Metamorfoza amintirilor

În timp ce scriam lângă fereastră, moina a cuprins tot orașul într-o îmbrățișare de
gheață. Ninsoarea s-a oprit, pe când negura serii s-a instalat devreme, amplificând diverse
angoase ale oamenilor.
Mi se perindă prin fața ochilor o serie de întâmplări din trecut. Mă uit în oglindă și mă
gândesc la mândria pe care o arăți în fața ei și apoi pierderea în valurile de oameni, chiar daca
răzbești să rămâi la suprafață.
E succesiunea unor amintiri dulci precum oboiul, transformate în flori rupte, o capcană
pe care o analizez la lumina lumânării. Cântecul vârstelor și-a lăsat amprenta asupra fiecărei
fărâme de amintire, iar edificiul ființei, bogat și odinioară ferecat, lasă acum imagini să curgă
într-o vâltoare vajnică ...
Multe dintre ele sunt distorsionate, așa cum o imaginație bogată le-ar completa cu
elemente neînsemnate sau de domeniul hiperbolei, altele sunt fragmentate, rupte, abia fiind
întrezărite. Altele sunt vestigii pierdute.
Mă cufund într-o primă aducere-aminte transformată: un muzeu. Deși e decorat într-un
stil eclectic scump, expoziția de tablouri eclipsează orice piesă de mobilier încărcată:
tablourile mari, aproape cât un perete și încadrate în rame bogat ornamentate prezintă, într-un
stil echivoc, fapte.
Primul tablou, cel mai mare dintre toate, prezintă o luptă: o armată asediind o cetate.
Asediatorii atacă crunt, iar cei ce străjuiesc și se apără dintre creneluri și ziduri se află într-o
situație critică. Zăresc catapulte, arme de tot soiul și chipuri asudate.
Mă îndrept spre al doilea tablou, prins pe un alt perete: înfățișează o catedrală gotică,
cu intrarea deschisă larg. Prin acele porți ogivale se vede o orgă imensă, făcută fărâme.
Tuburile de pe pereți sunt singurele rămase intacte. Un obiect cu statut aparte, instrument de
cult cu o tainică grandoare, acum distrus.
Cum aș putea compara orga distrusă cu una în perfectă funcțiune, cu propriul ei
organist?
Îmi închipui o imagine vetustă a unei orgi reverberând o muzică divină. Analizez
sunetul amplu și splendoarea ei, doar că în vremuri de mult apuse. Poate că acea muzică ar
întruchipa omul bun, dar buna-i intenție îngrămădită de privirile altora, intoxicată. Acum, aud
doar muzică denaturată, într-un loc străin, care nu i se potrivește.
Și războiul: un amalgam de vicisitudini, necazuri ce adună prea multe pierderi.
Mă cufund într-o altă amintire, care parcă se luptă să se contopească cu prima, însă
continuu împinsă și separată, ca și cum s-ar respinge; o forță le face să fie veșnic scindate.
Muzeul a dispărut. Colecția continuă cu un nou giuvaier ales din „comoara
amintirilor": un om perorând prezintă un discurs într-o sală cu public solemn. Ascult, sorbind
din arta elocinței, atentă la frazele întărite cu vehemență. E o idee comună, o idee sădită de
mult în mintea mea; nu pot rămâne indiferentă acum; căci el vorbește despre haosul a ceea ce
se întâmplă. Ca și cum aș citi un gând, contopesc spusele lui cu gândurile despre muzica
denaturată. E un discurs aprig ținut de un om ce declară fățiș ce gândește, cu scopul de a
îndepărta răul; o dorință impetuoasă pentru corectitudine.
Imediat ce un imbold mă împinge să urc treptele scenei pe care stă, amintirea se
spulberă. La fel ca un orologiu al cărui secundar se mișcă necontenit, apare o altă imagine în
mintea mea, fără nici o întârziere. Nelăsând loc de preambul, dar cu un temei substanțial,
jocul continuă.
 Pe apele unei mări, văd un imens vapor. Mă aflu pe o clădire de pe uscat și îmi
imaginez fel de fel de lucruri, impasuri ale călătoriei. Deja îl văd scufundându-se încet, printre
talazuri albastre, frica ce o prezintă omul fiind aidoma „călcâiului lui Ahile", un sentiment
crud și rece.
Aceste crâmpeie selectate din arhiva emoțională sfidează trecerea ireversibilă a
timpului, constituind un joc care se metamorfozează, încet și lent, ca într-o transformare în
care nu acționează catalizatori, într-o posibilă realitate, uneori mai fericită, alteori tristă.
Și astfel s-au preschimbat amintirile într-o diversitate infinită a posibilităților vieții; de
acum, începeam să întrezăresc adevărul curat, în cea mai pură formă, și nu gânduri iluzorii,
uneori himerice. Cine știe ce fărâmă esențială încheagă, pecetea unor cugetări? E o pleiadă de
zămisliri, amestecate tumultuos, dar niciodată derizoriu, fără nici o opreliște.
Mă uitam în oglindă și scriam, când flacăra lumânării s-a stins.

Contoman Bianca 10 F