S-a născut la Vaslui în familia ofițerului Mina Mămăligă și al soției lui, Sempronia (n. Terfaloga).

A
urmat școala primară la Lugoj și Lipcani, iar gimnaziul și liceul la Lipcani și Lugoj, trecând examenul
de bacalaureat în 1940. A absolvit cursurile Facultății de Drept din București în 1944, urmând în
paralel trei ani de studii la Facultatea de Filosofie a Universității din București, fără a-și susține
examenul de licență.[1]
În 1946 a obținut din partea guvernului francez o bursă de studii de doctorat în economie la Paris și
s-a stabilit definitiv în Franța în 1947, considerându-se exilat din convingeri antimarxiste. [1][2] A urmat
acolo cursuri de economie politică și drept public, fără a absolvi. A lucrat ca director literar adjunct
(1949-1950) al editurii pariziene Pavois, apoi director comercial (1951-1952) și director (1952-1976)
al societății Colos-Rex-Rotary.[1]
L. M. Arcade a debutat cu articolul „Cele două Europe”, apărut în 1943 în ziarul Vremea, publicând
acolo în anii următori diferite articole pe teme economice. [1] În 1946 a polemizat cu George
Călinescu în ziarul Dreptatea cu privire la procesul mareșalului Antonescu.[1]
În timpul exilului francez a publicat proză în mai multe publicații românești. A editat cinci volume
din Caietele Inorogului, în colaborare cu Mircea Eliade și Horia Stamatu, și a găzduit un cenaclu
românesc în casa lui din Neuilly-sur-Seine,[1] la care au participat personalități ca Emil Cioran, Horia
Stamatu, Monica Lovinescu sau Virgil Ierunca.[3][4]
În opinia criticului Ion Simuț „proza lui Arcade are rafinamentul lingvistic al unui calofil și savoarea
oralității povestitorilor sudici”.[1] Poveste cu țigani (1965) și Revoluție culturală (1983) sunt două
romane alegorice, pe care criticul Ion Negoițescu le considera „anti-utopii în toată puterea
cuvântului”.[5] Romanul Poveste cu țigani a fost asemănată cu scrierile lui Ion Creangă, I.L.
Caragiale, Mateiu Caragiale și Urmuz, iar unii critici au afirmat că el reprezintă „o fundamentală
înnoire a prozei românești” sau „o piatră de hotar în istoria scrisului românesc”. [6]