STOICA LORENA, Istorie, An III

Facțiuni palatine în Imperiul Roman târziu

Regimul politic de la Constantinopol în timpul împăratului Arcadiu

După moartea lui Constantin, noile războaie civile izbucnite între fiii acestuia
și alți pretendenți au menținut Imperiul într-o starea aproape permanentă de divizare,
iar reunificarea sa temporară de către Constantius (353-361) și Iulian (361-363), și
mai târziu de către Theodosius I (395), nu a făcut decât să evidențieze dificultatea de
a menține această unitate. În anul 364 frații Valentinian și Valens au împărțit de
comun acord provinciile romane; astfel, primul a luat Italia și partea apuseană a
Imperiului, iar Valens provinciile răsăritene 1. Un compromis similar a fost făcut și
între cei doi fii ai împăratului Theodosius, Arcadiu și Honorius, care au devenit
fondatorii Impreiului Roman de Răsărit și de Apus. Deși din punct de vedere legal
Arcadiu și Honorius au rămas conducători comuni ai unui stat nedivizat, în practică ei
s-au divizat tot mai mult unul de celălalt, astfel încât din acest moment cele două părți
ale Imperiului au evoluat separat. Separarea Imperiului de Răsărit de Italia a
contribuit în mod inevitabil la pierderea caracterului său roman. Monarhia bizantină
dezvoltată aici devine un regat elenistic, cu o Biserică creștină și legislație romană2.

Domnia lui Theodosius I viza împlinirea a trei deziderate 3, considerate de

importanță majoră: primul insista ca versuiunea niceeană a religiei creștin- ortodoxe
să prevaleze și acapareze arianismul, atât în zonele sale de maximă dezvoltare,
Balcanii, cât și la Constantinopol. Al doilea element vizat era autonomia federativă
acordată barbarilor care au trecut în imperiul roman înainte și după Adrianopol, fapt
ce îi mărește numărul de trupe în armată și îi oferă căpetenii din rândul barbarilor, în
special vizigoți. Al treilea deziderat, ușor idealist, își propunea ca dinastia sa să
conducă imperiul roman, ceea ce nu s-a împlinit, căci imperiul a fost implicat în

1
M. Cary, H.H. Scullard, Istoria Romei, București, 2008, p. 625.
2
Ibidem, p. 626.
3
The Cambridge Ancient History, The late Empire. AD 337-425, UK, Cambridge University
Press, 1998, vol. XIII, p. 112.
războaie civile (împotriva lui Eugenius), iar după moartea sa separarea teritoriului
roman s-a accentuat.

În ultimii ani ai domniei sale, Theodosius I declară creștinismul religie de stat

(391) și pune sub interdicție cultele păgâne (închiderea și distrugerea templelor,
interzicerea sacrificiilor rituale, persecuții antipâgăne). La moartea sa (17 ianuarie
395), lasă imperiul celor doi fii minori: Honorius, sub tutela lui Stilicon, în Occident,
și Arcadiu, sub regența lui Rufinus, în Orient 4. Această nouă împărțire a imperiului a
fost definitivă (395).

Arcadius este consemnat în istorie drept un conducător slab, influențabil, a

cărui putere este concentrată mai mult în mâinile celor de la curtea imperială, a
apropiaților săi, a sfătuitorilor, decât în propriile decizii și hotărâri. Primul personaj
care manifestă tendințe de acaparare a puterii este Rufinus, prefect al pretoriului,
bărbat de origine gală, ce dorește să-și mențină poziția sau să avanseze pe scara
funcțiilor de la curtea romană. În vederea împlinirii acestor scopuri, Rufinus
plănuiește o căsătorie între Arcadius și fiica sa5, însă ideile îi sunt zădărnicite cănd pe
data de 27 aprilie 395 Arcadius o ia de soție pe Eudoxia, fiica unui general franc
romanizat, care după moartea tatălui ei este crescută în casa lui Promotus, dușman al
lui Rufinus.

O nouă problemă este cauzată de vizigoții așezați în Moesia Inferioară, în

frunte cu Alaric I, care deranjați de pierderile teritoriale cauzate în urma bătăliei de pe
râul Frigidus6, se revoltă și atacă succesiv Tracia și Macedonia. În același timp, o
invazie a hunilor din Transcaucazia în Asia Minoră și Siria, îl determină pe Rufinus să
negocieze cu Alaric I, însă înițiativa eșuează. Situația este preluată de Stilicon, care
intervine cu trupe și se confruntă cu Alaric în Tesalia. Deși victoria se anunța de
partea romanilor, conform spuselor lui Claudian, Arcadius îi trimite ordin lui Stilicon
de a se retrage. Această decizie a întărit decizia conducătorului din Orient de a refuza
tutela lui Stilicon.

4
Stelian, Brezeanu, O istorie a Bizanțului, București, Editura Meronia, 2005, p. 43.
5
The Cambridge Ancient History, op. cit., p. 114.
6
Stephen, Mitchell, A History of the Later Roman Empire, AD 284-641, United Kingdom,
Blackwell Publishing Ltd, 2007, p. 91.
 În luna noiembrie a anului 395 trupele lui Stilicon îl capturează și asasinează
pe Rufinus, moartea sa fiind planificată cu siguranță de generalul din Occident, însă
cel care a profitat cel mai mult în urma acestui incident a fost Eutropius 7, care îl
înlocuiește pe Rufinus la curtea lui Arcadius.

O nouă invazie vizigotă în Grecia alarmează cele două părți ale imperiului
roman. Conduși de Alaric, aceștia devastează mare parte a teritoriului, salvate de la
dezastru fiind doar Atena și Theba. În primăvara anului 397, Stilicon navighează pe
mare spre Grecia, și în urma confruntărilor, Alaric este obligat să se retragă în Epir.
Un nou ordin din partea lui Arcadius îl forțează pe Stilicon să abandoneze lupta.
Aceste evenimente provoacă o serioasă deteriorare a relațiilor între Imperiul de est și
cel de vest. În timpul “crizei Africii”8 Stilicon își consolidează poziția la curtea Romei
și își căsătorește fiica cea mare, Maria, cu Honorius.

În partea de est a Imperiului, Eutropius reușește să oprească raidurile hunilor

în Transcaucazia, printr-o intervenție în forță, forțându-i să se retragă, urmărindu-I
apoi în Armenia (397). Lucrurile se vor liniști pe acest front, până în anul 425, când o
nouă invazie este înregisrată în Persia.

Cu toate-acestea, ascensiunea lui Eutropius la curtea lui Arcadiu va îcepe să

decadă odată cu decizia acestuia de a se autonomina pentru funcția de consul în anul
399. În dezavantajul acestuia va fi și revolta ostrogoților așezați în Phrygia de la
începutul anului 399, în frunte cu Tribilgid, unul dintre dușmanii lui Eutropius.
Liderul ostrogot îi va cere lui Arcadiu să-l demită din funcție pe Eutropius, pentru ca
revolta să fie înnăbușită, însă acesta refuză. Este momentul în care împărăteasa
Eudoxia intervine în defavoarea lui Eutropius, acuzându-l de insulte la adresa ei și a
fiicelor sale. Arcadiu se lasă influențat de opinia soției sale, și Eutropius care observă
intențiile regelui, se refugiază la episcopul Constantinopolului, unul dintre susținătorii
săi, care îi oferă azil politic. Eutropius va ieși de sub tutela episcopului, primind
promisiunea de a-I fi cruțată viața. Este deposedat de toate titlurile nobiliare și
proprietăți, și exilat în Cipru, iar mai târziu executat.

Deși locul lui Eutropius ar fi fost așteptat să-i fie atribuit lui Gainas,
împărăteasa Eudoxia, aliată a membrilor elitelor senatoriale, își impune propria
7
The Cambridge Ancient History, op. cit., p. 114.
8
Ibidem, p. 115.
opțiune, numindu-l pe Aurelian ca prefect al pretoriului, în august 399. Trădat, Gainas
se alătură lui Tribilgid, care pornește o nouă revoltă. Arcadiu este forțat să îl exileze
pe Aurelian și aliații săi, și să-l numească pe Gainas magister militiae9. Acesta însă
nu s-a bucurat de aprobarea curții sau a episcopului de la Constantinopol, și părăsește
astfel orașul, alăturându-se barbarilor. Declarat dușman public, acesta se retrage în
Tracia, la nord de Dunăre, unde va fi omorât de regele hunilor, Uldin, în anul 400.

Poziția împărătesei Eudoxia se consolidează tot mai mult, mai ales în urma
ascensiunii la rangul de Augusta. În plus, odată cu reîntoarcerea aliaților din exil,
aceasta va conduce politica imperiului de est pentru patru ani. Un nou conflict va fi
declanșat, pe plan religios, între Eudoxia și aliații ei și episcopul Constantinopolului,
fost apropiat al lui Eutropius. Acesta murmură deschis împotriva extravaganțelor
nobililor și militează pentru populația săracă. Obținând sprijinul episcopului din
Alexandria, Theofil, Eudoxia reușește să-l aducă în fața unui sinod pe episcopul
Constantinopolului. Cum acesta refuză să se înfățișeze, este deposedat din funcție și
exilat prin ordin imperial. Cu toate acestea, în timpul plecării sale are loc un cutremur
de pâmănt, iar superstițioasa împărăteasă îl recheamă la curte. Împăcarea nu este
eficientă sau de durată, căci in anul 404 episcopul este chemat înaintea unui nou sinod
și exilat în Armenia. Deși atăt Honorius, căt și episcopul Romei au intervenit în
favoarea acestuia, fostul episcop al Constantinopolului va fi ținut în exil până la
moartea sa, în 407.

Împărăteasa Eudoxia va da naștere în anul 401 fiului lui Arcadiu, Theodosiu al

II-lea, moștenitorul tronului. În anul 404, luna octombrie, Eudoxia va muri, iar patru
ani mai târziu, în 408, și Arcadiu, lăsând imperiul fiului său.

Arcadiu iese în evidență prin sedentaritate politică și neimplicare în viața de la

curtea Imperiului, scena politică fiind împărțită între controlul diferitelor facțiuni
nobiliare, a împărătesei și episcopilor religioși.

BIBLIOGRAFIE

- M. Cary, H.H. Scullard, Istoria Romei, București, 2008

9
Ibidem, p. 117.
- Stelian, Brezeanu, O istorie a Bizanțului, București, Editura Meronia, 2005

- Stephen, Mitchell, A History of the Later Roman Empire, AD 284-641, United

Kingdom, Blackwell Publishing Ltd, 2007

- The Cambridge Ancient History, The late Empire. AD 337-425, UK, Cambridge
University Press, 1998, vol. XIII