LRC. Sintaxa I lect. univ. dr.

Alina-Paula Neamțu

RAPORTUL APOZITIV/ DE ECHIVALENȚĂ. RELAȚIA DE INCIDENȚĂ. RELAȚII

CONDIȚIONATE ȘI STRUCTURI DERIVATE
Note de curs

1. Atributul substantival nominatival/ falsa apoziţie (D.D. Draşoveanu) sau atributul

substantival categorial (GALR) are, în general, ca regent un substantiv comun determinat hotărât
(din sfere semantice diverse: nume de rudenie, funcţii, regiuni, instituţii, opere artistice sau alţi
termeni), relaţia dintre cei doi termeni nefiind una apozitivă, atributul restrângând extensiunea
primului termen până la unicat: doamna ministru, domnul președinte, șarpele boa, domnul preot
etc.
Primul termen este numele clasei actualizate prin cel de-al doilea termen: bunicul
Gheorghe, domnul Popescu, prietena/ studenta Ana, doctorul Sârbu, poetul Eminescu, oraşul
Oradea, compania Orange, codul Morse.
În locul substantivului propriu pot apărea:
• abrevieri (razele X, punctul P);
• numerale cardinale cu valoare substantivală (cifra doi, nota zece, pagina unu,
tramvaiul trei, capitolul cinci, ghişeul treisprezece, anul 2012, etajul şapte);
• mai rar apare un numeral ordinal cu valoare substantivală: clasa întâi(a), banca întâi,
premiul întâi, locul întâi;
• substantive comune (şarpele boa, luna mai, modul gerunziu).
Acestea funcţionează tot ca determinative restrictive semantic şi dependente sintactic de
bază.
N.B. A nu se folosi denumirea de atribut substantival apozițional pentru acest tipar
sintactic, pentru că atributul reprezintă un raport tipic de subordonare (aici prin flexiune), iar
apoziția este un non-raport sintactic (un fenomen ce ține de zona paranteticului).

„(…) nimic din ce intră în zona paranteticului – nici segmentele incidentale, nici cele
explicative – nu este funcţie, pentru că, prin însuşi faptul de a se situa între paranteze, nu
actualizează valenţe.” (D. D. Draşoveanu, Teze și antiteze în sintaxa limbii române, p. 75)

1
LRC. Sintaxa I lect. univ. dr. Alina-Paula Neamțu

În Gramatica limbii române (2005, vol. II, p. 24), precum şi în Gramatica de bază a limbii
române (2010, pp. 353–354), apoziţionarea este văzută ca o relaţie de echivalență discursivă şi
referențială între doi constituenți, dintre care unul este baza, iar celălalt este apoziția. În cadrul
ultimei, se consideră că această relaţie se deosebește de relaţiile subordonatoare propriu-zise prin
următoarele patru elemente:
• Din punct de vedere semantic, baza reprezintă o entitate căreia i se asociază o
denotaţie de tip individ, iar apoziția este un predicat logic/ semantic care se referă la
individ.;
• Relaţia apozitivă poate apărea în orice grup sintactic (nominal, adjectival, adverbial,
prepozițional, verbal).;
• Acest tip de relaţie se realizează prin juxtapunere, cu ajutorul apozemelor (adverbe
explicative anume/ adică) sau cu ajutorul unor conectori subordonatori.;
• Apoziția este obligatoriu izolată (prozodic, prin pauze, iar grafic, prin virgule) şi este
obligatoriu postpusă bazei.
În literatura de specialitate, două structuri sunt considerate apoziţii:
a) apoziţia izolată (explicativă) sau reala apoziţie:
Prietena (N) mea, Ioana (N), e bolnavă.
b) apoziţia neizolată (determinativă) sau falsa apoziţie:
Prietena (N) mea Ioana (N) e bolnavă.
Între structurile date există deosebiri semantice şi sintactice:
a) substantivul Ioana, izolat prin virgule, nu determină substantivul prietena (termen
reluat, apozat), nefiind atribut, ci îl explică, îl reia (reluant, apozant) – sub o altă formă, detaliată,
concretizată. Relaţia dintre cei doi termeni este o relaţie apoziţională (Sorin Stati), de echivalenţă
(Valeria Guţu Romalo) sau un non-raport (D.D. Draşoveanu). Apoziţia reală stă în N sau în acelaşi
caz cu termenul explicat:
O văd pe Ioana, prietena mea. (Ac – N) sau
O văd pe Ioana, pe prietena mea. (Ac – Ac)
Îi spun totul Ioanei, prietenei mele. (D – D) ş.a.m.d.
Nu poate fi vorba de un acord între cele două substantive, ci de o coincidenţă cazuală (reala
apoziţie fiind o „dublură” a funcţiei, se poate construi identic cu termenul explicat); oricare dintre
cei doi termeni poate fi omis.

2
 LRC. Sintaxa I lect. univ. dr. Alina-Paula Neamțu

Reala apoziţie nu este nici coordonată, nici subordonată termenului reluat, fiind într-un
non-raport sintactic (D.D. Draşoveanu) cu acesta, datorită caracterului ei parantetic. De aceea, se
desparte prin pereche de virgule, linii de pauză sau două puncte. Poate apărea şi un adverb apozitiv:
anume, adică (apozeme).
b) substantivul Ioana determină termenul regent prietena, fiind atribut, deci o falsă
apoziţie. Stă întotdeauna în cazul N, indiferent de cazul regentului:
Pe prietena mea Ioana o văd tristă. (Ac vs. N)
Prietenei mele Ioana i-a murit bunica. (D vs. N)
Casa prietenei mele Ioana e nouă. (G vs. N)
Draga mea prietenă Ioana, ce mai faci? (V vs. N)
Doamna ministru a ieșit în public să țină un discurs. (N vs. N)
N-am văzut-o pe doamna ministru să vorbească cu cetățenii. (Ac vs. N)
Întâlnirea de la ora unu s-a anulat. (Ac vs. N)
Știrile orei unu/ două sunt numai cu evenimente negative. (G vs. N)
Falsa apoziţie nu poate apărea în absenţa termenului regent. Nu se desparte niciodată prin
virgulă sau prin vreun alt semn de punctuaţie de acesta.
Se fac, adesea, confuzii legate de valoarea gramaticală a numeralului în structuri precum cele
redate mai jos în tabel:

VALOARE ADJECTIVALĂ (N-Ac) VALOARE SUBSTANTIVALĂ (numai în N)

1. Numeralul cardinal acordându-se cu substantivul îi cere acestuia să1. Există o diferență între forma substantivului și cea a
concorde în număr cu el.
2. Poziția numeralului față de substantiv (este obligatoriu antepus).
3. Funcția sintactică a numeralului cardinal este întotdeauna de
ATRIBUT ADJECTIVAL.
4. Numeralul cardinal poate fi însoțit de determinantul cei/ cele.
ACORD al numeralului cu substantivul (cantitativ)
numeralului cardinal în privința numărului.
2. Poziția numeralului față de substantiv (este obligatoriu
postpus).
3. Funcția sintactică a numeralului cardinal este întotdeauna de
FALSĂ APOZIȚIE (= ATRIBUT NOMINATIVAL).
4. Numeralul cardinal nu poate fi însoțit de determinantul cei/
cele.
5. Acest tip de numeral este numit de identificare (vezi studiul
lui G. Gruiță).
DETERMINARE prin identificarea termenului
regent

3
 LRC. Sintaxa I lect. univ. dr. Alina-Paula Neamțu

un capitol (sg. + sg.) capitolul unu (sg. + sg.)

o oră (sg. + sg.) ora două/ doi (sg. + pl.)
(cele) două note (pl. + pl.) nota doi (sg. + pl.)
(cele) șapte etaje (pl. + pl.) etajul șapte (sg. + pl.)
(cele) trei tramvaie (pl. + pl.) tramvaiul trei (sg. + pl.)
(cele) șase ghișee (pl. + pl.) ghișeul șase (sg. + pl.)
(cei) patru ani (pl. + pl.) anul patru (sg. + pl.)

Analiza comparativă a sintagmelor două note – nota doi, șapte etaje – etajul șapte „arată că
diferenţa funcţional-semantică dintre cele două specii de numeral este categorică (cantitatea exactă
a unor obiecte vs identificarea unui obiect dintr-o serie)”1.
La aceasta se adaugă şi câteva importante deosebiri morfologice şi distribuţionale ale celor
două tipuri de numerale: cantitativ și de identificare:
➢ numeralul de identificare are numai valoare de singular, numeralul cantitativ are valoare
de plural (cu excepţia lui unu/ una). Diferenţa de valoare (singular/ plural) rezultă din
diferenţa de număr gramatical de la substantivele cu care cele două numerale fac grup
nominal. Numeralul de identificare este întotdeauna termenul adjunct al unui apelativ la
singular (etajul şapte). Numeralul cantitativ, cu excepţia capului de serie, formează grup
nominal cu un substantiv la plural (şapte etaje).;
➢ în ceea ce priveşte genul, numeralul de identificare nu cunoaşte flexiunea după această
categorie gramaticală: nota doi, etajul șapte. Numeralul cantitativ, în schimb, marchează
formal opoziţia de gen la primele două unităţi şi la toate construcţiile care le încorporează
pe acestea: două note, douăzeci şi una de camere.;
➢ există şi o diferenţă de topică între numeralul de identificare şi cel cantitativ. Variantele-
tip ale celor două grupuri nominale au, din acest punct de vedere, structuri diametral opuse:
A + B (substantiv + numeral de identificare): nota doi, etajul șapte; B + A (numeral
cantitativ + substantiv): patru note, șapte etaje.
2. Relația de incidență este un tip de relație desfășurată între cele două planuri ale unui enunț
complex: al „obiectului enunțării” și al „subiectului” enunțării:

1
G. Gruiță, Gramatică normativă, p. 141.

4
LRC. Sintaxa I lect. univ. dr. Alina-Paula Neamțu

Ah! – zise unul – spuneți că-i omul o lumină/ Pe lumea asta plină de-amaruri și de chin?
(Mihai Eminescu)
Incidentele (construcții, propoziții) nu intră în niciun fel de relație sub aspect semantic ori
structural cu enunțul în care sunt inserate. Vorbitorul își exprimă opinia, certitudinea, îndoiala,
nesiguranța, aprecierea etc. prin inserarea unor cuvinte, sintagme, grupuri de cuvinte, enunțuri etc.:
desigur/ firește (adverbe modalizatoare), fără-ndoială/ cu siguranță/ cu certitudine (locuțiuni
adverbiale modalizatoare), e adevărat/ e drept/ e sigur (expresii verbale impersonale), cred/ mă-
ndoiesc (verbe epistemice), spuse/ zise/ interveni X (verba dicendi) etc. Aceste secvențe se despart
prin virgule, paranteze, linii de pauză.
3. Relații condiționate și structuri derivate
Relațiile condiționate depind de realizarea altor relații. Este cazul predicativului suplimentar,
dar și al numelui predicativ. În enunțul Fetița aleargă voioasă., relația fetița voioasă, în care voioasă
să nu fie atribut, se realizează numai dacă se realizează și relația fetița aleargă și invers. Diferența
dintre PS și NP constă în tipul semantic de verb care le mediază: verb copulativ pentru NP (Fetița
este/ devine/ rămâne voioasă.), verb predicativ pentru PS (Fetița aleargă/ merge/ cântă/ mă privește
voioasă.).
Există și alte relații condiționate. De exemplu, anumite verbe și substantive postverbale care
cer două prepoziții în corelație: Trenul circulă de la Oradea la București., Laptele se transformă din
lichid în solid dacă îl pui la prins., Există o deosebire între mine și prietenii mei: sunt mai rezervată.,
Ai de ales între o meserie și alta. Toate enunțurile conțin structuri complexe, reductibile însă la
sintagme binare: relația dintre circumstanțialul de loc de la Oradea și regentul verbal circulă se
realizează numai dacă există și relația dintre circumstanțialul la București și același verb regent.
În cazul PS, Valeria Guțu Romalo spune că avem de-a face cu o structură derivată (Sintaxa
limbii române. Probleme și interpretări, București, Editura Didactică și Pedagogică, p. 146), acesta
apărând într-o relație de dependență cu trei termeni. Astfel, enunțul Copiii vin zâmbind. derivă din
Copiii vin. și Copiii zâmbesc. Sau enunțul Copiii vin zâmbitori. derivă din Copiii vin. și Copiii sunt
zâmbitori. Față de NP, funcție primară, PS este obținut în urma unor transformări sintactice
(contragere și/ sau reducere, avansare, reflexivizare etc.). Gabriela Pană Dindelegan numește PS
atributiv transformat, iar NP atributiv de bază (vezi Sintaxa grupului verbal, ed. a II-a, Brașov,
Editura Aula, 1999).
Anumite circumstanțiale sunt și ele funcții derivate:

5
LRC. Sintaxa I lect. univ. dr. Alina-Paula Neamțu

a) circumstanțialul opozițional: În locul mamei s-a dus tata la ședință. < Nu s-a dus mama.
+ S-a dus tata la ședință. Cele două enunțuri pot fi transpuse în coordonare adversativă:
Nu s-a dus mama, ci s-a dus tata la ședință.
b) circumstanțialul cumulativ: În grădina din fața blocului sunt și flori pe lângă pomi. < În
grădina din fața blocului sunt și flori. + Sunt pomi., enunțuri ce pot fi transpuse în
coordonare copulativă: În grădina din fața blocului sunt și flori și sunt pomi.