Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr.

Paula Nemţuţ
Curs. Atributul şi atributiva. Apoziţia şi apozitiva
Atributul este o poziţie sintactică ocurentă în grupul nominal, fiind un adjunct al
centrului (substantiv, pronume sau numeral). Între atribut şi regent se stabileşte o relaţie de
dependenţă, marcată prin flexiune (la toate atributele în caz de ordinul 1), joncţiune (atributul
prepoziţional) şi aderenţă (atributul verbal, atributul adverbial, atributul interjecţional). În
cadrul flexiunii, dependenţa se manifestă prin recţiune, la atributul genitival şi la cel datival,
şi acord, la atributul adjectival. Prin sensul lui, atributul aduce informaţii suplimentare cu
privire la termenul regent, îndeplinind diverse funcţii semantice în grupul nominal:
 funcţia de individualizare a nominalului-centru (când se exprimă prin adjective
pronominale demonstrative: acest băiat, celălalt băiat, acelaşi băiat);
 funcţie de calificare (când se exprimă prin adjective, grupuri prepoziţionale sau
propoziţii relative: fată frumoasă, fată de neuitat, fată care te fascinează);
 funcţie de cuantificare (când se exprimă prin adjective pronominale nehotărâte sau
numerale: toţi oamenii, câteva opinii, trei filme);
 funcţie de categorizare/ clasare (când se exprimă prin adjective categoriale 1,
grupuri prepoziţionale sau propoziţii relative: număr impar, vopsea de haine, acid
care arde).
După clasa lexico-gramaticală prin care se exprimă, atributele se clasifică în:
adjectivale, substantivale, pronominale, verbale, adverbiale şi interjecţionale.
Atributul adjectival se exprimă printr-un adjectiv (sau o locuţiune adjectivală), care
se acordă în gen, număr şi caz cu nominalul regent (caz de ordinul 2). Un centru nominal
poate fi determinat de mai multe atribute adjectivale (nu se mai poate vorbi, în acest caz, de
principiul unicităţii). Adjectivele pot fi antepuse ori postpuse regentului:
 propriu-zise (la orice grad de intensitate):
Un bun şi singur prieten e conştiinţa ta: n-o ucide, ci las-o să moară odată cu tine. (Nicolae
Iorga, Cugetări)
Cu-ale tale braţe albe, moi, rotunde, parfumate [...]. (Mihai Eminescu, Noaptea)
Atributele adjectivale au, uneori, ca regent un centru pronominal: demonstrativ
(acela roşu), nehotărât (ceva durabil) sau negativ (nimic interesant). Şi numeralul cu
valoare pronominală poate fi regentul unui atribut adjectival: Ai trei garoafe, una albă şi
două roşii.
 pro-adjective:

1
Sunt adjective care restrâng clasa de referenţi desemnată prin substantiv la subclase, fiind incompatibile cu
gradele de intensitate: consiliu orăşenesc, acid sulfuric, magazin universal.

1
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Atributul şi atributiva. Apoziţia şi apozitiva
Ce păcat că nu era negru acest păr!... Ciobanul, care apăru în cele din urmă, rămase uimit de
asemenea iapă amarnică. (Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte)
 numerale (cardinale, ordinale, colective, distributive şi multiplicative2):
Omul e cel mai vechi animal/ şi singurul în vidul casnic./ El are două mâini/ şi două picioare.
(Nichita Stănescu, Matematica poetică)
A doua zi de dimineaţă i se împlinise lui Făt-Frumos anul. Pe când prânzeau, baba ieşi până
în grajd, scoase inimile din câteşişapte caii, spre a le pune pe toate într-un tretin slab, căruia-i priveai
prin coaste. (M. Eminescu, Făt-Frumos din lacrimă)
Auzim cetatea sfântă cu-nmiita-i armonie… (Mihai Eminescu, Memento mori)
 pronominale (demonstrative, posesive, nehotărâte – cu excepţia celor compuse cu
cine, interogative – cu excepţia lui cine, relative – cu excepţia lui cine şi ceea ce,
negative – cu excepţia lui nimeni şi nimic):
Această femeie zbura, nu mergea. Ş-apoi maica Filofteia avea credinţa deplină a darului
său... Pe drumul ce ţineam noi, se întâmplase, cu câteva zile mai înainte, nişte prădăciuni […]. Nicio
mişcare pe pământ, şi în aer nicio mişcare! (Calistrat Hogaş, Pe drumuri de munte)
Anumite construcţii cu adjective posesive necesită unele precizări: e vorba de apariţia
lor după prepoziţii/ locuţiuni prepoziţionale de G: votul împotriva mea, casa din faţa noastră,
locul din jurul tău, câinele din spatele vostru. Posesivul se acordă cu „substantivul” din
locuţiune sau cu finalul prepoziţiei, care are aspect articulat hotărât. Fiind vorba de acord,
adjectivele nu vor sta în G2, ci în Ac2, cu atât mai mult cu cât G-ul pentru posesivele feminine
(mele, noastre) este diferit de Ac (mea, noastră):
casa din faţa noastră
loc. prep.
prepoziţie (Ac) + „substantiv” → noastră se acordă cu faţa
Analogia funcţionează şi pentru grupările în care apare o prepoziţie şi un posesiv
masculin (neutru). Astfel, adjectivul posesiv însoţit de prepoziţie/ locuţiune prepoziţională va
fi în Ac2, atribut adjectival-prepoziţional (!!!).
 participiale:
Câteva lemne clădite laolaltă, un acoperiş de paie amestecate cu fân, un cuptor de imală cu
prispă bătrânească, un pat alcătuit din patru ţapi bătuţi în pământ, o uşă făcută din trei scânduri
înţepenite c-un par cruciş şi cu altul curmeziş... (Ioan Slavici, Popa Tanda)
 gerunziale:

2
GBLR, 2011 vorbeşte numai despre două tipuri de numerale: cardinal şi ordinal. Celelalte sunt încadrate la alte
clase lexico-gramaticale: numeralele colective sunt adjective pronominale nehotărâte, cele distributive sunt
construcţii speciale cu numerale cardinale, iar multiplicativele se comportă ca adjectivele prototipice.

2
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Atributul şi atributiva. Apoziţia şi apozitiva
[...] lăsai în voie să-mi plutească-n jururi/ emoţia cea schimbătoare de contururi,/ mereu
crescândă, descrescândă pururi. (Nichita Stănescu, Cântec despre cea mai înaltă idee)
Un singur centru nominal poate primi nenumărate determinante adjectivale:
Patru bărbaţi deştepţi şi bine înfipţi în viaţă, nu mojici, nu mârlani, dedicaţi unul altuia,
unde mai găsesc eu asemenea sprijin şi protecţie? (un numeral cardinal cu valoare adjectivală, patru
adjective propriu-zise şi un adjectiv participial, toate acordate cu substantivul bărbaţi – masculin,
plural, N2, atribute adjectivale)
Atributul substantival este de patru tipuri, stând în cazuri de ordinul 1 (nominativ,
genitiv şi dativ) şi în cazuri de ordinul 3 (acuzativ, dativ şi genitiv).
Atributul substantival nominatival sau falsa apoziţie (D.D. Draşoveanu) sau atributul
substantival categorial (GALR) are ca regent un substantiv comun determinat hotărât (din
sfere semantice diverse: nume de rudenie, funcţii, regiuni, instituţii, opere artistice sau alţi
termeni), relaţia dintre cei doi termeni nefiind una apozitivă, atributul restrângând extensiunea
primului termen până la unicat. Primul termen este numele clasei actualizate prin cel de-al
doilea termen: bunicul Gheorghe, domnul Popescu, prietena/ studenta Ana, doctorul Sârbu,
poetul Eminescu, oraşul Oradea, compania Orange, codul Morse. În locul substantivului
propriu pot apărea: abrevieri (razele X, punctul P), numerale cardinale cu valoare
substantivală (cifra doi, nota zece, pagina unu, tramvaiul trei, capitolul cinci, ghişeul
treisprezece, anul 2012, etajul şapte) ori substantive comune (şarpele boa, luna mai, modul
gerunziu). Acestea funcţionează tot ca determinative restrictive semantic şi dependente
sintactic de bază.
În literatura de specialitate, două structuri sunt considerate apoziţii:
a) apoziţia izolată (explicativă) sau reala apoziţie: Prietena mea, Ioana, e bolnavă.
b) apoziţia neizolată (determinativă) sau falsa apoziţie: Prietena Ioana e bolnavă.
Între structurile date există deosebiri semantice şi sintactice:
a) substantivul Ioana, izolat prin virgule, nu determină substantivul prietena (termen
reluat, apozat), nefiind atribut, ci îl explică, îl reia (reluant, apozant) – sub o altă formă,
detaliată, concretizată. Relaţia dintre cei doi termeni este o relaţie apoziţională (Sorin Stati),
de echivalenţă (Valeria Guţu Romalo) sau un non-raport (D.D. Draşoveanu). Apoziţia reală
stă în N1 sau în acelaşi caz cu termenul explicat: O văd pe Ioana, prietena mea. (Ac1 – N1) sau
O văd pe Ioana, pe prietena mea. (Ac1 – Ac1), Îi spun totul Ioanei, prietenei mele. (D1 – D1)
ş.a.m.d. Nu poate fi vorba de un acord între cele două substantive, ci de o coincidenţă cazuală
(reala apoziţie fiind o „dublură” a funcţiei, se poate construi identic cu termenul explicat);
oricare dintre cei doi termeni poate fi omis.

3
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Atributul şi atributiva. Apoziţia şi apozitiva
Reala apoziţie nu este nici coordonată, nici subordonată termenului reluat, fiind într-un
non-raport sintactic (D.D. Draşoveanu) cu acesta, datorită caracterului ei parantetic. De
aceea, se desparte prin pereche de virgule, linii de pauză sau două puncte. Poate apărea şi un
adverb apozitiv: anume, adică (apozeme).
b) substantivul Ioana determină termenul regent prietena, fiind atribut, deci o falsă
apoziţie. Stă întotdeauna în cazul N1, indiferent de cazul regentului: Pe prietena mea Ioana o
văd tristă. (Ac1 vs. N1), Prietenei mele Ioana i-a murit bunica. (D1 vs. N1), Casa prietenei
mele Ioana e nouă. (G1 vs. N1), Draga mea prietenă Ioana, ce mai faci? (V1 vs. N1). Falsa
apoziţie nu poate apărea în absenţa termenului regent. Nu se desparte niciodată prin virgulă
sau prin vreun alt semn de punctuaţie de acesta.
Atributul substantival genitival se exprimă prin substantive şi numerale cu valoare
substantivală. El se realizează fie ca genitiv sintetic, cazual (G 1): rochia fetei/ Mariei/ celor
trei/ amândurora, fie analitic, prepoziţional cu a (Ac3), printr-o construcţie echivalentă Ac
pentru G, mai ales când atributele sunt exprimate prin numerale sau prin substantive
nearticulate precedate de numerale şi de anumite adjective, la plural sau invariabile (diferit,
mult, numeros, puţin): notele a doi elevi/ a câte doi elevi/ a numeroşi elevi, proprietar a multe
case. Tot cu valoare de G sunt şi construcţiile cu de şi la: la mijloc de codru (mijlocul
codrului), preţul la gaze (preţul gazelor). Mai apar şi construcţiile partitive, în care avem de-a
face cu relaţia de apartenenţă – parte–întreg: nişte rochii de-ale Mariei, un student bun de-al
profesorului, gânduri de-ale amândurora.
Atributul substantival genitival exprimă în grupul nominal, mai ales relaţia de posesie,
indiferent de tipul semantico-gramatical de regent. Relaţia de posesie îmbracă următoarele
aspecte: genitiv posesiv (posesor, apartenenţă, dependenţă): casa părinţilor, copiii mamei,
nasturii hainei; genitiv subiectiv, exprimând rolul semantic de Agent: plecarea rândunelelor;
genitiv obiectiv, exprimând rolul semantic de Pacient: rezolvarea problemelor, respectarea
suveranităţii; genitivul calităţii: omul datoriei/ dreptăţii, îngerul iubirii; genitivul denumirii
sau al definiţiei: apele Dunării, ţara Moldovei; genitivul calităţii: floarea-florilor.
Atributul substantival datival cunoaşte două realizări. Prima este o construcţie
învechită, specifică limbii populare, ocurentă şi în poezie, în care termenul regent este un
substantiv comun prototipic nearticulat denumind un grad de rudenie sau o atribuţie socială
(raport/ relaţie, funcţie):
Acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui Pândilă. (Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb)
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune,/ Preot deşteptării noastre, semnelor vremii
profet . (Mihai Eminescu, Epigonii)

4
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Atributul şi atributiva. Apoziţia şi apozitiva
Celălaltă e specifică limbii actuale, determinând un abstract verbal (nume de acţiune)
provenit de la un verb de atribuire: acordarea de burse studenţilor, oferirea acelor ajutoare
sinistraţilor, decernarea de premii Oscar actorilor, dăruirea de flori mamei, conferirea
titlului D.H.C. lui Nicolae Manolescu etc.
Atributul substantival acuzatival este unul neprepoziţional, nemarcat cazual, asociat cu
substantive nume de acţiune sau de stare, de obicei articulate. Specie rară, acest tip de atribut
se apropie foarte mult de circumstanţiale: renunţarea o vreme la distracţii, mersul kilometri
întregi pe jos, aşteptarea ore în şir, învăţatul noaptea, numirea acestui ins ministru. Tot
atribute acuzativale sunt şi invidia pe Ion, pizma pe Ion, întrucât verbele de la care provin
sunt compatibile cu un Ac1 (complement direct): a invidia/ a pizmui pe cineva sau ceva.
Totuşi, pe din pe Ion poate apărea şi la atributul „nepersonal”: invidia pe notele tale, invidia
pe neşansă, acesta fiind un argument al construcţiei prepoziţionale.3
Atributul substantival prepoziţional este exprimat prin nominal prepoziţional, în cazul
cerut de conector (Ac3, D3 sau G3):
 Ac3:
Văd poeţi ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. (Mihai Eminescu, Epigonii); Team văzut
femeie stearpă, fără suflet, fără foc. (Mihai Eminescu, Venere şi madonă); Arde-n candel-o lumină
cât un sâmbure de mac. (Mihai Eminescu, Călin)
Atributele care au ca regent un substantiv verbal primesc aceleaşi prepoziţii ca verbul înrudit
ori pe cele care ar fi intrat în componenţa circumstanţialelor echivalente: dependenţa de părinţi (a
depinde de), apelul la înţelegere (a apela la), supărarea pe Ion (a se supăra pe), confruntarea cu
duşmanii (a se confrunta cu), erijarea în atoateştiutorul (a se erija în), alegerea între bine şi rău (a
alege între... şi...), invitaţie la restaurant (a invita la), chemarea angajaţilor din concediu (a chema
din), venirea de la muncă (a veni de la), plecarea odată cu elevii (a pleca odată cu), lupta pentru
drepturile omului (a lupta pentru).
 D3:
Vindecarea datorită/ graţie/ mulţumită credinţei i-a uimit pe toţi. Sosirea trenului conform/
potrivit orarului era de aşteptat.
 G3:
Ura ei împotriva lui Moromete ieşi iar la suprafaţă. (Marin Preda, Moromeţii); Zborul cu
avionul deasupra norilor e fascinant. Curtea din spatele blocului e mare. Repercutarea unui astfel de
comportament asupra copiilor are efecte negative. Plimbarea în susul şi în josul râului m-a relaxat.

3
Vezi Maria Vulişici Alexandrescu, Sintaxa limbii române, observaţia de la p. 75.

5
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Atributul şi atributiva. Apoziţia şi apozitiva
Atributele prepoziţionale exprimă diferite nuanţe circumstanţiale: de loc, de timp, de
mod, de cauză, de concesie etc. Ele nu trebuie confundate cu circumstanţialele, chiar dacă
determină substantive de origine verbală (i.e. nominalizări ale verbelor).
Atributul pronominal se exprimă prin diverse tipuri de pronume, prezentând
numeroase analogii cu atributul substantival din punct de vedere formal.
Atributul pronominal genitival se realizează prin pronume personale, demonstrative,
posesive, nehotărâte, interogative, relative şi negative:
Sufletul nu ţi-l da decât cui îţi dă sufletul lui. Curajul tuturora nu se alcătuieşte din curajul
fieştecăruia. Sunt suflete a căror viaţă n-are o primăvară; ele sunt rareori fecunde. (Nicolae Iorga,
Cugetări)
Considerând elementele al, a, ai, ale pronume semiindependente, nu va exista un
atribut pronominal genitival exprimat prin posesive. În enunţul: Supărarea alor noştri era
mare., alor este atribut pronominal în G1, iar noştri, atribut adjectival în G24 (după gramatica
tradiţională, alor noştri este atribut genitival realizat printr-un pronume posesiv; N.B. numai
când apar cu articolul alor sunt posesivele în G1, altfel nu!).
Atributul pronominal datival se exprimă prin formele neaccentuate ale pronumelor
personale şi reflexive (aşa-numitul D posesiv: formă de D, înţeles de G) sau, mai rar, prin
pronume accentuat în construcţii asemănătoare atributului substantival datival (cu regent
nearticulat nume de rudenie sau care exprimă o relaţie socială: nepot acestuia, şef lui, ori cu
regent abstract verbal, de obicei articulat: conferirea de medalii unora). În grupul nominal,
cliticul (i.e. forma neaccentuată) atribut poate fi conjunct (i.e. ataşat) atât unui substantiv, de
obicei articulat enclitic, cât şi unui adjectiv articulat plasat în antepunere:
Şi negrele-i bucle ondoală-n zefire. (Mihai Eminescu, O călărire în zori); Şi de-aceea tot ce
mişcă-n ţara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este. (Mihai Eminescu,
Scrisoarea III)
Aş fi vrut să te păstrez în braţe/ aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,/ cu morţile- i
nerepetate. (Nichita Stănescu, Îmbrăţişarea)
Iar Manea turba/ Mândra-şi săruta/ În braţe-o lua. (Meşterul Manole)
Formele conjuncte verbului sunt considerate în GALR/ GBLR drept complemente
posesive. În exemplul: Ţi-am citit lucrarea., dativul este ambiguu: Ţie ţi-am citit lucrarea
altuia. (complement indirect) sau Ţi-am citit lucrarea ta. (atribut datival/ complement posesiv
în accepţia actuală).
Atributul pronominal prepoziţional se exprimă prin pronume însoţite de prepoziţii:

4
Vezi Maria Vulişici Alexandrescu, op. cit., p. 78–79.

6
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Atributul şi atributiva. Apoziţia şi apozitiva
Ac3: Moralitatea se razimă pe respectul de alţii şi pe respectul de sine. A putea trăi în
minciună este o însuşire specială, ca aceea de a te simţi bine pe corabia ce se clatină în timp de
furtună. (Nicolae Iorga, Cugetări)
D3: Realizarea compunerii potrivit altora din indicaţii nu-ţi va aduce nota maximă. Obţinerea
postului datorită propriilor cunoştinţe te va face mândru de tine.
Atributul prepoziţional în D se poate realiza şi printr-o formă neaccentuată de pronume
personal sau reflexiv: Gardul din faţa-mi era proaspăt vopsit. Câmpul de jur împrejuru-i părea
pustiu. (N.B. avem un D posesiv, pronumele însoţind o prepoziţie sau o locuţiune prepoziţională de G;
atributul nu este nici în G3, pentru că nu există forme pronominale neaccentuate de G, nici în D 3,
pentru că nu e o prepoziţie specifică D-lui, ci în D1 !!!).
G3: Oamenii din faţa lui/ dumnealui/ aceluia/ alor săi erau toţi răniţi. Revolta împotriva
tuturor nu-ţi va servi la nimic. Pierderea meciului din cauza jucătorilor va aduce nemulţumire
galeriei.
Apoziţia reală se poate materializa şi prin pronume, mai ales când acesta rezumă o întreagă
propoziţie. Este posibilă şi cea care reia o parte de propoziţie:
O singură filozofie e bună: aceea în care omenirea poate locui. (Nicolae Iorga, Cugetări);
Începe o existenţă nouă, aceea de cercetător şi autor. (George Călinescu, Enigma Otiliei)5
Atributul verbal se exprimă prin forme verbale nepersonale: infinitiv, gerunziu
neacordat cu nominalul regent şi supin.
Atributul verbal exprimat prin infinitiv determină îndeosebi substantive abstracte, dar
şi pronume demonstrative, fiind construit, de cele mai multe ori, cu prepoziţia de, precedată
de morfemul infinitival a. Mai rar apar alte prepoziţii: Este necesară citirea manuscrisului
pentru a-l corecta. Publicarea textului fără a-l verifica îţi poate aduce surprize.
De n-ar fi fost teama de a-şi supăra şi de a-şi speria neamurile prin alianţă, Sandu ar fi
împărţit cu Anicuţa şi cu ele tot ce primise. (Ileana Vulpescu, Arta compromisului)
Oamenii au uitat cu totul că li s-a făcut un dar copleşitor: cel de a exista în minunea lumii,
de a fi vii, de a fi conştienţi de sine.6 (Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile)
Atributul verbal exprimat prin gerunziu este nonambiguu dacă regentul este la feminin
sau la plural:
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,/ Cantemir croind la planuri din cuţite şi
pahară,/ Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic. (Mihai Eminescu, Epigonii)
Precum o actriţă acţionată de un talent supra-spontan, sărind dintr-un rol în altul, îmi spune,
cu ochii sclipind, cu buzele strălucind şi cu părul învolburat [...]. (Petru Popescu, Supleantul)
5
Exemple preluate de la Maria Vulişici Alexandrescu, op. cit., p. 80.
6
De observat structura complexă a ultimelor două atribute verbale, dată fiind apariţia unui verb copulativ: de a fi
vii, de a fi conştienţi (atribut verbal format din: verbul copulativ intranzitiv la modul infinitiv, timpul prezent,
conjugarea a IV-a şi NP exprimat prin adjectiv propriu-zis, variabil, cu 3, respectiv 4 forme flexionare, masculin,
plural, N2).

7
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Atributul şi atributiva. Apoziţia şi apozitiva
Când nominalul centru este la masculin (neutru) singular, e greu de făcut o distincţie
între atributul adjectival şi cel verbal: bărbat suferind, coş fumegând, ochi lăcrimând. Dacă
la plural gerunziul rămâne invariabil, atunci este atribut verbal: Cunosc nişte bărbaţi suferind
de astm. Am zărit mai multe coşuri fumegând în vale.
Gerunziul atributiv se poate constitui într-un pseudoadjunct7, i.e. adjunct într-un grup
nominal cu centru pronume sau numeral substitut, rezultat în urma contragerii unei propoziţii
relative. El se asociază cel mai frecvent unui pronume sau numeral cardinal:
Pe urmă a început să se lumineze, dar străzile erau pustii, numai noi dormind dea-
npicioarelea, mergând spre casă. (Ştefan Agopian, Tache de catifea)
Dacă el, plutind înrămat deasupra adunării, ar fi fost Attila [...]. Am zărit încă doi,
luptându-se să tragă după ei un obiect gros şi încolăcit [...]. (Petru Popescu, Supleantul)
Vedea biserica, oamenii în biserică şi pe Ileana între oameni; se vedea pe sine aşteptând la
uşă [...]. (Ioan Slavici, La crucea din sat)8
Dinspre partea aceea, care făcea un cot mare lângă gropanul unde stăteau fetele, se auzea
cineva plescăind prin apă şi apropiindu-se din ce în ce. (Marin Preda, Moromeţii)
S-au văzut vulturi murind de foame, dar nici unul căutându-şi hrana la poiata găinilor.
(Nicolae Iorga, Cugetări)
Dar dacă eu sunt numai una/ Clipind sub ochiul tău albastru/ Sau scrijelind-o cu privirea/
Bolta străină de granit? (Ana Blandiana, Altfel)
Atributul verbal exprimat prin supin determină substantive comune prototipice sau de
origine verbală, construindu-se aproape întotdeauna cu prepoziţia de. Multe sintagme s-au
fixat în limbă: maşină de spălat (de scris, de tocat, de tuns, de gătit), fier de călcat, lamă de
bărbierit, pastă de lipit. Supinul poate apărea însoţit şi de prepoziţia pentru, marcând scopul,
sau la, marcând relaţia, limita: o bidinea pentru zugrăvit, o pensulă pentru vopsit, carte
pentru citit (poveşti) şi colorat (desene), talent la scris (talent în privinţa scrisului). Atributul
poate fi însă cerut şi de unele pronume (demonstrative, nehotărâte sau negative):
Cum să te plictiseşti de frumuseţea însăşi, de neatins şi de neconceput? Fiecare altfel şi
fiecare cu altceva de oferit. (Mircea Cărtărescu, De ce iubim femeile)
N-am nimic de auzit/ nimic de discutat/ de iertat/ din atâtea dialoguri câte am avut n-ai
vrut să tragi nici o învăţătură de minte (Gabriela Adameşteanu, Dialog)
Mulţi se fac conservatori ca să capete ceva de conservat, sau de pierdut. (Nicolae Iorga,
Cugetări)
Cea mai greu de urmat e porunca a treia. (Octavian Paler, Viaţa pe un peron)

7
Vezi GALR, 2005, II, p. 101 şi următoarele.
8
În acest exemplu, gerunziul ar putea fi luat nu atribut, ci predicativ suplimentar: Vedeael că aşteaptăel. Se vedea
pe sine că aşteaptă. Se vedea pe sine aşteptând.

8
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Atributul şi atributiva. Apoziţia şi apozitiva
Atributul adverbial se exprimă printr-un adverb sau o locuţiune adverbială (de loc,
de mod, de timp) precedate de prepoziţie (de obicei de pentru regenţi substantive comune
prototipice sau pronominalul cel, cea, cei, cele):
Îngeri înnegriţi între litere,/ între pagina de deasupra şi cea de jos. (Nichita Stănescu, Elegia
a opta)
Abstractele verbale nu cer întotdeauna o prepoziţie înaintea adverbului: mersul (pe)
acolo, venirea mâine, zborul (până) departe, trezitul (mai) repede, lăsatul (în) sus. În cazul
locuţiunilor adverbiale, prepoziţia este formant obligatoriu: învăţatul pe dinafară, vizitarea
din când în când a muzeelor, sosirea oaspeţilor pe neaşteptate, explicarea pentru prima
dată/ de nenumărate ori/ de câteva ori a lecţiei, mărirea de două ori a fotografiei.9
Unele adverbe de mod se recategorizează în pro-adjective atunci când stau pe lângă
substantive, ele fiind încadrate în clasa adjectivelor invariabile, atributul fiind astfel unul
adjectival: mersul agale/ alene (= încet), visul aievea (= real, palpabil, concret), transportul
anevoie (= dificil), aşa/ asemenea fapte (= bune/ rele, nemaipomenite), comportament altfel
(= diferit, aparte), un astfel/ altfel de om (= curajos, zgârcit) etc.
Atributul interjecţional se realizează prin interjecţii şi locuţiuni interjecţionale.
Deşi vol. II al Gramaticii Academiei nu exemplifică acest tip de atribut, în vol. I se subliniază
că interjecţia poate ocupa o poziţie de atribut în contexte în care ea are rolul unui adjectiv cu
sens apreciativ10: Halal ajutor mi-ai oferit. (pro-adjectiv, atribut adjectival!!!); Am mers pe un
drum vai şi-amar. A ajuns un om ca vai de el/ vai de mama lui. Şi-a luat o maşină mamă-
mamă.
Atributiva
este subordonata care determină un substantiv, un pronume sau un numeral cu valoare
substantivală din propoziţia regentă. Aceasta poate fi atributivă relativă sau atributivă
conjuncţională. Prima se introduce prin pronume sau adjective pronominale relative (care,
cine, ce, cât/ câtă, câţi/ câte), unele pronume şi adjective pronominale nehotârâte (oricare,
oricine, orice) şi adverbe pronominale relative (când, unde, cum etc.), precedate sau nu de
prepoziţii. A doua se introduce prin conjuncţii subordonatoarea (că, să, dacă, de, ca...să).
Relativele pot apărea cu diverse funcţii sintactice în subordonata atributivă:
 subiect:
[...] /am găsit copila teafără, însă răsturnată cu albiuţa de nişte porci 1/, [care grohăiau
împrejurul ei.2] (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

9
Numeralele adverbiale sunt, de fapt, nişte îmbinări locuţionale. Vezi GBLR, 2011, capitolul despre numeral.
10
Vezi p. 675.

9
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Atributul şi atributiva. Apoziţia şi apozitiva
[...] /şi cu banii [câţi s-au dat, pe ici, pe colea1], îşi prindea tata altă nevoie2/. (Ion Creangă,
Amintiri din copilărie)
/Păstrează tot1/ [ce e crud2] /pentru a-l spune în public1/, iar [în ce scrii pentru prieteni 3]
/pune tot4/ [ce ai mai bun faţă de ceilalţi.] (Nicolae Iorga, Cugetări)
 complement direct:
/Copilul încălecat pe băţul său gândeşte 1/ [că se află călare pe un cal de cei mai straşnici 2]
[pe care aleargă cu voie bună 3] şi [√ pe care-l bate cu biciul4] şi [√ pe care-l struneşte cu tot dinadinsul.5] (Ion
Creangă, Amintiri din copilărie)
/Şi după mintea2/ [ce-o aveam1], /ne-am fi întors înapoi chiar atunci 2/ [...]. (Ion Creangă,
Amintiri din copilărie)
 complement prepoziţional:
[...] /ne-am fi întors înapoi chiar atunci 1/, /de nu eram în sama lui moş Luca 2/, [de care ne
ruşinam...3] (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
 complement indirect:
/Nică [...] era sfădit cu mine din pricina Smărăndiţei popei 1/ [căreia cu toată părerea mea de
rău i-am tras o bleandă2] [...]. (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
 atribut genitival:
/Hai fiecare pe la casa1/ [cui ne are.2] (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
 circumstanţial de loc:
/Şi satul Humuleşti [în care m-am trezit1] nu-i un sat lăturalnic, mocnit şi lipsit de priveliştea
lumii ca alte sate...2/ (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
/Numele omului dispare din locul1/ [unde a lucrat2], /dar el stă şi mai departe în locul 3/ [unde
s-au coborât oasele.4] (Nicolae Iorga, Cugetări)
 circumstanţial de timp:
/Dar în ziua aceea [în care mă rugase ea1], era un senin pe ceriu şi aşa de frumos 2/ [...]. (Ion
Creangă, Amintiri din copilărie)
/Vine vremea1/ [când scriitorul poate fi înlocuit de rutina condeiului său. 2] (Nicolae Iorga,
Cugetări)
 circumstanţial de mod:
/Dar eu mă lupt cu gândul1/ [cum să-i port de cheltuială2] [căci banii nu se culeg de la
trunchiu ca surcelele.3] (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
Regional se foloseşte şi pronumele relativ invariabil de: Omul de-l vezi e cumnatul ei.
Exemple de atributive conjuncţionale: Mă cuprinsese teama să nu greşesc. Gândul
dacă e bine ce fac m-a chinuit mult. Ideea că sufletul e nemuritor i-a preocupat pe filozofi.
Şi-a exprimat dorinţa ca toţi cei prezenţi să contribuie la organizarea petrecerii.

10
Sintaxa limbii române II Lect. univ. dr. Paula Nemţuţ
Curs. Atributul şi atributiva. Apoziţia şi apozitiva
Apozitiva exprimă aceeaşi idee cu termenul iniţial prea vag: fapt, idee, lucru, asta.
Întrucât explică, detaliază o parte de propoziţie ori o propoziţie întreagă, nedeterminând
termenul iniţial, apozitivele corespunde apoziţiei reale şi, de aceea, nu sunt subordonate
atributive. Ele se construiesc cu aceleaşi conective ca subordonatele, fiind însoţite uneori de
adverbele apozitive adică sau anume, ori pot să nu aibă element introductiv. Sunt întotdeauna
izolate prin virgulă, linie de pauză, două puncte sau chiar punct de termenul iniţial. Orice
parte de propoziţie se poate „dubla”/ detalia printr-o apozitivă.
Apozitive cu element de relaţie şi punctuaţie specifică:
/Îndărătnicul e convins numai de un lucru1/: [că a apucat a spune într-un fel.2]
/Un învăţat are două datorii1/: [să înveţe el necontenit2] şi [să înveţe necontenit pe alţii.3]
/Un lucru măcar înveţi învăţând1/: [ce sus e adevărul.] (Nicolae Iorga, Cugetări)
Apozitive nemarcate prin vreun element de relaţie, ci doar prin punctuaţie:
/Pentru puţină mâncare şi câte-oleacă de paşcă de cea de trei ocă la para, slujea toată casa 1/:
[tăia lemne2], [aţâţa focul3], [aducea apă4], [mătura5], [ne spunea la poveşti nopţi întregi, şezând cu
nasul în tăciuni6], şi [ne cânta din fluier.7] (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
/Ştia1/, /vezi bine2/, /soarele1/ [cu cine are de-a face3], [căci eram feciorul mamei4], [care şi ea
cu adevărat că ştia a face multe şi mari minunăţii 5]: [alunga nourii cei negri de pe deasupra satului
nostru6] şi [abătea grindina în alte părţi, înfingând toporul în pământ, afară, dinaintea uşii 7];
[închega apa numai cu două picioare de vacă 8], [de se încrucea lumea de mirare9]; [bătea pământul,
sau peretele, sau vrun lemn...10] (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)
/Minunat om ar fi părintele Trandafir1/, [dacă nu l-ar strica un lucru2]. /Este cam greu la
vorbă, cam aspru la judecată.1/ → ultima e apozitiva (Nicolae Iorga, Cugetări)

11