executarea sancțiunilor contravenționale.

De pildă, Codul de procedură fiscală

prevede instituirea anulării creanțelor bugetare, în situațiile în care cheltuielile de
executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poștă, sunt mai mari decât
creanțele fiscale supuse executării silite, conducătorul organului de executare poate
aproba anularea debitelor respective. Cheltuielile generate de comunicarea
somației prin poștă sunt suportate de organul fiscal. Un alt mod de stingere a
executării sancțiunii contravenționale îl reprezintă înlesnirile fiscale. Un asemenea
act normativ l-a constituit O.U.G. nr. 40/2002 (M. Of. nr. 233 din 8 aprilie 2002)
(abrogată de O.U.G. nr. 26/2005) privind recuperarea arieratelor bugetare.
Potrivit Codului de procedură fiscală, creanțele fiscale restante aflate în
sold la data de 31 decembrie a anului, mai mici de 10 lei, se anulează. Anual, prin
hotărâre a Guvernului se stabilește plafonul creanțelor fiscale care pot fi anulate. În
cazul creanțelor fiscale datorate bugetelor locale, suma prevăzută la alin. 2
reprezintă limita maximă până la care, prin hotărâre, autoritățile deliberative pot
stabili plafonul creanțelor fiscale care pot fi anulate.
VI.2 Test
Exemple de subiecte teoretice:
1. Examinați cauzele care înlătură caracterul contravențional al faptei;
2. Analizați prescripția aplicării sancțiunilor contravenționale.
Exemplu de test grilă:
1. Termenul general al prescripției aplicării sancțiunilor contravenționale este
de:
a) 3 ani;
b) 1 an;
c) 6 luni.
Cap. VII
CONSTATAREA CONTRAVENȚIEI
VII.1 Agentul constatator
Stabilirea existenței contravenției și aplicarea sancțiunii contravenționale sunt
activități pe care le desfășoară anumite persoane investite de lege cu această
competență. Legislația românească desemnează persoanele competente să constate
contravențiile și să aplice sancțiunile corespunzătoare prin expresia agenți
constatatori. În doctrină a fost criticată această denumire și s-a propus utilizarea
expresiei agenți administrativi.
În conformitate cu art. 15 din O.G. nr. 2/2001, contravențiile se constată
printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ
care stabilește și sancționează contravenția, denumite în mod generic agenți
constatatori. Sunt agenți constatatori: primarii, ofițerii și agenții din cadrul
Ministerului Administrației și Internelor, special abilitați, persoanele împuternicite
în acest scop de miniștrii și de alți conducători ai autorităților administrației
publice centrale, de prefecți, președinții consiliilor județene, primari, de primarul
general al municipiului București, precum și de alte persoane prevăzute în legi
speciale.
VII.2 Actul constatator
Una din cele mai importante activități desfășurate de organul competent, în materia
contravențiilor, este constatarea și sancționarea faptelor ce constituie contravenții.
Constatarea și sancționarea contravențiilor sunt activități care trebuie consemnate
într-un înscris oficial denumit, de regulă, proces-verbal.
Procesul- verbal de constatare și sancționare a contravențiilor este un act procesual
contravențional. Actul de constatare și sancționare a contravenției este primul act
procesual care se întocmește în cadrul procesului contravențional. Sunt și cazuri în
care nu se întocmește un act constatator, cum este cazul aplicării sancțiunii
avertismentului, conform art. 38 din O.G. nr. 2/2001. Avertismentul se aplică oral,
ceea ce înseamnă că în cazul aplicării acestei sancțiuni nu se cere forma scrisă.
Procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției este un înscris
oficial, deoarece este întocmit de către un agent public aflat în exercițiul funcțiunii,
în calitate de reprezentant al statului. Actul constatator este un înscris autentic,
deoarece produce efecte depline, nefiind necesară nici o altă formalitate, aprobare
sau confirmare. Actul constatator care îndeplinește cerințele legii v-a produce
efecte juridice chiar dacă cel sancționat nu este de acord cu ceea ce el cuprinde.
Totuși, prezumția ca procesul-verbal de constatare și sancționare a contravenției
exprimă adevărul este una relativă, juris tantum, întrucât poate fi răsturnată prin
alte mijloace de probă. În cazul actului constatator contravențional nu este necesară
procedura înscrierii în fals prevăzută de Codul de procedură civilă.
Cât privește puterea doveditoare, în general, se consideră că procesul-
verbal de constatare face credința despre actele și faptele la care se referă, nefiind
necesară administrarea altor mijloace de probă. Deci, din punct de vedere probator,
procesul-verbal de constatare este un mijloc de probă necesar și suficient pentru
constatarea și sancționarea contravenției, dar prezumția de adevăr a procesului-
verbal pateu fi răsturnată prin probe contrarii.
În prezent, aceste considerente trebuie revizuite parțial, având în vedere conținutul
hotărârii pronunțate în cazul Anghel c. România.
În ceea ce privește plângerile contravenționale, petentul, dacă vrea să
obțină anularea actului constatator pentru inexistența faptei, trebuie să răstoarne
prezumția de legalitate și de temeinicie a procesului-verbal. Practica relativ
constantă a instanțelor naționale, în astfel de cauze, se bazează pe regula cuprinsă
în art. 1169 C. civ., conform căreia cel care face o propunere înaintea instanței
trebuie să o probeze. Prin urmare, cel care pretinde că situația de fapt reținută în
actul constatator nu corespunde realității, trebuie să dovedească aceasta.
Pentru CEDO, elementul determinant l-a constituit modalitatea de
administrare și interpretare a probelor de către instanțele naționale (Jud. Pucioasa
și Trib. Dâmbovița), deoarece soluția de respingere a plângerii contravenționale s-a
bazat pe mărturia celeilalte angajate a Arhivei și pe cea a persoanei pretins
vătămate. CEDO a apreciat ca nefiind satisfăcute exigențele impuse de principiile
nemijlocirii și contradictorialității cu privire la martorul-persoana vătămată, care,
fiind determinant pentru încheierea procesului-verbal, nu a fost audiat de către
instanță.
Analizând hotărârea pronunțată la CEDO în cazul Anghel c. României, dar
și alte decizi ale instanței de la Strasbourg, conchidem că instanțele românești
trebuie să respecte în materie contravențională garanțiile cuprinse în art. 6 din
Convenția europeană a drepturilor omului. Acestea se referă l, în principal, la:
respectarea prezumției de nevinovăție de către instanță, care presupune, totodată,
nemijlocire și contradictorialitate. Prezumția de nevinovăție implică și dreptul la
tăcere, astfel că petentul acuzat nu poate fi obligat să declare nimic dar, dacă
dorește, trebuie să i se permită să facă proba că nu este vinovat; anularea actului
constatator încheiat de agentul constatator în situațiile în care nu a fost de față la
săvârșirea contravenției, dacă aceasta nu poate proba cele afirmate în actul de
constatare și sancționare. În asemenea cazuri, sarcina probei revenindu-i agentului
constatator; în toate cazurile trebuie să fie incident principiul in dubio pro reo, ceea
ce înseamnă că orice îndoială existență în cauză trebuie interpretată exclusiv în
favoarea persoanei sancționată contravențional; existența unei prezumții relative că
reflectă adevărul, în favoarea conținutului actului de constatare încheiat ca urmare
a percepțiilor proprii ale agentului constatator.