UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE ŞI DREPT

REFERAT
DREPT COMERCIAL
REGIMUL PROBELOR PENTRU
INSCRISURILE IMPROPRII

ÎNDRUMATOR: VĂDUVA DUMITRU

STUDENTA: BADEA Ştefania-Cristina
SPECIALIZARE: DREPT, Anul III

2020
 Sistemul probatoriu este,  în materie comercială, oarecum diferit de cel din dreptul
comun, iar în acest capitol am subliniat principalele aspecte distinctive şi
particularităţile probaţiunii în materie comercială.  Gruparea mijloacelor de probă sa realizat
începând cu cele mai importante şi mai frecvent întâlnite în practică – înscrisurile: înscrisul
autentic şi cel sub semnătură privată, dar şi cele specifice proceselor comerciale: titlurile de
credit (în special cambia, biletul la ordin şi cecul),  factura,  corespondenţa comercială, 
telegrama, registrele comerciale,  continuând cu  proba testimonială, proba prin rapoartele  de 
expertiză,  prezumţiile şi încheind  cu  mijloacele  moderne de comunicare.
1. Reglementarea probelor în materie comercială
Ca şi în materie civilă,  nici în materie comercială nu există o reglementare unitară a 
probelor. Sistemului probatoriu în materie comercială i se aplică în primul rând Codul 21 
comercial,  care enumeră câteva mijloace de  probă şi prevede unele dispoziţii privitoare  la 
acestea.  De asemenea, potrivit punctului 8 al art. 46 Codul comercial, care enumeră mijloacele 
de probă în litigiile comerciale, „obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează … prin orice 
alte mijloace de probă admise de legea civilă”.  Aşadar se aplică, în subsidiar, şi sistemul
probatoriu de drept comun,  care este reglementat atât de Codul civil,  cât şi de Codul de 
procedură civilă.
2. Raportul dintre dreptul comun şi dreptul comercial în privinţa probaţiunii
Diferenţa dintre cele două sisteme este, din acest punct de vedere, numai cantitativă, în 
sensul că legea comercială enumeră şi alte mijloace de probă:
 Telegrama
 Registrele comerciale
 Factura
 Corespondenţa comercială 
şi, de asemenea, reglementări speciale se referă la  comerţul electronic  şi la semnătura 
electronică.  Regimul juridic al probelor specifice în acţiunile de natură comercială este 
menţionat de art. 4749 (pentru telegramă), art. 47 alin. ultim şi art. 48 teza finală, şi art. 5057 
(pentru registrele comerciale), coroborate cu normele Codului civil, la care fac referire art. 50 
alin. 2, art. 51 alin. 2 şi art. 5556 împreună cu art. 57 alin.3. 
În al doilea rând, Codul comercial înlătură restricţiile impuse de art. 1191 Codul civil
referitoare la proba cu martori şi permite  această probă fără limite, motiv  pentru care 
judecătorul are o putere de apreciere mai mare în litigiile comerciale. 
În al treilea rând, dreptul comun stabileşte valoarea probatorie a fiecărui mijloc de probă 
în parte, şi mai ales stabileşte ierarhia forţei probante a mijloacelor de probă indicate. Există 
mijloace de probă cu o valoare mai mare sau mai mică, după cum precizează însăşi legea. În 
schimb, Codul comercial enumeră mijloacele de probă admise, dar nu stabileşte o ierarhie a lor. 
Deşi înşiruirea mijloacelor de probă se face întro anumită ordine,  aceasta nu semnifică 
ierarhizarea mijloacelor de probă înşiruite. 
În al patrulea rând, regulile cuprinse în art. 46 nu se referă numai la proba obligaţiunilor
ci şi la proba faptelor din care iau naştere drepturi reale, din moment ce legiuitorul nu se ocupă 
distinct de această problemă, motiv pentru care considerăm că acest text ar trebui modificat. 
În al cincilea rând, dispoziţiile art. 46 se aplică oricărui fel de act comercial, obiectiv sau 
subiectiv, şi chiar actelor, faptelor sau operaţiunilor unilaterale sau mixte (cu toate că textul se
referă doar la „obligaţiuni şi liberaţiuni”), indiferent dacă sarcina probei revine comerciantului
sau necomerciantului. Art.  56 Codul comercial prevede că dacă un act este comercial numai
pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ceea ce priveşte acel act, legii comerciale. 
În doctrină sa afirmat că art. 46 se aplică chiar şi în faţa instanţelor civile, în procesele civile, 
dacă trebuie să se dovedească existenţa sau întinderea unei obligaţii comerciale.
3. Înscrisurile ca mijloace de probă în materie comercială
3.1. Înscrisul  autentic 
Înscrisul autentic este prevăzut ca mijloc de probă de către primul punct al art. 46 Codul
comercial.  În materie comercială, legiuitorul sa depărtat, cum am mai spus, de reglementarea
din  Codul civil,  şi nu a dat preferinţă probei scrise. Aceasta se datorează numărului ridicat şi
frecvenţei operaţiunilor comerciale, precum şi celerităţii cu care se încheie acestea, situaţii care
22  împiedică  părţile să redacteze acte scrise.  La toate acestea se adaugă şi necesitatea păstrării
confidenţialităţii operaţiilor comerciale.  Totuşi există şi în materie comercială situaţii în care
forma ad solemnitatem a  actelor este obligatorie. 
3.2. Înscrisul  sub semnătură privată 
Art.  46 Codul comercial prevede la pct. 2 ca mijloc de probă în procesul comercial
înscrisul sub semnătură privată,  iar la pct. 3 (facturi acceptate), 4 (corespondenţa), 5  (telegrama)
şi 6 (registrele părţilor) alte mijloace de probă care au valoarea unor înscrisuri sub  semnătură
privată. 
Înscrisul sub semnătură privată reprezintă acel înscris care este semnat de cel ori de cei
de la care provine. Legea nu impune condiţii de formă în privinţa înscrisurilor sub semnătură 
privată, singura cerinţă este ca înscrisul să fie semnat de titularul său. 
3.3. Înscrisurile improprii
Acestea sunt înscrisurile nepreconstituite,  care nu poartă semnătura celui căruia i se
opun. 
3.4. Titlurile de credit
Cu privire la titlurile de credit, doctrina relevă că între obligaţie şi înscris legătura este 
constitutivă şi permanentă. Dreptul şi obligaţia corelativă nu se nasc decât prin  consemnarea 
voinţei subiecţilor întrun document,  dreptul nu poate fi exercitat de către titulari decât prin 
posesiunea materială a înscrisului iar debitorul nu se poate elibera de obligaţie decât obţinând 
restituirea  înscrisului fără  de  care riscă să mai plătească o dată în mâinile celui ce  se  va 
prezenta ca posesor legitim al acelui înscris.
Mai mult, dreptul cuprins în înscris are un caracter literal,  ceea ce semnifică faptul că
atât conţinutul cât şi întinderea dreptului creditorului şi a obligaţiei debitorului,  sunt determinate
de cuprinsul înscrisului şi numai de acesta. 
Au fost prezentate cele trei titluri de credit: cambia, biletul la ordin şi cecul.
4. Factura
4.1. Definire şi  reglementare 
Deşi Codul comercial prevede expres că sunt mijloace de probă „facturile acceptate” 
considerăm că şi cele neacceptate au o anumită valoare probatorie. 
Factura reprezintă o notă scrisă privitoare la mărfurile livrate – bunuri mobile, care sunt
descrise amănunţit, indicânduse natura,  cantitatea, calitatea,  preţul şi modalităţile executării
contractului. Ea se emite, de obicei, odată cu executarea unui contract ce presupune o predare  de
mărfuri sau prestare de servicii. Aceasta este forma tipică de factură. Însă în practică sunt
întâlnite şi aşa numitele facturi pro forma care nu însoţesc executarea unui contract ci premerg 
acestuia, fiind în fapt o formă de informare a clientului cu privire la preţ. 
4.2. Funcţiile facturii
În principal, în doctrină se arată că factura are o dublă funcţie. 
 În primul rând,  are o funcţie economică,  consemnând  fenomene economice,  fiind 
temeiul evidenţierii lor în contabilitate. Astfel, factura devine principalul document justificativ 
ce stă la baza înregistrărilor în contabilitate, alături de chitanţă, bon fiscal ş.a. 
În al doilea rând, factura are o funcţie juridică, întrucât reprezintă,  cum am arătat, un 
important mijloc de probă în contenciosul comercial. 
În al treilea rând, considerăm că factura prezintă şi o importantă funcţie fiscală, deşi
această funcţie nu a fost evidenţiată în doctrină. Întradevăr, factura purtătoare de T.V.A. are şi  o
funcţie fiscală,  deoarece pe baza tuturor facturilor emise şi acceptate de o societate 
comercială se întocmeşte decontul de T.V.A., ce reprezintă impozitul indirect datorat statului.
4.3. Condiţii de fond şi de formă  ale facturii
Legea nu prevede anumite condiţii de fond, iar în ceea ce priveşte redactarea facturii, în 
practică au fost utilizate, o bună perioadă de timp, înscrisuri tipizate. 
4.4. Forţa probatorie a facturii
Factura face dovadă  contra emitentului în  tot ce se referă la cuprinsul său, fiind o 
manifestare de voinţă a acestuia, indiferent dacă destinatarul mărfii o acceptă sau nu. 
Factura acceptată devine pentru destinatar un act sub semnătură privată, deoarece, prin 
subscrierea ei, înscrisul îi devine opozabil. Explicaţia dispoziţiei din Codul comercial care se
referă expres doar la facturile acceptate rezidă din aceea că nimeni nuşi poate preconstitui
mijloace de dovadă împotriva unui terţ.  Pentru ca factura săi fie opozabilă,  ca instrument
probator, cumpărătorul mărfurilor trebuie să restituie factura acceptată vânzătorului. 
4.5. Scadenţa  facturii
Cea mai frecvent utilizată este scadenţa la un anumit termen de la emitere. Însă sunt
acceptate şi alte forme  de scadenţă,  de  exemplu scadenţa la zi fixă, scadenţa la  vedere sau 
scadenţa la un anumit termen de la vedere. 
Destinatarul facturii află data scadenţei din factură, dar în primul rând aceasta este 
prevăzută în contract,  caz în  care este trecută în factură doar pentru a  fi reamintită 
destinatarului.
5. Corespondenţa comercială
5.1. Raportul cu dreptul comun 
În dreptul comun, datorită caracterului confidenţial al corespondenţei, scrisorile nu pot fi
folosite ca probe decât de către destinatarul acestora,  care este proprietarul lor. Excepţional, 
scrisorile pot fi folosite ca probe în procesele de divorţ, în acţiunile în tăgada paternităţii sau în 
cele pentru stabilirea paternităţii.  Întradevăr,  art.  28 Constituţia României intitulat Secretul
corespondenţei,  prevede că secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al
convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil. Aşadar, în 
dreptul comun folosirea corespondenţei în materie de probaţiune este legată de problema 
proprietăţii asupra  corespondenţei şi de problema confidenţialităţii sau  a secretului
corespondenţei. 
În contenciosul comercial, scrisoarea este considerată o mărturisire extrajudiciară, astfel
încât fiecare scrisoare semnată, destinată încheierii unei operaţii juridice, reprezintă un înscris 
sub semnătură privată. 
Art. 46 Codul comercial prevede expres la pct. 4 faptul că „obligaţiunile comerciale şi
liberaţiunile se probează ... prin corespondenţă”. 
Considerăm că prin corespondenţă comercială trebuie să se înţeleagă ansamblul
scrisorilor şi a comunicărilor scrise ale părţilor, subscrise de expeditor, prin care acestea emit
oferte sau îşi exprimă acceptarea cu ocazia încheierii sau executării contractelor comerciale. 
 Scrisorile expediate şi cele primite de către  un comerciant fac parte din categoria 
înscrisurilor sub semnătură privată.  Pentru a avea această valoare probatorie,  ele trebuie 
obligatoriu să fie semnate de către comerciantul de la care emană. 
5.2. Telegrama.  Definire şi reglementare 
Telegrama reprezintă  unul dintre  mijloacele de probă enumerate de art.  46 Codul
comercial (punctul 5). De asemenea, art. 47- 49 reglementează acelaşi mijloc de probă.
Telegrama face parte din corespondenţa comercială, dar pentru faptul că destinatarul
primeşte doar un înscris ce cuprinde conţinutul comunicării şi nu originalul predat de expeditor, 
legea stabileşte reguli speciale cu privire la forţa sa probatorie. 
5.3. Forţa probantă a telegramei
Art. 47 Codul comercial prevede că telegrama are forţa probantă a unui înscris sub 
semnătură privată când originalul e subscris de expeditor sau chiar de o altă persoană, dacă se
dovedeşte că originalul documentului a fost predat oficiului sau a fost trimis spre a i se preda de 
însăşi persoana expeditorului. 
5.4. Data şi  dovada trimiterii telegramei
Art. 47  alin. 3 Codul comercial prevede că data telegramelor stabileşte, până la proba 
contrarie, ziua şi ora în care ele au fost expediate de oficiile telegrafice. 
5.5. Riscurile erorii de transmitere a conţinutului telegramei
Uneori telegramele  cuprind erori de transmitere  – recepţie, modificări sau alterări ale 
textului, datorită defecţiunilor tehnice ale aparatului telegrafic sau datorate expeditorului, care 
pot produce prejudicii părţilor. Legiuitorul a stabilit şi consecinţele acestor erori, art. 48 Codul
comercial prevăzând că „în caz de eroare,  schimbare sau întârziere în transmiterea unei
telegrame, se aplică principiile generale asupra culpei.” 
5.6. Încheierea contractelor  prin corespondenţă 
În raporturile dintre comercianţi, contractele se încheie  cel mai adesea prin 
corespondenţă, în sens larg, care nu cuprinde doar scrisorile ci şi telegramele, telexul, telefaxul
sau corespondenţa electronică.  În cazul în care prin corespondenţă se încheie un contract, Codul
comercial (art. 3539) reglementează anumite reguli speciale ce guvernează formarea acestuia.
6. Registrele comerciale
6.1. Definire şi  reglementare 
Una dintre cele trei obligaţii profesionale ale comercianţilor recunoscute în doctrină este 
ce de a organiza şi ţine evidenţa contabilă a activităţii comerciale. Această evidenţă se  ţine, 
printre altele, şi prin registrele comercianţilor. 
6.2. Categorii de registre comerciale 
Registrele comerciale obligatorii sunt registrul jurnal, registrul inventar, registrul copier
şi registrul cartea mare. 
În legislaţia noastră nu există o reglementare unitară a registrelor comerciale, nici chiar
o enumerare corespunzătoare a lor.
6.2.1. Registrele comerciale reglementate de Codul comercial
Codul comercial enumeră anumite registre generale, dar şi anumite registre speciale.
Registrele generale enumerate  de Codul comercial sunt registrul jurnal,  registrul
inventar şi registrul copier.
6.2.2. Registrele comerciale reglementate de Legea societăţilor comerciale
Legea nr.  31/1990 prevede,  de asemenea,  unele registre generale şi unele speciale, 
obligatorii doar pentru anumite forme de societăţi comerciale.
6.2.3. Registrele contabile reglementate de Legea contabilităţii
 Legea nr. 82/1991 prevede că sunt obligatorii următoarele registre:
1. Registrul jurnal,  care înregistrează operaţiunile economice  cronologic,  zilnic, în 
ordinea în care acestea sau desfăşurat, preluând informaţii din documentele justificative.
2. Registrul inventar, care înregistrează toate elementele patrimoniale de activ precum şi
datoriile inventariate cu ocazia inventarului general al patrimoniului. Elementele patrimoniale 
sunt aşezate în ordinea în care se află în bilanţ. 
3. Registrul cartea mare înregistrează modificările suferite de fiecare element patrimonial
în parte (creşteri şi descreşteri) ca urmare a operaţiunilor patrimoniale care au loc  în
întreprindere. 
6.3. Forţa probantă a registrelor comerciale 
Privitor la registrele comerciale este aplicabil dictonul latin nuda ratio non facit aliquem
debitorem (numai registrul de socoteli nu face pe cineva debitor) altfel spus o simplă  înregistrare
în registrul (creditorului) nu poate constitui dovada unui debit; dovada acestuia se face potrivit
legii. 
Registrele comerciale regulat ţinute pot face probă în justiţie astfel:
 între comercianţi registrele ţinute regulat fac probă deplină pentru fapte şi chestiuni de
comerţ şi pot fi folosite ca mijloace de probă atât împotriva celui care le ţine cât şi în
favoarea acestuia, potrivit art. 50 Codul comercial,  fiind o  derogare de la principiul
dreptului comun conform căruia nimeni nu poate săşi constituie singur un mijloc de
probă pentru a se servi de el contra unui terţ;
 registrele comerciale neregulat ţinute fac dovadă contra celui ce lea ţinut, dar nu pot face
dovadă în favoarea comerciantului ce lea întocmit, potrivit art. 51  şi 52 Codul comercial;

 în litigiile comerciale în care doar una dintre părţi are calitatea de comerciant,  registrele

de comerţ nu fac dovadă împotriva necomerciantului, dar au valoare  probatorie
împotriva  comerciantului,  chiar dacă nu au fost regulat ţinute, cu  precizarea că nu se
poate scinda cuprinsul înregistrării (art. 1183-1184 Codul civil), potrivit art.  50 Codul
comercial, întrucât potrivit art.  1206 Codul civil mărturisirea este indivizibilă. Unii
autori consideră  că, totuşi,  registrele  comerciale în asemenea raporturi pot avea rol
probator şi în favoarea  comerciantului, caz în care registrul comercial va constitui un
început de probă  scrisă ce trebuie completat cu alte dovezi. 
6.4. Modalităţi de folosire a registrelor  comerciale ca mijloace de probă 
Cu privire la procedura specială instituită pentru folosirea registrelor în justiţie, din art. 
31-33 Codul comercial se desprinde ideea că legiuitorul a instituit două mijloace de tehnică 
procedurală: comunicarea şi înfăţişarea.  Ele pot fi ordonate  de instanţă din  oficiu,  pot fi
invocate de reclamant sau pot fi cerute de pârât.
7. Proba cu martori
Prin derogare de la  norma prevăzută de art.  1191 Codul civil,  în materie  comercială 
obligaţiile şi plăţile se pot proba cu martori, indiferent de valoarea lor. 
De asemenea, dacă părţile au încheiat un act în formă scrisă, se poate proba cu martori şi
contra sau peste conţinutul acestuia. 
Totuşi, nu se poate face dovadă cu martori în cazurile în care legea comercială prevede 
expres necesitatea actului scris. 
Spre deosebire  de dreptul comun în  cazul căruia dacă proba cu martori este admisă, 
judecătorul trebuie să o primească, în litigiul comercial judecătorul este îndreptăţit să respingă 
această dovadă, dacă consideră necesar, chiar dacă aceasta este admisibilă şi concludentă.
 Considerăm că judecătorul trebuie să aibă o atitudine rezervată faţă de a admite proba cu 
martori peste conţinutul unui înscris, pentru a nu trece peste voinţa părţilor concretizată în 
înscris.
8. Proba prin rapoartele de expertiză
Există unele dispoziţii speciale care obligă instanţa de judecată să apeleze, în anumite 
situaţii, la serviciile unui expert. De exemplu, art. 8 Legea nr. 455/2001 prevede că în cazul în 
care una din părţi nu recunoaşte înscrisul sau semnătura, instanţa „va dispune întotdeauna ca 
verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate”. Alin. 2 al aceluiaşi articol prevede 
că expertul sau specialistul trebuie să solicite certificate calificate,  precum şi orice alte 
documente necesare, potrivit legii, pentru identificarea autorului înscrisului, a semnatarului ori
a titularului de certificat.
9. Prezumţiile
În materie comercială, conform art. 1 Codul comercial, prezumţiile vor trebui admise în 
toate cazurile în care este admisă proba cu martori,  iar cele precizate în legătură cu 
administrarea probei testimoniale sunt valabile şi în ceea ce priveşte utilizarea prezumţiilor. 
Întrucât în materie comercială sfera de aplicare a probei cu martori este mai largă, 
înseamnă că şi proba cu prezumţii a dobândit o extindere corespunzătoare, fiind admisă astfel şi
în contra sau peste conţinutul unui înscris. 
Dreptul comercial ne oferă o serie de prezumţii legale, dintre care considerăm a fi mai
importante următoarele:
 prezumţia de solidaritate a codebitorilor,
 prezumţia că lipsa de folosinţă a sumei de  bani produce creditorului un  prejudiciu 
constând în cuantumul dobânzii legale calculată pe durata întârzierii în executare,
 prezumţia de mărturisire în  cazul în  care comerciantul refuză să prezinte  registrele 
comerciale, când instanţa a dispus înfăţişarea sau comunicarea lor,
 prezumţia de comercialitate a actelor, faptelor şi operaţiunilor săvârşite de către o 
persoană care are calitatea de comerciant, instituită de art. 4 Codul comercial,
 prezumţia că data cuprinsă în anumite înscrisuri sub semnătură privată este adevărată.
10. Mijloacele moderne de comunicare
Încheierea unor raporturi comerciale prin intermediul calculatorului sau prin alte 
mijloace moderne de  comunicare sa impus,  în ultimele decenii, şi în  ţara  noastră.  Aceste 
mijloace de comunicare sunt foarte diversificate: telexul şi faxul – prin care se pot transmite la 
distanţă şi în scurt timp,  cuvinte şi imagini, şi mijloace de stocare a informaţiilor şi actelor
efectuate de comercianţi –  benzi magnetice, microfilmele,  compact discurile,  care pot fi
utilizate în orice moment, ocupând un spaţiu redus. 
10.1. Aspecte generale privind comerţul electronic 
În sens larg, comerţul electronic reprezintă un schimb electronic de informaţii între o 
afacere şi clienţii săi. Acesta se poate realiza prin fax, telefon, voicemail, email, extranet sau 
internet. 
În sens restrâns,  comerţul electronic este una din soluţiile complexe pe care le oferă 
tehnologia Internet. Aceasta înseamnă că o multitudine de aplicaţii şi de furnizori de servicii
Internet trebuie să conlucreze întro sincronizare perfectă pentru ca un site de comerţ electronic 
să poată funcţiona.
Au fost prezentate aspecte legate de  definirea produsului în spaţiul virtual,  contul de 
comerciant, comandă electronică, modalităţile de plată electronică, opţiuni de publicitate pentru 
magazinul virtual. 
 10.2. Proba prin  înscrisul  sub formă electronică
10.2.1. Reglementare
Sediul materiei înscrisului sub formă electronică este Legea nr.  455/2001 privind 
semnătura electronică, dar şi Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic.
10.2.2. Regimul juridic şi  valoarea probatorie a  înscrisului sub formă electronică
Întrucât raporturile juridice comerciale pot fi dovedite cu  orice mijloc de probă, 
majoritatea autorilor apreciau,  anterior intrării în vigoare a noii reglementări în materie, că 
înregistrările electronice pot fi considerate doar un început de probă scrisă ce vor putea fi folosite
ca mijloace de probă doar coroborate cu alte mijloace de probă, întrucât ele nu conţin  semnătură
originală a emitentului. 
În prezent, înscrisul în formă electronică căruia i sa încorporat, ataşat sau asociat logic o 
semnătură electronică extinsă,  bazată pe un certificat calificat şi generată cu ajutorul unui
dispozitiv  securizat de creare a semnăturii electronice este asimilat, în ceea ce priveşte 
condiţiile şi efectele sale,  cu înscrisul sub semnătură privată, potrivit art.  5 al Legii nr. 
455/2001.
Drept  comparat
Pe plan comunitar,  diversitatea normelor ce reglementează  semnătura electronică, 
potrivit specificului fiecărui sistem naţional de drept, a condus la iniţiativa Comisiei Europene 
de armonizare a dispoziţiilor incidente în legislaţia statelor membre pentru eliminarea tuturor
diferenţelor de ordin legislativ, în lumina principiilor ce stau la baza realizării pieţei externe –  un
spaţiu fără frontiere,  caracterizat de existenţa celor patru libertăţi fundamentale: libera  circulaţie
a mărfurilor,  a serviciilor,  a  capitalurilor şi a persoanelor.  În acest context,  Parlamentul
European şi Consiliul de Miniştri au adoptat, la 13 decembrie 1999, Directiva nr.  99/93/CE 
privind un cadru comunitar pentru semnăturile electronice, iar la 8 iunie 2000,  Directiva nr. 
2000/31/CE  referitoare la anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale
şi, în special, a comerţului electronic în piaţa internă.
10.2.3. Dispoziţii procedurale
Art. 9 al Legii nr. 455/2001 prevede că partea care invocă înaintea instanţei o semnătură 
electronică extinsă trebuie să probeze că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 4 pct. 
4. Alin. 2 al aceluiaşi articol instituie, însă, o prezumţie: semnătura electronică extinsă, bazată  pe
un certificat calificat eliberat de  un  furnizor de servicii de certificare acreditat este  prezumată a
îndeplini aceste condiţii, deci cel care invocă în instanţă o asemenea semnătură nu  mai trebuie să
dovedească îndeplinirea acestor condiţii.
10.2.4. Certificatul calificat şi Registrul furnizorilor de servicii de certificare
La eliberarea fiecărui certificat calificat de semnătură electronică, furnizorii de servicii de
certificare au obligaţia de a emite două copii de pe acesta, pe suport de hârtie, dintre care un 
exemplar îl vor pune la dispoziţia titularului,  iar celălalt este păstrat de către furnizori o 
perioadă de 10 ani.
10.2.5. Contractele încheiate prin  mijloace electronice
Contractele încheiate prin mijloace electronice produc toate efectele pe care legea le 
recunoaşte contractelor,  dacă au fost îndeplinite cerinţele legii pentru validitatea acestora. 
Pentru ca un  contract încheiat prin  mijloace electronice să fie valabil,  nu  este  necesar un 
consimţământ prealabil al părţilor asupra utilizării mijloacelor electronice. 
Proba încheierii contractelor prin mijloace electronice şi a obligaţiilor ce rezultă din 
acestea este supusă dispoziţiilor dreptului comun în materie şi prevederilor Legii nr. 455/2001 
privind semnătura electronică.
 Momentul încheierii contractului prin mijloace electronice este acela în care acceptarea 
ofertei de a contracta a ajuns la cunoştinţa ofertantului. Aşadar legea comerţului electronic  a 
optat pentru teoria informării cu privire la momentul formării contractelor, la fel ca dispoziţia 
cuprinsă în art. 35  Codul comercial.  Această dispoziţie este supletivă  întrucât părţile  pot
conveni ca un alt moment să fie cel în care contractul este considerat încheiat. În schimb, 
această normă diferă de  cea cuprinsă  în art.  5 din  Ordonanţa nr. 130/2000  care prevede că 
„dacă părţile nu au convenit altfel,  momentul încheierii contractului la distanţă îl constituie 
momentul primirii comenzii de către comerciant”. 
10.2.6. Unele consideraţii privind securitatea comerţului electronic 
Este cunoscut faptul că,  odată ce informaţiile trimise în site au părăsit calculatorul
personal şi îşi încep călătoria pe Internet, ele aparţin domeniului public. O persoană pricepută  ar
putea să le intercepteze şi să le folosească. 
Din aceste motive, consumatorul avizat va fi interesat de garanţiile de securitate pe care 
un comerciant ce dispune de un magazin virtual le oferă: cum vor fi transmise prin Internet
informaţiile asupra plăţii (de cele mai multe ori este vorba despre datele cărţii sale de credit), 
dacă există riscul ca acestea să fie interceptate, unde sunt stocate aceste informaţii. 
10.3. Proba prin  transmisii de telex şi fax 
În materie comercială se folosesc de mult timp şi pe scară largă teleimprimatoarele 
telexuri şi telefaxuri, care reproduc şi transmit la distanţă cuvinte şi imagini şi care fac posibilă 
o comunicare rapidă şi directă între cei interesaţi. 
La început,  nici aceste mijloace tehnice nu se bucurau de o prea mare încredere.  În 
prezent, chiar şi Codul de procedură civilă face referire la telex şi la fax, prevăzând ca primă 
etapă a procesului comercial convocarea pentru conciliere care se poate realiza prin scrisoare 
recomandată cu dovadă de primire, telegramă, telex, fax sau orice alt mijloc de comunicare  care
asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia,  potrivit art.  720 1 
Codul de procedură civilă.
10.3.1. Telexul
Definire
Telexul este definit în doctrină ca un sistem mixt de telefonie şi telegrafie în 
teleimprimator,  care foloseşte prin  comutare  acelaşi circuit de transmisie  pentru transmiterea 
informaţiilor la distanţă.
10.3.2. Telefaxul
Noţiune  şi caracterizare. Forţa probatorie
Forţa probantă a faxului este tot cea a telegramei, adică forţa probantă a înscrisului sub 
semnătură privată,  dacă sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 47-49 Codul comercial. 
Documentul recepţionat de destinatar are valoare de original, fiind opera expeditorului sau a 
mandatarului acestuia, iar identificarea precisă a emitentului poate echivala cu o semnătură, de 
vreme ce legea permite subscrierea telegramei de către o altă persoană decât expeditorul.
11. Aspecte specifice privind  obiectul probei,  sarcina probei şi aprecierea  şi
administrarea probelor în litigiile comerciale
În materie comercială, obiectul probei constă în actele, faptele şi operaţiunile  generatoare
de drepturi şi obligaţii,  cu privire la care sa declanşat conflictul între părţi, cu  specificaţia că
acestea sunt acte, fapte sau operaţiuni de comerţ, în înţelesul dat acestora de art. 
3 Codul comercial. 
 Ca şi în dreptul comun, sarcina probei în procesul comercial revine aceluia care afirmă o 
pretenţie în justiţie,  deci reclamantului,  conform adagiului actor incubit probatio. Există şi
dispoziţii în legi speciale privind sarcina probei în litigiile comerciale. 
Având în vedere principiul libertăţii probaţiunii în materie comercială şi consecinţele 
acestui principiu, putem afirma că judecătorul are o  putere de apreciere  mai mare în acest
domeniu.
Procedura asigurării dovezilor, datorită faptului că este o procedură rapidă, îşi dovedeşte 
utilitatea şi în materie comercială,  fiind admisibile cererile de asigurare a dovezilor,  pentru 
cazurile în care o persoană fizică sau juridică are interesul de a constata de urgenţă mărturia  unei
persoane, părerea  unui expert, starea unor lucruri mobile sau imobile sau de a dobândi
recunoaşterea unui înscris,  a unui fapt sau a unui drept, cu  condiţia existenţei pericolului ca 
acestea să dispară sau să fie greu de administrat în viitor,  potrivit art.  235 alin.  2 Codul de 
procedură civilă. 
Şi în materie comercială se poate realiza cercetarea procesului prin administrarea 
probelor de către avocaţi,  în privinţa litigiilor comerciale patrimoniale, în afara celor care 
privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie. 
BIBLIOGRAFIE
1. DOCTRINĂ: cursuri, tratate, monografii II. 
2. DOCTRINĂ: studii, articole şi referate publicate în reviste de specialitate
3. Laura Cetean- Voiculescu , Procedura de solutionare a litigiilor comerciale, Editura C.H.
BECK., Bucureşti, 2008.
4. S. Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial. Curs universitar Ediţia 4, Editura
H.Beck, Bucureşti, 2008.