Ganduri scoase din arhiva

Pentru lampa ce-mi lumina fața în după-amiezile fără de sfârșit:

O fotografie sepia ce-și pierde ușor tenta cafenie și o ceață groasă într-o intersecție care mai ieri nici
nu exista. Dar toată lumea din jurul meu o poartă și este vinovată - din nou resentimentele unui sclav. În
toate locurile negre se găsește iubirea de soarta, parcă condiționată de moarte, o moarte mai mult obiectivă.
O vină care se uita prin mine. Să fii crucificat și parcă tot așa ai alege, să treci prin destin ca un hedonist.
Departe de margini, departe de tot, pot să alunec și doresc să alunec, dar mă țin departe de această plăcere
pentru alta mai păcătoasă, soră cu ambiția morții - moartea în vanitate (vă rog să vă prefaceți că nu am
numit-o).
Parcă nu am atins fundul oceanului și nu l-am poluat destul cu toată ființa mea. Cere tot ce vrei și ți
se va da iadul. La suflări profane care merg până la capăt și îți urlă toate dorințele sacre, ridicate în slăvi de
toate acele umbre din juru-ți, tu roagă-te. Fiu al lumii până la capăt și nu accept clișee, care se dovedesc mai
puțin banale ca existența-mi. Deasupra mea numai cerul și cu asta se îneacă sacrul, mort de altfel.
Ruinele care mă acoperă sunt intrinseci și ascund un cor de voci uitate. Hai să banalizăm toată
simțirea cu aceste clișee așternute pe foaie! Să scap de tot ce mă definește, într-un cuvânt, să scap de mine.
Să nu devin, dar sa mă opresc în acest stadiu al dezvoltării, să-mi las speranța nenăscuta.
Cu toate acestea, cine nu este mârâit, adus la tăcere și înghesuit în colțul camerei de dulăul care s-a
dovedit a fi augurul ultimei zile? Auspiciul îi ajunge pe toți, dar pe unii mai repede. Poate toată acea hrană
ce-mi este forțată-n corp ar putea fi înlocuită de frigul unui fiord iarna. Să scap de această carapace, să devin
în absență totală a ei.
Spuneți-mi o amintire și eu vă voi arăta moravurile ce vă vor aduce sfârșitul sinelui vostru, dacă nu l-
au adus deja.
Aș putea continua, dar audiența nu acceptă astfel de monologuri - are alte maluri de surpat și alte
mări de secat. Să mă sculați când cortina cade, iar publicul, de mult plecat, oftează și aplaudă.

Ciobotaru-Drăghin Antonia 10 F