă în lumea subterană. Fiind incredibil de asemănător cu cel al creştinilor, acest mit îl identifică pe
Apophis, Marele Şarpe, cu Lucifer, Enki sau Osiris. Enlil, zeul furtunii la sumerieni, la trimis pe Enki,
fratele său mai mare, în lumea subterană, exact cum a făcut Seth, zeul furtunii la egipteni, cu fratele
său, Osiris, şi cu Apophis, sau arhanghelul Mihail cu Lucifer. După apariţia cultului lui Osiris, acesta a
fost considerat zeul cel bun iar Seth a fost echivalat cu Apophis şi considerat zeul haosului şi al răului.
Dar mitul original dovedeşte contrariul.
Întorcândune puţin la sumerieni, acolo îl întâlnim pe zeul păstorDumuzi. În Babilon era
numit Tammuz şi era imaginat ca un tânăr frumos, paznic al porţilor cereşti ale lui Anu, alături de
Ningishzida. Ca paznic ceresc devine un Veghetor, întocmai ca Azazel al evreilor sau Osiris al
egiptenilor. Frumuseţea mult prea lăudată a lui Dumuzi este aidoma cu cea a lui Lucifer, înainte de
răzvrătire. Soţia sa era Inanna la sumerieni şi Iştar la babilonieni, nume diferite pentru Isis a egiptenilor,
soţia lui Osiris. În mitologia sumeriană, Dumuzi a fost ucis la ordinul consiliului zeilor, iar Inanna a
coborât după el în Infern, pentru al salva. Întrun final a reuşit acest lucru, Dumuzi fiind nevoit să
trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în lumea cealaltă. Unul dintre epitetele lui Osiris este
„cel care sălăşluieşte în Orion cu un anotimp în cer şi un anotimp pe Pământ”, un epitet care nu are
nicio explicaţie pentru egiptologi. Însă răspunsul se găseşte la sumerieni: Osiris / Dumuzi a fost nevoit
să trăiască jumătate de an pe Pământ şi jumătate în Lumea de dincolo. O poveste asemănătoare
întâlnim şi la vechii greci unde Persefona, zeiţa lumii subterane, trăia jumătate de an pe Pământ, alături
de mama ei, şi jumătate de an în lumea subterană, alături de soţul ei, Hades. Fără îndoială, grecii au
preluat mitul lui Osiris / Dumuzi şi lau atribuit nu zeului lumii subterane, Hades, ci soţiei acestuia,
Persefona. La babilonieni, Tammuz este numit unicul frate al zeiţei Iştar dar şi iubitul din tinereţea ei.
Exact cum Osiris era la egipteni fratele şi soţul lui Isis. În alt mit sumerian, sora lui Dumuzi este
Geştinanna, pe care o identificăm cu uşurinţă ca fiind Inanna. Căutarea trupului lui Osiris de către Isis
este foarte asemănătoare cu căutarea lui Dumuzi de către Inanna. Pentru sumerieni, Dumuzi a fost ucis
la Byblos (numit Gebal de către fenicieni), în Libanul de astăzi. Pentru egipteni, Isis a găsit sicriul cu
trupul lui Osiris în Byblos. Sunt mici şansele ca acest oraş, care a dat numele Bibliei, să fi fost locul
unde au murit doi zei. Varianta cea mai realistă este că oraşul Byblos este legat de moartea unuia
singur, Osiris şi Dumuzi fiind aceeaşi zeitate. Amândoi au fost consideraţi păstori, regi şi zei, întocmai
ca Enki. Pe lângă Byblos, o altă localitate legată de moartea lui Dumuzi era Harran, oraşul zeuluilunii
Nanna, identificat de noi cu Enki. Întrun text arabic din secolul al IXlea, Tammuz a fost ucis şi înviat de
multe ori, până când, întrun final, a murit cu adevărat. Cultul său era larg răspândit în tot Orientul
Apropiat, ceea ce ne indică importanţa sa. Până şi în Biblie, în Cartea lui Iezechiel, sunt descrise femei
care deplângeau moartea zeului la templul din Ierusalim. Babilonienii, evreii şi arabii chiar au numit a
zecea lună a calendarelor lor Tammuz, echivalentă cu iunieiulie în calendarul gregorian. Prin urmare,
Dumuzi / Tammuz nu putea fi decât unul dintre marii zei. Numele Dumuzi se traduce prin „adevăratul
fiu”, o aluzie evidentă la faptul că Enki se considera adevăratul fiu al lui An şi moştenitorul de drept al
tronului acestuia, spre deosebire de fratele său mai mic, Enlil.
Conducătorul panteonului asirian era Aşşur sau Aşur. Era reprezentat întrun disc înaripat cu coarne,
ţinând un arc în mâna stângă iar dreapta ridicată. O poziţie a mânilor asemănătoare celor ale
egipteanului Min, care îşi ţinea în stânga penisul iar dreapta ridicată. Asiria a fost botezată după el. Prin
secolul al IXlea î.Hr, era considerat tatăl lui Anu. Deşi se crede că a fost un zeu local, promovat la rang
de zeitate supremă o dată cu apariţia imperiului asirian, Aşşur apare menţionat pentru prima oară la Ur,
la sfârşitul celui deal treilea mileniu î.Hr. În sumeriană, aşînsemna „unicul” sau „singurul”, Aşur putând
fi tradus prin „singurul din Ur” (un nume asemănător cu HeruUr, „şoimul din Ur”). Cum Ur era oraşul lui
Nanna / Enki, e greu de crezut că o altă divinitate îi putea pretinde locul. Numele Aşur este foarte
asemănător cu Asar, numele egiptean al lui Osiris, cel mai probabil unul dintre ele provenind din
celălalt. Zeiţa Iştar era considerată soţia lui Aşşur, astfel identificânduse din nou cu Enki.
În mitologia asirobabiloniană, Pazuzu era regele demonilor. El reprezenta
vântul fierbinte de sudvest. Pe spatele unei statuete a lui, de prin secolele IX – VIII î.Hr, este scris: „Eu
sunt Pazuzu, fiul lui Hanpa, rege al spiritelor rele din aer, care ies ca o furtună din munţi, făcând
prăpăd.” Pazuzu apare cu corp de om, aripi, gheare de vultur şi un şarpe în loc de penis. Are
întotdeauna mâna dreaptă ridicată, iar stânga lăsată în jos, întocmai ca egipteanul Min şi asirianul
Aşşur. Nu se ştiu multe despre el, decât că era invocat foarte des, pentru a o opri pe soţia sa, zeiţa
Lamaştu. Deşi era un demon, de multe ori proteja oamenii de alte spirite malefice sau boli. Şarpele în
loc de penis semnifică Şarpele creator, adică Enki.Zu din numele său înseamnă „înţelepciune” în
sumeriană, iar pa, „aripă”. Prin urmare, Pazuzu sar putea traduce „înaripatul de două ori înţelept”. De
altfel, Pazuzu era reprezentat cu aripi. În vremurile de demult, nu era neobişnuită repetarea unei silabe
care să semnifice calitatea unei divinităţi (de exemplu numele lui Isis a egiptenilor a fost format prin
dublarea primei silabe a babilonienei Iştar). Iar o exprimare de genul „de două ori înţelept” se poate
întâlni şi la Hermes Trismegistus, cel „de trei ori mare”. „De două ori înţelept” poate însemna că era nu
doar un simplu înţelept, ci cel mai înţelept dintre toţi. Iar acest lucru nul poate defini decât pe zeul
înţelepciunii, Enki. Tatăl lui Enki era An, tatăl lui Pazuzu era Hanpa. Se remarcă o asemănare a
numelor celor doi, Hanpa traducânduse „înaripatul cerului” sau „înaripatul An”. Pazuzu era rege al
demonilor, la fel cum în creştinism Satan ocupă această funcţie. Vântul fierbinte de sudvest,
reprezentat de Pazuzu, indică de asemenea identitatea lui. Sudul reprezintă josul, adică lumea
subterană în care era conducător. Iar vestul partea stângă, adică latura negativă sau malefică. Din
acelaşi motiv Osiris era considerat „primul dintre cei de la Asfinţit” sau „cel care sa născut dea dreapta
şi va muri dea stânga”. Pazuzu era un alt nume pentru Enki, demonizat în ochii oamenilor după ce
fratele său a preluat conducerea.
La hitiţi, Alalu, tatăl zeului cerului, Anu, a fost exilat pe Pământ. Mai târziu a fost considerat fiul lui Anu
şi numit Kumarbi. Acesta şia atacat şi castrat tatăl, devenind conducătorul Terrei. Cu toate acestea,
moştenitorul tronului ceresc a devenit zeul furtunii, Teshub, care îi era şi frate şi fiu în acelaşi timp.
Teshub la detronat pe Kumarbi, apoi sa luptat cu fiul acestuia din urmă, Illuyanka, pentru supremaţie.
Asemenea sumerianului Enlil, canaanitului El şi egipteanului Seth, care au luptat împotriva lui Marduk,
Baal şi Horus. Alalu era tatăl lui Anu, întocmai ca Aşşur al asirienilor, iar numele său se aseamănă
foarte mult cu al lui Alulim, primul conducătorul antediluvian al Sumerului, conformListei regilor
sumerieni. Putem presupune fără să greşim că Alalu / Kumarbi al hitiţilor era aceeaşi persoană cu Enki
al sumerienilor.
Pentru filisteni, amoriţi, canaaniţi şi sirieni, conducătorul panteonului era El (prescurtarea de la Ellil,
numele acadian al lui Enlil). Pe o tăbliţă descoperită la Ebla, de prin anul 2300 î.Hr, fratele lui
El, Dagon sau Dagan, era conducătorul unui panteon compus din 200 de zei. Întocmai ca Azazel în
Cartea lui Enoh, conducătorul celor 200 de îngeri Veghetori. Titlurile lui Dagon erau Bedingir
dingir („stăpânul zeilor”) şi Bekalam („stăpânul Pământului”). Cum El era conducătorul zeilor şi al
Pământului, nu avea sens ca fratele său mai mare să primească aceste titluri. Dar dacă îl identificăm pe
Dagon cu sumerianul Enki, primul conducător al Pământului, atunci totul are sens. La fel ca şi Enki,
Dagon era zeul fertilităţii. Simbolul amândurora era peştele. Acesta, împreună cu titlul tilu ma
tim („roua pământului”) arată legătura lui Dagon cu apa, întocmai precum Enki. Fiul lui Dagon, Baal, a
devenit conducătorul Pământului după ce sa luptat cu unchiul său, El. Această luptă este cel mai bine
înfăţişată înVechiul Testament, prin adepţii celor două zeităţi, dar şi în miturile ugaritice. Fiul lui Enki,
Marduk, a devenit conducătorul Pământului, luândui titlul unchiului său, Enlil. În Egipt, fiul lui Osiris,
Horus, a devenit conducător după o luptă cu unchiul său, Seth. În prefaţa celebrului său cod de legi,
regele Hammurabi îl numeşte pe Dagon creatorul său. Iar creatorul oamenilor în tot Orientul Mijlociu
era Enki. Soţia lui Dagon era numită Şala sau Işara. Soţia lui Enki era numită în Babilon Iştar. Ţinând
cont de similitudinea dintre cele două nume, putem concluziona că Işara şi Iştar sunt una şi aceeaşi
persoană. Enciclopedia Etymologicon Magnum, compilată la Constantinopole în jurul anului 1150, îl
consideră pe Dagon a fi Krónos al fenicienilor. Fără îndoială, Enki, Dagon, Krónos şi Osiris sunt nume
diferite ale unei singure entităţi, Lucifer al creştinilor.
La greci, Krónos (numit Saturn de către romani) sa răzvrătit împotriva tatălui său, Ouranos („cerul”),
şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, titanii. La sumerieni, Enki sa răzvrătit
împotriva tatălui său, An („cerul”), şi a devenit conducătorul Pământului, alături de fraţii săi, anunnaki.
Krónos şia atacat şi castrat tatăl cu o seceră, forma ei fiind unul dintre simbolurile lui Enki, semiluna,
întocmai ca Kumarbi al hitiţilor. Krónos a fost detronat de fiul său, Zeus (zeul furtunii), şi închis în
adâncul Pământului, Tartar. Enki a fost detronat de fratele său, Enlil (zeul furtunii), şi trimis în adâncul
Pământului, Abzu. Istoricul Theopompus scria că Saturn / Krónos şi Venus / Afrodita au creat toate
vieţuitoarele Pământului, o părere asemănătoare cu cea a sumerienilor, care îi considerau pe Enki şi
Ninhursag zeii creatori. Iar pentru Plutarh, Saturn a fost aruncat pe Pământ. Sa refugiat în Italia, unde
a instituit vârsta de aur a omenirii. O aluzie clară la Lucifer.
Pe creatorul oamenilor, grecii lau numit Prometheus(„chibzuitul”). El lea oferit focul, scrisul,
matematica, agricultura, medicina, ştiinţa şi înţelepciunea. Pentru aceste fapte, sumerienii îl acreditau
pe Enki. Prometheus era unul dintre titani, adică unul dintre primii zei care au condus planeta noastră.
Deoarece Krónos era privit ca o divinitate malefică, personificare a haosului, nu putea fi considerat
părintele omenirii. Prin urmare, grecii iau creat o nouă imagine, una pozitivă, şi lau numit Prometheus.
Dar, la fel ca şi Krónos sau ca Azazel la evrei, Prometheus a fost pedepsit de către noul conducător.
Aducerea focului din cer pentru oameni simbolizează iluminarea pe care Lucifer o promite supuşilor săi.
Grecii lau introdus pe Enki şi în noua generaţie de zei, fiind numitPoseidon
(Neptun la romani), zeul mărilor şi fratele cel mare al lui Zeus. Simbolurile sale erau tridentul, peştele,
taurul, delfinul şi calul. Deşi originea numelui său rămâne necunoscută, cercetătorii au stabilit că
numele său înseamnă „stăpânul Pământului” sau „soţul Pământului”. Din motive necunoscute au
ignorat prima variantă, preferândo pe cea dea doua, sugerând că Poseidon şi zeiţa pământului,
Demetra, au avut o legătură, deşi nu există niciun mit care să confirme acest lucru. După cum spunea
mitologul german Walter Burkert, traducerea „soţul Pământului” e aproape imposibil de demonstrat.
Deşi cercetătorii se încăpăţânează să accepte această variantă, deoarece nu există niciun mit care să
ateste faptul că Poseidon ar fi fost la un moment dat conducătorul panteonului, prima traducere este
cea reală. Atât Enki la sumerieni cât şi Poseidon la greci înseamnă acelaşi lucru. Tridentul şi peştele
sunt simboluri ale ambelor zeităţi. Taurul, unul dintre simbolurile lui Poseidon, reprezintă fertilitatea iar
coarnele acestuia, semiluna lui Enki. Amândoi sunt zei ai apelor şi fraţii mai mici ai amândurora au
devenit conducătorii zeilor. Pentru greci, Poseidon, împreună cu alţi zei, a încercat săşi detroneze
fratele dar a fost prins şi pedepsit. La fel şi Enki pentru sumerieni. Aşadar, Poseidon şi Krónos sunt una
şi aceeaşi zeitate, Enki sau Lucifer.
Dacă în Mesopotamia lumea era condusă de trei zei, Anu având cerul, Enlil Pământul iar Enki apa şi
lumea subterană, grecii au adoptat tot o trinitate. Însă iau atribuit lui Zeus cerul şi Pământul. Fratelui
mai mare al lui Zeus, Poseidon, iau lăsat mările, însă sau văzut în faţa unei dileme: cine să primească
lumea subterana? Pentru că nu puteau săi dea lui Zeus şi această lume, deoarece avea deja cerul şi
Pământul, iai atribuito tot lui Poseidon. Însă, pentru că trebuia să fie o trinitate, lau creat pe Hades.
Poseidon rămânea doar zeul apelor iar Hades devenea latura întunecată a acestuia, stăpânul lumii
subterane. La fel ca Osiris, Hades era judecătorul morţilor. De altfel, Plutarh considera că Serapis nu se
deosebeşte cu nimic de Hades şi nici Isis de Persefona. Tot Plutarh scria că, pentru greci, Zeus era
creatorul tuturor lucrurilor bune iar Hades, cauza răului. Întocmai ca Satan al creştinilor. Pentru Platon,
Hades însemna „fiul blândeţii” iar pentru Plutarh, „cel ascuns”, întocmai ca Amon al egiptenilor. Romanii
lau numitPluton, care înseamnă „bogatul”, aluzie la bogăţiile subterane. Ca opus al zeului furtunii,
conducător al lumii subterane, Hades / Pluton este nimeni altul decât Enki al sumerienilor.
Tot în Grecia îl întâlnim pe Hermes, mesagerul zeilor, zeul călătorilor, al hoţilor, al păstorilor, al literaturii
şi al invenţiilor. În miturile originale, Hermes (Mercur pentru romani) era zeul fertilităţii şi inventatorul
focului, asemenea sumerianului Enki. Unul dintre simbolurile lui Hermes era caduceul, adică toiagul cu
doi şerpi încolăciţi în jurul lui şi o pereche de aripi în vârf, simbolul lui Enki. Dar care ar putea fi
traducerea numelui Hermes? În greaca antică, mes însemna mijloc. Hermes era cel care făcea legătura
între zei şi oameni, mijlocitorul sau mediatorul, aşa că a doua parte a numelui semnifică rolul său. Iar
prima parte, her, se presupune că provine de la Hera. Astfel, Hermes sar putea traduce „mediatorul
zeiţei Hera”. Însă Hera e forma de feminin a numelui egiptean Heru (Horus pentru greci). Prin urmare,
prima parte a numelui lui Hermes provine din numele său egiptean, HeruUr. Grecii lau echivalat cu
egipteanul Thoth, primind numele Hermes Trismegistus. Iniţial, în Grecia, Hermes la reprezentat pe
Enki, fiind zeul fertilităţii. Atunci şia „căpătat” caduceul. Mai târziu a fost „retrogradat” în postura de fiu
al lui Zeus, devenind mesagerul zeilor.
Tot ca fiu al lui Zeus este prezentat şi Dionysos, numit Bachus de către romani, zeul viţeidevie, al
nebuniei ritualice şi a extazului. Este mereu înconjurat de satiri, fiinţe care au dat imaginea demonilor în
creştinism. Era considerat eliberatorul oamenilor din jugul zeilor prin vin, muzică şi dans. Dionysos era
reprezentat întrun car tras de lei sau tigri, ţinând în mână caduceul. Numele său a fost tradus prin „zeul
copacilor”, indicând funcţia sa de divinitate a naturii, sau prin „zeul din Nysa”, locul naşterii sale în
mitologia greacă. A fost ucis în războiul cu giganţii, apoi înviat, întocmai ca Osiris al egiptenilor. Printre
epitetele sale se
numărăAdoneus („conducătorul”), Aesymnetes („Domnul”), Eleutherios(„eliberatorul”), Enorches („cu
testicule”), Erikryptos („complet ascuns”), Pseudanor („omul fals”). Epitetul Adoneus este unul cel puţin
bizar, ţinând cont că Dionysos nu a fost conducător în niciunul dintre miturile cunoscute astăzi. În
schimb, seamănă foarte bine cu Adonai, epitetul dumnezeului biblic şi cu Adonis, un alt personaj din
mitologia greacă. Enorches face referire la funcţia sa de zeu al fertilităţii, lucru observat şi din orgiile la
care se spune că lua parte foarte des. Apetitul său sexual foarte ridicat îl identifică cu egipteanul Min,
care în Textele Sarcofagelor era numit „vânătorul de femei”. Erikryptos înseamnă acelaşi lucru ca şi
Amon la egipteni. Herodot spunea că „Osiris în limba elenă înseamnă Dionysos”. Hellanicos din Lesbos
scria că preoţii egipteni îl numesc Osiris pe Dionysos. Diodor din Sicilia susţinea că lui Osiris i se mai
spune Dionysos sau Hades. Pentru Heraclit din Efes, Hades şi Dionysos devin acelaşi zeu când sunt
cuprinşi de furie sau sunt în delir. Mnaseas spunea că Dionysos, Osiris şi Serapis sunt diferite nume ale
lui Apis. Anticlide scria că Isis era soţia lui Dionysos. Atât Plutarh cât şi Diodor din Sicilia relatau că
iedera, pe care grecii iau dedicato lui Dionysos, este numită de egipteni „iarba lui Osiris”. Pentru ei,
Dionysos, Hades sau Osiris reprezentau aceeaşi divinitate. Întradevăr, acest zeu al fertilităţii, care a
fost ucis şi înviat, purtător al caduceului, este Enki al sumerienilor.
O a treia reprezentare a lui Enki ca fiu al lui Zeus esteHephaestus, numit Vulcan de către romani. Fiu
al zeilor supremi, el era zeul tehnologiei, meşteşugurilor, sculptorilor, artizanilor, metalurgiei, focului şi
vulcanilor. A fost exilat din cer de către Zeus şi nevoit să trăiască pe Pământ, în insula Lemnos. El era
făurarul zeilor, la fel ca Enki la sumerieni sau Ptah la egipteni. Deşi urât şi şchiop, Hephaestus era
căsătorit cu zeiţa frumuseţii, Afrodita. Cum ea era cunoscută ca Isis în Egipt, Ninhursag în Sumer sau
Iştar în Babilon, întâlnim o nouă conexiune cu Enki.
Cultul lui Adonis („Domnul”) a apărut în insula Lesbos în jurul anului 600 î. Hr. Era un zeu al vegetaţiei,
de o frumuseţe nemaintâlnită (asemeni lui Lucifer). Deoarece îl doreau şi Persefona, şi Afrodita, a fost
nevoit să petreacă o treime din an alături de prima şi două treimi lângă a doua. Întrun final, a fost ucis,
dânduşi duhul în braţele Afroditei. Numele său seamănă foarte mult cu Adonai al evreilor şi Adoneus,
unul dintre epitetele lui Dionysos. Ca iubit al Afroditei, el este Enki, Dumuzi sau Osiris. De altfel, se
presupune că sar fi născut în Byblos, oraş foarte important pentru religia lui Osiris şi a lui Dumuzi. Deşi
a fost identificat încă din antichitate cu acest zeu, cultul lui Adonis se adresa exclusiv femeilor.
În Ugarit, zeul meşteşugar era Kothar Hasis. Acesta a fost identificat cu Hephaestus al grecilor şi cu
Ptah al egiptenilor. De altfel, în miturile ugaritice, casa lui Kothar Hasis se afla în Egipt, ceea ce indică
faptul că cei trei erau una şi aceeaşi persoană.
În teosofie, Sanat Kumara („tinereţe eternă”) este considerat stăpânul Pământului, cel venit acum 18,5
milioane de ani dintrun plan eteric al planetei Venus pentru a ajuta oamenii să evolueze spiritual.
Locuieşte în lumea subterană Shamballa. La nivel cosmic este
numit Subrahmanya, Sanatana, Sanaka sau Sanandana. Primeşte energie din planuri superioare în
zodia berbecului, pe care o împărtăşeşte celorlalţi în zodia taurului. Printre titlurile lui se numără
„stăpânul lumii”, „singurul iniţiator”, „cel vechi de ani”. Primul nume e anagramarea epitetului dat
de Vechiul Testament, Satan. Iar al doilea provine din numele hitit Kumarbi. Zodiile berbecului şi a
taurului reprezintă două dintre simbolurile lui Enki. Planeta Venus, sau Luceafărul, alături de lumea
subterană, indică legătura cu Lucifer al creştinilor. De altfel, teosofista Helena Blavatsky la identificat în
mod corect pe Sanat Kumara cu Lucifer, precizând totuşi că a fost greşit înţeles de către creştini. Vom
vedea dacă aşa este, urmărindui faptele păstrate în miturile lumii.
În Tibet, Mahasammata era zeul care, prin gândurile sale necurate, a fost aruncat pe Terra, alături de
adepţii săi. Ajuns aici, el a împărţit Pământul în loturi, fiecare dintre cei care îl însoţeau fiind stăpân pe
lotul său. El şi descendenţii săi au fost primii cinci regi ai planetei noastre. Şi nu putem să nul
identificăm pe Lucifer şi aici, în mitologia tibetană.
În hindusim, zeul distrugător Şiva („cel pur”) este înconjurat mereu de demoni.
În creştinism, Satan este conducătorul demonilor. Şiva este reprezentat mereu ţinând întro mână
tridentul, pe cap purtând o semilună iar corpul său împodobit cu cinci şerpi şi câteva cranii. Tridentul,
semiluna şi şarpele sunt simbolurile lui Enki. Şiva este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. Pentru
sumerieni, Enki este zeul artelor, înţelepciunii şi fertilităţii. În timpul unei lupte, Şiva ia distrus unul dintre
cele cinci capete zeului creator Brahmā. La fel cum, în luptă, Krónos la castrat pe Ouranos şi Kumarbi
pe Anu. Şiva face parte dintro trinitate sfântă alături de Brahmā şi Vishnu, la fel cum Enki făce parte
dintro trinitate alături de An şi Enlil. Şiva şi Enki sunt una şi aceeaşi zeitate.
Tot în hinduism îl întâlnim şi pe zeul Krşna. În sanscrită, ca adjectiv, numele său înseamnă „negru” sau
„întunecat”, reminiscenţă din perioada vedică atunci când era considerat soarele negru sau soarele
nopţii. Ca substantiv, Krşna înseamnă „noapte” sau „întuneric”. În iconografia originală era reprezentat
cu pielea neagră, abia în reprezentările moderne culoarea sa a fost schimbată în albastru. În mitologia
epică, Krşna este zeul iluzionist care îşi înşeală duşmanii, dezorientândui cu fantasmele pe care le
crează. Întrun comentariu la
BhagavadGita, indianistul român Sergiu AlGeorge îl prezintă pe Krşna ca fiind „prinţ războinic, în stare
de mari îndrăzneli, ucigător de monştri, pedepsitor de regi nelegiuiţi, fiind totodată capabil de viclenii şi
laşităţi; deschis exaltărilor bachice şi protagonist al supremelor experienţe erotice în paroxismul cărora
se descifrează însuşi erosul absolut – cel al comuniunii cu realitatea ultimă , Krşna rămâne totuşi un
personaj crud şi oarecum lugubru prin surâsul cu care întâmpină marile drame”. În a patra carte din
colecţia de imnuri sacre Rigveda, Krşna este considerat demon sau spirit al întunericului. În Lalitavistara
Sutra, Krşna este conducătorul demonilor negri, inamicii lui Buddha. Printre numeroasele sale epitete
se numără Shyamasundara („frumosul întunecat”), Patitapavana („cel ce îi purifică pe decăzuţi”) şi
Kaladeva („zeitatea neagră”). Din secolul al XIXlea, Krşna a fost adoptat de câteva mişcări religioase
noi. În teosofie, zeul este considerat reîncarnarea lui Maitreya, cel mai important învăţător spiritual al
omenirii. Krşna a fost canonizat de către celebrul magician satanist Aleister Crowley şi este recunoscut
ca sfânt de către masonii gnostici din Ordo Templi Orientis. În BhagavadGita, Krşna se descrie singur:
„Cei fără minte mă cred Cel Nemanifestat intrat în starea de manifestare; ei nu cunosc natura mea
superioară neclintită, supremă. Învăluit de iluzia produsă de magia mea, eu nu sunt revelat tuturor;
această lume, cu mintea tulburată, nu mă recunoaşte ca nenăscut şi neclintit. Eu ştiu, o Arjuna, fiinţele
care au fost, care sunt şi care vor fi; pe mine însă nu mă ştie nimeni.” (7:2426). Îndrăznesc săl
contrazic pe cel care sa autoproclamat Marele Stăpân Divin al Universului. Cu toate iluziile produse de
magia sa, ne dăm totuşi seama de natura sa „superioară neclintită, supremă”. Acest zeu negru,
înşelător, creator de iluzii, magician neîntrecut, manipulator şi crud, cu înfăţişare terifiantă, ce duce
omenirea la pieire, demon sau spirit al întunericului, conducător al demonilor, inamicul lui Buddha,
deschis mereu la depravare erotică şi exces de alcool, considerat sfânt de către masoni, magicieni şi
satanişti, nu poate fi decât cel numit de creştinism Satan, Enki al sumerienilor. Lucru pe care Krşna îl
recunoaşte (cei drept, indirect) în cartea a Xa dinBhagavadGita: „pentru zeii Rudra, eu sunt
Śamkara (zeul distrugător Şiva)”, „pentru demonii Yakşa şi Rakşas, eu sunt stăpânul bogăţiilor (zeul
Kubera, care comanda armata demonilor)”, „pentru preoţi eu sunt cel dintâi, Brhaspati (zeul elocinţei şi
al înţelepciunii)”, „pentru conducătorii de oşti sunt Skanda (zeul războiului)”, „pentru şerpi eu sunt
Vāsuki (şarpe mitic, rege al şerpilor Nāga)”, „pentru Nāga sunt Ananta (şarpele primordial)”, „eu sunt
Prahlada (căpetenia demonilor Asura)pentru demonii Daitya”, „eu sunt Timpul atotputernic, distrugător
de lumi”.
Pentru azteci, Quetzalcohuātl („şarpele cu pene”), era zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor,
cunoaşterii şi fertilităţii, patronul preoţilor. El a creat oamenii în Mictlan, lumea subterană. Enki, care a
creat oamenii în lumea subterană, era patronul preoţilor, zeul artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi
fertilităţii. Unul dintre cei patru copii ai zeilor supremi Ometecuhtli şi Omecihuatl, Quetzalcohuātl
reprezenta luceafărul de dimineaţă sau planeta Venus, la fel ca Lucifer, Sanat Kumara şi Enki. Osiris
era unul dintre cei patru copii ai zeilor conducători, la fel şi Enki. Asemenea lui Quetzalcohuātl, Enki mai
era numit Şarpele. Satan este identificat cu şarpele din Grădina Edenului. Iar ca înger răzvrătit, Lucifer
este considerat şarpe înaripat (serafim). Yaldabaoth avea corp de şarpe, de asemenea şi Fuxi, primul
zeu al Chinei. Mayaşii îl numeau Kukulcan sau Q’uq’umatz. El a descoperit porumbul, a domesticit
animalele, a creat focul şi ia învăţat pe mayaşi muzica şi dansul.
Pe zeul răzvrătit, nordicii îl numeau Loki. El era fratele conducătorului lumii, Odin. A fost primit în familia
Æsir după pacea cu cei din clanul Vanir. Loki se ţinea mereu de şotii, reuşind de multe ori să
pricinuiască celorlalţi zei numai necazuri. În final reuşind chiar să cauzeze moartea zeului Baldr. Nici
până în ziua de astăzi, cercetătorii nau reuşit să găsească o traducere a numelui său. Sa sugerat că
Loki provine din cuvântul lúka(„aproape”), dar această interpretare nu are niciun sens. Numele zeilor
erau epitete care subliniau atributele acestora. Iar „aproape” nu i se potriveşte lui Loki absolut deloc.
Semnificaţia reală a numelui e mai mult decât evidentă. Limba engleză e o limbă germanică, ce a
suferit influenţe nordice cauzate de invaziile vikingilor din secolele al VIIIlea şi al IXlea. Prin urmare,
cuvântul scandinav lo poate însemna acelaşi lucru ca şi englezescul low, adică „jos”. Iar ki este cuvântul
sumerian pentru „pământ”. Loki se poate traduce „pământul de jos” sau „pământul inferior”, o referire la
locul în care sălăşluia zeul în realitate. Aşa cum babilonianul Ea înseamnă „casa apei”, iar zeul locuia în
casa subterană a apelor, Abzu, tot aşa Loki face referire la lumea subterană în care trăia. Ce caută un
cuvânt sumerian în limba nordică? Răspunsul se găseşte tot în legende. Marii zei, cei din familia Æsir,
veneau dintro zonă numită Asaland, adică Asia. Fără îndoială, arienii din Orientul Mijlociu, care au
invadat India, au migrat până în nordul Europei, aducânduşi cu ei şi zeii. Aşadar are sens apariţia unui
cuvânt sumerian în limbajul nordeuropenilor. Iar acesta nu este singurul exemplu. Zeul scandinav Tyr
poartă numele oraşului din Liban amintit şi de Biblie. Numele zeului Baldur este derivat al numelui zeului
semitic Baal. Soţia lui Baldur, zeiţa Nanna, poartă un nume identic cu al zeului sumerian al lunii. Numele
zeului nordic Thor este aproape identic cu cel al zeului egiptean Thot. Zeul scandinav Borr seamănă cu
zeul grec al vântului de nord, Boreas (de remarcat faptul că Boreas reprezintă nordul). Zeiţa pământului
la nordici, Gerd, are un nume asemănător cu al zeiţei greacă a pământului, Geea, cu zeul egiptean al
pământului, Geb şi cu zeiţa sumeriană a pământului, Gi. Aşadar, legături între Scandinavia şi Orientul
Mijlociu sunt destule. Revenind la Loki, se spune chiar că a fost legat sub pământ, asemenea titanului
Prometheus, pentru că la ucis pe unul dintre zei. Copiii săi, de asemenea au fost trimişi în adâncuri:
lupul Fenrir a fost legat de o stâncă la un kilometru şi jumătate sub pământ, şarpele Jörmungandr a fost
aruncat în oceanul care înconjoară Terra iar zeiţa Hel a devenit conducătoarea lumii subterane
Niflheim. La Ragnarok, bătălia finală dintre zei, Loki sa eliberat şi, împreună cu copiii săi şi cu uriaşii, a
atacat tărâmul zeilor Æsir. În final, a fost omorât de zeul Heimdallr. Loki îşi putea schimba forma,
adesea în peşte sau şoim, întocmai ca Enki şi Horus cel Bătrân. Dacă luăm în considerare şi
asemănarea fonetică dintre Loki şi Enki, putem observa că ambii reprezintă acelaşi personaj. În 1835,
Jacob Grimm a lansat teoria că Loki ar putea fi un zeu al focului. În legendele daneze, Loki apare ca o
creatură a nopţii, conectată cu casa focului. În 1889, lingvistul norvegian Sophus Bugge a concluzionat
că Loki este varianta nordică a lui Lucifer. Şi, întradevăr, aşa este. Loki, Lucifer, Prometheus sau Enki
sunt nume ale aceluiaşi personaj.
În Japonia, zeul exilat din cer se numea Susanoo. El era fiul zeilor supremi şi iniţial a primit ca
domeniu mările Pământului. Însă el prefera să locuiască în cer. În urma neînţelegerilor cu sora sa, zeiţa
Soarelui, Susanoo a fost expulzat pe Pământ fără milă, condamnat să locuiască în lumea care ia fost
dată la început. A aterizat în provincia Izumo din insula Honshu. A ucis şarpele cu 8 capete, numit
Yamata noorochi, (întocmai ca Enki şi Krónos), apoi ia învăţat pe oameni cum să cultive pământul. S
a mutat în lumea subterană, numită Yomi, lăsândui conducerea lumii fiului său, Okuninushi („stăpânul
celor 8 insule”). Okuninushi a primit atributele puterii tatălui său dar şi titlul „stăpânul Terrei”. Sa însurat
cu sora sa, Suseri Hime, şi au domnit împreună până când au fost nevoiţi să abdice în favoarea lui
Ninigi no Mikoto, nepotul zeiţei Soarelui. Această legendă seamănă izbitor cu cea a lui Enki. Deşi nu sa
dovedit că ar exista vreo legătură între Japonia şi Sumer, totuşi există câteva. Pe lângă legenda
asemănătoare cu cea sumeriană, observăm că numele japonez Ninigi este de origine sumeriană,
însemnând „Domnul ochi”, indicând în mod evident un Veghetor. Templul Tokeiji mai era numit şi
Enkiridera („templul divorţului”), în care numele sumerianului Enki este evident. Tehnica japoneză de
vindecare, Reiki (cuvând tradus în mod convenţional prin „atmosferă misterioasă” sau „influenţă
supranaturală”), se poate traduce corect din sumeriană prin „regele Pământului” (fiind format din rei =
„rege” şi ki = „Pământul”), adică titlul deţinut de Enki până a fost detronat de fratele său. Unul dintre
simbolurile Reiki se numeşte Nin Giz Zida, care în tibetană înseamnă „şarpele de foc”. Chiar dacă
practicanţii reiki susţin că acesta este un cuvânt tibetan, în realitate provine din sumerianul Ningişzida
(„stăpânul copacului cel bun”), unul dintre epitetele Şarpelui Enki. Aşadar, putem presupune că
japonezii au fost influenţaţi de cultura sumeriană, lucru remarcat şi în mitologia lor.
În miturile japoneze, zeiţa Benten era zeiţa mării şi a muzicii. Era reprezentată ca o femeie foarte
frumoasă, având 8 braţe, călare pe un dragon sau un şarpe. Această imagine ne duce cu gândul la
imaginea „curvei Babilonului” din Apocalipsa după Ioan. Cum zeii erau echivalaţi cu corpuri cereşti, o
zeiţă cu 8 braţe înseamnă fără îndoială o stea cu 8 colţuri, care semnifică a 8a planetă din sistemul
nostru solar, Venus, numărând din exterior către Soare. Fiind asociată cu Venus şi cu apa, dar şi de o
frumuseţe izbitoare, deducem că Benten era Iştar a babilonienilor, Inanna a sumerienilor, Isis a
egiptenilor sau Afrodita a grecilor. Reprezentarea ei călare pe un dragon sau un şarpe e o metodă
relativ obscenă de a indica relaţia intimă dintre ea şi marele Şarpe, adică Enki, Osiris sau Lucifer. De
altfel, miturile japoneze spun că Benten era soţia Împăratului dragonilor, care era extrem de urât şi
avea formă de şarpe. Întocmai ca Haphaestus al grecilor sau Satan al creştinilor. Acest împărat al
dragonilor nu poate fi decât Marele Şarpe Enki.
Tot la japonezi, împăratul Iadului era Enma DaiŌ („marele rege Yama”), judecătorul sufletelor morţilor.
El le hotăra pedepsele în funcţie de păcatele săvârşite în timpul vieţii, întocmai ca Osiris al egiptenilor
sau Hades al grecilor. Budiştii şi hinduşii îl numescYama, tibetanii Shinje,
chinezii Yanluowang sau Yan iar coreeniiYeomla Daewang. Ca şi conducător al lumii subterane, el
este Enki sau Osiris. De altfel, prima parte a numelui său japonez, en, este identică cu prima parte a
numelui său sumerian.
În Africa, Chi Wara ia învăţat pe cei din tribul bamana cum să practice agricultura. Acesta era o fiinţă
jumătate om, jumătate animal, fiul zeiţei cerului, Mousso Koroni, şi al unui spirit al Pământului. Din nou,
ca la egipteni, greci şi sumerieni, primul zeu era fiul cerului şi al Pământului. Pentru zuluşii din Africa de
Sud,Unkulunkulu („cel bătrân”) este creatorul oamenilor. El ia învăţat pe aceştia să vâneze, să facă
focul şi să cultive plantele. Zeul creator Enkai sau Ngai este zeul suprem al masailor din estul Africii.
Toate aceste mituri africane
îl prezintă de fapt pe Enki al sumerienilor (de remarcat asemănarea cu numele Enkai al masailor). Zeul
suprem al dogonii din Mali este Amma. Nommo, fiul exilat al lui Amma, a coborât din cer întro barcă de
forma unui hambar. El ia învăţat pe dogoni agricultura şi fierăritul. Dogonii şiau numit tribul după zeul
canaanienilor, Dagon. Numele Amma şi Nommo citit invers (Ommon) provin de la egipteanul Amon.
Toate aceste nume îl reprezintă pe sumerianul Enki. Pentru dogoni, Nommo a venit de pe Sirius, stea
care la egipteni era personificarea zeiţei Isis, soţia lui Osiris. Şi în Africa, acest zeu avea, pe lângă
imaginea de binefăcător, una malefică. Pentru populaţia Yoruba,Kadiempembe sau Eşu era un zeu
înşelător, ce putea vorbi în orice limbă, inclusiv în ale animalelor. Îşi poate schimba forma, poate să
provoace confuzie şi îi place să distrugă. În Voodooul haitian, Eşu este numit Papa Legba sau Baron
Samedi. Samediînseamnă „sâmbătă” în franceză, aluzie la sabbatul pe care la impus evreilor, adoptat
de vrăjitoare ca fiind cea mai importantă zi pentru vrăji. Conducător al spiritelor, având puteri magice
nemărginite, Baron Samedi este totodată şi un vindecător, având puterea de a dărui viaţa.
Toate aceste câteva nume sunt diferite epitete ale unuia şi aceluiaşi „zeu”, cel care a fost exilat pe
planeta noastră, devenind primul conducător al Pământului.
ŢIA PLĂCUT? DĂ MAI DEPARTE:
Facebook 4 Google Pinterest Tumblr LinkedIn Twitter
APRECIEZ ASTA:
SIMILARE
Krşna
În " Secretele Zeilor"
19. Natura zeilor
17. Exilul
YOU MIGHT ALSO LIKE

24. PROMETHEUS MISTERELE BIBLIEI:
ÎNLĂNȚUIT LUCIFER ÎN BIBLIE
Comments: 4
Catalin
2 ianuarie 2012 at 10:07
Felicitari pentru articol . Bine documentat si bine
explicat !!! Daca ar sti lumea ca se inchina la
diavol, ferm convinsa ca e Dumnezeu. Si in
bisericile crestine, foarte multe simboluri “atribuite”
lui Dumnezeu, il reprezinta defapt pe Satana.
Reply
KLAUDYU
2 ianuarie 2012 at 14:09
Mulţumesc pentru aprecieri. Acest articol este
deocamdată doar o schiţă. Îl voi completa cât de
curând (sper) cu mult mai multe amănunte.
Reply
Alex Petricas
19 august 2012 at 20:41
uhm…cataline, de unde ai dedus tu ca lumea se
inchina la diavol??! ei se inchina lui „an” si lui iisus
care ar putea fi cel mult marduk nu enki, si pan la
urma urmei enki nu reprezinta raul absolut ci un
binefacator vicios, daca am intzeles bine uhm…
si klaudyu, chiar te rog sa termini articolul caci ai
scris: „În Apocalipsa 22:16, evanghelistul Ioan îl
identifică pe Iisus cu luceafărul de dimineaţă („Eu
sunt rădăcina şi odrasla lui David, luceafărul de
dimineaţă.”), ceea ce ia făcut pe unii să creadă că
Lucifer şi Iisus ar fi aceeaşi persoană. Ce legătură
este între cei doi, vom vedea mai târziu”….iar eu
astept cu nerabdare rezultatul tau:D si multzumesc
ca ai impartasit efortul tau de cunoastere!!!
Reply
Elevul
4 martie 2013 at 19:01
Bun articol – de apreciat !!!
Klaudyu a scris acest articol si cei ce il citesc
comenteaza.
Depinde la ce te raportezi cand comentezi
articolul, daca catalin sa raportat la scriputurile
evreiesti si crestine, atunci are dreptate.
Totul pleaca de la „credinta” fiecaruia in ceva. De
ce spun credinta, pentru ca ori esti mulsuman, ori
crestin, evreu, evolutionist, sau altele …. ai o
credinta despre ceva ce sa petrecut mai demult,
fara a avea dovezi palpabile – deci depinde la ce
te raportezi.
Reply
Pingbacks: 1

Şarpele - Secretele ZeilorSecretele Zeilor PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Şarpele - Secretele ZeilorSecretele Zeilor PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

23.08.

Facebook 4 Google Pinterest Tumblr LinkedIn Twitter

S-ar putea să vă placă și