Universitatea Spiru Haret

TEORIE ECONOMICĂ
Macroeconomie. Mondoeconomie

- Sinteza -

Coordonatori:
Constantin Mecu Daniela Pașnicu

2016

19
 Lista Autorilor
- Prof.univ.dr. Constantin Mecu (cap.25, 26)
- Prof.univ.dr. Ionescu Cornel (cap. 17)
- Prof.univ.dr. Daniela Paşnicu (cap. 21, 26)
- Prof.univ.dr. Stelian Pânzaru (cap. 19)
- Prof. univ.dr. Gheorghe Zaman (24)
- dr. Catalin Ghinăraru - CS I (cap. 23)
- Conf.univ.dr. Mădălina Constantinescu (18)
- Conf.univ.dr. Eugen Ghiorghiţă (cap. 25)
- Conf.univ.dr. Nedelea Părăluţă (cap. 22)
- Lect.univ.dr. Mariana Itatagan (cap. 17)
- Lect.univ.dr. Costin Lianu (cap.26)
- Lect. univ. dr. Cristian Uţă (cap. 20, 25)

20
Structura cursului

Cap. 17. Creşterea şi dezvoltarea economică

Obiectivele şi structura capitolului
17.1. Conceptul de creştere economică
17.2. Factorii şi tipurile de creştere economică
17.3. Modele privind creşterea macroeconomică
17.3.1. Modele privind creşterea macroeconomică la scară naţională
17.3.2. Modele privind creşterea macroeconomică la scară globală
17.3.3. Noile teorii ale creşterii economice
17.4. Rezultatele macroeconomice. Indicatorii macroeconomici
17.5. Dezvoltarea economică durabilă
17.6. Echilibrul şi dezechilibrul macroeconomic
Concepte de bază
Intrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie

Cap.18. Venitul național și consumul

Obiectivele şi structura capitolului
18.1. Venitul naţional
18.1.2.Venitul naţional şi formele lui;
18.1.2.Concept, evoluţie, inegalităţi între ţări;
18.2. Consumul: legităţile evoluţiei consumului
Concepte de bază
Intrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie

Cap. 19. Economiile și investițiile

19.1. Economiile
19.1.1. Delimitările conceptual privind economiile
19.1.2. Înclinaţia spre economii
19.1.3. Dinamica înclinației spre economii
19.1.4. Factorii care influențează dinamica înclinației spre economii
19.2. Investițiile
19.2.1. Delimitări conceptuale și tipologia investițiilor
19.2.2 Calculul multiplicatorului investiţiilor
19.2.3. Înclinația investițiilor
19.2.3. Determinarea acceleratorului
Concepte de bază
Intrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie

Cap.20. Fluctuațiile activității economice

Obiectivele şi structura capitolului
20.1. Tipuri de cicluri economice
20.2. Caracteristicile ciclului economic
20.3. Cauzele ciclului economic
20.4. Politici anticiclice
Concepte de bază
Intrebări şi probleme de reflecţie

21
 Bibliografie

Cap. 21. Inflația

Obiectivele şi structura capitolului
21.1. Definirea inflaţiei. Delimitări conceptuale
21.2. Măsurarea inflaţiei
21.3. Cauzele inflaţiei
21.4. Relaţia inflaţie–şomaj. Curba Phillips
21.5. Evoluţia inflaţiei în România
21.6. Consecinţele inflaţiei. Costul inflaţiei
21.7. Gestionarea inflaţiei
Concepte de bază
Intrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie

Cap. 22. Şomajul

Obiectivele şi structura capitolului
22.1 Concepte privind abordarea relaţiei şomaj-ocupare
22.2. Cauzele şomajului
22.3. Relaţia şomaj-inflaţie
22.4. Forme ale şomajului
22.5. Măsurarea şomajului
22.6. Consecinţele economico-sociale ale şomajului
22.7. Politici active şi pasive
Concepte de bază
Intrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie

Cap. 23. Statul și economia

Obiectivele şi structura capitolului
Introducere
23.1. Funcţiunile şi rolul entităţii suverane. Statul din
perspectivă
economică
23.2. Evoluţii doctrinare privind rolul statului/entităţii
suverane
în economie
23.3. Politicile economice
23.4. Entitatea suverană/Statul în economia globală – impactul
integrării europene asupra rolului entităţilor suverane
în economie
23.5. Entitatea suverană/Statul şi economia în România – un
secol
şi jumătate de existenţă şi acţiune
Concepte de bază
Întrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie

Cap. 24. Eficienţa macroeconomică

Obiectivele şi structura capitolului

22
 24. 1. Eficienţa economică: concept, curente de gândire
24.2. Măsurarea eficienţei economice
24.2.1. Indicatori de măsurare a eficienţei economice
24.2.2. Metode clasice de calcul al eficienţei
macroeconomice
24.2.3. Analiza eficienţei economice cu ajutorul ecuaţiei
de regresie simplă şi multiplă
24.3. Eficienţa economică abordată la nivel social
24.4. Externalităţile negative şi pozitive şi internalizarea lor
Concepte de bază
Întrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie

Cap. 25. Globalizarea. Evoluții economice în noua economie

Obiectivele şi structura capitolului
25.1. Globalizarea
25.1.1. Tentative de globalizare anterioare
celui de-Al Doilea Război Mondial
25.1.2. Trăsături ale ascensiunii sistemului capitalist
25.1.3. Premisele globalizării
25.2. Noua economie – trăsături caracteristice fundamentale
25.3. Evoluţii cantitative ale economiei mondiale
25.3.1. Evoluţii economice regionale – Evoluţia
Produsului Intern Brut
Concepte de bază
Întrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie

Cap.26. Integrarea şi convergenţa economică în Uniunea Europeană

Obiectivele şi structura capitolului
26.1. Integrarea economică
26.1.1. Conceptul de integrare economică
26.1.2. Scurt istoric al integrării economice
26.1.3. Contextul instituţional şi legislativ al integrării
economice
26.2. Convergenţa economică
26.2.1. Convergenta economică – obiectiv fundamental
al integrării europene
26.2.2. Indicatori şi modele de măsurare a convergenţei
economice
26.2.3. Analiza convergenţei economice în UE – cu
privire
specială la România
26.2.4. Strategia Naţională de Export – o condiţie
importantă
a convergenţei economice
Concepte de bază
Întrebări şi probleme de reflecţie
Bibliografie

23
 Capitolul 17
CREŞTEREA ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Conceptul de creştere economică

Creşterea economică reprezintă procesul de sporire a rezultatelor economice,
determinate în condiţiile combinării raţionale a factorilor de producţie, care se
concretizează în creşterea PNB şi VN pe ansamblu şi pe locuitor.
Raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea economică este ca de la
parte la întreg.
Tipuri ale creşterii economice: zero; pozitivă; negativă; extensivă; intensivă;
intermediară.

Factorii şi tipurile de creştere economică

• Factorii de creştere economică
Factorii cu acţiune directă sunt: factorul uman (resursele de muncă), factorul
material (resursele naturale şi echipamentele de producţie acumulate), progresul tehnic
sau tehnologic, factorul informaţional etc.
Factori cu acţiune indirectă (mediată): cererea agregată, respectiv, capacitatea
de absorbţie a pieţei interne, rata investiţiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare,
politica financiară, monetară, bugetară şi fiscală a statului, schimburile internaţionale,
politica ecologică, migraţia forţei de muncă şi a capitalului etc.

• Tipuri de creştere economică

Tipul extensiv de creştere economică se caracterizează prin contribuţia prepon-
derentă a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului produsului
naţional brut (PNB).
Tipul intensiv de creştere economică se defineşte prin faptul că cea mai mare
parte a sporului de rezultate macroeconomice se datorează laturilor calitative ale
factorilor de creştere, măririi eficienţei utilizării lor.
Tipul intermediar de creştere economică caracterizează situaţia în care latura
cantitativă şi cea calitativă au contribuţii aproximativ egale la obţinerea sporului de
rezultate macroeconomice.
Problemele creşterii şi dezvoltării economice sunt legate de starea de echilibru şi
dezechilibru economic, ţinând seama de caracterul complex şi dinamic al nevoilor şi
resurselor.

Modele privind creşterea macroeconomică

Modelele de creştere economică reprezintă o construcţie logico-matematică
corespunzătoare structurii logice a teoriei creşterii economice, care evidenţiază
ansamblul de factori ce concură la creşterea producţiei naţionale pe ansamblu sau pe
locuitor.

 Modele privind creşterea macroeconomică la scară naţională

Modelul agregat de creştere economică Harrod–Domar

24
 Spre deosebire de modelul keynesist pe ocuparea deplină, care era static, Harrod şi
Domar elaborează un model dinamic de creştere economică, întroducând coeficientul
marginal al capita-lului (Cm=ΔK/ΔY=l/ΔY), care este un parametru al producţiei şi
ofertei.
Modelul Solow şi Swan
Principala diferenţă dintre modelul neoclasic de creştere economică al lui Solow
(1956) şi modelul lui Harrod vizează premisa de flexibilitate a preţurilor, inclusiv a ratei
reale a dobânzii pe termen lung. Modelul Solow şi Swan semnalează, deci, rolul
progresului tehnic în creşterea economică. Autorii lui disting trei tipuri de progres
tehnic: neutru care nu modifică raportul dintre muncă şi capital, capital intensive care
sporeşte ponderea capitalului şi labour intensive care sporeşte ponderea muncii,
economisind capitalul.
Modelul Leontief (modelul input-output sau balanţa legăturilor dintre ramuri).
Este un model structural de analiză calitativă a procesului de creştere economică, ce
pune în discuţie o problemă teoretică şi practică deosebit de complexă, şi anume aceea a
interdependenţelor dintre compartimentele structurilor din cadrul fiecărei economii
naţionale.

 Modele privind creşterea macroeconomică la scară globală

Modelul Forrester-Meadows (modelul dinamicii mondiale) şi teoria creşterii
zero
Fraţii Meadows au strâns informaţii cu privire la evoluţia celor cinci variabile:
populaţia şi dinamica ei; producţia, agricultura şi alimentaţia populaţiei globului;
resursele naturale (îndeosebi cele neregenerabile); producţia industrială şi investiţiile de
capital în acest domeniu; poluarea mediului natural, în intervalul 1900-1970 şi, prin
extrapolare, cu ajutorul calculatorului, au urmărit să descopere tendinţele de viitor (în
următoarea jumătate de secol).

Modelul mondial integrat cu mai multe niveluri – Teoria creşterii organice

Modelul, dezvoltat de americanul Mihajlo Mesarovič şi germanul Eduard
Pestel a apărut ca răspuns la primul raport către Clubul de la Roma şi la teoria
creşterii zero și are în vedere: diversitatea lumii (a grupat ţările în 10 categorii);
dialogul dintre oameni şi calculator; distingerea a două tipuri de creştere:
canceroasă (anarhică), organică (controlată, planificată); impunerea unei noi
atitudini faţă de natură şi oameni; propunerea unui nou tip de educaţie.

Noile teorii ale creşterii economice

Diversele variante ale acestei noi teorii, denumită teoria creşterii endogene
(organice), cuprind un set de elemente importante, care le diferenţiază de modelul lui
Solow. Romer porneşte de la premisa unei rentabilităţi proporţionale constante, dar în
procesul de creştere economică apare şi o externalitate pozitivă intrinsecă acestui
proces. Noile teorii pot contribui la explicarea fenomenelor de accelerare sau,
dimpotrivă, de încetinire a ritmului de creştere, observate în epoca postbelică. O
importantă caracteristică a acestor noi teorii ale creşterii este lipsa lor de compatibilitate
cu ideea concurenţei perfecte.

Rezultatele macroeconomice. Indicatorii macroeconomici

25
 Rezultatele activităţilor economice la nivel macroeconomic se măsoară prin
următorii indicatorii:
– produsul global brut (PGB) – exprimă (în formă monetară) producţia de bunuri
şi servicii a agenţilor economici dintr-o ţară, într-o perioadă de timp, incluzând şi
consumul intermediar (CI);
– produsul intern brut (PIB) – exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor şi
serviciilor finale care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici
autohtoni şi străini, de regulă, într-un an (PIB). PIB=PGB-CI
– produsul intern net (PIN) – reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor
economice finale care au fost produse în interiorul unei ţări de către agenţii economici
autohtoni şi străini, într-un interval de timp. Se poate calcula scăzând din produsul intern
brut consumul de capital fix (amortizarea-Am): PIN=PIB-Am
– produsul naţional brut (PNB) – exprimă valoarea producţiei finale brute obţinute
de către agenţii economici naţionali atât în interiorul ţării, cât şi în exterior;
– produsul naţional net (PNN) – exprimă mărimea valorii adăugate nete, a bunurilor
şi serviciilor obţinute de agenţii autohtoni care acţionează atât în interiorul ţării, cât şi în
exterior, exprimată în preţurile pieţei: PNN=PNB-Am. Evaluat la preţurile factorilor de
producţie, PNN este denumit venit naţional (VN).

Dezvoltarea economică durabilă

Dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative,
structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea ştiinţifică şi tehnologiile
de fabricaţie etc.
Conceptul de dezvoltare durabilă presupune o asemenea dezvoltare a economiei
care să fie compatibilă cu mediul natural şi care să asigure satisfacerea trebuinţelor de
viaţă al oamenilor în condiţiile în care să nu fie afectate posibilităţile de viaţă ale
generaţiilor viitoare. Obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim
de interacţiune a 4 sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, într-un proces
de funcţionare dinamic.
Definirea ecodezvoltării
Dezvoltarea ecologică sau ecodezvoltarea reprezintă creşterea economică în
strânsă corelaţie cu legile mediului ambiant ale echilibrului ecologic.
Dintre obiectivele strategiei privind politicile de protecţie a mediului se disting:
a) stabilizarea evoluţiei populaţiei lumii printr-o legislaţie care să creeze o tranziţie
demografică; b) crearea şi dezvoltarea rapidă a unor tehnologii corespunzătoare ecologic,
capabile să se adapteze la progresul economic fără să degradeze mediul înconjurător;
c) realizarea unor transformări radicale prin care să se măsoare impactul deciziilor
economice asupra mediului; d) negocierea şi aprobarea unor noi acorduri internaţionale;
e) stabilirea unui plan de cooperare pentru educarea populaţiei lumii asupra problemelor
globale de mediu.
Echilibrul macroeconomic
Echilibrul macroeconomic exprimă starea de concordanţă relativă dintre cerere şi
ofertă agregate în cadrul pieţei bunurilor şi serviciilor, muncii, monetare etc.
Echilibrul economic dinamic reflectă tendinţa obiectivă de adaptare în dinamică a
ofertei la exigenţele cererii, de realizare a concordanţei, de fiecare dată, la un nivel superior.
Dezechilibrul macroeconomic
Există şi dezechilibre în economie ce se concretizează în disfuncţionalităţi, în
mari decalaje între cerere şi ofertă pe diferitele pieţe, în dereglări în funcţionarea
economiei, în crize economice, şomaj, în inflaţie etc.
Principalele forme de dezechilibru sunt: a) excesul de ofertă pe piaţa bunurilor şi pe
piaţa muncii; b) excesul de cerere pe piaţa bunurilor şi excesul de ofertă pe piaţa muncii; c)
excesul de cerere pe piaţa bunurilor economice, pe piaţa muncii, pe piaţa monetară.

26
 Concepte-cheie: indicatori macroeconomici; creştere economică; dezvoltare
economică; dezvoltare durabilă; ecodezvoltare; creştere economică intensivă; echilibru
economic; dezechilibru economic; modelul creşterii economice.

Capitolul 18
VENITUL ŞI CONSUMUL

Venitul naţional
Venitul naţional şi formele lui
Venitul naţional reprezintă valoarea adăugată netă (valoarea nou creată) în
producţia bunurilor şi serviciilor prin aportul factorilor de producţie participanţi sau,
altfel spus, venitul naţional este produsul naţional net al agenţilor economici şi
singura sursă de remunerare a acestora.
Mărimea venitului naţional (produsul naţional net) se determină prin mai multe
metode - cea de producţie, cea de repartiţie şi cea a utilizării finale.
- metoda de producţie scăderea consumului de capital fix (amortizarea) din
produsul naţional brut evidenţiat în preţurile factorilor de producţie;
- metoda de repartiţie prin însumarea veniturilor realizate de posesorii
factorilor de producţie participanţi la activitatea economică. Venitul naţional
cuprinde salarii + profituri + rente + dobânzi nete (diferenţa dintre dobânda
încasată şi dobânda plătită);
Repartiţia venitului naţional creat cuprinde două etape: distribuirea sau repartiţia
primară şi redistribuirea sau repartiţia secundară.

Concept, evoluţie, inegalităţi între ţări

Venitul naţional este valoarea adăugată netă, exprimată în prețul factorilor de
producție, creată în decurs de 1 an de către agenţii economici ai unei ţării, în interiorul
ţării şi în străinătate.
Factori de creştere ai venitului: a) sporirea numărului de persoane angajate;
b) creşterea eficienţei, care depinde de gradul de calificare, dotarea tehnică a
întreprinderilor, structura de ramură a economiei etc.
Nivelul de dezvoltare economică al unei ţări se măsoară prin venitul naţional pe
locuitor sau prin PNB/locuitor.
Decalajele între nivelurile de dezvoltare economică a diferitelor ţări sunt dublate
şi de decalaje privind puterea economică, măsurată prin venitul naţional total creat
anual sau PNB total. Producerea venitului naţional nu este un scop în sine; ea
urmăreşte satisfacerea trebuinţelor prezente şi viitoare ale oamenilor. Atingerea
acestui obiectiv impune repartizarea venitului naţional.
Repartiţia venitului global între principalii factorii de producţie (capital şi
muncă) nu are o relaţie univocă cu distribuţia sa între indivizi sau gospodării. O
reducere a părţii profiturilor şi o creştere a părţii salariilor poate face repartiţia între
persoa Amploarea redistribuirii în ţările contemporane definită de rata prelevărilor
obligatorii (impozite şi cotizaţii sociale) este considerabilă, ajungând la 50% din PIB.
Circuitele redistribuirii sunt: circuitul asigurărilor sociale; transferurile fără
contrapartidă contributivă și furnizarea de către stat a unor bunuri sau servicii private
întregii populaţii sau a unei părţi a acesteia sau din subvenţii menite să reducă preţul
acestor bunuri sau servicii
Repartiţia primară remunerează participanţii la procesul de producţie care îmbracă
formele de salariu, profit, dobândă şi rentă. Se realizează prin intermediul pieţei.

27
 Repartiţia secundară (redistribuirea) se realizează de către stat prin intermediul
unei game largi de pârghii cu ajutorul cărora se corectează veniturile primare ale
producătorilor în favoarea populaţiei care lucrează în sectorul de interes general
(învăţământ, sănătate, apărare, administraţie precum şi pentru protecţia socială şi
persoane defavorizate).
Veniturile formate în procesul redistribuirii se numesc venituri de transfer sau
secundare.

Consumul: legităţile evoluţiei consumului

Consumul reprezintă procesul de folosire a bunurilor şi serviciilor în scopul
satisfacerii trebuinţelor personale şi colective. În funcţie de subiectul consumului,
acesta se delimitează în: consum privat, care se referă la o singură persoană, o
familie sau o asociaţie; consum public (guvernamental) care se referă la stat şi la
instituţiile sale.
În procesul folosirii, venitul (V) obţinut de către posesorii factorilor de
producţie se împarte în două părţi: consum (C) şi economii (E):
V=C+E
Consumul (C) este acea parte a venitului (V) care se utilizează pentru procu-
rarea bunurilor şi serviciilor destinate satisfacerii nevoilor de consum ale oamenilor.
Economiile (E) reprezintă partea rămasă din venit după acoperirea nevoilor de
consum.

Înclinaţia spre consum

Înclinaţia medie spre consum (c) scoate în evidenţă dependenţa consumului de
C
venit (cât cheltuim pentru consum dintr-o unitate monetară de venit) : c 
V
Înclinaţia marginală spre consum (c 1) este relaţia dintre suma de bani
cheltuită pentru consum din venitul suplimentar obţinut şi mărimea acestuia din
urmă. Când venitul creşte, ea exprimă sporul de consum pe unitatea suplimentară de
venit şi se calculează cu ajutorul formulei:
C
c'  ,
V
unde: ΔC – variaţia absolută a consumului; ΔV – variaţia absolută a venitului.

Dinamica înclinaţiei spre consum. Factorii care o influenţează

Într-o ţară oarecare, diferenţierea veniturilor între diverse categorii de familii
generează, în mod necesar, inegalitatea în rata consumului şi economiilor.
Înclinaţia spre consum şi economii se modifică şi la un venit constant datorită
unor factori obiectivi şi subiectivi, acţionând independent de mişcarea venitului.
Factorii obiectivi: Rata dobânzii; Relaţia dintre venitul actual şi cel viitor;
Politica fiscală; Modificările neprevăzute ale cursului titlurilor de valoare; Evoluţia
puterii de cumpărare a banilor; Creşterea siguranţei economiilor depuse spre
fructificare.
Factorii subiectivi: crearea de rezerve de valori pentru situaţii neprevăzute şi
pentru anii de bătrâneţe; acumularea de sume de bani pentru acoperirea cheltuielilor
privind studiile viitoare ale membrilor familiilor şi pentru a lăsa urmaşilor o anumită
avere; sporirea consumului viitor când acesta este preferat unui consum mai modest
în prezent; crearea unei mase băneşti de manevră pentru a pune în aplicare proiecte
speculative sau comerciale.

28
 Concepte cheie: Venit naţional; Venit personal; Venit disponibil; Consum;
Înclinaţie medie spre consum; Înclinaţie marginală spre consum; Costul vieţii; Buget de
familie; Repartiţie primară; Repartiţie secundară.

Capitolul 19
ECONOMIILE ŞI INVESTIŢIILE

Economiile
Delimitările conceptual privind economiile
Economiile (E) reprezintă partea din venit rămasă după scăderea
consumului: E=V-C. La nivelul unei economii naţionale, totalitatea economiilor,
transformate în bunuri de capital, reprezintă de fapt, investiţiile, utilizate pentru
creşterea, dezvoltarea producţiei.

Înclinaţia spre economii

Înclinaţia medie spre economie (e) reprezintă raportul dintre economie şi venitul
E
total: e 
V
e+c=1
e = 1 – c; c = 1 – e
Înclinaţia marginală spre economie este raportul dintre sporul de economii şi
sporul de venit. Ea exprimă sporul de economii pe unitatea suplimentară de venit:
E
e'  c’+ e’=1
V
Dinamica înclinaţiei spre economii
Pe termen lung, sporirea venitului real antrenează scăderea înclinaţiei spre
consum şi creşterea înclinaţiei spre economii. De regulă, rata consumului este mai
redusă pentru familiile care se află în vârful piramidei veniturilor, sau care au o
poziţie de mijloc, şi mai mare pentru familiile care se regăsesc la baza piramidei
veniturilor. Rata economiilor este mai însemnată, deci, la primele categorii de familii
şi mai mică la celelalte.

Factorii care influenţează dinamica înclinaţiei spre economii

Evoluţia înclinaţiei spre economii este influenţată de o serie de factori atât
obiectivi cât şi subiectivi.
Principalii factori obiectivi sunt: rata dobânzii; relaţia dintre venitul prezent şi
cel viitor, anticipat a se obţine; politica fiscală; modificările neprevăzute ale cursului
titlurilor de valoare; evoluţia puterii de cumpărare a banilor; creşterea siguranţei
economiilor.
Principalii factori subiectivi sunt:
 crearea de rezerve de valori pentru situaţii neprevăzute şi pentru anii de
bătrâneţe;
 acumularea de sume de bani pentru acoperirea cheltuielilor privind studiile
viitoare ale membrilor familiilor şi pentru a lăsa urmaşilor o anumită avere;

29
  sporirea consumului viitor, când acesta se preferă unui consum mai modest
în prezent;
 crearea unei mase băneşti de manevră pentru a pune în aplicare proiecte
speculative sau comerciale.

Investiţiile

Investiţiile nete reprezintă partea din venit cheltuită pentru creşterea capitalului fix şi a
stocurilor de capital circulant, având drept consecinţă formarea netă de capital; investiţia de
înlocuire se constituie pe baza amortizărilor. Investiţia brută este investiţia netă plus
amortizarea. Ea stă la baza formării brute a capitalului.

Calculul multiplicatorului investiţiilor

Între sporirea investiţiilor şi aceea a veniturilor există o anumită relaţie, care se

poate măsura cu ajutorul multiplicatorului investiţiilor (K). Acesta exprimă sporul de
venit obţinut pe unitatea suplimentară de investiţii.
V 1
K sau K  k1
I e'
Principalii factori care acţionează asupra multiplicatorului investiţiilor:
a) dimensiunea comerţului exterior şi gradul de acoperire a consumului intern, prin
import de bunuri; b) gradul de utilizare a capacităţilor de producţie în sectorul care
creează bunuri de consum; c) prevederea sau lipsa de prevedere a investiţiilor efectuate
în producerea bunurilor – capital.

Determinarea acceleratorului
Înclinaţia spre investiţii creşte sau scade în funcţie de conjunctura economică.
Acceleratorul scoate în evidenţă influenţa consumului şi a pieţei de desfacere asupra
investiţiilor şi mersului economiei.
I variaţia absolută a investiţiilor
a 
C variaţia absolută a consumului
Consumul în creştere stimulează investiţiile, creşterea economică, iar sporirea
investiţiilor, creşterea veniturilor şi a consumului.

Concepte-cheie: venitul naţional; repartiţia primară; repartiţia secundară

(redistribuirea); consum; economii; înclinaţii spre consum şi spre economii; investiţie
(netă, de înlocuire, brută); multiplicatorul investiţiilor; acceleratorul.

Capitolul 20
FLUCTUAŢIILE ACTIVITĂŢII ECONOMICE

Clasificarea fluctuaţilor
Acestea se pot clasifica astfel: fluctuaţiile sezoniere sunt determinate de factori
naturali şi sociali, în funcţie de sezon; fluctuaţiile economice întâmplătoare sau
accidentale sunt determinate de factori sau evenimente neaşteptate (inundaţii, secetă
etc.); fluctuaţiile ciclice sunt legate de însuşi mecanismul de funcţionare a economiei
şi se reproduc cu o anumită regularitate, în timp.
Ciclicitatea constituie o formă specială de evoluţie a activităţii economice, în
cadrul căreia alternează perioade de creştere cu perioade de încetinire a creşterii, de
stagnare sau chiar declin economic.

30
 Principalele determinări calitative ale ciclicităţii: 1) alternanţa – fenomenele de
creştere economică sau descreştere alternează; 2) periodicitatea – procesul economic
este dependent de evoluţia unor factori ai ciclicităţii economice; 3) inerenţa – procesul
economic se supune întotdeauna trăsăturii de ciclicitate; 4) cumulativitatea, alternanţa în
cadrul fenomenului ciclicitate se produce pe baza unui proces cumulativ în care anumite
funcţionalităţi îşi ating, în timp, limitele specifice; 5) autoreglarea – ciclicitatea se
caracterizează prin autoreglare.

Tipologia ciclurilor economice

Tipuri de cicluri economice:
a) cicluri economice pe termen scurt - oscilaţii ce se desfăşoară pe o perioadă de
max. 1 an: oscilaţii săptămânale, care se datorează alternanţei săptămânale a unor
variabile economice de comandă; oscilaţii lunare; oscilaţii sezoniere, în interiorul unui
an (comportamente de consum specific în vacanţe şi în perioada sărbătorilor etc.);
oscilaţii anuale.
b) cicluri economice care depăşesc durata unui an calendaristic: cicluri Kitchin,
care au o durată de circa 40 de luni, se mai numesc şi cicluri ale stocurilor, deoarece
principala cauză a producerii acestor cicluri o reprezintă necesitatea refacerii stocurilor
de orice fel; cicluri Juglar, care au o durată de cca 10 ani, se mai numesc şi cicluri
decenale sau de afaceri, fiind determinate de evoluţiile marilor procese industriale;
cicluri Kondratieff, denumite şi cicluri lungi, au o durată de cca 50 de ani, constituindu-
se într-o alternanţă a ciclurilor economice cu o durată mai mică.

Caracteristicile ciclului economic

Faza de expansiune îşi alimentează principiile de menţinere prin: creşterea cererii
agregate, creşterea preţurilor, mărirea marjei de profit, ceea ce încurajează creşterea
producţiei, a investiţiilor, a consumului etc.
Faza de expansiune conţine şi principii de autonegare: creşterea preţurilor con-
duce la reducerea puterii de cumpărare; creşterea ratei dobânzilor bancare conduce la
creşterea economisirii, deci, la reducerea consumului, adică a cererii agregate.
Mecanismul ciclului economic – ansamblul proceselor care au loc în cadrul
activităţii economice şi care conferă aceştia un caracter ondulatoriu specific cicli-
cităţii economice.
Mecanismul fazei de expansiune: în vederea creşterii ofertei vor spori
investiţiile; va spori cererea de credite bancare, va creşte relativ rata dobânzii; creşterea
depozitelor bancare va conduce la reducerea consumului; faza de expansiune îşi
alimentează principiile de menţinere din însuşi conţinutul ei; faza de expansiune
conţine şi principiile de autonegare: creşterea preţurilor conduce la reducerea puterii
de cumpărare etc.
Mecanismul fazei de recesiune: depăşirea pragului ratei real negative a dobânzii
bancare; depăşirea pragului ratei real negative a salariilor; factorii care acţionează în sens
contrar; efectul de clichet (structura de consum rămâne neschimbată); activizarea
concurenţei economice punctul de relansare; continuarea creşterii forţelor productive;
necesitatea refacerii stocurilor epuizate.

Cauzele ciclicităţii economice

Factorii ciclicităţii economice se împart în:
I) Factori cauzali: a) factori de infrastructură – cei care condiţionează procesul
economic sub aspectul aprovizionării cu resurse economice; b) factori de structură – se
referă la structura activităţii economice din cadrul sistemului în care este studiată
ciclicitatea; c) factori de reglementare – intervenţia statului în economie, prin pârghii şi
mecanisme economice; d) factori de anticipare – se referă la orientarea comporta-
mentului agenţilor economici.

31
 II. Factori perturbatori: a) perturbaţii naturale (calamităţi naturale); b) perturbaţii
sociale; c) perturbaţii electorale; d) perturbaţii intraciclice – când se suprapun anumite
ciclicităţi economice.
Fazele ciclului economic: 1) faza de expansiune: faza de creştere a variabilelor
economice care cuantifică procesul economic; 2) faza de recesiune: faza de scădere a
variabilelor economice care cuantifică procesul economic.
Punctele ciclului economic: a) punctul de relansare este punctul în care factorii
ce concură la încurajarea creşterii economice preiau dominanţa asupra factorilor ce
frânează creşterea economică; b) punctul de contracţie este punctul în care factorii ce
concură la frânarea / scăderea variabilelor economice preiau dominanţa asupra facto-
rilor ce încurajează creşterea economică.
Politici anticiclice
Politicile anticriză reprezintă ansamblul măsurilor întreprinse de către stat, prin
care se urmăreşte corectarea evoluţiilor ciclice excesive ale activităţii economice şi
atenuarea efectelor nefavorabile care decurg din acestea.
Politica de relansare are drept scop susţinerea activităţii economice, stimulând
investiţiile, consumul etc. relansarea prin ofertă, relansarea prin cerere.
Politica anticriză de rigoare este aplicată mai ales când tensiunile din sistemul
economic (inflaţie) ascund pericolul unui derapaj economic. Ideea de bază este ca, în
aceste condiţii, statul să înceteze politica de îndatorare şi de finanţare a deficitului.
Politicile intervenţioniste se bazează pe convingerea că statul poate acţiona în
mod direct pentru îmbunătăţirea capacităţii productive a economiei, statul oferind el
însuşi bunuri şi sevicii acolo unde se crede că piaţa ar eşua în oferirea lor.
Concepte-cheie: fluctuaţie; ciclicitate economică; ciclu economic; expansiune
economică; recesiune economică; mecanismul expansiunii; mecanismul recesiunii;
politici de relansare.

Capitolul 21
INFLAŢIA

Definirea inflaţiei. Delimitări conceptuale

Conceptul de inflaţie exprimă acea stare de dezechilibru economic în care masa
monetară existentă în economie depăşeşte necesarul real de monedă, ducând la
creşterea generalizată a preţurilor şi la scăderea puterii de cumpărare a banilor.
Deflaţia este opusul inflaţiei - pe termen lung, oferta de bunuri şi servicii este
mai mare decât cererea, având loc scăderea preţurilor.
Stagflaţia caracterizează situaţia în care producţia stagnează, fără ca masa
monetară să se micşoreze, accentuându-se, astfel, dezechilibrul dintre cerere şi
ofertă şi fenomenul inflaţie.
Slumpflaţia pune în evidenţă starea de declin sau de regres a economiei, în
care producţia naţională scade, iar inflaţia se manifestă cu intensitate ridicată.

Măsurarea inflaţiei
Rata inflaţiei constituie rata modificării nivelului general al preţurilor şi se
măsoară după cum urmează:

nivelul pretului  anul t   nivelul pretului (anult  1)

Rata inflaţiei (anul t) =
nivelul pretului (anult  1)
x100
Cei mai importanţi indici ai preţurilor sunt: indicele preţurilor de consum,
indicele general al preţurilor sau deflatorul PIB şi indicele preţurilor de producţie.

32
 a) indicele general al preţurilor (IGP)
PIB1
IGP   100 unde:
PIB 0
PIB1 = PIB în perioada curentă
PIB0 = PIB în perioada anterioară
b) indicele preţurilor de consum (IPC)
IPC 
 q 1P1 unde
 q1P0
q1 – bunurile necesare subzistenţei populaţiei
P1 şi P0 – nivelul preţurilor în perioada curentă şi în cea de bază.
c) Indicele preţurilor de producţie IPP măsoară nivelul preţurilor practicate de
angrosişti sau producători. Ponderile fixe utilizate pentru calcularea IPP sunt
veniturile nete obţinute din vânzarea mărfurilor. Datorită gradului ridicat de detaliere,
acest indice este folosit de întreprinderi.
d. indicele puterii de cumpărare a banilor (IPCB)
IM
IPCB 
IP
IM = indice masă monetară
IP = indice preţuri
Inflaţia poate fi exprimată printr-o mărime absolută, şi anume excedentul de
masă monetară peste oferta reală de mărfuri.

Formele inflaţiei
Formele inflaţiei sunt: a) inflaţia târâtoare presupune creşterea preţurilor până la
max. 3%; b) inflaţia moderată căreia îi corespunde o creştere a preţurilor până la 6%;
c) inflaţia rapidă, când ritmul anual de creştere a preţurilor se apropie de 10%; d) inflaţia
galopantă, când creşterea preţurilor depăşeşte 10% anual; e) hiperinflaţia.
Inflaţia, numai în anumite limite, exercită o mare influenţă asupra capacităţii
întreprinderilor de a realiza investiţii şi de a obţine profit, stimulând înclinaţia spre
consum şi descurajând înclinaţia spre economisire.
Creşterea economică inflaţionistă este situaţia în care rata inflaţiei este mai mare
decât ritmul mediu anual de creştere economică.
Spirala inflaţionistă este cursa de urmărire pe care o creează creşterea salariilor
→ creşterea preţurilor → creşterea salariilor şi aşa mai departe.

Cauzele inflaţiei
Principalele cauze ale inflaţiei sunt: 1) emisiunea excesivă de monedă peste oferta
reală de bunuri şi servicii; 2) excedentul de cerere agregată peste oferta agregată (inflaţie
prin cerere); 3) creşterea costurilor de producţie, independent de cererea agregată (inflaţie
prin costuri); 4) inflaţia importată; 5) inflaţia prin structuri.
Relaţia inflaţie–şomaj. Curba Phillips
Curba care ilustrează relaţia negativă dintre inflaţie şi şomaj este numită curba
lui Phillips, după numele economistului britanic, de origine neo-zeelandeză, A.W.
Phillips, care a studiat pentru prima oară această relaţie.

33
 Consecinţele inflaţiei
Consecinţele inflaţiei: scăderea puterii de cumpărare a populaţiei; redistribuirea
veniturilor şi avuţiei; este stimulată înclinaţia spre consum şi este descurajată încli-
naţia spre economisire; inflaţia avantajează debitorii; redistribuirea de venituri şi de
avuţie. În dinamica ei, rata dobânzii este influenţată de rata inflaţiei,. Inflaţia exercită
o mare influenţă asupra capacităţii întreprinderilor de a realiza investiţii şi de a obţine
profit. Consecinţele inflaţiei pe care le suportă populaţia, viaţa social-economică în
ansamblul ei sunt cunoscute sub denumirea de cost al inflaţiei.

Măsuri antiinflaţioniste
Măsuri antiinflaţioniste:
a) măsuri de reducere a excesului de cerere agregată: politică monetară
riguroasă; politica dobânzilor la creditele acordate; politica bugetară a statului.
b) măsuri de stimulare a creşterii ofertei: creşterea capacităţii de adaptare a
aparatului de producţie la cerinţele pieţei; stimularea extinderii potenţialului de pro-
ducţie; o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obţinute prin muncă,
prin care să se evite mărimea costurilor medii.

Concepte-cheie: inflaţie; deflaţie; inflaţia prin monedă; inflaţia prin cerere;

inflaţia prin costuri; creştere economică inflaţionistă; spirală inflaţionistă; conse-
cinţele (costul) inflaţiei; politică antiinflaţionistă.

Capitolul 22
ŞOMAJUL

Definirea şomajului
Acest concept defineşte un dezechilibru pe piaţa muncii în cadrul căreia există
un excedent de ofertă de muncă faţă de cererea de muncă. Șomajul ca fenomen
macroeconomic reprezintă subutilizarea unei părţi a forţei de muncă activă, dornică de
a munci. El este expresia dezechilibrului pieţei muncii, în sensul că, oferta de forţă de
muncă globală este mai mare decât cererea de muncă globală din partea agenţilor
economici.

Cauzele şomajului
Cauzele şomajului sunt: ritmul de creştere economică bazat pe productivitatea
ridicată a muncii, care nu mai este capabil să asigure o ocupare deplină a forţei de
muncă; progresul tehnic, pe termen scurt, este generator de şomaj; criza economică;
modificările de structură a ramurilor şi sectoarelor economice; imigrarea – emigrarea
forţei de muncă; conjunctura economică şi politică internaţională nefavorabilă.
Dacă există un excedent de cerere de muncă, atunci se creează un câmp de
presiune în direcţia creşterii salariilor şi apar condiţii pentru inflaţie.

Formele şomajului
Principalele forme ale şomajului sunt:
– şomaj ciclic – generat de evoluţia ciclului economic;
– şomaj conjunctural – reprezintă efectul restrângerii activităţii economice în
unele ramuri, sectoare economice sub impactul unor factori conjucturali;
– şomaj structural – derivă din reconversia unor activităţi economice, din
restructurări impuse de progresul tehnic;

34
 – şomaj tehnologic – reprezintă efectul introducerii noilor tehnologii;
– şomaj sezonier – legat de restrângerea activităţii economice în anumite
anotimpuri ale anului, datorită condiţiilor naturale, având un caracter ciclic;
– şomaj total – presupune pierderea locului de muncă şi încetarea totală a
activităţii;
– şomaj deghizat – cuprinde acele persoane declarate şi înregistrate ca şomeri dar
care prestează anumite activităţi fără contract de muncă;
– şomaj voluntar – reprezentat de persoanele care refuză locurile de muncă
oferite, care se transferă de la un loc de muncă la altul din diferite motive personale.
Indicatorii şomajului
Nivelul şomajului se poate măsura prin:
a) Numărul de şomeri (indicator absolut).
b) Rata şomajului (indicator relativ)
Număr de şomeri
RS = populaţia activă  100 .
c) Indicatori de ordin structural, care se referă la componenţa structurală a
şomerilor după nivelul de calificare, specialităţi, meserii, sex etc.

Consecinţele economico - sociale ale şomajului

Consecinţele şomajului sunt următoarele:
a) pe plan naţional - şomajul influenţează dinamica mărimi PIB; societatea suportă
costurile şomajului pe seama contribuţiei la fondul de şomaj; existenţa unui şomaj de
lungă durată poate genera acte de violenţă, infracţiuni etc.; b) la nivel de individ-familie –
şomajul se repercutează negativ asupra venitului; indemnizaţia de şomaj este mai mică
decât salariul; erodarea economiilor dacă ele există; deteriorarea calităţii forţei de muncă
în condiţiile unui şomaj de lungă durată.
Politici active şi pasive de combatere a şomajului
Dintre politicile active de combatere a şomajului se remarcă: organizarea de
cursuri de (re)calificare pentru cei care vin pe piaţa muncii fără o calificare
corespunzătoare; stimularea agenţilor economici în extinderea activităţii economice;
încurajarea investi-ţiilor; acordarea de facilităţi întreprinderilor care angajează şomeri
de lungă durată şi tineri; încurajarea efectuării unor lucrări de utilitate publică;
dezvoltarea serviciilor publice în limite raţionale; extinderea ocupării atipice.
Politica pasivă constă în asigurarea unui venit sigur şomerului. Acesta se numeşte
indemnizaţie de şomaj sau ajutor de şomaj, fiind acordat pe o perioadă determinată de
timp, reprezentând un procent din salariul primit în ultima perioadă de muncă.
Concepte-cheie: şomajul; generator al şomajului; şomajul voluntar; şomajul
tehnologic; şomajul structural; şomajul involuntar; consecinţele (costul) şomajului;
combaterea şomajului.

Capitolul 23

STATUL ŞI ECONOMIA
Funcţiunile şi rolul statului din perspectiva economică

Intervenţia statului în economie înseamnă participarea sa directă sau indirectă,

prin politica economică a autorităţilor publice centrale şi a administraţiei locale, la
activitatea economică, la rezolvarea problemelor economice şi sociale, locale şi
naţionale, cu ajutorul unor anumite instrumente, prin măsuri şi acţiuni concrete.
Principalele funcții ale statului sunt: de apărare și de reglementare; de creare a unui

35
mediu de schimb, de tranzacţionare, de realizare şi de materializare a activităţii
economice cât de cât unitare; funcţia bugetară şi prin extensiune fiscală.
Forme de manifestare a rolului statului în economie:
a) Alături de firme private, care au o pondere dominantă în economia de piaţă,
există şi un sector public, care produce bunuri materiale şi servicii, influenţează raportul
cerere-ofertă şi formarea preţurilor. Sectorul public cuprinde: servicii publice – poştă,
telecomunicaţii, căi ferate, de navigaţie etc. El este producător, dar şi consumator.
b) Rolul statului se manifestă prin instrumente de politică economică: politică
monetară, de credit, bugetară, fiscală, investiţii etc.
c) Politica de control direct şi/sau indirect asupra preţurilor şi veniturilor.
d) În domeniul protecţiei sociale. Statul a devenit unul din principalii factori de
bunăstare.
e) Politica de protejare a concurenţei.
f) Elaborarea de programe sau planuri de dezvoltare economică.
g) Importante sarcini în cadrul relaţiilor economice externe.
Politica bugetară exprimă concepţia şi acţiunile statului privind veniturile buge-
tare, căile şi mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinaţii,
care să servească stabilităţii şi dezvoltării economice.
Politica fiscală
Politica fiscală a statului reprezintă o anumită concepţie a acestuia, precum şi un
ansamblu de măsuri şi acţiuni privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare.
Veniturile bugetare din impozite sunt în dependenţă de performanţele econo-
mice: astfel, la o rată de impozitare fixă, veniturile din impozite cresc atunci când
venitul naţional creşte şi scad atunci venitul naţional scade.
i = f(r x v) r – rata de impozitare
i=rxv i – impozitul încasat
v – venitul
- rata marginală de impunere fiscală (Img):
I
Im g  , ea arată cu cât creşte impozitul pe unitatea suplimentară de venit
V
Progresivitatea impozitelor, un model de impozitare direct care presupune ca rata
de impunere să se mărească pe măsură ce venitul impozabil creşte. Rata optimă de
presiune fiscală constituie acel prag de impunere până la care şi dincolo de care încasările
fiscale sunt mai slabe.
Programarea macroeconomică reprezintă una din modalităţile de intervenţie a
statului în economia de piaţă modernă, prin programe de dezvoltare pe un anumit
orizont de timp, ce cuprind obiective economice. Programarea economică poate fi:
a) indicativă; b) incitativă.

Multiplicatorul Cheltuielilor Publice, Multiplicatorul Fiscal și

Multiplicatorul Bugetului Echilibrat

Politica bugetară pozitivă sau politica de relansare bugetară reprezintă acele măsuri
prin care încasările şi cheltuielile publice sunt orientate în direcţia creşterii economice, a
diminuării inflaţiei şi altor factori de dezechilibru. Politica de relansare se concretizează în
efecte multiple sub denumirea de multiplicator; se disting trei tipuri de multiplicator: a)
de cheltuială publică; b) fiscal; c) al bugetului echilibrat.
Multiplicatorul cheltuielilor publice exprimă creşterea producţiei şi a veniturilor
prin mărirea cheltuielilor publice fără ca volumul impozitelor să se modifice. Mărirea
cheltuielilor publice (G) determină o creştere mai mult decât proporţională a venitului
(Y); astfel, multiplicatorul cheltuielilor publice are aceeaşi valoare ca multiplicatorul
investiţiilor:
Y 1
 K
G 1  c '

36
 Multiplicatorul fiscal reflectă creşterea producţiei şi a veniturilor prin
diminuarea impozitelor, fără ca tabloul cheltuielilor bugetare să fie modificat. În acest
caz, deficitul se finanţează prin împrumuturi.
Multiplicatorul bugetului echilibrat exprimă influenţa pe care o are asupra
producţiei mărirea egală şi simultană a veniturilor şi cheltuielilor statului:
Y
K b .e .  1
G
Această situaţie presupune ca modificarea cheltuielilor (G) să fie egală cu
aceea a încasărilor (T) : (T = G).

Evoluţii doctrinare privind rolul statului în economie

În economia de piaţă actuală, intervenţia statului este o realitate, ea având loc
în forme şi în proporţii diferite. Problemele coordonării şi dirijării economice nu pot
fi abordate şi rezolvate corespunzător luându-se în considerare numai piaţa,
deoarece, nicăieri, aceasta nu există în formă pură, ci ţinând seama şi de rolul
economic al statului.

Conţinutul bugetului de stat

Bugetul de stat se prezintă sub forma unei balanţe economice în care sunt prevăzute
şi autorizate veniturile şi cheltuielile anuale ale statului.
Veniturile au două resurse principale: a) fiscale; b) nefiscale.
Cheltuielile bugetare cuprind: cheltuieli de funcţionare a puterii publice, chel-
tuieli destinate educaţiei, culturii, ştiinţei, sănătăţii, protecţiei sociale, ordine publică,
locuinţe etc.
Execuţia bugetară poate fi: a) echilibrată, atunci când cheltuielile sunt egale cu
veniturile prevăzute; b) excedentară, când veniturile realizate sunt mai mari decât
cheltuielile; c) deficitară, în cazul în care cheltuielile depăşesc veniturile realizate.

Politicile economice – politicile anti-ciclice, atribut esenţial al acţiunii statului

în economie

Politicile anti-ciclice au în vedere acţiunea statală în economie sub forma unor

politici coerente şi mai cu seamă a unor politici de tip anti-ciclic, capabile să
inverseze ciclul economic și să relanseze economia.
Intervenţia anti-ciclică poate lua două forme: de tip „monetar” prin folosirea
pârghiei ratei dobânzii de referinţă ori prin aceea mai puţin convenţională a „relaxării
cantitative” (efectiv introducerea de masă monetară în economie; de tip „fiscal-
bugetar”, prin reducerea ori menţinerea la nivel redus a unor taxe impozite ori prin
angajarea unor cheltuieli.

Statul în economia globală – impactul integrării europene asupra rolului

entităţilor suverane în economie
Pe fondul globalizării fluxurilor de mărfuri, capitaluri şi chiar forţa de muncă, a
început o erodare a rolului tradiţional al statului în economie, punând accentuate
limitări acţiunii acestora şi, în ultimă instanţă, făcând-o de fapt imposibilă.

Datoria publică
Structura datoriei publice impune disocierea în: datorie internă şi datorie
externă, respectiv îndatorare internă şi îndatorare externă.
Datoria publică reprezintă împrumuturile interne sau externe contractate de către
stat, atunci când ţara respectivă se confruntă cu dificultăţi economice. Serviciul

37
datoriei reflectă toate plăţile legate de executarea obligaţiilor asumate, adică atât
rambursarea împrumuturilor, cât şi achitarea dobânzilor aferente.
Gradul de îndatorare a unei ţări se poate determina prin raportarea datoriei publice
la produsul intern brut sau la produsul naţional brut; rezultă, astfel, datoria publică (Dp)
pe unitatea de PIB sau PNB, care, în condiţiile accentuării creşterii economice, se
micşorează

Statul şi economia în România – un secol şi jumătate de existenţa şi acţiune

În această secțiune se puncteaza, pe opt etape istorice, evoluţia entităţii
suverane româneşti şi a acţiunii sale economice, începând cu jumătatea secolului 19
(perioada Unirii Principatelor Ţării Româneşti şi Moldovei) şi până la momentul
actual (2013).
Concepte-cheie: intervenţia statului; acţiuni ale statului; bugetul de stat;
multiplicatorii bugetari; datoria publică; politica fiscală; rata optimă de presiune
fiscală; planificarea (programarea) macroeconomică.

Capitolul 24
EFICIENŢA MACROECONOMICĂ

Eficienţa economică: concept, curente de gândire

Un sistem economic se consideră eficient atunci când: niciunul dintre
membrii societăţii nu se îmbogăţeşte pe seama înrăutăţirii situaţiei economice fie
chiar şi a unui singur membru al societăţii 1; nu se poate obţine producţie
suplimentară, fără creşterea cantităţii de inputuri; producţia se realizează la cele mai
mici costuri posibile.
Gândirea economică modernă în domeniul eficienţei economice are trei
orientări: eficienţa economică poate fi distorsionată de intervenţia guvernelor;
eficienţa economică poate să crească prin diminuarea eșecurilor pieței ca urmare a
implicării crescânde a statului în economie; eficienţa economică optimă), bazată pe
teoria parteneriatului public-privat.
Teoria parteneriatului are la bază practic două ipostaze: ipoteza jocurilor
strategice cu sumă nulă; ipoteza jocurilor strategice cu sumă pozitivă.

Măsurarea eficienţei economice

Eficienţa economică se poate calcula în mai multe variante la nivelurile macro,

mezo, micro şi teritorial.

 Indicatori macroeconomici ai eficienţei

Indicatorii macroeconomici ai eficienței economice pot fi împărțiți în:
Indicatori ai rezultatelor (efectelor) şi ai eforturilor (cheltuielilor).
Exemple de indicatori sintetici de rezultat: avuţia naţională (indicator de
potenţial); venitul naţional; produsul intern brut; volumul exporturilor, consumul total
al populaţiei etc. PIB este cel mai utilizat indicator pe plan mondial ca instrument de
1
Un al doilea criteriu general de optim economic este cel formulat de Kaldor N. şi John Hicks,
care consideră că la nivelul optim o parte a membrilor societăţii se poate îmbogăţi şi alta sărăci cu
condiţiile ca: a) mărimea îmbogăţirii să o depăşească pe cea a sărăcirii;
b) să existe un sistem de redistribuire a veniturilor la nivelul administraţiei centrale sau locale
prin care să se compenseze (total /parţial) sărăcirea grupului defavorizat.

38
măsurare a nivelului de dezvoltare economică şi socială şi implicit al eficienţei.
Indicatorul dezvoltării umane (IDU2) are o sferă de cuprindere mai largă, prin
coroborarea (compunerea) a trei subindicatori şi anume: venitul naţional brut per
capita; gradul de educaţie a populaţie unei ţări; speranţa medie de viaţă la naştere.

Indicatorii sintetici de efort

Din categoria indicatorilor valorici menţionăm: investiţiile; importurile;
datoria publică şi totală internă şi externă pe termenele scurt, mediu şi lung;
cheltuielile cu CDI; cheltuielile publice şi structura acestora etc. Indicatori de efort în
expresie fizică ai eficienţei macroeconomice menţionăm: consumul de energie per
capita; consumul material total; consumul de capital fix etc.

 Metode clasice de calcul ale eficienţei macroeconomice

Raportarea rezultatelor la cheltuieli
Eficienţă economică în formula sa economică (clasică) se determină pe baza
următorilor indicatori care compară rezultatele cu cheltuielile de resurse: Ef1 =
R1/Ch1
în care:
Ef1= eficienţa macroeconomică, sub forma unui raport adimensional.
R1 = rezultatul, efectul, output-ul (outcome) măsurat în mărimi valorice sau fizice
naturale.
În funcţie de mărimile pe care le înregistrează indicatorul de eficienţă Ef 1
putem avea următoarele variante: a) Ef1>1, adică o situaţie de eficienţă
macroeconomică; b) Ef2 =1. indicator cunoscut şi sub numele de prag de
rentabilitate, punct critic, neutru sau mort; c) Ef3 <1 în care R3 <Ch3, ceea ce relevă
o situaţie de ineficienţă.
Ecoeficienţa presupune raportarea PIB sau a volumului total al producţiei (P) la
consumul de capital natural sau impactul asupra mediului.

 Raportarea cheltuielilor la rezultate

Acest indicator ne arată consumul de resurse ce revine unei unităţi de rezultat
(producţie), ceea ce presupune că indicatorul este cu atât mai favorabil cu cât
înregistrează valori mai mici, de unde şi necesitatea aplicării principiului minimizării
pentru aflarea variantei optime. Şi în cazul Ef2 va avea următoarele variante: d)
Ef21>1, adică Ch1>R1, varianta ineficienţei; e) Ef22=1, adică Ch1=R1, varianta
neutralizării sau punctului critic; f) Ef23<1, adică Ch1<R1, varianta eficienţei.

Indicatorii structurali ai eficienţei macroeconomice

Indicatorului structural al eficienţei (ESR), se calculeaz[ cu următoarea formulă:

ESR=Ri/Rt în care:
Ri= rezultatul sau output-ul cu o importanţă economico-financiară
deosebită (producţie de calitate superioară, a industriilor high-tech, a exporturilor
competitive;
Rt= producţie, output-ul total (PIB, valoarea adăugată)
Indicator structural al eficienţei (ESCh) se calculează prin raportarea lui Ch1 la
cheltuielile totale (Cht) potrivit formulei:
ESCh= Chi/Cht, , În care:
2
Vezi: Indicators & Data Human Development Reports (HDR) UNITED NATIONS
DEVELOPMENT PROGRAMME (HDR) undr.org/eu/statistics.

39
 Chi- anumite categorii de cheltuieli
Cht - cheltuielile totale

Eficienţa economică şi factorul timp

Prin tehnica actualizării sau discontării, bazată pe principiul dobânzii
compuse, s-a introdus un coeficient de actualizare (discontare) α cu ajutorul
căruia se aduc la acelaşi moment valorile cheltuielilor şi rezultatelor cu
ajutorul formulelor:
Ch1 Ch2 Chn
CAT=   .......
(1   ) (1   )
1 2
(1   ) n
R1 R2 Rk
VAT=   .......
(1   ) (1   )
1 2
(1   ) k
în care: CAT=cheltuielile actualizate totale; VAT=venituri, rezultate
actualizate totale; α=coeficient de actualizare sau discontare care coroborează
(reflectă) interferenţa dintre ratele aşteptate ale dobânzii, inflaţiei, cursului
valutar şi factori de risc natural sau de altă natură.

 Analiza eficienţei economice cu ajutorul ecuaţiei de regresie

simplă şi multiplă
Regresia simplă

Când rezultatul (y) este explicat prin influenţa unei singure variabile explicative (x),
avem o ecuaţie de regresie simplă care poate avea forma lineară y = a + bx, în care:
a = nivel de pornire (constanta);
b = coeficient de regresie sau elasticitate.
Coeficienţii a şi b se determină pe baza seriilor cronologice ale înregistrărilor
statistice ale indicatorilor y şi N sau C, prin metoda celor mai mici pătrate
În practică, dependenţa dintre variabilele x şi y poate fi şi sub formă
nelineară ca de exemplu:
(3) y  a  b x ; y  a  x b ; y  a  b log x
O astfel de dependenţă funcţională se rezolvă tot prin metoda celor mai mici
pătrate.

Regresia multiplă
În cazul în care variabila dependentă (y) este explicitată ca o funcţie de n
factori de influenţă, variabile independente, x1, x2…xn, avem o ecuaţie de regresie
multiplă scrisă sub forma următoare:
(5) y = a0 + a1 x1 + a2 x2 +…+ an xn , în care:
a0 = constantă;
a1…an = coeficienţi de regresie sau elasticitate, cu aceeaşi semnificaţie ca şi în cazul
regresiei simple.

Eficienţa economică abordată la nivel social

40
Externalităţi - efecte, influenţe asupra părţilor terţe generate în procesul de producţie
şi consum de bunuri şi servicii. Efectele nefavorabile se numesc externalităţi negative
şi cele favorabile, externalităţi pozitive.
Principii generale de optim economico-social:
 Criteriul de optimalitate Pareto care presupune că starea de optim în
economie şi societate se înregistrează în condiţiile în care îmbunătăţirea (better off)
situaţiei economice şi sociale a unui individ sau unei colectivităţi, nu se realizează pe
seama înrăutăţirii (worse off) fie chiar şi a unuia singur individ;
 Criteriul de optimalitate Kaldor–Hicks admite ca o parte a societăţii să-
şi îmbunătăţească starea economică şi alta să şi-o înrăutăţească în anumite condiţii.

Externalităţile negative şi pozitive şi internalizarea lor

Externalităţile negative reprezintă costuri, prejudicii, daune, efecte
nefavorabile, de natură economică şi socială induse de către agenţii economici,
persoanelor fizice şi juridice terţilor sau părţilor terţe (third parties).
CMS = CMP + CME, unde:
(CMP) - costul marginal privat
(CME) - costul marginal extern sau externalitatea negativă
(CMS) - costul marginal social
Internalizarea externalităţilor negative, reprezintă mecanismul economico-financiar
prin intermediul căruia la costul marginal privat se adaugă costul marginal extern,
ceea ce va duce la mărirea preţului de vânzare şi, pe cale de consecinţă, la scăderea
cererii pentru producţia respectivă adică a ofertei.

Externalităţile pozitive - beneficii marginale externe, avantaje, foloase în

favoarea terţilor sau părţilor terţe, pentru care aceştia nu plătesc.
BMS = BMP + BME, unde:
(BMP) - beneficiul marginal privat;
(BME) - beneficiul marginal extern;
(BMS) - beneficiul marginal social.
Internalizarea externalităţilor pozitive presupune un proces instrumentat prin
politicile autorităţilor publice locale şi centrale, cu influenţă directă asupra nivelului
optim al producţiei din punct de vedere social.
Concepte de bază: eficiența economică; indicatori macroeconomici ai eficienței;
indicatori sintetici de rezultate; indicatori sintetici de efort; indicatori structurali;
regresie simplă; regresie multiplă; optimul Pareto; optimul Kaldor-Hicks;
externalități pozitive; externalități negative.

Capitolul 25
Globalizarea. Evoluţii economice în noua economie

Globalizarea

 Tentative de globalizare anterioare celui de-al doilea război

mondial
Despre procesul de globalizare propriu-zisă se poate vorbi după cel de-al
doilea război mondial, aşadar, după 1945.

41
 Cu toate acestea, tentative de expansiune şi hegemonie economică şi politică
au existat din cele mai vechi timpuri. În mod firesc, aceste tentative mai mult sau mai
puţin efemere nu pot fi catalogate drept tentative de „globalizare”, ci, mai degrabă,
pot fi desemnate drept tentative de „regionalizare”.

 Trăsături ale ascensiunii sistemului capitalist

Intensificarea relaţiilor comerciale monetare dintre marile centre urbane a

stimulat dezvoltarea meşteşugurilor urbane şi a activităţilor de credit.
Trăsături specifice expansionismului economic de tip capitalist:
raţionalizarea acţiunilor umane îndreptate spre obţinerea câştigului (profitului);
schimburile de bunuri îşi pierd caracteristicile specifice economiei seminaturale de
subzistenţă; răspândirea relaţiilor contractuale; inovarea unori noi instrumente
(instituţii) comerciale (cutume), treptat uniformizate juridic (Merchant Law),
destinate asigurării celerităţii contractelor şi reducerii costurilor de tranzacţie;
creşterea treptată a transparenţei informaţiei, a ritmului de derulare şi a securităţii
tranzacţiilor; sporirea dependenţei activităţilor comerciale de cele de creditare;
apariţia şi dezvoltarea rapidă a unei noi pături sociale de oameni bogaţi: burghezia;
înlocuirea într-o proporţie din ce în ce mai mare a concurenţei militare şi politice cu
concurenţa economică.

 Premisele globalizării
Dintre premisele globalizării menționăm: dizolvarea celor trei mari imperii ale
Europei consacrate prin Congresul de la Viena (1815), și anume Imperiul Habsburgic
(Austro-Ungar), Imperiul Rus şi Imperiul Otoman; reformarea relaţiilor sociale şi
economice dintre locuitorii majorităţii ţărilor lumii; generalizării regimurilor
democratic-constituţionale prin extinderea sistemului juridic de Common Law;
promovarea principiilor colaborării echitabile în relaţiile economice internaţionale,
liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalurilor de către
organizațiile internaționale, etc.

Noua societate – cadrul constituirii şi evoluţiei Noii Economii mondiale

Noua societate se caracterizează prin: utilizarea pe scară largă a computerului,

internetului și a rețelelor de socializare; mobilitatea talentelor; întărirea cooperării și
interdependenței; apariția orașelor globale; promovarea unui nou set de principii de
organizare și conducere (organizarea în rețea); stimularea promovării reformelor și
reglementării raporturilor globale; etc.
Noua Economie are trei caracteristici fundamentale, profund interconectate:
 se concentrează pe informații și cunoștințe ca bază a producției, productivităţii
și competitivităţii.
 este o economie globală, producția și gestionarea bunurilor și serviciilor fiind
organizată la nivel planetar.
 Internetul este sistemul de organizare în Noua Economie.

Evoluţii cantitative ale economiei mondiale

42
 În iulie 2013, potrivit unor estimări, populaţia globului era de 7,095 miliarde
locuitori3.
În anul 2012 Produsul Intern Brut nominal total estimat pe plan mondial era de
aproape 72 trilioane USD (circa 85 trilioane USD, PPS). Potrivit estimărilor pentru
acelaşi an, 2012, pe locuitor PIB-ul mediu nominal era de peste 7000 USD (7718
USD), respectiv peste 12000 USD, PPS (12700 USD).
Segregarea avuţiei lumii este cuantificată la nivel global, regional şi local prin
coeficientul Gini. Pe plan mondial, valoarea estimată a coeficientului Gini a crescut de
la 37,2 în anul 1998 la 39 în anul 2007, reflectând o înrăutăţire a distribuţiei
veniturilor şi avuţiei.

Evoluţii economice regionale. Evoluţia Produsului Intern Brut

În perioada 2000-2012 PIB nominal mondial a crescut de 2,2 ori, cu aproape

40 trilioane dolari USD. Creşterile absolute cele mai semnificative sunt evidente în
cazul economiilor regiunilor Asia de Est şi Pacific (peste 12 trilioane USD), respectiv
Europa şi Asia Centrală, (circa 12 tril. USD) şi America de Nord (circa 7 trilioane
USD)
Din punctul de vedere al dominaţiei economice a lumii, economia mondială îşi
conservă şi în primul deceniu al mileniului trei caracteristica de tripolaritate
consacrată în anii ’70 ai secolului XX. Perioada 2000-2012 este marcată de
schimbarea locurilor deţinute de primele trei regiuni ale lumii: regiunea America de
Nord trece de pe locul I pe locul al III-lea, supremaţia mondială fiind preluată de
regiunea Europa şi Asia Centrală. Graţie ritmurilor înalte de creştere din perioada
2000-2012, regiunea Asia de Est şi Pacific ocupa în anul 2012 poziţia a II-a din
punctul de vedere al valorii Produsului Intern Brut nominal agregat.

Capitolul 26
Integrarea şi convergenţa economică în Uniunea Europeană

Integrare economică
 Conceptul de integrare economică

Integrarea reprezintă un proces contemporan complex de evoluţie a economiei

mondiale, bazat pe o treaptă calitativ superioară a interdependenţelor dintre
economiile naţionale, concretizat în crearea unor entităţi economice comune, spaţii
vaste în care se asigură mişcarea liberă a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor prin
unificarea politicilor vamale, economice, financiar-monetare, orientate spre realizarea
unei uniuni economice şi politice a statelor membre.
Fiind un proces istoric complex de remodelare a fizionomiei economiei
mondiale, ţelul final al integrării – uniunea economică şi politică – poate fi atins
treptat prin parcurgerea graduală a mai multor stadii (etape): Zona de comerţ liber;
Uniunea vamală; Piaţa comună; Uniunea economică; Uniunea politică.

· Integrarea, componentă a globalizării economice

3
CIA, The World Factbook, https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/geos/xx.html, accesat 08.02.2014.

43
 Mondializarea (globalizarea) activităţi lor economice ar putea fi definită ca un
proces care, ajuns în faza sa finală, ar însemna administrarea lumii de către forţe
transnaţionale, ca pe o unitate economică integrată. În actualul stadiu, mondializarea
reprezintă integrarea progresivă a economiilor naţionale în economia mondială prin
liberalizarea crescândă a circulaţiei factorilor de producţie, prin sporirea ponderii
producţiei internaţionale integrate în produsul mondial, prin sistemul global, inter-
dependent, de funcţionare a pieţelor, prin amplificarea rolului armonizării internaţionale
în elaborarea politicilor economice şi a implicaţiilor în practica economică.
Globalizarea modifică condiţiile cadru de funcţionare a pieţelor şi scoate în
evidenţa mai pregnant importanţa climatului, mediului de afaceri în funcţionarea
pieţelor şi asigurarea competitivităţii firmelor. Mai mult, accesul la informaţie şi
cunoştinţe, modul de circulaţie a acestora în economie, modul în care favorizează
inovaţia, devin din ce în ce mai importante.
Globalizarea nu poate fi separată de tendinţe spre regionalizare şi integrare. La
rândul său, regionalizarea a evoluat, în ultimele decenii în special, spre forme de
integrare, de la cele simple spre cele complexe, de astăzi, Uniunea Europeană fiind
expresia cea mai sintetică.

 Scurt istoric al integrării economice

Realizarea în practică a integrări economice, o constituie în prezent, Uniunea
Europeană. Uniunea Europeană (UE) s-a înfiinţat oficial pe 1 Noiembrie 1993 după
ratificarea finală a Tratatului de la Maastricht şi este un actor cu o importanţă uriaşă în
economia globală. În urma aderării Croaţiei, pe 1 iulie 2013, UE cuprinde 28 de state
membre care însumează o populaţie de aproximativ 505,7 milioane locuitori.
Ideea integrării europene a avut la bază proiectul paneuropean de apropiere între
unele ţări europene este o iniţiativă care îl are ca precursor pe Aristide Briand, fost
preşedinte al guvernului francez şi ministru de externe şi laureat al premiului Nobel
pentru pace în 1926, reprezentant al Franţei la Liga Naţiunilor. Deși, integrarea
europeană a fost propusă în al paisprezecelea secol, ea nu a fost pusă în practică decât
după cel de-al Doilea Război Mondial odată cu perioada de reconstrucţie economică,
politică şi militară. Integrarea economică îşi are rădăcinile în geografia specific
europeană.
SUA a sprijinit integrarea economică din următoarele motive: economic - de
sprijinire a vest europenilor, de reconstrucţie economică, fiind singura în măsură să
susţină financiar, cu capital investiţional efortul de integrare; anticomunismul - de
întărire a frontului antisovietic şi anticomunist faţă de ascensiunea şi dominaţia
ideologiei sistemului politic totalitar de sorginte sovietică în Europa de Est;
expansionismul - de creare de noi pieţe externe pentru capitalul american.

 Contextul instituţional şi legislativ al integrării economice

Integrarea economică este dependentă puternic de legislaţie.

Pentru a explica cum este dezvoltată legislaţia se prezintă principalele instituţii
ale Uniunii Europene: Comisia Europeană, Parlamentul european, Curtea Europeană
de Justiţie, Consiliul de Miniştri, Consiliul Europei.
Alte instituţii şi organisme interinstituţionale cu importanţă deosebită în zona
politicii sunt:
· Curtea de Conturi controlează respectarea dreptului European;
· Banca Centrală Europeană, localizată la Frankfurt, responsabilă cu
evoluţia zilnică a politicii monetare privind moneda unică, incluzând
decizii pentru ratele dobânzii din zona EURO;

44
 · Comitetul Economic şi Social, un fel de parlament al grupurilor de
interes care este consultat în legislaţia politicilor economice;
· Comitetul Regiunilor care are rolul de a creşte implicarea guvernelor
sub-naţionale în activităţile UE, cu precădere în politica regională;
· Banca Europeană de Investiţii finanţează proiectele de investiţii ale
UE şi sprijină întreprinderile mici prin intermediul Fondului
European de Investiţii;
· Ombudsmanul European investighează plângerile privind proasta
administrare de către instituţiile şi organismele UE;
· Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor are rolul de a
asigura protecţia datelor cu caracter personal ale cetăţenilor;
· Oficiul pentru Publicaţii public informaţii despre UE;
· Oficiul European pentru Selecţia Personalului recrutează personal
pentru instituţiile şi organismele UE;
· Şcoala Europeană de Administraţie organizează cursuri de formare
în diverse domenii pentru personalul instituţiilor UE;
· Numeroase agenţii specializate şi organism descentralizate
desfăşoară o serie de activităţi de natură tehnică, ştiinţifică sau de
gestionare.
Convergenţa economică
 Convergenţa economică- obiectiv fundamental al integrării
europene

În cazul Uniunii Europene politica de coeziune şi de reducere a disparităţilor

economico-sociale este un obiectiv fundamental al integrării
Convergenţa economică defineşte un proces prin care o economie naţională sau
o regiune distinctă economic realizează un proces de apropiere al nivelului
indicatorilor economici, sociali, monetari, financiari faţă de o altă economie naţională
mai avansată, de referinţă.
Din perspectivă economico-financiară se pot evidenţia trei tipuri de
convergenţă: Convergenţa reală; Convergenţa nominală; Convergenţa
instituţională.

 Indicatorii şi modelele de convergenţa

Sub aspectul indicatorilor de convergenţă există consacrate în prezent mai
multe modalităţi de măsurare care au condus la descriere unor modele de convergenţa,
astfel: Convergenţa de tip Beta; Convergenţa de tip Sigma; Coeficientul Gini; Indexul
Atkinson; Indexul Theil;

 Analiza convergenţei în UE cu privire specială la România

Concluzia analizei: convergenţa reală pentru România este un obiectiv mai
greu de atins în interiorul comunităţii, faţă de anticipările noastre la intrarea în UE în
anul 2007 întrucât ţara noastră păstrează şi în momentul de faţă un decalaj important
la acest indicator.
Analizând acest aspect contradictoriu al intrării în UE fără accelerarea
integrării, putem deduce că România va fi, pe o perioadă de decenii ani după aderare,
un receptor de asistenţă nerambursabilă din interiorul UE (fondurile structurale),
pentru a atinge pragul de 75% din media UE la PIB/loc, ceea ce are următoarele
implicaţii: România trebuie să dezvolte - cu cât mai rapid, cu atât mai bine - o

45
capacitate instituţională de gestionare pe termen lung a ofertei de asistenţă
nerambursabilă; România şi Bulgaria au în prezent tendinţa de convergenţa cea mai
slabă din rândul membrilor UE, fiind considerate ultimul club de convergenţa.
Analiza de convergență a fost făcută atât prin prisma indicatorilor statistici
socio-economici a căror valori au fost luate din baza de date EUROSTAT, cât și
prin prisma unor indicatori dezvoltați de Comisia Europeană menționați anterior.
Din analiza convergenţei Beta rezultă existența unui proces de convergenţa
atât la nivelul UE 15 cât şi UE27; viteza convergenţei nu este constantă în timp şi nici
pe regiuni ale UE, manifestându-se tendinţa unei convergenţe mai accentuate la
nivelul regiunilor dezvoltate care constituie nucleu integrării europene. Multe regiuni
sărace din nucleul integrării (UE 15) au avut o viteză ridicată de convergenţa.
Referitor la convergența prin competitiviatte economică se consideră că
singura cale sigură de a asigura convergenţa reală a României este cea a unei
strategii corecte de competitivitate naţionala racordată la strategia de competitivitate
a UE. Pentru aceasta trebuie atent evaluată strategia europeană pentru ca apoi
România să fie capabilă să articuleze propria sa viziune de integrare prin
competitivitate în context european.
Acest lucru este realizabil întrucât Strategia Europa 2020, la nivelul Uniunii
Europene are la bază o structură de guvernanţă şi convergenţa economică respectiv
Semestrul european, Pactul de stabilitate şi creştere, Procedura de dezechilibre
economice, Pactul Euro Plus, precum şi Remedierea sectorului financiar.
România şi-a asumat obiectivele UE de creştere economică Strategia Europa
2020, prin transpunere în principale documente programatice ale României, şi
anume :
· Programul Naţional de Reformă 2011-2013; 2014-2020
· Programul de Convergenţă 2013–2016
În corespondenţă cu monitorizarea performanţei economice a statelor
membre pe care Comisia Europeană o realizează în cadrul Semestrului European
există obiective tematice în cadrul a trei domenii tematice cheie pentru
creşterea economică în UE, şi anume:
· Promovarea creşterii economice şi a competitivităţii urmă rită prin direcţii
strategice care vizează realizarea obiectivelor tematice pentru consolidarea
cercetă rii, dezvoltă rii tehnologice şi inovă rii (OT1), îmbună tă ţirea accesului
la TIC, a folosirii şi calită ţii acestora (OT2), îmbună tă ţirea competitivită ţii
IMM-urilor, a sectorului agricol şi sectorului pescuitului şi acvaculturii (OT3),
sprijinirea tranziţiei că tre o economie cu emisii scă zute de carbon (OT4),
promovarea adaptă rii la schimbă rile climatice, a prevenirii şi a gestionă rii
riscurilor (OT5), protecţia mediului şi promovarea utiliză rii eficiente a
resurselor (OT6), promovarea transportului durabil şi eliminarea blocajelor
de la nivelul reţelelor majore de infrastructură (OT7);
· Piaţa muncii, politicile sociale şi educaţia ale că rui direcţii strategice se
regă sesc în alte trei obiective tematice, respectiv promovarea ocupă rii forţei
de muncă şi sprijinirea mobilită ţii forţei de muncă (OT8), promovarea
incluziunii sociale şi combaterea să ră ciei (OT9) şi investiţiile în educaţie,
competenţe şi învă ţare pe tot parcursul vieţii (OT10);
· Modernizarea administraţiei publice prin consolidarea capacită ţii
instituţionale şi asigurarea unei administraţii eficiente aflată în
corespondenţă directă cu obiectivul tematic OT11 din Cadrul Strategic
Comun.

46
  Strategia naţionala de Export - condiţie importantă a
convergenţei economică
Capacitatea României de a dezvolta durabil exporturile este provocarea
fundamentală pentru competitivitatea ţării.
Conform analizei, România are resurse importante de competitivitate, care
sunt insuficient valorificate. Concluzia generală analizei SWOT, dar şi a celei privind
lanţul valoric naţional, este că România are cele mai importante avantaje dar şi
dezavantaje în domeniul pregătirii şi educării sau recalificării resurselor umane.
Resursa umană rămâne în continuare factorul critic de succes primordial pentru
opţiunea strategică de viitor. De asemenea, se poate constata că punctele slabe sunt
localizate în capacitatea redusă de ofertare la export conform cerinţelor pieţii, ceea
ce conduce la o rigiditate structurală a ofertei de export cu valoare adăugată mare şi
o captivitate a sa faţă de lanţurile productive dominante din ţările din prima linie a
ierarhiei exportatorilor (ţările mari exportatoare) care au tendinţa să externalizeze în
România numai funcţia de producţie. Prezenta strategie nu numai că atrage atenţia
asupra acestui aspect dar şi propune o viziune şi obiective menite să schimbe radical
modul în care România se înscrie în ierarhia exportatorilor mondiali.
Concepte de bază: Integrare economică; Convergenţă economică;
Convergenţă reală; Convergenţă nominală; Convergenţă instituţională;
Convergenţa Beta; Convergenţa Sigma; PIB/loc; Dezechilibre economice;
Bunăstare economică; Indexul Atkinson; Coeficientul Gini; Indicele Theil;
Competitivitate

Teste de autoevaluare
1. Precizaţi dacă următoarea afirmaţie este adevărată sau falsă:
Consumul intermediar este inclus în Produsul Global Brut.
Răspuns: A Dif: medie Referire: manual, p. 10.
2. Alegeţi răspunsul corect:
Principiul multiplicatorului investiţiilor exprimă interacţiunea care se formează între:
a. creşterea venitului şi creşterea consumului;
b. creşterea consumului şi creşterea economiilor;
c. creşterea venitului şi creşterea investiţiilor
d. creşterea economiilor şi creşterea investiţiilor.
Răspuns: c Dif: uşor Referire: manual, p. 53.
3. Completaţi
............ constituie o formă specială de evoluţie a activităţii economice, în cadrul
căreia alternează perioade de creştere susţinută cu perioade de încetinire a creşterii, de
stagnare sau chiar declin economic.
Răspuns: ciclicitatea Dif: mediu Referire: manual, p. 59
4. Rezolvaţi problema următoare:
În situaţia în care PGB este 200 000 mld, consumul intermediar reprezintă
25% din PGB, iar amortizarea este cu 50% mai mare decât consumul intermediar, să se
determine PIN.
Răspuns: 75 000 mld Dif: dificil Referire: manual, p.10.

Întrebări de reflecţie
 Explicaţi conceptul de integrare economică şi precizaţi premisele integrării
europene;
 Care sunt etapele cheie în dezvoltarea UE?
 Care au fost premisele globalizării?

47
  Prezentaţi principalii indicatori relevanţi pentru situaţiile de eficienţă,
ineficienţă şi punct critic. Care este semnificaţia principiilor maximizării şi
minimizării în contextul relaţiei dintre variantele eficiente şi cea optimă ?
 Câte tipuri de externalităţi (spillovers) cunoaşteţi ? Prezentaţi particularităţile
fiecărui tip, precum şi condiţiile de optim privat şi social.
 Importanţa Curbei Phillips;
 Dacă ciclurile de afaceri sunt inevitabile la ce folosesc politicile
macroeconomice?
 Care sunt factorii care influenţează înclinaţia spre consum pe perioade lungi şi
scurte?
 Ce înţelegeţi prin dezvoltarea economică durabilă?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Constantin, Mecu; Daniela Paşnicu (coordonatori), Teorie economice 2:
Macroeconomie, Mondoeconmie, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucharest, 2014, ISBN 978-606-20-0120-9.

2. Mecu, Constantin; Părăluţă Nedelea, Paşnicu Daniela, Barna Cristina, Uţă

Cristian, Zorzoliu Raluca, Ionescu Cornel, Economie Politică, Aplicaţii
practice, Editura Fundatiei Romania de Maine, 2008;
3. J. Stiglitz, Globalizarea – speranţă şi deziluzie, Editura Economică, Bucureşti,
2003.
4. Krugman Paul, „Conştiinţa unui liberal”. Editura Publică, Colecţia de
Economie, 2009
5. Lipsey R., Chrystal A. Economia pozitivă, Editura Economica, bucureşti,
1999.

Întocmit,
Prof.univ.dr. Daniela Pașnicu

48