Universitatea din Bucureşti

Facultatea de istorie
Disciplina ROMA ANTICĂ
Învăţământ ID
Profesor Lect dr. Florica (Bohîlţea) Mihuţ

Cuprins
Introducere – p.2
I. Epoca regală şi republicană (sec. VIII-I a. Chr.)- p. 3
A. Periodizare şi surse - p. 3
B. Protoistoria şi istoria arhaică a Italiei-aspecte generale. Epoca regală a Romei- p. 4
B.1. Protoistoria şi istoria arhaică a Italiei-aspecte generale- p. 4
B.2. Epoca regală a Romei- p. 8
C. Epoca republicană –p. 11
C.1.Structuri economice şi sociale ale Romei republicane- p. 11
C.2.Instituţii republicane- p. 15
C.3.1.Expansiunea romană- caracterizare generală, etape şi consecinţe – p. 18
C.3.2.Principalele conflicte militare- p. 19
3.2.1 Cucerirea Italiei- p. 19
3.2.2.Cucerirea bazinului vest-mediteraneean- p. 20
3.2.3.Cucerirea bazinului est-mediteraneean- p. 21
3.2.4.Alte conflicte- p. 21
C.3.3. Consecinţele expansiunii circum-mediteraneene a Romei- p. 21
II.Criza Republicii şi instaurarea Principatului- p. 33
A.Criza republicii romane- p. 33
A.1. Epoca lui L. Cornelius Sylla- p. 33
A.2. Epoca lui C. Iulius Caesar- p. 35
B. Instaurarea Principatului- p. 38
III. Epoca Principatului (sec I-III p. Chr) –p 45
A. Surse istorice, evoluţia cronologică şi militară- p. 45
B. Structuri ale lumii romane în epoca Principatului- p. 50
B.1. Evoluţii economice şi fiscale- p. 50
B.2. Structuri sociale în Epoca Principatului- p. 52
B. 3. Structuri administrative- p. 55
B. 4. Instituţiile politice ale Principatului- p. 57
B.5. Armata romană în timpul Principatului- p. 60
IV Lumea romană în Antichitatea Târzie (284-476)- p. 67
A. Sursele istorice şi teorii privind sfârşitul Antichităţii- p. 67
B. Structuri ale lumii romane târzii- p. 68
B.1. Aspecte politico-militare- p. 68
B. 2. Aspecte economico-fiscale- p. 72
B.3. Structuri sociale- p. 73
B.4. Instituţiile politice- p. 75
C. Aspecte de civilizaţie romană- p. 77
C.1.Trăsături ale literaturii. Dreptul- p. 77
C.2.Trăsături ale arhitecturii şi artei- p. 78
C.3.Religii ale lumii romane- p. 81

1
 Introducere

Lucrarea de faţă prezintă aspectele generale de istorie romană, parcurgând în patru mari
secţiuni, evoluţia comunităţilor locuitoare din spaţiul celor şapte coline de la mărturiile primelor
locuiri şi întemeierea cetăţii, la extinderea italică apoi, circum-mediteraneană şi european-orientală,
schimbarea formulei politice prin instaurarea imperiului şi căderea Romei sub atacurile barbare.
Dincolo de sinteza asupra problematicii complexe şi vaste ce caracterizează istoria antică a Romei,
intenţia noastră principală, a fost evidenţierea noilor lecturi istoriografice ale evenimentelor şi
proceselor istorice, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ilustrarea comentariului expozitiv şi analitic
cu texte antice, redate în traducere românească. De aceea am preferat, în locul unei prezentări
factologice, o expunere problematică, cu indicarea unora dintre principalele lucrări de referinţă
moderne şi contemporane, pentru a deschide noi direcţii de studiu acelora care doresc să se
familiarizeze cu problemele legate de începuturile şi evoluţia ulterioară a statului roman. Totuşi,
criteriul cronologic nu a fost neglijat, prin urmare, cele patru secţiuni principale se raportează la: 1.
ultima parte a epocii metalelor legată de epoca regală şi cea republicană până în veacul I a. Chr.; 2.
ultimul secol republican şi venirea la putere a împăratului Augustus; 3. epoca Principatului; 4.
antichitatea târzie însoţită de o prezentare generală a trăsăturilor de civilizaţie spirituală romană, cu
un mai mare accent asupra problemelor religioase. Extrem de important este, în opinia noastră,
identificarea principalelor categorii de surse pe baza cărora să se poată reconstrui elementele de
civilizaţie romană, materială şi spirituală. Tocmai de aceea, la începutul fiecărei secţiuni am indicat
o parte dintre aceste izvoare- uneori corpora de surse antice, mai cu seamă pentru cele epigrafice,
sunt plasate în notele critice.
Pentru o mai bună înţelegere a analizei prezentate, pentru studiul individual pe problemele
ridicate de această prezenatre, fiecare capitol are, la sfârşitul lui, un dosar de surse antice.
Timpul estimat pentru studiu individual este de cca 3 ore pentru cap. II, III, IV şi de cca 4
ore pentru primul capitol.
Evaluarea finală se va adauga evaluarii de parcurs pe baza unor teme de control:
„Compararea structurii instituţionale republican şi imperial” şi “Compararea structurii militare
republicane şi imperiale-studii de caz Polybios, Istorii, VI, Flavius Iosephus, Ist. Răzb. iudeilor cu
romanii, III şi VIII”.

2
 I. Epoca regală şi republicană (sec. VIII-I a. Chr.)

Obiective
Cursul îşi propune transmiterea cunoştiinţelor de bază (încadrare cronologică, definiri
conceptuale, trăsături generale) ale evoluţiei spaţiului laţial unde se va dezvolta cetatea romanilor,
sub aspectele: economico-social, politico-militar, cultural-religios. Prin urmare avem în vedere:
-identificarea principalelor categorii de izvoare pe baza cărora se poate studia istoria Romei de la
primele secole de existenţă la finele sec. I a. Chr.;
-compararea ponderii influenţelor etrusce şi greceşti asupra dezvoltării cetăţii celor şapte coline,
-definirea concepţiei romane despre stat, despre statutul de cetăţean, analizarea principalelor
instituţii regale şi republicane.
-analiza caracterului procesual şi complex al cuceririlor romane, identificarea cauzelor generale şi
specifice ale conflictelor militare pe care Roma le-a purtat timp de cca. cinci secole, precum şi
identificarea consecinţelor multiple ale acestor campanii.

A. Periodizare şi surse.
B. Protoistoria şi istoria arhaică a Italiei-aspecte generale. Epoca regală a Romei
B.1. Protoistoria şi istoria arhaică a Italiei-aspecte generale
B.2. Epoca regală a Romei
C. Epoca republicană
C.1.Structuri economice şi sociale ale Romei republicane.
C.2.Instituţii republicane
C.3.1.Expansiunea romană- caracterizare generală, etape şi consecinţe
C.3.2.Principalele conflicte militare
3.2.1 Cucerirea Italiei
3.2.2.Cucerirea bazinului vest-mediteraneean
3.2.3.Cucerirea bazinului est-mediteraneean
3.2.4.Alte conflicte
C.3.3. Consecinţele expansiunii circum-mediteraneene a Romei

A. Periodizare
Proto-istoria Romei-cultura Laţială cu două etape importante: faza Protovillanova (sfârşitul epocii
bronzului-începutul epocii fierului: cca 1000-900 a. Chr.) şi faza Villanova (începutul epocii
fierului: din cca. 900 a. Chr.)
Epoca arhaică-regală (organizarea urban-statală): 754/3 a. Chr.-509/6 a. Chr.
Epoca republicană: 509/6 a. Chr-27 a. Chr.
Epoca imperială: Principatul: 27 a. Chr.-284 p. Chr. şi Antichitatea Târzie: 284-476.
Sursele istorice. Studierea îndelungatei perioade cuprinse între începuturile epocii fierului în
Latium (şi-n Italia) şi ascensiunea primului împărat al Romei (Imperator Caesar Augustus-27
a.Chr.) se bazează pe o mare cantitate de informaţie arheologică, fiind chiar principala categorie de
izvoare, mai cu seamă pentru prima parte a acestei perioade, pe de o parte, iar, pe de altă parte, pe o
sumă de izvoare scrise, care nu urcă mai devreme de secolul al III-lea a. Chr. În ultima categorie se
disting lucrările unor autori de expresie greacă, precum: Timaios din Tauromenium-Sicilia (sec. IV-
III a. Chr.), Q. Fabius Pictor (sfârşitul sec. al III-lea a. Chr.), Polybios din Megalopolis (sec. al II-lea
a. Chr.), Dionysios din Halicarnas şi Diodor din Sicilia (sfîrşitul sec. I a. Chr.), Plutarh din
3
Cheroneea (sec. I-II p. Chr.), Appian din Alexandria (sec. al II-lea p. Chr.) dar şi ale unor autori de
limbă latină, ca: Cn. Naevius (sec. al III-lea a. Chr.), M. Porcius Cato- numit şi Cato Maior sau Cato
Cenzorul (sec. III-II a. Chr.), C. Sallustius Crispus, C. Iulius Caesar, M. Tullius Cicero (sec. I. a.
Chr.), T. Livius (sfîrşitul sec. I a. Chr.- începutul sec I p. Chr.). La aceste texte istorico-literare se
pot adăuga, printre altele, operele de teatru ale lui T. Maccius Plautus sau P.Terentius Afer (sec. III-
II a. Chr), cele ale poeţilor din ultimul secol precreştin: P. Vergilius Maro, Q. Horatius Flaccus, P.
Ovidius Naso, fragmentele din opera de anticar a lui M. Terentius Varro (sec. II-I a. Chr), precum şi
texte juridice redactate în epoca imperială care au recuperat legislaţia timpurie a Romei sau
rezumate ale surselor mai sus menţionate redactate în epoca imperială. Aspectul tardiv al redactării
izvoarelor scrise generează o consistentă dificultate în încercarea de reconstituire a începuturilor
istoriei Romei, ceea ce impune o atentă coroborare a informaţiei arheologice cu informaţia scrisă.
De asemenea se cuvine precizat faptul că informaţia epigrafică este extrem de modestă pentru aceste
secole (printre altele, CIL, vol. I, II, VI,ed. Th. Mommsen, începând cu 1863; A. Degrassi, ILLRP,
1957-1991).

B. 1.Protoistoria şi istoria arhaică a Italiei-aspecte generale.

Stabilirea în Italia a primilor vorbitori de limbi indo-europene (din categoria cărora fac parte
şi latinii) care au înaintat în peninsulă pe direcţia principală nord-sud este de plasat în epoca
bronzului. Aceasta din urmă este caracterizată printr-o mare uniformitate culturală judecând după
ceramica cu incizii geometrice (prezentă în toată Italia) şi marea varietate de artefacte (unelte din
bronz şi arme). Aşezările din această arie culturală (numită şi cultura apeninică) sunt în general de
mici dimensiuni, amplasate în zonele montane şi au aspect sedentar, agrar-pastoral, cum apar în
sudul Etruriei, în Apulia şi Latium. Cercetările recenteînclină spre afirmarea caracterului sedentar al
acestor sate de mici dimensiuni, care practicau păstoritul transhumant. Sporadicele descoperiri de
ceramică apeninică din zona de mai târziu a Romei mărturisesc o slabă locuire a regiunii colinare,
poate chiar deloc. Cu bronzul târziu întreaga peninsulă italică va cunoaşte importante modificări
decelabile la nivelul ceramicii, la nivelul potenţialului demografic- semnul creşterii numerice a
populaţiei fiind amplificarea dimensiunilor asezărilor umane cu implicaţii în ceea ce priveşte
activitatea agrară-sugerate de creşterea numărului de unelte descoperite; la nivelul riturilor funerare-
cremaţia înlocuieşte sau dublează înhumaţia, apar aşa numitele câmpuri de urne- asemănătoare celor
din centrul Europei (de unde şi susţinerea deplasării unor grupuri de populaţie peste Alpi către
Italia). Toate aceste modificări duc la apariţia diferenţierilor culturale care se vor accentua în
secolele următoare.
Epoca fierului (începând cu anii 1100-900 a. Chr) debutează, aşadar, cu o mare varietate de
aspecte culturale, a căror clasificare foloseşte drept criteriu fundamental informaţia funerară. Astfel,
se pot distinge două mari zone culturale, începând cu sec. al X-lea: cea de înhumaţie (cu aspecte de
continuitate din cultura apenină) şi cea de cremaţie (specifică nordului Italiei şi zonelor joase de pe
coasta tireniană (Etruria, Campania, Latium, în mod excepţional în Picenum, la Ferno, în plină arie
culturală de înhumaţie). Prima zonă funerară, cea de înhumare a trupului defuncţilor, poate fi
întâlnită în Campania şi Calabria unde apar mormintele tip fosă, cu puternice influenţe dinspre
coloniile greceşti; în Apulia, caracterizată şi prin ceramică cu motive geometrice şi cu mânere, într-o
mare varietate de forme; în zona Piceniană (Adriatică), reprezentative fiind, în acest caz, stelele de
piatră cu scene de vânătoare şi de război. Ultimele două arii culturale sunt influenţate de contactul
cu ilirii. Abundenţa armelor din aceste morminte de înhumaţie denotă existenţa unui segment social
de vârf cu preocupări militare. Cât priveşte zona funerară în care există obiceiul arderii defuncţilor,
ea prezintă, la rândul ei, particularităţi: este vorba despre cultura Golasecca (în nordul extrem al
Italiei-Lombardia, Piemont- unde mormintele sunt bogate în arme, armuri, car cu patru roţi-semn al
unei elite aristocratice militare); cultura Atestină (în nord-estul peninsulei-Padova, Vicenza, Este-cu
4
morminte tip situle); în fine, cea mai importantă cultură a fierului este cultura Villanova (numită
astfel după aşezarea de lângă Bologna cercetată încă din 1853, dar răspândită şi dincolo de valea
fluviului Pad, în Latium, Picenum, Campania, Etruria). Înmormântările din această ultimă zonă de
cremaţie se fac fie în urne bitronconice cu capac, aşezate sub lespezi, fie, ca în Latium (aspectul
Latial al c. Villanova) în urne tip colibă. În Etruria, cultura Villanova are trăsături distincte faţă de
perioada anterioară: multe dintre aşezările de epoca bronzului sunt părăsite, înfiinţându-se altele noi,
din care o bună parte au evoluat spre aşezări de tip urban în secolele IX-VIII a. Chr.
Din punct de vedere etno-lingvistic situaţia peninsulei este extrem de complexă, sursele
antice vorbesc despre existenţa unor populaţii băştinaşe, anterioare sosirii primilor colonişti greci, pe
care unii autori greci îi numesc viteloi/italoi, ausoni, sicani/siculi (pentru Sicilia). Înainte ca latina să
se impună, devenind limba „oficială”, existau cca. 40 de limbi sau dialecte pe care specialiştii le-au
grupat în graiuri ne-indoeuropene (dialectul raetic, cel luguric şi etrusca) şi graiuri indoeuropene.
Ultimele cuprind aşa numitul grup vest italic, mai timpuriu (latina, faliscaîn Latium, sicula-în
Sicilia, veneta-în nord-estul peninsulei), apoi grupul est-italic (incluzând toate dialectele osco-
umbrice vorbite în Umbria, Samnium, Lucania, Bruttium, Campania, Picenum, zona central-
apeninică), celtica (răspândită pe o arie largă între Pad-Alpi-Adriatica, încă din sec. VI-V a. Chr.);
dialectul mesapic vorbit în „tocul cizmei italice” (poate o ramură occidentală a ilirilor) şi greaca
(mai consistent din sec. al VIII-lea a. Chr., adusă de coloniştii greci stabiliţi în sudul Italiei şi în
Sicilia). Primele contacte ale populaţiilor din Italia cu civilizaţia grecilor urcă, însă, până la finele
epocii bronzului, când obiecte miceniene apar în Apulia, Sicilia sau centrul Italiei. Faptul că aceste
contacte au rămas în memoria colectivă este de necontestat chiar dacă tabloul oferit de unele surse
greceşti tardive le prezintă de o manieră mult amplificată. Dionysios din Halicarnas, de exemplu,
admite chiar o migrare a unui prim val de arcadieni, cu 17 generaţii anterior războiului troian (ceea
ce ar însemna sec. al XVIII-lea a. Chr. când izvoarele arheologice nu susţin o astfel de invazie
dinspre Grecia spre Italia), urmată de alte patru valuri de mişcări demografice (thesalieni, un al
doilea val de arcadieni conduşi de Evandru care ajung în Latium, apoi dorieni lăsaţi de Herakles pe
Capitoliu, în fine, troienii lui Aeneas). Trebuie subliniat că pătrunderea consistentă a grecilor în
Italia (după sec. al VIII-lea a. Chr.) şi a celţilor dinspre nord (începând cu veacurile VI-V a. Chr.) au
dus la mişcări demografice în interiorul peninsulei cu modificări ale hărţii lingvistice. De asemenea,
prezenţa ceramicii pictate în stil egeo-cipriot (în Sicilia), obiecte de factură cretană şi orientală, pun
în lumină vechimea relaţiilor acestor regiuni cu estul Mediteranei, la care se poate adăuga şi cazul
etrusc, popor căruia istoricii încă îi mai gândesc origini orientale. Toate aceste aspecte atestă
situarea Italiei în vasta arie de circulaţie demografică încă din epoca bronzului şi continuată în epoca
hallstatiană.
În ceea ce priveşte strict evoluţia istorică a Latium-ului, regiunea unde ulterior s-a dezvoltat
cetatea Romei, primele locuiri permanente datează din jurul anului 1000 a. Chr. după cum o
dovedesc câteva morminte de incineraţie din spaţiul viitorului for roman, din zona M-ţilor Albani,
din Lavinium, din ţinutul sabin (Palombara Sabina şi Campo Reatino), aparţinând primei faze a aşa-
numitei culturi Laţiale (faza protovillanova din Latium, cca 1000-900 a. Chr.). Simbolismul funerar
descoperit aici este unul coerent, în sensul că cenuşa defuncţilor este asociată cu instrumentar din
viaţa cotidiană, ceea ce presupune existenţa unor forme de organizare evoluată, deşi nu au fost
identificate pentru această perioadă locuinţe de suprafaţă. Mai bine documentată este faza următoare
a culturii Laţiale, cea corespunzătoarea începuturilor propriu-zise ale epocii Hallstat (cca. 900-700
a.Chr.), în care materialul arheologic din zona Laţiumului mărturiseşte deopotrivă continuitatea faţă
de perioada anterioară dar şi o creştere demografică substanţială. În această perioadă se dezvoltă
aşezările de la Antemnae, Fidenae, Crustumerium, Tibur, Corniculum. Spre exemplificare, reţinem
cazul descoperirilor din anii ’70 ai secolului al XX-lea, efectuate în marea necropolă de pe malul
Lacului Castiglione- Osteria dell’Osa, unde coexistă ambele rituri de înmormântare dar unde se
5
poate urmări şi existenţa celor două faze de evoluţie. Studiul acestor morminte a pus în evidenţă
faptul că, în prima fază, incineraţia este folosită selectiv-doar pentru un grup privilegiat de bărbaţi
adulţi. Cum cremaţia presupune un efort mai mare decât simpla îngropare a defunctului, datorită
arderii corpului şi a artefactelor (nu mai puţin de trei obiecte) care însoţesc urna funerară, s-a
presupus că numai un grup cu un anumit standard de viaţă îşi poate permite incinerarea şi depunerea
acelor obiecte cu o valoare socială specială. Şi aceasta deoarece printre obiectele asociate cu urnele
funerare se numără ceşti, boluri, farfurii, arme, de regulă lăncii şi săbii, subliniindu-se dubla calitate
a defunctului de războinic dar şi de conducător al unui grup domestic/clan (se mai pot adăuga şi
roluri sacerdotale din pricina prezenţei cuţitelor sacrificiale în unele morminte). Spre deosebire de
acestea, celelalte mormintele de înhumaţie de femei şi bărbaţi sunt mult mai simple, mormintele de
bărbaţi neavând arme. În acelaşi cimitir, în faza a doua a culturii Laţiale dispare primul tip de
morminte de incineraţie, cel mai probabil datorită simplificării ritului de înmormântare. Acestei
realităţi funerare îi corespunde o situaţie arheologică particulară a aşezării, în sensul că la suprafaţă
nimic din informaţia descoperită nu asigură existenţa acelui grup privilegiat masculin, sau existenţa
vreunei urme de stratificări sociale. Locuinţele par a găzdui sedentar o populaţie agrar pastorală,
care practică meşteşugul casnic, împărţită în mici sate separatece se vor unifica spre finele celei de-a
doua faze a culturii Laţiale.
Zona colinară a Romei pare, începând cu ultima parte a secolului al IX-lea a. Chr., să
cunoască o dezvoltare demografică mai semnificativă, centrul locuirii constituindu-l colina Palatin.
Trebuie făcută, însă, precizarea că dintre cele şapte coline (Palatin, Capitoliu, Esquilin, Quirinal,
Viminal, Caelius, Aventin), Aventinul şi Muntele Caelius nu au fost cercetate din punct de vedere
arheologic, iar ceea ce s-a reuşit să se studieze până în acest moment nu oferă o imagine de
ansamblu asupra întregii cetăţi romane din vremuri arhaice. Materialul scos la iveală mărturiseşte
existenţa unor mici comunităţi rurale care, la cumpăna dintre secolele IX-VIII, par a fi pe cale să se
unifice cu aşezarea cea mai veche de pe Palatin, locuinţele având un inventar modest, fără urme de
diferenţiere socială, cu practicarea ambelor rituri de înmormântare. Spre finele secolului al VIII-lea
a. Chr., comunităţile din Latium, deci şi cele din Roma, cunosc o serie de schimbări importante:
creşterea demografică este dublată de o stratificare socială importantă şi de o anume organizare
politică. Acestea sunt sugerate, într-o primă fază (mijlocul sec. al VIII-lea- mijlocul sec. al VII-lea)
de: multiplicarea numărului de aşezări şi a dimensiunilor lor; de bogăţia şi varietatea inventarului
funerar (luxul unora dintre morminte determinând introducerea sintagmei de „morminte princiare”,
în care printre artefacte se găsesc obiecte de import sau produse locale de influenţă orientală şi
greacă, este aşa numită perioadă orientalizantă); de apariţia mormintelor tip cameră (nu numai în
Etruria prorpiu-zisă ci şi diverse puncte din Latium- Decima, Praeneste, inclusiv la Roma-
mormântul 125 din cimitirul descoperit pe colina Esquilin) legate de o anume simbolistică a
relaţiilor de familie şi de clan precum şi de afişajul lor public. Într-o a doua fază (mijlocul sec. al
VII-lea- începutul sec. al V-lea) avem de a face cu amenajări de tip proto-urban şi urban- construirea
unor spaţii de comerţ şi de dezbateri politice- paralel cu modificări în practica funerară. În Forum
(spaţiul dintre colinele Palatin, Capitoliu şi Velia) sunt construite primele stabilimente publice
(Curia Hostilia-locul de întrunire a senatului şi Comitium- spaţiul de adunare a poporului), precum
şi un sanctuar închinat lui Volcanus, unde s-a descoperit aşa numita piatră neagră a lui Iupiter (Lapis
Niger) a cărei inscripţie conţine cuvântul recei (rex-regi în latină). Ceramica grecească figurată
(krater) din depozitul votiv al acestui sanctuar oferă imaginea zeului Hephaistos (corespondentul
grec la lui Vulcanus) reîntorcându-se în Olimp. De asemenea, în Târgul de vite (Forum Boarium)-
situat între colina Palatin, colina Capitoliu şi malul stâng al Tibrului- sunt construite lăcaşe de cult,
cum ar fi templul decorat cu teracote şi statui acroteriale ale lui Hercule şi Athena, iar pe Capitoliu
avem atestată (prin fragmente de teracotă şi fundament) ridicarea complexului cultual al triadei

6
capitoline formată din Iupiter, Iunona şi Minerva. Din 650 a. Chr. pe colinele Quirinal, Viminal şi
Capitoliu există locuri de cult, judecând după depozitele votive existente, aşa-numitele fauissae.
Aceste dovezi pun în lumină transformarea Romei într-o aşezare de tip urban, în care
ierarhiile sociale au şi o funcţionare politică (sugerată de sistematizările edilitare a spaţiului civic şi
utilizarea scrisului ca instrument de stocare a informaţiei şi de conducere), transformare mai
evidentă, deci, din a doua jumătate a veacului al VII-lea şi prima jumătate a celui următor. În această
fază constatăm, însă, că mormintele sunt din ce în ce mai sărace în inventar, morţii sunt depuşi
direct în groapă, fără preocuparea de a marca în vreun fel, dincolo de moarte, statutul social avut de
defunct. Lipsa inventarului funerar a condus, iniţial, la aprecierea unui recul demografic, a unei
inexistenţe a cimitirelor dincolo de începutul sec. al VI-lea; astăzi istoricii iau în calcul o nouă
interpretare potrivit căreia după anii 580 a. Chr. dispunem de necropole dar sunt extrem de greu
decelabile din cauza materialului funerar sărac. Această modificare de comportament funerar a fost
explicată (T. Cornell, G. Colonna prin modificări de mentalitate pe fondul evoluţiei spre o
organizare de tip urban şi politică. Altfel spus, devine mai important efortul de evidenţiere la
suprafaţă, în ochii contemporanilor, a unor statute sociale privilegiate (prin ridicarea de lăcaşe de
cult sau prin edificare unor locuinţe somptuoase- aşa cum o dovedeşte cartierul rezidenţial de pe
Palatin), decât acela de a marca prin inventar funerar distincţiile sociale din timpul vieţii. Probabil
astfel se explică de ce ulterior, la mijlocul sec. al V-lea, în legislaţia scrisă a Romei (legea celor 12
Table, tabla a X-a 2-6) se introduc restricţii în acest sens, de limitare a luxului funerar. Încă trebuie
subliniat încă un aspect, şi anume o dublă activitate de amenajare a unor lăcaşe de cult: simple altare
în aer liber sau complexe mai elaborate cu altare şi temple, uneori ridicate pe mai vechile lăcaşe din
perioada proto-urbană, a căror funcţionare este atestată până târziu în ultimele secole ale erei
precreştine. Ridicarea de edificii cultuale este observabilă atât în interiorul noilor centre urbane
organizate politic (cazul mai sus amintit al Romei nu este singular, la fel avem atestat efortul edilitar
cultual la Veii, Caere, Lanuvium, Ardea, Satricum) cât şi în zonele extraurbane (sanctuare extra-
pomeriale-dincolo de pomoerium-zidul de incintă al aşezării) de pildă: sanctuarul, din mijlocul sec.
al VI-lea a. Chr., al Dianei de pe colina Aventin (colină care la data ridicării lăcaşului nu făcea parte
din oraşul Roma), sanctuarul de la începutul veacului al VI-lea a. Chr., închinat triadei Afrodita,
Hera, Demetra de la Gravisca, portul oraşului Tarquinium, cel de la Pyrgi (cu două temple dintre
care unul este peripter, încercuit de un rând de coloane, în stil grec) din sec. al VI-lea. Ridicarea
acestor din urmă sanctuare nu este străină de activitatea comercială şi de existenţa unor raporturi
politice de tip federativ.

Roma şi civilizaţiile vecine

7
 B.2.Epoca regală
Tradiţia antică susţine legenda de întemeiere propriu-zisă a oraşului de către Romulus, fiul
vestalei Rhea-Sylvia şi al zeului Marte (în jurul anilor 754-3 a. Chr), coborâtor din casa domnitoare
a lui Ascaniu de la Alba Longa. După naştere, Romulus împreună cu fratele său geamăn Remus,
sunt înlăturaţi din Alba Longa, de unchiul uzurpator al mamei lor (Amulius), aruncaţi în Tibru, dar,
salvaţi miraculos de o lupoaică, reuşesc să supravieţuiască, crescuţi fiind apoi de păstorul Faustulus
şi de soţia acestuia Acca Laurenţia/Larenţia. La maturitate cei doi reuşesc să îndepărtăze pe
Amulius, redându-i bunicului lor matern (Numitor) domnia, iar ei se vor întrece pentru a câştiga
statutul de întemeietor al unei noi cetăţi pe colina Palatinului. Romulus îşi va adjudeca rolul de
conditor, mai mult, îşi ucide fratele (care îi ia în derâdere actul fondator), şi va ctitori viitoarea
cetate Roma. Există peste 25 de variante ale acestei legende, transmise de autorul de epocă imperială
Aurelius Victor în a sa Origine a neamului roman (Origo gentis Romanae). Deşi, într-o variantă
extinsă primele aşezări pe Palatin sunt atribuite, cu mult înainte de Romulus, lui Evandru, arcadianul
sosit în Italia, faptele care au urmat actului fondator al fiului Rheei-Sylvia (atât pe Palatin cât şi pe
Capitoliu, apoi unirea cu sabinii şi coregenţa cu regele sabin Titus Tatius), denotă caracterul modest
al mai vechii aşezării greceşti. Destinul deosebit al lui Romulus, activitatea sa ca monarh ca şi
sfârşitul său (el dispare miraculos în timpul unei inspecţii militare, răpit fiind de zei, devenind
Quirinus) au o încărcătură mitică, pe de o parte, dar, pe de altă parte, fac dovada caracterului
procesual al întemeierii cetăţii. Organizarea viitoare a Romei va cădea în sarcina următorilor regi
(sabini, romani şi etrusci): sabinului Numa Pompilius (mai ales religios), romanului Tullus Hostilius
(mai ales militar), sabinului Ancus Marcius (mai cu seamă economic), etruscilor Tarquinus Priscus,
Servius Tullius (căruia i se atribuie definitivarea organizării socio-civice şi militare), Tarquinius
Superbus (asociat cu abuzuri regale dar şi cu dedicarea templului Triadei Capitoline). De altfel, către
finele Republicii romanii se mândreau cu acest caracter complex al ctitoririi, cu contribuţia tuturor
regilor şi a comunităţilor implicate la desăvârşirea oraşului. Printre alţii, Cato Maior susţine
superioritatae romanilor, faţă de greci, dat fiind caracterul colectiv al fondării.
Discursul tradiţional asupra perioadei regale surprinde domnia celor 7 regi cu funcţii
politico-sacerdotale, administrativ –juridice şi militare, ale căror atribuţii sunt secondate de existenţa
unui sfat (senatus, potrivit tradiţiei format în trei etape: Romulus, Numa Pompilius şi Tarquinius
Superbus) şi a unei adunări a poporului (comitia curiata, ale cărei atribuţii au o mare conotaţie
religioasă căreia ulterior i se adaugă formula de adunare pe baza centuriilor alcătuite cenzitar-
comitia centuriata-în care criteriile fiscale şi militare prevalează faţă de origine). Instituţia regalităţii
(termenul de rex desemnând-o) este foarte veche, atestată în întreaga arie indo-europeană, la care se
adaugă rolul charismatic al persoanei suveranului. Principiul de accedere la putere este asocierea
(prin căsătorie cu o fiică, cel mai probabil) şi electivitatea, cu intervenţia interregnum-ului (asigurat
de un interrex dintre senatori) pentru perioadele dintre doi regi. Perioada regală se caracterizează
printr-un amplu proces de organizare internă a Romei, momentul cel mai important, dar şi cel mai
discutabil (fiind probabil antedatat) reprezentându-l reforma serviană, a penultimului rege etrusc,
care, pe baza principiilor cenzitare, împarte populaţia statului în categorii cenzitare şi centurii (cu
drepturi civice totale, 5 dintre cele 6 categorii având inclusiv obligaţia mobilizării militare).
În interiorul acestei tradiţii legendare se pot distinge câteva elemente deosebit de relevante pentru intenţia cu
care a fost închegat mitul fondator coborât în istorie. Mai întâi, este vorba despre relaţiile Romei cu populaţiile vecine,
cu precădere sabinii, care sunt integraţi corpului social al noii cetăţi, ca semn al unui proces de unificare care se va fi
petrecut în jurul Palatinului. Apoi, este vorba despre relaţiile cu grecii, complex redate prin episodul prezenţei lui
Evandru în chiar inima Romei timpurii dar şi prin aparatul lingvistic utilizat pentru scenariul de fondare (descrierea actul
de întemeiere este similiară cu cea a întemeierilor elenistice de poleis). În al treilea rând, în economia discursului,
Aeneas şi descendenţii săi joacă un rol extrem de important, ceea ce leagă Roma de estul Mediteranei. În sfârşit,
legăturile mai mult sau mai puţin obediente faţă de zona etruscă de civilizaţie politică mărturisesc influenţele pe care
Roma le-a suferit din partea etruscilor dar şi dorinţa romanilor de a-şi sublinia diferenţele faţă de acest popor, prin
accentuarea caracterului agrar pastoral, rural şi auster al civilizaţiei romane. Toate aceste aspecte dau seamă de condiţiile
8
de redactare post factum a legendei, sfîrşitul epocii republicane, când Roma încearcă să „egaleze” în vechime şi
importanţă lumea greacă, când Roma îşi creează propria identitate. Cu toate acestea, fabricarea începuturilor nu este pe
de-a-ntregul una dictată de evenimente târzii de vreme ce un ansamblu de dovezi arheologice susţin discursul
întemeierii. Este vorba despre faptul, amintit deja mai sus, şi anume că, spre mijlocul secolului al VII-lea a. Chr., se pot
constata amenajări ale spaţiului public de tip urban, începând cu cca 650-625 a. Chr.: pavarea Forum-ului, ridicarea
altarului lui Marte şi Ops Consiua–Regia, amenajarea spaţiului de discuţie politică a poporului-Comitium şi a Curiei
Hostilia, primul edificiu al Senatului (în asociere cu mormântul cenotaf- heroon- al cărui material ceramic attic este
datat la începutul sec. al VI-lea a. Chr.). Pe de altă parte, caracterul în plină dezvoltare al noii aşezări (pre- şi proto-
urban) este mărturisit de descoperirile de locuinţe „rezidenţiale” case de tipul standard (ca la Pompei) cu un atrium
destrul de larg, cu o dispunere a camerelor în jurul unui spaţiu central deschis (compluuium). Se poate, astfel, conchide
că procesul de fondare şi transformare a Romei dintr-o aşezare rurală într-o cetate organizată politic şi pe principii
urbane, proces petrecut între sec. VIII-VI a. Chr., nu poate fi rupt de doi factori culturali majori: elementul etrusc şi cel
grec.
Civilizaţia etruscă s-a dezvoltat în perioada secolelor IX/VIII-III, având ca nucleu
geografic zona Toscanei de azi. Tradiţia antică de expresie greacă ne-a transmis două teorii
referitoare la originea neamurilor etrusce.
Prima, aparţinând lui Herodot (Istorii, I, 94), preluată apoi de
majoritatea scriitorilor vechi, îi aduce pe etrusci din Lydia, undeva
prin sec. al XIII-lea a. Chr., explicând expatrierea unei jumătăţi din
populaţia condusă de Atys, fiul lui Manes, prin cauze naturale care
prilejuiesc „o mare foamete”. O flotă condusă de însuşi fiul regelui,
Tyrrhenos, îi va purta pe emigranţi spre Occident până în zona
central vestică a Italiei, unde iau numele de tyrrhenieni sau
tyrsenoi, de la comandantul lor. În scrierile latine vor fi numiţi
ulterior tusci.
Stela de la Kaminia- 1885, membrii Şcolii de la Athena
descoperă în preajma aşezării rurale Kaminia (I-la Lemnos) stela
funerară cu imaginea din profil a unui războinic înspţit de lancea sa.
Inscripţia din jurul personajului şi de pe faţa laterală urcă până în
veacul al VIII lea, prezentând trăsături morfologice şi lexicografice
cu lb. etruscă. Aceleaşi trăsături lingvistice apar pe o serie de texte
scurte, scrise pe vasele din aceeaşi perioadă descoperite în insulă.
O a doua teorie, emisă de Dionysios din Halicarnas (Antichităţi romane, I, 30) susţine
autohtonia etruscilor (numiţi de autor rassena). La acestea s-a adaugat efemer opinia istoricilor
moderni care, interpretând abuziv un pasaj din T. Livius (De la Fondarea Romei, V, 33), dorea
identificarea patriei de origine a etruscilor cu zonele nord italice de unde aceştia ar fi coborât înspre
Toscana. Dezbaterile cercetării moderne au fost extrem de ample în jurul celor două teorii transmise
de Antichitate, cu dosare de argumentare mai mult sau mai puţin consistente, ocupând cea mai mare
parte a primei jumătăţi a secolului al XX-lea. Ulterior, istorici precum M. Pallottino, F. Altheim sau
R. Bloch au canalizat atenţia asupra civilizaţiei dezvoltate, pe un fond villanovian, de către etrusci în
spaţiul italic, care prezintă aspecte complexe încă puţin studiateÎncă trebuie făcute câteva menţiuni:
anumite aspecte legate de religia etruscă, arta divinaţiei, haruspicarea pot fi explicate numai în acord
cu similitudinile din lumea egeo-cretană, anatoliană (ficat hittit identic cu cel de la Piacenza) şi
babiloniană (calendarele brontoscopice), o anumită poziţie importantă a femeii etrusce este
comparabilă cu realităţi lydiene, plastica şi orfevrăria atestă legături cu Anatolia, şi îndeosebi cu
Lydia.
Deşi cunoscătoare a scrisului (alfabetul etrusc fiind, cel mai probabil, o preluare a celui
grec), lumea etruscă ne apare astăzi mărturisită mai ales de propria documentaţie arheologică
funerară - necropole de tip cameră cu importante decoraţii şi inventar- decât de documentaţia scrisă.
În ultima categorie intră o serie de mărturii epigrafice, cele mai multe funerare, fiind aşadar de mică
9
întindere şi complexitate (numărul acestor documente epigrafice ridicându-se la cca. 10 000 de
inscripţii, dintre care trei inscripţii sunt de mai mare întindere: ţigla de la Capua, placa funerară de la
Perusia şi cele trei tăbliţe votive de aur descoperite la Pyrgi -două sunt în etruscă, una este în
feniciană- la care adăugăm mai lungul text de epocă elenistică realizat pe bandajul unei mumii din
Alexandria -păstrate azi la Muzeul din Zagreb-cuprinzând cam 1500 de cuvinte în neo-etruscă). Cu
toate acestea limba estruscă este încă necunoscută, progrese importante s-au făcut mai mult în
morfologie (verbul, substantivul, numeralul) şi mai puţin în domeniul sintaxei. La acestea se adaugă
izvoare greceşti şi latineşti, provenind aşadar mai cu seamă din partea celor care au distrus şi cucerit
oraşele toscane şi care, cu puţine excepţii, nu sunt dintre cele mai favorabile.
Civilizaţia etruscilor ia naştere la începutul epocii fierului, în strânsă legătură cu aspectele
culturale de tip Villanova, cu elemente de discontinuitate faţă de epoca bronzului, ajungând ca spre
veacurile VIII-VII a. Chr. să cunoască forme urbane de organizare, cu o viaţă economică extrem de
prosperă, dovedită de numărul mare şi varietatea obiectelor de import sau de factură locală după
modele de import (cretano-orientale pe filieră cartagineză sau greacă), de raporturile politico-
militare pe care Etruria le stabileşte cu Carthagina pentru controlul mării Tireniene şi echilibrarea
balanţei de forţe contra grecilor care încep în număr mare colonizările lor italice. Aceste aspecte
economico-politice permit etruscilor extinderea controlului lor înspre nordul peninsulei, până în
zonele Galliei Cisalpine de mai târziu –aşezarea de la Marzabotto fiind datată, de pildă, încă din
veacul al VII-lea (iar produsele etrusce trec Alpii), şi înspre sud, până în regiunea laţio-campaniană
(cu întemeierea cetăţii Capua şi exercitarea controlului asupra coloniei greceşti de la Cumae). În a
doua jumătate a secolului al VII-lea etruscii îşi instalează dominaţia asupra Romei sub formula
monarhilor etrusci, nefiind exclusă nici ipoteza unor expediţii individuale ale unor condottieri
etrusci(ştiut fiind faptul că regii etrusci de la Roma provin din două oraşe diferite -Tarquinia şi
Vulci-, că au o relaţie specială cu suita care-i propulsează şi că, ulterior alungării monarhilor etrusci
din cetatea celor şapte coline, tradiţia consemnează o nouă încercare eşuată de reluare a controlului
provenită de data aceasta din Chiusi-regele Lars Porsenna). Această putere nu s-a putut menţine -în
condiţiile inexistenţei unei reale forţe federale de colaborare militară, astfel că din sec. V-IV
teritoriul controlat de etrusci scade continuu sub presiunea celtă (în nord), greacă şi romană (în
centru şi vest). În perioada de maximă extindere, etruscii par a funcţiona sub formula cetăţilor
organizate federal doar pe criterii religioase (sanctuarul federal este amplasat în cetatea Volsini),
forma de conducere iniţială fiind cea monarhică (regele era numit lucumon), înlocuită apoi de
regimuri oligarhice la finele sec. al VI-lea (ca peste tot în Italia). Cunoaştem puţine aspecte de
organizare internă, ni s-au păstrat titlurile unor magistraţi de epocă republicană: zilath şi maru, avem
atestată puterea militară terestră şi navală a etruscilor; ştim, însă, mai multe elemente legate de
politica externă dezvoltată de cetăţile etrusce în raport cu Carthagina şi apoi cu Roma. După o primă
poziţie predominantă în centrul peninsulei, asigurată în zona de coastă a mării Tireniene prin tratate
cu Carthagina şi prin alungarea grecilor din Corsica- sec. VII-VI, lumea cetăţilor etrusce întră în
declin, concomitent cu ridicarea militară a Romei. Aceasta din urmă va oscila campaniile de
cucerire cu perioade de stagnare militară, până când teritoriul etrusc va fi integrat definitiv puterii
romane la mijlocul sec. al IV-leaa. Chr. Influenţa civilizaţiei etrusce asupra Romei este
considerabilă în materie de tehnică de construcţii, artă religioasă, unele însemne ale puterii politice
(fasciile), chiar dacă, faţă de deceniile trecute, rolul etruscilor este astăzi reconsiderat.
Sosirea grecilor în Italia este astăzi văzută ca o „revoluţie culturală” Primele colonizări
începute în jurul anilor 770 a. Chr., în nordul golfului Neapole, la Pithecusai apoi Cumae şi zona
siciliană, duc la apariţia unor cetăţi de tipul apoikiilor şi emporiilor. Impactul social este unul de
amploare, se petrece elenizarea Etruriei, Latium-ului, Campaniei, decelabilă la nivelul artefactelor
(pătrunderea stilului orientalizant în Italia este datorată grecilor, în principal), a stilului de organizare
socială (banchetul aristocratic - symposion), a religiei. Unii dintre istoricii contemporani (Torelli,
10
Cornell) leagă urbanizarea timpurie a Etruriei (la Tarquinia, Caere, Veii) şi a Romei (începând din
sec. al VII-lea) de sosirea coloniştilor greci. Un aspect deosebit de important pentru influenţa greacă
asupra comunităţilor latine, aşadar şi asupra romanilor, priveşte elenizarea panteonului vechi indo-
european. Începutul acestui proces a fost cândva legat de epoca republicană, cel mult sfârşitul epocii
regale. Există, însă, dovezi numeroase care atestă intruziuni ale divinităţilor greceşti şi ale
formulelor lor cultuale în plină epocă regalăAceste mărturii privesc practicarea oraculară (cărţile
sybiline prin Cumae), adorarea zeilor Herakles şi Athena, heroon-ul din Forum, cu aşa numita Lapis
Niger, dovedind elenizarea zeului local Volcanus, sub domnia Tarquinilor, prezenţa Herei ca
partener de cuplu a lui Zeus în palatul de la Murlo din Etruria septentrională (cca. 580), ridicarea
templului Triadei Capitoline (cu podium-ul de 55x61 m început de primul rege etrusc şi dedicat de
ultimul Tarquin – depozitul votiv fiind datat în ultima decadă a sec. al VI-lea). Cazul poate cel mai
revelator este sărbătoarea Matraliei (din 11 iunie), închinată zeiţei Mater Matuta care pune în lumină
asocierea vechiului rit solar indo-european al Aurorei cu ritul lunar grecizat prezent în republica
târzie şi în timpul imperiului. Adorarea zeiţei Mater-Matuta în sanctuarul de la Satricum poate fi
urmărită secvenţial: aici s-au descoperit trei faze de construcţie, cea mai veche fiind din sec. al VIII-
lea a. Chr. (cercetată încă din anii 1896-98), o fază mijlocie -din sec. IV-II a. Chr. (fiind descoperită
în 1981), cea mai recentă-din sec al II-lea a. Chr. (săpată în aceeaşi perioadă cu prima fază).
Depozitele de statui votive din bronz atestă caracteristicile solare şi courotrophice ale zeiţei pentru
perioada arhaică: figurinelor feminine de bronz, grosier lucrate, din sec. al VI-lea a. Chr., cu discuri
solare pe cap (de influenţă indo-europeană), li se adaugă reprezentări feminine mai evoluate, de tipul
grec Kore (ultima parte a veacului al VI-lea a. Chr.), apoi teracotele în care sunt însoţite de copii, pe
genunchi sau ţinuţi la sân (sec. IV-II a. Chr., când caracterul solar se estompează, locul său fiind luat
de interpretarea grecească a mitului).

Temă de auto-evaluare
Analizaţi începuturile Romei comparând legenda de întemeiere cu informaţiile furnizate de
cercetările arheologice.

C. Epoca republicană.
Secolele V-I a. Chr, cunoscute îndeobşte ca secolele republicane, marchează decisiv nu doar
evoluţia ulterioară a Romei imperiale şi a Italiei ci şi a bazinului mediteraneean şi a Europei. Cele
mai importante procese istorice care se petrec în interiorul statului roman vizează: 1.conturarea unei
structuri socio-economice clare şi introducerea economiei monetare; 2.organizarea instutiţională a
statului, sub aspect politico-juridic şi militar; 3.cucerirea Italiei şi apoi a bazinului mediteraneean de
către Roma, cu dezvoltarea unor tehnici de control al spaţiilor integrate militar şi politic, cu
închegarea unor norme de diplomaţie internaţională; 4.pulverizarea valorilor republicane din sec. I a.
Chr, traversat într-un ansamblu de tulburări civice violente cunoscute sub numele de războaiele
civile şi care a cunoscut instalarea unor regimuri personale.

C.1.Structuri economice şi sociale ale Romei republicane.

Cea mai importantă activitate economică a romanilor este agricultura. Cereale, plante textile,
legume, zarzavaturi apar în sursele antice bine evidenţiate, cu o tehnică de lucru a pământului,
folosindu-se plugul cu brăzdar (îmbunătăţit prin adăugarea urechilor ce răsturnau brazda la dreapta
şi la stânga), atestată încă din epoca neolitică. Acest procedeu avea un randament destul de slab şi
rămâne aproape neschimbat în întreaga perioadă de existenţă a statului roman. Inovaţiile sunt puţine,
ele se referă mai mult la alternarea culturilor şi la sistemul de irigaţii (la mai vechile canale şi mori
de apă se adaugă, în veacurile II-I a. Chr., morile de vânt). Cultura viţei de vie, cunoscută de
timpuriu ca şi cea a măslinului (venită pe filieră greacă din Orient-Asia Mică, măslinul, atestat în
11
opera lui Plinius cel Bătrân, pătrunde în Latium la începutul republicii: după bătălia de la Lacul
Regillus, latinii intră în Roma cu o ramură de măslin) întregesc tabloul agricol roman. Importanţa
proprietăţii funciare este mărturisită de sursele antice prin asigurarea funcţionării esenţiale a
statutului civic (armamentul centuriilor este procurat individual, din veniturile proprii), prin
asocierea tradiţională a elitelor politice cu lucrul pământului (vezi cazul lui Cincinnatus dar şi
impunerea normativă a menţinerii în câmpul activităţilor agrare a senatorilor, prin legea Claudia, din
218 a. Chr.), prin comportamentul militar al Romei (cucerirea noilor pământuri şi transformarea lor
în ager publicus, concedate, spre folosinţă, sub formă de loturi cetăţenilor romaniCreşterea
animalelor este amplu argumentată în textele antice, mai cu seamă în cele de factură religioasă, în
care sunt pomenite sacrificii de porci (ritul feţialilor, dar şi în legenda ce-l călăuzeşte pe Aeneas, de
pildă), capre (care apar şi în legende şi toponime), bovine, cai, cornute mici.
Meşteşugurile, a căror organizare urcă în epoca regală (Plutarh îi atribuie regelui Numa
Pompilius gruparea meşteşugarilor în corporaţii: trâmbiţaşii, aurarii, zidarii, vopsitorii, tăbăcarii,
cizmarii, bronzarii, olarii şi pe ceilalţi într-o secţiune aparte- Numa, 17), sunt deopotrivă casnice şi
publice. Din veacul al II-lea a. Chr. apar şi atelierele specializate în prelucrarea lânii şi a
veşmintelor: Canusium, Luceria, Tarentum, Parma, Padua, Modena, Aquileia. Alături de produsele
italice circulă importurile (spre pildă, lâna din Tyr). La producţia internă de in (atestată la Plinius cel
Bătrân, pentru fabricarea pânzelor de corăbii) se vor adăuga importurile din Spania, Gallia şi Egipt.
Din veacul al II-lea î. Hr., se aducea mătasea din Cos. Pielăria este un meşteşug cunoscut încă din
epoca regală, sandalele din piele, purtate de senatori, fiind un semn de distincţie socială. În producţia
ceramicii, Roma rămâne mult în urma Campaniei, Etruriei sau a cetăţii Arettium. Extracţia
metaliferă din zonele peninsulare (Campiglia, Val Cecina- cupru; Campiglia şi Montierii- argintul)
sau insulare (Sardinia şi Elba- fier şi cupru), va fi dublată de resursele extra-italice, după cuceririle
militare (din Spania- fier, cupru, aur, argint, din Britannia- cositor).Transporturile se realizau atât pe
uscat (drumurile fiind construite prin împrumuturi de tehnici etrusce şi greceşti, perfecţiuonate
ulterior) cât şi pe apă (căile fluviale, prin amenajările de pe cursul Tibrului, sau maririme, abia după
cucerirea Italiei).
Multiplicarea relaţiilor politice şi comerciale cu lumea est-mediteraneeană determină o
scurgere de produse către Roma, inclusiv de produse agricole, cu importante consecinţe pentru
economia Italiei. Pe fondul diminuării atenţiei acordate valorificării pământurilor de acasă, se
instalează (în urma campaniilor militare romane) o criză profundă a micii proprietăţi ţărăneşti, în
condiţiile creşterii concurenţei produselor meşteşugăreşti extra-italice pe pieţele din Roma. Statul
roman aprovizionează populaţia urbană cu grâne extra-italice (mai întâi din Sicilia, apoi, din Egipt),
fară o preocupare pentru investiţii în interior sau pentru inovaţii în domeniul tehnicii agrare.
Relaţia dintre bunurile materiale ale unui cetăţean roman şi cetate se regăseşte în conceptul
de cens (census) prin care indivizii sunt plasaţi în justa lor categorie socială ţinându-se cont şi de
locul naşterii (locus), origine (origo) şi comportamentul lor moral (tradiţiile sau moravurile -
mores). În funcţie de acest plasament se gândeşte regimul fiscal cu o dublă aplicabilitate: impozitele
directe (tributa) şi cele indirecte (percepute pe utilizarea unui teren în posesie, pentru dreptul de
păşunat, vămi). Impozitarea directă a cetăţenilor romani în epoca Republicii este una
extraordinarăea intervine numai în momentele dificile ale statului sau cu ocazia echipării unei
armate şi are titlul de împrumut acordat statului de catre cetăţeni, urmând ca, după rezolvarea crizei
sau terminarea războiului, statul să returneze cetăţenilor sumele acordate. De aceea, participarea la
distribuţiile veniturilor statului şi a prăzii de război (pământ şi alte resurse, inclusiv umane) este
direct proporţională cu cuantumul tributului (“împrumutului”) acordat. Această justeţe (aequitas) dă
posibilitate celor cu averi mari să beneficieze de o poziţie publică importantă; Roma nu şi-a plătit
niciodată cetăţenii pentru ca aceştia să participe la organizarea şi conducerea cetăţii ci le-a permis să

12
o facă dacă ei acţionau în interesul colectiv punându-şi resursele şi energia în slujba Republicii, a
colectivităţii.
La începuturile republicii două categorii sociale importante alcătuiesc poporul roman-
patricienii şi plebeii. Integrarea acestora din urmă în rândul cetăţenilor este atribuită, potrivit
tradiţiei, reformei serviene. Totuşi distincţia mai clară dintre cele două statute socio-juridice apare
după editarea primei legislaţii scrise de la Roma (legea celor XII Table, 451-449 a. Chr.). Ceea ce le
deosebea era, în principal, raportarea lor la actul fondator al Romei. Patricienii sunt vechii cetăţeni,
al căror destin se leagă de întemeierea cetăţii, în vreme ce plebeii sunt cetăţenii „adăugaţi” în timpul
procesului de constituire a oraşului şi de unire a spaţiilor colinare şi apoi a unor regiuni din Latium.
Mai trebuie adăugat că numărul ginţilor patriciene, deci fondatoare ale Romei (la început alcătuite
doar din Tities, Ramnes şi Luceres), se va mări prin cooptarea a şase ginţi albane (Cloelii, Curiati,
Geganii, Iulii, Quintilii, Servilii) şi a gintei sabine Claudia. Plebeii reprezintă, la origine, categoria
numeroasă a clienţilor pe care treptat, în cadrul epocii regale, cetatea îi acceptă ca cetăţeni. Ei
alcătuiesc, iniţial, aşa-numitele gentes minores, locuitoare ale colinelor de pe Quirinal şi Viminal. În
interiorul fiecărui grup exista, aşadar, o repartiţie pe ginţi (gentes), care nu reprezintă decât grupuri
socio-juridice şi religioase şi nicidecum entităţi politico-militare. Aşadar, un complex de factori,
religie, tradiţii proprii şi rol politic, reprezintă fundamentala deosebire dintre cele două grupuri
socio-juridice. Dar, ca urmare a evoluţiei instituţiilor şi a societăţii în ansamblul ei, distincţiile
fundamentale (adică politice, juridice şi religioase) dintre patricieni şi plebei se micşorează vizibil.
Ceea ce literatura de specialitate numeşte drept „conflictele dintre patricieni şi plebei” reprezintă
tocmai acest proces de estompare a diferenţierilor juridice. Debutul se plasează în 494-493 a. Chr.,
când plebeii se retrag pe Aventin (după altă versiune, pe Muntele Sacru), cu scopul de a întemeia
propria comunitate şi ameninţând cu „greva politică şi militară” (T. Livius, II, 27-33). În urma
acestei situaţii se acceptă înfiinţarea tribunilor plebei (la început 2, apoi 5, în final numărul lor
ajungând la 10) care au o sferă de competenţă exclusiv urbană (numai în interiorul Romei), au drept
de iniţiativă legislativă (în faţa poporului întrunit pe triburi), pot participa în picioare la şedinţele
senatului, unde îşi pot exprima opoziţia (dreptul de veto), oridecâte ori consideră lezate interesele
plebei, persoana lor fiind considerată sacră. Tribunii plebei sunt aleşi de adunările plebei, apoi de
comiţiile tribute şi au în subordinea lor edili şi cvestori, asemenea consulilor. Următoarele etape ale
conflictelor dintre patricieni şi plebei se referă la necesitatea fixării scrise a cutumelor juridice după
care funcţiona cetatea Romei (legea celor XII Table), la accesul plebei în magistratura consulară
(367 a. Chr.- prin legile Licinio-Sextiae) şi în colegiile pontificale (legea Ogulnia din jurul anului
300 a. Chr.). Cum legile votate de adunarea specifică a plebeilor (plebiscita) aveau nevoie de
aprobarea expresă a senatului pentru a deveni legi obligatorii pentru întreg poporul roman, ultima
cerinţă a plebeilor a fost eliminarea acestui control patriciano-senatorial (Legea Hortensia, 287/6 a.
Chr.). Totuşi rămân unele deosebiri, chiar până la finele republicii, un patrician nu are dreptul de a fi
ales ca tribun al plebei decât printr-un artificiu juridic (adopţia într-o familie plebee- transitio ad
plebem), doar un patrician putea fi numit interrex şi princeps senatus. În anumite posturi sacerdotale
(flaminii majori, regele sacrificiilor, colegiul preoţilor salieni) se admit doar patricieni.
În interiorul acestor două categorii sociale, care alcătuiau poporul roman, fiind, deci,
beneficiare de dreptul de cetăţenie, există anumite raporturi de dependenţă personală arhaicăcare
alcătuiesc instituţia clientelei. Mecanismul clientelar este definitoriu pentru relaţiile sociale romane,
el însemna punerea cuiva „fără mijloace substanţiale” economice şi politice sub protecţia altui
personaj, mai influent, în schimbul anumitor servicii reciproce, în plan electoral-politic, în instanţe
(acuzarea reciprocă sau mărturia potrivnică nu sunt permise), în materie de nevoi financiare. De
regulă, însă, zilnic, clienţii sunt cei care se deplasau în faţa casei patronului, pentru salutul cotidian,
purtând coşuleţul numit sportula, ce urma a fi umplut de darurile patronului (numărul clienţilor din
faţa locuinţei unui aristocrat dădea măsura puterii sale reale în cetate). Relaţiile clientelare, cu marea
13
lor doză de reciprocitate, se transmit şi moştenitorilor, aşa încât fiul unui patron important
dobândeşte la moartea tatălui său întreaga reţea clientelară. În cursul republicii târzii, schimbările
dese de alianţe politice determină şi numeroase modificări ale relaţiilor de dependenţă, fără ca
aceasta să ducă la o afectare a instituţiei clientelare. În această perioadă, mai cu seamă după reforma
militară a lui C. Marius (107 a. Chr.), clientela se întăreşte, căpătând un caracter tot mai
militarAlături de cetăţenii romani, la Roma locuiesc străini şi sclavi (al căror număr va creşte o dată
cu cuceririle romane).
Cât priveşte categoria juridică de ciuitas ea apare definită ca un cumul de drepturi (ius
conubii, ius commercii, ius suffragii, ius honorum) şi obligaţii cu implicaţii economice, fiscale,
militare, politice, militare şi religioase. Relaţia specială dintre calitatea de cetăţean şi cea de
proprietar funciar este, în lumea romană, diferită faţă de lumea greacă, în sensul că deşi iniţial
(epoca regală şi începutul republicii) deţinerea unui lot propriu de pământ este esenţială pentru
furnizarea proprie a echipamentului militar, spre finele republicii resursele proprii pot proveni şi din
alte tipuri de activităţi decât cele agrare; în plus, statul intervine în echiparea armatei, începând de la
reforma militară a lui C. Marius. Acestea au avut ca rezultat păstrarea calităţii de cetăţean chiar şi
fără rezolvarea problemei funciare, una dintre marile probleme cu care se va confunta Roma la
finele sec. al II-lea a. Chr. Trebuie adăugat faptul că extinderea cetăţeniei romane - de cele mai
multe ori colectivă, în veacurile republicane, este un proces extrem de neuniform în timp şi spaţiu,
istoricii moderni calificând concedarea calităţii de cetăţean de către romani ca moderată, chiar
„zgârcită”. Această extindere de statut juridic este de înţeles în cadrul sistemului de relaţii politico-
militare pe care Roma le stabileşte cu vecinii din Latium şi apoi din întreaga peninsulă italică.
Rezultatul concret este un ansamblu de cetăţi al căror statut juridic cu calificări diferite: 1.vechile
comunităţi latine (municipia) îşi pot păstra cetăţenia latină (ius latini), având obligaţii militare şi
fiscale faţă de Roma, urmând ca ele să dobândească cetăţenia romană în urma apropierii, în
dezvoltarea lor, de modelul roman de organizare; 2.cetăţile nou infiinţate, populate cu colonişti
romani (colonia) au drept de cetăţenie romană şi au iniţial rol de apărare militară a structurile Romei
în zona geografică în care sunt ctitorite. Ulterior, cu acelaşi statut juridic ca al vechilor municipii
latine se vor găsi şi un alt tip de colonii înfiinţate de Roma, cele de drept latin.
Un moment important în organizarea internă a corpului civic roman îl reprezintă mijlocul
sec. al V-lea a. Chr., când este elaborată legislaţia scrisă. Evenimentele sunt prezentate în principal
de T. Livius care face referire la alcătuirea unei comisii decemvirale, în anul 451 a. Chr., al cărei
scop era redactarea scrisă a legilor. Comisia era formată din 10 magistraţi, reprezentanţi ai
patricienilor, care a preluat conducerea Romei, şi, după consultarea realităţilor greceşti (o ambasadă
vizitează acum Atena lui Periclesva redacta, iniţial, un număr de 10 legi. Nemulţumirile din rândul
plebeilor duc la refacerea componenţei comisiei un an mai târziu, din 5 patricieni şi 5 plebei, şi
adăugarea a încă două legi. Dar această a doua comisie refuză să predea mandatul său anual,
abuzurile patricianului Appius Claudius, deţinăror al mandatului decemviral în ambele comisii
ducând la tulburări interne. Ordinea va fi restabilită de consulii anului 449 a. Chr., L. Valerius Potius
şi M. Horatius Barbatus. Problemele de interpretare istorică a acestor evenimente se leagă de rolul şi
definirea decemviratului (este oare o instituţie permanentă? poate înlocui magistraturile statului? sau
este doar o comisie de alcătuire a unui „cod de legi”?), de componenţa ambelor comisiide rezultatul
activităţii ei. Cât priveşte ultimul aspect, cu toate că sursele antice vorbesc despre precizările legate
de domeniul politic, plebeii ar fi cerut precizarea în scris a puterii consulare (T. Livius, III, 9, 5),
legea celor XII Table nu este o „constituţie”, în sens modern, şi nu conţine norme de organizare a
puterii politice a statului roman. Cele 12 legi se referă la familie (drept de căsătorie, divorţ,
moşteniri, regimul proprietăţii, posesiune, transfer), regimul datoriilor, sclavie, reguli de
jurisprudenţă, înmormântări. Este vorba, mai degrabă, despre recuperarea unor cutume iar editarea
lor mărturiseşte intenţia de limitare a unor abuzuri patriciene (în acest context capătă înţeles
14
interpretarea episodului Verginiei, copila plebee asupra căreia patricianul Ap. Claudius încearcă să-
şi manifeste abuziv dominaţia, pe când aceasta se deplasa la şcoală), poate chiar din acest moment
putem vorbi cu adevărat de definirea clară a celor două ordine sociale (cel patrician şi cel plebeu)
dacă observăm că dreptul de căsătorie legitimă (ius conubium) stă ca un criteriu major şi în
elaborarea ordinului senatorial de mai târziu, în vremea lui Augustus.

C.2.Instituţii republicane
Exerciţiul politic al corpului civic roman se efectua, numai la Roma, printr-un ansamblu de
instituţii a căror funcţionare est mai bine cunoscută pentru ultimele trei secole republicane (mai ales
în ceea ce priveşte adunarea poporului şi sistemul electoral) aşa încât împingerea acestor
caracteristici spre epoca republicană timpurie are o valoare ipotetică. Principalele instituţii politice
ale statului roman republican, care se vor perpetua (cu modificări) şi în epoca imperială, sunt
adunarea poporului, senatul şi magistraturile. Descrierirea acestor instituţii de către Polybios (în
cartea a VI-a a Istoriilor sale) şi, apoi, de către T. Livius (în lucrarea De la Fundarea Romei) şi
Dionysios din Halicarnas (Antichităţi romane) reliefează faptul că cele trei categorii instituţionale
funcţionează de o manieră interdependentă, exprimată plastic prin sintagma „Senatul şi poporul
roman” (Senatus Populusque Romanus- prescurtat SPQR, siglă care apare frecvent pe edificiile
publice).
a. Adunarea poporului este alcătuită din toţi bărbaţii-cetăţeni şi are ca atribuţii principale
votarea legilor (propuse de senat sau de anumiţi magistraţi), alegerea magistraţilor, unele sarcini
administrative, juridice şi religioase. Hotărârile poporului erau luate prin vot, iar calcularea
rezultatului votului se făcea în funcţie de grupuri (curii, triburi, centurii) şi nu în funcţie de indivizi.
Adunările în care se dezbat anumite probleme se deosebesc de comiţii (tipurile de adunări populare)
şi se numesc contiones. Există trei tipuri de adunări ale poporului: comiţiile curiate (comitia
curiata), comiţiile tribute (comitia tributa) şi comiţiile centuriate (comitia centuriata), care nu
reprezintă trei segmente diferite ale ansamblului de cetăţeni ci trei modalităţi de adunare a aceluiaşi
popor în funcţie de anumite criterii. Comiţiile curiate sunt cele mai vechi, instituite după tradiţie de
regele legendar Romulus (Dionysios din Halicarnas, II, 14; T. Livius, I, 3), şi cuprind bărbaţii adulţi
din cetate organizaţi pe curii (la origine fiecare dintre cele trei ginţi fondatoare ale Romei, Tities,
Ramnes şi Luceres, aveau câte 10 curii, aşadar existau în total 30 de curii). Aveau un caracter
religios şi aristocratic şi reprezentau instanţa care vota principalele legi ale statului, până la
reformele regelui Servius Tullius. În epoca republicană se deschide accesul plebei în această
adunare convocată în Forum, de către un lictor curiat, cu scopul de a oferi investitura solemnă
anumitor magistraţi imediat după alegerea lor, de a declara războiul şi de a consimţi la semnarea
tratatelor de pace. Cu atribuţii strict religioase, curiile sunt convocate pe Capitoliu, unde, la fiecare
început de lună, în prezenţa lui Pontifex Maximus, se aduc la cunoştinţă sărbătorile din luna
respectivă. Tot în faţa acestei adunări se oficializează adopţiile. La finele republicii (secolul I a.
Chr.) curiile erau reprezentate doar de 30 de lictori.
După reforma militaro-fiscală atribuită lui Servius Tullius, poporul este organizat în 5 clase
cenzitare plătitoare de tributum (impozit direct) şi o clasă cenzitară scutită de obligaţii fiscale dar şi
fără drepturi militare şi politice. Cele cinci clase cenzitare alcătuite din assidui erau organizate, pe
criterii de vârstă şi de avere, în centurii, unităţi militare şi electorale. Adunarea acestora (comiţiile
centuriate), adică a poporului înarmat (la adunare se vine cu echipamentul militar propriu) se face în
afara incintei sacre (pomoerium) a Romei, pe Câmpul lui Marte iar convocarea nu putea fi iniţiată şi
condusă decât de un magistrat care are imperium (drept de comandă militară). Atribuţiile centuriilor
erau votarea legilor şi alegerea magistraţilor principali ai statului. Apelul la adunare este, în mod
teoretic, publicat înainte cu 30 de zile şi afişat în For, existând anumite zile din an când se putea
întruni astfel poporul (dies comitiales, în număr de 150 anual).
15
 Comiţiile tribute îşi au, cel mai probabil, originea în adunările mai vechi ale plebeilor, care
aleg propriii magistraţi ai plebei şi hotărăsc legile valabile pentru plebei. Aceste legi pot fi extinse şi
la nivelul patricienilor dacă erau votate de senat. Din 287 a. Chr. (lex Hortensia) deciziile plebeilor
(plebiscita) au valoare legală recunoscută şi fără acordul senatorial. Din acest moment, comiţiile
tribute apar mai bine individualizate, ele având rolul de a alege magistraţii inferiori (cei care nu au
imperium), din 104 a. Chr. (lex Domitia) un număr de 27 de triburi trase la sorţi aleg pe Marele
Pontif (lege abolită de Sylla, în anii 82-81 a. Chr., dar restabilită în 69 a. Chr.). De asemenea, până
în secolul al II-lea a. Chr. adunările pe triburi aveau şi roluri juridice, pe care le păstrează în ultimele
secole republicane doar pentru probleme private. Convocarea triburilortrebuia anunţată cu cel puţin
17 zile înainte (intreval calculat ca fiind cuprins între trei zile de târg- la fiecare săptămână, care
dura 8 zile, a noua zi era zi de târg, aşadar după cu cca. două săptămâni înainte).
b. În ceea ce priveşte senatul, sursele ne asigură că reprezintă principalul organism de
conducere reală a statului. În virtutea autorităţii sale, senatul pregătea şedinţele adunărilor poporului,
examina proiectele de legi, administra viaţa religioasă din stat (stabilea calendarul religios, jocurile,
supraveghea activitatea preoţilor, structura panteonului, ridicarea lăcaşelor de cult, raporturile dintre
Roma şi cultele străine). Sub aspect juridic, senatul sancţionează crimele grave şi împarte jurisdicţia
civilă a Romei, Italiei şi provinciilor senatoriale cu pretorul urban şi peregrin şi cu promagistraţii. În
materie legislativă, senatul poate decide anumite hotărâri cu valoare de legi (senatus consulta).
Fiscalitatea şi regimul financiar intrau în atribuţiile senatoriale ca şi orice problemă de politică
externă. Locurile de adunare ale senatului sunt pe Capitoliu (în Curia Calabra), în Forum (în
Comitium), uneori chiar în temple sau teatre (mai ales la primirea ambasadelor străine). Şedinţele
senatului ţineau de regulă o zi întreagă (cu posibilitatea prelungirii discuţiilor, în funcţie de
gravitatea problemei dezbătute) şi erau precedate de luarea auspiciilor. Senatorii erau convocaţi fie
prin afişare publică a datei şedinţei fie prin (cel mai adesea) anunţarea fiecărui senator la domiciliu.
Componenţa senatului republican este numeric stabilită la 300 de membri, acest număr rămânând în
general neschimbat (mai puţin în timpul războiului cu Hannibal, când o mare parte dintre senatori
sunt ucişi pe câmpul de luptă) până în veacul I a. Chr. Sylla creşte numărul senatorilor la 600 (prin
adăugarea unui număr de 300 de senatori dintre cavaleri) iar Caesar îl ridică la 900. Augustus va
fixa definitiv numărul senatorilor la 600. Accederea la statutul de senator (statut teoretic viager, deşi
există posibilitatea ca recenzările, care presupuneau şi verificarea moravurilor, să ducă la scoaterea
din senat a anumitor persoane cu un comportament deplorabil) era asigurată (cel puţin la finele
republicii) de îndeplinirea magistraturilor, începând cu cvestura. De aceea, din 180 (lex Villia
annalis) vârsta minimă a unui senator putea fi 28 de ani (vârstă la care se putea candida pentru
cvestură). În timpul republicii nu există un prag cenzitar pentru senatori, el tinde să se instituie în
ultimul secol republican, iar primul împărat stabileşte valoarea materială minimă a unui membru al
ordinului senatorial (ordin înfiinţat prin legislaţia lui Augustus) la 1 000 000 de sesterţi. Lista
senatorilor (lectio senatus) era întocmită periodic (de regulă la fiecare cinci ani) de către cenzori.
Aspectul exterior al demnităţii senatoriale este dat de toga albă cu tiv lat de purpură, sandale
speciale, inel de aur masiv. De asemenea, senatorii aveau rezervate locuri speciale la spectacolele de
teatru şi circ şi la ceremoniile religioase.
c. Magistraturile nu sunt complet necunoscute romanilor în momentul instaurării republicii.
În epocă regală există, ca magistrat, un personaj, numit de senat, care asigură conducerea cetăţii şi
conduce procesul de desemnare a unui nou rege, numit interrex. În timpul republicii magistratul este
ales prin votul poporului (spre deosebire de funcţionari, care sunt numiţi şi de preoţi care sunt, de
regulă, cooptaţi). Se pot deosebi mai multe tipuri de magistarturi. 1. După caracterul lor, sunt
ordinare (consulatul, pretura, edilitatea, cvestura) şi extraodinare (dictatura şi comanda cavaleriei
subordonată acesteia). 2. După natura organismelor de vot : există magistraturi superioare (obţinute
în urma votului centuriilor) şi inferioare (datorate votului poporului adunat pe triburi). 3. După
16
durata lor, magistraturile sunt anuale (consulatul, pretura, edilitatea, cvestura) şi cu o durată bine
definită (cenzura- 18 luni, dictatura şi comanda cavaleriei- 6 luni). 4. În funcţie de competenţele
magistratului, există magistraturi cu imperium- calitate a cărei esenţă este dată de dreptul de
comandă militară (dictatura, consulatul, pretura, promagistarturile) sau doar cu potestas.
Instaurarea republicii a însemnat stabilirea a trei principii de bază pentru funcţionarea
magistraturilor: anualitatea (mai puţin excepţiile deja menţionate) şi colegialitatea, cel puţin doi (în
afară de dictatură şi comanda cavaleriei) şi gratuitatea. La acestea se adaugă imposibilitatea ocupării
aceleiaşi magistraturi doi ani succesivi (principiu care este frecvent încălcat în epoca de criză a
republicii). Nici un magistrat nu poate fi demis, înainte de a i se termina perioada mandatului
(demiterea este echivalentă cu criza instituţională). Magistraţii care au imperium pot lua auspiciile şi
pot convoca adunarea poporului. După înfiinţarea tribunatului plebei, tribunii plebei puteau convoca
adunările plebei şi mai târziu, comiţiile tribute. Condiţiile de a candida ca magistrat sunt deplina
cetăţenie romană şi prezenţa la Roma în momentul depunerii candidaturii. În cursul epocii
republicane se stabilesc şi pragurile de vârstă pentru accederea în diferite magistraturi precum şi
succesiunea ascensiunii politice. Rezultatul acestei preocupări este definitivarea unei ierarhii stricte
de avansare publică- cursus honorum- pe care grecii nu au cunoscut-o niciodată. Astfel, în 180, prin
legea Villia, un cvestor trebuia să aibă cel puţin 28 de ani, iar pentru a putea candida în vederea
ocupării unei alte magistraturi trebuia să se fi scurs un interval de cel puţin 2 ani plini. Sylla ia
măsura ca nimeni să nu poată candida la consulat dacă nu a îndeplinit pretura, la pretură dacă nu a
fost edil, şi ca edil trebuia să fi fost mai înainte cvestor. Totodată, se măreşte intervalul necesar
dintre candidaturi şi alegeri, astfel încât, teoretic, se putea candida pentru edilitate la 34 de ani,
pentru pretor la 38 de ani şi pentru consul la 43 de ani. Aceste precizări nu sunt respectate, mai ales
spre finele republicii. Se ajunge la prelungiri nelegale de mandate, la scoaterea timpurie din funcţie,
la nerespectarea limitelor de vârstă.
Numărul şi competenţele magistraturilor se definitivează de-a lungul unui proces care a durat
cel puţin două secole şi sunt intrinsec legate de încercările plebei de a egaliza poziţiile politice ale
patricinienilor. Din anul 509 întreaga putere în statul roman, altădată deţinută de rege, era
încredinţată unei perechi de consuli care îşi împărţeau colegial dreptul de comandă militară (de
regulă doar unul din consuli pleca din cetate în fruntea trupelor, celălalt rămânea în Roma pentru a
asigura continuitatea puterii), de iniţiativă legislativă, conducerea proceselor criminale. Consulii
aveau dreptul de a lua auspiciile şi de a convoca adunarea poporului, aveau dreptul de a pune în
aplicare legile şi de a coordona activitatea fiscală. În probleme edilitare erau ajutaţi de doi edili iar în
materie financiară de doi cvestori. Consulii şi subalternii lor îşi încep mandatul la începutul fiecărui
an calendaristic (1 martie apoi, din 153 a. Chr., 1 ianuarie). Competentenţele juridice sunt oarecum
separate de puterea consulară şi conferite pretorului (în anul 367 a.Chr.). Consulii aveau dreptul de a
participa la şedinţele senatului aşezaţi pe sella curulis (scaunul curul), erau însoţiţi de câte 12 lictori
purtători de fascii, atunci când se deplasau în cetate. Cenzorii (apar după 443 a. Chr.) erau aleşi o
dată la cinci ani, pe o perioadă de un an şi jumătate şi efectuau recesământul populaţiei, întocmeau
listele senatoriale şi stabileau regimul fiscal. În calitate de cenzori erau aleşi doar cei care fuseseră
consuli. În situaţii de criză, ameninţări cu invazie externă, era desemnat de către senat un conducător
cu puteri extraordinare, dictatorul, pentru 6 luni, cumulând puterile consulare. El era ajutat de
comandantul cavaleriei (magister equitum). Dreptul de a lua auspiciile, de a comanda armata, de a
conduce practic cetatea în chip cvasi-regal (el avea lictori purtători de fascii) conferă dictatorului un
statut deosebit. Pe perioada dictaturii toate celelalte magistraturi (în afară de tribunatul plebei) erau
suspendate. În veacul I a. Chr., dictatura devine o formă de conducere arbitrară, fiind extinsă pe
perioade mai mari de 6 luni, chiar pe viaţă (Sylla, Caesar). În anul 43 a. Chr., la propunerea lui
Marcus Antonius, dictatura este desfiinţată.

17
 Alte magistarturi importante sunt pretorul peregrin instituit pentru problemele juridice care
interesau aliaţii italici ai Romei, tribunii militari cu competenţe similare consulilor şi decemvirii
constituţionali.
d. Instituţiile religioase ale Romei erau sub comanda regelui sacrificiilor, apoi a marelui Pontif dar
supravegheate în permanenţă de senat. Exista o serie de colegii de preoţi : flaminii, colegiul pontifilor, al vestalelor,
salienii care celebrau sărbătorile în cinstea zeului Marte, feţialii care săvârşeau ceremonia religioasă a « declaraţiei de
război » al cărei act central era aruncarea lăncii în terenul duşmanului, lupercii care anual pe 15 februarie conduceau o
ceremonie de purificare şi de fertilizare a cetăţii în faţa grotei de pe Palatin, unde fuseseră, potrivit tradiţiei, crescuţi
gemenii. La aceste colegii se adaugă colegiul augurilor cu atribuţia principală de a studia semnele cereşti şi zborul
păsărilor (augurii puteau întrerupe orice activitate, inclusiv şedinţele politice sau alegerile, dacă apreciau că zeii sunt
defavorabili) şi cel al haruspicilor (care interpretau organele interne, mai ales ficatul, victimelor sacrificiale). Gratuite,
viagere şi ocupate prin cooptare (cu mici excepţii), sacerdoţiile sunt iniţial ocupate doar de către patricieni.
e. Armata reprezintă o instituţie fundamentală a RomeiSistemul moştenit de la reformele lui
Servius Tullius (deşi organizarea armatei depăşeşte pragul cronologic dintre monarhie şi republică)
avea în centrul său centuria (alcătuită din 100 de pedestraşi) condusă de un centurion. Şase centurii
alcătuiau o cohortă (din două centurii se încheagă un manipul), iar o legiune are 10 cohorte.
Cavalerii sunt organizaţi în turmae. Fiecare clasă cenzitară avea un nume propriu de centurii
pedestre (existau în total 193 de centurii) la care se adaugau 18 centurii de cavaleri (iniţial) şi 4
centurii de meşteşugari şi instrumentişti. Acestea intrau în alcătuirea unei legiuni (se acceptă că
numărul soldaţilor dintr-o legiune era de cca. 6000) condusă de un consul (sau pretor sau, după caz,
dictator). Alături de legiunea de cetăţeni, Roma va înrola în trupe auxiliare trupe de italici, iar după
secolul al III-lea a. Chr. va beneficia de o relativ puternică flotă militară. Înrolarea cetăţenilor se
făcea pe Câmpul lui Marte, fiecare soldat ocupându-se personal, din veniturile proprii de
echipamentul său. Abia în anul 107 a. Chr., prin reforma militară a lui C. Marius se renunţă la
principiul claselor cenzitare în favoarea voluntariatului, statul ocupându-se şi de echiparea
militarilor şi de plata soldelor (din prada de război).
Sistemul electoral roman este censitar, se numărau voturile fiecărei unităţi de organizare a
poporului (curie, centurie, trib). La finele republicii votul cel mai bine cunoscut este cel dat de
comiţiile centuriate pe Câmpul lui Marte. Se vota pe rând, începând cu prima clasă cenzitară (care
avea 80 de centurii de pedestraşi) şi cu cavalerii (18 centurii), urmau, apoi, în ordine, celelalte clase

Temă de autoevaluare
1. Definiţi principalele categorii socio-juridice romane republicane.
2. Cum era împărţită conducerea Republicii romane între palierele intituţionale?

C.3.1.Expansiunea romană- caracterizare generală, etape şi consecinţe

Transformarea Romei dintr-o cetate laţială în hegemon al Italiei şi, apoi, al bazinului
mediteraneean este un proces îndelungat cu cauze şi consecinţe extrem de variante şi de bogate în
conţinut. S-a vorbit mult despre existenţa unui plan de cucerire, dar relatarea evenimentelor,
îndeosebi de către Polybios şi T. Livius (având în vedere faptul că aceste surse nu sunt ostile
romanilor) şi durata de mai bine de patru secole de conflicte militare nu îngăduie o asemenea
interpretare. De asemenea, trebuie subliniat faptul că nu de puţine ori situaţiile militare ale Romei au
fost dificile, amintim aici, măcar, de complicatele conflicte cu samniţii sau, mai târziu, de războaiele
punice, după cum trebuie spus că meritele militare ale Romei în estul Mediteranei nu trebuie
separate analitic de criza lumii elenistice. Se pot stabili mai multe etape cronologice şi istorice în
urma cărora Roma ajunge să controleze durabil Italia şi, apoi, Mediterana, dar despre o expansiune
propriu-zisă putem vorbi abia începând cu secolul al IV-lea a. Chr., când cetatea romanilor începe să
se exprime militar de o manieră specifică şi anume cu urmărirea mai clară o unor obiective politico-
militare imediate sau pe termen mediu. În acest sens, raporturile stabilite cu oraşele latine după
mijlocul sec. al IV-lea, când Liga Latină este desfiinţată, sunt elocvente.
18
 În primele secole republicane, Roma reuşeşte să supună populaţiile italice (etrusc, latini,
samniţi) şi grecii din coloniile sud-italice cu închegarea unor sisteme de alianţe bazate pe obligaţiile
fiscale şi militare din partea aliaţilor şi pe dreptul şi obligaţia Romei de a interveni în ajutorul
oricărui aliat atacat. De aici dezvoltarea unei concepţii a aşa-numitului „război just” (bellum iustum)
pe care cetatea celor şapte coline avea grijă, ne asigură T. Livius (I, 34 şi urm.), să-l declare potrivit
normelor sacre şi civile. Aliaţii, care îşi păstrau propriile instituţii şi obiceiuri dar politica lor externă
este îndeaproape subordonată Romei, aveau de cele mai multe ori statutul socio-juridic latin şi
alcătuiau contingente militare separate de centuriile legionarilor romani (cetăţenii de drept roman).
Comunităţile politice urmau aceleaşi statut, aşadar pe lângă cetăţi de drept latin, existau cetăţi de
drept roman (coloniile) întemeiate ex-nihilo de către Roma şi populate cu proprii cetăţeni-soldaţi.
Supunerea Italiei nu este un proces liniar, lipsit de momente de recul militar. Însă, începutul sec. al
III-lea a. Chr. va găsi Roma în postura de stăpân al unor resurse (terenuri agricole, păşuni, zone
miniere, pieţe de desfacere, rute comerciale) care-i permit concentrarea atenţiei dincolo de
peninsulă. De aici conflictul de interese economico-politice în bazinul tirenian şi, apoi în cel est-
mediteraneean. Consecinţa directă a acestei realităţi va fi antrenarea Romei în războaiele pentru
stăpânirea Siciliei, a insulelor Corsica, Sardinia şi a coastelor hispanice, principalul rival fiind aici
cetatea Carthagina, colonie feniciană de pe litoralul nordic al Africii. Timpul militar, chiar şi cel
istoric, al Republicii romane avea să fie marcat în mod accentuat de aceste lupte (desfăşurate în trei
etape), mai cu seamă de cel de-al doilea război dus împotriva lui Hannibal. Măsurarea ritmului
politic al Romei se va realiza după victoria de la Zama în funcţie de acest duşman, şi nu poate
surprinde existenţa invariabilă a clauzei de a-l preda pe Hannibal din tratatele pe care Roma le va
încheia cu statele elenistice ale bazinului est-mediteranean care-l găzduiesc pe comandantul
cartaginez exilat, pâna la moartea sa survenită în anul183 a. Chr. După deschiderea militară spre
răsărit, Roma intră în contact militar cu lumea elenistică, o zonă culturală care de altfel nu-i era
deloc străină, apoi în competiţie cu ea. Profitând de creşterea numelui şi a puterii sale, Roma
dezvoltă noţiunea de război preventiv, duce o politică de echilibru combinată cu arbitrajul
internaţional (după pacea de la Apameea, 188 a. Chr.), apoi cu cea de cucerire făţişă (după 148 a.
Chr.). Unirea malurilor Mediteranei, prin clarificarea stăpânirii în Hispania, apoi în Gallia (prin
campaniile lui C. Iulius Caesar) şi în Egipt (Iulius Caesar şi C. Iulius Caesar Octavianus) pune
probleme de organizare şi de restructurare a statului în ansamblul său.
3.2.Principalele conflicte militare
3.2.1 Cucerirea Italiei
1.Conflictele cu etruscii: 507-396
2.Conflictele în Latium: 496/493 (Foedus
Cassianum)-338
3.Conflictele cu galli /celţii: 390
4.Cucerirea Campaniei: 343-290
5.Conflictul cu Tarentul 282-272
Consecinţele imediate:
-impunerea controlului roman în peninsulă, în
zona dintre Pisa şi Rimini, un control
economic dublat şi asigurat de un sistem de
alianţe nu întotdeauna funcţional
-instalarea de colonii de cetăţeni romani în
oraşele de drept roman (şi, prin urmare,
multiplicarea modelului urban propriu),
-deschiderea economică şi politico-militară
spre Mediterana.
19
3.2.2.Cucerirea bazinului vest-mediteraneean

- Primul război punic (264-241)

şi anexări ulterioare
-Al doilea război punic (218-
202)
-Al treilea război ounic (148-
146)
Consecinţe
-controlul economic al resurselor
şi rutelor comerciale

Controlul roman după bătălia de la Zama

3.2.3.Cucerirea bazinului est-mediteraneean

20
 -cucerirea Illyriei: 229-219
-cucerirea Macedoniei (4 războaie): 215-
205; 199-197; 169-168; 149-148
-cucerirea Greciei: protectoratul din 197-
195 se schimbă cu hegemonie în 146
-integrarea Pergamului: 133/129
-cucerirea Siriei(4 campanii): 198-197;
191-188/ pacea de la Apameea; 170-168;
64-63
-integrarea şi cucerirea Egiptului:
protectorat din 188, apoi, sec I a. Chr.,
conflict deschis:31-30 a. Chr.
Consecinţe
-controlul economic al estului Mediteranei
-schimbarea atitudinii politice
internaţionale, intervenţia în lumea
elenistică (militar şi diplomatic)
-mari mutaţii de mentalitate

3.2.4.Alte conflicte au vizat raporturile cu gallii din nordul peninsulei şi din Gallia propriu-zisă, cu
illyrii, cu hispanicii, cu numizii şi cu regatul Pontului.
În sec I a. Chr. sunt cucerite sau este
consolidată poziţia romană în:
-Nordul peninsulei Italia-Gallia Cisalpină
sf. Sec II-încep. Sec I
-Hispania- cu înfrîngerea revoltelor
localnicilor şi, respectiv, a partidei
sertoriene: 195; 154; 143-133
-Numidia, războiul contra lui Iugurtha
111-105
-Pontul- 4 războaie: 89-84; 83-81; 74-63;
47
-Gallia de peste Alpi : 58-51
-prima campanie în Britannia 55-54
Până la reforma militară şi administrativă
a lui Augustus, SENATUL controlează
prin guvernatori şi staff-ul acestora,
teritoriul provincial. De la Augustus,
controlul teritoriului provincial este
împărţit între senat şi împărat

3.3. Consecinţele expansiunii circum-mediteraneene a Romei

Rezultatul pe termen mediu şi îndelungat al acestor expediţii militare a fost o redefinire a

Romei ca stat antic.
Sub aspect economic se produc mari mutaţii la nivelul regimului proprietăţii agrare, având
loc pe de o parte o creştere a acelui domeniu public (ager publicus), rezultat din cuceriri, pe măsură
ce mica proprietate ţărănească decade (ca urmare a ineficienţei exploatării pământului, fie datorită
21
lipsei unor tenici agrare îmbunătăţite, fie datorită duratei mari a campaniilor militare la care
participau din datorie civică ţăranii-soldaţi romani). Măsurile luate în secolele IV-III nu
îmbunătăţesc vizibil situaţia agrară: în 367- lex Licinia-Sextia preciza limita de 500 de iugera pentru
o familie care întreţinea 100 de boi şi 500 de oi (cifre transmise de sursele latineşti care sunt
exagerate), în 232-228 prin lex Flaminia au loc parcelări în Picentum iar, în 218, Lex Claudia
interzicea senatorilor romani activităţile comerciale, prin impunerea unui număr fix al corăbiilor
proprii şi admiterea unei capacităţi maxime pentru transportul maritim (măsură care dorea
menţinerea aristocarţiei senatoriale în câmpul ocupaţiilor agrare). Încercările de reformă ale fraţilor
Tiberius şi Caius Gracchus, (134-133 şi respectiv 124-123), deşi reluau mai vechile legi liciniene şi
stabileau distribuirea de loturi inalienabile de câte 30 de iugera (Caius Gracchus susţinând şi un
program colonizator în interiorul Italiei-Capua, Tarent- şi, în afara ei- Carthagina), nu reuşesc să
scoată masa soldaţilor romani din situaţia lor precară. Asasinarea celor doi lideri ai plebei va fi
urmată de măsuri de limitare a programului reformator: printr-o serie de legi se permite vânzarea
loturilor primite, se sistează distribuţiile de pământ, păstrându-se într-o primă fază impozitul pe
posesiunile din ager publicus ca sursă de distribuţii în bani către cei cu probleme sociale, ulterior şi
aceste distribuţii vor înceta (Appian, Războaiele civile, I, 27). Rămâne ca prin măsura lui C. Marius,
deşi cu o conotaţie militară declarată, să se rezolve şi problema agrară, voluntarii înrolaţi în armata
romană vor primi la lăsarea lor la vatră loturi agrare. Totodată se modifică raporturile între diferitele
culturi (grâne, viţă de vie, măslini şi pomi fructiferi), între ponderea economică a diferitelor zone
agricole ale statului roman (Sicilia devansează Italia, apoi va fi rândul Egiptului să constituie sursa
principală de grânar al statului). Introducerea monedeipe piaţa romană nu va avea consecinţe
economice legate de o reală dezvoltare a comerţului, balanţa comercială va fi în permanenţă
favorabil înclinată spre importuri, aşa încât metalul preţios adus la Roma prin cuceriri ia înapoi
drumul provinciilor, mai cu seamă al celor orientale.
Sub aspect social, cuceririle romane aduc cu ele o restructurare a corpului civic, totuşi,
gândit în continuare pe criterii censitare. Pe lângă o polarizare din ce în ce mai accentuată a
cetăţenilor, asistăm la tendinţa structurării elitelor sociale în categoria senatorială şi cea ecvestră. Se
poate distinge un produs social al expansiunii: oameni de afaceri prosperi (publicani), practicanţi ai
tranzacţiilor monetare, zarafii (faeneratores sau argentarii), comercianţi (negotiatores), care vor
alcătui noul grup social ecvestru alături de un alt element nou reprezentat de elitele noilor comunităţi
italice, element închegat în urma evoluţiei sociale care a însoţit marile cuceriri. Cavaleriitind să
imite comportamentul civic şi politic al vechilor aristocraţi, de aceea vor evolua spre un veritabil
ordo cu un statut simbolizat de calul public, inel de aur, togă cu tivul de purpură îngust şi locuri
rezervate, prin legea Roscia din 67 a. Chr., la spectacole. Bariera de avere pentru cavaleri se impune
în ultimul secol republican la 400 000 de sesterţi. Dintre cavaleri, cei care vor ajunge să controleze
îndeaproape finanţele statului sunt publicanii, organizaţi în adevărate companii (societates
publicanorum) cărora li se concesionau prin contracte publice aprovizionarea armatei, strângerea
taxelor şi impozitelor din teritoriul provincial, supravegherea activităţilor miniere. Abuzurile fiscale
din teritoriu au fost nu o dată obiectul unor dispute şi procese publice, uneori măsurile împotriva
acestora mergeau până la anularea contractelor stabilite (de exemplu, în 167 a. Chr., minele din
Macedonia sunt închise tocmai pentru a le scoate de sub controlul publicanilor; în 60-59 a. Chr.,
publicanilor din Asia li se refuză revizuirea contractelor). Cât priveşte elita senatorială, această
aristocraţie în bună măsură funciară, începe să fie tot mai mult preocupată de activităţile ne-agrare
(lucrative şi comerciale), fapt sancţionat imediat de autorităţile politice prin celebra lege Claudia din
218, care interzice senatorilor comerţul maritim, în încercarea de a păstra această categorie socială
cât mai aproape de preocupări agricole. Aşadar, proprietara celei mai mari părţi din ager publicus,
pe lângă mai vechile domenii, această aristocraţie controla sectorul agrar, aprovizionarea cu grâne,
inclusiv după dobândirea marilor grânare extraitalice, datorită funcţiilor politice pe care le deţinea.
22
În unele cazuri, averile senatorilor erau considerabile, spre pildă Cn. Manlius Vulso rămâne
proverbial prin dorinţa sa de înavuţire, P. Cornelius Scipio Africanul îi putea lăsa fiicei sale o dotă
de 300 000 de denari, iar averea învingătorului de la Pydna, L. Paulus Aemilius, se ridica la nu mai
puţin de 370 000 de denari. Spre finele Republicii se conturează existenţa tot mai clară a unui ordin
senatorial, în sensul că apartenenţa la acest statut juridico-social este bine reglementată în plan
public. Senatorii au insemne vestimentare proprii: toga cu tivul lat de purpură, inelul de aur,
încălţăminte specială, de asemenea au locuri rezervate la teatre şi la alte spectacole publice. În
ultimii ani ai republicii practica impune o limită minimă de avere, care se ridica, pentru membrii
acestui ordin, la un milion de sesterţi. Cetăţenii de condiţie medie şi joasă constituiau marea masă a
plebei rurale (cu o condiţie economică din ce în ce mai precară) şi urbane. Cea din urmă, provenită
foarte probabil ca urmare a stabilirii la oraş a unora dintre rezidenţii sărăciţi ai triburilor rurale, va fi
integrată juridic în cele patru triburi urbane şi va constitui principalul segment de manevră politică şi
electorală.
Restul locuitorilor Romei şi ai zonelor controlate de aceasta erau impărţiţi după criterii
socio-juridice în liberi şi servili. Primii sunt supuşi normelor romane din ius ciuile şi ius gentium
rezultând grupuri distincte din punct de vedere juridic, fiscal şi militar: străinii rezidenţi la Roma sau
oriunde în zona provincială (supuşii extra-italici) care aveau obligaţii fiscale clar stabilite (impozite
directe regulate-tributa, plătind preţul păcii oferite de romani imediat după cucerire-tributum soli şi
impozite indirecte), fără drepturi politice sau obligaţii militare; supuşii italici cu obligaţii faţă de
Roma de ordin fiscal-stipendia şi de ordin militar, participarea la înrolare-formula togatorum- (ei
alcătuiau trupele auxiliare ale legiunilor romane), o mare parte dintre aceştia erau beneficiari ai
primelor elemente constitutive ale cetăţeniei romane (dreptul căsătoriei-conubium, şi dreptul
libertăţii comerciale-commercium) dar nu deţin drepturi politice (neputând vota, ei se numeau
cetăţeni fără acest drept-ciues sine suffragio) decât după acordarea cetăţeniei complete în urma
violentului război cu Roma din anii 90-89 a. Chr. Pe lângă aceştia există o importantă categorie de
sclavi folosiţi în agriculturăîn principal, dar şi în cadrul atelierelor meşteşugăreşti (Etruria), minerit,
în educaţie (cei mai renumiţi pedagogi erau, de altfel, grecii) sau ca servitori domestici. În secolul al
II-lea a.Chr. mâna de lucru servilă este preferată de marii proprietari în locul lucrătorilor zilieri de
condiţie liberă, blocându-le acestora din urmă calea spre dobândirea mijloacelor de subzistenţă.
Abuzurile proprietarilor dar şi deficienţele de organizare a administraţiei romane vor prilejui, la
finele sec. al II-lea şi în prima jumătate a celui următor, o serie de revolte ale sclavilor de pe
domeniile agricole sau din şcolile de gladiatori. Fără ca aceste evenimente să aibă influenţe asupra
existenţei şi organizării statului roman, ele au demonstrat punctele nevralgice ale administraţiei
noilor cuceritori în mintea cărora, totuşi, va fi rămas puternic imprimată imaginea sclavului înarmat
contra cetăţeanului de vreme ce, în anul 63 a. Chr., doar zvonul că Sergius Catilina va apela la sclavi
a fost suficient consulului M. Tullius Cicero să mobilizeze eficient senatul şi poporul împotriva
complotiştilor.
Sub aspect militar, expansiunea romană a creat un nou tip de armatămai mobilă, mai uşor
de manevrat, cu echipamente mai eficiente, cu dotări tehnice preluate în mare parte de la greci (aşa
cum ne asigură, printre alţii, Vitruvius, în tratatul său Despre Arhitectură, atunci când prezintă, de
pildă, maşinile de asediu). Dar prelungirea sistematică a campaniilor militare a modificat
fundamental condiţia soldatului la Roma. Mai întâi este vorba de schimbarea raporturilor dintre
statutele economice şi cele militare. Armata de centurii organizată cenzitar va fi substituită de
armata de voluntari (aşa numiţii capite censi) prin reforma militară a lui C. Marius, operată între 107
şi 104. Această măsură asigura echipamentul militar şi solda de la stat, introducea acvila ca steag de
legiune, la început realizată din argint apoi din aur, şi trecea la organizarea pe cohorte. Fiecare
cohortă cuprindea câte un manipul de hastati, unul de principes şi unul de triarii. Zece cohorte
alcătuiau o legiune (armatei de cetăţeni i se adaugau trupe auxiliare formate din contingentele
23
popoarelor supuse care vin cu tehnica de luptă şi armamentul lor specifice). La finele campaniei
militare demobilizaţii urmau să fie înscrişi pe listele de împroprietăriri în calitate de veterani. Pentru
soldatul roman de rând războiul reprezenta acum principala sursă de venituri, aşa se face că, la finele
republicii, consulii să ajungă în situaţia de a refuza înrolarea unora care doreau să-şi continue cariera
militară (în pofida regulii de exceptare de la serviciul militar după un numar de 10 campanii
îndeplinite, Polyb., VI, 19). Apoi este vorba despre importante schimbări de mentalitate: crearea
sentimentului superiorităţii militare faţă de ceilalţi, accentuat prin procesiunile „populare” ale
triumfului generalilor victorioşi, îndepărtarea de valorile agrare-civice tradiţionale, gustul pentru
ideile şi luxul venite din afară şi mai ales ataşamentul deosebit faţă de comandantul propriu. Aceasta
din urmă va duce la înlocuirea fidelităţii datorate de soldaţi valorilor civice ale Romei cu o fidelitate
acordată unui individ- comandantul militar. Din veacul I a. Chr., trupele recrutate în general din
regiunile de baştină ale generalilor, unde aceştia îşi aveau reţelele de clientelă, vor fi folosite ca
factor de manevră electorală şi presiune politică. În consecinţă, schimbarea comportamentului
conducătorului militar se va resimţi în domeniul politicului unde se petrece un adevărat proces de
individualizare care va spulbera definitiv valorile republicane.
Sub aspect politic se petrec mari schimbări în funcţionarea instituţională a statului:
adaptarea structurilor de conducere la noua hartă politică a Mediteranei, uzura caracterului lor
republican care vor produce mari disfuncţionalităţi (de pildă, unele dintre principiile de bază ale
constituţiei republicane nu mai sunt respectate: imposibilitatea realegerii în aceeaşi magistratură-
cazul lui C. Marius, imunitatea tribunilor plebei-destituirea tribunului Octavius, colegul lui Ti.
Gracchus, uciderea acestuia din urmă şi a fratelui său, prelungirea dictaturii-cazurile lui Sylla şi
Iulius Caesar, nerespectarea principiului colegialităţii- Cn.Pompeius este consul sine collega în 52 a.
Chr.). Totuşi se cuvine făcută precizarea că abia la finele secolului al II-lea aceste semne ale crizei
statului roman devin evidente, în prima parte a secolului consensul elitei conducătoare a făcut
funcţional sistemul republican în aşa măsură încât în Fastele consulare nu apar înscrişi dictatorii
pentru o perioadă de mai bine de 50 de ani, începând cu înfrângerea lui Hannibal. În acelaşi timp, se
poate remarca faptul că, după primele două războaie punice, gloria militară se conjugă determinant
cu cariera politică de o factură mult mai accentuată decât până atunci, atât cât putem observa din
mărturiile antice. Spre finele secolului al II-lea a. Chr., comportamentul politic se modifică simţitor
pe fondul mutaţiilor socio-militare, ceea ce duce la împărţirea poporului roman în două tabere:
optimates şi populares, primii adepţii unei guvernări tradiţionale prin Senat şi popor, cei din urmă
promotorii unor metode demagogice, individualiste- partizani ai unei formule în care tribunul plebei
este vârful de lance pentru spargerea barierelor de acces la viaţa publică.
Mutaţiile fiscale şi administrative sunt deosebite. Condiţia de cetăţean de drept deplin îşi
va sublinia superioritatea prin exceptarea impozitării directe(după acapararea imesului tezaur al lui
Perseus, regele macedonean înfrânt în 168 la Pydna, perceperea tributului este suspendată),
păstrându-se sistemul fiscal indirect. Cuceriţii plătesc impozite directe pe cap de locuitor şi
proprietatea funciară la care se adugă o serie de taxe indirecte. Modificarea de atitudine a
cuceritorilor romani începând cu secolul al II-lea va impune cuceriţilor plata unui tribut special
datorat Romei pentru returnarea către locuitorii provinciilor a pământului cucerit (tributum soli),
care trece drept o răscumpărare a păcii. Câtă vreme Roma a avut sub control propriu doar spaţiul
peninsular italic, ea a apelat la o reţea de alianţe de tip foedus, care reprezentau acorduri bilaterale de
asistenţă militară şi de recunoaştere a supremaţiei de facto a Romei. În baza acestor tratate, locuitorii
cetăţilor aliate îşi conservau instituţiile şi obiceiurile dar contribuiau cu trupe şi fonduri la războaiele
romanilor. Cum iniţial acest tip de relaţii este început în interiorul Latium-ului, unde cetăţile vor fi
considerate municipii, se dezvoltă conceptul de drept latin care traduce juridic aceste raporturi cu
Roma. Ulterior statutul de cetate/municipiu de drept latin este aplicat şi în afara spaţiului laţial.
Rezultatul acestui comportament politico-diplomatic a fost crearea unui număr considerabil de cetăţi
24
„latine” alături de care romanii şi-au întemeiat propriile lor cetăţi-colonii militare, locuite de cetăţeni
de optimo iure, aceste oraşe fiind considerate centre urbane de drept roman. Pentru soluţionarea
relaţiilor dintre cetăţenii romani şi ceilaţi italici se crează magistratura pretorului peregrin. După
ieşirea militară a Romei din Italia, apare necesitatea de a controla un vast teritoriu dobândit prin
cuceriri, ceea ce duce la adaptarea structurilor de tip polis/ciuitas la noua realitate teritorială. Astfel
se creează promagistraturile (ocupate de foşti consuli sau foşti pretori care au în subordinea lor un
aparat administrativ asemănător cu cel existent la Roma: edili, cvestori, funcţionari inferiori).
Totalitatea competenţelor şi sarcinilor unui guvernator de provincie erau conţinute într-o lex
prouinciaeîn virtutea căreia promagistratul avea drept de comandă militară, drept de organizare şi
supraveghere a întregii activităţi economice, financiaro-fiscale, juridice, edilitare, religioase din
provincia sa. El trebuia să dea seamă în faţa senatului de modul în care şi-a exercitat atribuţiile şi tot
senatul primea ambasadele supuşilor care aveau de făcut o plângere. Cum abuzurile guvernatorilor
se înmulţesc, în anul 149 a. Chr. (lex Calpurnia) se crează tribunale speciale permanente-
quaestiones- menite să judece toate cazurile de extorcare de fonduri sau alte abuzuri. Organizarea
sistemului de control provincial republican se definitivează în epoca lui L. Cornelius Sylla (lex
Cornelia 82 a. Cr.) o dată cu sistematizări ale carierei publice interne. Astfel, durata unei
promagistarturi era de cel puţin 2 ani, începând cu anul imediat îndeplinirii magistraturii consulare
sau pretoriene(ulterior această durată va fi ridicată la cca. 3 ani, în mod practic), postul nu putea fi
părăsit decât după sosirea în provincie a înlocuitorului, dar nici zăbovirea după sosirea acestuia nu
este permisă. La finele expansiunii romane republicane un vast teritoriu era controlat de un aparat
administrativ roman: Sicilia (luată în stăpânire între 241-227, dar abia în 227 este atestat un pretor
pentru această zonă-T. Livius, Per., 20), Sardinia şi Corsica (integrate între 234-227, în 227 este
amintit un pretor pentru aceste insule-T. Livius, Per., 20); Hispania, împărţită în două (supusă
începând din 206, cu atestarea a doi pretori pentru cele două provincii hispanice din 197-T. Livius,
XXXII, 28); Macedonia (organizată ca provincie romană în 146-T.Livius, Per., 45), Ahaia, Africa
(provincie din 146, Appian, Pun., 135); Pergamul transformat în provincia romană Asia (133-129-
Strabon, Geogr., XIV, 646); Gallia Cisalpina (din 89); Cyrenaica (atestată ca provincie romană
condusă de un proquaestor în 75), Bithynia (lăsată Romei de regele Nicomede al IV-lea în 74-T.
Livius, Per., 93; anexată regatului Pont la cucerirea acestuia de către Cn. Pompeius, rezultând
provincia Pont-Bithynia, în 65-63), Creta (din 68), Siria (din 63), Cipru-Cilicia (din 56-Cic., Fam.,
13,48), Gallia lui Iulius Caesar (53-50) şi Egiptul (după cucerirea sa din 31-30). Din acest vast
teritoriu doar 10 provincii vor fi organizate şi vor rămâne în „custodia” senatului, ca provincii de
rang senatorial, în epoca imperială: Sicilia (cu Sardinia), Baetica, Gallia Cisalpina (înlocuită,
ulterior, cu Gallia Narbonensis), Africa proconsulară, Ahaia, Macedonia, Creta- Cirenaica, Cipru,
Pont-Bithynia (din 162 p. Chr, devenită imperială, înlocuită în lista provinciilor senatoriale cu
Lycia-Pamphylia), Asia.
Consecinţe culturale şi religioase. Implementarea de către Roma a modelelor juridice şi
politico-militare în teritoriile cucerite a marcat începutul procesului de romanizare soldată cu
răspândirea limbii latine şi a elementelor de cultură materială romană. Dar Roma are o cultură
bilingvă, cel puţin la nivelul elitelor folosindu-se şi limba greacă. Influenţa culturii greceşti este
concretizată prin împrumuturi la nivelul mentalităţii, prin pătrunderea unor curente filozofice
(epicureismul, stoicismul, academismul, scepticismul), dintre care unele sunt adaptate pragmatic,
devenind mai compatibile cu morala tradiţională romană. Este cazul stoicismului, transformat în artă
politică de adepţii cercului Scipionilor (grup literar al acestei familii care adunase oameni de cultură
greci şi care a existat la Roma în sec. al II-lea a. Chr.). Totodată pătrund în lumea romană stiluri
artistice şi arhitecturale din lumea elenistico-orientală, teme cultural-artistice, elemente educaţionale
greceşti (romanii îşi vor forma propria structură educaţională în jurul conceptului de humanitas),
anumite modele retorice de sorginte elenă.
25
 Dezvoltarea, pe temeiul mai vechiului drept al poporarelor/ginţilor- ius gentium, a unor
relaţii clientelare externe se concretizează prin raporturi speciale stabilite între statul roman şi alte
comunităţi sau între comunităţi supuse şi personaje politice romane (spre pildă patronajul lui Cicero
acordat, în 70 a. Chr., sicilienilor în timpul procesului contra lui Verres). Deschiderea Romei către
„ceilalţi” se va realiza gradual şi cu destule momente de „respingere”, ajungându-se la dezvoltarea
unei veritale diplomaţii „a porţilor deschise” în care superioritatea civilizaţiei romane este abil
exploatată ca temă de propagandă de către elitele politice romane. Este deosebit de important să se
sublinieze că hegemonia unui asemenea teritoriu a impus măsuri concrete de măsurare (de unde şi
înflorirea ştiinţelor agricole, a topografiei şi cartografiei), de departajare a unor limite interne şi a
graniţelor externe ale statului pentru a eficientiza exploatarea economico-fiscală a provinciilor. Se
ajunge, astfel, la luarea în stăpânire politică şi juridică a unei geografii, pe care Roma o moştenea
înspre est, în bună parte de la lumea elenistică, la elaborarea unor sintagme cu încărcătură politică:
„patria comună”-patria communis sau, la începutul imperiului, Roma capitala lumii –Roma caput
mundi.
Pe tărâm religios Roma practică o politică tolerantă şi deschisă, totuşi cu destule limite în
ceea ce priveşte organizarea (financiară şi rituală) a unor culte venite din afară la care vor adera
cetăţenii romani. După cuceririle militare se desăvârşeşte procesul de elenizare a panteonului roman
tradiţional paralel cu adoptarea de noi zei în panteon (veniţi din mediul oriental). În plus (v. infra),
are loc o valorizare politică a unor divinităţi sau culte spre beneficiul unor generali şi oameni politici
de seamă din ultimul secol republican (dictatorul Sylla şi Venus Fortuna; Cn. Pompeius şi Hercules;
Iulius Caesar şi Venus; M. Antonius şi Hercules sau Dionysos).

Teme de verificare
1. Cum explicaţi schimbarea de atitudine politico-militară a Romei în Balcani în prima
jumătate a sec. al II-lea a. Chr.?
2. Pornind de la textul lui Appian din dosarul de texte, analizaţi situaţia agrar-militară a Romei
în ultimele două secole republicane.

Evoluţia cetăţii romanilor de la o aglomerare de aşezări rurale la o aşezare de tip urban-

statal se consumă în perioada secolelor IX-V a. Chr. Şi are loc sub influenţa culturilor italică, etruscă
şi greacă. Primul mod de organizare este cel regal asupra căruia avem două tipuri de discuri-cel
literar şi cel arheologic, azi privite ca discursuri compatibile. Epoca republicană (sec V-I a. Chr.)
cuprinde definitivarea modelului mixt de organizare statală cu colaborarea dintre senat-magistraţi şi
popor, a sstatutului socio-juridic de cetăţean, a definirii ordinelor sociale interne. În plan militar
Roma ajunge, nu fără dificultăţi, la o mare putere militară, trecând de la războiul just la cel de
supunere totală a foştilor inamici. Totodată practică o abilă politică de extensie prin sistemul
regatelor clientelare.

Dosar de texte-EPOCA REPUBLICANĂ:

Realităţi socio-juridice şi instituţionale:

Dionysios din Halicarnas, Antichitaţi romane, IV, 15-aşa-numita constituţie serviană: „El (Servius Tullius) a poruncit ca
numele tuturor romanilor să fie înregistrat, iar averile lor să fie preţuite pe temeiul unui jurământ cerut de lege şi pe care
trebuia să-l facă declaranţii, jurând cum vor face preţuirea potrivit adevărului şi cât se poate mai cinstit. Romanii
trebuiau să treacă în registre numele tatălui, să-şi arate vârsta, să-şi declare soţia şi copii, să spună în ce trib al Romei sau
în care sat din regiune locuieşte fiecare. Se hotăra ca cel ale cărui declaraţii nu ar fi avut loc în condiţiile cerute de legi să
fie pedepsit prin confiscarea bunurilor, biciuit şi vândut ca sclav. Această lege a dăinuit la romani multă vreme.

26
 Şi, făcându-se recensământul tuturor, Tullius strânse respectivele înregistrări, cu ajutorul cărora îşi dădu seama
de numărul romanilor şi de mărimea averii lor. Astfel, el a întocmit cea mai înţeleaptă dintre constituţiile, aducătoare de
foarte mari foloase pentru romani, precum faptele au dovedit-o.
Iată cum era Constituţia lui Servius Tullius. Prima clasă stabilită de el trebuia să aibă censul cel mai mare: nu
mai puţin decât o sută de mine (unitate greacă, echivalentă cu 437 g.). Pe oamenii din această categorie el i-a împărţit în
80 de centurii, poruncindu-le să poarte scuturi argiene, lăncii şi coifuri de aramă, precum şi platoşe, cnemide şi săbii.
Cele 80 de centurii el le-a împărţit în două: 40 alcătuite din tineri, pe care-i punea să lupte pe câmpul de bătaie, iar 40,
din oameni mai în vărstă, care aveau datoria- în vreme ce tineretul părăsea cetatea pentru a se duce la război- să rămână
la Roma, păzind cele ce se aflau înlăuntrul zidurilor. Aceasta a fost cea dintâi clasă. Tineretul ei lupta în primele rânduri
ale primei falange.
Apoi, dintre cetăţenii care au rămas, Tullius a ales a doua clasă, a bărbaţilor care aveau un cens sub 10 000 de
drahme nu mai mic însă de 65 de mine. Orânduindu-i pe aceştia în douăzeci de centurii, le-a poruncit să poarte aceleaşi
arme ca şi cetăţenii din prima clasă, dar nu le-a dat voie să aibă platoşe, iar în locul scuturilor rotunde le-a rânduit scuturi
lunguieţe.
Pe cei care aveau mai mult de 45 de ani i-a împărţit în tineri apţi să lupte, făcând zece centurii de tineret, care să
poarte războaie pentru Roma, şi zece centurii de bătrâni, cărora le-a încredinţat paza oraşului. Aceasta a fost cea de-a
doua clasă, rânduită, în bătălii, după oamenii care luptau în primele rânduri.
Din cei rămaşi, regele a făcut a treia clasă, cuprizându-i pe cetăţenii cu censul mai mic decât 7500 de drahme,
fără să coboare sub 50 de mine. El strânse armamentul acestora, luîndu-le nu numai platoşele, ca cetăţenilor din a doua
clasă, dar şi armura ocrotitoare a coapselor. Din ei Tullius a alcătuit 20 de centurii, împărţindu-i în acelaşi fel ca şi pe
bărbaţii de mai sus, adică după vârstă: formă 10 centurii de tineri şi 10 de bătrâni. Locul centuriilor de care vorbesc era
în spatele primelor linii de luptători.
Dintre cetăţenii rămaşi, separându-i pe cei cu avere mai mică de 5000 de drahme, dar cu cel puţin 25 de mine,
el a format o a patra clasă. Pe oamenii aceştia i-a împărţit, de asemenea, în 20 de centurii, dintre care 10 alcătuite din
bărbaţi în floarea vârstei şi 10 din bărbaţi care trecuseră de vârsta războinică- împărţire aidoma cu aceea a bărbaţilor din
primele categorii. Le-a poruncit să fie înarmaţi cu scuturi lunguieţe, săbii şi lăncii, iar locul lor pe câmpul de luptă să fie
în urma tuturora.
Partea a cincea, alcătuită din cei cu averi sub 25 de mine, dar mai mari de 12,5 mine, el a rânduit-o în 30 de
centurii, oamenii fiind împărţiţi tot după vârstă. Dintre ele, 15 centurii cuprindeau pe cei mai bătrâni, iar 15 erau
alcătuite din tineret. Tullius le-a poruncit să lupte în afara ordinii de bătaie, cu suliţi şi cu praştii.
Regele a alcătuit şi 4 centurii fără nici o armă, cărora le-a dat poruncă să-i urmeze pe cei înarmaţi. Două din
aceste 4 centurii le formau armurierii, tâmplarii şi alţi meseriaşi pricepuţi să facă lucruri folositoare la război; iar două
erau alcătuite din trâmbiţaşi- a căror îndatorire era de a suna din cornuri ciobăneşti- şi, totodată, din oameni care, prin
alte instrumente tot de felul acesta, dau semnalul începerii luptelor. Meşteşugarii mergeau împreună cu bărbaţii din cel
de-al doilea cens, împărţiţi după vârstă: o centurie îi urma pe cei bătrâni, iar cealaltă pe cei tineri. Iar trâmbiţaşii şi cei
care sunau din cornuri erau rânduiţi alături de cei dintr-a patra clasă. Şi aici o centurie era formată din bătrâni şi una din
tineri.
Ostaşii cei mai viteji din toate clasele erau aleşi centurioni, cei de sub comanda lor trebuiau să le asculte
poruncile. Aceasta era rânduiala claselor care alcătuiau pedestrimea, atât a falangei cât şi a oştirii uşor înarmate.
Tullius a făcut o alegere a călăreţilor dintre cei care aveau cel mai mare cens şi care se trăgeau dintr-un neam
vestit. I-a împărţit în 18 centurii şi i-a pus pe lângă cele 80 de centurii de luptători din prima clasă. Comandanţii lor erau
centurionii cei mai de vază.
Iar pe ceilalţi cetăţeni, cu censul mai mic de 12, 5 mine,- erau mai mulţi la număr decât cei dinaintea lor-
rânduindu-i pe toţi într-o singură centurie, i-a scutit de serviciul militar şi de orice contribuţie. Au fost, aşadar, şase clase
şi 193 de centurii. Prima clasă era formată din 98 de centurii socotindu-i şi pe călăreţi. A doua clasă avea 22 de centurii,
împreună cu meşeteşugarii, a treia -20, a patra -tot 22, punându-i la socoteală pe trâmbiţaşi şi pe cei care sunau din corn,
a cincea- 30. Ultima, care veneau după celelalte, o alcătuiau nevoiaşii.”

T. Livius, IV, 8: „(În timpul consulilor M. Geganius şi T. Quinctius Capitolinus, n.n.) a fost creată cenzura, la început
modestă, pentru ca ulterior să capete o importanţă atât de covârşitoare, încât în sarcina cenzurii au căzut îndatoririle
păstrării neştirbite a moralei cetăţenilor şi a severei discipline romane. Censura avea jurisdicţie asupra senatului şi
cavalerilor. Cenzurii îi reveneau şi starea dreptului privat şi public, precum şi strîngerea veniturilor poporului roman/ale
statului. Originea acestei dregătorii a fost dorinţa ca să nu mai rămână neînfăptuit, cum se întâmplase de atâţia ani,
recensământul populaţiei, care fusese amânat din pricină că cei doi consuli fuseseră ocupaţi cu probleme diferite (...)
Senatul a motivat înfiinţarea acestei dregătorii astfel: „Deoarece recensământul este o operaţie extrem de grea şi nu se
potriveşte cu rostul şi importanţa consulatului este nevoie de o magistratură specială, anume creată, care să aibă în
subordinea sa pe toţi funcţionarii speciali ai recenzării, numiţi recenzori, însărcinaţi cu păstrarea registrelor şi arhivelor
statului, precum şi cu organizarea şi executarea înregistrărilor populaţiei” Şi patricienii au primit cu bucurie înfiinţarea
27
unei noi demnităţi, deşi li se părea a fi o funcţie neînsemnată, fiindcă nădăjduiau că tot lor le va reveni şi această
dregătorie, cum de altfel s-a şi întâmplat, şi doreau ca din rândurile lor să se găsească cei mai mulţi la cârma statului”.

T. Livius. III, 55: (Leges Valeriae-Horatiae) „Apoi au fost aleşi (în anul 449 a. Chr. n.n.) consulii L. Valerius şi M.
Horatius, prin mijlocirea interregnului. (...) Cei doi consuli au socotit de cuviinţă că trebuie să se străduiască din
răsputeri ca să apere libertatea poporului, pe orice cale. Mai întâi de toate au făcut o lege care s-a votat de către comiţiile
centuriate, fiindcă într-o bună măsură făcea parte dintre problemele de drept controversate, şi anume dacă senatorii erau
obligaţi să respecte hotărârile poporului: „Ceea ce va hotărî poporul prin vot în adunarea comiţiilor tribute trebuie
respectat cu stricteţe de întreaga obşte a poporului” Această lege a ajuns cea mai puternică armă de care s-au folosit
tribunii plebei în propunerile proiectelor lor. Mai mult cei doi consuli dau încă o lege în legătură cu dreptul de apel la
adunarea poporului, care este singurul scut al libertăţii. (...) „Nici un cetăţean nu trebuie să aleagă vreo autoritate a
statului fără drept de apel la adunarea poporului; cine o va face va fi ucis, potrivit dreptului divin şi omenesc (ius fasque)
iar acest omor nu trebuie privit ca o greşeală capitală” Şi după ce poporul şi-a reîntărit poziţiile, pe de o parte prin
dreptul la apel, pe de altă parte, prin puterea tribuniciană, s-a reînnoit legea inviolabilităţii tribunilor (...) care au devenit
inviolabili nu prin mijlocirea religiei, ci printr-o lege care dispunea următoarele: „ Acela care face rău vreunul tribun al
poporului, vreunui edil, judecător decemvir, capul lui să fie jertfit lui Iuppiter, bunurile sale să fie vândute în folosul
templului zeiţei Ceres, al lui Liber şi al zeiţei Libera” (...) Aceşti consuli au mai dat dispoziţia ca decretele senatoriale să
fie raportate mai întâi edililor, căci decretele consulare fuseseră până acum sau înlăturate sau tălmăcite tendenţios după
bunul plac al consulilor”.

Polybios, Istorii, VI: „13. Senatul are mai întâi deplina putere asupra tezaurului public. Căci el dispune de toate
veniturile ca şi de toate cheltuielile. Quaestorii nu pot să facă nici o cheltuială pentru diferitele nevoi ale statului fără un
decret al senatului, cu excepţia celor cerute de consuli. Cheltuielile cele mai importante şi cele mai mari, pe care cenzorii
le fac din cinci în cinci ani pentru repararea şi construcţia clădirilor publice, depind de senat şi el dă cenzorilor
îngăduinţa să le facă. De asemenea de crimele săvârşite în Italia care cer o cercetare publică, ca: trădări, conjuraţii,
otrăviri, asasinate, tot senatul se ocupă. Pe lângă acestea, dacă vreun particular sau vreun oraş din Italia are nevoie de o
împăcare sau, mai ales, de o sancţiune sau de un ajutor ori protecţie, senatul are grijă de toate acestea. De asemenea,
dacă trebuie să trimită la careva din afara Italiei vreo delegaţie pentru a împăca pe vreunii, pentru a transmite vreun sfat
sau, se înţelege, un ordin pentru a primi în supunere sau pentru a declara război, el poartă de grijă. De asemenea când
vin delegaţii la Roma, prin mijlocirea senatului se stabileşte cum să se trateze cu fiecare şi cum trebuie să se răspundă.
Poporul n-are deloc de-a face cu nimic din toate acestea. De aceea când un străin stă la Roma, în timpul lipsei
consulului, constituţia îi pare cu totul aristocratică. Şi de aceasta sunt încredinţaţi mulţi dintre eleni şi dintre regi, pentru
că aproape toate treburile le tratează cu senatul. (...) 15. Apoi de senat depinde ca hotărârile şi planurile comandanţilor
să se împlinească sau nu. Într-adevăr el are puterea de a trimite un alt general când a trecut timpul de un an sau să-i
prelungească dreptul de comandă. Senatul are puterea de a exagera şi de a mări succesele comandanţilor ori de a le
considera neînsemnate şi de a le micşora (...)”.

Drept intern şi elemente de „drept internaţional”

Legea celor XII Table-451-449 a. Chr. (extrase din P.F.Girard, Textes de droit romain, Paris, 1937).
Tabla I (...) 4:celui avut să-i fie garant unul avut, celui sărac oricine.(...)
6.dacă s-au împăcat, împricinaţii să o declare.
7. dacă nu s-au împăcat, să aducă în comiţii sau în for cauza respectivă, înainte de amiază, apoi, ambii prezenţi să o
expună.
8 după amiază să se judece cauza celui prezent.
Tabla a II-a (...) 3.dacă cineva comite ziua un furt şi este prins în flagrant delict, să fie biciuit şi să fie dat pe mâna celui
pe care l-a păgubit; dacă este sclav-să fie biciuit cu vergi şi aruncat de pe stâncă; dacă este minor, să fie biciuit după
judecata pretorului şi să se despăgubească partea vătămată (...)
6.dacă cineva taie arbori care nu-i aparţin, să plătească pentru fiecare 25 de aşi.
Tabula a IV-a (...)2.tatălui să i se dea dreptul de viaţă şi de moarte asupra fiului şi dreptul de a-l vinde de trei ori; dacă
tatăl îşi va vinde fiul de trei ori, fiul să fie declarat liber faţă de autoritatea paternă.
3.dacă cineva se naşte în (răstimpul de) 10 luni de la moartea tatălui să fie considerat (urmaş) legitim.
Tabla a V-a 1.cei vechi au hotărât ca femeile, chiar dacă sunt majore, să fie mereu sub tutela (masculină), cu excepţia
fecioarelor vestale cărora le-au dat libertatea.
2.femeile care sunt sub tutela agnaţilor (rudele pe linie masculină, n.n.) nu pot moşteni şi dobândi lucruri decât prin
voinţa tutorelui.
4.dacă cineva moare fără testament bunurile lui să revină urmaşilor direcţi, dacă aceştia nu există, să aibă bunurile
familiei cel mai apropiat agnat, dacă acest agnat nu există, să aibă bunurile familiei gentilii.
6.aceluia care nu a primit un tutor prin testament îi sunt tutori agnaţii.
28
7.a.nu i se permite unuia cu minţile rătăcite (furiosus) să-şi administreze bunurile ci agnaţilor sau gentililor sub tutela
cărora se află acesta; 7.b. nu i se permite administrarea bunurilor proprii unuia care s-a dovedit a fi risipitor (prodigus),
ele vor fi administrate de agnaţi.
8a. moştenirea liberţilor cetăţenilor romani nelăsată prin testament se întoarce la patron.
9.moştenirile legale (fără existenţa unei voinţe testamentare, n.n.) sunt împărţite în mod proporţional între urmaşi.
Tabla a VI-a (...)4.dacă aceea (femeie care locuia cu partenerul ei de viaţă) nu vroia să intre sub puterea soţului prin
acest mod [prin usus], ea trebuia să [apeleze] la trinoctium, (adică să lipsească de acasă, din an în an, timp de trei nopţi
consecutive, n.n.), întrerupând astfel usus-ul din fiecare an.
Tabla a VII-a (...)15.dacă patronul îşi fură clientul să fie sacrificat.
Tabla a VIII-a (...)3. să fie veşnic obiceiul celor cinci picioare (1 picior=cca 30 cm., n.n.) între proprietăţi.
6.dacă un fruct cade pe terenul vecinului, dreptul de a-l culege să fie al stăpânului.
Tabla a IX-a (...) 1.să nu se dea legi privind doar unele persoane (priuilegia)
2.dacă un judecător sau un arbitru numit va primi bani să fie pedepsit cu moartea (...)
7.dacă cineva care comite noaptea un furt va fi ucis în acest incident să fie considerat că a fost ucis pe drept
Tabla a X-a 1.nici un mort să nu fie îngropat sau ars în oraş (...)
Tabla a XI-a 2. este interzis dreptul de căsătorie al patricienilor cu plebeii.

Polybios, Istorii, XXII, 13 (): „După hotărârea Senatului (roman) a urmat ratificarea din partea Aduării poporului
(roman). Tratatul a fost prin urmare definitiv încheiat. Iată care erau punctele tratatului (dintre Roma şi Liga Aetoliană –
în anul 189 a. Chr., n.n.): „poporul aetolienilor are obligaţia de a recunoaşte stăpânirea şi suveranitatea poporului roman;
prin teritoriul şi oraşele aetoliene n-au voie să treacă duşmanii Romei, nici duşmanii aliaţilor şi ai prietenilor ei;
aetolienii nu au dreptul să ajute la aprovizionarea acestor trupe nici printr-o decizie a Adunării Poporului nici printr-o
decizie a Senatului lor (...) în caz că romanii se află în război cu mai anumiţi adversari, populaţia Aetoliei să lupte
împotriva acestora; aetolienii au obligaţia să înapoieze Romei dezertorii, transfugii, prizonierii luaţi din rândurile
romanilor şi a aliaţilor lor, cu excepţia acelora care, capturaţi fiind în cursul războiului, au fost trimişi în ţara lor de
baştină, şi apoi au fost din nou luaţi prizonieri; exceptaţi erau şi acei duşmani ai Romei din perioada când aetolienii erau
aliaţii Romei; aceşti oameni urmau să fie predaţi guvernatorului Corcyrei într-un interval de 100 de zile de la semnarea
păcii; cei care nu vor fi găsiţi în acest timp, vor trebui predaţi fără nici un fel de tertipuri de îndată ce vor ieşi la iveală;
acestora, după încheierea tratatului de pace, le va fi interzisă intrarea în Aetolia. Aetolienii sunt obligaţi să plătească
deîndată consulului roman aflat în Grecia 200 de talanţi euboici în argint, cu nimic inferior talantului attic, sau dacă
doresc pot plăti în aur a treia parte a acestei sume, la echivalentul o mină aur pentru 10 mine de argint. În următorii 6 ani
după încheierea păcii, sunt datori să plătească anual 50 de talanţi; vărsămintele urmau să fie efectuate la Roma.
Aetolienii urmau să încredinţeze consulului roman 40 de ostatici în vîrstă de cel puţin 12 ani şi până la 40 de ani;
ostatecii aleşi pentru 6 ani aveau să fie aleşi de către romani sub rezerva că în această categorie nu intrau nici strategul,
nici hipparchul, nici secretarul Adunării poporului, nici aceia care mai fuseseră ostatici la Roma. Ostatecii aveau să fie
aduşi la Roma de către aetolieni, în caz de deces defunctul avea să fie înlocuit. Aetolienilor li se lua orice drept de
control asupra ţinuturilor, oraşelor şi populaţiilor care, deşi odinioară ţineau de ei, le fuseseră luate în timpul sau după
consulatul lui L. Quintius şi Cnaeus Domitius sau cele care se aliaseră Romei. Oraşul şi teritoriul Oeniadelor revenea
acarnanilor”. După pronunţarea jurămintelor de rigoare pacea s-a încheiat.”

Polybios, Istorii, XXII- Tratatul de la Apameea-188 a. Chr.

„22. ...cei 10 senatori trimişi în misiune specială de Senat şi regele Eumenes debarcară la Efes spre începutul verii.
După 2 zile de odihnă în urma călătoriei pe mare se îndreptară spre Apameea. Comandantul trupelor din Asia Cneius
Domitius Ahenobarbus (...) [a discutat cu această delegaţie] şi s-a hotărât să se înceapă prin ratificarea tratatului de pace
şi a jurămintelor încheiate cu Antiochos, mai rămânea să se discute condiţiile de aducere la îndeplinirea a punctelor din
tratat care urmau să fie respectate conform celor stipulate. 23.Iată care erau punct cu punct prevederile tratatului:
„prietenia” poporului roman era asigurată pentru Antiochos pe toată durata cât regele respectă clauzele tratatului. Regele
Antiochos şi cei care îi sunt supuşi nu vor îngădui trecerea pe teritoriul lor sau aprovizionarea duşmanilor Romei şi a
aliaţilor lor. La rândul lor romanii şi aliaţii lor îşi iau aceleaşi angajamente faţă de Antiochos şi supuşii lui. Antiochos nu
are dreptul de a purta război împotriva locuitorilor din insule, nici împotriva acelora din Europa, este obligat să iasă din
oraşele şi teritoriul [acestora] Nu va lua cu sine nimic altceva decât armele pe care le poartă soldaţii; în cazul în care
soldaţii vor lua cu ei indiferent ce altceva, sunt datori să le restituie oraşelor de unde le-au luat. Regele Antiochos nu are
dreptul să acorde azil soldaţilor lui Eumenes şi nici oricărui alt soldat; dacă are în armata sa cetăţeni din oraşele pe care
romanii le cuceriseră, pe aceştia să-i trimită îndărăt la Apameea; dacă romanii şi aliaţii lor au în rândul trupelor supuşi ai
lui Antiochos, acestora li se dă libertatea să rămână dacă vor, sau să plece. Antiochos este obligat, ca şi supuşii lui, să
restituie romanilor şi aliaţilor acestora sclavii, prizonierii de război, dezertorii şi orice alt captiv căzut în puterea lor.
Dacă va fi cu putinţă Antiochos are datoria să predea romanilor pe cartaginezul Hannibal, fiul lui Hamilcar, pe
acarnianul Mnasilochos, pe etolianul Thoas, pe calcidienii Eubulidas şi Philon şi pe toţi etolienii care au deţinut funcţii
29
politice, precum şi toţi elefanţii care se află în zona Apameei. Nu-i este îngăduit să-şi procure alţi elefanţi. De asemenea,
are obligaţia să predea vasele de război cu catargele şi cu pânzele lor cu tot. Pe mare nu va avea decât 30 de oameni care
trag la rame şi nu în vederea unui război pe care regele îl începe; aceste corăbii nu au dreptul să treacă de promontoriul
Sarpedon şi de gura fluviului Calycadnos afară dacă transportă contribuţii, misiuni diplomatice sau ostateci. Lui
Antiochos îi este intrezis să ridice trupe de mercenari din regiunile supuse romanilor sau să primască transfugi. Toate
proprietăţile imobiliare aparţinând rhodienilor şi aliaţilor acestora aflate pe teritoriul stăpânit de regele Antiochos, toate
acestea revin rhodienilor aşa cum era situaţia înainte de război. Dacă acestor persoane li se datorează bani, vor avea
dreptul să-i ceară înapoi. Domeniile aparţinând rhodienilor vor fi scutite de dări întocmai ca înainte de război. Dacă
Antiochos a dăruit altora unele din oraşele pe care trebuie să le predea romanilor să evacueze şi din aceste localităţi
garnizoanele şi oamenii pe care îi are; dacă cumva pe viitor unele dintre aceste aşezări vor dori să iasă de sub
supravegherea romanilor, să nu le primească. Antiochos va plăti romanilor 12.000 talanţi din cel mai pur argint attic în
rate de 1.000 de talanţi pe an (...). Regelui Eumenes va trebui să-i verse 350 de talanţi în următorii 5 ani şi anume câte
70 de talanţi pe an; plăţile urmau să fie făcute în acelaşi loc şi la aceeaşi dată ca şi pentru romani; cât priveşte grâul,
regele Antiochos, după propriile sale socoteli, urma să-i plătească lui Eumenes 127 de talanţi şi 1208 drahme, pe care
Eumenes declara că acceptă să le primească, considerând despăgubirea mulţumitoare. Antiochos trebuia să predea
romanilor 20 de ostatici în vârstă de cel puţin 18 ani şi cel mult 45 de ani, la fiecare trei ani lotul ostatecilor va fi
reînnoit. (...) Dacă unele din oraşele sau populaţiile împotriva cărora este consemnat că Antiochos nu are dreptul să
poarte război, dacă unele din acestea vor începe război, regele are dreptul să se apere, cu rezerva ca să nu supună
dominaţiei sale nici una dintre acestea, nici să le silească să intre în alianţă cu el. Contestaţiile care se vor ivi în urma
unor nedreptăţi săvârşite indiferent de care parte vor face obiectul unui arbitraj. Dacă ambele părţi contractante vor dori
să adauge sau să şteargă unele clauze din tratat au dreptul să o fcaă prinbună înţelegere. 24.După încheierea jurămintelor
de rigoare consulul îi trimite îndată în Syria pe Q. Minucius Thermus şi pe fratele său, Lucius, care tocmai se
reîntoarseră cu bani de la oroandieni, cu însărcinarea de a lua jurământul regelui Antiochos şi de a ratifica unul câte unul
punctele tratatului (...) La Apameea cei 10 senatori romani şi consului Cnaeus audiară toate delegaţiile care se aflau aici;
celor care aveau litigii pentru teritorii, pentru bani sau indiferent pentru orice altceva, de acord cu ambele părţi le fixară
oraşele unde diferendele lor aveau să fie judecate. Cât priveşte problemele de ordin general iată care a fost părerea la
care s-a ajuns.: toate oraşele independente care mai înainte vreme plăteau tribut lui Antiochos şi care acum trecuseră de
partea romanilor, intrând sub protecţia lor, au fost scutite de impozite; cele care plăteau o contribiţie lui Atallos aveau s-
o plătească de acum înainte lui Eumenes; dacă unele dintre aceste cetăţi trădaseră cauza Romei, aliindu-se cu Antiochos,
erau acum obligate să-i plătească tribututurile stabilite odinioară de către Antiochos lui Eumenes. Erau scutiţi de orice
dare colofonienii din Notion, Cyme, Mylassa. Locuitorii din Klazomenai preiau în dar aşa numita insulă Drymussa,
milesienii primeau înapoi incinta sacră ce le fusese răpită în timpul războaielor. Chios, Smyrna şi Erythreea s-au bucurat
de mari avantaje: printre altele fiecare obţinuseră anumite teritorii pe care le doreau, asupra cărora pretindeau că au
anumite drepturi. Aceasta era recompensa primită pentru bunăvoinţa şi zelul arătate faţă de romani în tot cursul
războiului. Romanii îngăduiră foceenilor să revină în constituţia lor strămoşească şi le restituiră tot ţinutul pe care-l
avuseseră mai înainte. Rhodienii căpătară de la romani: Lycia şi Caria până la fluviul Maiandros, cu excepţia localităţii
Telmessos. Cât priveşte pe regele Eumenes şi pe fraţii săi, în convenţiile încheiate cu Antiochos romanii au făcut tot ce
le-a stat în putinţă să-i satisfacă. Din teritoriul european Eumenes primea Chersonesul, Lysimacheia precum şi
fortăreţele şi teritoriile învecinate acestora pe care le stăpânea Antiochos, în Asia regele căpăta Frigia Hellespontică,
Frigia Mare, o parte din Mysia, pe care mai înainte vreme o stăpânise, Lycaonia, Milyada, Lydia, Tralles, Efessul şi
Telmessos-ul; toate acestea fură date în dar lui Eumenes; cât priveşte Pamphylia, Eumenes singur recunoştea că se află
dincoace de M-ţii Taurus în vreme ce trimişii lui Antiochos susţineau că se află dincolo. Neştiind cum să tranşeze
această contestaţie, delegaţii deciseră să trimită litigiul în faţa Senatului.”

Polybios, Istorii, XXIX, 11:«Antiochos, în campania dusă împotriva lui Ptolemaios (în anul 167a Chr., n.n.), înainta
împotriva Pelusionului când îl văzu pe generalul roman Popillius Laenas. Regele îl salută de departe şi-i întinse mâna
dreaptă. Popillius care ţinea tăbliţele pe care fusese înscris decretul senatului se mărgini să i le întindă, rugându-l să ia
cunoştiinţă de conţinutul lor. Antiochos citi decretul şi răspunse că dorea să se consulte asupra problemei cu consilierii
săi. Popillius luă atunci o hotărâre care trădează cât era de aspru şi de arogant. Cu un bastonaş făcut din cârcei de viţă de
vie, pe care îl ţinea în mînă, desenă în jurul lui Antiochos un cerc şi ceru regelui să dea răspunsul cuvenit înainte de a
ieşi din acest cerc. Regele, foarte mirat de o asemenea îndrăzneală, ezită pe moment, pentru ca apoi să declare că se
închină în faţa voinţei poporului roman. Atunci Popillius şi cei care îl întovărăşeau îi întinseră mâinile şi salutară
curtenitor. Conţinutul decretului senatorial prevedea ca Antiochos să înceteze imediat ostilităţile contra lui Ptolemaios.
Într-adevăr, în răstimpul care i s-a fixat, regele îşi retrase armata în Siria. Această umilinţă l-a costat mult dar nu a avut
încotro. Popillius, întors la Alexandria, aduse ordine în situaţia pe care o găsi aici, îi îndemnă pe cei doi tineri regi ai
Egiptului să rămână în bună înţelegere, le recomandă să trimită pe Polyarathos la Roma şi apoi se îmbarcă pe o corabie
pentru a merge în Cipru, de unde avea intenţia să-şi retragă cât mai repede trupele cu care ocupa insula. Când debarcă
aici, îi găsi pe generalii lui Ptolemaios înfrânţi şi ţinutul supus unor jafuri neînchipuite. De îndată porunci soldaţilor lui
30
Antiochos să părăsească insula şi el a rămas aici până la plecarea ultimului soldat sirian. Aşa salvară romanii dinastia
Ptolemeilor în clipe grele când era cât pe aici să fie răsturnată. (…) Dacă regele macedonean (este vorba despre Perseu,
învins de curând la Pydna, n.n.) n-ar fi fost învins şi înfrângerea sa n-ar fi fost cunoscută, sunt convins că Antiochos n-ar
fi cedat niciodată cererilor venite de la Roma ».

Polybios, XXXVI, 2 „(...)Cei care se pun la dispoziţia romanilor (acţiunea de deditio, n.n.) înseamnă că predau mai întâi
de toate teritoriul lor şi aşezările urbane care se află pe acest teritoriu; urmează predarea întregii populaţii masculine şi
feminine din oraşe şi a aşezărilor rurale; cursurile de apă, instalaţiile portuare, templele, mormintele. Pe scurt, romanii
devin stăpânii absoluţi a tot ceea ce se găseşte şi cei care se pun la dispoziţia lor nu mai posedă nimic.”

Problema agrar-militară :
Appian, Războaiele civile, I, 7: ”Poporul şi senatul roman au ajuns adeseori în conflict unul cu altul, fie cu privire la
instituirea de legi, la iertarea datoriilor, fie la împărţirea pământului şi la alegerea de magistraţi. Totuşi, în aceste
împrejurări, nu se ajungea la încăierări, ci aveau loc numai neînţelegeri şi certuri în marginea legilor; şi chiar şi astfel de
ciocniri erau rezolvate prin bună înţelegere, pornind din amândouă părţile (...).2.(...) Tiberius Gracchus a fost cel dintâi
care, propunând anumite legi în calitate de tribun al plebei, a fost ucis în timpul unei răscoale şi, o dată cu el, mulţi alţii
retraşi în jurul templului de pe Capitoliu, au fost răpuşi. După această nelegiuire răscoalele nu au mai contenit. (...)8.
(...). În fine, o dată şi anevoie, la propunerea tribunilor (în 367 a. Chr., n.n.) s-a luat hotărârea ca nimeni să nu mai
stăpânească mai mult de cinci sute de iugăre (1 iuger-2500 m2,, n.n.) de pământ arabil şi să nu ducă în izlaz la păscut mai
mult de o sută de capete de vite mari şi cinci sute de capete mici. Pentru respectarea acestor măsuri, tribunii au hotărât să
fie numiţi un număr de oameni liberi care aveau rolul de a păzi aceste măsuri şi a opri orice încălcare. După ce au luat
aceste hotărâri pe bază de lege, au jurat pe lege şi au fixat amenzi în caz de încălcare, în speranţa că peste puţină vreme
loturile de pământ rămase vor fi vândute săracilor. Dar nimeni nu avea grijă să fie respectate aceste legi şi jurăminte iar
cei ce păreau că se preocupă de acestea au împărţit din loturi în mod ipocrit prietenilor lor iar cei mai mulţi nesocoteau
cu totul dispoziţiile legale. 9. Această situaţie a durat până când Ti. Gracchus, bărbat ilustru şi strălucit prin ambiţia lui,
foarte talentat vorbitor şi foarte cunoscut tuturor prin aceste însuşiri, a rostit în calitate de tribun al plebei, un discurs
solemn despre neamul italic, spunând că este foarte războinic şi înrudit cu romanii, dar că puţin câte puţin piere în
sărăcie şi se împuţinează, fără speranţa de îndreptare a aestei situaţii. Nemulţumit că sclavii sunt scutiţi de obligaţii
militare şi nu sunt deloc devotaţi stăpânilor lor, el a dat în vileag ceea ce nu demult timp suferiseră stăpânii din Sicilia
din partea sclavilor, al căror număr crescuse datorită agriculturii. El a mai amintit de războiul romanilor împotriva
acestor sclavi, război care nu fusese nici uşor, nici de scurtă durată (...). Spunând acestea, Tiberius Sempronius Gracchus
a reînnoit legea agrară, care prevedea ca nimeni să nu deţină mai mult de 500 de iugăre. Dar copiilor acestora le-a lăsat
numai jumătate din această suprafaţă, trecând peste prevederile vechii legi. El a mai hotărât ca restul pământului să fie
împărţit celor săraci, de trei bărbaţi, care se vor schimba pe rând, câte unul în fiecare an.(...) 11... ţelul lui Gracchus nu
era să asigure bunăstarea cetăţenilor ci să dobândească oameni capabili să lupte. (...) 18.După asasinarea lui Tiberius
Gracchus şi după moartea lui Appius Claudius, sunt însărcinaţi în locul lor să împartă pământul, împreună cu Gracchus
cel tânăr, Fulvius Flaccus şi Papirius Carbo. Întrucât proprietarii nu se îngrijeau deloc de înscrierea pământului în
registre aceşti trei bărbaţi au adus la cunoştiinţă prin crainic că îi vor trage în judecată pe cei nesupuşi legii. Şi, îndată
după această proclamaţie, s-au iscat numeroase procese complicate. Căci toate celelalte terenuri învecinate cu cel în
litigiu, care fuseseră vândute sau împărţite aliaţilor de război, trebuiau cercetate pentru măsurarea celui litigios, pentru a
se vedea în ce mod au fost vândute sau împărţite. Mai ales că nu toţi aveau contracte scrise de cumpărare sau loturi de
colonişti, iar cele care existau erau nelămuritoare. Cu prilejul noii măsurători a pământului unii au fost mutaţi de pe un
teren cu plantaţii şi cu acareturi pe unul necultivat, iar alţii dintr-o ţarină roditoare pe un teren neproductiv sau acoperit
de bălţi sau de mlaştini. De altminteri, împărţirile de pământ nu au fost făcute cu exactitate, fiind vorba de terenuri
dobândite prin război. (...) Ceea ce s-a întâmplat n-a fost numic altceva decât o tulburare generală a tuturor acelora care
au fost duşi şi strămutaţi pe pământ străin. (...) 21....După ce a fost ales tribun al poporului el (Caius Gracchus, n.n.) a
uneltit împotriva senatului şi a fixat pentru fiecare om din popor o alocaţie lunară de grâu din avutul obştesc deşi mai
înainte vreme nu exista acest obicei .... 22 (...) El luă judecătoriile, defăimate prin mituirea lor, de sub jurisdicţia
senatorilor şi le dădu cavalerilor.... 23. ...a pornit la construirea unor şosele lungi care străbăteau dintr-un cap în altul
Italia (...) a mai fost şi iniţiatorul a numeroase acţiuni de colonizare (...) 24 (...) se votase trimiterea unei colonii în Libia,
vestită pentru fertilitatea ei (...) drept teritoriu de colonizat a fost desemnat locul pe care odinioară era Carthagina. (...)
27 (...) (după moartea lui Caius Gracchus, n.n.) a fost dată o lege prin care se îngăduia ca ogoarele în litigiu, să poată să
fie vândute de cei care le aveau în posesie. Primul Gracchus interzisese acest lucru. Şi îndată cetăţenii bogaţi au început
să cumpere pământ de la cei nevoiaşi şi săvârşească acte de violenţă sub acest pretext. Situaţia celor săraci s-a înrăutăţit
şi mai mult până când Spurius Borius, în calitate de tribun al plebei, a propus o lege conform căreia să nu se mai împartă
ogoarele, ci acestea să aparţină acelora care le stăpâneau în prezent. Aceşti posesori să plătească poporului impozite
pentru terenurile stăpânite, iar banii să fie împărţiţi la cei săraci. Această ultimă dispoziţie a legii a constituit o consolare
pentru săraci (...) O dată ce prin asemenea sforării, a fost suprimată legea lui Gracchus, lege care ar fi putut fi cea mai
31
bună şi mai de folos, dacă ar fi putut fi pusă în aplicare, celălalt tribun al plebei a abrogat, nu mult mai târziu, şi
impozitele. Acum poporul pierduse mai toate avantajele.(...) Şi astfel, cam în 15 ani după legiuirile lui Gracchus,
procesele cu privire la terenuri au ajuns să fie îngropate.”

32
 II.Criza Republicii şi instaurarea Principatului

Obiective

-identificarea trăsăturilor generale ale crizei republicii romane din ultimul secol precreştin şi a
mijloacelor prin care primul împărat roman, Augustus, reorganizează statul sub formulă imperială. -
-analiza disoluţiei instituţiilor republicane,
-identificarea noilor metode de conducere politică, care se conturează în decursul secolului I a. Chr.,
-comparea dictaturii lui L. Cornelius Sylla cu aceea a lui C. Iulius Caesar,
-analizarea contextului ascensiunii politice a lui C. Iulius Caesar Octavianus,
-precizarea conţinutul puterii imperiale, ţinând cont de interpretările moderne ale surselor.

A. Criza republicii romane

A.1. Epoca lui L. Cornelius Sylla
A.2. Epoca lui C. Iulius Caesar
B. Instaurarea Principatului

Studierea secolului I a. Chr., caracterizat printr-o criză majoră a regimului republican,

rezultat direct al expansiunii romane, apelează la o sumă de izvoare scrise redactate în această
perioadă sau post factum. Este vorba, în primul rând, de operele cu caracter istoric ale lui Sallustius
sau Iulius Caesar, de ultima parte (păstrată în rezumate) a lucrării lui Titus Livius, de discursurile
juridice, corespondenţa şi tratatele de filozofice, retorice sau politice ale lui Cicero, de lucrările cu
spirit enciclopedist ale lui Varro, de operele literare ale unor poeţi ca Tibulus, Catullus, Horatius,
Vergilius sau Ovidius. La aceste surse redactate într-o perioadă cuprinsă între debutul veacului I a.
Chr. şi primele două decenii ale erei creştine, se pot adăuga lucrări ale unor autori din perioada
imperială care s-au aplecat asupra problemelor legate de sfârşitul Republicii romane. Dintre aceştia
din urmă amintim pe Appian mai ales cu Războaiele Civile, pe Cassius Dio, pe Plutarh şi Suetonius
(pentru viaţa lui Iulius Caesar şi a lui Augustus) -cu analize de tip biografic. Se adaugă mărturiile
epigrafice(decrete onorifice, decretele, diplomele militare, tratate, etc.), numismatice. Un dosar
consistent este cel al mărturiilor arheologice: edificii publice sau private, drumuri, poduri, apeducte,
opere de artă, etc.

A. Criza Republicii romane.

A.1. Epoca lui L. Cornelius Sylla
Expansiunea militară romană a ridicat o serie de probleme privind organizarea controlului
acestui vast spaţiu, privind ajustarea aparatului instituţional republican la o nouă realitate socio-
economică şi politică. Soluţiile la care s-a apelat şi anume: înfiinţarea promagistraturilor, redefinirea
instituţiilor şi a carierei politice, multiplicarea aparatului funcţionăresc, nu s-au dovedit a fi viabile
pe termen lung. Cum am mai spus, unele dintre principiile republicane de funcţionare a
magistraturilor se golesc acum de conţinut: de pildă, principiul anualităţii, al colegialităţii; de
asemenea, se schimbă esenţa unor instituţii, de exemplu, se renunţă, în veacul I a. Chr., la caracterul
de instituţie extraordinară pentru dictatură. La acestea s-a adăugat modificarea de fundament a
aparatului militar roman, o dată cu reforma militară a lui C. Marius care înlocuieşte sistemul cenzitar
de recrutare cu cel voluntar, generând schimbări la nivelul relaţiei dintre un general şi armata sa.
Dispariţia consensului public şi conturarea, pe principii de amiciţie şi clientelă, a unor facţiuni
politice (optimaţii şi popularii) paralel cu o tot mai mare individualizare a exerciţiului politic
33
provoacă o serie de conflicte civile desfăşurate în trei mari etape: perioada războaielor dintre
partizanii lui L. Cornelius Sylla şi cei ai lui C. Marius, perioada confruntărilor dintre C. Iulius
Caesar şi Cn. Pompeius şi, în sfârşit, conflictele dintre C. Iulius Caesar Octavianus şi M. Antonius.
Conflictele dintre C. Marius şi L. Cornelius Sylla izbucnesc pe fondul unor grave probleme
socio-juridice şi economice. După proiectul eşuat al Gracchilor de a soluţiona criza micii proprietăţi
funciare a cetăţenilor romani, nevoia de refacere a puterii economice a ţăranilor-militari este
stringentă, de aceea, în contextul unor atacuri ale populaţiilor celtice, C. Marius iniţiază reforma sa
militară cu consecinţe greu apreciabile la acea dată de chiar autorul ei. Faptul că soluţionarea
problemei agrare era condiţionată de îndeplinirea serviciului militar, fiind legată, apoi, de gestul
generalului de a supraveghea împroprietăririle propriilor lui veterani, duce la crearea unei legături de
clientelă politică ce va fi exploatată frecvent în spaţiul public roman. După pretura din 115 a. Chr,
propretura în Hispania Ulterior şi consulatul din 107 a. Chr., C. Marius monopolizează timp de cinci
mandate (între 104-101 a. Chr) magistratura consulară, ceea ce era o premieră politică în cadrul
republicii. În anul 100 a. Chr, manevrele de culise duc la înţelegerea lui C. Marius cu C. Servilius
Glaucia şi L. Appuleius Saturninus în legătură cu sprijinul electoral reciproc pentru ocuparea
magistraturilor importante ale Romei: consulatul (pentru C. Marius), pretura (pentru Glaucia) şi
tribunatul plebei (vizat şi ocupat de Saturninus). Scandalul fraudelor electorale, la care se adaugă
opoziţia senatorială la proiectele de distribuţii arbitrare de pământ în colonii şi scăderile preţului
grâului, conduc la violenţe de stradă, uciderea lui Saturninus şi a lui Glaucia, stoparea şi casarea
proiectelor lor legislative. La acest tablou intern propriu-zis se adaugă problema aliaţilor, deja
stârniţi prin promisiunile Gracchilor de acordare a cetăţeniei romane, ca răsplată pentru atitudinea şi
activitatea lor (mai ales militară) în favoarea republicii. Lucrurile se precipită când tribunul anului
91 a. Chr., M. Livius Drusus, este ucis în urma promovării proiectului de extindere a cetăţeniei în
rândul aliaţilor. După războiul social (90-89 a. Chr.), soldat cu extinderea sistemului civic roman în
toate regiunile de la sud de Po (Pad), Roma nu reuşeşte să-şi găsească echilibrul intern, mai ales în
urma măsurilor tribunului P. Sulpicius Rufus (88 a. Chr.) care vizau scoaterea din Senat a
senatorilor datornici şi înlocuirea lui Sylla cu C. Marius la comanda legiunilor mobilizate împotriva
regelui Pontului (Mithridates al VI-lea Eupator). Gestul lui Cornelius Sylla de a-şi întoarce
legiunile, dar nu pentru a preda comanda lor ci pentru a conduce o luptă contra adversarilor săi
politici pe străzile Romei, inaugurează seria conflictelor civile republicane. Victoria de lângă
Esquilin a lui Sylla (fost locotenent al lui Marius în războiul din Africa împotriva lui Iugurtha, apoi
pretor în 93 a. Chr. şi consul pentru acest an 88 a. Chr) provoacă exilul lui C. Marius, anularea
legislaţiei lui Rufus, arestarea şi executarea imediată, fără proces, a simpatizanţilor acestuia. Aceste
măsuri precum şi primenirea Senatului cu 300 de noi membri instalează un calm relativ la începutul
perioadei privind campania din Pont (desfăşurată sub comanda lui Sylla între 88-83 a. Chr). Dar
consulul din 87 a. Chr., L. Cornelius Cinna, marianist de convingere, provoacă, mai ales după
moartea lui C. Marius din acest an, noi lupte de stradă, proclamând egalitatea civică între vechii şi
noii cetăţeni ai statului, chemând din exil răsculaţii, instaurând un regim de teroare în cetate prin
uciderea opozanţilor. Întoarcerea lui L. Cornelius Sylla din Orient, în anul 83 a. Chr., regrupează
partida optimată şi duce la instaurarea, în 82 a. Chr., a unui regim de conducere personală-dictatura
pe viaţă. Măsurile îi vizează direct pe adversarii săi politici: proscripţiile acestora soldate cu
asasinarea lor şi confiscarea averilor acestora (vândute apoi la licitaţie), introducerea unor legi de
reglementare a sistemului instituţional (interzicerea reocupării aceleaşi magistraturi sub un interval
de 10 ani, restabilirea acelui cursus honorum, limitarea competenţelor magistraturilor, mai cu seamă
a tribunatului plebei), ridicarea la 600 a numărului de senatori prin acceptarea cavalerilor în
schimbul scoaterii acestora din urmă din tribunalele permanente. Totodată Sylla eliberează sclavii
proscrişilor, alcătuind acel grup de Cornelieni- o masă clientelară importantă pentru dictator,
procedează distribuiri şi redistribuiri de bunuri funciare. Capitalizarea politică a cultului zeiţei
34
Venus, valorizarea relaţiei speciale dintre el şi această divinitate (Sylla este supranumit
„Norocosul”), pe fondul lichidării fizice a adversarilor, îi asigură un regim personal până în anul 79
a. Chr., când, spre stupefacţia tuturor, Sylla abdică de bună voie, retrăgându-se pe proprietatea sa
privată de la Cumae (murind un an mai târziu).
Deceniul al III-lea al ultimului secol republican se caracterizează prin efortul Romei de a-şi
reface cadrele republicane (reîntoarcerea exilaţilor, recuperarea statutelor civice pentru fiii
proscrişilor, reabilitarea instituţiilor), pe fondul reizbucnirii conflictelor dintre optimaţi şi populari,
al tensiunilor dintre vechii şi noii cetăţeni, al unor conflicte cu aspect social-răscoala lui Spartacus-
73-71 a. Chr. Spaţiul provincial ridică şi el probleme de organizare şi control-este cazul Hispaniei,
unde acţiona opoziţia lui Q. Sertorius-lichidată abia spre finele acestui deceniu; al Siciliei, unde
regimul versatil al lui Verres dezvăluie problema raportului dintre guvernanţi şi supuşi; este, de
asemenea, cazul zonei micro-asiatice unde atitudinea antiromană a Pontului nu fusese lichidată.

A.2. Epoca lui C. Iulius Caesar

Anii ’60 ai ultimului secol vor cunoaşte ascensiunea politică a lui C. Iulius Caesar şi Cn.
Pompeius, pe fondul unor tensiuni interne neresorbite, a unor impulsuri spre conduceri de tip
personal după modelul lui Sylla-complotul lui L. Sergius Catilina-63 a. Chr. Înţelegerea privată
dintre Caesar, Pompei şi cel mai bogat om al timpului-M. Licinius Crassus, din anul 60 a. Chr.,
asigurată şi prin stabilirea unei relaţii de rudenie între Caesar şi Pompei, dau măsura modului în care
ajunseseră să funcţioneze structurile instituţionale ale Romei. Consulatul obţinut de Iulius Caesar
pentru anul 59 a. Chr. permite luarea unor măsuri importante: diminuarea cuantumurilor pe care
publicanii trebuiau să le aducă-n tezaurul statului din provincii (atrăgând de partea lui Caesar acest
segment social ecvestru), o lege agrară care viza deopotrivă civilii săraci (dar cu trei copii) şi
veteranii, ratificarea acţiunii orientale a lui Cn. Pompeius. Ca proconsul, Caesar va obţine
guvernarea Illyriei, a Galliilor-cu obligaţia de pacificare a Galliei Transalpine. O nouă reînnoire a
înţelegerii dintre cele trei personalităţi politice de la Luca, în anul 56 a. Chr., prelungeşte mandatul
gallic al lui Caesar, permite acordarea comandei militare pentru luptele contra parţilor lui Crassus, în
condiţiile rămânerii la Roma a lui Pompei. Acesta din urmă se apropie de Senat, popularitatea sa
crescând în mod continuu, mai cu seama după moartea de la Carrhae, din anul 53 a. Chr., a lui
Crassus. Elocvent în acest sens este obţinerea consulatului singular (consul sine collega) de către
Pompei pentru anul 52, ceea ce a constituit semnul cel mai clar al disparităţii valorice dintre
membrii rămaşi în viaţă ai aşa numitului prim triumvirat. Încercând să recupereze capitalul de
imagine, Iulius Caesar forţează presiunile pentru obţinerea consulatului anului 49 a. Chr., dar
nereuşind, porneşte direct, în fruntea legiunilor sale, contra lui Pompei, devenit acum adversar
politic.
După trecerea Rubiconului, Iulius Caesar se asigură (inclusiv prin cucerire) de alianţa şi
fidelitatea cetăţilor italice în condiţiile în care Cn. Pompeius se refugiază în Grecia. Ulterior
lichidării nucleului pompeian din Hispania (bătălia de la Ilerda), Iulius Caesar debarcă-n Balcani şi
se confruntă direct cu trupele lui Pompei la Dyrrachium (49 a. Chr.). Victoria relativă a lui Pompei
nu va fi, însă, fructificată de către acesta iar confruntarea de la Pharsalos (august acelaşi an)
răstoarnă situaţia în favoarea lui Caesar. Pompei se retrage în Egipt şi este asasinat din poruncă
regală. Lui Caesar îi rămâne să se asigure de buna funcţionare a controlului roman la graniţele
orientale-măsurile de sprijinire a reginei Cleopatra a VII-a, de impunere în faţa Pontului (bătălia de
la Zela- 47 a. Chr.)-apoi anihilează ultimele zone opozante din interior-partida republicană a lui
Cato Minor, prin bătălia de la Thapsus, 46 a. Chr., şi partida pompeiană condusă de Sextus
Pompeius, prin bătălia de la Munda, 45 a. Chr. (anihilare efemeră, însă). Triplul triumf, sărbătorit
anterior confruntării hispanice de la Munda, celebrând înfrângerea gallilor, a africanilor lui Iuba şi a
Pontului, va fi urmat de obţinerea prin voinţa senatului a unor onoruri deosebite: dictatura pe 10 ani,
35
cenzura pe 3 ani, dreptul de a lua primul cuvântul la şedinţele senatului. Din anul 45 a. Chr., Iulius
Caesar deţine dictatura pe viaţă, consulatul pe 10 ani, puteri cenzoriale care-i permit controlul
accesului în senat, ridicarea la 900 a membrilor acestui corp politic, recomandarea a unei jumătăţi
din totalul candidaturilor pentru magistraturi (lăsând restul la discreţia comiţiilor), înregistrarea
cenzorială a cetăţenilor. Acţiunea sa ca dictator vizează toate domeniile republicii romane. Sub
aspect financiar, fiscal şi juridic: favorizează răspândirea normelor de drept roman (extinde cetăţenia
romană în Gallia Cisalpină), reorganizează strângerea impozitelor din provincii (luând publicanilor
acest drept în favoarea autorităţilor locale), descentralizează censul. Sub aspect militar, Caesar se
preocupă de structura armatei de legionari (numărul legiunilor sunt micşorate, de la 39 la 26), de
solda ostaşilor (ridicând-o de la 125 la 225 de denari anual). Din punct de vedere cultural-religios,
Iulius Caesar este preocupat de organizarea unei prime biblioteci, de reformarea calendarului
(recuperarea decalajului faţă de calendarul astronomic, numirea lunii Quintilis cu numele său- Iuliis,
introducerea de noi sărbători publice în peisajul liturgic republican), de recuperarea tradiţiilor
romane (îl însărcinează pe anticarul Varro „să adune” trecutul tradiţional roman în lucrarea
Antichităţi romane). În debutul anului 44 a. Chr., când a deţinut alături de M. Antonius consulatul,
Iulius Caesar cumula mai toate puterile statului direct (pe lângă atribuţiile amintite, se cuvine
subliniat şi sacerdoţiul de mare pontif-Pontifex Maximus) sau prin oamenii săi.
Comportamentul său monarhic dar cu resorturi tradiţionale este sancţionat de complotul pus
la cale, printre alţii, de pretorii M. Iunius Brutus şi Quintus Cassius. În şedinţa din 15 martie a anului
44 a. Chr., Iulius Caesar este asasinat prin lovituri de pumnal, aruncându-se, astfel din nou, cetatea
în haos. Imediat după moartea lui Caesar, Roma este divizată în partida apărătorilor defunctului
dictator şi cea a tiranoctonilor. Tensiunile sunt atât de grave, încât corpul lui Caesar este ars în For,
într-o atmosferă de „delir” iar complotiştii sunt nevoiţi să părăsească cetatea în speranţa potolirii
spiritelor. Consulul M. Antonius reuşeşte să impună un compromis general dar care s-a dovedit
efemer. Capii complotului contra lui Caesar, Cassius şi Brutus (trimişi iniţial în Syria şi, respectiv,
Macedonia) sunt redistribuiţi în zone de mai mică importanţă fără ca aceştia să accepte. La Roma
atmosfera rămâne încinsă, pe fondul deteriorării relaţiilor dintre senat şi M. Antonius şi al
ascensiunii fiului adoptiv al dictatorului ucis, nepotul de soră, Caius Iulius Caesar Octavianus. Se
creează, în final, o apropiere între Octavian, M. Antonius şi M. Aemilius Lepidus, la Bononia, 43 a.
Chr., parafată ulterior prin legea Titia votată de popor (23 nov.43 a. Chr). Celor trei, numiţi acum
tresuiri rei publicae constituendae, li se dă pe 5 ani, prin lege sarcina de a reface stabilitatea
republicii romane. Sub aspectul legalităţii instituţionale doar acest colegiu triumviral este legal şi
recunoscut normativ, deşi el apare în literatura de specialitate cu numele de „al doilea” triumvirat,
datorită numirii oarecum abuzive cu titlu de „triumvirat” a înţelegerii private din anul 60 a. Chr.
Prima măsură a triumvirilor a fost înlăturarea „asasinilor lui Caesar”- proscrierea oponenţilor lui
Iulius Caesar, înfrângerea lui Cassius şi a lui Brutus de la Phillippi (42. a. Chr.). În paralel, Iulius
Caesar este declarat diuus şi i se ridică un templu în For, pe locul unde a fost incinerat în 44 a. Chr.
Au urmat apoi împărţirea sferelor de influenţă între triumviri: M. Antonius a primit Orientul iar
Octavian- Occidentul şi au loc împroprietăriri ale veteranilor. Acestea din urmă sunt prilej de
disensiuni între rudele triumvirului M. Antonius şi Octavian în anul 41-40 a. Chr. Dar noua relaţie
de rudenie stabilită între Octavian şi M. Antonius (deveniţi cumnaţi prin căsătoria lui Antonius cu
Octavia, sora colegului de triumvirat, în anul 39 a. Chr.) ca şi reînnoirea triumviratului, la Tarent, în
37 a. Chr, pentru încă 5 ani, duc la un nou echilibru de forţe politice în stat. M. Antonius primeşte
grija administrării Orientului şi sarcina asigurării graniţei răsăritene romane, prilej cu care prinde
gustul conduitei militaro-politice de factură orientală, spre dezamăgirea propriilor soldaţi ce nu
simpatizau cu decizia triumvirului de a dedica Cleopatrei şi Egiptului victoriile romane contra
parţilor. Octavian reuşeşte să lichideze rezistenţa pe mare a lui Sextus Pompeius şi, aflat la Roma, să
convingă senatul şi poporul roman de răul pe care-l reprezenta Egiptul pentru republică, în condiţiile
36
în care făcea presiuni pe lângă M. Antonius să depună puterile triumvirale (care legal s-ar fi încheiat
la finele anului 32 a. Chr.). După ruptura definitivă din anul 33 a. Chr., intervine războiul declarat
Cleopatrei, care aduce fiului adoptiv al lui Iulius Caesar victoria atât pe mare-contra lui M.
Antonius, la Actium, 31 a. Chr., cât şi pe uscat-bătălia contra Cleopatrei - Alexandria- 30 a. Chr.
Învinşii se sinucid, iar Octavian păstrează puterile triumvirale până spre finele anului 28 a. Chr.

***

Ultimul secol al republicii, atât de bogat în evenimente, dezvăluie câteva aspecte

care reliefează schimbările din formulele de conducere a statului gândite pe principii republicane.
Mai întâi, este vorba despre o criză majoră a instituţiilor republicane care nu pot gestiona
noul teritoriu cucerit militar. În plan intern, se produce o alterare a raporturilor inter-instituţionale
(între senat şi magistraţi, mai ales), o modificare a conţinutului unor instituţii (dictatura, tribunatul,
promagistraturile), a modalităţii de ocupare a lor (încercarea de depunere a unei candidaturi în
contumacie, delegarea de către popor a comandei militare, fraudele electorale). Se cuvine a fi
subliniată profunzimea acestei crize, ce provoacă o redefinire a relaţiilor din domeniile politic şi
religios, unele instituţii (ca auguratul sau marele pontificat) fiind valorificate, mai mult sau mai
puţin arbitrar, în domeniul politicului. Trebuie precizat, însă, faptul că această criză a sistemului
politic republican nu înseamnă şi un declin al păgânismului roman, evenimentele ulterioare au
dovedit vigoarea cu care riturile şi ritualurile păgâne au funcţionat cel puţin încă două secole.
În al doilea rând, este vorba despre modificări de comportament politic şi de mentalitate la
nivelul elitei conducătoare. În acest sens personalizarea puterii, disoluţia consensului în interiorul
corpului civic duc la nefuncţionalitatea constituţiei republicane, lăudată cândva de Polybios din
pricina mixturii şi interdependenţei de roluri între senat, magistraţi şi poporul roman.
Ambele aspecte subliniate ţin de nevoia unor noi formule politice prin care Roma să conducă
teritoriul achiziţionat militar şi să restabilească ordinea interioară. Dincolo de comportamente
private (legate de uzanţe greceşti sau orientale, modă vestimentară, lux, tendinţe culturale şi
religioase, etc) se constată, în plan public, difuziunea a cel puţin două seturi de idei. Primul set se
referă la soluţiile de guvernare a statului. Ele au fost fie de esenţă monarhică, experimentate deja
prin deformarea instituţiei republicane a dictaturii de către Sylla şi Iulius Caesar; fie de natură mixtă,
o soluţie monarhico-republicană, rămasă la nivel teoretic în operele lui Cicero, unde distingem ideea
necesităţii unui Princeps care să medieze dialogul dintre senat şi popor. Încă la nivelul persoanei
conducătorului se apelează la valorizarea unor relaţii speciale cu lumea divină (este cazul, deja
amintit, al lui Sylla, la care se adaugă cazul şi mai clar al dictatorului Iulius Caesar, care-şi fabrică o
genealogie fictivă din zeiţa Venus). Al doilea set de idei se referă la modalitatea proprie a romanilor
de a se defini pe ei înşişi în raport cu ceilalţi. Vorbind despre acest aspect, Cicero nu uită să
sublinieze alteritatea romanilor faţă de popoarele cu care au venit în contact, alteritate care, uneori
şi mai ales sub aspect religioseste înţeleasă în termeni de superioritate. În limbajul diplomatic- cel al
tratatelor de pace- se utilizase, încă din sec al II-lea a. Chr., formule care subliniau ideea
superiorităţii stăpânirii romane - imperium maiestasque populi romani. Dobândirea controlului
asupra unor zone depărtate, uneori puţin cunoscute în detaliile ei topografice, provoacă necesitatea
unor delimitări cvasiprecise sau chiar generalizante ale sferelor geografice de competenţă, pe fondul
unei individualizări tot mai accentuate a puterii. În acest context, sintagme de aproximare geografică
dobândesc şi un conţinut politic De pildă, competenţele nelimitate ale lui Pompei apar, în legea
Gabinia, desemnate prin sintagma terra marique, sintagmă pe care o regăsim în legenda emisiunilor
monetare din ultimul secol republicanalături de imaginea globului terestru şi a legendei Genius
Populi Romani. Capătă contur şi forţă ideea că puterea romanilor se întinde peste lumea locuită,

37
oicumena, lume pe care, în timpul lui AugustusTrogus Pompeius o vedea împărţită de romani cu
parţii.
În al treilea rând, gravele conflicte interne, uciderea oponenţilor politici, confiscările de
avere şi de statute juridice provoacă o atmosferă de nesiguranţă socială, civicăchiar privată pentru
perioada proscrierilor. Sistemul solidarităţilor domestice şi clientelare este serios tulburat iar, în
condiţiile unei decimări a elitei politice, ce gândea politicul în termeni republicani şi ale unui contact
permanent cu o lume, nu de puţine ori, exotică pentru romanul de rând, societatea romană se vede
nevoită să-şi caute resorturile coezive. Una din soluţii a fost recuperarea unui trecut în care păreau
reale şi bogate în conţinut stabilitatea de „odinioară” a grupurilor domestice şi cea a ierarhiilor
sociale funcţionale. Roma era pregătită sau, mai corect, doritoare de o reîntemeiere.

B. Instaurarea Principatului lui Augustus

Ascensiunea politică a lui C. Octavius, nepot de soră al dictatorului Iulius Caesar, debutează
în săptămânile extrem de tensionate de la Roma care au urmat asasinării lui Caesar şi poate fi
structurată în două mari etape: perioada anilor 44-30 /27 a. Chr şi cea cuprinsă între 27 a. Chr.-14 p.
Chr.
În anul 44 a. Chr., la nici 20 de ani, C. Octavius, devenit, după legiferarea adopţiei, C. Iulius
Caesar Octavianus, pătrunde în viaţa politică romană pretinzând că-şi îndeplineşte o datorie filială:
răzbunarea tatălui adoptiv ucis. Pe fondul tulburărilor interne, face iniţial jocul politic al senatului,
care îi aprobă un imperium propretorian însoţit de însemne consulare, dreptul de participa la
şedinţele senatului printre cvestori, dreptul de a candida la consulat, prin derogarea de la legislaţia în
vigoare privind cursus honorum (T. Livius, Per., 118; Appian, Războaiele civile, III, 51; Cassius
Dio, 46, 29). În august 43 a. Chr., devine consul, primul său act politic fiind crearea unui tribunal
extraordinar, în virtutea legii Pedia, pentru anchetarea morţii dictatorului Caesar (Appian,
Războaiele civile, III,94 şi IV, 7-8; Velleius Paterculus, II, 69, 5). Îndepărtarea de senat şi apropierea
de M. Antonius se consumă în toamna anului 43, fiind urmată de crearea triumviratului alături de M.
Aemilius Lepidus (Appian, loc. cit, IV, 7 sq.). Timp de 10 ani, încluzând şi reînnoirea triumviratului
din 37 a. Chr., Octavian deţine o poziţie politică paritară cu M. Antonius, câştigând popularitate şi
experienţă politică. I se încredinţează iniţial (în 43 a. Chr.) provinciile Africa, Sicilia cu Sardinia,
apoi (după Philippi) Hispaniile, Sicilia cu Sardinia, plus dreptul de a supraveghea împroprietăririle
veteranilor; este aclamat ca imperator. După aplanarea conflictelor cu M. Antonius, cauzate de
războiul perusin (41-40 a. Chr.), Octavian păstrează Occidentul latin, mai puţin Africa (Appian, loc.
cit., V, 65; Cassius Dio, 48, 28) şi primeşte sarcina de a anihila acţiunile piratereşti ale lui Sextus
Pompeius. Deja epigrafic el poartă titulatura: Imperator Caesar, diui filius (CIL I, p. 50). Reînnoirea
triumviratului la Tarent (Appian, loc. cit., V, 94; Cassius Dio, 48, 54) îi reconfirmă competenţele de
la Brundisium şi, după anihilarea lui Sex. Pompeius, proclamă sfârşitul războaielor civile, intrând în
triumf la Roma şi primind dreptul de a purta permanent coroana de laur (Appian, loc. cit., V, 130
sq.; Cassius Dio, 49, 15). Urmează acordarea prin plebiscit a unor segmente de putere tribuniciană-
protecţia persoanei sale contra insultelor publiceşi primirea dreptului de a sta la şedinţele senatului
alături de ceilalţi tribuni ai plebei (Appian, loc. cit., V, 130 sq.; Cassius Dio, 49, 15). În această
primă perioadă C. Octavianus colaborează militar cel mai bine cu M. Vipsanius Agrippa,
dobândeşte abilitatea gestului şi cuvântului politic în cetate.
Urcuşul politic continuă. După victoriile de la Actium (2 sept. 31 a. Chr.) şi Alexandria (1
aug. 30 a. Chr.) Octavian va beneficia, prin adeziunea tuturor, de înalte onoruri publice. Este vorba
despre triumful asupra Cleopatrei, ridicarea de monumente triumfale la Brundisium şi la Roma,
jocuri votive onorifice şi trei sărbători publice introduse în calendarul liturgic al statului (aniversarea
sa, celebrările bătăliilor de la Actium şi Alexandria), onoruri speciale la fiecare deschidere prin
libaţii a banchetelor publice sau private; numele său este înscris în imnurile salice, poate propune
38
candidaţi în sacerdoţii. În plus, s-a hotărât decorarea templului divinului Iulius cu rostrele de la
Actium. Dincolo de aceste aspecte de factură religioasă, dar nu numai, lui Octavian i se dă dreptul
de a ridica grupuri domestice la rang patrician, dreptul de graţiere exprimat până la rostirea
definitivă a sentinţei, drept de auxilium (asistarea în instanţă a unui concetăţean) de tip tribunician-
cu titlu viager, dreptul de a purta ca prenume titlul de imperator. Cu ocazia deschiderii anului
religios 29 a. Chr., ceremonia din 11 ianuarie, închinată zeului Ianus este transformată în zi
simbolică a păcii prin închiderea uşilor acestui lăcaş (Res Gestae, 13). După anul 29 a. Chr.,
Octavian începe procedura de predare a excepţionalelor puteri triumvirale, este ales consul pentru
anul 28, alături de Vipsanius Agrippa, locotenentul său cel mai capabil, apoi începe o amplă
activitate de refacere a listelor civice, a listelor senatoriale, prilej cu care primeşte titlul de princeps
senatus. În şedinţa din 13 ianuarie 27 a. Chr., în calitate de consul reales, Octavian predă puterile
triumvirale. Senatul îl onorează cu acordarea coroanei civice din frunze de stejar (simbol al salvării
cetăţenilor), coroană care a fost pusă la intrarea casei sale. În următoarele zile a fost emis un
senatus-consultum care conţinea partajul puterii între el şi Senat. Noul Princeps primea guvernarea
Hispaniei, a Baeticii, a Galliilor, a Syriei (înţelegând aici şi Cipru şi Cilicia), a Egiptului şi comanda
trupelor din aceste zone, un tip particular de imperium proconsular pe 10 ani. Senatul păstra un
număr de 10 provincii, numite de acum de rang senatorial, trase la sorţi după proceduri tradiţionale.
Sunt reluate de asemenea practica alegerilor magistraţilor, viaţa politică republicană, cel puţin la
nivel declarativ. La finele dezbaterilor din ianuarie 27 a. Chr., Octavian primeşte titlul de Augustus,
cognomen care îi conferă noului Princeps o auctoritas cu totul excepţională. El se va numi oficial
Imperator Caesar Augustus care va deveni parte a titulaturii oficiale a împăraţilor timp de trei
secole. Laurii victoriei sunt aşezaţi în Curie alături de statuia sa iar altarul Victoriei (ridicat în august
29 a. Chr) este împodobit cu faimosul scut al virtuţii, având pe el gravate conceptele: uirtus,
clementia, iustitia, pietas. La toate acestea se adaugă dreptul de a recomanda candidaţi la alegerile
electorale.
În anul 23 a. Chr., puterile sale se completează (la propunerea senatului) prin acordarea
completă şi cu titlu viager a puterii tribuniciene-tribunicia potestas. Această putere era reînnoită
automat anual şi putea fi utilizată şi dincolo de zidul de incintă al Romei. Totodată imperium-ul
proconsular se lărgeşte, devenind superior şi neîngrădit de limitele interne ale provinciilor statului şi
va fi reînnoit în 8 a. Chr., în 3 şi 13 p. Chr. Renunţarea la limitele spaţiale ale celor două pârghii de
putere, imperium-ul proconsular şi puterea tribuniciană, au reprezentat bazele politice ale instituţiei
imperiale.
În urma dificultăţilor provocate de foametea din 22 a. Chr., Augustus primeşte sarcina de a
supraveghea aprovizionarea Romei (cura annonae); în 19 a. Chr., ca urmare a dificultăţilor
electorale de a alege cenzorii, primeşte cura legum et morum pentru 5 ani pentru a restabili
moravurile şi legile cetăţii. Aceasta are drept consecinţă un ansamblu de legi de reorganizare civică
şi socială: sunt definite cadrele de existenţă ale ordinelor senatorial şi ecvestru; sunt refăcute listele
senatoriale (scăzându-se la doar 600 numărul lor); sunt precizate cadrele legale ale funcţionării
instituţiei căsătoriei legale (conubium sau matrimonium), ale familiei în general. Legislaţia
augustană încuraja, prin privilegii sau aplicare de sancţiuni, o creştere demografică, mai cu seamă la
nivelul elitei senatoriale. Tot în anul 19 a. Chr., i se permit privilegii onorifice consulare, dreptul de
a fi escortat permanent de 12 lictori. După moartea marelui pontif, fostul triumvir M. Aemilius
Lepidus, este ales Pontifex Maximus, iar în anul 2 a. Chr., este salutat ca părinte al Patriei (Pater
Patriae).

39
 Problema transmiterii acestor competenţe pentru menţinerea stabilităţii
statului (conştientizată mai ales după criza de sănătate pe care o
traversează Augustus în anul 23) se complică după moartea ginerelui său,
Marcellus- în oct. 23 a. Chr., apoi cea a celui de-al doilea ginere al său,
Agrippa- în 12 a. Chr., şi apoi a lui Drusus, fiul mezin al LivieiÎn anul 8 a.
Cr., fiul său vitreg, Tiberius, deşi primeşte un imperium proconsular pe 5
ani, completat cu puterea tribuniciană (în anul 6 a. Chr.) rămâne doar cu
rolul de a supraveghea ascensiunea copiilor Iuliei, căci era evident că
Augustus intenţionează să-i propulseze, acum, pe scena politică pe nepoţii
de fiică, Lucius şi Caius. Moartea acestora- survenită în 2 şi respectiv, 4 p.
Chr.- îl determină să revină la fiul vitreg: Tiberius este adoptat în anul 4 p.
Chr., reînnoindu-se puterile acordate în anii precedenţi, care nu mai
fuseseră reactualizate. Încercarea de a-l introduce în scena politică pe
Augustus- statuia Agrippa Posthumus eşuază, ca de altfel şi efortul lui Augustus de a
de la Prima Porta menţine puterea pe care o construise cu migală în sânul familiei Iulia. La
moartea sa din 17 sau 19 august anul 14 p. Chr, Tiberiu, descendent din

familia Claudia, îl va înlocui fără multă dificultate, oricum fără o opoziţie senatorială sau populară.
Dincolo de aceste aspecte, se cuvin amintite inovaţiile de natură instituţională: apare acum
un consiliu al principelui, care mediază dialogul cu senatul, mai ales în perioadele de şubrezire a
sănătăţii sale (care au fost destul de dese). Apoi, sunt reorganizate aparatul militar de comandă şi
structura legiunilor, sistemul administrativ-fiscal, sunt infiinţate noi posturi de conducere şi miliţiile
urbane.
Cele mai multe probleme de interpretare istorică a acestor evenimente au fost ridicate în legătură cu
caracterul noului aşezământ politic al lui Augustus. În literatura de specialitate dezbaterile au fost
purtate pornindu-se deopotrivă de la structura instituţional-politică a noului stat şi de la funcţionarea
concretă, reală a instituţiilor romane. Trei serii de interpretări au fost elaborate de-a lungul a mai
bine de o sută de ani de cercetare istorică.
Prima teorieeste fundamentată de Th. Mommsen, în monumentala sa lucrare despre Dreptul
public roman, şi susţine caracterul compozit al statului după 27 a. Chr., precizându-se că avem de a
face cu o diarhie, puterea fiind împărţită între senat şi noul principe care nu este altceva decât un
magistrat extraordinar învestit cu puteri deosebite prin voinţa poporului. Treptat, echilibrul dintre
senat şi principe se deteriorirează, susţine Mommsen, ajungându-se la preeminenţa împăratului,
după criza statului roman din veacul al III-lea al erei creştine.
A doua teorie,mai atentă la conţinutul real al puterii imperiale, susţine caracterul monarhic al
statului de la Augustus încolo, mai mult considerând că monarhia romană are un caracter militar.
Adepţii acestei teorii, printre alţii, amintim: A. von Premerstein, R. Syme, M. Grant, Chr. Meyer,
acordă o mare importanţă conţinutului ideologic al puterii imperiale, subliniind, în argumentarea lor,
faţa republicană a instituţiilor revigorate după anul 27 a. Chr. dar conţinutul lor modificat substanţial
în sens monarhic.
În fine, o a treia teorie, recuperând teza lui Mommsen, accentuează caracterul de continuitate
dintre republică şi principat. Argumentele se regăsesc în domeniul realităţilor juridice publice şi al
cutumelor, altfel spus, restaurarea lui Augustus este, prin structura sa juridică şi instituţională, o
veritabilă restabilire a republicii, mai ales a valorilor republicane târzii-această accepţie o întâlnim la
autori precum H. F. Pelham, W. Kolbe, W. Kunkel.

Oricare ar fi interpretarea căreia îi acordăm mai mult credit, trebuie reţinute câteva
elemente, şi anume: caracterul procesual al noului fundament politic al imperiului roman, impus de

40
lectura însăşi a izvoarelor istorice; natura mixtă în conţinut (republicană şi monarhică) a
suprastructurii instituţionale în timpul epocii lui Augustus şi a urmaşilor lui; legătura
interdependentă dintre contextul intern şi cel extern, de-alungul ultimei jumătăţi a veacului I a. Chr.
Totodată se cuvine remarcat faptul că o parte din măsurile lui Augustus de organizare sau
reorganizare a diverselor compartimente ale vieţii publice romane sunt de fapt o continuare, o
instituţionalizare a unor proiecte iniţiate cândva de C. Iulius Caesar. Ne referim aici la
descentralizarea înregistrării cenzitare a cetăţenilor restructurarea raporturilor administrativ-fiscale
ale Romei- ca centru şi teritoriile provinciale, restructurarea armatei.

Teme de verificare
1.Caracterizaţi aspectele instituţional-politice ale crizei republicii.
2.Analizaţi conţinutul puterii imperiale stabilite de Augustus.

Dosar de texte -SECOLUL I. a. Chr.-I p. Chr.

Realităţi economico-sociale:
Appian, Războaiele civile, I, 54: „(imediat după războiul social-în anul 88 a. Chr., n.n.) La Roma, în acest timp,
creditorii şi datornicii ajunseseră în conflict unii cu alţii. Unii din ei extorcau dobânzi la datorii, deşi o străveche lege
interzicea împrumuturile de bani pe dobândă şi prevedea ca cel care încalcă legea să plătească o amendă. Căci, după cât
cred eu, vechilor romani, ca şi grecilor, le era silă de împrumuturile cu dobândă, ca fiind ceva negustoresc, împovărător
pentru cei săraci şi aducător de certuri şi duşmănii. Pentru acelaşi motiv perşii considerau împrumutul de bani ca ceva
înşelător şi mincinos. Deoarece o practică veche statornicea încasarea dobânzilor, creditorii reclamau plata datoriei în
conformitate cu datoria, pe când datornicii refuzau plata, profitând de războaiele şi revoltele care au avut loc. Unii chiar
ameninţau pe creditori că vor avea de plătit amendă. Iar pretorul Asellio, în atribuţiile căruia intrau aceste chestiuni,
nereuşind să-i convingă să pună capăt certurilor, le-a dat voie a se adresa justiţiei unii împotriva altora, trecând astfel
judecătorilor rezolvarea conflictului dintre obicei şi lege. Iar creditorii, fiind supăraţi pe Asellio, fiindcă pusese în
vigoare o lege căzută din uz, l-au ucis în următoarele împrejurări: Asellio aducea o jertfă în templul Dioscurilor, în for,
în văzul mulţimii, care asista la sacrificiu. Unul din mulţime aruncă o piatră împotriva lui iar el aruncă cupa şi o rupse la
fugă înspre templul Vestei. Ceilalţi, însă, luându-i-o înainte, i-au tăiat calea spre templu. Asellio încercă să se refugieze
într-un han dar fu înjunghiat. Mulţi dintre urmăritorii lui crezând că acesta s-a refugiat la vestale, au năvălit în templu,
deşi era oprită intrarea bărbaţilor. Şi astfel a fost ucis Asellio în calitate de pretor şi în timp ce era îmbrăcat cu mantie
sacră şi aurită, aşa cum se obişnuia la un sacrificiu. Senatul a dat următoarea proclamaţie: dacă cineva va aduce o
acuzaţie în faţa sa privind asasinarea lui Asellio, el va fi recompensat în bani, dacă este cetăţean liber, şi va căpăta
libertatea dacă este sclav, iar acuzatorului i se garantează imunitatea. Nimeni însă n-a denunţat pe criminali, în timp ce
creditorii îi tăinuiau pe aceştia.”

Appian, Războaiele civile, II, 10: „(...) (Caesar) propuse în senat legi în favoarea celor săraci şi le distribui pământ, iar
pe cel mai fertil- şi anume pe cel din jurul oraşului Capua- pe care-l exploata statul, îl dădu în arendă oamenilor care
aveau trei copii. În chipul acesta el şi-a obligat, prin recunoştiinţă, foarte mulţi oameni. Şi într-adevăr deodată s-au
prezentat douăzeci de mii, numai din cei ce aveau trei copii. Cum un mare număr de senatori se opuneau părerilor sale,
Caesar se prefăcu că este supărat de nedreptăţile pe care, zicea el, i le fac aceştia şi părăsi în grabă senatul. El nu-l mai
convocă în tot cursul anului, ci îşi ţinu cuvântările suit pe tribunele populare. Acolo, în public, Caesar îi întreba pe
Pompei şi pe Crassus cu privire la legile propuse de el. Aceştia le aprobau isr poporul mergea la vot cu pumnale ascunse.
13 (...) Caesar propuse noi legi, pentru a câştiga poporul de partea sa şi ratifică măsurile luate de Pompei. Ocupând un
rang intermediar între plebei şi senat, aşa-numiţii cavaleri erau influenţi în toate, datorită averii lor şi câştigului scos din
taxe şi din încasările birurilor, luate în arendă de la popoarele supuse Romei şi, de asemenea, datorită numărului ridicat
de slujitori de mare încredere pe care îi foloseau la strângerea lor. Cavalerii cereau de multă vreme o scădere a preţului
de arendare a dărilor dar acesta îi tot amâna. Caesar, însă, care pe atunci nu mai recurgea în nici o chestiune la senat, ci
se folosea numai de popor, a scăzut preţul la o treime. (...) Şi astfel Caesar, prin acest singur act politic, a câştigat de
partea sa o altă masă de oameni, mai puternică decât plebea.”

Cicero, Ad Atticus, II, 16, 1 (începutul lui mai 59):1.În ajunul Kalendelor lui Mai, după ce abia cinasem şi mă pregăteam
să mă culc, mi-a fost înmânată epistola ta în care-mi scrii despre problema pământului agricol din Campania (este vorba
despre legea agrară a lui Iulius Caesar, n.n.). (...) Mai întâi, după cele mi-ai scris în scrisoarea anterioară, că ai auzit de
41
la un apropiat de al tău, că s-ar propune o lege împotriva căreia nimeni să nu aibă ceva de obiectat, m-am temut că este
ceva mai grav (...) Apoi, pentru a mă consola pe mine, iată ca noua lege de repartiţie agrară pare să se orienteze la
Campania (ager Campanus), ţară care, împărţită în loturi de câte 10 iugera, nu poate suporta mai mult de 5000 de
oameni, şi, fireşte, mulţimea celor rămaşi pe din afară va deveni în mod necesar ostilă iniţiatorilor acestui proiect.

Realităţi politice
Appian, Războaiele civile, I, 95-96: „95 (...) Sylla a proscris, pentru a fi executaţi imediat patruzeci de senatori
şi cam vreo mie şase sute de aşa-numiţi cavaleri. Căci, după cum se pare, Sylla a fost primul care a proscris pe cei pe
care i-a pedepsit cu moartea şi a promis daruri asasinilor celor proscrişi, recompense pentru denunţători şi pedepse
pentru tăinuitori. Dintre aceştia cei prinşi pe neaşteptate erau ucişi pe loc, în case, pe uliţe în temple. Alţii erau duşi în
faţa lui Sylla şi aruncaţi la picioarele lor. Alţii erau târâţi şi călcaţi în picioare, fără ca spectatorii să îndrăznească să
scoată vreun cuvânt de protest la vederea acestor orori, într-atât erau de înspăimântaţi. Alţii erau exilaţi iar altora li se
confisca averea. Pe urmele fugarilor din cetate alergau emisari care îi căutau peste tot şi pe câţi îi prindeau îi omorau. 96.
Numeroase au fost osândirile, exilările şi confiscările de bunuri ale italicilor, şi anume ale acelora care au slujit într-o
măsură oarecare pe Carbo, pe Norbanus, pe Marius sau pe vreunul dintre cei care comandau armatele acestora. Capetele
de acuzaţie erau de tot soiul: pentru pretură, pentru campania militară, pentru încasare de impozite sau pentru orice alt
servicu sau conspiraţie făcută împotriva lui Sylla. Acuzaţii grave mai erau: găzduirea cuiva, prietenie cu cineva şi
împrumutul cu dobândă, fie că cineva lua sau dădea bani. Se obişnuia ca cineva să fie socotit vinovat numai pentru
bunăvoinţa arătată cuiva sau numai dacă a călătorit în tovărăşie cu cineva suspectat. Aceste osândiri erau date mai ales
împotriva celor bogaţi. Când începu să fie lipsă de pricini de osândă împotriva unor persoane izolate, Sylla porni
împotriva unor cetăţi întregi, pedepsindu-le şi pe acestea. Unora dintre ele le distruse până în temelii acropola, le doborî
zidurile sau le impuse amenzi colective, storcându-le biruri foarte grele. În multe din aceste cetăţi Sylla a aşezat, în
calitate de colonişti, pe cetăţenii care făcuseră serviciul militar sub comanda sa; aceasta în scopul de a avea posturi de
pază în întreaga Italie. Iar pământurile ca şi casele locuitorilor, le trecu în stăpânirea coloniştilor şi le împărţi acestora,
lucru care a făcut ca ei să fie deosebit de binevoitori faţă de dânsul, chiar şi după moartea lui. Căci, gândindu-se că ei nu
vor mai avea asigurate posesiunile lor, dacă hotărârile luate de Sylla nu vor rămânea în vigoare, au luptat pentru dânsul
chiar şi după ce dânsul şi-a schimbat părerea.”

Appian, Războaiele civile, I, 100 şi 105: „100. Pentru a amăgi poporul că el a guvernat după constituţia strămoşească,
Sylla îl puse să aleagă consuli. Şi astfel, au fost aleşi consulii Marcus Tullius şi Cornelius Dolabella. Cât despre Sylla, ca
un adevărat monarh, era dictator peste consuli. (...) El se mai înconjură de o puternică gardă personală, desfiinţă legile de
până atunci şi făcu altele în locul lor. De asemenea, a interzis ca cineva să îndeplinească funcţia de pretor mai înainte de
a o fi îndeplinit pe cea de cvestor, şi pe cea de consul mai înainte de a fi îndeplinit pe cea de pretor. El a mai interzis ca
cineva să fie ales pentru a doua oară în aceeaşi funcţie, înainte de a fi trecut un răstimp de 10 ani. Aproape că desfiinţă
funcţia de tribun al plebei, după ce o aduse în situaţia de a fi cu totul lipsită de rost. El a oprit prin lege ca un tribun al
plebei să mai îndeplinească orice altă magistratură. De aceea toţi ce care se pretindeau de neam ilustru s-au abţinut de la
a mai exercita această magistratură. (...) La lista senatorilor, al căror număr se împuţinase din pricina răscoalelor şi
războaielor, el a mai adăugat încă 300 dintre cei mai de vază cavaleri (...). El a mai înscris, în rândurile plebei, pe sclavii
celor asasinaţi, alegând pe cei mai tineri şi mai robuşti, în număr de 10.000 şi proclamându-i cetăţeni romani. El le-a dat
numele de „Cornelieni”, după numele lui propriu, pentru a avea la dispoziţia sa zece mii de oameni din rândurile plebei
gata să-i asculte orbeşte poruncile. Urmărind acelaşi scop de a-şi procura partizani în Italia, împărţi numeroase loturi de
pământ, prin oraşe, soldaţilor din legiunile care luptaseră pentru dânsul, după cum am mai spus, unele din aceste loturi
fiind neîmpărţite încă, altele luându-le ca pedeapsă de la cetăţile cucerite. (...) 105 (...)El pare a fi fost omul cel mai
norocos, atât cu privire la sfârşitul său, cât şi în celelalte privinţe. El a şi fost numit Norocosul. Şi acest lucru este
adevărat dacă cineva socoteşte că a fi norocos înseamnă a obţine tot ce doreşti. ”

Sallustius, Conjuraţia lui Catilina, V, 26-29:”Lucius Catilina, care se trăgea dintr-o familie ilustră, avea şi minte multă
şi un trup vânjos, dar un suflet rău şi stricat. De tânăr încă i-au plăcut luptele civile, omorurile, jafurile şi neînţelegerile
interne; toată tinereţea s-a îndeletnicit cu aceste lucruri. Trupul lui înfrunta frigul, foamea şi nesomnul mai mult decât îşi
poate cineva închipui. Sufletul îi era bărbătesc, viclean, nestatornic; îşi risipea averea, avea porniri violente, destulă
elocinţă, dar prea puţină înţelepciune. Spiritul lui nu ştia ce-i măsura, râvnea totdeauna lucruri neobişnuite, nemaiauzite,
din cale afară de mari. După dictatura lui Sylla, l-a cuprins dorinţa de a pune mâna pe putere şi îl interesau prea puţin
mijloacele care trebuiau folosite, cu condiţia să reuşească. Pe zi ce trecea, firea lui crudă era tot mai tulburată de ruina
averii şi de conştiinţa nelegiurilor sale, ambele fiind agravate de scăderile firii lui despre care am vorbit mai sus. Afară
de aceasta, îl mai îmboldeau şi moravurile corupte ale unui oraş; mai era ros şi de două cusururi foarte mari şi care se bat
cap în cap: era risipitor şi setos de îmbogăţire (…)
Îndată ce s-au aflat aceste lucruri la Roma, senatul i-a declarat duşmani pe Catilina şi pe Manlius, iar celorlalţi
le-a dat un termen până când să poată depună armele, fără nici o pedeapsă, cu excepţia celor condamnaţi pentru crime
42
capitale. Apoi s-a dat ordin consulilor să recruteze soldaţi; Antoniu să urmărească cu armata sa, cât mai grabnic, pe
Catilina, iar Cicero să apere oraşul. În vremea aceea, mi s-a părut că statul era de-a dreptul vrednic de milă. Căci, deşi tot
ce se întinde de la răsărit până la apus fusese supus cu armele, iar acasă se găseau bogăţii din belşug şi destule clipe de
tihnă- iar aceste lucruri sunt cele mai preţuite de oameni- erau totuşi cetăţeni care urmăreau cu încăpăţânare pieirea
statului şi însăşi pieirea lor. Într-adevăr, în ciuda celor două decrete ale senatului, dintre atâţia părtaşi ai complotului nu
s-a găsit nici unul care- atras de răsplată- să-l dea pe faţă şi nimeni n-a plecat din tabăra lui Catilina; atât de mare era
puterea răului care cuprinsese ca o molimă sufletele multor cetăţeni.
Dar nu numai părtaşii la complot erau cu mintea rătăcită, ci în general toată plebea, dornică de schimbări,
aproba acţiunea lui Catlina. Ea proceda după cum îi e firea, căci, întotdeauna, într-un stat, cei care nu posedă nimic îi
invidiază pe cei cu stare, îi ridică în slăvi pe cei răi, urăsc vechea orânduire şi doresc una nouă, voind să răstoarne totul
din cauza situaţiei lor insuportabile; căci mizeria în care se găsesc le permite să trăiască fără teamă în mijlocul
tulburărilor şi al revoltelor. După aceea plebea romană era foarte înclinată spre acestea.
În primul rând, cei ce se făcuseră cunoscuţi prin ticăloşiile şi neruşinarea lor, apoi cei ce îşi risipiseră averile
părinteşti într-un mod scandalos şi, în sfârşit, toţi aceia pe care fărădelegile şi crimele îi goniseră de acasă s-au scurs la
Roma, ca într-o cloacă. Apoi erau mulţi care au ajuns senatori, iar alţii atât de bogaţi, încât trăiau ca nişte regi,
nădăjduiau şi ei să se bucure de asemenea schimbări în cazul unei victorii. În sfârşit, tineretul, care de bine de rău trăise
până atunci la ţară, hrănindu-se cu munca braţelor, atras la Roma de împărţirile gratuite de alimente oferite de stat şi de
particulari, prefera trândăvia din oraş unei munci aspre. Şi unii şi ceilalţi trăiau de pe urma relelor de care era bântuit
statul. Ce să ne mai mirăm că nişte oameni nevoiaşi, cu apucături rele, dar cu speranţe mari au dovedit aceeaşi grijă faţă
de stat ca şi faţă de propria lor persoană! Afară de aceasta, cei ai căror părinţi fuseseră proscrişi şi ale căror averi le
fuseseră luate în urma victoriei lui Sylla, de bună seamă că aşteptau sfârşitul luptei cu aceeaşi stare de spirit ca şi cei
pomeniţi. Pe lângă aceştia, toţi duşmanii partidei senatoriale preferau să se prăbuşească statul decât să le scadă lor
influenţa. Răul acesta atât de mare revenise din nou, după mulţi ani, şi cuprinsese întregul stat. Căci după ce puterea
tribuniciană fusese restabilită, în timpul consulatul lui Cn. Pompeius şi M. Crassus (70 a. Chr.), tinerii care ocupaseră
funcţii foarte mari, dar nu aveau destulă minte din pricina vârstei lor crude, au început să agite plebea, prin atacuri contra
senatului, aţâţând-o tot mai mult prin darurile mărinimoase şi promisiunile pe care le făceau; astfel deveniră cunoscuţi şi
începură să se bucure de o mare trecere. Împotriva lor se luptau din răsputeri cei mai mulţi aristocraţi, apărând, chipurile,
interesele senatului, dar în realitate, luptându-se pentru însăşi situaţia lor. Căci să spun pe scurt adevărul, cei care de
atunci încoace au dezlănţuit tulburări în stat sub felurite pretexte onorabile, unii spunând că o făceau ca să apere
drepturile poporului, alţii pentru a întări, chipurile autoritatea senatului, în fapt însă se luptau cu toţii- sub masca binelui
public- doar pentru puterea personală. Nici unii nici alţii n-au dat dovadă de cumpătare şi simţ al măsurii; amândouă
taberele procedau cu cruzime după ce obţineau victoria.
Dar după ce Cn. Pompeius a fost trimis în războiul cu piraţii şi contra lui Mithridate, puterea plebei a scăzut, iar
cea a oligarhiei a crescut. Reprezentanţii ei deţineau magistraturile, provinciile şi toate celelalte, fără ca cineva să-i poată
atinge. Având o situaţie strălucită, ei trăiau fără frică şi îi ţineau pe ceilalţi sub teroare cu ajutorul tribunalelor, ca nu
cumva să aţâţe plebea, când vor ocupa şi ei vreo magistratură. Dar îndată ce, din cauza împrejurărilor nesigure, s-a ivit
speranţa unei schimbări, vechea duşmănie s-a trezit din nou în sufletele lor.”

Appian, Războaiele civile, II, 9 şi 13-14: „ 9.Pompei care câştigase multă faimă şi trecere mulţumită victoriei împotriva
lui Mithridates, cerea de la senat aprobarea numeroaselor sale concesiuni făcute de dânsul regilor, unor potentaţi şi
cetăţilor. Mulţi dintre senatori i se opuneau din invidie, şi mai ales Lucullus; acesta, deoarece îi precedase în conducerea
războiului contra lui Mithridates, susţinea că regele Pontului fusese lăsat de el foarte slăbit, şi făcu să vadă astfel
pretenţia sa asupra înfrângerii lui Mithridates. Lucullus era ajutat de Crassus. Din pricina acestor nemulţumiri, Pompei
se împrieteni cu Caesar, făgăduindu-i acestuia prin jurământ că-l va sprijini să obţină consulatul. Iar Caesar câştigă de
partea lui Pompei pe Crassus. Aceşti trei oameni, care aveau pe atunci cea mai mare putere, îşi veneau unul altuia în
ajutor. Despre înţelegerea acestora, un scriitor, Varro, a scris o cartea întreagă, pe care a numit-o „Tricefalul” (cu aluzie
la cerber). Fiindcă senatul îi vedea cu ochi răi fu ales al doilea consul Lucius Bibulus, pentru a fi opus lui Caesar. (...) 13
(...)El (Caesar) oferi în fine spectacole şi lupte de animale, făcând datorii peste măsură, dar întrecând toate spectacolele
dinaintea sa prin fastul şi cheltuielile de împodobire şi prin darurile strălucite pe care le-a făcut. De aceea a fost ales
guvermator al Galliei Cisalpine şi Transalpine pe timp de cinci ani şi a primit sub comanda sa patru legiuni de soldaţi.
14. Prevăzând că lipsa lui va fi îndelungată şi dându-şi seamă că invidia creşte pe măsura favorurilor acordate de popor,
Caesar mărită pe fiica sa cu Pompei, deşi era logodită cu Caepio. Cu toate că Pompei îi era prieten, el se temea ca acesta
să nu-l pizmuiească pentru marile sale succese. Pe cei mai îndrăzneţi dintre partizanii săi, Caesar i-a făcut să înainteze în
demnităţi, pentru anul următor. L-a desemnat consul pe un prieten al său, Aulus Gabinius. Pe Calpurnia, fiica lui Lucius
Piso care urma să fie colegul lui Gabinius la consulat, Caesar a luat-o el însuşi în căsătorie. Atunci Cato a strigat că
posturile de conducere sunt terfelite, fiind obţinute prin nunţi.”

43
Suetonius, Augustus, 10: „ îndată după întoarcerea sa din Apollonia, hotărî să atace pe neşteptate pe Brutus şi pe
Cassius; dar ei prevăzând pericolul fugiseră. Atunci înnarmându-se cu legi, îi acuză în lipsă de moartea lui Caesar”

Cicero, Filipica a III-a (rostită în şedinţa senatului din 20 dec. 44 a. Chr.): „II.Când furia lui Antonius ardea mai
înflăcărat, tânărul Octavius, pe atunci aproape un copil (avea doar 19 ani, n.n.) dar dând dovadă de o maturitate, de o
gândire şi o cutezanţă de neînchipuit, fără să i-o cerem, fără să ne treacă măcar prin gând, fără să ne exprimăm dorinţa,
deoarece părea irealizabilă, a pregătit o puternică şi invincibilă armată, alcătuită din veterani, tocmai când Roma se
temea mai mult de întoarcerea nefastă a lui Antonius de la Brundisium. Pentru atingerea acestui nobil ţel, el şi-a risipit-
dar ce zic, n-am întrebuinţat cuvântul potrivit- nu şi-a risipit ci şi-a cheltuit întregul avut pentru salvarea statului. Dacă
nu i se poate aduce atâta mulţumire câtă merită, trebuie să i-o păstrăm în inimile noastre, atâta cât pot ele cuprinde (…).
Numai datorită iscusinţei lui Octavius republica a fost ferită de această primejdie, altfel nu aveam nici o scăpare. Dacă el
nu s-ar fi născut în acest stat, fapta criminală a lui Antonius ne-ar fi desfiinţat republica. Căci oricum aş socoti nu pot să
nu-mi dau seama că dacă acest tânăr n-ar fi înăbuşit crudele porniri şi atacuri ale smintitului, republica ar fi pierit
definitiv. De aceea acestui tânăr trebuie să-i acordăm azi, cu toată încrederea, o, senatori, autoritatea de a lua asupră-şi
conducerea statului, pentru apărarea căruia îi vom da sprijinul nostru- căci de-abia acum în această adunare ne exprimăm
pentru prima dată ceea ce simţim, şi aceasta datorită faptei lui binefăcătoare.”

Appian, Războaiele civile, IV, 2-11(anul 43.a. Chr.): „2.Trecând de la duşmănie la prietenie, Octavius şi Antonius-
având fiecare cu sine cinci legiuni de pedestraşi-s-au întâlnit în preajma oraşului Mutina (...) După discuţii care au durat
două zile, de dimineaţă până seara, s-au luat următoarele hotărâri: Octavius să renunţe la puterea consulară şi să o
transmită, pentru tot restul anului lui Vetidius; să se instituie un nou triumvirat care să pună capăt războaielor civile şi
care să fie încredinţat pe termen de cinci ani lui Lepidus, lui Antonius şi lui Octavius. Puterea acestui triumvirat era
egală cu cea a consulilor. Au hotărât să numească această putere „triumvirat” pentru a înlătura numele de dictatură,
poate din pricina legii lui Antonius care interzisese dictatura. Triumvirii au mai hotărât ca magistraţii oraşului, să fie
numiţi pe cinci ani, nu ca până acum pe un an, iar provinciile să fie împărţite în felul următor: lui Antonius să-i revină
întreaga Gallie, în afară de regiunea din vecinătatea munţilor Pirinei, regiune numită Vechea Gallie. Aceasta din urmă,
împreună cu Spania să revină lui Lepidus, iar Octavius să ia Libia, Sardinia, Sicilia şi toate insulele din regiunea aceasta.
3. În acest chip, cu de la sine putere, triumvirii au împărţit împeriul roman, amânând numai împărţirea teritoriilor aflate
dincolo de Marea Ionică, pe care le stăpâneau încă Brutus şi Cassius. Au convenit ca Antonius şi Octavius să continue
lupta împotriva lui Cassius şi Brutus, Lepidus să fie consul în anul următor şi să aibă reşedinţa la Roma, pentru a se-
ngriji de nevoile oraşului, iar asupra Spaniei să-şi exercite puterea prin înlocuitori. (...) O altă măsură a triumvirilor a
fost aceea de a ucide pe vrăjmaşii lor, ca să înlăture orice obstacol care le-ar fi stat în cale pentru aducerea la îndeplinire
a hotărârilor luate, mai ales în timp ce purtau un război dincolo de graniţele Italiei.(...)
5. Cei tei bărbaţi- deveniţi atotputernici-proscriau pe vrăjmaşii lor şi condamnau mai ales persoane influente
sau acelea împotriva cărora aveau duşmănie personală (...) cei osândiţi la moarte şi la confiscarea averilor erau în număr
de trei sute de senatori şi cam două mii de cavaleri romani. În numărul celor proscrişi erau fraţi şi unchi ai triumvirilor şi
chiar ofiţeri de ai lor care intraseră în conflict cu ei într-un fel oarecare, când erau sub ordinele lor sau cu alţi tovarăşi ai
lor de arme. 6. După conferinţă, în drum spre Roma aveau de gând să treacă în listele de proscrişi numele unui mare
număr de cetăţeni. Ei hotărâră să fie ucişi în prealabil doisprezece cetăţeni, după spusele unora şaptesprezece şi trimiseră
în acest scop oameni să-i ucidă. Printre cei ucişi urma să fie şi Cicero. Patru dintre aceştia au fost omorâţi pe loc, cu
prilejul unor ospeţe sau al unor întruniri. În timp ce ceilalţi erau urmăriţi, în timp ce templele, altarele erau scotocite, pe
neaşteptate se auziră în tot timpul nopţii gălăgie, strigăte, un du-te-vino însoţit de vaiete, ca într-un oraş căzut pradă
duşmanului. Când s-a aflat că au loc arestări masive şi că nimeni dintre cei acuzaţi nu fusese trecut mai înainte pe listele
de proscriere, aceasta făcea ca fiecare să aibă sentimentul că el este cel căutat de cei care cutreierau oraşul. (...)
7.Triumvirii îşi făcură intarea în oraş în trei zile consecutive, fiecare rezervându-şi câte o zi: Octavius intră
primul, Antonius al doilea iar Lepidus-al treilea, însoţiţi de cohortele lor pretoriene şi de câte o legiune de pedestrime. O
dată cu venirea lor oraşul era plin de armată şi de stindarde (...) În mijlocul acestor armate a fost convocată adunarea
comiţiilor, iar Publius Titius, tribunul poporului, a decretat ca în împrejurările de faţă, o nouă putere urma să fie
încredinţată pe timp de cinci ani celor trei. (...) Legea a fost votată imediat, fără să se mai acorde un interval de timp
pentru examinarea proiectului şi fără ca să se anunţe dinainte ziua hotărâtă pentru convocarea adunării. În timpul nopţii
pe lista celor 17 cetăţeni proscrişi au mai fost adăugaţi alţi 130 de cetăţeni, ale căror nume puteau fi citite în mai multe
părţi ale oraşului, şi puţin după aceea alţi 150. Pe listele de proscrişi apăreau necontenit numele altor cetăţeni
condamnaţi dinainte sau ucişi din eroare, căutându-se a se justifica în acest mod sfârşitul lor tragic. Capetele celor ucişi
urmau să fie aduse în faţa celor trei bărbaţi şi primeau în schimb o răsplată în bani, dacă ucigaşul era un om liber, în bani
şi eliberarea lui, dacă era sclav. Toţi erau obligaţi să consimtă la percheziţionarea locuinţelor, sau, care nu primea
percheziţia, vina îi va fi la fel de mare ca cea a proscrişilor şi oricine îi denunţa pe aceştia va primi aceleaşi răsplătiri. 8
Decretul de proscriere avea următorul conţinut: „Marcus Lepidus, Marcus Antonius şi Caesar Ocatvianus, aleşi să
orânduiască şi să îndrepte treburile publice, dau următoarea proclamaţie: Dacă cei ticăloşi, din pricina nesincerităţii firii
44
lor, n-ar fi căutat în ceas de restrişte pentru ei să obţină mila prin rugăminţi, iar după obţinerea salvării să devină
duşmanii binefăcătorului lor, Caius Iulius Caesar n-ar fi pierit ucis de aceia cărora le-a cruţat viaţa, după ce-i luase
prizonieri în luptă, sau de aceia pe care-i copleşise cu daruri şi onoruri, acordându-le în acelaşi timp preţuirea, iar noi
înşine n-am fi siliţi să tratăm cu asprime pe aceia care ne-au împroşcat cu insulte şi ne-au declarat duşmani ai patriei. (...)
Aceia pe care Caesar însuşi îi făcuse prizoniei şi cărora le dăruise viaţa, desemnând pe unii dintre ei chiar succesori ai
săi prin testament, tocmai aceia i-au luat viaţa, atunci când a fost învestit cu magistratura supremă. Măcar că fusese ales
Pontifex Maximus, cu toate că subjugase stăpânirii romanilor naţiunile cele mai puternice, cu toate că el a fost cel dintâi
muritor care a trecut coloanele lui Hercule, cu toate că el străbătuse o mare ce până la el nu văzuse nici un navigator, cu
toate că descoperise o regiune până atunci necunoscută romanilor, a căzut în plin senat , în faţa altarelor zeilor, străpuns
de 23 de lovituri de pumnal.(...) 9. Pe unii dintre ei (proscrişi) noi i-am şi pedepsit, iar ceilalţi, cu vrerea zeilor, îşi vor
primi pedeapsa cuvenită. 11. Aşadar, nimeni să nu dea adăpost, să nu tăinuiască şi să nu ajute să fugă pe cetăţenii trecuţi
în aceste liste şi să nu se lase corupt de ei. Acela care se va dovedi că a salvat un proscris, că a dat sprijin sau că l-a
ascuns va fi trecut şi el pe lista proscrişilor. Cei care vor ucide pe cei proscrişi au obligaţia de a ne aduce nouă capetele
ucişilor, în schimbul următoarelor răsplătiri: 25.000 de drahme attice-dacă aducătorul este cetăţean liber; dacă este sclav,
10.000 de drahme, eliberarea lui şi acordarea aceloraşi drepturi civile de care se bucura stăpânul lui. Aceleaşi răsplătiri
se stabilesc şi pentru denunţători. Numele celor răsplătiţi va fi tăinuit pentru a-i feri de publicitate.” Acesta a fost
conţinutul decretului triumvirilor (...)”

Cassius Dio, Istoria romană, 52, 42: „(...) (Augustus) ales cenzor laolaltă cu Agrippa (în 29 a. Chr., n.n.), printre alte
reforme porunci să se cerceteze componenţa senatului. Mulţi cavaleri, mulţi alţi oameni care luptau în rândul
pedestraşilor, lipsiţi de orice merite, pătrunseseră în senat în urma războaielor civile. Aşa că cifra adunării ajunsese până
la 1000. Deşi Caesar dorea să înlăture o parte dintre senatori, cu de la sine putere, nu şterse de pe tabule nici un nume ci,
după îndemnul ca ei înşişi să-şi facă un examen de conştiinţă devenind judecătorii propriei lor origini şi al propriului lor
mod de viaţă, convinse mai întâi un număr de 50 să se retragă de bună voie din senat apoi constrânse pe încă alţi 140 să
le imite gestul (...) Completă de asemenea ordinul patricienilor, după ce avu încuviinţarea senatului, deoarece cea mai
mare parte a acestui ordin pierise (căci nimic altceva nu răreşte rândurile nobilimii ca războaiele civile) ţinând seamă şi
de faptul că patricienii sunt consideraţi necesari pentru îndeplinirea riturilor de cult religios. (...) Mai mult încă, interzise
oricărui membru al Senatului să părăsească teritoriul Italiei fără un ordin special din partea lui sau fără a-i da
permisiunea.”

Cassius Dio, Istoria romană, 53, 12-13 (în şedinţa din 13 ianuarie 27 a. Chr., împărţirea provinciilor, n.n.): „12 (...)
Încredinţă în schimb pe cele mai puţin importante (provincii) Senatului, sub cuvânt că erau paşnice şi lipsite de pericolul
războiului. Pe cele mai puternice le păstra pentru sine, justificând hotărârea prin pericolul iminent pe care îl prezentau,
fie că aveau în vecinătate duşmani, fie că ele înşile aveau forţa necesară să pună la cale răscoale. În aparenţă, măsura
înlesnea Senatului să culeagă, fără nici un risc, cele mai frumoase roade, în vreme ce el personal îşi asuma numai
greutăţi şi primejdii; în fapt, însă, Caesar Octavianus urmărea ca sub acest pretext Senatul să fie lipsit de armată,
incapabil de a duce lupta, în timp ce el singur avea să fie în posesia forţelor armate şi să aibă dreptul de a întreţine trupe.
Din aceste motive s-a decretat ca Africa, Numidia, Asia şi Grecia, împreună cu Epirul, Dalmaţia, Macedonia, Sicilia,
Creta, împreună cu Libya Cyrenaică, Bithynia împreună cu Pontul, cu care se învecinează, Sardinia şi Baetica să fie
atribuite Adunării poporului şi Senatului. Caesar Octavianus urma să primească sub jurisdicţia sa restul Hispaniei,
Tarracona şi Lusitania, toată Gallia, adică cea Narbonensis, Lugdunensis, Acquitania şi Celtica, precum şi coloniile
aferente. Câteva neamuri celtice pe care-i denumim germani, care deţin toată regiunea celtică din preajma Rinului au
făcut ca să primească numele de Germania întreg ţinutul, atât partea superioară, adică partea care se întinde de la
izvoarele fluviului, cât şi cea care se prelungeşte înspre Oceanul britannic. Aşadar aceste provincii, în plus Syria, cea
numită Koilè, Fenicia şi Cilicia, Cyprul, Egiptul ajunseseră în acea împrejurare în lotul provinciilor atribuite lui Caesar
Octavianus; mai târziu, în timp, el restitui Adunării poporului Cyprul şi Gallia Narbonensis şi în schimb luă Dalmaţia.
Acest transfer s-a repetat apoi şi pentru alte câteva provincii. (...) 13. (...) În continuare, cea dintâi măsură a fost să
numească numai membri din corpul senatului în calitate de guvernatori ai provinciilor din ambele categorii, cu excepţia
Egiptului; unii dintre aceşti guvernatori urmau să-şi exercite funcţia pe o durată de un an şi să fie traşi la sorţi, afară dacă
n-ar fi avut prioritate faţă de alţii datorită unui număr mai mare de copii sau căsătoriei contractate; voinţa lui Caesar
Octavianus a fost ca aceşti guvernatori să fie trimuşi în provincii după o selecţie prealabilă, aleşi din ordinul senatorial,
fără să aibă dreptul de a încinge spada, nici pe acela de a purta haina militară; titulatura de proconsuli nu era acordată
numai foştilor doi consuli ci şi acelora care fuseseră pretori; mai mult chiar acelora care candidaseră pentru această
magistratură; de asemenea a hotărât ca guvernatorii celor două categorii de provincii să aibă dreptul de a fi însoţiţi de un
număr egal de lictori, acelaşi cu cel hotărât pentru magistraţii de la Roma; de datoria lor era să fie învestiţi cu insignele
demnităţii lor de îndată ce s-ar fi aflat în afara pomoerium-ului şi să le poarte neîntrerupt, pe toată durata magistraturii,
până la întoarcerea în ţară. Cât priveşte pe ceilalţi guvernatori- a hotărât ca ei să fie aleşi de el personal, să fie denumiţi
legati şi propraetores, chiar dacă erau bărbaţi consulari.(...) De asemenea, hotărâ ca cei desemnaţi de el cu titlu de
45
propretor să guverneze pe o durată de mai bine de un an, atâta vreme cât va fi crezut el de cuviinţă; aceştia erau
autorizaţi să poarte haina militară şi sabie, ca unii care aveau dreptul să judece şi să condamne pe soldaţi. (...) Toţi
propretorii, fără excepţie, au dreptul să fie însoţi de şase lictori (...) preiau insignele ornamentale ale magistraturii lor de
îndată ce intră-n funcţie în provincia care li s-a încredinţat şi, de îndată ce termenul magistraturii a expirat, le depun fără
întârziere.”

Res Gestae, 34, 2-3: „Datorită meritului meu am fost numit Augustus printr-un senatus consultum şi au fost puse cununa
de lauri şi coroana civică deasupra uşii casei mele. Şi scutul aurit, aşezat în curia Iulia prin voinţa senatului şi poporului
roman, este, prin inscripţiile de pe el, dovada virtuţii, a clemenţei, a iustiţiei şi a pietăţii mele. După aceasta, am excelat
în autoritate faţă de toţi deşi nu avusesem o putere mai mare decât aceea a colegilor mei de magistraturi.”

Tacitus, Anale, I, 8 şi 11: „8.(după moartea lui Augustus, n.n.) În prima şedinţă a senatului el [Tiberius] n-a îngăduit să
se discute altceva decât ultimele dorinţe ale lui Augustus, în al cărui testament, adus de fecioarele vestale, erau
desemnaţi ca moştenitori Tiberius şi Livia; Livia fusese adoptată în familia Iulia şi primise numele de Augusta. În al
doilea rând îi înşiruise pe nepoţi şi pe strănepoţi şi în al treilea rând pe fruntaşii statului (...) Legatele testamentare nu
erau mai mari decât ale unui simplu cetăţean, atât doar că lăsa tezaurului public şi plebei 43.500.000 sesterţi, celor din
cohortele urbane câte 500, ostaşilor din legiuni sau din cohortele alcătuite din cetăţeni romani câte 300 de sesterţi de
fiecare. Senatorii au chibzuit apoi asupra onorurilor înmormântării; părerile cele mai vrednice de luat în considerare au
fost ale lui Gallus Asinius, care a propus trecerea cortegiului funerar prin poarta triumfală, şi ale lui Lucius Arruntius, ca
în fruntea alaiului să fie purtate titlurile legilor date, precum şi numele popoarelor învinse [de Augustus]. La acestea
Messala Valerius adăugă propunerea ca în fiecare an să se reînnoiască jurământul de credinţă faţă de Tiberius. (...) În
aclamaţiile tuturor, senatul propune ca trupul lui Augustus să fie dus de senatori pe umeri până la rug; Tiberius
încuviinţă aceasta cu trufaşă modestie şi printr-un edict atrase poporului atenţia să nu stăruie ca trupul lui Augustus să
fie ars în for, ci în Câmpul lui Marte, într-un loc anume hărăzit, pentru ca să nu se mai tulbure ceremonia, aşa cum s-a
întâmplat cândva cu prilejul înmormântării divinului Iulius din prea marele zel de a-i arăta dragostea. În ziua
înmormântării, trupele au stat sub arme gata să intervină, prilej de numeroase glume între cei care văzuseră sau auziseră
de la părinţii lor întâmplarea din acea faimoasă zi de cruntă robie, proaspătă încă, şi de libertate dobândită fără folos,
când uciderea dictatorului Caesar păruse unora cea mai cumplită fărădelege, iar altora cea mai frumoasă faptă. „Iată-
ziceau ei-un împărat bătrân, după ce a domnit atâta amar de vreme, după ce a asigurat, în dispreţul intereselor poporului,
situaţia moştenitorilor săi, are nevoie, pasămite, de trupe de pază pentru ca înmormântarea sa să se desfăşoare în linişte”.
(...) 11. Cu toate acestea, după ce înmormântarea a fost săvârşită potrivit datinilor, lui Augustus i se decernă un templu şi
onoruri divine.”

46
 III. Epoca Principatului (sec. I-III)

Obiective
-analiza structurilor statului roman (economico-sociale, politico-militare, administrativ-juridice) şi
evoluţia lor în prima perioadă imperială, secolele I-III p. Chr.
-definirea procesului de urbanizare romană şi a procesului de romanizare este reliefat, mai cu seamă,
prin factorii administrativ şi militar.
-definirea concepţiei despre cetăţenia romană, despre stat, precum şi relaţia dintre stăpâni şi
stăpâniţi.

A. Surse istorice, evoluţia cronologică şi militară

B. Structuri ale lumii romane în epoca Principatului
B.1. Evoluţii economice şi fiscale
B.2. Structuri sociale în Epoca Principatului
B. 3. Structuri administrative
B. 4. Instituţiile politice ale Principatului
B.5. Armata romană în timpul Principatului

A. Surse istorice, evoluţia cronologică şi militară

Din multitudinea de surse utilizate pentru studierea epocii Principatului amintim pe cele
literare (cu caracter istoric sau literar, aparţinând diverselor genuri: biografii, tratate, etc) din rândul
cărora operele lui Tacitus sau Cassius Dio rămân fundamentale într-o lectură critică, ca şi scrisorile
lui Pliniu cel Tânăr; pe cele juridice şi anume corpora de legi şi tratatele întocmite în epocile
Antonină şi cea a Severilor- republicate în codurile imperiale târzii (din vremea împăraţilor
Teodosiu al II-lea şi Iustinian), pe cele numismatice, epigrafice extrem de importante şi cele
arheologice.
Parcursul temporal dintre moartea lui Augustus (14 p. Chr.) şi venirea la putere a lui
Diocleţian (284) a cunoscut 4 dinastii şi două perioade de „criză”: cea care a urmat morţii lui Nero
din 68 şi s-a prelungit în anul următor, anul 69-când se vorbeşte şi de „anul celor patru împăraţi” şi
mai lunga „criză militară şi politică” din sec. al III-lea, dintre anii 235-284. Prima dinastie
imperială, cea a Iulio-Claudienilor, aduce la conducerea Romei, prin respectarea relativă a
dorinţelor primului împărat şi a încă cvasi-operantelor norme republicane, un număr de 4 împăraţi
Tiberius (14-37), Caligula (37-41), Claudius (41-54) şi Nero (54-68) sub domnia cărora statul îşi
redefineşte raportul între instituţia imperială şi celelalte instituţii, cu o continuă scădere a forţei
politice a senatului şi o creştere a rolului gărzii pretoriene. Sub aspect militar linia germană a
Dunării este stabilizată, se constituie provincia Moesia (inclusă de Traian în imperiu şi organizată de
Claudius în 46, ocazia cu care Tracia clientelară devine teritoriu roman), Britannia este transformată
în provincie romană (Claudius), o serie de regate clientelare orientale sunt transformate în provincii
(Cappadocia şi Commagene sub Tiberius, Licia şi regatul Iudeei sub Claudius, Pontul clientelar este
unit cu Galatia romană sub Nero), alte zone orientale se recunosc cliente ale Romei (Armenia, în
timpul lui Nero). Stabilitatea politică a conducerii romane din provincii este uneori ameninţată,
reţinem câteva evenimente mai importante: sub Tiberius- răscoala lui Tacfarinas, din nordul Africii
şi a treverilor lui Florus, din Gallia; sub Nero- răscoala din Britannia. Roma nu este ferită nici de
comploturi în interior: conspiraţia lui Seian (Tiberius) sau a lui Piso (Nero).
Totuşi, abia după sinuciderea lui Nero statul va cunoaşte prima criză de amploare de la
stabilirea ordinii interne de către împăratul Augustus (principala sursă a acestor evenimente o
47
reprezintă Istoriile lui Tacitus). Este vorba de vidul de putere, datorat lipsei unui principiu clar de
transmitere a puterii imperiale pe fondul neînţelegerilor din sânul elitei politice şi militare romane.
În decurs de mai bine de un an devin împăraţi Servius Sulpicius Galba (9 iunie 68-15 ian. 69) ucis
în for, urmat de Otto Marcus Salvius (15 ian.-14 apr. 69) care se sinucide la Bedriacum după ce este
înfrânt de armatele lui Vittelius. Acesta din urmă fusese proclamat încă de la începutul anului
respectiv de către armatele din Occident dar nu se poate menţine la putere fiind înfrânt de armatele
lui Vespasianus, conduse de Antoninus Primus, în bătălia de la Cremona, din 24 oct. 69.
Confruntarea dintre trupele lui Vittelius şi ale lui Vespasian se petrecea în condiţiile contestării
autorităţii primului în vreme ce ultimul fusese proclamat ca împărat în Orient de trupele proprii (la 1
iulie) şi acceptat de Roma.
Rămas singur pe scena politică, Titus Flavius Vespasianus (69-79) pune bazele dinastiei
Flavia. Este primul împărat ca nu s-a născut la Roma, ci la Reate şi cel care se menţine la putere
fiind proclamat de trupele militare. Va fi urmat de fiii săi, mai întâi Titus (79-81), ridicat la rang de
Caesar şi coregent al tatălui său multă vreme, apoi Domiţian (81-96). Această a doua dinastie
imperială reconstruieşte finanţele statului, falimentate de Nero, prin extravaganţele sale;
reechilibrează relaţia împăraţilor cu senatul; reface militar statul- linia Dunării; readuce controlul
roman în Iudeea (principalul izvor este Istoria războiul iudeilor contra Romei al lui Flavius
Iosephus). Următoarea dinastie Antonină- este considerată drept perioada cea mai stabilă (principiul
adopţiunii este dublat de cel al asocierii la domnie pentru o mai clară transmitere a puterii politice) şi
mai fertilă cultural din toată perioada Principatului.
Dinastia Antonină. După asasinarea lui Domiţian este proclamat ca împărat bătrânul senator
Marcus Cocceius Nerva (96-98), provenit dintr-o familie senatorială din Umbria. Acesta îl adoptă pe
Ulpius Traianus şi-l ia ca şi coregent în oct. 97. Marcus Ulpius Traianus (98-117), primul împărat al
Romei de origine provincială, se remarcă printr-o politică militară ofensivă (cucereşte Dacia,
Armenia, Mesopotamia, Parthia), consolidează graniţa Rinului, păstrând bune relaţii cu senatul de la
Roma. Urmează împăratul „călător” Publius Aelius Hadrianus (117-138) a cărui opţiune militară
este oarecum defensivă. În Orient renunţă la Mesopotamia, dar are de înfruntat puternica ridicare a
evreilor lui Bar-Kochba, 133-134, prilej cu care distruge Ierusalimul pe temelia căruia construieşte
colonia Aelia-Capitolina. Filoelen, Hadrian încurajează revigorarea culturii greceşti şi se preocupă,
cu meticulozitate, de reorganizarea aparatului juridic al statului (în vremea sa este publicat aşa-
numitul Edictum Perpetuum-o culegere de legi valabile şi operante la momentul respectiv, care
fuseseră în mod constituţional editate anual de pretorii anteriori). Ultimii trei împăraţi antonini,
Antoninus Pius (138-161), Marcus Aurelius (161-180) şi Lucius Antoninus Commodus (180-192)
reuşesc să păstreze frontiere stabile, cu destule eforturi, Antoninus Pius mai mult prin generalii săi,
Marcus Aurelius având de înfruntat presiunea cvazilor şi marcomanilor, readuce Armenia sub
ascultare, chiar cucereşte noi teritorii: Seleucia şi Ctesiphonul, în timp ce Commodus renunţă la
orice ofensivă (încheie pacea cu popoarele germanice), preocupat fiind de evoluţile sale ca împărat-
gladiator, personificare a lui Hercules. După uciderea lui Commodus, senatul îi condamnă actele şi
memoria (damnatio memoriae) iar pentru câteva luni este proclamat ca împărat fiul unui libert,
Publius Helvius Pertinax, prefect al oraşului în acel moment, cu o lungă carieră pornită de la cele
mai de jos posturi. Asasinat şi el după numai 87 de zile, instituţia imperială este scoasă la licitaţie.
Cel care are câştig de cauză, oferind sume mari de bani gărzilor pretoriene, este M. Didius
Severus Iulianus dar trupele de la Dunăre îl proclamă ca împărat pe Lucius Septimius Severus (193-
211), întemeietorul dinastiei Severilor. Născut într-o familie de rang ecvestru în Tripolitania (la
Leptis Magna), Septimius Severus îndepărtează rapid pe ceilalţi pretendenţi (Niger şi Albinus) şi
restabileşte ordinea în stat. În timpul său, în instituţiile centrale pătrund consistent membri ai
familiilor provenite din Africa sa natală şi zona siriană (locul de baştină al soţiei sale, Iulia Domna,
cu care era căsătorit din 185). Se remarcă militar în zona Orientală prin recucerirea Mesopotamiei,
48
iar din 205 este antrenat în războaiele din Britannia (unde, de altfel, îşi va găsi sfârşitul în castrul de
la Eboracum-York, în 211). Îi urmează cei doi fii ai acestuia (coîmpăraţi până în 212) apoi, după
asasinarea lui Geta, rămâne singur împărat Septimius Basianus, cunoscut şi sub denumirea de
Caracalla (211/212-217). În timpul acestuia, cetăţenia romană se extinde pe întreg cuprinsul statului,
dediticii (populaţii cucerite care nu beneficiau de nici un fel de autonomie proprie, prin urmare nu-şi
putuseră păstra, după cucerirea romană, propriile instituţii) nebeneficiind de aceast edict (212), au
loc dificile confruntări cu alamanii, carpii şi parţii. În anul 217, Carcalla este ucis de prefectul
pretoriului, Macrinus, devenit pentru scurtă vreme conducătorul Romei (este primul împărat de rang
ecvestru), pentru ca din 218 şef al statului să fie Marcus Aurelius Heliogabalus (218-222), apărător
al cultului lui Sol Inuictus, promotor al unei ideologii impregnată de influenţe orientale. Ultimul
reprezentant al severilor, Severus Alexander (222-235) va opri înaintarea sasanidă şi va respinge pe
alamanii care pătrunseseră în Gallia, fiind totodată adept al unei politici de bună colaborare cu
senatul.
Cu toate acestea, asasinarea sa va arunca statul într-o lungă criză- cunoscută şi ca „anarhia
militară”: în 50 de ani la conducerea statului se perindă nu mai puţin de 25 de împăraţi, dintre care
doar 2 nu sunt asasinaţi. În această perioadă, statul roman se confruntă cu grave probleme de apărare
atât pe graniţele din Europa (acum se desfăşoară primul atac al goţilor contra Romei-238, urmat de
cel al goţilor lui Kniva-249/150, alte atacuri gotice sunt cele din 267 şi 269; se consumă invazia
carpică-245/7) cât şi în Orient; au loc uzurpări în interior (a lui Posthumus-259 sau Victorinus-268-
270, în Gallia sau a Zenobiei, Palmyra-266/7); sunt părăsite zonele nord-dunărene dacice (sub
Aurelian). Principatul va cunoaşte, spre finele secolului al III-lea şi-n veacul următor, o îndepărtare
vizibilă faţă de formula ideologică promovată de Augustus, în ceea ce priveşte echilibrul dintre
instituţiile centrale, promovarea candidaţilor pentru conducerea statului, raportul dintre cele două
ordine sociale-senatorial şi ecvestru. Mari mutaţii se petrec în cadrul sistemului de idei care susţin
instituţia imperială în sensul unor infiltrări orientale de consistenţă autocratică şi despotică.

Extinderea Statului roman în epoca Principatului

49
B. Structuri ale lumii romane în epoca Principatului

B.1. Evoluţii economice şi fiscale

S-a vorbit în studiile de specialitate despre decadenţa economică a Italiei, deşi pentru anumite
produse, de ex. vin, Italia rămâne un spaţiu important de producţie, cel puţin în prima parte a sec. I
p. Cr. De la sfârşitul acestui secol, însă, peninsula cunoaşte o dezvoltare neomogenă, în părţile sale
centrale fiind evidentă modificarea de peisaj rural în sensul declinului, vizibil pe toată durata
următoarelor două secole . În ceea ce priveşte agricultura din unele regiuni ale imperiului, se
constată orientarea ei către export: în Gallia Narbonensis, Baetica, Africa, zonele orientale, cu
consecinţe importante la nivel local (beneficii pentru marii proprietari funciari din aceste zone sau
pentru deţinătorii de plantaţii) şi „central” (alături de armată, principalul consumator al statului este
capitala, fără a se uita aici şi consumul de importuri din alte metropole). Chiar din prima parte a sec.
I p. Cr. produsele agricole din Gallia (vin) şi zona hispanică (vin din Catalonia, ulei de măsline şi
conserve-Baetica) sunt abundent întâlnite pe piaţa italică. Pentru menţinerea primatului economic al
Italiei au fost luate „măsuri protecţioniste”, fără un rezultat durabil sau eficient, de către Domiţian
(care interzice plantarea viţei de vie în provincii) sau Traian (în legătură cu prohibiţia emigrării din
Italia spre provincii, decizia ca senatorii să deţină un sfert din bunurile lor în Italia, legată de
menţinerea caracterului italic al senatului).
Marginile imperiului cunosc o mai mare activitate mesteşugărească, producţia artizanală din
Gallia- mai ales ceramica- ajunge curând s-o egaleze pe cea italică şi s-o devanseze. Cele mai
importante ateliere meşteşugăreşti se găsesc la Arezzo (Toscana)- ceramică, la Canusium (Apulia)-
textile, concurate de producţiile gallice (Lugdunum, mai ales din deceniul al III-lea al primului secol
creştin) şi respectiv asiatice (mai ales textilele din Laodiceea). Din epoca iulio-claudienilor împăraţii
acordă o mare atenţie minelor de piatră şi marmură, renumite sunt exploatările din Italia (Luna-
Carrare) dar şi din Tunisia (Simithus) sau Grecia şi Insulele din Egeea precum şi Asia Mică. În
domeniul meşteşugurilor se infiinţează asociaţiile de lucrători –collegia- cu o organizare similară
colegiilor religioase, sportive, familiale sau funerare.
Rutele comerciale leagă Germania de Panonnia, Gallia de Italia, Gallia de Panonniasau pe
mare- Alexandria de Italia, Asia Mica de Occident. Dinamismul economico-comercial impus de
politica de integrare a provinciilor în « patria comună » va duce în final la devansarea Italiei de către
zonele provinciale, mai ales Gallia şi Spania. Epoca Severilor provoacă ridicarea importanţei Africii
şi Asiei în plan public, datorită originii împăraţilor acestei dinastii şi a soţiilor lor.
Din punct de vedere monetar, împăraţii caută să controleze emisiunile monetare (în special
cele din metal preţios), chiar dacă senatul îşi menţine din vechile atribuţii republicane privind
statutul în acest domeniu (controlul financiar al Romei şi emisiunile de bronz), cu toate acestea nu
lipsesc fenomenele inflaţioniste, chiar după reforma monetară a lui Nero sau chiar în vremea
Antoninilor.
Din punct de vedere economico-fiscal, noua împărţire pe ordine (ordines) a lui Augustus
exaltă vocaţia individului care lucrează pentru stat (Suetoniu, Augustus, 37, 1: quoque plures partem
administrandae rei publicae caperent), particularii scăpând greu de obligaţiile către stat. Inovaţia lui
Augustus constă în acordarea, cu titlu de privilegiu pentru cetăţenii din Italia, a scutirii de impozite
directe, evitând utilizarea acelui “tributum ex censu”. În schimb, primul Princeps introduce un abil
sistem de impozitare indirectă cuprinzând taxe pentru transmiterea proprietăţii- uicesima
hereditatium, taxe pe vânzarea de sclavi, pentru vânzările la licitaţie, care ating indirect proprietăţile
individuale şi mişcarea acestora. Măsurile lui Augustus vizează deopotrivă dispersia rapidă a
proprietăţilor de familie şi controlul sistematic al statului în domeniul dreptului privat (prin legislaţia
50
privind constituirea şi apartenenţa la ordine, căsătoria acestora, transmiterea bunurilor prin
testamente). Veniturile statului sunt realizate, în cea mai mare parte, din provincii, interpretatrea
oficială a perceperii impozitelor directe este plata preţului păcii restabilite de Roma în aceste teritorii
(Cassius Dio, 59, 29, 1-2)- provincialilor li se impun două tipuri de impozite: tributum soli sau
stipendium- impozit funciar, tributum capitis sau capitatio- impozit individual, al tuturor
persoanelor apte de muncă- la care se adauga impozitarea indirectă. La nivel mental, statutul de
cetăţean echivalează cu privilegiile fiscale iar statul roman (Pliniu, Hist. Nat., III, 39) este cel
aducător de pace şi securitate (pax et securitas), este statul care oferă o patrie comună tuturor.
Astfel apare ideea de centru: Roma caput mundi iar modelul urban al Romei este multiplicat în
teritoriul provincial.
Criza secolului al III-lea, care a cuprins instituţiile statului roman, atinge inevitabil
structurile economice şi fiscale. Atacurile barbarilor provoacă o depopulare a marginilor mai cu
seamă occidentale ale statului, mai ales după 250, se instalează o insecuritate care va modifica
modelul de habitat mai ales în ceea ce priveşte spaţiul urban ce devine acum fortificat. Pământul
reprezintă principalul “plasament de capital” şi o nouă atitudine a statului faţă de proprietatea
funciară se încheagă. Se produc colonizări sistematice în jurul limes-ului cu veterani, soldaţi activi
sau barbari stabiliţi pe terenurile golite pentru a păstra imaginea şi realitatea stăpânirii Romei asupra
« oicumenei », în zona mediteraneeană se păstrează latifundiile cu sclavi, se practică o nouă
distribuire a pământurilor vacante către cei avuţi pentru a menţine o evidenţă fiscală clară (măcar în
intenţie). De asemenea, apare tendinţa materializării dependenţei de proprietatea funciară prin
interzicerea părăsirii acesteia, în final legarea de pământ. Imaginea transmisă de autorii antici
privind veacul al III-lea este una negativă, astfel Sf. Ciprian vorbea de epuizarea minelor de aur şi de
argint, de micşorarea fertilităţii solului, de irigaţiile neglijate, mai ales în Egipt. Ceramica gallică
scade atât cantitativ cât şi calitativ, exportul de vin italic în Egipt şi apoi în India încetează, în
vremea lui Probus se iau măsuri de replantări de viţă în Gallia, Panonnia şi Moesia pentru a suplini
scăderea producţiei italice (SHA, Probus, 18, 8; Eutropius, Breuiarum ab Urbe condita, 37, 3).
Transporturile de uscat şi cele pe apă sunt serios afectate, practic legăturile dintre Occident şi
Orient sunt drastic reduse, comerţul este paralizat datorită insecurităţii drumurilor, reapare
fenomenul pirateriei în Mediterana, grâul din Africa şi Egipt vine cu mai puţină regularitate în Ostia
(port al Romei) motiv pentru care statul se concentrează asupra rechiziţiilor locale pentru obţinerea
resurselor necesare aprovizionării oraşelor şi armatei.
Din punct de vedere monetar, împăraţii practică emisiuni succesive fără a se putea opri
devalorizareadenarul de argint al lui Caracalla ajunge la jumătatea sec. al III-lea să conţină doar 3,5
gr de metal preţios fată de 5 gr. la momentul emiterii- 215. Sub Gallienus circulă moneda de cupru
şi bronz cu o fină peliculă de argint; fenomenul este pus în legătură cu dificultăţile de aprovizionare
cu metal preţios din monele din Spania şi Britannia ca urmare a uzurpării lui Posthumius din Gallia
(care de altfel îşi emite propriile monede, practică întâlnită la toţi uzurpatorii) dar şi cu tendinţa de
tezaurizare a aurului şi argintului. Monedele de bronz emise de Senat se păstrează dar şi acestea sunt
afectate de tezaurizare. Oraşele orientale emit propriile monezi cu o circulaţie mai ales locală
(uneori întâlnite şi în spaţiul european) dar după 260 activitatea este întreruptă aproape complet.
Pluralismul monetar şi inflaţia au consecinţe serioase asupra plăţii salariilor şi a soldelor asupra
perceperii fiscale, astfel spre finele veacului plăţile în natură devin o realitate larg răspândită (aşa
cum o dovedeşte evidenţa epigrafică). La acestea se adaugă problema tot mai acută a aprovizionării
armatei care cade în sarcina regiunilor de staţionare a legiunilor, practic Probus şi Aurelian instituie
annona pentru soldaţi cu titlu de impozit general.
Din punct de vedere fiscal se constată o nouă distribuţie de sarcini ca urmare a edictului lui
Caracalla care generaliza cetăţenia romană în imperiu- 212. Scutirea anterioară de tribut cade în
desuetudine, cetăţenii sunt chemaţi solidar să contribuie la satisfacerea nevoilor celor doi
51
consumatori de bază ai statului: Roma şi armata. Se menţin cele două tipuri de impozite pentru
provinciali (tributum pe proprietatea de pământ şi capitatio) dar acestea pot fi acum plătite atât în
bani cât şi în natură, mai ales impozitul funciar.

Temă de autoevaluare
Cum va explicaţi pierderea primatului economic al Italiei în epoca Principatului?

B.2. Structuri sociale în Epoca Principatului

Încă de la finele Republicii, societatea romană tinde să se structureze pe ordine sociale în

care statutele civice joacă rolul definitoriu. Augustus preia acest model şi-l dezvoltă pe baze juridice
mai clare. La nivelul întregii societăţidouă mari criterii se desprind de la început: cetăţenia romană şi
libertatea juridică. Din perspectiva primului criteriu lumea romană se împarte în cetăţeni şi
necetăţeni (simpli peregrini sau locuitori ai imperiului şi sclavii). O categorie aparte o formează
sclavii eliberaţi (fie prin gestul stăpânilor lor fie prin favoare imperială) care devin liberţi (liberti).
Cetăţenii romani sunt ierarhizaţi censitar pe ordine, în funcţie de poziţia şi statutul lor juridic:
aristocraţia, alcătuită din senatori şi cavaleri, aristocraţia municipală, plebea urbană şi segmentul
social al producătorilor agricoli şi meşteşugari, liberţii (ai particularilor sau ai familiei imperiale).
Ordinul senatorial presupunea un cens minim de 1 000 000 sesterţi (Cassius Dio, 54, 17 şi
54, 26). Transmiterea titlului de senator este ereditară, mergând până la trei generaţii inclusiv
femeile (Suetonius, Augustus, 38, 2; Digestae, 23.2.44), orice membru al acestui ordin este calificat
cu adjectivul de clarissimus (clarissima pentru fiice şi soţii-se cuvine, însă, făcută precizarea ca
aceste calificative, amintite de surse încă de la finele republicii pentru personaje masculine-Cicero-
şi începutul epocii imperiale pentru ambele categorii de gen, apar epigrafic mult mai târziu : sfârşitul
sec. I p. Chr- pentru bărbaţi şi sec. al II-lea pentru femeiSenatorii dispuneau de inelul de aur plin,
tivul lat de purpură care le mărginea toga şi aveau un cursus honorum bine precizat prin decizie
imperială: se începea cu o perioadă de “ucenicie” prin îndeplinirea uneia dintre atribuţiile cuprinse
de uigintiuirat se putea continua cu funcţiile moştenite din epoca republicană: cvestura, tribunatul
plebei, edilitatea, pretura, consulatul. Urma apoi continuarea carierei prin curatele şi/sau
prefecturiVârful carierei senatoriale este marcat de prefectura urbană. Pe lângă privilegiile stabilite
de Augustus (scutiri fiscale în oraşul lor de origine, implicarea în problemele politice şi juridice ale
statului, scutiri de a primi şi deci de a suporta ambasadele pe domeniile lor, locuri rezervate la teatru
şi circ) existau şi restricţii (prohibiţia de a se căsători cu persoane nedemne- liberţi- sau care depun
activităţi infame- actori, mimi; interdicţia de practica activităţi josnice: lupta gladiatorilor, actoria,
prostituţia).
Ordinul ecvestru, cu censul minim de 400 000 de sesterţi, este lipsit de posibilitatea de a lăsa
moştenire titlul de cavaler (care se primea într-o procesiune publică, împreună cu calul public şi
dreptul de a purta inelul de cavaler din aur, dar gol pe dinăuntru şi toga cu tivul îngust de purpură),
deci copiii şi femeile nu pot beneficia de acest rang, calificat cu atributul de egregius, dar este mai
deschis simplilor soldaţi şi liberţilor. Cavalerii beneficiază de o gamă însemnată de oportunităţi
pentru cariera lor politică- carieră care începe şi, cel mai adesea, continuă, în domeniul militar, au
locuri rezervate la spectacole, dar nu sunt scutiţi în oraşul lor natal de nici o obligaţie. Restricţiile
senatoriale sunt valabile şi pentru cavaleri (mai puţin interdicţia privind căsătoria cu persoane
liberte).
Ordinul decurionilor, foarte neomogen, este reprezentat de elitele locale din oraşele romane care
ocupau posturi de conducere la nivel local. Acest ordin tinde să devină ereditar, fiind cel mai adesea
reprezentat de câteva familii nobile locale. Magistraturile anuale, colegiale şi ierarhizate existau în
majoritatea cetăţilor, perechi de cvestori, edili şi duumviri în coloniile romane şi municipiile
52
provinciale, colegiul de quattuorviri în municipiile italice (doi cu puteri edilitare şi doi cu atribuţii
juridice). Cariera unui decurion începe cu edilitatea, apoi duumuir-atul (sau quattuouir-atul),
quaestura. Vârful carierei municipale, calculat în termeni de onoare, este dat de sacerdoţiul cultului
imperial.
Trecerea dintr-un ordin la altul, în sensul urcării spre rangul de senator, depinde de decizia
imperială. Aranjamentul social al lui Augustus este menţinut până în vremea Antoninilor. În general,
recrutarea senatorilor este strâns legată de politica împăraţilor de acordare a cetăţeniei romane. În tot
cursul Principatului există o destul de consistentă disparitate socială între categoriile stabilite de
Augustus în funcţie de dignitas şi de auctoritas; astfel, putem întâlni liberţi imperiali cu o averea
personală ce depăşeşte rangul lor socio-juridic (Pallas şi Narcis aveau sub Nero 300 şi 400 milioane
de sesterţi, un libert din Assisi, de profesie medic, lasă moştenire 500 000 de sesterţi- ILS, 7812).
O mare masă de liberţi, salariaţi şi de mici proprietari asigurau viaţa economică a statului.
Aceştia din urmă sunt caracterizaţi prin diferite grade de dependenţă faţă de marii proprietari cărora
le cedau în parte sau total drepturile de proprietate asupra domeniilor proprii.
Cât priveşte sclavii, deşi s-a susţinut, pe fundamente marxiste, caracterul sclavagist al
statului roman, realităţile sociale din imperiu sunt departe de a oferi un tablou atât de clar. Într-
adevăr, există un mare număr de sclavi utilizaţi ca forţă de muncă în agricultură sau meşteşuguri dar
alături de ei, în acelaşi spaţiu geografic şi timp istoric avem o mare cantitate de mână de lucru liberă.
Câteva exemple pot fi edificatoare pentru gradul de dificultate (sau imposibilitate) legat de
încercarea postulării unor afirmaţii generale: în Africa sunt atestate ferme în care este folosită mâna
de lucru liberă dar domeniul agrar al soţiei lui Apuleius este lucrat de cca 100 de sclavi; în Egipt
populaţia servilă nu depăşeşte 10% din totalul populaţiei şi nu este folosită predominant în
agricultură; în Asia Mică domenii agricole întinse folosesc muncitori liberi dar în unele dintre marile
oraşe producţia meşteşugărească este asigurată prin utilizarea sclavilor (de pildă, Pergam). Nici
deţinerea sclavilor nu este uşor de estimat, dacă Tacitus vorbea de Pedanius Secundus care avea în
anul 61 p. Chr., cca. 400 de sclavi (Anale, XIV, 43) acest exemplu nu poate fi generalizat. Cifrele
avansate de cercetarea modernă sunt departe de a putea fi dovedite. Sursele sclaviei erau mai ales
naşterea, vânzarea, pirateria, iar domeniile de activitae rămân extrem de diverse: agricultură,
meşteşuguri, construcţii, marină, activităţi administrative, comerciale, medicale, educaţie.
În legătură cu raporturile sociale, trebuie spus că în epoca imperială avem de a face cu o
pluralitate de comunităţi neuniformizate, în care raporturi de dependenţă socială sunt decelabile mai
ales pe verticală. Se menţine sistemul patronajului romanca relaţii de reciprocitate asimetrică-
completând relaţiile familiare şi de amiciţie, iar favorurile şi serviciile au un rol deosebit (aşa cum se
poate distinge măcar din corespondenţa lui Plinius cel Tânăr sau din documentaţia juridică).
Violenţele sociale sunt mai de grabă punctuale (unele ţin, spre pildă, de factori de natură politică
-revolta evreilor), având ca explicaţie tratatamentul excesiv aplicat lucrătorilor sclavi de către
stăpâni (cazul senatorului Larcius Macedo -Plinius cel Tânăr, Ep., 3, 14) sau sunt de asociat unor
situaţii de criză economică- de aprovizionare (cazul lui Dion din Prusa şi relatarea acestuia
referitoare la situaţia din Cilicia în vremea apostolului Pavel)
O importanţă aparte o are evergetismul, fenomen de sorginte elenă, ale cărui dimensiuni
civice rămân fundamentaleDefinit ca o formă de binefacere pentru o colectivitate, evergetismul a
căpătat o mare amploare în primele două secole imperiale, mai ales în zonele centrale şi vestice ale
statului. Orice important personaj local sau individ cu posibilităţi materiale poate contribui la
bunăstarea localnicilor (dintr-o cetate sau chiar cartier) prin ridicarea unor edificii noi, construcţia de
drumuri, viaducte sau repararea unora mai vechi, poate prelua anumite sarcini financiare ale
comunităţii locale, poate organiza banchete sau festivităţi publice, poate susţine aprovizionarea.
Legislaţia romană prevedea şi situaţia unor binefaceri „obligatorii” pentru a dobândi un anumit
statut vizat (este vorba despre acel evergetism ob honorem). Intrinsec legat de viaţa urbană,
53
evergetismul nu este străin de ambiţiile personale (mai cu seamă electoral- politice) ale iniţiatorilor
acestor daruri. Sub aspect cronologic, evergetismul cunoaşte cea mai mare dezvoltare în epoca
antonină, iar din punct de vedere spaţial, în epoca iulio-claudienilor Italia este mai bine reprezentată
decât provinciile în vreme ce abia de la începutul sec. al II-lea-cu apogeul în epoca severilor- Africa
să intre în acest circuit.
Cetăţenia romană, aspecte ale universului urban
Caracteristicile de bază ale statutului juridic de cetăţean roman sau cetăţean de drept latin
sunt moştenite din epoca republicană. Astfel, un cetăţean roman de drept deplin este înregistrat
oficial prin cele trei nume (tria nomina-praenomen, nomen gentile şi cognomen/cognomina) la care
se adaugă filiaţia şi tribul electoral (din sec. al II-lea această menţiune cade în desuetudine). Un alt
element de continuitate cu perioada republicană este accepţia celor două patrii pentru orice cetăţean
(Dig. 50.1.33): cea în care s-a născut şi cea în care trăieşte, aceasta din urmă- statul roman- fiind
superioară primeia pe care, de altfel, o înglobează (Cicero, De leg., II, 2, dar şi Pro Balbo, 28, Pro
Caec., 100). Ceea ce se modifică în Principat este ponderea politică a cetăţenei romane dar acest
lucru este suplinit prin prestarea serviciului militar iar la nivelul provinciilor carierele municipale
din cetăţile latine constituie una din principala rampă de lansare pentru cariera politică de la Roma
(senatul, cu deosebire). De la Vespasian provincialii pătrund fără restricţii în cadrul senatului.
Romanitatea, ca patrie a cetăţenilor, reprezintă un cadru juridic dar şi administrativ şi o civilizaţie de
tip roman pentru partea occidentală a statului, în vreme ce pentru Orient, existând deja structurile
poliade, ataşamentul la valorile civice se manifestă mai degrabă doar la segmentul social legat
politic de Roma. Dincolo de privilegii fiscale- deşi naturalizarea ca cetăţean roman nu era
întotdeauna însoţită de scutirea impozitelor datorate statului (v. Tabula de la Banasa), cetăţenia
romană reprezenta în mod tradiţional privilegii în materie de jurisdicţie penală, arestarea abuzivă şi
instrumentarea ilegală a proceselor romanilor fiind, în teorie cel puţin, interzisa.
Accesul la cetăţenia romană se făcea prin mai multe moduri. Primul dintre ele cuprinde acordarea
statutul civic roman automat prin naştere (dacă tatăl are ius conubii), prin eliberarea unui sclav de
către un stăpân cetăţean, cvasi-automat prin serviciul militar şi ocuparea notabilităţilor unei cetăţi de
drept latin. Al doilea mod este concesiunea viritană, pentru membrii unei comunităţi peregrine,
acordată cu titlu personal de către împărat. Aceasta presupune o operaţiune extrem de complexă,
constituindu-se un adevărat dosar al solicitantului, din care nu trebuie să lipsească recomandarea
unui personaj din anturajul imperial (de ex. cazul medicului Harpocrates, recomandat de Plinius-Ep.,
10, 5, 7). Al treilea mod este acordarea colectivă a cetăţeniei de către împărat. O dată primit acest
statut (mai ales când este vorba despre persoane sau grupuri familiale restrânse- cum este cazul
familiei aristocratice maure atestată prin inscripţia de la Banasa, aparţinând tribului Zegrenses din
Mauretania Tingitană-în 168/9 şi 177) el este sau poate fi urmărit în evoluţia şi transmiterea
ereditară de către autorităţile romane.
Procesul de extindere a cetăţeniei romane nu este unul liniar, nici măcar uniform în timp şi spaţiu,
de-a lungul Principatului. Pe ansamblu, se poate vorbi de o răspândire sistematică dar cu destulă
reticenţă a statutului civic roman, deşi există destule perioade de pauză (domniile lui Tiberius, Nero,
Antoninus Pius). Sub iulio-claudieni, vor primi cetăţenia Galliile dar şi Britannia şi locuitori ai
Hispaniei, mai ales în vremea lui Claudius (aşa cum o dovedeşte onomastica epigrafică ce conţine
abundent numele Claudius). Sub Flavieni, perioadă care cunoaşte ultimele aşezări consistente de
veterani, se dezvoltă o coerentă politică de promovare a municipiilor, mai ales italice, la rangul de
colonia, iar dreptul latin se răspândeşte în pen. Iberică. Spaniile continuă ascensiunea spre corpul
civic roman sub Antonini care, însă, acordă o mare atenţie Orientului. Hadrian preferă să multiplice
municipiile (cunoaştem 14 municipii Aelia în Africa şi 8 în Panonia). O politică mai sistematizată
privind extinderea cetăţeniei romane se poate observa în acţiunile lui Marcus Antonius şi
Commodus. Sub Severi rolul cel mai important, ca teritorii pe care se dezvoltă structurile urbane
54
romane, îl vor avea Africa şi Syria, fapt reliefat şi de introducerea în Senat de noi senatori de origine
africană şi siriană. Măsura împăratului Caracalla din 212 de extindere a cetăţeniei romane (sursele
principale ale textului fiind: Modestin în Dig., 50, 1; Gaius, Instit., 1, 13-15; papirusul Giessen 40)
viza persoane (toţi peregrini exceptând dediticii) şi nu anume colectivităţi mai mult sau mai puţin
închegate urban. Amploarea ei este măsurată epigrafic prin răspândirea gentiliciului Aurelius
(numele oficial al lui Caracalla fiind Marcus Aurelius Antoninus) în importante zone ale Egiptului şi
în zonele rurale ale Asiei, unde cetăţenia romană fusese mai puţin răspândită până atunci.
Consecinţele acestui edict imperial pot fi catalogate ca fiind de ordin fiscal şi militar, dar şi ca o
dorinţă de a extinde cultul imperial, de a mări numărul adoratorilor zeilor romani.
În ceea ce priveşte tipul de comunităţi urbane care se dezvoltă pe teritoriul imperiului roman,
câteva caracteristici se impun a fi precizate: ele preiau în bună măsură vechile modele urbane
republicane care practic tindeau să copieze modelul Romei. De altfel în literatura de specialitate se
vorbeşte despre imperiul roman ca despre un „spaţiul celular” în care modelul Romei este
multiplicat în teritoriul provincial Acest model se forja pe cel grec şi italic cu influenţe etrusce în
primele secole de existenţă a cetăţii romane. Gradul de apropiere juridică de acest model urban este
dat de statutul de colonia în vreme ce municipia au o structură ceva mai îndepărtată de capitală; atât
municipiile cât şi coloniile pot fi de drept: roman, italic sau latin. De menţionat faptul că întemeierea
unor colonii (ex nihilo) este înlocuită cu ridicarea unor municipii la rang de colonie ca urmare a
procesului romanizării. Pe lângă aceste structuri urbane legate într-un fel sau altul de sistemul juridic
roman, mai există cetăţi peregrine (străine) care au diverse raporturi fiscale cu Roma- ele pot fi
cetăţi : libere, libere şi federate şi stipendiare.
După trei secole de integrare, de promovare colectivă şi individuală a raporturilor juridice de
factură romano-latină, de la Augustus la Severus Alexander, totuşi Orientul şi Occidentul prezintă
structuri urbane specifice.
Criza veacului al III-lea
După dinastia Severilor, tulburările politice şi instabilitatea internă vor accentua mutaţiile
sociale, începute la cumpăna secoleleor II-III. Faţă de aspectele menţionate, care se menţin, intervin
câteva modificări importante: raportul între cetăţeni şi necetăţeni se modifică în favoarea primilor
(ca urmare a edictului lui Caracalla); cetăţenia romană încetează de a mai fi un deziderat al
peregrinilor şi începe a fi considerată o povară, în primul rând fiscală şi militară. Din a doua
jumătate a perioadei, apar, mai ales la graniţe, grupuri de barbari infiltraţi care vor fi apoi
împământeniţi şi vor forma în veacul următor adevărate enclave (treptat, vor primi mai întâi statutul
de foederati, apoi de cetăţeni romani); în teritoriu apar regionalisme în dezvoltarea socială, mult mai
pronunţate decât anterior, precum şi mici centre de putere politică (concretizate cel mai adesea prin
uzurpări).
La nivelul eşalonului superior al lumii romane, perioada marchează un oarecare recul al
ordinului senatorial, practic senatorilor li se interzice comanda legiunilor militare, iar cavalerii tind
să joace un rol din ce în ce mai important atât în viaţa militară cât şi în cea politică (reforma lui
Gallienus: 253-268). Climatul este în genere unul de insecuritate, exagerat poate de unele surse, mai
ales de cele creştine (vezi dosarul de texte)

Temă de autoevaluare
Comparaţi mărturia lui Plius cel Tânăr cu cea a Sf Ciprian (din dosarul de texte). Ce deosebiri
observaţi între cele două epoci descrise de cei doi autori?.

B. 3. Structuri administrative
Organizarea întinsului teritoriu cucerit vizează delimitări spaţiale locale şi regionale şi
construirea unui amplu aparat de control. Cadastrarea spaţială, care însoţea de regulă recenzarea
55
populaţiei, are la bază concepţia potrivit căreia pământul aparţine de drept poporului roman sau
împăratului (Gaius, Instit., II, 7), operaţia desfăşurându-se în numele acestuia din urmă chiar şi în
provinciile senatoriale. Dincolo de acest aspect, pământuri întinse, cariere sau zone forestiere
alcătuiesc domeniul imperial (din epoca Antonină-Antoninus Pius se va face distincţia între
domeniul împăratului ce căpătase la finele primei dinastii un caracter public şi lucrurile sale
personale-res priuata). Construirea unui oraş (de tipul coloniilor) este realizată de-a lungul a două
axe principale: cardo (sud-nord) şi decumanus (est-vest), teritoriul fiind ulterior parcelat, mai mult
sau mai puţin ortogonal, acţiune de revine acelor tehnicieni topometri-agrimensores. Uneori au loc
recadastrări succesive, cu uşoare modificări ale planurilor iniţiale. Cercetări recente, bazate pe
studiul fotografiilor aeriene, au dovedit că unele zone limitrofe ale marilor oraşe erau cadastrate
chiar dincolo de limita teritoriilor fertile (este cazul tunisianmăsurat sistematic de la finele republicii
până sub Tiberiu, unde axa nord-sud se întinde pe mai mult de 200 km, bornele înglobând cetăţi
stipendiare, cetăţi libere şi cetăţi libere şi federate, inclusiv deşerturi nisipoase), ceea ce pare să
dovedească intenţia romană de organizare a spaţiului după un model universal.
La nivelul întregului stat, pământul este împărţit în provincii senatoriale şi imperiale. Prima
categorie includea un număr de 10 provincii, de la epoca flavienilor: Africa proconsulară, Baetica,
Gallia Narbonenssis, Sicilia şi Sardinia, Macedonia, Achaia, Creta-Cirenaica, Cipru, Asia, Pont-
Bithynia (schimbată în 162 cu Lycia-Pamphylia). Aparatul de conducere avea în frunte un
guvernator de rang senatorial (fost consul sau fost pretor), pe o durată de 1 an, cu posibilitatea
prelungirii mandatului. Guvernatorul îşi numea delegaţii (unul pentru proconsulii pretorieni şi 3
pentru proconsuli), fiind însoţiţi de un cvestor. Guvernatorii şi cvestorii erau în mod tradiţional traşi
la sorţi dintr-o listă de candidaţi pe care o aproba şi împăratul. Acesta din urmă îşi putea trimite
propriii delegaţi în provincii, putând interveni direct la cererea expresă a comunităţilor. Provinciile
imperiale sunt zonele insuficient pacificate sau refăcute după cucerire. Conducerea lor este
încredinţată unor guvernatori de rang consular sau pretorian, cu titlul de legatus Augusti pro
praetore; începând cu epoca lui Tiberius, noile provincii imperiale sunt conduse de procuratori.
Durata unui mandat de guvernator al unei provincii imperiale este în mod regulat de 3 ani, dar
excepţiile sunt destul de numeroase (sub Augustus perioada era nedeterminată, sub Tiberius avem
cazuri de menţinere în funcţie chiar pentru 24 de ani –Tacitus, Anale, VI, 39,3- uneori prin voinţa
împăratului intervalul de 3 ani putea fi micşorat). Delegaţii unui guvernator din aceste zone erau
numiţi direct de împărat. Cazul Egiptului este unul aparte-considerat iniţial posesiune personală a lui
princeps era administrat prin persoane de rang ecvestru. Guvernatorii ecveştri purtau titlu de prefecţi
(cu o conotaţie militară mai accentuată) sau de procuratori (mai mult cu înţelesul de funcţionari
imperiali).
Raportarea statului roman la spaţiul provincial este diferită în partea vestică faţă cea estică.
Roma moştenea administraţia statelor elenistice, pe care o păstrează (de ex. în Egipt unitatea de bază
rămâne noma, abia sub Diocleţian putem vorbi despre o coerentă politică de încurajare a construirii
unui mediu urban, ceea ce duce la împărţirea competenţelor cu funcţionarii din nome). Sarcinile
administrative sunt încredinţate şi aristocraţiei locale, menţinându-se totodată şi adunările locale şi
regionale. Spre deosebire de Orient unde nu schimbă mult nici din structurile etnice sau dimensiunea
comunităţilor înglobate, în Occident Roma sparge vechile solidarităţi (de ex. cazul Aquitaniei şi
Belgicae unde sunt alăturaţi celţi şi non-celţi, sau tracii scordisci împărţiţi între Pannonia, Moesia şi
Dalmaţia), ducând o politică mai dură.
În ambele tipuri de provincii se adaugă un aparat de tip birocratic important însărcinat cu
răspunderi financiare-fiscale (dacă cvestorul este supus direct proconsulului, procuratorii imperiali
sunt independenţi de legati), juridice (guvernatorii sunt instanţa de apel faţă de magistraţii cetăţilor
din provinciile lor), edilitare. În pofida menţiunii unor contestări a abuzurilor funcţionarilor romani

56
pe care împăraţii trebuie să le soluţioneze (atestate de un Tacitus sau un Suetonius) administraţia
romană se caracterizează prin stabilitate.
Dar controlul roman nu se limitează la spaţiul provincial propriu-zis. Regiunile aflate sub
influenţa Romei, populate de amici et socii populi romani- cuprind state clientelare, mai numeroase
în partea estică a imperiului, al căror statut nu este clar definit de sursele antice dar constanta
comportamentală a acestor state este de a recunoaşte superioritatea romană, de a duce o politică
favorabilă Romei. De acest din urmă aspect depinde, cel mai adesea, menţinerea la putere a
dinaştilor locali din aceste state, mai mult, împăraţii sunt aceia care le precizează propriile domenii
de autoritate, relativ precară (Herod Antipa este rege în Iudeea dar şi procurator al Syriei; tetrarhii
din Syria, preoţii din Commagene care sunt autonomi în Galatia până în 34 p. Chr). Uneori aceşti
dinaşti sunt de fapt reprezentanţi ai împăratului în statul lor (cazul lui Eurycles din Sparta).
Integrarea graduală a acestor state vasale în zona de control roman direct- aşadar organizarea lor ca
provincii- este explicată atât prin dorinţa romană dar şi prin existenţa unor grave tulburări politice în
interior. În general, procesul nu produce mari tensiuni sociale la nivel local, uneori aristocraţia
locală beneficiază politic de noul context administrativ-politic.

Temă de auro-evaluare
Observaţi pe hartă graniţele imperiului roman: zonele fortificate artificial şi zonele apărate prin
elemente naturale. Ce opţiuni defensive pare sa aibe Roma?

B. 4. Instituţiile politice ale Principatului

Analiza instituţiei imperiale în epoca Principatului reliefează trei pârghii importante ale
puterii împăraţilor: un imperium proconsular, puterea tribuniciană, calitatea de mare pontif. Puterea
proconsulară, deşi reînnoită periodic, este pentru împărat acordată cu titlu viager şi oferă: luarea
auspiciilor asociate cu domeniul militar, comanda armatei, controlul trupelor, luarea deciziilor
militare, numirea cadrelor militare, permisiunea de a i se decerna triumful. Legate de această putere
proconsulară sunt competenţe juridice şi legislative. Puterea tribuniciană conferă: sacrosanctitate
persoanei imperiale, dreptul de a bloca (ius intercessionis) deciziile senatoriale sau ale magistraţilor,
drept de a asista în instanţă poporul (ius auxilii), dreptul de a convoca senatul şi de a propune legi. În
registrul religios, calitatea de mare pontif dă dreptul de a numi şi propune candidaţi la diferite
sacerdoţii, de a supravehea ceremoniile publice şi de a corecta ceremoniile private. În plus, în
acelaşi sector religios, împăratul este cooptat în toate colegiile pontificale, are drept de a lua
auspiciile pentru poporul roman, precum şi drept de a celebra ceremonii reliioase publice, de a
dedica ofrande, de a sesiza senatul în legătură cu anumite aspecte religioase.
Dezbaterile care au avut loc în literatura de specialitate modernă şi contemporană, dezbateri
care încă mai continuă, au fost purtate pe marginea mecanismelor de învestitură a noilor împăraţi cu
toate aceste puteri. Două teorii mai importante au fost elaborate relativ la învestitură: este vorba
despre teoria lui Th. Mommsen şi de completarea făcută de J. Kromayer Pentru Mommsen puterea
împăratului se sprijină pe acest imperium proconsular-rezultat al aclamării şi acordării titlului de
imperator de către trupe şi senat şi pe puterea tribuniciană (tribunicia potestas) conferită ulterior de
comiţii (reprezentând aspectele civile ale puterii imperiale). Pentru Kromayer aclamarea trupelor şi a
senatului sunt cauzatoare de aptitudinea de a purta însemanele triumfale dar capacitatea reală de
comandă militară nu o poate da decât comiţiile ca în cazul ultimilor mari generali republicani: Gn.
Pompeius şi Iulius Caesar. Oricare ar fi relaţia dintre calitatea de imperator şi aceea de deţinător de
imperium rămâne un fapt cert şi anume rolul senatului în scenariu de învestitură privind aceste
aspecte la care se adaugă rolul poporului privind puterea tribuniciană. Cei mai mulţi dintre istorici
sunt de acord cu un scenariu desfăşurat timp de mai bine de o lună, în care etapele ar putea fi
57
următoarele: aclamarea de armată a viitorului principe (adoptat sau asociat de către împăratul
predecesor); aprobarea acestei aclamaţii de către senat, acordându-i-se titlul de imperator;
convocarea poporului pentru acordarea imperium-ului proconsular şi a puterii tribuniciene, pentru
numirea împăratului ca şi consul, pentru cooptarea sa în toate colegiile sacerdotale şi acordarea
funcţiei sacerdotale de mare pontif. Abia după ce poporul aprobă toate aceste măsuri iniţiate de
senat, noul împărat este pe deplin învestit. Recunoaşterea autorităţii noului împărat este făcută şi de
celelalte comunităţi din afara Romei într-o manieră asemănătoare jurământului vechi militar
republican. Toate aceste etape de definire a puterii unui nou împărat par să dea câştig de cauză
interpretării conform căreia statul roman este mai degrabă o mixtură între republică şi imperiu decât
o monarhie. Acest sistem de puteri şi prerogative imperiale s-a fundamentat în timp (vezi dosarul de
texte) şi a evoluat; treptat poporul este din ce în ce mai rar chemat să-şi exprime votul. Cât priveşte
aspectul „privat” al puterii imperiale el ţine de adopţia succesorului (potrivit gesturilor lui Augustus)
în virtutea raţiunii de stat (Suetonius, Tib, 21), pe de o parte şi, pe de altă parte, de moştenirea (cum
firesc este tradiţional pentru romani) a unei reţele clientelareşi a unui ansamblu de bunuri. De aceea,
de regulă testamentele împăraţilor defuncţi sunt folosite ca acte deopotrivă private şi publice pentru
a legitima succesiunea poziţiei imperiale, pentru a legitima virtutea şi autoritatea noului împărat
(excepţiile sunt destul de rare, Nero, de pildă).
Alături de aceste aspecte regăsim în puterea imperială, cum am subliniat deja în capitolul
despre instaurarea Principatului de către Augustus, atribuţii censoriale şi titluri onorifice precum cel
de pater patriae sau Princeps, pe care titulatura imperială le dezvăluie- de la Augustus, orice
împărat este denumit Imperator Caesar Augustus, titlu urmat de toate funcţiile şi titlurile deţinute.
Îşi arogă dreptul de a bate monedă de metal preţios, lăsând senatului doar privilegiul baterii
monedelor de bronz. Are drept de a recomanda candidaţii pentru ocuparea magistraturilor şi
numeşte direct funcţionarii şi conducerea provinciilor imperiale. Beneficiază de un tezaur- fiscus-
separat faţă de cel al statului roman, aerarium precum şi de onoruri deosebite, atât el cât şi familia
imperială, în timpul vieţii dar mai ales după apoteozarea sa.
În secolul al III-lea, accesul la puterea imperială este tot mai adesea hotărâtă de către armată,
fără o acceptare din partea senatului. Nu de puţine ori candidatul propus de armată era departe de a
fi unul merituos.
Pentru a putea controla mai bine statul, puterea imperială se va sprijini pe un ansamblu de
funcţionari imperiali (prieteni, sclavi sau liberţi imperiali) care activau la Roma (în consiliul
principelui şi biroururile centrale, cărora li se se adauă prefecturile din oraş şi curatelele) şi în
provincii. Cu toate acestea ar fi simplificatoriu să privim imperiul roman ca pe un imperiu birocratic.
Senatul din primele două secole imperiale îşi pierde preeminenţa republicană fără să dispară
definitiv din peisajul politic roman (poate cu excepţia domniilor împăraţilor tirani). Această
instituţie este acum alcătuită din 600 de membrii (foşti magistraţi şi adlecti-adăugaţi prin favoarea
imperială), se întruneşte cu acordul şi participarea împăratului de două ori pe lună (la kalende şi la
ide) în şedinţe ordinare sau oridecâte ori este nevoie în sesiuni extraordinare. Locul de adunare poate
fi: printre altele, sanctuarul lui Iuppiter de pe Capitoliu, templul lui Mars Ultor din Forum-ul lui
Augustus, biblioteca din aria sacră a templului lui Apollo de pe Palatin. Pentru a menţine numărul
suficient de senatori prezenţi la şedinţe, necesar întrunirii quorum-ului (numărul minim cerut este de
400 de senatori), împăraţii, de la Augustus la Severi, iau măsuri de restricţionare a părăsirii de către
senatori a Romei sau Italiei fără aprobarea imperială. Listele senatului sunt revizuite de împărat în
virtutea puterilor lui cenzoriale. Atribuţiile senatului privesc organizarea administrativ-financiară
(monedele de bronz, dar şi vechiul tezaur public din templul lui Saturn), fiscală şi juridică (domeniu
unde se tinde să fie secondat deîmpărat sau alţi magistraţi). Unele dintre vechile sarcini
administrativ-edilitare ale senatului sunt transferate unor magistraţi şi curatori, senatul doar aprobă
candidaţii imperiali în aceste posturi. Sub aspect religios, senatul este încă din abundenţă chemat să
58
se implice, alături de împărat, în legătură cu calendarul religios al statului, cu noile sărbători
instituite. Raporturile de echilibru între puterea senatului şi cea a împăratului caracterizează
perioadele de stabilitate şi prosperitate ale statului roman (Tacitus, Annales, I, 72-74; III, 68-70, XII,
58 şi 62). Cele două nivele instituţionale colaborează, în condiţii de funcţionare normală, pentru
rezolvarea dificultăţilor privind administrarea provinciilor (Tacitus, Annales, I, 80; Plinius cel
Tânăr, Corespondenţa cu Traian), privind situaţia juridică din Imperiu (SHA, Hadrian, 18 şi 22-23;
Marcus Aurelius, 10 şi 24).
Comiţiile (centuriate, tribute şi curiate) nu sunt desfiinţate dar rolul lor este unul mai mult
formal. Adunarea cetăţenilor înarmaţi îşi păstrează rolul electoral (deplasat acum spre baza
piramidei magistraturilor) şi au un rol legislativ formal. Comiţiile curiate rămân cu grija învestirii
magistraţilor, cu rezolvarea unor cazuri civile privind adopţiile şi testamentele, fiind acum înlocuite
de o comisie de 30 de membri.
Magistraturile republicane- ocupate după îndeplinirea unuia dintre posturile vigintivirale- se
menţin, dar rolul lor este sensibil diminuat. Cvestorii sunt acum în număr de 20 şi au în grijă
(începând cu debutul mandatului lor de la 5 decembrie) jocurile de gladiatori, pavarea drumurilor
din Roma, sarcini fiscale, grija tezaurului statului-aerarium-până în 56 p. Chr. când este preluată de
prefecţi de rang pretorian. Doi dintre cvestori sunt asociaţi casei imperiale, doi cvestori erau urbani,
existau câte doi cvestori pentru fiecare consul principal, 10 (uneori 11 datorită Siciliei unde existau
2 cvestori) erau cvestori provinciali începându-şi mandatul la 1 iulie. Edilii- aleşi dintre cvestorieni
în număr de 6: 3 plebei şi 3 curuli, ajutaţi de quattuoruiri- supraveghează sistemul de măsuri utilizat
în activitatea comercială, regimul preţurilor, procesele comerciale, lucrările de refacere sau
construcţie de drumuri, edificii publice, inclusiv băile publice. În domeniul religios organizează şi
supraveghează jocurile publice din 15 septembrie în onoarea lui Iuppiter (edilii curuli) şi cele din 15
noiembrie, dedicate triadei plebeiene (edilii plebei). Tribunii plebei rămân în număr de 10 dar îşi
pierd din vechile atribuţii, cea mai mare parte a sarcinilor lor se raportează la domeniul religios
(înmormântările şi, pentru o scurtă perioadă, sărbătoarea Augustalia). Pretorii (urban şi pererin fiind
cei mai importanţi, alături de care regăsim un număr de alţi pretori care a variat de la 8/16 pentru
epoca lui Augustus la 17/18 în epoca Antonină) îşi păstrează atribuţiile juridice (prezidează şi
supraveghează organizarea, desfăşurarea, judecarea de către tribunale speciale a proceselor).
Pretorul urban are obligaţia de a publica albumul de legi operante în cadrul statului roman. Se
păstrează competenţele religioase vechi (suplinirea lipsei consulilor pentru ceremoniile publice,
fixarea datei anuale şi celebrarea Compitaliei, ceremoniile lui Hercules din Ara Maxima). Pretorienii
(vechii pretori) pot ocupa funcţii civile (legat al unui proconsul, asistent juridic - iuridicus-al unui
legat imperial, prefect al distribuţiei de grâu-praefectus frumenti dandi ex senatus consulto, prefect
al tezaurului militar sau al statului) sau civil-militare (prefect al flotei, delegat imperial-legatus
augusti propraetore, legat de legiune, comandant al gărzii pretoriene). Se conturează o adevărată
carieră pretoriană care cuprinde o gamă de funcţii juridiciare sau finaciare (curatelele) cărora se
adaugă cariera militară de la reforma lui Gallienus. Consulii- variind ca număr între 6 şi 10 în total,
dintre care 2 ordinarii (unul dintre el fiind chiar împăratul) şi 8 suffecti- intrau în funcţie la 1
ianuarie. Vechile lor competenţe sunt treptat diminuate, păstrându-şi doar unele sarcini
administrativ-financiare, dreptul de a asista la şedinţele senatului şi ale poporului, dreptul de
intercesiune împotriva pretorilor în materie de procese civile sau împotriva tribunilor plebei în
materie de procese penale şi dreptul de apel. Primesc, în plus, sarcina de a rezolva litigiile ordinelor
senatorial şi ecvestru, procesele de infracţiuni politice sau rezultate din greşelile magistraţilor. Sub
aspect religios, consulii prezidează ceremoniile religioase publice (care nu cad explicit în sarcina
altor magistraţi). Consularii -foştii consuli - pot ocupa una dintre curatele, funcţii de comandă în
conducerea provinciilor, la cca 10-15 ani de la îndeplinirea magistraturii consulare. Vârful carierei
lor o reprezintă prefectura oraşului Roma.
59
 Se cuvine subliniat faptul că pierderea autonomiei reale, controlul imperial şi multiplicarea
numărului acestor magistraturi evoluează până la finele Principatului spre o îndepărtare de modelul
republican de la care se pornise, chiar dacă numai formal, în epoca lui Augustus.

Temă de autoevaluare
Care instituţii politice, moştenite din republică, pierd teren în faţa celei instituţiei imperiale?

B.5. Armata romană în timpul Principatului

Instituţie majoră a statului roman, armata reprezintă unul din pilonii de bază ai Romei,
despre care sursele antice (scrise: printre alţii, Flavius Iosephus, Tacitus; epigrafice) oferă din
abundenţă informaţii. Rolul fundamental al armatei romane este cel de susţinere a extinderii statului
şi de apărare a lui dar are şi importante ingerinţe în domeniul politicului. Efortul lui Augustus de a
restabili ordinea în stat atinge şi sectorul militar, primele sale acţiuni în acest sens sunt de limitare a
numărului de legiuni (de la 60 la 18 iniţial, apoi numărul lor se ridică, la moartea primului împărat,
la 25). Acest număr va creşte ulterior la 30 de legiuni-pentru sec. al II-lea, apoi la 33-la începutul
sec. al III-lea. O altă direcţie urmată de Augustus, continuată de succesorii săi, este de reorganizare a
tuturor unităţilor militare (terestre sau marine) şi de reaşezare a raportului dintre armata de cetăţeni
şi cea compusă din aliaţi, clienţi, cuceriţi.
În general, armata romană terestră este alcătuită din legiuni şi trupe auxiliare. Legiunile,
întotdeauna formate din cetăţeni romani, au în compunerea lor 10 cohorte (60 de centurii) de
pedestraşi (un număr total de soldaţi variind între 5500 şi 6400) şi una de cavalerie (redusă acum la
numai 120 de călăreţi). Trupele auxiliare-necetăţenii- alcătuite din unităţi pedestre-cohorte de cca.
500 de soldaţi şi unităţi de cavalerie (alae, repartizate în turmae), conduse de căpeteniile proprii, au
un nume distinctiv. Alături de cohortele de peregrini, în aceste trupe auxiliare se întâlnesc cohortele
alcătuite din proapseţii cetăţeni, cohorte de specialişti care acţionează pe lângă unităţile de cavalerie
şi unităţi speciale, constituite pe criterii etnice- numeri- care-şi păstrează armamentul tradiţional.
Dincolo de acestea, Roma beneficiază de armatele statelor clientelare, mai ales în Orient, cărora le
sunt încredinţate controlul şi apărarea unor sectoare frontaliere (de ex. trupele din Commagene
acţionau între Cappadocia şi Syria). În general, există o relativă paritate între totalitatea soldaţilor
legionari şi cea din trupele auxiliare sau a regatelor clientelare. Forţele navale ale Romei sunt
reorganizate imediat după Actium, pentru flotă sunt alese două porturi importante: Misenum şi
Ravenna.
Capitala beneficia, de la Augustus, de trupe proprii - garnizoana Romei, alcătuită din 9
cohorte pretoriene (apoi, de la Domitian, 10) - cu rol de gardă imperială, din 3 cohorte urbane-
responsabile cu paza şi ordinea pe timp de zi, şi din 7 cohorte de vigili- al căror rol era paza de
noapte şi stingerea incendiilor.
Comanda acest vast aparat militar, condus în principiu de împărat, este încredinţată unei
reţele ierarhizate de ofiţeri superiori şi inferiori. Legiunile sunt conduse de senatori magistraţi sau
foşti magistraţi (de regulă deţinând doar un singur comandament de legiune), legaţii imperiali
guvernatori de provincii sunt comandanţii trupelor staţionate în acele provincii, ei cumulând şi
sarcinile administrative în provinciile cu o singură legiune. Legaţii de legiuni sunt secondaţi de 6
tribuni (1 de rang senatorial, 5 de rang ecvestru mai experimentaţi). Prefecţii comandă cohortele şi
aripile iar tribunii- cohortele de cetăţeni. De la Vespasian este stabilită cariera militară a cavalerilor:
prefect de cohortă, tribun de legiune sau de cohortă, prefect de aripă. Trupele oraşului sunt
încredinţate ordinului ecvestru, ofiţerii lor purtând numele de tribuni. Amiralii flotelor provin, de
asemenea, din ordinul ecvestru. Armata Egiptului are un statut particular, legiunile sunt comandate
de prefecţi ecveştri.

60
 Durata oficiului de comandă pentru ofiţerii superiori din ordinul ecvestru era, de regulă, de
15 ani, urmând apoi alţi aproximativ 10 ani de comandamente superioare. Aşezarea în fruntea
legiunilor a unor prefecţi de rang ecvestru, atestată şi la Septimius Severus (pentru legiunile din
Mesopotamia şi din Roma), va fi introdusă într-o amplă reformă în anul 262, de către împăratul
Gallienus, ordinul senatorial fiind îndepărtat de cariera militară. Ofiţerii inferiori comandau unităţile
mici ale armatei; ei sunt centurioni de ranguri diferite şi prefecţi de tabără.

Temă de autoevaluare
Realizaţi o comparaţie între castrul roman imperial şi cel republican. Ce observaţi?

Scoaterea statului Roman din criza instituţională de la finele Republicii s-a realizat prin
modificarea de drept a structurilor de organizare: administrative, sociale dar mai ales politico-
militare. Instituţia imperială se va impune treptat imprimând statului un caracter monarhic.
Expansiunea romană romană continuă dar în cadre mai reduse acum, principala preocupare a
împăraţilor fiind organizarea internă a teritoriului cucerit. Modelul urban este multiplicat în
provincii dar vorbim despre romanizare deplină abia când civilizaţia romană pătrunde deplin în
mediul rural.

Teme de verificare
1.Care sunt principalele categorii sociale ale Principatului?
3.Pornind de la textul lui Tacitus, Istorii, I, 12 sqq., (v. şi dosarul de texte), caracterizaţi aspectele
învestiturii imperiale.
3.Analizaţi instituţia militară.

Dosar de texte –realităţi economice, sociale, politice şi cultural-religioase:

C. Plinius către împăratul Traian, XLVII: Când am voit, stăpâne, să inspectez pe debitorii publici din Apameea,
veniturile şi cheltuielile lor, mi-au răspuns că doresc cu toţii să fie discutate socotelile coloniei, dar totuşi, nici un
proconsul n-a mai făcut aceasta înainte de mine, căci au avut privilegiul şi obiceiul foarte vechi de a-şi administra, după
bunul plac, afacerile publice. Am cerut să să expună într-un memoriu cele ce susţineau şi cele ce reclamau; acestea ţi l-
am trimis ţie, precum le-am primit, cu toate că multe lucruri erau străine de problemă. Te rog să binevoieşti a mă povăţui
cum trebuie să procedez. Căci mă tem să nu fi depăşit limita sau să nu par că nu mi-am îndeplinit toată datoria.
Traian către Plinius, XLVIII: Petiţia Apameenilor pe care mi-ai alăturat-o, pe lângă scrisoarea ta, m-a scutit de obligaţia
de a examina motivele, pentru care ei vroiau ca proconsulii ce au condus această provincie să se abţină de la cercetarea
socotelilor lor, în vreme ce pe tine nu te-au refuzat să le cercetezi. Doresc să fie răsplătită cinstea lor şi să se ia la
cunoştiinţă că, din ordinul meu, controlul pe care îl vei face, le va lăsa neatinse privilegiile.

C. Plinius către împăratul Traian, X, 114 „(Acordarea cetăţeniei romane şi a funcţiilor publice, n.n.): Prin legea
Pompeia s-a dat voie oraşelor din Bithynia, stăpîne, să acorde cetăţenia oricui vor, dar unuia dintr-un oraş care este
Bithynia. Prin aceeaşi lege se stabileşte pentru ce motive poate fi cineva exclus din senat de căter censori. Drept care
unii censori au găsit de cuviinţă să-mi ceară părerea dacă ar trebui să excludă din senat pe acela care este din alt oraş.
Aşa cum legea interzicea să se acorde cetăţenia unuia din alt oraş, tot aşa ea nu prevedea excluderea din senat pentru
acest motiv; şi-apoi mi se spunea că în orice oraş există foarte mulţi senatori din alte oraşe şi s-ar putea întâmpla ca
mulţi oameni şi multe oraşe să fie prejudiciaţi de această prevedere a legii care, printr-o înţelegere tacită, este de multă
vreme scoasă din uz. Pentru toate acestea am considerat că e necesar să mă sfătuieşti cum gîndeşti că trebuie să
procedez. Anexez scrisorii articolele din respectiva lege.”
Traian către C. Plinius, X, 115: „Pe bună dreptate ai şovăit, dragul meu Secundus, în privinţa răspunsului pe care
trebuie să-l dai cenzorilor, care-ţi ceruseră părerea dacă pot să rămână senatori cetăţenii din alte oraşe dar din aceeaşi
provincie. Căci autoritatea legii, pe de o parte, pe de alta, o obişnuinţă înrădăcinată de încălcare a legii te-ar fi putut
deruta. Eu sunt pentru o cale de mijloc şi anume să nu schimbăm nimic din trecut, ci să rămână senatori cetăţenii
oricărui oraş, chiar dacă au fost admişi împotriva legii; pe viitor însă, legea Pompeia să fie respectată; dacă ar fi să
aplicăm prevederile ei retroactiv s-ar produce fără doar şi poate multe perturbări.”
61
 Ciprian, Scrisoare către Donatus, 6, 10, 12: „Gândeşte-te numai la drumurile de nestrăbătut din pricina
tâlharilor, la mările ocupate de piraţi şi la războaiele cu grozăviile sângeroase ale vieţii militare, răspândite peste tot
locul. Pământul e plin de sângele potrivnicilor din amândouă părţile, iar omorul când e săvârşit de unul singur e numit
crimă; dar se numeşte vitejie când se face în numele statului. Nu dovada nevinovăţiei asigură iertarea crimelor, ci
mărimea celor înfăptuite.
Dar, după drumurile pline de piedici, după luptele nenumărate care au loc pe tot întinsul pământului, după
atâtea privelişti sângeroase sau ruşinoase… poate forul ţi se pare curat, deoarece e lipsit de fărădelegile celor care se
atacă unii pe alţii şi el nu se mânjeşte prin atingerea cu ticăloşiile. Într-acolo întoarceţi privirile: şi vei găsi acolo multe
lucruri care să te dezguste; şi atunci mai vârtos îţi vei întoarce privirile de acolo. Căci, deşi legile sunt săpate pe cele
douăsprezece table şi dreptatea este scrisă pe plăci de aramă în văzul tuturor, se săvârşesc totuşi fărădelegi sub ocrotirea
legilor, se păcătuieşte de faţă cu dreptul şi nevinovăţia nu este respectată nici chiar acolo unde ar trebui să i se ia
apărarea… Cine să-ţi vină în ajutor? Avocatul? Doar el este înţeles cu potrivnicul tău şi te înseală. Judecătorul? Păi, el
vinde hotărârile. Tocmai el, care e pus să pedepsească fărădelegile, le săvârşeşte şi face ca un pârât fără vină să moară,
păcătuind grav în felul acesta… Nu există nici o frică de legi şi nici o teamă de cercetări sau de judecător; ceea ce poate
fi cumpărat nu insuflă nimănui teamă. Dar şi pe cei pe care îi crezi bogaţi, ale căror păşuni se ţin lanţ şi ale căror ogoare
se întind la nesfârşit, în paguba vecinilor săraci, alungaţi de pe ogoare, pe cei ce au cantităţi nemăsurate de argint şi de
aur şi banii le sunt strânşi în grămezi mari sau sunt îngropaţi în pământ, chiar şi pe aceştia, care tremură în mijlocul
bogăţiilor lor, îi chinuie nesiguranţa şi grija ca nu cumva să-i jefuiască vreun tâlhar sau să-i calce vreun ucigaş.”

Tacitus, Anale, II, 60: „Claudius era auzit tot mai des spunând că va trebui ca sentinţele date de procuratorii săi să aibă
aceeaşi putere ca şi când ar fi fost date de el însuşi. Şi, spre a nu se crede că i-a scăpat vorba la întâmplare, printr-o
hotărâre a senatului s-au luat măsuri ca privilegiile procuratorilor să fie mai întărite şi mai cuprinzătoare ca înainte. Într-
adevăr divinul Augustus dăduse cavalerilor guvernatori ai Egiptului atribuţii judecătoreşti, hotărând ca ceea ce vor
decreta ei să fie socotit ca fiind decretat de magistraţii romani. Curând după aceea, şi în alte provincii şi chiar şi la Roma
fură date cavalerilor un număr de pricini care altă dată erau judecate de pretori. Acum însă Claudius acordă cavalerilor
toate drepturile judecătoreşti, care dăduseră naştere de atâtea ori la răscoale şi războaie civile, când prin legile
semproniene ordinului cavalerilor îi fusese acordat dreptul de a judeca sau, când din nou legile serviene dăduseră
senatului acest drept care odinioară fusese principala cauză a războaielor dintre Marius şi Sylla...”

Tacitus, Istorii, I, :12. “Câteva zile după calendele lui Ianuarie, a sosit scrisoarea lui Pompeius Propinquius, procuratorul
Galliei Belgice, anunţând că legiunile din Germania Superior au rupt legătura jurământului lor şi cer un alt împărat; ele
lasă senatului şi poporului roman voia liberă de a-l alege, pentru ca răzvrătirea lor să aibă mai multă îngăduinţă. Această
ştire grăbi hotărârea lui Galba şi pe care o dezbătea cu cei din jurul lui de a adopta pe cineva. (…) 15. Galba, aşadar,
luându-l pe Piso de mână, îi vorbi, după cum se spune, astfel: “Dacă te-aş adopta ca simplu particular, după datină,
înaintea pontifilor, potrivit cu legea curiată, ar fi pentru mine o cinste să primesc în casa mea un vlăstar al lui Cnaeus
Pompeius şi al lui Marcus Crassus, iar pentru tine un lucru mare de a adăuga la fala ta strălucirea familiilor Sulpicia şi
Lutatia. Dar acum pe mine, chemat la domnie din vrerea zeilor şi a oamenilor, făptura ta aleasă şi iubirea de patrie mă
îndeamnă să-ţi ofer ţie, pe când te afli în pace, domnia pentru care înaintaşii noştri se băteau cu armele, iar eu am
câştigat-o cu război; fac aceasta după pilda fericitului August, care a aşezat alături de măreţia lui pe Marcellus, fiul
surorii sale, apoi, pe ginerele său Agrippa, după aceea pe nepoţii săi şi, în cele din urmă, pe Tiberius Nero, fiul său
vitreg. August şi-a căutat un urmaş în sânul familiei, iar eu în sânul statului, nu pentru că nu aş avea rude sau soţi de
arme, ci pentru că nici eu însumi n-am primit domnia din dorinţa de mărire deşartă: mărturie a judecăţii mele
nepărtinitoare să fie nu numai rudele mele, pe care le-am pus mai prejos decât tine, ci şi ale tale. (…) 16. Sub Tiberius,
Caius şi Claudius noi am fost, aşa zicând, moştenirea unei singure familii; va fi o rază de libertate că noi am fost aleşi,
iar după căderea familiilor Iuliilor şi Claudiilor adopţiunea va găsi pe cel mai bun”. (…) 17. (…) S-a ţinut apoi sfat dacă
adopţiunea să se vestească de la tribună sau în senat sau în castru. S-a găsit a fi mai cu cale să se vestească în castru:
acest lucru va fi semn de cinstire adus oştenilor, a căror favoare, greu de dobândit prin daruri sau făgăduieli, nu trebuia
să fie nesocotită pe căi cinstite. Într-aceea mulţimea înconjurase palatul, aşteptând cu nerăbdare dezvăluirea unei taine
mari; iar cei care căutau zadarnic să înăbuşe zvonurile le împrăştiau şi mai mult. (…) 18. În faţa adunării numeroase a
oştenilor, Galba anunţă cu concizia potrivită pentru un comandant că l-a adoptat pe Piso, urmând pilda fericitului
Augustus şi datina de război, ca un viteaz să-l aleagă pe celălalt. Iar, pentru ca să nu lase părerea că răzvrătirea este cu
mult mai mare dacă nu ar pomeni-o, el a mărturisit cel dintâi că legiunile a doua şi a douăzeci şi doua, împinse de câţiva
aţâţatori, au păcătuit, dar n-au mers dincolo de vorbe şi strigăte, şi că în scurtă vreme se vor întoarce la datorie. (…) 19.
Apoi Galba ţinu o cuvântare în senat, nu mai înfloritoare, nici mai lungă decât aceea către ostaşi; a lui Piso a fost
îndatoritoare.(…) 29. (…) (dar tulburările interne nu lasă loc acestui plan să fie dus la îndeplinire şi după proclamarea
lui Otho ca împărat de către pretorieni Tacitus continuă, n.n.) Adunându-se sfatul, se găsi cu cale să fie pusă la încercare
credinţa cohortei care făcea de strajă la palat, dar nu de către Galba, a cărui autoritate ers păstrată pentru alte nevoi mai
62
mari. Piso vorbi în acest chip soldaţilor chemaţi la adunare în faţa palatului:”Tovarăşi de arme, se împlinesc cinci zile de
când, fără să ştiu ce avea să-mi aducă viitorul şi dacă acest titlu este de dorit sau de temut, am fost chemat să fiu cezar.
Soarta casei mele şi a statului este în mâinile voastre…30. (…) Galba a ajuns împărat prin vrerea întregului neam
omenesc, iar pe mine m-a ales Galba, cu învoirea voastră. Dacă statul, senatul şi poporul nu sunt numai nişte vorbe
goale, este în folosul vostru, tovarăşi de arme, ca pe împărat să nu-l aleagă nişte nemernici… (după asasinarea lui Galba,
Piso şi a susţinătorilor lor de către trupele lui Otho, n.n.) 47. …pretorul urban chemă senatul la adunare, ceilalţi
magistraţi se întreceau între ei în linguşiri, iar senatorii se adunau în grabă: lui Otho i se dădu puterea de tribun, numele
de Augustus şi toate celelalte onoruri împărăteşti…”

Flavius Iosephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, III, 5,7: „Prin exerciţiile lor militare romanii îşi călesc
nu numai trupurile ci şi tăria lor sufletească, întrucât la educaţia lor ostăşească îşi aduce contribuţie chiar şi frica. Căci
regulamentele lor prevăd pedeapsa cu moartea nu numai pentru dezertare ci până şi pentru delăsări mărunte. Mai teribilă
decât regulamentele este autoritatea comandantului lor suprem; doar prin recompensele aduse soldaţilor destoinici poate
să şteargă el impresia de cruzime lăsată de pedepsele date celor vinovaţi. (...)”. „ 7, 8: Vespasian s-a ambiţionat să
înfrunte natura potrivnică a locului şi cutezanţa cu care luptau iudeii; el a recunoscut că trebuie să continue cu şi mai
mare ardoare asediul, chemându-şi comandanţii spre a se sfătui cu ei asupra desfăşurării atacurilor. Împreună au găsit de
cuviinţă să înalţe în porţiunea accesibilă a zidului metereze de pământ. Vespasian a trimis aşadar întreaga lui oaste să
procure lemnul necesar şi, după ce au despădurit înălţimile din preajma oraşului, soldaţii au adus împreună cu
trunchiurilede copaci şi o uriaşă grămadă de pietroaie. Spre a se feri de obiectele aruncate de pe creneluri, ei au întins
deasupra unor pari nişte împletituri şi, la adăpostul lor, au lucrat la ridicarea valului de pământ, fără a suferi deloc sau în
mică măsură pierderi datorate săgeţilor zvârlite de pe ziduri. Alţii făceau săpături pe înălţimile învecinate şi de acolo
aduceau necontenit pământ camarazilor lor de la dig şi, împărţiţi astfel în trei grupe, nici unul nu stătea degeaba. La
rândul lor, iudeii aruncau bucăţi mari de stâncă sau tot felul de proiectile deasupra acoperişurilor împletite şi, chiar dacă
nu le străpungeau, stârneau zgomote puternice, înspăimântând şi stânjenind munca lucrătorilor.”

Cassius Dio, Istoria romană, LXVIII, 3. (...)...Nerva, văzându-se neluat în seamă din cauza vârstei înaintate, se urcă pe
Capitoliu şi ajuns acolo, grăi cu voce tare: „Numai bine şi fericire pentru Senatul şi Poporul roman! Îl adopt pe Marcus
Ulpius Nerva Traianus”. După aceea îl declară pe Traianus Caesar... 7. Pentru campaniile militare [Traian] cheltuia
mult, mult şi pentru lucrările publice în timp de pace. Cea mai mare şi cea mai necesară parte a fondurilor era repartizată
construirii de şosele, porturi şi edificii publice, fără ca pentru aceste realizări să fie vărsat sângele cuiva. În firea lui se
afla atâta măreţie de cuget şi atâta mărinimie sufletească, încât după ce-a reconstruit Circul, distrus odonioară, făcându-l
mai încăpător şi înfrumuseţat faţă de ce fusese, a pus o inscripţie prin care atesta că l-a făcut astfel ca să cuprindă
populaţia Romei. (...) 23. Printre multe alte onoruri decretate lui Traian de către Senat, a fost numit şi Optimus, adică
„cel mai bun”.

Scriptores Historiae Augustae, Hadrian, 6: (Hadrian) a cerut senatului, prin scrisori insistente să fie decretate onoruri
divine lui Traian şi cererea lui de a câştiga bunăvoinţa tuturora, astfel încât senatul a decretat de la sine memoriei lui
Traian multe onoruri pe care Hadrian nu le ceruse. Într-o scrisoare către senat şi-a cerut iertare că nu aşteptase decizia
acestuia denumire la domnie, fiind salutat prea repede de soldaţi ca împărat, pentru că republica nu putea să stea fără
cârmuitor. Când senatul i-a oferit lui triumful care era datorat lui Traian, el a refuzat şi a dus el însuşi în carul triumfal
portretul lui Traian, pentru ca prea bunul împărat nici după moarte să nu piardă demnitatea triumfului. Numele de
părinte al patriei (pater patriae) ce i s-a propus l-a amânat şi la început şi după aceea, deoarece spunea el şi Augustus
abia mai târziu s-a socotit demn de acest titlu. (...) 7 (...) după ce a încredinţat guvernarea Daciei lui Turbo (...) a venit la
Roma, unde a făcut poporului, el însuşi fiind de faţă, daruri duble de alimente, după ce în absenţa sa se împărţiseră câte
trei monezi de aur de persoană. Scuzându-se şi în senat de faptele care se petrecuseră (este vorba de condamnarea şi
executarea imediată a unor aristocraţi care complotaseră contra sa, n.n.), s-a jurat că nu va pedepsi niciodată pe un
senator fără consultarea senatului. A fixat şi sarcini fiscale, în aşa fel ca senatorii să nu fie încărcaţi cu aceste sarcini.
Netrecând cu vederea nimic din ceea ce-i putea atrage simpatia poporului, a scutit pe debitorii particulari din Roma din
Italia şi chiar din provincii de sumele mari restante pe care le datorau fiscului, ca să întărească tuturor siguranţa
economică. A ordonat să nu mai fie trecute în vistieria sa personală bunurile confiscate ale celor condamnaţi ci în
tezaurul public. Sclavilor şi sclavelor subvenţionaţi de Tarian le-a mărit raţia. Senatorilor care nu scăpătaseră din vina
lor le-a completat averea după numărul copiilor şi al funcţiei, astfel că cei mai mulţi au primit până la moarte subvenţii.
În acordarea onorurilor a fost generos nu numai cu prietenii ci şi cu mulţi alţii. (...) 8. Celor mai mulţi dintre senatori le-a
dat dreptul de a parte din suita împăratului. N-a îngăduit să i se organizeze serbări cu jocuri de circ, în afară de cele în
cinstea zilei de naştere, şi a spus adesea în adunări şi în senat că va conduce statul în aşa fel încât să se ştie că acesta este
un bun al poporului, nu al său personal (...) 22 (...) A păstrat disciplina civilă întocmai ca pe cea militară. A cerut
senatorilor şi consulilor să fie întotdeauna îmbrăcaţi în togă atunci când apar în public, exceptând situaţia când se
63
întorceau de la vreo masă.(...) 23 Cutreierând toate regiunile cu capul descoperit, adesea prin ploi torenţiale, a căzut
bolnav la pat. Îngrijindu-se de succesor (...) s-a hotărât în sfârşit să adopte pe (...) Ceionius Commodus Verus, împotriva
voinţei tuturor şi l-a numit Aelius Verus Caesar. Cu prilejul adoptării acestuia a dat jocuri de circ şi a făcut daruri
poporului şi armatei. L-a ridicat la rang de pretor şi l-a trimis guvernator în Pannonia, decernându-i şi consulatul (dar
murind acest personaj) 24. Hadrian , văzând că starea sănătăţii sale se înrăutăţeşte, a adoptat pe Arrius Antoninus, numit
mai târziu Pius, cu condiţia ca el să adopte pe Annius Verus şi pe Marcus Antoninus...

Cassius Dio, Istoria Romană, LXXI, 31-32, 34: (...) [Marcus Aurelius] odată sosit la Atena, după ce se iniţie în misterele
[de la Eleusis], acordă atenienilor multe cinstiri. De asemenea dădu tuturor oamenilor din lumea întreagă, dreptul de a
studia la Atena, în orice ramură ar dori să se perfecţioneze, în schimbul unei remuneraţii anuale. Întorcându-se la Roma,
într-o cuvântare ţinută în faţa poporului, între altele, menţionă că a lipsit mulţi ani, şi atunci cetăţenii strigară în cor:
„opt!”, ridicând în acelaşi timp opt degete, cu speranţa că aveau să primească opt galbeni de la împărat pentru cină.
Acesta însă se mulţumi să surâdă şi spuse: „da, opt!” ca apoi să le distribuie cam la 200 de denari, sumă care depăşea cu
mult pe cele primite de ei până atunci. Iată, deci, cum se purta Marcus Antoninus cu poporul. În plus, iertă toate datoriile
către fisc, fie că era vorba de tezaurul imperial sau de cel al Senatului, începând cu 46 de ani în urmă, cu excepţia celor
16 ani fixaţi de Hadrian. Tot cu acest prilej ordonă să fie arse în For toate poliţele datornicilor. Către oraşele imperiului
făcu multe donaţii în bani. Printre ele se numără şi Smyrna, ruinată îngrozitor de pe urma unui cutremur de pământ...
Înainte de a muri, Marcus Antoninus îl recomandă soldaţilor pe Commodus şi spuse tribunalului care-i cerea cuvântul de
ordine: „Du-te spre soare răsare; eu mă apropii de apusul meu”. După ce a murit i s-au adus nenumărate cinstiri spre
amintire şi în incinta senatului i s-a ridicat o statuie de aur.

Scriptores Historiae Augustae, Pertinax, 2: Câştigând merite prin faptele sale în războiul cu parţii, a fost transferat în
Britannia şi menţinut acolo un timp. Apoi a comandat o unitate de cavalerie în Moesia. De aici i s-a dat intendenţa
aprovizionării pe calea Aemilia (regiune în Italia) şi după aceea comanda flotei germanice. Mama sa l-a urmat în
Germania unde a şi murit. (...) Mutat în Dacia cu soldă de 200 000 sesterţi şi suspectat de Marcus Aurelius din cauza
unor intrigi a fost îndepărtat din funcţie dar ajutat de Claudius Pompeianus, ginerele lui Marcus, a fost numit
comandantul stegarilor cu perspectiva de a deveni aghiotant al lui Pompeianus. Prin merite deosebite în activitatea sa a
fost ales senator. Ducându-şi mai departe bine sarcinile şi fiind descoperită uneltirea organizată împotriva lui, împăratul
Marcus, ca să-i recompenseze nedreptatea a fost făcut pretorian şi i-a dat comanda primei legiuni în fruntea căreia el
îndată a eliberat Raetia şi Norricum de duşmani. (...) Marcus regreta în plublic că Pertinax fiind senator nu putea fi făcut
prefect al pretoriului (...) 4 (...) Pertinax a fost proclamat împărat mai întâi de câţiva. A ajuns împărat în vârstă de peste
60 de ani, înainte de kalendele lui ianuarie. A venit noaptea din tabără la senat şi a cerut să i se deschidă capela clădirii,
dar negăsind pe intendent, s-a dus în templul Concordiei. Aici a venit la el Claudius Pompeianus, ginerele lui Marcus, şi
cum acesta era îndurerat de vestea morţii lui Commodus, Pertinax l-a îndemnat să i-a el domnia: Acesta însă a refuzat,
fiindcă-l vedea pe Pertinax de acum împărat. Îndată au sosit la senat toţi magistraţii cu consulii, şi, în momentul când a
intrat Pertinax, atunci noaptea, a fost salutat ca împărat.”

Scriptores Historiae Augustae, V. Regilliani: „S-ar părea de mirare, dacă v-aş spune care este originea conducerii sale
imperiale, căci a obţinut domnia dintr-o glumă a soldaţilor. Împreună cu ofiţerii aflaţi cu el la masă, era şi un locţiitor de
tribun, care a zis”De unde credeţi că i s-a tras numele de Regillianus?”, altul a răspuns “Cred că de la domnie”; atunci
cel care era de faţă şi care urmase cursurile şcolare, a început să decline ca la gramatică: “Rex, regis, regi, de unde vine
cuvântul Regillianus”, iar soldaţii, cum sunt un gen de oameni gata să execute ceea ce gândesc, au sărit cu vorba “Deci
poate să fie rege”, iar un altul “Aşadar, poate fi conducătorul nostru”, şi încă unul “Zeii ţi-au pus acest nume de rege”.
Ce să spun mai multe, a fost salutat împărat de toţi ofiţerii. Şi astfel, ceea ce alţii au dobândit prin îndrăzneală sau
judecată, lui i-a oferit o glumă inteligentă. Sigur este că Regillianus a fost un bărbat renumit în arta militară, dar de mult
suspectat de Gallienus, fiindcă i se părea potrivit pentru conducere; se trăgea din poporul dac şi după cum se crede, era
rudă cu Decebalus însuşi. S-a păstrat o scrisoare a divului Claudius, pe atunci particular, în care felicită pe Regillianus,
comandantul Illyricului, pentru readucerea la supunere a Illyricului, în vreme ce toate mergeau spre pieire...”

Seneca, Despre Clemenţă, I, 13: „Unui rege blând şi liniştit ajutoarele îi sunt credincioase, întrucât le foloseşte pentru
binele comun, iar un ostaş doritor de glorie- căci simte că-şi dă osteneala pentru siguranţa obştii- rabdă bucuros orice
suferinţă ca apărător al Părintelui Patriei (...) Un asemenea principipe [unul blând şi bun], apărat de propriile sale fapte,
n-are deloc nevoie de gărzi. El poartă arme doar de podoabă. 14. Care-i este, aşadar, datoria? E cea a părinţilor buni,
care-şi dojenesc copiii uneori cu blândeţe, alteori cu ameninţări iar alteori îi pedepsesc chiar cu bătaia. (...) Ce are de
făcut un tată are de făcut şi un Principe, pe care l-am numit „Părintele Patriei”, nu dintr-o linguşire deşartă. Căci celelalte
nume sunt date în semn de cinstire; pe unii i-am numit „cel Mare”, „cel Fericit” sau ”Augustus” şi, ca să le facem pe
plac doritorilor de mărire, am adunat la un loc câte titluri am putut, punenându-le pe seama lor. Dar titlul de „Părinte al

64
Patriei” i l-am dat ca să ştie că i s-a încredinţat puterea părintească, adică cea mai cumpătată dintre toate, întrucât se
îngrijeşte de copii şi-şi pune propriul său interes în urma acelora.”

CIL XII, 4333= Dessau ILS 112: „[altar] consacrat spre perpetuarea divinităţii lui Augustus de poporul din Narbonna,
îndeplinind o promisiune făcută sub consulatul lui T. Statilius Taurus şi L. Casius Longinus [11 p. Chr., n.n.], cu 12 zile
înainte de Kalendele lui octombrie, care aduce fericire, prosperitate şi noroc Împăratului Caesar Augustus, fiul Divinului
[Iulius Caesar], părinte al patriei, mare pontif, înnobilat pentru a 34-a oară cu puterea tribuniciană, soţiei sale, copiilor
săi, familiei sale, senatului şi poporului roman, colonilor şi altor locuitori ai coloniei Iulia Paterna Narbo Martius, care s-
au angajat să ofere un cult perpetuu divinităţii sale. Poporul din Narbonna a ridicat acest altar în Forum, ca în fiecare an,
pe acest altar, cu 9 zile înainte de calendele lui octombrie (23 sept.), zi în care pentru fericirea epocii, acest princeps a
venit pe lume pentru a conduce, trei cavaleri desemnaţi de popor şi trei descendenţi din liberţi să sacrifice o victimă şi să
furnizeze pe cheltuiala lor colonilor şi altor locuitori tămâia şi vinul necesare cultului divinităţii sale…”

Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva Romei, II, 9, 2-3; 10, 3-4: Trimis de Tiberius în Iudeea ca
guvernator de provincie, Pilatus a adus la Ierusalim, sub obrocul nopţii învăluitoare, nişte portrete ale lui Caesar numite
de romani “signa”: aceasta a stârnit mari tulburări încă din zorii zilei. La vederea portretelor, au rămas încremeniţi,
deoarece credeau că fuseseră calcate în picioare datinile lor care interziceau cu stricteţe amplasarea în oraş al orişicărui
portret. Treptat indignarea celor din oraş a atras în grupuri compacte şi pe locuitorii de la ţară. Împreună s-au îndreptat
spre Caesareea, la Pilatus, rugându-l să îndepărteze din Ierusalim portretele, spre a nu zdruncina legile strămoşeşti. (…)
Pilatus i-a ameninţat că-i va măcelări dacă nu vor accepta portretele lui Caesar. (…) Înduplecat de numărul copleşitor şi
de rugăminţile lor, Petronius (guvernator în vremea lui Caligula, n.n.) a lăsat în Ptolemais şi statuile şi oastea însoţitoare
şi a mers până în Galileea şi a convocat la Tiberias mulţimea şi pe toţi oamenii de vază; acolo le-a înfăţişat pe larg
puterea romană şi ameninţările lui Caesar, căutând să-i convingă cât de nechibzuite sunt pretenţiile lor: căci toate
popoarele supuse instalaseră deja în oraşele lor, alături de statuile celorlalţi zei, şi pe aceea a lui Caesar; ei fiind singurii
care se împotrivesc, fapt care reprezintă o răzvrătire, însoţită de intenţii jignitoare. (…) Iudeii i-au răspuns astfel:
“Pentru Caesar şi pentru poporul roman noi aducem jertfe de două ori pe zi (instituite în timpul lui Augustus, n.n.), dar
dacă stăruie să-ţi instaleze propriile statui, atunci va trebui să jertfească întregul popor iudeu: suntem dispuşi să ne lăsăm
măcelăriţi laolaltă cu copiii şi femeile noastre!”.

C .Plinius către Traian, X, 96: “E un lucru firesc pentru mine, stăpâne, să apelez la tine ori de câte ori stau în cumpănă.
Căci cine ar putea mai bine decât tine să mă îndrume atunci când şovăi, sau să mă sfătiuască arunci când nu ştiu cum să
procedez?
N-am luat parte niciodată la anchetele împotriva creştinilor, aşa că nu ştiu ce fapte şi în ce măsură sunt de obicei
pedepsite sau urmărite. De aceea am şovăit mult dacă trebuie făcută vreo deosebire de vârstă, sau să nu fac nici o
diferenţă între cei foarte tineri şi cei în puterea vârstei, dacă trebuie iertat cel ce se căieşte, sau dacă aceluia care a fost
odată creştin nu-i foloseşte la nimic că tăgăduieşte, dacă trebuie pedepsit numai numele de creştin, sau crimele care sunt
legate de numele de creştin.
Deocamdată, cu aceia care mi-au fost denunţaţi drept creştini am procedat în felul următor. I-am întrebat pe ei
dacă sunt creştini. Pe cei care recunoşteau, i-am întrebat a doua şi a treia oară, ameninţându-i cu moartea: pe aceia care
rămâneau statornici în afirmaţiile lor i-am trimis la moarte. Căci oricare ar fi fost mărturisirea lor, nu m-am îndoit o clipă
că trebuia pedepsită încăpăţânarea şi îndărătnicia lor neclintită. Au fost unii cuprinşi de aceeaşi nebunie, pe care fiindcă
erau cetăţeni romani, i-am notat ca să-i trimit la Roma. Curând însuşi faptul că erau urmăriţi, cum se întîmplă de obicei,
a dus la înmulţirea crimelor şi au apărur cazuri diferite. A fost difuzată o scrisoare anonimă, cuprinzând numele multor
persoane. Erau unii care negau că sunt, sau că au fost creştini, invocând zeii după formula rostită de mine şi aducând
ofrande de vin şi tămâie satuii tale, care poruncisem să fie adusă în acest scop împreună cu statuile divinităţilor, dacă pe
lângă acestea au hulit pe Cristos, ceea ce se spune că nu pot fi siliţi cu nici un chip să facă cei ce sunt cu adevărat creştini
şi după aceea au tăgăduit, zicând că într-adevăr fuseseră, dar nu mai erau, unii de vreo trei ani, alţii de mai mulţi ani, de
mai bine de douăzeci de ani. Şi aceştia s-au închinat cu toţii statuii tale şi statuilor zeilor şi au hulit pe Cristos. Afirmau
însă că singura lor vină sau greşeală era că obişnuiau să se adune într-o zi anumită în zori, să înalţe pe rând cântare lui
Cristos ca unui zeu, că se legau prin jurământ nu pentru vreo nelegiuire, ci să nu făptuiască vreun furt, tâlhărie sau
adulter, să nu-şi calce cuvîntul dat, să nu tăgăduiască în faţa justiţiei dacă au primit ceva spre păstrare. După toate
acestea obiceiul era să se despartă şi să se adune din nou pentru a lua masa în comun, o hrană nevinovată; nici aceasta n-
au mai făcut-o prin edictul meu prin care, conform instrucţiunilor tale, interzisesem eteriile. Cu atât mai mult am crezut
necesar să anchetez chiar prin torturi, ca să descopăr adevărul, două sclave despre care se spune că sunt slujitoare ale
cultului. N-am aflat altceva decât o superstiţie lipsită de judecată, exagerată. De aceea suspendând ancheta, am alergat la
sfatul tău. Căci împrejurarea mi s-a părut vrednică de sfatul tău, dat fiind numărul mare al celor implicaţi; sunt oameni
mulţi de toate vârstele, de toate categoriile, bărbaţi şi femei, care sunt şi vor fi cuprinşi de acest pericol. Şi molima
acestei superstiţii s-a răspândit nu numai la oraşe, dar şi în sate şi pe ogoare; cred că poate fi oprită în loc şi împiedicată.
65
În orice caz, templele care erau aproape părăsite, încep să fie căutate, ceremoniile solemne, multă vreme întrerupte, sunt
reluate; peste tot se vinde carnea provenind de la jertfe, carne care până acum găsea cu greu cumpărători. De unde se
poate deduce cu uşurinţă câţi oameni ar putea să se îndrepte, dacă li s-ar da posibilitatea de căinţă.”

Traian către Plinius: X.97: „Ai procedat aşa cum trebuia, dragul meu Secundus, anchetând cazurile celor care-ţi
fuseseră denunţaţi drept creştini. Căci nu se poate stabili un principiu care să fie oarecum general valabil. Nu trebuie
căutaţi cu tot dinadinsul; dacă sunt denunţaţi şi dovediţi vinovaţi, trebuie pedepsiţi, dar în aşa fel încât acela care
tăgăduieşte că este creştin şi face dovada manifestă a acestui lucru prin fapte, adică aducând jertfe zeilor noştri, să fie
iertat pentru că se căieşte, chiar dacă în trecut a fost bănuit. Dar denunţurile anonime nu trebuie luate în seamă în nici o
acuzaţie, căci ar constitui un exemplu reprobabil şi nepotrivit cu vremurile noastre”

66
 IV Lumea romană în Antichitatea Târzie (284-476)

Obiective
-Identificarea cadrelor principale de evoluţie a Lumii Romane Târzii,
-evidenţierea unora dintre accepţiile antice şi moderne asupra perioadei secolelor III-V,
-precizarea modificărilor care se petrec la nivelul instituţiei imperiale, la cel al structurilor socio-
economice.
-analiza principalelor trăsături ale civilizaţiei romane şi, mai ales, relaţia dintre religiile păgâne şi
creştinism, modalitatea concretă prin care se realizează dialogul dintre sfera politică şi cea
religioasă.

A. Sursele istorice şi teorii privind sfârşitul Antichităţii

B. Structuri ale lumii romane târzii
B.1. Aspecte politico-militare
B. 2. Aspecte economico-fiscale
B.3. Structuri sociale
B.4. Instituţiile politice
C. Aspecte de civilizaţie romană
C.1.Trăsături ale literaturii. Dreptul.
C.2.Trăsături ale arhitecturii şi artei
C.3.Religii ale lumii romane.

A. Sursele istorice şi teorii privind sfârşitul Antichităţii

Dincolo de numeroasele date arheologice (castre, reşedinţe imperiale sau aristocratice,

edificii urbane, opere de artă, etc.) şi epigrafice, o categorie importantă de surse pe baza cărora se
pot analiza ultimele secole ale lumii romane propriu-zise o constituie cele literare. Printre acestea
amintim operele unor autori creştini de expresie latină- Lactanţius, creştinat înainte de 303, cu
lucrarea Despre morţile persecutorilor; Rufinus din Aquileea- sau de expresie greacă-Eusebios din
Caesareea, născut într-o familie creştină din Palestina, cu a sa Istorie ecleziastică sau cu Tricenalele
adresate lui Constantin cel Mare; Sozomenos, Theodoret din Cyr. Lista trebuie completată cu autorii
patristici, printre ei sunt de menţionat Anastasios, episcop arian din Alexandria, Sf. Augustin cu
importanta sa lucrare redactată în latină Despre Cetatea lui Dumnezeu. Se pot adăuga lucrările unor
autori păgâni, precum Ammianus Marcelinus (acoperind prin cărţile păstrate ale Istoriei romane
doar intervalul 353-378), Aurelius Victor (Vieţile Cezarilor-operă cu caracter biografic), Eutropius
(cu Breuiarul de la formarea Romei) mai târziu - sec. al VI-lea - Zosimos cu a sa Istorie Nouă
(redactată în greceşte); lucrări ale unor retori şi profesori ca Themistios sau Libanios. La acestea se
adaugă documentaţia juridică (Codurile de legi redactate după venirea la putere a lui Diocleţian;
apoi, cele din vremea lui Theodosiu al II-lea, 438 şi Iustinian, 529) şi administrativă (Notitia
dignitatum, sec. al V-lea).
Perioada dintre anii 284-476 reprezintă, în viziunea autorilor antici, o consecinţă a
declinului Romei pricinuit de criza secolului al III-lea, moment de ruptură care primeşte fie
explicaţii de natură religioasă (la Sf. Ciprian, Ep. 55, a Demetr., 3-11, unde sunt adăugaţi factori
climatologici, epuizarea pământurilor, declinul economic şi moral; sau la Ambrosius); fie explicaţii
de natură politică (la Herodian, de pildă, întâlnim ideea alterării puterii politice, transformarea
67
monarhiei în tiranie având ca rezultat masacrul elitelor şi sărăcirea oraşelor). Declinul lumii romane
este uneori pus şi pe seama pătrunderii masive a barbarilor (Synesios din Cyrene era convins că răul
din imperiu este adus de barbari-Despre regalitate, 14-15; Salvianus îi vede drept o pedeapsă a lui
Dumnezeu; în vreme ce Rutilius Namatianus considera că Stilicho a trădat imperiul). Pentru unii
dintre autorii creştini imperiul roman nu poate să dispară căci este salvat de creştinism (Orosius, Sf.
Augustin-pentru care ceea ce contează este salvarea lumii creştine).
Istoricii moderni au privit această perioadă ca un continuu declin al lumii romane.
Analizată mai întâi lingvistic în vremea Renaşterii, epoca de după Diocleţian este numită, începând
cu veacul al XVIII-lea, ca o lungă epocă de decadenţă, provocată de triumful barbarilor şi al
creştinismului la autori precum Montesquieu sau Ed. Gibbon (pentru Voltaire istoria romană se
oprea chiar la Tacitus). La finele sec. al XIX-lea şi în prima jumătate a sec. al XX-lea, ultimele două
veacuri de existenţă ale statului roman sunt percepute drept secolele de declin continuu care
urmează stabilităţii din timpul Principatului (pentru A. Piganiol, S. Mazzarino, urmaţi de M.
Rostovtzeff). Istoricul H. I. Marrou atrăgea, însă, atenţia încă din 1954 (De la connaissance
historique) asupra generalizării periculoase a unor termeni folosiţi, mai ales a celui de decadenţă.
Din anii postbelici „criza” din veacul al III-lea nu mai este văzută ca o ruptură totală iar
structurile lumii romane din secolele IV-V sunt privite mai degrabă drept structuri ale unei perioade
de tranziţie către epoca medievală, cu un reviriment real în perioada constantinienilor. Actualmente
se preferă conceptul de „antichitate târzie” celui de „dominat” (prea legat de o titulatură imperială pe
care o întâlnim şi înainte de anul 284). Pentru evoluţia de ansamblu a lumii romane încep să fie
oferite seturi explicative care trec dincolo de simpla concluzie (preferată de Piganiol sau Mazzarino)
potrivit căreia imperiul a fost asasinat de barbari.
Recentul demers istoric reliefează rapiditatea cu care au fost săvârşite cuceririle romane, uneori
aducătoare de resurse economice consistente, cuceriri care nu au putut fi dublate la timp de structuri
de organizare eficientă. Alături de acest aspect se aminteşte promovarea unei politici iraţionale
asupra teritoriului cucerit, eşecul modelului urban, mai ales în spaţiul apusean, practic subliniindu-se
faptul că ultimele două secole au însemnat de fapt corectarea erorilor Principatului. Este acceptată
ideea că cele două parţi ale statului roman (Occidentul şi Orientul) sunt diferite economico-social şi
evoluează distinct militar şi economico-social, neavând aceleaşi condiţii privind presiunile
barbarilor (P. Petit, P. Lemerle). Însă, asupra acestor diferenţe R. Remondonrevine şi precizează că
ele nu sunt o cauză a unui eventual declin ci mai degrabă un efect al unei evoluţii ale cărei
începuturi coboară nu doar până în anii 235-284 ci chiar în timpul antoninilor (în ceea ce priveşte
dificultăţile monetare, cele legate de transporturi, de deplasarea axelor comerciale şi a centrelor
meşteşuăreşti, de orientalizarea ideologiei şi a ceremonialului imperial). Acelaşi autor atrage atenţia
asupra faptului că dinastia Severă va iniţia provincializarea Italiei, modificări în componeţa
senatului, nivelări socio-juridice. Cât priveşte schimbarea structurilor militare ea este anterioară
epocii lui Diocleţian, având ca punct decisiv domnia lui Gallienus, apoi continuând cu măsurile lui
Aurelian şi Probus.

B. Structuri ale lumii romane târzii

B.1. Aspecte politico-militare
Diocleţian şi modelul tetrarhic (284-305). Proclamat de soldaţi în Orient, la 20 nov. 284,
Diocleţian se pune sub patronajul lui Iuppiter Conservatorul, îl elimină pe Carinus în 285, care
renunţase la acceptul din partea senatului pentru statutul său imperial. Apoi are de înfruntat noi
ameninţări: pe Rhin - barbarii, în Gallia –mişcarea bagauzilor (populaţii rurale care se rdică
împotriva sistemului fiscal roman) şi în Britannia- uzurparea lui Carausius. În dec. 285 îl ia pe
Maximian ca şi coleg, cu titlu de Caesar iar în apr. 286 îl acceptă ca August (etapa diarhiei-până în
293), împărţindu-şi sferele de influenţă: Maximian în Occident iar Diocleţian în Orient. Acum sunt
68
elaborate bazele noii puteri imperiale şi succesiunea prin delegarea succesorilor ca Cezari de către
Auguşti şi proclamarea Cezarilor de către armată. În plus, din punct de vedere religios noua putere
politică face apel la două divinităţi importante Iuppiter şi fiul şi subalternul acestuia Hercule. Astfel,
Diocleţian şi-l asociază pe Iovius (Iuppiter) iar Maximian pe Herculius. Pentru a stabiliza situaţia
din Britannia, cei doi Auguşti (Diocleţian îşi rezervase titlul de August superior) îşi proclamă
simultan succesorii în 293 (debutul tetrarhiei): Maximian pe Constantius Chlorus (soţul nepoatei
sale, Theodora) iar Diocleţian pe Galerius (căsătorit cu fiica sa, Valeria), cei doi Cezari fiind
subordonaţi politic şi religios Auguştilor. Constantius Chlorus primeşte sarcina de a anihila mişcarea
din Britannia (de a-l înfrânge pe cel care se substituise lui Carausius, pe Alectus) de care se achită
onorabil în 296. Succesul lui naşte invidie în mintea lui Maximian care porneşte împotriva berberilor
din Mauretania (297/8).
În acest timp Diocleţian revine cu controlul în Egipt
(lichidând uzurparea lui Domitius Domitianus) iar Galerius
reuşeşte să se impună cu succes în faţa perşilor cu care
încheie o pace avantajoasă în 298, cu anexarea a 5 satrapii
transtigritane în Mesopotamia de Nord. Până în 303 statul
beneficiază de o perioadă de calm şi pace, dar în 303 cu
ocazia celebrării a 20 de ani de domnie (uicennalia)
Diocleţian îl forţeză pe Maximian să accepte retragerea
simultană a Auguştilor şi avansarea la acest titlu a Cezarilor.
Se fixează ca dată ziua de 1 mai 305 cînd Diocleţian renunţă
la purpura imperială la Nicomedia iar Maximian la Milano,
fiecare în prezenţa succesorilor lor. Noii Caesares care sunt
prezentaţi armatei sunt Maximin Daia pentru Orient şi
Valerius Severus pentru Occident. “Auguştii demisionari”
trebuiau să devină simple persoane particulare. Din păcate
postul deţinut odinioară de Diocleţian, acela de August
superior rămâne vacant prin moartea lui Constantius Chlorus
la 25 iulie 306 iar Galerius, ca August al Orientului, îl
proclamă August pentru Occident pe Severus.

Constantin cel Mare, unul din fiii lui Constantius Chlorus (ce fusese proclamat la York, în ziua
morţii tatălui său, ca August) se mulţumeşte cu titlul de Caesar dat de Galerius în sept. 306 şi va
rămâne în Britannia şi Gallia, stabilindu-şi cartierul general la Augusta Treverorum. Situaţia din
Apus este dezechilibrată ca urmare a acţiunii lui Maxentius, sprijinit de către tatăl său, fostul August
Maximian, îndreptată împotriva lui Severus (ce este chiar înlăturat în 307). Un an mai tîrziu, 308, la
Carnuntum, în urma discuţiilor purtate între Diocleţian, Maximian şi Galerius, se stabileşte o nouă
structură tetrarhică: cei doi Augusti urmau să fie Galerius (Orient) şi Licinius (Occident) iar cei doi
Caesares: Constantin (Occ.) şi Maximin Daia (Or.). Occidentul însă va mai cunoşte tulburări
provocate de Maximian şi fiul său Maxentius care sprijină chiar şi uzurparea lui Dominus Afer din
Africa. Constantin cel Mare îi anihilează: mai întâi pe Maximian (309-310) şi apoi pe Maxentius
(312, Pons Miluius). În 309 el denunţă tetrarhia şi se întoarce la principiul unitar de conducere
politică protejată de divinitatea Sol Inuictus (prezent şi pe emisiunile sale monetare pînă în 324
când, rămas singurul stăpân al statului, Inuictus este înlocuit cu Victor).
Constantin cel Mare (306-309 - membru al tetrarhiei, 309-324 - diarhia cu Licinius). După
înfrângerea lui Maxentius se stabileşte un echilibru de putere în 313 între el şi Licinius cu care se
înţelege să ducă o politică unică. Neînţelegerile intervin în 316, iar la Serdica în 317 sunt stabiliţi
succesorii: ai lui Constantin -Crispus şi Constantin al II-lea abia născut, al lui Licinius- fiul său cu
69
acelaşi nume, de numai un an şi 8 luni. În 324 Constantin îl înlătură definitiv pe Licinius, la
Chrysopolis şi restabileşte unitatea imperiului, înlocuindu-şi treptat doctrina: mai întâi adoptă
simbolurile lui Victor în locul celor solare, apoi după 325 cochetează cu creştinismul. În 324, pe
locul viitoarei sale capitale, este proclamat succesor al doilea fiu al său Constantius al II-lea. În 326,
după moartea lui Crispus, sunt declaraţi moştenitori Constantius al II-lea şi Constantin al II-lea iar în
336 apare un al treilea: Constant. Un al patrulea moştenitor este Dalmatius, nepotul lui Constantin
cel Mare. În programul său imperial de refacere economico-monetară, militară şi religioasă a statului
include şi un nou centru administrativ, Constantinopolul, inaugurat în mai 330. Din punct de vedere
ideologic, fiul său mai mare Constantin al II-lea trebuia să îndeplinească un rol predominant iar
instituţia imperială, ramasă unitară, să reprezinte puterea lui Dumnezeu pe Pămînt.
Urmaşii lui Constantin. Pe fondul redeschiderii conflictului cu perşii, Constant se răscoală
împotriva fratelui său Constantin al II-lea rămas să guverneze Occidentul. Deşi învingător (340),
acesta din urmă este ucis la Aquileia iar Constant rămâne singur stăpân al Apusului, trebuind să
înfrunte (ca urmare a unei politici abuzive faţă de armată) uzurparea lui Magnentius- primul
uzurpator de origine barbară (350). Pe fondul crizei de autoritate politică, barbarii alamani şi franci
pătrund în Gallia. Constantius al II-lea, ce guverna în Orient, intervine şi-l înfrânge pe Magnentius
la Mursa (351) şi Mons Seleuci (353) provocându-i sinuciderea. Rămas unicul stăpân al statului,
Constantius al II-lea şi-l asociază drept Caesar pe Iulian, în 360. Domnia acestuia din urmă de numai
cca. doi ani (361-363) se remarcă printr-o reîntoarcere la cultele păgâne şi la vechiul cult imperial de
adorare a statuilor imperiale în cadrul procesiunilor solemne, prin opţiunea prntru o educaţie de tip
clasic. Campania împotriva perşilor pe care o începe în martie 363 îi este fatală, moare rănit în
bătălia de la Maranga din iunie. Trupele îl proclamă împărat pe Flavius Iovianus, care, prin politica
sa defensivă, pierde cea mai mare parte a posesiunilor câştigate în detrimentul persan în
Mesopotamia încă de la Galerius, iar prin convingerile sale religioase se reîntoarce la o politică
favorabilă creştinismului.
Epoca Valentiniană cuprinde domniile lui Valentinian I, proclamat de trupe în 364 şi a
fratelui său Valens, pe care şi-l asociază pentru guvernarea Orientului. Cele mai serioase probleme
pe care le au de înfruntat sunt comasate la graniţa de nord a statului unde se fac simţite presiunile
gotice, mai ales pe cursul mijlociu şi inferior al Dunării. De altfel, vizigoţii, împinşi de mişcările
hunice, vor provoca tulburări importante lui Valens, ce moare în bătălia de la Adrianopol în 378. În
375 fratele său Valentinian se stingea la Brigetio lăsându-şi fiul, pe Graţian, drept moştenitor al
Occidentului. Pătrunderea masivă a elementului gotic în interiorul statului este concretizată prin
schimbarea de optică politică a împăraţilor ce vor urma. Barbarii nu vor fi străini de uzurpările ce se
petrec în stat.
Theodosiu şi Theodosienii. Numit co-împărat de către Graţian, Theodosiu I (379-395) se
preocupă de trei probleme principale: rezolvarea conflictului cu perşii (cu stabilirea frontierei
comune pe Caucaz, prin partajul Armeniei), rezolvarea situaţiei create de pătrunderea goţilor în
imperiu (încheierea primului foedus de stabilizare a barbarilor în interiorul statului, între Dunăre şi
Balcani-382), stabilirea unui nou echilibru între puterea politică (împăratul) şi Biserică (Dumnezeu
şi cler). În anul 388 interzice închisorile private şi între 386-393 ia măsuri de extindere a colonatului
prin dependenţa faţă de pământul de origine. Urmaşii săi îi vor continua proiectele fiscale, respectiv,
obligativitatea supunerii faţă de regimul fiscal instituit, obligativitate impusă, sub pedepse pecuniare
sau în natură, tuturor patronilor şi colonilor.
Urmaşii lui Theososiu în Imperiul Roman de Răsărit. Domnia lui Arcadius, căruia îi
revine Orientul din 395 până în 408, este dominată de facţiunile de la Constantinopol, în special de
eunuci. În afacerile interne de la Constantinopol rolul generalilor barbari capătă amploare, astfel că,
fiul lui Arcadius, Theodosius al II-lea (408-450), este practic tutelat de Ardabur Aspar, fiul unui got
şi al unei principese alane. Reacţia antigermanică creşte continuu şi este amplificată şi de presiunile
70
hunilor asupra limes-ului nordic. Totuşi următorul împărat, Marcian (450-457), va relua seria
tratatelor cu barbarii (ostrogoţii şi gepizii). În 474, partida antigermanică de la Constantinopol va
reuşi să-l impună pe Zenon ca împărat, sub a cărui domnie ostrogotul Theodoric Amalul primeşte
sarcina de a prelua comanda Occidentului în numele împăratului de la Constantinopol, fiind numit,
în anul 488, magister militum per Italiam. Pentru Orient se deschid însă noi probleme: pericolul
arab, persan şi slav la frontiere iar în interior dezvoltarea puternică a unor regionalisme forjate pe
doctrinele religioase ale nestorianismului şi monofizitismului.
Urmaşii lui Theodosiu în Imperiul Roman de Apus. Fiul primului împărat care declară
biserica creştină drept unica admisă în stat, desemnat stăpân al Occidentului, Honorius, îşi va
desfăşura domnia (395-423) în condiţiile unei barbarizări puternice a aparatului de stat, în special la
nivel militar (el însuşi fiind tutelat de generali ca Stilichon, Olympios sau Constantius III) dar şi pe
fondul unei intensificări a pătrunderii masive a barbarilor în imperiu şi fragmentarea puterii
imperiale. Începând cu 404 şi până în 410 factorul got (vizigoţii lui Alaric: 401-403 şi ostrogoţii lui
Radagaisus: 405-406) oferă multiple îngrijorări lui Stilichon care reuşeşte cu destulă dificultate să
calmeze situaţia, pe fondul pierderii controlului din Britannia (încă din 406) şi a pătrunderii şi
traversării statului de către vanadali în drumul lor înspre Africa. Succesele militare ale lui Stilichon
în Apus l-au făcut să creadă ca poate să instituie împăraţi în Răsărit, fie şi în persoana fiului său.
Este înlăturat în 408, provocînd deschiderea drumului lui Alaric spre Roma, devastată în 410. Pentru
o scurtă perioadă (până în 409) este rândul lui Alaric să dicteze politica cetăţii, urmaşul său, Athaulf,
se arată, însă, mai obedient faţă de puterea imperială, succesorul său, Wallia, acordând chiar ajutor
lui Honorius pentru menţinerea autorităţii romane în Spania împotriva alanilor şi vandalilor. Instalaţi
în nordul Spaniilor şi în sud-vestul Galliei ca foederati, vizigoţii îşi vor proclama independenţa
regatului lor încă din 438, extinzându-şi controlul asupra unor zone limitrofe extinse. Relativ lunga
domnie a lui Valentinian al III-lea (425-455) este marcată de influenţa mamei sale, Galla Placidia, şi
de deciziile generalilor, dintre care cel mai important este Aetius. Sub aspectul relaţiilor cu barbarii,
Valentinian al III-lea are de suportat secesiunea vandalilor care rupe Africa de teritoriul controlat al
Romei, prin proclamarea regatului vandal încă din 429, atacul căilor comerciale din Mediterana de
către vandali, creşterea pericolului hun, căruia Aetius încearcă cu succes să-i facă faţă în 451. După
asasinarea împăratului, vandalii lui Genseric atacă direct Roma şi o devastează, în 455. Din 456
generalul Flavius Ricimer, sueb după tată şi vizigot după mamă, exercită adevărata putere în stat,
impunând regi pe tronul Occidentului (Maiorian, Libius Severus, Anthemius, Olybrius) până în 472
când este urmat de nepotul său de sorginte burgundă, Gondebaud. Este momentul când Orientul
prezintă un riviriment al intersului său pentru Apus, susţinându-l pe Iulius Nepos drept
contracandidat la cel propus de Gondebaud. Ultimul împărat al Romei, Romulus Augustulus, este
detronat de Odoacru la 23 august 476. Însemnele puterii imperiale sunt trimise la Constantinopol,
dar, cu toate acestea, Theodoric Amalul va primi în 488 ordinul de a restabili, în favoarea
Orientului, controlul asupra Occidentului.

Temă de auto-evaluare
Numiţi trei măsuri de redresare a Imperiului Roman, luate după anul 286. Cum vi le explicaţi ?

71
B. 2. Aspecte economico-fiscale
După venirea lui Diocleţian la conducerea statului atenţia imperială în domeniul economic
vizează refacerea agricolă şi a situaţiei monetare. Se încearcă o creştere a dependenţei dintre indivizi
şi ocupaţiile pe care le depun atât în sectorul agrar-meşteşugăresc cât şi în cel administrativ (de ex.
curialii sunt legaţi de serviciile lor, v. dosarul de texte). Sub aspect monetar, Diocleţian încearcă să
deţină un control asupra preţurilor (dar eşuează) şi asupra emisiunilor monetare (dacă în 294 existau
numai 9 ateliere de emisiuni, în 302 numărul lor creşte la 15, iar tendinţa este de descentralizare). Se
emite o nouă monedă din aur- aureus ce cântărea 60 de livre, o nouă monedă de argint-argenteus- şi
una de bronz-follis- cu unităţi subdivizionare, dar creşterea preţurilor va duce în curând la
devalorizarea monetară. Este meritul lui Constantin de a restabiliza moneda de aur- solidus, care
rămâne cu aceeaşi valoare pentru tot sec. al IV-lea. Dacă până atunci Senatul avea drept de a emite
monede de bronz, Diocleţian instituie un control imperial şi în acest domeniu, cel mai des întâlnite
monede de bronz fiind “neo-antoninianul” cu o valoare de doi denari de argint şi follis-ul echivalând
cu 5 denari. Se observă că Imperiul Roman Târziu va promova o economie centrată pe moneda de
aur. Cu toate acestea, nesiguranţa drumurilor, dificultăţile de circulaţie comercială, cele legate de
valorificarea eficientă a terenurilor agricole (în pofida tuturor măsurilor de a reglementa situaţia
agrar-militară a statului), la care se adaugă o nevoie acută de produse în Occident, mai afectat de
atacurile barbarilor (situaţie care va genera un accentuat comerţ cu Orientul pentru aprovizionarea
oraşelor şi a armatei, însoţit firesc de o scurgere de metal preţios spre răsărit) va provoca un dublu
fenomen financiar: tendinţa de tezaurizare a monedei încă existente şi decăderea economiei
monetare (naturalizarea economică este atestată şi de regimul fiscal care acceptă plăţi în natură).
Axele comerciale se modifică simţitor, cu reculul zonelor sudice-maritime, cu accentuarea
72
importanţei axei fluviale Rhin-Dunăre, unele centre urbane sunt excluse de pe rutele principale de
comerţ şi din competiţia economică, unele oraşe din Gallia-Belgica, în est Tarsul, Antiochia.
Raporturile economice dintre mediul rural şi cel urban se modifică în favoarea primului şi datorită
modificărilor fiscale şi a dificultăţilor financiare.
Regimul fiscal din Antichitatea romană târzie nu mai cunoaşte imunităţile fiscale din epocile
trecute: impozitele directe sunt de două tipuri: capitatio (plătit anual în bani apoi, în natură de toţi
micii proprietari între 12 şi 60 de ani, de zilieri, de soldaţi şi de alţi locuitori ai statului) şi impozitul
funciar sau annona, cunoscut, în Syria drept iugatio, în Italia de nord. Aceste obligaţii erau stabilite
din cinci în cinci ani o dată cu recensământul populaţiei, Constantin măreşte această perioadă la 15
ani. Impozitele indirecte vizau diferite activităţi economice, altele decât cele agricole, şi activităţile
comerciale: crysargyros (impozit perceput în metal preţios pentru activităţile comerciale),
portorium (pentru vamă, în general, dar şi pentru vămile interne). Fiscalitatea excesivă
caracterizează sec. IV-V iar reacţia socială poate fi diferită: răscoale interne (cea a bagauzilor din
Gallia cu nuanţe politice) sau fuga de pe domenii.

Temă de auto-evaluare
Care este politica economico-monetară a împăraţilor Diocleţian şi Constantin cel Mare?

B.3. Structuri sociale

Tabloul social este unul foarte complex, cuprinzând atât populaţia cu cetăţenie romană
(divizaţi, de regulă, în honestiores şi humiliores) cât şi străini de cetăţenia romană (barbarii foederaţi
şi cei pătrunşi cu forţa). Faţă de epocile anterioare criteriile de distincţie socială se modifică, aşa
cum rezultă din surse. Astfel, discursurile juridice apelează la o serie de concepte care acoperă
categorii sociale relativ individualizate în funcţie de noi criterii printre care se află proprietatea
funciară proprietatea funciară (potentes şi tenuiores), funcţiile politico-administrative deţinute,
originea sau meritul personal. Cetăţenia sau libertatea juridică (în mercurialul lui Diocleţian nu
există nici o indicaţie de preţuri pentru sclavi) par să-şi piardă din forţa pe care o aveau altădată, ca
repere de structurări sociale. Cele două mari grupuri sociale, cu care operează astăzi istoriografia
modernă, nu au aceleaşi caracteristici, de exemplu grupul elitelor sociale-honestiores- au o
componenţă extrem de heterogenă în comparaţie cu humiliores. În plus, sistemul social roman târziu
este o consecinţă a evoluţiilor din acest sector de la finele sec. al II-lea şi continuate în sec. al III-lea.
Honestiores sunt alcătuiţi mai cu seamă din senatori şi cavaleri. Aceştia din urmă, având o dublă
carieră civilă şi militară, ajung să dispară ca şi ordin social, prin pătrunderea masivă în rândul
senatorilor şi mai cu seamă în urma măsurilor lui Constantin cel Mare care transformă posturile
înalte ale ordinului ecvestru în posturi senatoriale (între 312-326), aşadar deplasându-le în sectorul
civil al funcţiilor publice. O dată cu creşterea componenţei senatului (de la cca 600 la 2000) şi cu
dublarea senatului roman prin crearea celui de la Constantinopol, se estimează un nunăr total de
membrii „activi” ai ordinului senatorial de cca 4000. Accesul se face în două moduri: fie prin
urcuşul tradiţional în carierele senatoriale, fie prin adlectio, după ocuparea unui înalt post militar.
Vechile privilegii fiscale şi penale sunt ridicate, constatându-se o mai accentuată diferenţiere zonală
în ceea ce priveşte averea şi prestigiul acestor familii senatoriale (la care se adaugă deosebiri între
senatorii de la Roma-legaţi de vechile criterii de avere funciară- şi senatorii de la Constantinopole-
cantonaţi în activităţi meşteşugăreşti sau comerciale). Încă în unele provincii apusene (Spania,
Gallia) aristocraţia senatorială va primi în rândurile sale membrii proveniţi din mediile barbare, ceea
ce sporeşte neomogenitatea ordinului (mai ales sub aspectul axiologiei la care se fac raportările
comportamental-educaţionale şi religioase). Către finele sec. al IV-lea ordinul senatorial cuprindea
grupuri relativ bine individualizate: illustres, spectabiles şi clarissimi.

73
 Lor li se adaugă decurionii (elitele municipale-deţinători de proprietăţi funciare, cel puţin 25
de iugera, într-o lege din 342, Cod Theod., 12.1.33) care suportau următoarele sarcini: munera- ce
cuprind impozite şi alte sarcini financiare, supravegherea bunului mers al poştei, susţinerea
cheltuielilor pentru transportul trupelor, pentru repararea drumurilor, pentru lucrările privind
edificiile publice, recrutau soldaţi, controlau regimul preţurilor, organizau activităţile de divinizare a
împăratului. Aceleaşi elite aveau obligaţia de a organiza şi supravegea jocurile şi spectacolele
precum şi distribuţiile frumentare. Sursele (cele juridice, mai ales) amintesc de situaţia
împovărătoare a curialilor şi de încercarea lor (sancţionată) de a se refugia în domeniul militar. La
nivelul elitelor se constată o relativă îndreptare a lor spre zonele periferice urbane, o încercare de a
se integra în lumea rurală (de pildă, sub aspectul habitatului sau al intereselor economice).
Humiliores au o compoziţie mai omogenă decât cei din prima categorie, cuprinzând
populaţia săracă din mediul rural şi urban: ţăranii, sărăcimea oraşelor, colonii şi sclavii.
În ceea ce priveşte plebea, domiciliul defineşte şi situaţia fiscală, astfel, plebs rustica
locuieşte dincolo de area urbana şi prin urmare plăteşte annona şi capitatio, în vreme ce plebs
urbana era exceptată de la capitaţie (măsură introdusă de Diocleţian, reluată de Constantin în 313
-Cod Theod.,11, 55.1 şi 13, 10,2). În plus, în mediul rural exista obligaţia de a contribui la
întreţinerea armatei, astfel că, mulţi dintre plebeii rurali preferau renunţarea la statutul lor de
deţinători de pământuri, punându-se sub protecţia marilor proprietari. Locuitorii săraci sau de
condiţie relativ bună, din mediul urban, se ocupau cu activităţi lucrativ-meşteşugăreşti (atestate în
multe oraşe ale imperiului şi organizate după modelul vechilor collegia) ale căror statute socio-
juridice par să se degradeze în timp. Astfel, o măsură a împăratului Theodosius I împiedica
meşteşugarii din partea vestică a imperiului să ocupe posturi civice, să intre în domeniul militar sau
să se mute pe domenii rurale. Pauperizarea treptată a locuitorilor din oraşe multiplică problemele
socio-economice ale statului, chiar şi-n partea estică a lui.
Colonii reprezentau o populaţie agrară cu pământuri proprii cu ius conubii, dar care aveau
restriscţionată mobilitatea în spaţiu. Legislaţia împăraţilor Diocleţian şi Constantin cel Mare îi leagă
de domeniile pe care le lucrează, prevăzându-se aspre pedepse pentru fuga de pe pământuri sau
ajutor dat fugarilor (o lege din anul 419 preciza obligaţia de a returna un colon fugit chiar şi după 30
de ani de la fuga lui –Cod. Theod., 5.18.1). Acestor coloni li se interzice părăsirea ocupaţiei agrare
şi, deci, ocuparea unor alte posturi. Deşi iniţial se puteau distinge două categorii de coloni (inquilini-
cu drept de liberă mişcare, până la Valentinian I şi adscripticii-fără acest drept), treptat situaţia
ambelor categorii se apropie de cea servilă, fiind uneori mai deteriorată din punct de vedere
material.
Sclavii reprezintă o categorie care nu dispare în texte, fiind atestaţi consistent în sectorul
domestic; pe lângă naştere, prizonieratul de război aduce o mare cantitate de sclavi de origine
barbară în imperiu. Distincţia dintre coloni şi sclavi tinde să se estompeze ca urmare a degradării
situaţiei juridice şi economice a primilor. Sclavii care deţin o mică avere se numesc servi cassati.
Cu toată degradarea condiţiei materiale a „poporului mărunt” şi limitările legislative,
mişcarea pe verticală, în sensul accesului în alte statute socio-juridice, nu lipseşte cu desăvîrşire. Se
cuvine subliniat, totodată, faptul că tulburările din mediile urban sau rural care au loc în veacurile
IV-V nu au doar cauze sociale, ele îmbracă veşminte religioase (de ex. în Numidia-în legătură cu
donatismul; revolta Caesareei din Cappadoccia împotriva episcopului Basilius sprijinit de Valens),
militar-politice (Gallia şi Spania, Grecia).
Din veacul al IV-lea se adaugă la acest peisaj social locuitori federaţi de origine barbară.
Adesea presiunea socială şi mai ales militară, prin liderii acestora, exercitată asupra autorităţii
imperiale, determină o mobilitate socială destabilizatorie la scară macro-socială (de ex. deplasări de
goţi din Balcani înspre Italia, de vizigoţi înspre Spanii, de vandali prin sudul Galliei şi Spanii spre
Africa). Pătrunderea barbarilor în sectorul militar sau locuirea lor efectivă în interiorul statului nu
74
trebuie înţeleasă ca generatoare de neînţelegeri absolute între vechii locuitori şi barbari. În plus,
diminuarea autorităţii centrale produce, pe de o parte, o ruptură între populaţia imperiului şi
centrul/centrele de decizie politică, ceea ce sporeşte instabilitatea statului în faţa unor pericole
externe/barbare. Pe de altă parte, politica defectuoasă a unora dintre împăraţi şi evoluţia de
ansamblu a societăţii duc la apariţia unor reţele de dependenţă regionale, de tip patronal, legiferate la
începutul veacului al V-lea, atât în mediul rural cât şi în cel urban, ceea ce are drept consecinţă
naşterea unor centre locale de putere şi relativa scădere a adeziunii la imperiu din partea locuitorilor
lui (mai ales în părţile apusene). Suplinirea acestor resorturi coezive, diminuate acum, este oferită, în
bună măsură, de creştinism.

Temă de auto-evaluare
Explicaţi conceptele de honestiores, humiliores, coloni.

B.4. Instituţiile politice

Instituţia imperială. Numit Dominus Noster, dar şi Pius şi Felix, Inuictus, apoi Victor, uneori
Aeternus, Perpetuus, Triumphator, la care se adaugă cognomina alcătuite din etnonimele celor
supuşi, împăratul ultimelor două secole imperiale păstrează toate funcţiile din vremea Principatului
(cel puţin până la Theodosieni, când în anul 379 se renunţă la marele pontificat din titulatura
imperială). Împăratul deţine maiestas secunda (după Dumnezeu, începând cu Theodosiu) şi impune
ritualul oriental de curte care cuprinde adorarea mantalei roşii a Împăratului- adoratio purpurae
(vechea manta de triumf- paludamentum devine acum haina imperială obişnuită la care se adaugă un
alt accesoriu sacru-diadema) şi ritualul de îngenunchiere în faţa persoanei imperiale-proskynesis.
Palatul este sacru- sacrum palatium ca şi dormitorul său care primeşte acelaşi atribut de sacru-
sacrum cubiculum, condus de praepositus sacri cubiculi- împuternicitul cu dormitorul sacru sau
marele şambelan. În ceea ce priveşte aspectele învestiturii, aceasta se deosebeşte de cea din vremea
Principatului prin trecerea pe plan secundar a deciziei senatoriale privind candidatul la purpura
imperială şi a confirmării noului împărat de către comiţii (în general poporul adunat în teatru sau la
circ se putea manifesta de regulă aprobator în legătură cu noul învestit). Noua ideologie privind
puterea imperială şi delegarea acesteia are ca puncte principale doi actori: de o parte auguştii care îşi
numesc predecesorii, pe de altă parte armata care aclamă propunerile auguştilor. Cei proclamaţi doar
de soldaţi sunt numiţi uzurpatori. Scenariul de aclamare imperială se desfăşoară într-o ceremonie
somptuoasă, în faţa adunării soldaţilor (contio militum), cu înalţii funcţionari şi ofiţerii superiori
suiţi pe tribună în faţa armatei. Noul împărat rosteşte, după aclamare, un dicurs conţinând intenţiile
sale politice şi anunţă sumele recompenselor (donatiua) ce urmează a fi distribuite militarilor.
Considerat reprezentant al lui Dumnezeu pe pământ, cel puţin din a doua parte a sec. al IV-lea,
împăratul este sursa ordinii legislativeeste comandantul armatei, reprezintă statul în raporturile
externe, numeşte funcţionarii, emite monedă. Deţine o avere personală - res priuata, dar gestionează
şi patrimoniul poporului roman. Singura contrapondere reală (deşi armata este formal consultată,
păstrând reminiscenţe ale consultării comiţiale din trecut) o reprezintă biserica şi conducătorii ei (cu
ascendente relativ mari asupra politicului, de pildă, cazul lui Theodosiu I).
Consiliul Principelui–sacrum consistorium, ai cărui membrii săi stau în picioare în faţa
împăratului aşezat pe tron- are sarcini care vizează pregătirea noilor măsuri legislative, primirea
ambasadelor şi exercitarea competenţelor juridice. Cancelaria imperială cuprinde 4 birouri ocupate
de cavaleri, apoi de senatori, care se ocupă de corespondenţa împăratului, de punerea acestuia la
curent cu treburile din imperiu şi de redactare a răspunsurilor imperiale. Un mare număr de
funcţionari (agentes in rebus şi notarii) întregesc aparatul birocratic. Şefii birourilor imperiale
urmau o carieră paralelă cu cea a senatorilor.

75
 Senatul ( după crearea Constantinopolului, senatul de la Roma este dublat de un al doilea
corp cu aceleaşi trăsături ca şi cel vechi), este alcătuit din 2000 de membri (pentru un minim
quorum este necesară prezenţa a cel puţin 50 de senatori) aleşi prin favoare imperială. Acest
organism funcţionează ca şi consiliile municipale, competenţele senatoriale fiind reduse la
jurisdicţia Romei/respectiv a Constantinopolului. Restricţii severe intervin în competenţele ordinare
în materie legislativă, în sensul că actele senatului nu mai au putere de lege decât după acordul
imperial. Cariera senatorială este deschisă, la Roma, prin cvestură, pretură (existau trei posturi de
pretori: urban, tutelar şi triumfal), consulatul suffect. Urma conducerea unei provincii, apoi
prefectura annonei, succedată de un vicariat, apoi de una dintre curatelele oraşului, prefectura
pretoriului, cea a oraşului şi consulatul ordinar. Pentru Constantinopol se pare că este suficient
ocuparea magistraturii de tribun al plebei urmată de pretură, guvernarea provincială, un vicariat,
prefectura oraşului constantinopol, prefectura pretoriană, consulatul. Se putea continua ca
guvernatori de provincie, iar vârful carierei senatoriale îl reprezenta prefectura (pretoriului şi cea
urbană).
Magistraturile cuprind un ansamblu de posturi cu competenţe preponderend civile. Vechile
magistraturi, se păstrează, dar cu atribuţii extrem de diminuate (de pildă orice edict al unui magistrat
sau promagistrat trebuie contasemnat de împărat pentru a fi aplicat). Sunt create alte posturi noi, un
adevărat aparat birocratic care răspunde la o evoluţie complexă a statutului-centralizare dublată de
regionalizareApar cei patru însoţitori ai împăratului- comites: din care 2 dregători financiari dirijau:
unul - trezoreria imperială anterior numită fiscus, celălalt- vistieria particulară a suveranului şi 2
comites administratori, unul fiind magister officiorum-comandând birourile imperiale, celălalt-
cvestorul palatului sacru. Este pus la punct un sistem ierarhizat de conducere a spaţiului provincial:
personalul de conducere şi administrare a prefecturilor, a diocezelor (uicarii) şi a provinciilor
(duces).
Armata. Antichitatea târzie moşteneşte structurile militare reformate încă din timpul lui
Gallienus (din anul 261), prin înlocuirea în posturile de comandă a senatorilor cu cavalerii şi
restructurarea distribuţiei trupelor: a) pe limes- legiuni, trupe auxiliare şi numeri, b) în interior, ca
trupe de manevră- uexillationes. Politica lui Gallienus faţă de barbari (de ex. fată de heruli şi
marcomani) fusese una de integrare a factorului barbar în structurile militar-agrare: grupuri
omogene de barbari aşezate pe domeniul public, lăsate să lucreze pământurile şi chemate la nevoie
sub arme (în baza unui foedus deja existent) şi grupuri compacte - gentiles- care recunosc autoritatea
romană dar au o organizare proprie.
Diocleţian fracţionează legiunile, lasându-le cca. 1000 de oameni, mărind şi numărul
legiunilor de la 39 la cca. 60. Păstrează armata de frontieră, cu o infrastructură care cuprinde atât
forturile cât şi rutele strategice, pe care o încredinţează comenzii unui dux ce nu mai are şi puteri
civile. Armata de interior se prezintă ca o gardă imperială şi provine din uexillationes reformate. Cu
toate aceste modificări, nu se poate vorbi de o creştere de circa 4 ori a efectivelor militare ale
imperiului cum afirma exagerat Lactantius.
Constantin cel Mare menţine structura militară a predecesorului său, dar o parte din trupele
de interior le mută pe graniţă, fiind alcătuite din soldaţi care trebuiau să cultive şi să apere totodată
pământurile de graniţă. Armata de graniţă este alcătuită din soldaţi legionari- ripenses, soldaţi
coloni, auxiliari- ţărani (doar această din urmă grupă forma la început aşa numiţii limitanei, termen
care se extinde la toate trupele de granită). În cariera militară se disting două noi posturi de vârf:
magister equitum, comandantul cavaleriei, şi magister peditum, cel al trupelor pedestre. În ceea ce
priveşte garda imperială, în 312 se desfiinţează cohortele pretoriene şi equites singulares şi se
înfiinţează 5 scholae palatinae. Măsurile celor doi împăraţi stabilizează temporar situaţia militară a
statutului. Această apărare în profunzime, dublată uneori de măsuri fiscale (unele scutiri de taxe) şi
socio-economice (plasarea spre graniţă a unor soldaţi-ţărani) sau de luarea sub control roman a unor
76
teritorii dincolo de limes-ul propriu-zis („Brazda lui Novac”, frontiera sarmatică) nu rezolvă, însă,
problema presiunii tot mai accentuate a migraţiilor barbare. Caracterul ereditar al acestei instituţii se
generalizează paralel cu o provincializare tot mai mare a ei. Pătrunderea factorului barbar, mai cu
seamă, în partea occidentală, este marcată de apariţia unor contingente barbare aflate sub o dublă
comandă (a unui şef propriu şi a unui prefect roman) şi a unor şefi militari de sorginte barbară care
ocupă înalte posturi militare, îndeplinind roluri politice prin plasarea lor în anturajul imperial
(Stilicho, Theodoric cel Mare, Aspar). Importanţa flotei se diminuează, cel puţin cea marină, la
începutul veacului al IV-lea, cu un reviriment din cea de-a doua jumătate a acestuia; mai eficientă
rămâne, însă, flota fluvială.
Cât priveşte fronturile importante ale statului, trebuie subliniat că Orientul nu este cu totul
calm datorită presiunii persane, dar cele mai solicitate sunt frontierele occidentale din pricina
populaţiilor gotice, hunice, vandale, burgunde, alamane.
Din punct de vedere administrativ, prin reformele lui Diocleţian şi Constantin, cele 47 de
provincii existente la finele Principatului sunt reorganizate în cca. 100 (101) de provincii, grupate în
12 dioceze (dieceze), câte şase pentru fiecare parte a statului, Orient şi Occident, şi 4 prefecturi
(Gallia care cuprinde şi Spaniile şi Britannia, Illyria, Orientul şi Italia cu Africa). Trăsătura
dominantă a administraţiei târzii este fragmentarea teritorială şi încercarea de subordonare
centralizată faţă de puterea imperială. Italia este împărţită în unităţi administrative mai mici, aflate
sub jurisdicţia unor correctores. Comanda militară a acelor duces este separată total de competenţele
civile îndeplinite de guvernatorii de provincii, dioceze sau prefecturi, pentru domeniul juridic şi
financiar există funcţionari speciali (praesides, iuridici). Structura ierarhică de vârf plasează în
frunte împăratul, apoi prefectul, vicarul, guvernatorul.

Temă de autoevaluare
Analizaţi sistemul tetrarhic, utilizând şi dosarul de surse.

C. Aspecte de civilizaţie romană

C.1.Trăsături ale literaturii. Dreptul.
Creaţia scrisă de expresie latină apare relativ târziu (sec. al III-lea a. Chr.), abia după ce
primele produse greceşti vorbesc despre comunitatea celor şapte coline. În domeniul dramaturgiei,
Livius Andronicus traduce Odiseea în latină şi scrie primele piese de teatru, îi urmează Naevius
apoi, Ennius, Plautus şi Terenţius. Istoria debutează în limba greacă (Fabius Pictor) apoi continuă în
latină (Cassius Hemina, Calpurnius Piso) utilizând stilul analelor. Din veacul al II-lea a. Chr. şi în
cel următor lucrările cu caracter istoric tratează subiecte sociale, instituţii şi aspecte ştiinţifice
(agronomie); este vorba despre operele lui Cato cel Bătrân, apoi cele ale lui Sallustius, Iulius Caesar.
Nu lipsesc preocupări enciclopedice şi lingvistice (Varro). O constantă a acestor opere este
caracterul uneori militant şi patriotic dublat de efortul intelectualităţii romane de a se defini
comparativ cu lumea greacă. Cât despre autorii de limbă greacă, printre alţii, importante contribuţii
la cunoaşterea lumii republicane romane au lucrările lui Dionysios din Halicarnas, Strabon (amândoi
pentru finele sec. Ia. Chr). Literatura din epoca lui Augustus este şi ea, în general, una angajată
patriotic şi politic. Operele lui Horatius (Ode, Carmen Saeculare), Vergilius (Bucolicele,
Georgicele, Eneida) proclamă superioritatea poporului roman şi statutul de om al Providenţei pentru
primul împărat. La acestea se adaugă monumentala lucrare, analistic redactată, a lui T. Livius (De la
fundarea Romei), în care prezentarea faptelor de arme se combină cu prezentarea evoluţiilor socio-
economice şi politice într-un spirit de respect faţă de zei. De aici rezultă multitudinea de exempla în
jurul cărora autorul îşi construieşte discursul. Fericirea epocii lui Augustus apare deopotrivă în
poezia lirică a vremii (Tibulus, Propertius, Catullus, Ovidiu) ca semn al unei epoci în care spiritul
uman îşi atinge, măcar în parte, unele din năzuinţe. În secolele post-augustane, pe fondul existenţei
77
celor două curente de exprimare (asianismul şi atticismul, apoi neo-atticismul) apar creaţii literare
de mai mică întindere, unele puternic imprimate de filozofia stoică. Istoria este reprezentată prin
autori ca Tacitus, Suetonius (stilul biografic). Informaţii de natură administrativ-fiscală, juridică,
politică, religioasă, de o importanţă aparte, regăsim în Corespondenţa lui Plinius cel Tânăr cu
Traian ca şi în Panegiricul adresat acestui împărat în primii ani ai sec. al II-lea. Ca urmare a
revigorării pe care o cunoaşte cultura elenă începând, mai ales, cu sec. al II-lea, înfloreşte o
literatură (istorică şi moral-filozofică) de expresie greacă, în cadrul căreia se cuvin amintite opera cu
caracter biografic ale lui Plutarh sau lucrările cu un pronunţat conţinut militar şi politic aparţinând
lui Appian, Cassius Dio, Herodian. Creaţiile satirice (Marţial, Iuvenal) completează, ca adevărate
fresce sociale, proza literar-istorică.
La finele republicii, cu deosebire în mediile elitelor politice, s-au difuzat curente de gândire
filozofică din spaţiul grec. Este vorba despre epicureism (concepţia despre mişcarea rectilinie şi
devianţa atomilor o regăsim la Lucreţiu) care dezvoltă seria conceptuală libertate-necesitate-destin;
este vorba despre stoicism care propune raţiunea ca salvare a cauzalităţii implacabile ce înlănţuie
elementele componente ale lumii (cazul lui Cicero-impregnat de aceste idei dar şi de influenţa
platonismului); este, de asemenea, vorba despre epicureism care contestă existenţa de sine-stătătoare
a cauzei, independent de efectul ei. Cel mai apropiat de modelul roman de comportament s-a dovedit
a fi curentul stoic, de altfel el se va prelungi şi-n epoca imperială, prin gândirea lui Seneca, Marcus
Arelius, de pildă, reluând dezbaterea în jurul raţiunii şi a condiţiei umane.
În domeniul ştiinţelor naturii mai vechile preocupări enciclopedice şi agronomice
republicane sunt continuate în opera lui Plinius cel Bâtrân sau Columella, în vreme ce ştiinţele
exacte par domeniul predilect al grecilor: Xenarchos din Seleucia, o serie de matematicieni proveniţi
din centrul egiptean al Alexandriei: Menelaos, Diophantes, Theon, Nicomachos din Gerasa.
Medicina excelează prin contribuţia lui Celsus, Galenus şi Soranos.
În ceea ce priveşte dreptul, importanţa acestuia pentru lumea romană s-a dovedit a fi
covârşitoare de unde dezvoltarea sa deosebită. Desprins ca un domeniu distinct din religios şi
politic, dreptul roman îşi precizează principiile în timpul republicii. Domeniile fundamentale care
reglementau viaţa romanilor erau fas (dreptul sacru), mos (dreptul cutumiar) şi ius (normele
elaborate de cetăţeni). Pentru reglementarea relaţilor cu non-romanii cetatea îşi dezvoltă un set de
legi cuprinse în aşa numitul drept al popoarelor (ius gentium). Pentru că ceea ce interesa, îndeobşte,
era statutul şi relaţiile cetăţeneşti, abia târziu în timpul imperiului, pot fi desprinse, şi nu total
individualizat, domenii ca drept administrativ, drept penal, drept civil sau drept internaţional.
Pragmatismul şi meticulozitatea romanilor au dus la elaborarea minuţioasă a unor categorii juridice,
pe care Europa le-a moştenit, precum cele de proprietate, posesiune, servitute, succesiune, libertate.
Primele preocupări de fixare în scris a normelor juridice sunt plasate la mijlocul sec. al V-lea a. Chr.,
când sunt redactate Legile celor 12 Table. Au urmat editări anuale de legi funcţionale, de către
pretori, iar din perioada imperială efortul de a întocmi coduri de legi operante (prin recuperarea
normelor vechi şi introducerea mai noilor reglementări imperiale). Sub aspect evolutiv, dreptul
roman tinde spre noi raporturi faţă de puterea politică, în sensul de subordonare, o dată cu domnia
lui Augustus. De altfel, ingerinţa împăraţilor în domeniul juridic decurge şi din competenţele cu care
aceştia sunt învestiţi dar şi din fenomenul cumulului de funcţii. Pentru Antichitatea târzie împăratul
devine o sursă a dreptului uman şi reprezentant al lui Dumnezeu pentru menţinerea ordinii.

C.2.Trăsături ale arhitecturii şi artei

Arta şi arhitectura republicană se caracterizează printr-un profund realism, gravitate,
sobrietate, fără a lipsi gustul pentru ornament, pentru rafinament. Pentru epoca republicană se poate
vorbi despre două mari perioade în dezvoltarea arhitecturală şi artistică: prima este aşa numita
perioadă de puternică influenţă etruscă (până în sec III-II a. Chr) iar cea de-a doua reprezintă
78
perioada de influenţă majoră elenă şi elenistică. De semnalat că inclusiv pentru cea dintâi perioadă
este de amintit elenizarea artei şi arhitecturii etrusce. Cât priveşte epoca imperială, elementele
greceşti sunt complex transformate într-un stil clasic greco-roman caracterizat prin armonia formelor
şi printr-o mare diversitate tematică. Din veacul al II-lea apare o puternică tendinţă spre
expresionism, spre fluidizarea scenelor redate şi mai marea mobilitate a lor. Relativul recul din
perioada anarhiei militare este urmat de o revigorare clasicizantă (epoca lui Diocleţian şi Constantin)
apoi de creare a unei arte şi a unei arhitecturi puternic subordonată religiei şi simbolurilor creştine.
Sub aspect istoriografic, analiza artei dar şi a arhitecturii romane a parcurs mai multe etape,
începând cu sfârşitul veacului al XIX-lea. Refuzându-i-se iniţial statutul de domeniu distict arta
romană antică câştigă dreptul la „autonomie” prin studiile lui Fr. Von Duhn, F. Wickhoff şi A.
Riegel. Cercetările de la începutul secolului al XX-lea ale lui B. Bandinelli au fundamentat aşa-
numita teorie bipolară asupra artei, potrivit căreia există două curente artistice predominante: unul
oficial, cult, puternic influenţat de elenism şi altul popular, mai grosolan. În plus, veritabila artă
romană ia naştere în epoca lui Traian. În a doua parte a secolului trecut, conceptul de „artă populară”
capătă conotaţii sociale dar şi politice. Modelul bipolar a fost corectat şi substituit apoi de modelul
policentric (Otto Brendel). Astăzi, luându-se în calcul o serie de aspecte altă dată insuficient
analizate, cum este cel al raportului dintre comanditarul lucrării şi publicul căruia i se adresează,
specialiştii preferă să vorbească despre arta romană ca o „artă la plural” , ca un „sistem global de
comunicare”.
Arhitectura. Pentru epoca republicană, cele mai importante edificii de inspiraţie etruscă sunt
cele religioase, templul etrusc fiind caracterizat prin planul său cvadrat, cu un larg vestibul, existenţa
unei fundaţii de piatră supra-înălţată ceea ce dă naştere la apariţia aşa-numitului podium, peste care
se ridică structura din lemn şi lut ars a clădirii (conţinând pronaos şi cella-camera zeului). De altfel,
folosirea acestor din urmă materiale de construcţie este specifică pentru întreaga arhitectură romană
de până în sec. al II-lea a. Chr. Împodobirea templelor se realizează cu ajutorul teracotelor colorate
iar motivele sunt, cel mai adesea, preluate din tematica elenă: scene mitologice, religioase. Stilul
predominant este cel doric (mai puţin) şi cel ionic (pentru că însăşi arta şi arhitectura etruscă se
elenizează, se simte influenţa greacă şi-n arhitectura romană-de pildă, templul lui Aesculap, templul
zeiţei Spes - ambele au colonade ionice). De subliniat faptul că se poate remarca un conservatorism
în ceea ce priveşte redarea colonadelor, în sensul unei austerităţi, pe de o parte, şi a unei reduceri a
colonadei, chiar şi în cazul edificiilor periptere, la care colonada laterală este uneori minimalizată
pâna la a fi redată cu coloane semi-angajate sau chiar cu pilaştri.
O dată cu creşterea influenţei elenismului în lumea romană, pătrund elemente arhitecturale
specifice: planul rectangular pentru temple (păstrându-se caracteriscul podium şi scara de acces
monumentală din faţă, precum şi structura internă), capitelul corintic, apoi o nouă tehnică de lucrare
a pietrei. Este vorba despre aşa numita tehnică a „blocajului”, care presupune înlocuirea
suprapunerii blocurilor din piatră cu o tehnică mai rapidă şi mai economică-acoperirea cu un
parament subţire (lespede de marmură sau stucatură zugrăvită) a unui nucleu central (format dintr-
un amestec de piatră, cărămidă, var şi nisip). Pentru modelarea acestui nucleu central se realizau
cofrage ingenioase ce permit mai uşor construirea bolţilor sau cupolelor. O dată cu introducerea
acestei tehnici rolul coloanelor, al arhitravelor şi al frizelor se va reduce la unul ornamental (zidul
jucând rolul de structură de rezistenţă, preluând toate forţele de apăsare, de rupere ale construcţiei).
Mai mult, de la începutul sec. al II-lea a. Chr., decoraţia de teracotă tinde să se restrângă datorită
noii concepţii de afişare a timpului militar al Romei, teracota fiind înlocuită, în final, cu marmura
triumfală, care redă scene militare inspirate din campaniile romane (templul lui Hercule şi al
Muzelor-anii 187-180-Fulvius Nobilior; templele închinate lui Iuppiter Stator şi Iunonei Regina de
pe Câmpul lui Marte, din 146, din iniţiativa lui Caecilius Metellus dar construite de arhitectul grec
Hermodoros din Salamina). Din veacul al II-lea a. Chr. romanii vor excela în ridicarea de: basilici-
79
edificii monumentale cu destinaţie publică (activitate comercială şi juridică, mai cu seamă, prima de
acest fel-Basilica Porcia-ridicată de Cato Maior în timpul cenzurii sale din 185 a. Chr., apoi Basilica
Aemilia-179); altare publice (de ex. „altarul” lui Domitius Ahenobarbus, cu scene religioase
trimitând la o simbolistică greacă) şi, din veacul I a. Chr, teatre (ingeniozitatea romanilor constă în
construirea artificială a pantei pe care se ridicau locurile spectatorilor - de aici ridicarea teatrelor
independent de structura formelor de relief; primul teatru din piatră este ridicat prin contribuţia lui
Cn. Pompeius în anul 55 a. Chr.).
În epoca imperială, arhitectura publică este puternic impregnată de un simbolism politic
accentuat, scenele militare şi religioase având un conţinut ideologic extrem de consistent. Cele mai
semnificative edificii, în acest sens, sunt monumentele ce exaltă triumfurile militare ale împăraţilor
şi faptele lor politice, pieţele publice, teatrele şi amfiteatrelebasilicile şi băile publice la care se
adaugă o vastă reţea de poduri şi apeducte. În ceea ce priveşte prima categorie de monumente,
acelea legate direct de ideologia imperială, monumentele triumfale (unele dintre ele păstrate şi astăzi
la Roma şi în Europa) sunt de cele mai mari dimensiuni. Fie că au o singură trecere (ca-n cazul
arcelor lui Titus şi Traian) fie că au trei treceri (arcul lui Septimius Severus şi al lui Canstantin cel
Mare), ele au evoluat de o decoraţie simplă la una extrem de elaborată, în care abundă scene militare
şi politico-religioase, distribuite după un scenariu recurent. Unele dintre arcele împăraţilor târzii
folosesc reliefuri şi materiale de la monumentele predecesorilor lor (cazul arcului lui Constantin care
apelează abundent la reliefuri de prizonieri daci din vremea lui Traian, de exemplu). Seria altarele
publice este inaugurată de către primul împărat prin monumentalul Ara Pacis, ridicat din marmură
pe Câmpul lui Marte şi consacrat în anul 9 a. Chr., altar care conţine reliefuri ce trimit la efortul de
reîntemeiere a statului, recuperând începuturile fondatoare într-o reprezentare iconografică de
excepţie şi combinându-le cu măsurile de restabilire a ordinii (politice, sociale, religioase).
Reproducerea stilului şi a programului acestui altar se întâlneşte în relieful claudian din vila Medici
de la Roma, cunoscut sub numele de Ara Pietatis, fără să preia, însă, caracteristicile vizuale ale
modelului precum şi în relieful de la Ravenna, tot de epocă claudiană, unde cortegiul ceremonial
este dominat atât în compoziţie cât şi în fapt de figurile imperiale ale Liviei şi a lui Augustus.
Artele plastice cunosc o evoluţie asemănătoare. Primele creaţii, caracterizate printr-un
realism extraordinar, aparţin atelierelor etrusce (de ex. statuia din argilă din templul capitolin,
creaţie a artistului Vulca din Veii, statuia din bronz a lupoaicei cu gemenii aşezată pe colina
Capitoliului; dacă dăm crezare lui Plinius cel Bătrân, după cucerirea oraşului etrusc Volsinii, în 264-
centru spiritual religios al etruscilor, ar fi fost aduse la Roma 2000 de statui de bronz etrusce).
Urmează epoci de mai mare influenţă greacă, cu apogeul în veacul al II-lea a. Chr. (fără a se pierde
trăsătura realistă, ea este dublată, în tematică, de mitologia greacă), mai întâi din coloniile greceşti
ale Italiei, din Cumae (de unde ar fi pătruns la Roma şi divinaţia cu ajutorul cărţilor sibylline),
Tarent, Siracuza, apoi din spaţiul grec balcanic şi micro-asiatic. Arta funerară demonstrează
îmbinarea elementelor elene-celebrul sarcofag cu aspectul de altar al lui L. Cornelius Barbatus,
cenzor în anul 290 a. Chr., combină uniunea de triglife şi metope dorice cu ornamentaţia ionică. Cât
priveşte portretistica, a cărei dezvoltare în epoca republicană nu este străină de arta funerară şi de
spectacolul funerar aristocratic al expunerii imaginilor strămoşilor (v. Polyb., VI, 53-54), fără a se
putea totuşi stabili o relaţie cauzală între cele două domenii, trebuie subliniat faptul că finele
Republicii cunosc răspândirea tiparelor elenistice. Chipul oval, gura conturată, ochii cu privirea
către un punct depărtat, uneori înclinarea capului într-o parte, sunt tot atâtea caracteristici ale
reprezentărilor umane elenistice (v. reprezentările lui Alexandru Macedon sau ale Ptolemeilor).
Remarcabilă este intenţia de a reda trăsături specifice ale chipului uman: riduri pe frunte, o anume
tehnică de redare a şuviţelor de păr sau a cârlionţilor, subţierea buzelor, redarea nasului, cârn, turtit,
uneori accentuarea aspectului acvilin, redarea muşchilor gâtului (portretele lui Sylla, Pompei sau
Cicero), ceea ce a determinat caracterizarea redării portretului prin aşa-numitul verism. Transportul
80
masiv al obiectelor de artă din cetăţile cucerite şi prădate explică marea abundenţă, din ultimele
două secole precreştine, de realizări artistice elenistice prezente în plan public şi privat la Roma
(uneori ele ajung şi în provincii, în Hispania, de pildă). În cortegiile triumfale ale generalilor
regăsim căruţe întregi cu obiecte de artă prădate: Marcellus de la Syracusa, în 212; Fabius Maximus
de la Tarent, în 209; Quintius Flamininus din Macedonia, în 197; L. Scipio din Asia, în 167; Paulus
Aemilius din Macedonia (lui îi sunt necesare nu mai puţin de 250 de căruţe pentru transportul
prăzii), în 146. Pentru epoca imperială, de la verismul republican se trece la un clasicism de factură
elenistică, la o nouă estetică a eroului, redat mai degrabă tânăr, decât bătrân, calm, cu priviri senine
şi chip frumos (v. reprezentările lui Augustus, de la Prima Porta sau cele în care apare ca sacerdot).
Sfârşitul primului secol imperial cunoaşte accentuarea mobilităţii trăsăturilor, pentru ca în următorul
secol să se revină la forme şi tehnici de redare ordonate, la un „neoclasicism” din care, totuşi, nu
lipsesc expresivitatea ochilor, a frunţii, a gurii, contrastul, mişcarea (sprâncenelor sau a şuviţelor de
păr). Portretul veacului în care Roma trece prin anarhie militară accentuează expresia personajului
redat până la impresionism (v. bustul lui Filip Arabul sau cel al lui Decius). Pentru antichitatea
târzie dominantele sunt abstractizarea, accentuarea unora dintre trăsăturile celui redat dar şi, mai cu
seamă după epoca lui Constantin, redarea unui calm şi echilibru corespondent al liniştii politice
instaurate de împărat. Din veacul al IV-lea portretul care redă mai mult o stare sufletească decât
nişte trăsături fizice, este asociat cu însemne creştine. Acest portret al eroului se va regăsi mai târziu
în arta bizantină şi medievală în cel al sfântului.
Pictura lumii romane este puternic inspirată din mediul etrusc, elen şi elenistic, atât prin
tehnici de execuţie cât şi prin tematică şi stil. Fără a intra în detalii privind stilurile picturale
identificate de specalişti, se cuvine făcută sublinierea că nu poate fi trasată o clară linie de
demarcaţie cronologică între cele 4 stiluri analizate, mai cu seamă, pe baza mărturiilor din oraşul
Pompei. De la redarea arhitecturală pe panou a scenelor (mitologice sau naturaliste) se trece la
efectul de perspectivă, apoi la execuţia de fineţe cu jocuri cromatice în cadre, mai întâi, strict
delimitate şi, ulterior, scenografice (picturile murale de la Pompei sau Herculanaeum, villa
Hadriana, casa din Roma de pe Via dei Cerchi, la care se adaugă pictura funerară din mormintele de
pe Via Latina sau de la Ostia-unde decoraţia liniară este preferată scenelor realiste împinse spre
boltă).
Mozaicul roman apărut din lumea elenistică este unul pavimentar iniţial (cu un motiv
central-un medalion - emblemata, care tinde să dispară sau oricum este tot mai rar folosit după
veacul al III-lea p. Chr.) apoi unul parietal (incluzând şi decorarea coloanelor a bolţilor, a fântânilor,
zidurilor şi grădinilor). Tehnicile de execuţie preluate de la greci (meşterii greci sunt deopotrivă
întâlniţi alături de cei romani) apelează atât la bicromie (alb-negru) cât şi la policromie.

C.3.Religii ale lumii romane.

Dificultatea de a sintetiza în câteva paragrafe multitudinea de practici şi credinţe religioase
practicate de-a lungul timpului pe teritoriul statului roman rezultă mai întâi de toate din caracterul
extrem de compozit al acestora.
Din punct de vedere structural-compoziţional trebuie spus că principala atitudine a romanilor
era de a venera zeii (a căror existenţă este coborâtă în concretul cotidian, religia romană neposedând
mituri), într-un cadru colectiv în prezenţa reprezentanţilor învestiţi de cetate pentru a stabili dialogul
cu divinitatea (magistraţii care aveau drept de a lua auspiciile şi preoţii). De modificările de ritual
sau de introducerea unor inovaţii în spaţiul sacru răspunde Senatul şi mai târziu împăratul care, în
calitatea sa de mare pontif, conduce religios atât cetatea cât şi colegiile de preoţi. A fi un bun roman,
a fi un cetăţean pios era echivalent cu participarea la ceremoniile organizate de corpul civic sau de
părţi ale acestuia, cu respectul faţă de părinţi şi faţă de conducătorii cetăţii. Nu în ultimul rând,
sacrificarea pentru sănătatea statului şi a împăratului, participarea la cultul imperial corespundeau tot
81
atâtor atitudini de pioşenie. Aceste manifestări sunt în primul rând ritualiste, ele trebuiau să fie
îndeplinite corect, iar repetarea gesturilor, până la îndeplinirea conform regulilor stabilite, nu este rar
întâlnită. Religiile din statul roman nu permiteau o stabilire a unui contact direct între participantul
la ceremonie şi zeu, această legătură era realizată prin intermediul preoţilor. Nu sufletului i se
adresează un răspuns divin ci cetăţii în ansamblul ei, de aceea doctrina mântuirii este străină de
spaţiul sacru roman până la apariţia creştinismului (conotaţii salvatoare pot fi întâlnite, însă, în
cadrul religiilor cu mistere). Soluţii de rezolvare a unor nelinişti interne erau oferite de doctrinele
(morala) filizofice: epicureismul şi stoicismul care căutau rezolvări concrete în cotidianul imediat al
frămîntărilor umane cu împăcarea condiţiei dobândită prin naştere sau moştenită. Modificările de
structură socială din timpul Principatului, răspândirea unor curente religioase care propunea salvarea
sufletului (mithraismul sau creştinismul) se petrec pe fondul unei crize morale a societăţii romane,
mai ales după epoca Antonină. Mentalitatea păgână cunoscuse „măsura” şi ideea de nemurire a
sufletului datorită gândirii filosofice greceşti (mai cu seamă Platon) precum şi ideea de autocontrol
tradusă în ascetism.
Din punct de vedere evolutiv, vechiul fond indo-european, sistematic analizat de specialişti
(printre cei mai reputaţi amintim pe G. Dumézil) suferă, în primele secole de existenţă a statului, o
puternică influenţă etruscă şi elenă. Spre mijlocul perioadei republicane, elenizarea panteonului de
la Roma se accentuează, paralel cu pătrunderea din mediul oriental a unor divinităţi, fie la comandă
politică (cazul Cybelei), fie datorită purtătorilor acestor credinţe care vin şi se stabilesc în mediul
roman. Aceste procese de intruziune duc la o oarecare uzură a fondului vechi indo-european, la o
cosmicizare a religiei romane, la apariţia unor elemente de iraţional (de ex. cultul zeiţei Tyche-
Fortuna), a unor interpretări privind timpul şi spaţiul care pun filosofic şi religios problema
începuturilor şi a sfârşiturilor, a marginilor de timp şi spaţiu, care conduc la creşterea rolului
oracolelor şi astrologiei în viaţa cotidiană. Nu lipsesc reacţii conservatoare, de pildă expulzarea de
la Roma a astrologilor caldeeni, a unor filosofi, în mai multe rânduri, sau distrugerea, din sec. I a.
Chr., a lăcaşelor de cult isiace de la Roma. Mutaţii majore în domeniul religiosului se petrec la
finele republicii şi-n vremea lui Augustus (deja subliniate mai sus) când se combină obedienţa faţă
de zei cu cea faţă de comandantul militar. Unele dintre divinităţi vor avea, în funcţie de opţiunea
imperială, un destin aparte. Este cazul zeităţilor: Venus, Apolo, Marte, dar şi a unor zei veniţi
dinspre Orient. În vremea Principatului, evoluţia religioasă ţine, în bună măsură, de testamentul lui
Augustus, adică de o întoarcere spre origini, o individualizare a ceea ce este roman, o mai bună
organizarea internă a moştenirii pe care o lasă urmaşilor. Cu toate acestea, îndepărtări vizibile de la
litera acelei grauitas şi disciplina romanae promovate de primul împărat apar încă din timpul primei
dinastii, când unii împăraţi acordă o mai mare atenţie comportamentului religios din spaţiul
elenistico-oriental (de pildă, Claudius organizează cultul lui Attis cu un calendar oficial - Hilaria),
uneori comportându-se ca monarhi orientali sau chiar ca fiinţe divine (Caligula se crede pe rând
Dionysos, Neptun, Iuppiter, îşi impune statuia în templul de la Ierusalim; Nero este asemenea
Soarelui, se proclamă Apollon dar şi Hercules). La fel, Domitian sau Commodus (acesta din urmă
mărturiseşte a fi iniţiat al lui Mithra, adorator al Cybelei şi al cultelor alexandrine, simpatizant al
astrologiei) au pretenţia de a fi numiţi dominus et deus împotriva oricăror precepte augustane.
În provincii are loc o dublă mişcare: de asimilare de către provinciali a panteonului roman
prin interpretatio romana, care provoacă ceea ce specialiştii numesc “dilatare funcţională” a
zeităţilor locale, fără pierderea competenţelor anterioare, şi de integrare a zeilor romani în panteonul
local prin interpretationes gallica, africana, iberica. De asemenea, toleranţa religioasă tradiţională a
Romei permite infiltrarea cultelor elenistico-orientale şi a unor noi idei şi sentimente religioase (de
ex. ideea salvării).
Secolul al III-lea al erei creştine marchează victoria pătrunderii divinităţilor orientale în
imperiu, mai întâi prin răspândirea pe scară largă a zeităţilor siriene (în vremea dinastiei Severilor,
82
193-235), apoi, prin instalarea în mediul militar a lui Mithra şi în cel politic a zeului Sol Inuictus.
Vechile comportamente religioase cad în desuetudine, de pildă jocurile seculare, în onoarea
întemeierii Romei, sunt pentru ultima dată celebrate în vremea lui Septimius Severus, în anul 204;
colegiul Fraţilor Arvali nu-şi mai poate redacta Acta după anul 241 din motive, se pare, financiare
(chiar şi celelalte manifestări care ţin de tradiţiile antice par a nu mai avea vigoarea de altă dată- de
ex jocurile olimpice, deşi mult mai târziu interzise, în vremea lui Theodosius I, nu mai au aceeaşi
popularitate de vreme ce ultima inscripţie a unui învingător olimpic datează din anul 261).
Sistemul tetrarhic instituit de Diocleţian construieşte o nouă putere politică născută din
fundamente religioase. Funcţia imperială capătă aspect divin ca şi tot ceea ce îl înconjoară pe
împărat. Recuperarea autorităţii politice prin intermediul bisericii creştine (care va cunoaşte o
dezvoltare pe scară largă în sec. II-III) ţine de eforturile de reorganizare a statului roman de către
Constantin cel Mare (încă din 309 acesta revenise la o ideologie imperială axată pe relaţia cu Sol
Iuuictus, apoi se va apropia de creştinism) şi urmaşii săi. Păgânismul va trebui să accepte
coexistenţa cu religia creştină, decretată licită în 311 şi 313, prin măsurile lui Galerius şi ale lui
Constantin de la Serdica şi respectiv Mediolanum.
Dar confruntarea dintre păgânism şi creştinism este anterioară secolului al IV-lea. Până la
începutul sec al III-lea (203), nici unul din cele două sisteme religioase nu sunt pe deplin închegate
pentru o confruntare teoretică. Din punctul de vedere al autorităţii imperiale, măsurile romane
anticreştine sunt, în general, drămuite şi gândite (mai puţin în vremea lui Nero şi Domiţian când au
loc persecuţii creştine), preferându-se acordarea unei mari toleranţe (de ex. în corespondenţa dintre
Plinius cel Tânăr, guvernator al Bithyniei şi Traian, acesta din urmă îl sfătuia pe Plinius cel Tânăr să
acţioneze cu prudenţă potrivit fiecărui caz în parte). Edictul din anul 202, aplicat parţial şi
neuniform, prevede, mai degrabă, interzicerea convertirii la creştinism decât instituirea unei reale
persecuţii, totuşi nu lipsesc martirii (Perpetua şi Felicitas la Carthagina, dar şi reperezentanţi ai
Şcolii catehistă din Alexandria). Între 203-248 este de amintit activitatea lui Origenes în Alexandria,
când publică şi lucrarea “Contra lui Celsus”. Acum lumea romană cunoaşte o creştere a insecurităţii
şi a sărăciei şi o stopare a persecuţiilor. Creştinismul se prezintă ca o filosofie a celor nevolnici şi
începe adevăratul dialog cu lumea păgână. Clementus din Alexandria susţinea că dacă se doreşte
mai mult decât o religie, atunci creştinismul trebuie tradus în termeni greceşti (ştiinţă şi filosofie).
Origenes a colaborat cu filosoful păgân Annonius Saccas, care va fi profesorul lui Plotin. Propriii săi
elevi sunt educaţi pe baze platonice în filosofie, matematici, ştiinţe. În acelaşi timp, păgânismul
dorea o integrare a creştinismului ca o absorţie normală. Între persecuţiile lui Decius (249) şi cele
ale lui Diocleţian (din 303-304, prin nu mai puţin de patru edicte), confruntarea păgânism-creştinism
porneşte de la argumente logice, istorice şi filosofice. În general, creştinii sunt făcuţi răspunzători
pentru toate calamităţile naturale şi relele sociale. La rândul lor creştinii se considerau depozitarii
unei noi etici, posesori a patru virtuţii principale: curajul afişat, autocontrol, justeţe, inteligenţă,
aşadar purtătorii ideii de comunitate revigorată.
Edictul dat publicităţii la Nicomedia, din 311, proclama pentru prima dată libertatea de cult a
creştininilor şi restituirea bunurilor confiscate, acest edict este reînnoit în 313 (în urma discuţiilor
dintre Licinius şi Constantin, la Milano), în condiţiile în care în Asia încă au loc persecuţii. Între
318- 320 Constantin indică cu stricteţe tipurile de sacrificii (doar cele diurne mai sunt acceptate) şi
procedurile permise, interzicând sacrificiile nocturne şi private. De asemenea, permite doar divinaţia
şi magia legate de terapia umană şi de activităţile agrare. Conciliul de la Niceea din 325 precizează
doctrinar creştinismul (Crezul-Credo-ul) şi se conturează primele discuţii religioase în jurul naturii
lui Isus: creştinismul susţinând dubla natură a lui Isus Cristos- umană şi divină, în vreme ce
arianismul recunoaşte doar natura umană a fiului lui Dumnezeu. Prezenţa lui Constantin în acest
eveniment marchează implicarea puterii politice în probleme de doctrină religioasă şi dorinţa

83
autorităţii centrale de a controla viaţa religioasă a statului. În 331, împăratul procedează la
inventarierea generală a bunurilor templelor, închide sanctuarele unde se desfăşoară „rituri imorale”.
Sub Constantinieni, reactivarea de scurtă durată a păgânismului în vremea uzurpării lui
Magnentius, în 350, produce măsurile lui Constanţius al II-lea din 353 şi 356 de interzicere a tuturor
sacrificiilor (inclusiv diurne) şi solicită închiderea templelor, ameninţă cu pedeapsa capitală toate
formele de divinaţie şi magie. După anul 357, politica împăraţilor devine mai tolerantă dar divinaţia
(arta ghicirii viitorului) şi haruspicarea (citirea măruntaielor animalelor sacrificate) rămân sub
interdicţie. O nouă şi ultimă revenire la sprijinirea oficială a vecilor credinţe păgâne se consumă în
timpul domniei lui Iulian (361-363), zis şi Apostatul. Perioada valentinienilor (363-381) se
caracterizează prin redeschiderea şi refacerea lăcaşurilor de cult creştine, reluarea politicii de
interzicerea a practicilor magice. Toleranţi, în general, Valentinian şi Valens sunt adepţii unui
echilibru între cele două doctrine, deşi ei sunt creştini de rit arian. Către anul 378, Valens interzice
sacrificiul sângeros, chiar şi intrarea în temple. Sub Iulian şi Valentinieni se remarcă ultima perioadă
de reacţie a aristocraţiei romane rămasă fidelă păgânismului (seria altarelor taurobolice ridicate în
cadrul cultului de la Roma al Zeiţei Marea Mamă a zeilor -Cybele). În anul 376 Graţian vizitează
Roma şi are loc întrevederea cu episcopul Damasius în urma căreia templele păgâne sunt din nou
închise sau distruse.
După 381 religia creştină tinde să devină instrumentul ideologic al puterii imperiale. Sub
diverse pedepse, mergând de la sancţiuni pecuniare până la restricţiile de drepturi civile, sunt
redactate o serie de edicte (sub Theodosiu, dar de care episcopul Ambrosie nu este străin) prin care
păgânismul este declarat religie ilicită. Sub influenţa aceluiaşi Ambrosie, în anul 382 este scos
altarul Victoriei din curia senatului de la Roma, iar prefectul oraşului primeşte ordin de a construi
basilica lui Sf. Petru. În ceea ce priveşte raportarea la templele păgâne, Theodosiu continuă politica
lui Graţian, retrage donaţiile şi privilegiile către templele păgâne (este perioada când Libanius îşi
redactează discursurile de apărare a păgânismului). Ultima reacţie păgână este asociată de uzurparea
lui Eugenius în anul 394. În 393 jocurile olimpice sunt suprimate, iar trei ani mai târziu misterele
eleusine.
Începând cu secolul I creştinismul se organizează sub aspect instituţional. La finele acestui secol,
comunităţile de creştini apar deja conduse de presbiteri, coordonaţi de un episcop ale cărui
competeneţe sunt create prin delegare din partea comunităţii. Către finele sec. al II-lea, la Roma
exista un episcop cu o putere aproape monarhică. Apar filialele în teritoriu şi diaconii care se ocupau
de aspectul disciplinar şi de distribuţiile faţă de săraci. În această perioadă sinodurile sunt reuniuni
de episcopi prezidate de unul dintre episcopi; până în sec. al III-lea episcopul din Roma nu are nici o
supremaţie în faţa celorlalţi. Primul act care dă autoritate episcopilor de la Roma este decizia
împăratului Aurelian, din anul 272, decizie care îl transformă pe episcopul din cetatea eternă în
primul episcop adevărat al bisericii. În sec. al IV-lea se desăvârşeşte organizarea internă a bisericii
creştine, împăratul este cel care poate convoca sinoduri ecumenice. Cele mai importante decizii
privind statutul Bisericii creştine în cadrul lumii romane au vizat: precizarea obligativităţii
serviciului militar pentru cler- Sinodul de la Arles din 314, obligativitatea frecventării bisericii
pentru cei declaraţi creştini - Conciliul de la Ancyra din 314, stabilirea statutului juridic al
episcopilor şi bunurile bisericii - Conciliul de la Antiochia din 341, acordarea puterii de control şi
instanţă de apel papei, în 343. Conciliul de la Constantinopol, din 381, reluând problema raporturilor
între puterea imperială şi cea bisericească, adaugă un plus de forţă acesteia din urmă.

***

Prin păstrarea latinei ca limbă oficială şi de predare, prin persistenţa unora dintre normele
juridice romane în legislaţia barbară (Breviarul lui Alaric, Legile vizigoţilor şi ale burgunzilor, de
84
pildă), precum şi prin preluarea unor tradiţii artististice şi arhitecturale se poate vorbi de continuitate
romană, la nivel cultural până în secolele de început ale epocii feudale, chiar dacă structurile politice
romane se modifică.

Teme de autoevaluare
1. Numiţi trei creaţii literar artistice şi analizaţi-le!
2. Caracterizaţi raporturile între creştinism şi păgânism în veacul al IV-lea.

Formulele politice de tipul diarhiei sau tetrarhiei, propuse de Diocleţian eşuează în intenţia
de a restabilii securitatea in interior şi la graniţe. Constantin cel Mare va relua practica mono-
guvernării, dar statul se îndreaptă iremediabil spre sciziune ca urmarea diefrenţelor de evoluţie
dintre Occident şi Orient şi datorită problemelor cauzate de invaziile barbare. Sub aspect
economico-social au loc mari mutaţii care împing statul spre o economie de tip natural şi spre o
rurarlizare. Totuşi marile centre urbane îşi continuă existenţa, mai ales în Orient, acesta din urmă
nefiind pe direcţiile principale ale jafurilor barbare.
Cultura romană, deşi puternic influenţată de cea greacă, are un caracter original şi a
influenţat covârşitor cultura Europei.
Dosar de texte
Aspecte economico-fiscale:

Codul lui Teodosiu (publicat în 438, în vremea lui Theodosiu al II-lea, cuprinde legislaţia imperială de la Constantin
încoace, va fi sursă pentru codul lui Iustinian, n.n) V, 9, 1:“Acela la care va fi găsit un colon străin trebuie nu numai să-l
aducă la locul lui de origine, dar să şi plătească impozitele datorate de el pentru intervalul respectiv. Iar colonii care ar
încerca să fugă, se cuvine să fie puşi în lanţuri ca sclavii şi siliţi, drept pedeapsă, să îndeplinească munci de care sunt
scutiţi oamenii liberi. Dat la 30 octombrie, consuli fiind Hilarianus şi Pacatianus (332).”

Codul lui Iustinian (parte a culegerii de texte normative strânse la comanda lui Iustinian, Corpus Iuris Civilis, codicele
cuprinde normele de la împăratul Hadrian până în perioada sa, n.n.) IX, 48, 2: “Împăratul Constantius Augustus către
Dulcitius, consularul provinciei Aemilia (Italia). Dacă cineva vrea să vândă sau să doneze un domeniu, nu poate printr-o
simplă înţelegere între doi particulari să-şi păstreze colonii ca să-i mute în altă parte. Căci cei care-i socot folositori pe
coloni, trebuie sau să-i păstreze cu domeniile respective, sau să-i lase spre a fi altora de folos, dacă ei singuri au pierdut
nădejdea de a mai scoate un câştig de pe urma domeniilor. Dat la 29 apr. (în anul 357), la Milano, în timpul celui de-al
noulea consulat al lui Constantius şi al celui de-al doilea consulat al lui Iulian (nepotul lui Constantin şi viitorul împărat,
n.n.).”

Codul lui Iustinian IX, 45, 23: “Împăratul Iustinian Augustus către prefectul pretoriului (la acea dată un simplu
funcţionar civil, n.n.), Ioan. Deoarece este nedrept ca pământul care a avut de la început coloni legaţi de glie să fie lipsiţ,
ca să spunem aşa, de mădularele sale, şi întrucât colonii care se află pe alte pământuri pricinuiesc cele mai mari pagube
stăpânilor lor, am hotărît ca, după cum nimeni nu poate să scape de condiţia sa de curial (dependenţă fixată tot de
Constantin) prin scurgerea timpului, tot aşa şi cel care este legat de pământ să nu-şi poată revendica libertatea prin
trecerea timpului, ci să rămână colon fixat şi legat de glie, oricât de multă vreme ar fi trecut sau chiar dacă a exercitat
timp îndelungat o meserie. Iar dacă a încercat să se ascundă sau să plece, să fie considerat ca un sclav care se fură pe
sine însuşi, prin manevre frauduloase, şi să rămână legat de situaţia sa de colon, împreună cu urmaşii săi, plătind şi
impozitele respective, fără a avea vreodată dreptul de a deveni liber (lege din anii 531-534, n.n.).”

Salvianus, Despre conducerea lumii de către Dumnezeu, V, VI-VIII (a trăit în sec. al V-lea, la Marsilia, unde era preot.
Dintre scrierile sale, deosebit de importantă ca izvor istoric este De gubernatione Dei, în care autorul zugrăveşte modul
de viaţă al cetăţenilor romani în comparaţie cu cel al barbarilor, n.n.): “Aşa se întâmplă cu toţi oamenii de jos… cei
puternici hotărăsc ce trebuie să plătească cei săraci, bunăvoinţa celor bogaţi stabileşte ce trebuie să piardă mulţimea
nenorociţilor. Bogaţii însă nu suferă de loc de pe urma hotărârilor luate de ei. Dar nu se poate, vei spune, ca trimişii
autorităţilor să nu fie cinstiţi şi bine primiţi. Atunci bogaţilor, fiţi primii la plată, voi care luaţi cei dintâi hotărîrile; fiţi
primii în dărnicie, voi care îi întreceţi pe toţi în vorbe frumoase. Căci ce poate fi mai nedrept şi mai revoltător decât

85
faptul că singuri voi sunteţi scutiţi de a plăti, dar în schimb îi obligaţi pe toţi ceilalţi s-o facă? Câţiva trebuie să
plătească? …doi sau trei hotărăsc pieirea multora. Câţiva puternici dau hotărîri pe care trebuie să le îndeplinească mulţi
nenorociţi.
Dar unde sau la cine mai există aceste rele? Doar la romani! Unde mai este nedreptatea atât de mare ca la noi?
Francii nu cunosc această nelegiuire; hunii sunt liberi de acest păcat; aşa ceva nu întâlneşti nici la vandali şi nici la goţi.
E atât de străină pentru barbarii care trăiesc în mijlocul goţilor putinţa de a răbda asemenea lucruri, încât nici romanii
care trăiesc cu ei nu le-ar putea îndura. De aceea, singura dorinţă a tuturor romanilor de acolo este de a nu fi nevoiţi să
devină cetăţeni romani. Toţi romanii, oamenii de rând, aflători acolo se roagă într-un singur glas să poată trăi mai
departe cu barbarii. Şi ne mirăm că nu-i putem învinge pe goţi, când oameni de-ai noştri preferă să stea acolo mai curând
decât la noi. De aceea fraţii noştri nu numai că refuză în ruptul capului să treacă de la ei la noi, dar adesea ne părăsec pe
noi ca să fugă la ei…
Căci preferă să trăiască într-o aparentă situaţie de prizonieri decât să fie sclavi sub aparenţa libertăţii. Şi astfel,
cetăţenia romană, care odinioară era foarte preţuită şi căutată chiar cu mari sacrificii, acum e refuzată de oameni şi toţi
fug de ea, socotind-o un lucru de mică însemnătate şi chiar ceva de care trebuie să te fereşti…
Le sunt mai plăcuţi duşmanii decât perceptorii. Lucru cu totul firesc, căci ei fug la duşmani ca să scape de
urmărirea fiscului… Şi chiar mă mir că toţi săracii şi nenorociţii care plătesc dări nu fac la fel; o singură cauză îi reţine,
şi anume imposibilitatea de a lua cu ei lucrurile, coliba şi familia. Întrucât cei mai mulţi dintre ei îşi părăsesc peticul de
ogor şi căsuţele, numai ca să scape de urmărirea fiscului, cum să nu vrea să ducă cu ei- dacă le-ar fi cu putinţă- ceea ce
sunt nevoiţi să părăsească?
Şi astfel, nefiind ei în stare să facă acest lucru, pe care l-ar dori foarte mult, fac ceea ce se poate. Se dau pe ei înşişi în
grija celor mari, punându-se sub ocrotirea lor şi devenind supuşi ai bogaţilor, sub a căror autoritate cad în întregime.”

Aspecte politice şi militare:

Eutropius, Breviarul de la întemeierea Romei, X, 1-3: „...au fost proclamaţi auguşti Constanţius şi Galerius şi lumea
romană a fost divizată în aşa fel încât, luându-şi fiecare dintre ei câte un Caesar, Constanţius să guverneze Gallia, Italia
şi Africa iar Galerius-Illyricum, Asia şi Orientul. Totuşi, Constanţius, mulţumit cu demnitatea de August, a refuzat
sarcina de a guverna Italia şi Africa; era un bărbat fără egal şi de o extraordinară conduită civică, preocupat de averile
provincialilor şi ale particularilor, nesocotind interesele fiscului şi afirmând că este preferabil ca bogăţiile publice să fie
păstrate mai bine de particulari decât să fie ţinute într-un singur tezaur; ducea o viaţă atât de modestă încât, în zilele de
sărbătoare, dacă trebuia să ia masa cu prieteni prea numeroşi, era folosită argintăria cerută din casă în casă, de la
particulari. Acesta n-a fost doar iubit de galli ci chiar venerat, mai ales pentru că sub ocârmuirea sa au scăpat de
prudenţa bănuitoare a lui Diocleţian şi de nebunia sângeroasă a lui Maximianus. A murit în Britannia, la Eboracum, în al
13-lea an al domniei sale şi a fost trecut în rândul zeilor. Galerius, om cu obiceiuri cinstite şi fără egal în arta militară,
deoarece îşi dădea seama că prin renunţarea lui Constanţius a revenit şi Italia sub administraţia sa, şi-a ales doi
Caesares: pe Maximianus, pe care l-a aşezat în fruntea Orientului şi pe Severus, căruia i-a încredinţat Italia. El personal
a rămas în Illyricum. Într-adevăr, murind Constanţius, a fost ales împărat în Britannia fiul acestuia, Constantinus,
provenit dintr-o căsătorie cu o femeie de condiţie joasă, care trecu în locul tatălui lui drept conducătorul mult aşteptat.
Între timp, la Roma, în urma declanşării unei revolte, pretorienii l-au proclamat august pe Maxentius, fiul lui Maximian
Herculius care, (...) la această veste, încurajat de speranţa reluării domniei la care renunţase fără voia sa, a „zburat” la
Roma venind din Lucania- pe care şi-o alesese drept reşedinţă ca simplu particular, (...) şi prin scrisori pe care le-a
expediat fără succes, l-a îndemnat şi pe Diocleţian să reia puterea la care renunţase. Dar împotriva revoltei pretorienilor
şi a lui Maxenţius a fost trimis la Roma, de către Galerius, cezarul Severus. Acesta, venind aici cu o armată şi asediind
oraşul, căzu victima criminalului abandaon al propriilor lui soldaţi. Lui Maxenţius îi sporiră forţele şi autoritatea sa
deveni mai puternică. Pus pe fugă, Severus a fost asasinat la Ravenna. În urma acestor întâmplări, Maximianus încercă
totuşi, printr-o cuvântare către soldaţi să-l înlăture de la domnie pe fiul său Maxentius, dar a stârnit revolta soldaţilor şi a
fost împroşcat cu vorbe de ocară. Apoi, lăsând cu viclenie impresia că ar fi fost alungat de fiul său, a plecat în Gallia ca
să se alieze cu ginerele său, Constantinus, care în acel moment, spre marea satisfacţie a soldaţilor şi provincialilor, era
guvernator în Gallia, după ce francii şi alamanii fuseseră nimiciţi şi după ce regii lor capturaţi fuseseră aruncaţi la fiare
în timpul unui spectacol plin de măreţie, oferit pentru câştigarea simpatiei poporului. Aşadar, cum prin intermediul fiicei
sale, Fausta, care-i dezvăluise soţului său tot vicleşugul, i-au fost date pe faţă toate înşelătoriile, Herculius a fugit la
Marsilia şi acolo, împresurat fără scăpare (căci de aici se pregătea să fugă înapoi la fiul său cu o navă) a suferit pedeapsa
morţii celei mai juste, el bărbatul înclinat spre orice fel de cruzime şi sălbăticie, perfid, primejdios şi total lipsit de
omenie.”

Aurelius Victor, Despre împăraţi, XL, 23-28: „28. Iar Maxenţius, tot mai îndârjit de la o zi la alta, înaintând în sfârşit
până la Stânca Roşie, respectiv la cca. 9 000 de paşi de Roma, după ce i-a fost măcelărită armata iar el se retrăgea în
fugă spre Roma, a fost capturat în momentul traversării Tibrului, chiar în cursele pe care el le întinsese duşmanului său
86
la Podul Mulvius; aşa îşi găsise el sfârşitul în cel de-al şaselea an de tiranie. 24. La moartea lui senatul şi poporul de rând
au dat frâu liber sentimentelor lor de bucurie şi de veselie, într-un mod pe atât de incredibil pe cât şi el îi maltratase pe
toţi, deoarece el odinioară, încuviinţase masacrarea poporului de către gărzile pretoriene şi fusese primul care, printr-un
decret lipsit total de omenie, îi constrânsese atât pe senatori cât şi pe ţărani să-i furnizeze sub pretextul unor îndatoriri
publice, anumite sume de bani pe care el le cheltuise fără socoteală. 25. Din ură faţă de aceste abuzuri, fură desfiinţate
cohortele pretoriene şi trupele auxiliare înclinate mai curând spre conspiraţii militare decât pentru paza oraşului Roma.
Şi, totodată, le-au fost consfiscate atât armele cât şi obiectele de îmbrăcăminte militară. 26. Mai mult decât atât, toate
monumentele pe care Maxenţius le construise cu tot fastul, cum ar fi de pildă templul în onoarea Romei şi o bazilică, au
fost trecute de senatori pe seama meritelor lui Flavius [Constantin]. 27. Tot de către Constantinus a fost împodobit cu
toată strălucirea cuvenită Circul Mare, iar pentru îmbăiere a fost ridicată o altă mare lucrare, termele, cu nimic mai
prejos decât celelalte. 28. Au fost de asemenea înălţate statui, în cele mai frecventate locuri, între care multe din aur sau
împodobite cu argint; apoi a fost înfiinţat un colegiu sacerdotal pentru familia Flavia (familia lui Constantin cel Mare,
n.n.) şi pentru oraşul Cirta, care se prăbuşise în urma asediului lui Alexander, acestui oraş reconstruit şi înfrumuseţat i s-
a dat numele de Constantina”.

Ammianus Marcellinus, Istoria roamană, XV, 8 (asocierea lui Iulianus, în calitate de Caesar, de către Constantius al II-
lea, n.n.): 1. …dar pe Constantius îl nelinişteau veşti care veneau una după alta, arătând că situaţia din Gallia este
deplorabilă, fiindcă nimeni nu mai poate rezista barbarilor care năvălesc şi devastează totul. Frământându-se îndelung
prin ce mijloace să înlăture flagelul fără să plece din Italia, aşa precum dorea- căci socotea primejdios să se deplaseze
prea departe- i-a răsărit în minte, până la urmă, o idee înţeleaptă, aceea de a-şi asocia la domnie pe Iulianus, văr al său
din fraţi, care fusese de curând chemat din Ahaia şi încă mai purta haine greceşti.(…) 4. Acesta a fost chemat şi, în ziua
fixată în acest scop, toată armata prezentă în Mediolanum a fost convocată în adunare. Împăratul, cu Iulianus de mână,
după ce s-a urcat la tribună, care era împodobită cu steaguri şi mai înaltă ca de obicei, pe un ton binevoitor, a ţinut
această cuvântare:
5. “Ne găsim în faţa voastră, bravi apărători a statului, pentru a judeca împreună situaţia generală a patriei şi pentru a lua
hotărâri aprobate de voi toţi. Vă voi înfăţişa, pe scurt, ca unor judecători drepţi, ceea ce mă gândesc să fac. 6. După
suprimarea tiranilor rebeli, pe care furia lor nebună i-a împins la încercări nesăbuite, barbarii ca şi cum le-ar comemora
moartea prin vărsare de sânge roman, călcând tratatele de pace, au pătruns în Gallia, însufleţiţi de încrederea că pe noi ne
reţin necesităţi imperioase departe de ţinuturile pe care ei le jefuiesc. 7. Dacă voinţa voastră şi a noastră va stăvili la timp
răul care se întinde, grumazul neamurilor trufaşe va fi înfrânt şi fruntariile imperiului vor fi în siguranţă….8. Iată, doresc
să iau alături de mine, cu demnitatea de Caesar pe Iulianus, acest văr al meu din fraţi, pe care-l cunoaşteţi, respectat pe
drept, cu stima meritată, ca rudă şi tânăr capabil prin însuşirile sale strălucite. Urmează ca voi, dacă socotiţi potrivită
alegerea făcută de mine, s-o ratificaţi prin asentimentul vostru.“
9. Adunarea prin aclamaţii i-a întrerupt şirul vorbirii, toţi cei prezenţi socotind propunerea ca expresie nu a unei minţi
omeneşti ci a voinţei divine cunoscătoare a viitorului. 10. Stând nemişcat până s-a făcut linişte, împăratul a continuat cu
încredere:
“Fiindcă freamătul vostru de bucurie arată că împărtăşiţi sentimentele mele, să se ridice la înalta onoare tânărul energic
şi ponderat, a cărui conduită exemplară n-are nevoie de laude. Caracterul lui format, printr-o cultură aleasă, este o
recomandaţie pentru alegerea făcută. Deci, cu voia domnului din cer, îi voi încredinţa insignele imperiale.”
11. A zis, şi după ce a îmbrăcat pe Iulianus cu purpura străbunilor şi în aplauzele armatei l-a declarat Caesar, cu aceste
cuvinte s-a adresat noului principe, care avea o înfăţişare oarecum îngrijorată: 12 “Ai primit în floarea vârstei, frate prea
iubit, demnitatea strălucitoare a neamului tău. Mărturisesc că mă simt înalţat în glorie şi putere avându-te alături de
mine. 13. Fii aşadar părtaş cu mine la osteneală şi primejdii, ia-ţi asupra sarcina administrării Galliei, pentru a uşura prin
binefacerile tale situaţia grea a acestei provincii. Iar dacă va fi nevoie să lupţi cu duşmanii, ţine-ţi pasul sprinten între
stegari, îndemnând, când cere momentul, la acte de bravură, mergând în primele rânduri pentru a îmbărbăta pe luptători,
sprijinind cu ajutoare pe cei ce au nevoie, mustrând pe cei ce dau înapoi, pentru a cunoaşte direct şi foarte bine pe cei
buni, ca şi pe cei laşi. 14. Acum când situaţia nu îngăduie nici o întârziere, mergi ca un bărbat viteaz, ducând cu tine
bărbaţi la fel de viteji. Vom fi alături de voi cu puterea dragostei noastre statornice, vom lupta împreună pentru a
conduce în pace cu moderaţie şi devotament, -numai să ne împlinească zeul dorinţele- lumea supusă nouă. Vei fi cu
mine pretutindeni şi eu voi fi cu tine la orice acţiune. În puţine cuvinte, du-te repede, însoţit de bune urări din partea
noastră a tuturor, pentru a apăra cu grijă neadormită postul pe care ţi-l încredinţează imperiul!”
15. La sfârşitul acestei cuvântări nimeni n-a tăcut, ci toţi ostaşii, cu zgomote formidabile lovindu-şi scuturile de
genunchi (aceasta ei o fac în semn de mulţumire deplină; căci dimpotrivă, cînd îşi izbesc scuturile de suliţe îşi exprimă
mânia şi durerea), este de neînchipuit cu câtă bucurie au aprobat toţi, în afară de câţiva, alegerea făcută de Augustus”.

Ammianus Marcellinus, Istoria Romană, XXXI, 3.8: (...) zvonul despre sosirea hunilor s-a răspândit până departe
printre celelalte neamuri ale goţilor (...) o mare parte dintre ei părăsiră pe Athanaric şi se gândea la un loc de aşezare
departe de orice ameninţare barbară. Chibzuind îndelung încotro să pribegească, aceştia au socotit că Thracia le poate
87
oferi loc de refugiu dintr-un motiv dublu: întâi că are pământul foarte fertil şi al doilea, că Istrul, cu albia lui largă şi
adâncă îi fereşte de năvălirile barbarilor din nord. Această hotărâre a fost împărtăşită de toţi. 4.1: Astfel, sub comanda lui
Alavivus (vizigoţii) au ocupat malul stâng al Danubiului şi printr-o delegaţie la împăratul Valens cereau, cu rugăminţi
umile, să fie primiţi la sud de fluviu, promiţând că vor trăi acolo liniştiţi şi că, dacă va fi nevoie, vor da şi ajutoare pentru
apărarea imperiului (376 p. Chr.). 2. Pe când în afară se petreceau aceste evenimente, în interior s-au răspândit zvonuri
înspăimântătoare, că seminţiile nordice se zbat în convulsii noi şi mai mari decât cele obişnuite, că pe tot spaţiul care se
întinde de la marcomani şi cvazi la Pontul Euxinus mulţimea barbară a fost alungată din sălaşurile ei de alte neamuri
venite pe neaşteptate de departe... 3. La început ai noştri nu au dat atenţie acestor zvonuri, fiindcă de obicei despre
războaiele din acele ţinuturi se aude târziu, după ce se termină sau se potolesc. 4.Dar ştirile au fost confirmate de venirea
solilor, care transmitaeu prin rugăminţi şi angajamente cererea neamurilor invadate de a li se îngădui să treacă fluviul.
Mişcarea din nord a produs mai degrabă bucurie decăt teamă, adulatorii pricepuţi în linguşiri ridicînd în slăvi norocul
principelui că-i vin de bună voie din cele mai îndepărtate ţinuturi ale pămîntului atîţi recruţi, fără măcar să-i fi cerut el, şi
că va avea o armată neînvinsă, întrucât la forţele ei se vor adăuga altele străine, iar prin tributul plătit anual de privincii
tezaurul statului se va îmbogăţi cu noi grămezi de aur. 5. Cu aceste iluzii au fost trimişi tot felul de cărăuşi care să
transporte mulţimile primejdioase. Se depunea toată silinţa ca nimeni să nu mai rămână pe malul de nord al fluviului,
chiar dacă era bolnav de moarte. Astfel, cu permisiunea împăratului, care le dădea permisiunea să treacă peste Danubius
şi să se stabilească în Thracia, mulţimile erau transportate cu bărci, luntrii şi albii făcute din trunchiuri de copaci. Şi
fluviul fiind foarte greu de trecut, mai ales că tocmai atunci venise mare din cauza ploilor, mulţi s-au înecat (...) 6.Dar
toată această învălmăşeală a transferului de populaţie aducea mari dezastre statului. Drept este să recunoaştem să
nenorociţii funcţionari însărcinaţi cu operaţia de a aduce populaţia barbară în Thracia, au încercat de multe ori să ţină
socoteala celor trecuţi, dar au fost nevoiţi să renunţe (...) 8.(...) Cei dintâi care au trecut în sud au fost Fritrigern şi
Alavivus, cărora împăratul le-a dat alimente pentru un timp limitat şi pământ pentru a-l cultiva. 9.În tot timpul acesta
barierele de la graniţă au fost ridicate şi puhoaie de barbari înarmaţi s-au revărsat ca lava Etnei peste teritoriile noastre.

Sozomenos, Istoria ecleziastică, IV: Constantin (cel Mare, n.n.) admirând prorocirile ce-i explicaseră preoţii despre Isus
Christos, porunci celor mai buni meşteşugari să facă steagul crucii şi să-l împodobească cu aur şi cu mărgăritar. El era
mai frumos decât celelalte steaguri, pentru că trebuia să fie totdeauna purtat înaintea împăratului şi să fie adorat de
soldaţi. Eu cred că acest Principe făcu din trofeul religiei noastre steagul armatei sale, pentru ca romanii, avându-l mereu
înaintea ochilor, să renunţe puţin câte puţin la superstiţiile părinţilor lor…

Politică şi religie:

Lactanţiu, Despre morţile persecutorilor, 48: „Eu, Constantin Augustus, cât şi eu, Licinius Augustus, când ne-am reunit
în chip fericit la Milano şi am luat în discuţie toate aspectele privind binele şi siguranţa publică, am socotit de cuviinţă
că trebuie să reglementăm în primul rând –printre alte dispoziţii menite să asigure viitorul majorităţii cetăţenilor- pe
acelea care se referă la respectul faţă de Divinitate, astfel încât să oferim şi creştinilor, ca şi tuturor celorlaţi oameni,
libera posibilitate de a urma fiecare credinţa pe care o alege, pentru ca orice natură divină există în sălaşurile cereşti să
se poată îndupleca şi manifesta în chip favorabil faţă de noi şi faţă de toţi aflaţi sub oblăduirea noastră: (...) am acordat
numiţilor creştini îngăduinţa deplină şi absolută de a-şi practica religia (...) aceeaşi posibilitate de a-şi cinsti religia şi
credinţa este garantată şi pentru ceilalţi cetăţeni. (...) Mai mult, în ceea ce priveşte comunitatea creştinilor am crezut
nimerit să statornicim următoarele: după cum locurile unde obişnuiau ei să se adune (...) se pare că au fost cumpărate de
anumiţi indivizi, fie de la tezaurul nostru [imperial], fie printr-un oarecare intermediar, tot aşa trebuie să li se returneze
aceloraşi creştini fără plată şi fără nicio revendicare de fonduri- orice înşelăciune şi orice obstrucţie fiind excluse; de
asemenea, chiar şi cei care le-au primit ca donaţie sunt obligaţi să le restituie cât mai curând, în mod similar, aceloraşi
creştini. În plus, dacă persoanele ce au achiziţionat clădirile sau beneficiarii donaţiilor reclamă vreo despăgubire (...) să
se adresese [în acest sens] locţiitoriului [din teritoriu], încât la rândul lor, potrivit cu dărnicia noastră să fie mulţumiţi.
Toate proprietăţile să fie înapoiate de îndată şi fără întârziere comunităţii creştinilor. (...) Şi deoarece este lucru ştiut că
numiţii creştini aveau în stăpânire nu doar lăcaşurile unde obişnuiau să se adune ci şi altele, aparţinând de drept
comunităţii lor-adică bisericilor, iar nu persoanelor particulare-vei dispune să fie returnate creştinilor-mai exact
comunităţii şi adunării lor- respectivele posesiuni, desigur în condiţiile legale enunţate mai sus (...)”

Codul lui Theodosius, IX, 16,1- 2 : „(…) Cei care vor să practice superstiţia haruspicării s-o facă în public (...)Interzicem
haruspicilor, preoţilor şi altora care au obiceiul de a practica acest ritual să intre-n case private chiar sub pretextul
relaţiilor de prietenie, se pedepsesc cei care nesocotesc această lege. Dar ceea ce se hotărăşte a fi util statului, să fie
încredinţat altarelor publice, templelor şi celebrate conform uzanţelor, nu împiedicăm celebrarea diurnă a riturilor
consacrate prin săvârşirea lor îndelungată. Dat la idele lui mai, sub al cincilea consulat al lui Constantin şi Licinius. (15
mai 319, n.n.)”.

88
Codul lui Theodosius, II, 8,1.“Este o mare nelegiuire de a se ocupa în ziua venerării Soarelui, cu pledoariile juridice,
civile sau criminale, este de dorit a se întreprinde în această zi activităţi plăcute. Totuşi, actele de emancipare şi eliberare
a sclavilor, făcute în această zi, rămân valabile. Dat cu cinci zile înainte de nonele lui Iulie, sub consulatele Cezarilor
Crispus şi Constantin (al II-lea). (3 iul. 321, n.n.)”

Codul lui Iustinian, III, 12, 2:“În ziua venerării Soarelui toţi judecătorii, plebea urbană, funcţionarii statului trebuie să se
odihnească. La ţară, totuşi, cei care cultivă câmpul, pot hotărî, după bunul lor plac, ce trebuie să facă; căci această zi este
favorabilă depozitării grâului şi strugurilor, şi, în plus, timpul bun, acordat prin graţie divină, nu durează mult. Dat cu
cinci zile înainte de nonele lui Iulie, sub consulatele Cezarilor Crispus şi Constantin (al II-lea). (3 iul. 321, n.n.)”

Codul lui Theodosius, XVI, 10, 3: “Deşi toate superstiţiile trebuie să fie complet extirpate, dorim totuşi ca templele
situate în afara zidurilor oraşelor să rămână în picioare şi intacte. Căci unele dintre ele au dat naştere jocurilor,
spectacolelor de circ, luptelor sportive, şi nu este bine să se distrugă ceea ce oferă în mod tradiţional plăceri poporului
roman. Dat la kalendele lui noiembrie, în vremea celui de-al treilea consulat al Augustului Constanţius al II-lea şi al
doilea consulat al Augustului Constant (1 nov. 342, n.n.).”

Codul lui Theodosius, XVI, 10, 5:“Să fie interzise sacrificiile nocturne permise printr-o decizie a lui Magnenţius
(uzurpator în Gallia, în vremea lui Constanţius al II-lea, n. n.). Dat cu 8 zile înainte de kalendele lui decembrie, sub
Constanţius al II-lea Augustus, la al şaselea consulat. (23 nov. 353, n.n.)”

Codul lui Theodosius, XVI, 10, 4: “Să se închidă pe de-a-ntregul templele în toate locurile şi în toate oraşele şi accesul
în ele să fie interzis. (…) Căci dorim ca toţi să se abţină de la sacrificii. Dacă cineva perpetuează această crimă, acela va
fi trântit la pământ de sabia răzbunătoare. Decidem, în plus, ca bunurile condamnatului să fie confiscate şi revedicate de
instituţiile fiscale ale statului şi ca aceleaşi pedepse să fie aplicate guvernatorilor de provincii dacă neglijează
confiscarea proprietăţilor celor pedepsiţi. Dat la kalendele lui decembrie, în anul celui de-al optulea consulat al
Augustului Constanţius al II-lea (1 dec. 356, n.n.).“

Codul lui Theososius, IX, 16, 4.: „Nimeni să nu consulte un haruspiciu, un matematician, un profet. Nu se mai acceptă
augurii şi profeţii; nici magii caldeeni (…) Să înceteze pentru totdeauna curiozitatea de a ghici viitorul şi cel ce
nosocoteşte acest ordin să suporte pedeapsa capitală, prin doborârea cu spada. Dat înainte cu 8 zile de kalendele lui
februarie, la Milan sub al 9-lea consulat al lui Constanţius al II-lea Augustus şi al 2-lea consulat al Cezarului Iulianus
(25 ian, 357, n.n.).

Codul lui Theodosius, XVII, 10, 10 : „ Nimeni nu are dreptul să se murdărească cu victime, să sacrifice un animal
nevinovat, să intre în sanctuare, să frecventeze templele şi să adore statuile sculptate de mâna omului sub pedeapsa
sancţiunilor divine şi umane. Această dispoziţie se aplică deopotrivă şi pentru judecători de rang înalt, căci, dacă vreunul
din ei, dedică unui rit profan, intră-n templu să venereze zeul acestuia, oriunde s-ar găsi, în călătorie sau în oraş, va fi
imediat constrâns să plătească 15 livre de aur, aceeaşi sumă o va plăti şi biroul (subalternii săi, n.n.) său în cazul în care
nu s-ar fi opus acestei acţiuni a judecătorului, nu l-ar fi oprit prin avertismente pronunţate public. Consularii trebuie să
plătească 6 libre, la fel şi notabilii din birourile lor, şi, de partea lor, corectorii, praesides şi aparitores vor plăti 4 livre.
Dat cu 6 zile înainte de kalendele lui martie, în timpul consulatelor lui Tatianus şi Symmachus. (24 fev. 391, n.n.).”

Sozomenos, Istoria ecleziastică, XVII: “Cu toate acestea el (Iulian Apostatul, n.n.) punea în mişcare tot felul de
vicleşuguri pentru a atrage pe supuşii săi la superstiţia păgânismului şi mai cu seamă pe cei mai însemnaţi bărbaţi de
război, pe care se silea să-i câştige atât prin el însuşi cât şi prin ofiţerii lui. Spre a-i obişnui în toate la cultul zeilor, el
făcu iarăşi vechea formă a steagului (…) El porunci să se zugrăvească alături de portretul său, când un Iuppiter ce iese
din nori şi care-i prezintă sieşi coroana sau purpura imperială, când un Marte sau un Mercur, care au ochii aţintiţi asupra
lui şi care par că mărturisesc, prin privirile lor, stima ce au faţă de elocinţa sa sau faţă de ştiinţa sa în arta războiului. El
uni astfel icoanele cu a sa, spre a sili pe popor să-l adore, sub pretext de a-i da lui toate onorurile care-i erau cuvenite şi
spre a sustrage omagiile unui cult suveran al religiei, sub aparenţa unui vechi obicei instituit. (…) N-a fost decât un mic
număr de persoane care, dându-şi seama de intenţia împăratului, refuzară să salute portretul său şi care fură pedepsite.
Ceilalţi urmară vechiul obicei din simplitate sau din ignoranţă”.

89
 LISTA UNITĂŢILOR MILITARE CANTONATE

ÎN PROVINCIILE DACICE

DACIA SUPERIOR:

UNITATEA MILITARĂ LOCALITATEA DE REŞEDINŢĂ

legiuni:

legio XIII Gemina Apulum

alae (unităţi de cavalerie):

ala I Batavorum milliaria Războieni-Cetate

ala I Hispanorum Campagonum Micia

ala I Bosporanorum Cristeşti

90
 cohorte quingenariae (cu 500 de soldaţi)

cohors I Gallorum Dacica ?

cohors II Gallorum Pannonica ?

cohors V Gallorum Pojejena

cohors I Augusta Ituraeorum sagittariorum ?

cohors I Tharcum sagittariorum ?

cohors I Ubiorum Odorheiul Secuiesc

cohortes equitatae (având în componenţă cavalerie):

cohors I Alpinorum Sărăţeni

cohors II Flavia Commagenorum sagittariorum Micia

cohors IV Hispanorum Inlăceni

cohors VIII Raetorum civium Romanorum torquata Teregova

cohortes milliariae (având 1000 de soldaţi):

cohors I Vindelicorum Tibiscum

cohors III Campestris Drobeta

cohors I Aurelia Brittonum Bumbeşti

91
 cohorte milliare equitatae (având în componenţă şi călăreţi):

cohors I sagittariorum Drobeta

cohors III Delmatarum Mehadia

trupe de numeri

DACIA INFERIOR:

trupe auxiliare:

alae quingenariae (trupe de cavalerie, de 500 de soldaţi):

ala I Asturuum Hoghiz

ala I Hispanorum Slăveni

ala I Claudia Gallorum Capitoniana sud-estul Transilvaniei

cohorte quingenariae (cu 500 de soldaţi):

cohors II Flavia Bessorum Cincşor

cohors I Bracaraugustanorum Breţcu

92
cohors II Gallorum ?

cohors III Gallorum Ioneştii Govorei, apoi în sud-estul

Transilvaniei

cohors I Tyriorum sagittariorum ?

cohors VI Nova Cumidavensium Râşnov

cohorte equitatae (având în componenţă călăreţi):

cohors I Flavia Commagenorum sagittariorum probabil la Enoşeşti

cohors II Flavia Numidarum Feldioara

cohors I Hispanorum veterana quingenaria ?

cohors milliaria (cu 1000 de soldaţi):

cohors I Augusta Nervia Pacensis Brittonum milliaria ?

trupe de numeri

DACIA POROLISSENSIS:

legiuni:

93
legio V Macedonica Potaissa, după 168

alae (trupe de cavalerie):

ala I Brittonum civium Romanorum ?

ala Siliana Gilău

ala I Tungrorum Frontoniana Ilişua

ala II Gallorum et Pannoniorum Gherla

cohorte quingenariae (cu 500 de soldaţi):

cohors I Hispanorum pia fidelis quingenaria Românaşi

cohors V Lingonum Porolissum

cohors VI Thracum equitata ?

cohors I Cannanefatium Tihău

cohors II Hispanorum scutata Cyrenaica Bologa

cohorte milliariae (cu 1000 de soldaţi):

cohors I Aelia Gaesatorum Bologa

94
 LISTA GUVERNATORILOR PROVINCIILOR DACICE

cohors I Britannica milliaria civium Romanorum ?

cohors II Brittonum equitata milliaria civium Romita

Romanorum pia fidelis

DACIA
cohors I Flavia Ulpia Hispanorum milliaria civium ?
Romanorum equitata
106-c. 108/109 Iulius Sabinus
cohors II Augusta Nervia Pacensis Brittonum Buciumi
c. 108/109-110 D. Terentius Scaurianus

110/117 C. Avidius Nigrinus

cohors I Batavorum pia fidelis Romita
117 C. Iulius Quadratus Bassus
cohors I Brittonum milliaria Ulpia torquata pia fidelis ?
118 Q. Marcius Turbo Fronto Publicius Severus
civium Romanorum
118 C. Iulius Proculus

trupe de numeri.
DACIA SUPERIOR/APULENSIS

120/126 Cn. Minicius Faustinus Sex. Iulius Severus

Unde ? reprezintă localitate
132 Cn. Papirius Aelianus Aemilianus Tuscillus
neprecizată.
135 C. Iulius Bassus

140 ? Q. Aburnius Caecidianus

144 Q. Mustius Priscus

152/153 M. Sedatius Severianus

N. B. Unde nu este precizată
157/158 M. Statius Priscus Licinius Italicus localitatea de reşedinţă,
sub Antoninus Pius C. Curtius Iustus înseamnă că încă nu se
cunoaşte localizarea precisă
161 P. Furius Saturninus a respectivei unităţi.
post 167 P. Calpurnius Proculus

168/169 M. Claudius Fronto

dată nesigură:

126/167 L. Annius Fabianus

95
126/167 Calpurnius Iulianus

126/167 Tiberius Iulius Flaccinus