Simfonie

Primavara

Ma trezesc amnezic dupa o paralizie din care nu credeam ca o sa mai scap. Amintirile timpurilor trecute
imi sunt vagi, pline de ceata si incrustate in trandafirii de gheata de pe o fereastra crapata de frig. Totusi
imi amintesc un anume chip ingeresc care veghea din cand in cand asupra mea si nu ma lasa sa ma sufoc
in abundenta de scrum alb care-mi ardea pielea, dar care ma arunca intr-un mormant rece in
urmatoarele secunde. Il pot corela cu tine si cu creatiile pe care le arzi fara resentimente peste mine,
defaimand orice am incercat eu sa fac vreodata. Ochii tai sunt singurele lucruri clare care imi
impaianjenesc amintirea si as vrea sa ma descarc, sa pot spune ceva, dar inca nu am ajuns pe lume si tu
ma poti inca controla, stergand orice nu-ti convine din mintea mea.

Incerc sa ma misc si te vad la picioarele mele, cum incepi putin cate putin sa te pierzi in vant ca o pulbere
usoara. Respir usurat cand imi dau seama ca pleci, dar te vad aplecandu-te peste mine si toate suflarea
mi se taie pe loc. Inchid ochii si ma pregatesc de ce e mai rau, lacrimi imi curg din colturile ochiilor
prelingandu-se cu rapiditate pe fata, lasand in urma lor o dara uda, imagini cu mine intorcandu-ma din
nou in abisul rece se picteaza fugitiv pe pleoapele mele, dar tu... Iti lipesti buzele moarte de fruntea mea
si le presezi atat de tare, incat parca ai vrea sa-mi spui "Ramas bun". Ai disparut. Si o data cu tine a
disparut cu totul si forta ce ma tinea tintuit si am putut sa privesc in jur. Am ajuns pe lume.

Am venit pe lume si mi-au dat un nume, o voce sa te strig si o pereche de ochi limpezi, pe care sa-i spal
cu lacrimi cand tu nu raspunzi.