Numeralul

Numeralul este partea de vorbire flexibila care are inteles lexical deplin si
exprima un numar sau ordinea numerica a obiectelor.
Numeralul dupa structura poate fi:

a) numerale simple: doi, cinci, zece, suta, milion etc.

b) numerale compuse: doisprezece, treizeci si doi, saptezeci etc.

Numeralul dupa sens poate fi:

a) numerale cardinale: sapte, noua, o mie etc.

Numeralele cardinale exprima un numar abstract sau concret : sase, unsprezece, douazeci etc.
b) numerale ordinale: al doilea, a doua, al saptelea etc.
Numeralele ordinale exprima ordinea prin numarare a obiectelor: intaiul, al treilea, a treia, al
unsprezecelea.
Numeralul are valoare substantivala cand este folosit singur in context, in sensul ca nu arata
numarul obiectelor denumite printr-un substantiv sau ordinea acestora.

Cei cinci au sosit tarziu.

Colegul tau este al doilea.

Numeralul indeplineste aceleasi functii sintactice ca si substantivul.

subiect Cei doi sunt in clasa.Al treilea n-a fost prezent.

nume predicativ Noi suntem patru.

atribut genitival Propunerea celor trei a fost acceptata.

complement direct Ii astept pe cei doi.

complement indirect M-am adresat celor trei.

Cand insotesc un substantiv numeralele cardinale de la unu la nouasprezece (inclusiv),

precum si numeralele ordinale, au valoarea adjectivala si functie sintactica de atribut adjectival:

Pe strada trec optsprezece elevi.

Ei locuiau in trei camere.
Eleva aceea este in clasa a doua.

Observatii:
Numeralele de la douazeci in sus au valoare substantivala si cand sunt urmate de un
substantiv, iar substantivul respectiv este legat de numeral prin prepozitia de, cu functie sintactica
de atribut prepozitional:

Noi am cumparat douazeci si cinci de caiete.

douazeci si cinci = numeral cardinal propriu-zis, compus, cu valoare substantivala, cazul

acuzativ, functie sintactica de complement direct.
 Numeralele cardinale colective exprima ideea de grupare a obiectelor:amandoi, amandoua,
ambii, ambele, catesitrei, catesitrele, tustrei, tuspatru, tuscinci.

Pot avea:

valoare substantivala: In clasa au sosit amandoua.

valoare adjectivala: Tustrei feciorii babei umblau in carausie. (I. Creanga)

Numeralele multiplicative exprima cresterea cantitativa proportionala si precisa a unui obiect

sau a unei actiuni (indoit, insutit, dublu).

Pot avea:

valoare adjectivala cand determina un substantiv: Efortul indoit a fost rasplatit.

valoare adverbiala cand determina un verb: Noi am castigat intreit.
valoare substantivala prin articulare: Indoitul salariului a fost discutabil.

Numeralele distributive exprima gruparea si repartizarea numerica a obiectelor. Pot avea:

valoare substantivala: Cate patru s-au trezit.

valoare adjectivala: Noaptea a lasat pe flori / Cate trei randuri de salbe. (G. Cosbuc)
valoare adverbiala: Mergeau pe strada cate patru.

Numeralele adverbiale indica de cate ori insusirea sau caracteristica exprimata de adjectiv sau
de adverb este superioara sau inferioara altei insusiri sau caracteristici.

Aceste numerale se numesc adverbiale, deoarece ca si adverbele determina un verb, un adjectiv

sau un alt adverb.

Pot insoti:

un verb: El s-a lovit de trei ori in usa.

un adjectiv la gradul comparativ de superioritate: Oastea marelui vizir este de zece ori mai
numeroasa decat a lui Mihai.
un adverb la gradul comparativ de superioritate: Primul concurent a alergat de doua ori mai
repede decat al cincilea.

Observatii:
Numeralul adverbial o data se poate confunda cu substantivul o data si adverbul de timp odata.
Contextul ne ajuta sa le distingem:

O data am citit, iar de doua ori am povestit. (numeral adverbial)

Am notat o data memorabila in carnet. (substantiv)
Ti-am povestit odata acea intamplare. (adverb de timp)
Model de analiza numeralul
Model de analiza pentru numeral
Cei doi nu prea voiau sa primeasca, dar dupa multa staruinta din partea celui de-al doilea au
primit. Dupa aceea, calatorul strain a pornit-o spre amandoi.

(I. Creanga)

cei doi= numeral cardinal, simplu, valoare substantivala, genul masculin, cazul nominativ, insotit
de articolul demonstrativ adjectival cei, functie sintactica de subiect.

celui de-al doilea = numeral ordinal, simplu, valoare substantivala, genul masculin, cazul genitiv,
insotit de articolul demonstrativ adjectival celui, functie sintactica de atribut genitival.

spre amandoi = numeral colectiv, valoarea substantivala, genul masculin, cazul acuzativ,
precedat de prepozitia simpla spre, functie sintactica de complement circumstantial de loc.

Cate zece se sculau sa spuie cam pe unde trebuie sa fie Pripasel

(B.St. Delavrancea)

cate zece = numeral distributiv, valoare substantivala, genul masculin, cazul nominativ, functie
sintactica de subiect.

Milioane de mineri au coborat pana acum de mii de ori in fundul putului.

(Geo Bogza)

milioane = numeral cardinal, simplu, valoare substantivala, genul neutru, cazul nominativ, functie
sintactica de subiect.

de mii de ori = numeral adverbial, functie sintactica de complement circumstantial de timp.

 Adjectivul
ADJECTIVUL din morfologia limbii romane
Adjectivul este partea de vorbire flexibila care exprima insusirea
(caracteristica) unui obiect.
Adjectivul insoteste si determina un substantiv, avand forme deosebite pentru genul si numarul
substantivului:

Numar Masculin Feminin

Singular elev harnic cladire inalta

Plural elevi harnici cladiri inalte

Dupa flexiune adjectivele pot fi:

A. Adjective variabile care-si schimba forma dupa gen, numar si caz: bun, buna, buni, bune.

a.1. Adjectivul cu doua terminatii, cand, la singular, au o forma pentru genul masculin si alta
pentru feminin:

frumos-frumoasa;

negru neagra.

a.2. Adjectivul cu o singura terminatie, cand, la singular, au aceeasi forma si pentru masculin
si pentru feminin:

izvor rece apa rece;

creion verde iarba verde.

B. Adjective invariabile- care-si pastreaza forma indiferent de gen, numar si caz. Ele provin din
limbi straine si sugereaza culori (gri, maro, bordo, oliv, vernil) sau alte caracteristici (eficace,
propice, vivace, atroce, locvace):

tigru atroce tigroaica atroce.

Alte adjective invariabile provin din adverbe (asa, asemenea):

M-a impresionat asa intamplare.

Asa om (oameni) nu-l (i) gasesti oriunde.

Dupa origine, adjectivele se clasifica in :

A. adjective propriu-zise: frumos, harnic, bun, intelept etc.

B. adjective pronominale, provenite din pronumele ce determina un substantiv:

b.1. adjective demonstrative: elevul acesta, acela, celalalt;

 b.2. adjective nehotarate: fiecare profesor, unele colege, toti copiii;

b.3. adjective posesive: sora mea, colegii nostri;

b.4. adjective negative: nici un caiet, nici o culegere;

b.5. adjective de intarire: el insusi, tu insuti, Ioana insasi, noi insine, ei insisi;

b.6. adjective relative: Nu stiu 1/ce taina ascunzi. 2/;

b.7. adjective interogative: Care om din lume nu doreste pacea?

Dupa structura adjectivele sunt:

Adjective simple: lenes, intelept, rau, inteligent, inalt;

Adjective compuse: cumsecade (cum + se + cade); atotputernic (a + tot + puternic); galben-

auriu, tehnico-stiintific, alb-argintiu.

Gradele de comparatie ale adjectivului

Gradele de comparatie ale adjectivului din limba romana
A. POZITIV exprima insusirea, calitatea obisnuita fara a compara cu alta : elev harnic,
trandafir rosu, apa limpede.

Adjectivul la gradul pozitiv poate fi insotit sau nu de articolu demonstrativ (adjectival) cel, cea, cei,
cele: elevul cel silitor; elevii cei silitori.

B. COMPARATIV cand insusirea unui obiect este comparata cu aceeasi insusire a altui obiect
sau a aceluiasi obiect in momente diferite:
b.1. Comparativul de superioritate (adverbul mai):
Caietul lui este mai ordonat decat al tau.

b.2. Comparativul de egalitate (la fel de, tot atat de, tot asa de):
Secerisul fusese tot atat de greu ca si mai inainte.

b.3. Comparativul de inferioritate (mai putin):

Verisorul tau este mai putin voinic.

C. SUPERLATIVUL exprima insusirea la cel mai inalt sau cel mai scazut grad.
c.1. Superlativul relativ exprima insusirea la cel mai inalt sau cel mai scazut grad, prin comparatie
cu alt obiect:
lonescu este cel mai silitor elev din clasa a VII-a.

Superlativul relativ poate fi:

de superioritate:
Ceahlaul este cel mai inalt varf al Carpatilor Orientali.
 de inferioritate:
Muntele acela este cel mai putin inalt dintre toti muntii.

c.2. Superlativul absolut exprima, fara comparatie, gradul cel mai inalt sau cel mai scazut al
unui obiect. Se construieste cu adverbele foarte tare sau prin alte mijloace mai expresive:

* adverbele si locutiunile adverbiale legate de adjectiv prin prepozitia de:

grozav, neinchipuit, extraordinar, nemaipomenit, din cale afara, extrem de;

* prin repetarea adjectivului:

o gradina frumoasa, frumoasa;

* prin lungirea si repetarea unei vocale sau a unei consoane :

bunna, maare, gallben, rrau;

* diferite expresii in care adjectivul este insotit de un substantiv ce-i da valoare de superlativ
absolut:
suparat foc, rea de mama focului etc.

Observatii

Nu au grade de comparatie :
A. adjectivele care exprima insusiri ce nu pot fi comparate: gigantic, urias, colosal, complet,
intreg, unic, principal, perfect, egal, vesnic.

B. adjectivele care in limba latina reprezinta forme ale comparativului sau superlativului: exterior,
interior, minim, maxim, posterior, anterior, minor, major, superior, inferior, suprem etc.

Locutiuni adjectivale
Locutiuni adjectivale din morfologia limbii romane
Insusirea unui obiect poate fi exprimata si prin locutini
adjectivale (grupuri de cuvinte care au valoarea unui adjectiv). Ele se
comporta ca un adjectiv.
In cele ce urmeaza putei gsii cateva exemple de locutiuni adjectivale.

Nu se cuvine sa-ti pierzi prietenii cei cu credinta. (credinciosi)

Baiatul acela era de treaba. (cumsecade)
Am intalnit un om cu stare. (instarit, bogat)
Dintre toti copiii, fata cea mai mare era mai tacuta si mai cu judecata. (chibzuita)
Parea un om de seama. (important)

Locutiunile adjectivale se comporta ca un adjectiv:

a) pot fi insotite de articolul demonstrativ (adjectival): omul cel cu stare;

b) pot avea grade de comparatie: un om mai de nadejde; un baiat foarte de treaba.
 Verbul
Verbul in gramatica limbii romane
Definitia verbului este:

Verbul din limba romana este partea de vorbire flexibila care exprima stari,
actiuni, existente, evolutii (procese in desfasurare) care se petrec intr-un
timp mai scurt sau indelungat.
Principalele trasaturi ale verbului:

Verbul este partea de vorbire principala, una dintre cele mai reprezentative, dupa substantiv
impreuna cu care formeaza miezul unei bune comunicari;
Verbul intrece toate celelalte parti de vorbire in ceea ce priveste bogatia flexiunii, putand ajunge
la numeroase forme, majoritatea compuse;
Verbul are categorii gramatice specifice (timul, modul si diateza) asociate cu cele nespecifice de
numar, persoana si gen;
Categoriile gramaticale specifice ale verbului ii asigura o flexiune proprie numita conjugare;
Sintactiv verbul poate devenii centrul comunicarii intr-o propozitie, fie in propozitia de predicat
verbal, fie in cea de copula intr-un predicat nominal (ajutata bineinteles de un nume predicativ)

Exemplu: Alergam necontenit, dar alergam bucurosi

Baiatul sta la umbra. Baiatul sta pe ganduri

Verbul este o parte de vorbire independenta, pentru care se poate sa realizeze singur o
propozitie.

Exemplu: Ploua! S-a inserat.

Dupa criteriul sintactic, verbul pot fi :

a) tranzitiv / intranzitiv;
b) personale / impersonale;
c) predicativ / nepredicative.

Verbeul tranzitiv reprezinta cuvantul care admit un complement direct, adica a caror actiune se
rasfrange in mod direct asupra unui obiect:

L-am vazut pe Vasilescu.

Citesc o carte frumoasa.

Verbul intranzitiv reprezinta cuvantul care nu admit complement direct, respectiv: verbele de
miscare (a pleca, a sosi, a merge, a se duce), verbele reflexive (a se gandi, a se teme, a se
mira) si verbele care exprima starea (a sta, a dormi).

Ele admit numai relatia verb complement indirect sau complement circumstantial.

Noi am plecat la Timisoara. (complement circumstantial de loc)

Toti se gandeau la admitere. (complement indirect)
Verbul personal reprezinta cuvantul care admit un subiect, nume de persoana: scriu, scrii,
scrie etc.

Verbul impersonal este verbul care nu pot admite un subiect sau se refera la fenomene
meteorologice.

Se mai numesc si unipersonale, deoarece au numai persoana a III-a (ploua, tuna, ninge, fulgera,
trazneste). Verbele a trebui, a placea sunt impersonale.

Verbul impersonal admite un subiect sau o subiectiva.

Imi place muzica. (subiect)

Imi place1/sa cant.2/ (subiectiva)

Verbul predicativ poate forma singur predicatul cand sunt la un mod predicativ.

Costel invata bine. (verb predicativ)

Verbul copulativ nu pot forma singur predicatul decat cu ajutorul unui nume predicativ, alcatuind
un predicat nominal. Ele nu au inteles de sine statator.

Verbele copulative sunt: a fi, a deveni, a ajunge, a iesi, a se face, a parea, a ramane, a
insemna, a constitui, a reprezenta etc.

Cand au inteles de sine statator, verbele a fi, a ajunge, a iesi, a insemna, a face, a
ramane sunt predicative.

Elevii sunt in clasa. (se afla, exista)

Noi am ajuns la scoala. (am sosit)
Ei au iesit din magazin. (au plecat)
Voi ati facut lucrarea. (ati terminat)
Ele au ramas la spectacol. (au stat)

Verbul a face la diateza activa este verb predicativ, dar la diateza reflexiva nu are inteles de
sine statator, deci este copulativ:

Hatmanul Mihu a fost slujitor, s-a facut apucator si a ajuns zgarcit.

(B.St. Delavrancea)

De asemenea, verbul a parea la diateza activa este verb copulativ, (iar ca verb reflexiv
impersonal este verb predicativ:

Iarba pare de omat. (verb copulativ)

(M. Eminescu)

Se pare 1/ ca vor pleca mai repede.2/ (verb predicativ)

Verbul auxiliar reprezinta cuvintele care ajuta la formare a modurilor si a timpurilor compuse
precum si a diatezei pasive (a fi).

Exemple: a fi, a avea, a vrea.

Verbul a fi se foloseste ca verb auxiliar pentru formarea urmatoarelor moduri si timpuri:

viitor anterior: voi (vei, va, vom, veti, vor) fi scris;

conjunctiv perfect: sa fi scris.
conditional optativ perfect: as (ai, ar, am, ati) fi scris.
infinitiv perfect: a fi scris;

Toate timpurile si modurile diatezei pasive se construiesc auxiliarul a fi: sunt chemat (a); eram
chemat (a); as fi fost chemat (a); sa fi fost chemat (a) etc.

Verbul a avea serveste ca auxiliar pentru formarea perfectului compus si a modului

conditional-optativ, timpul prezent si perfect:

perfectul compus: am citit, ai citit, a citit, am citit, ati citit, au citit.

conditlonal-optativ prezent: as citi, ai citi, ar citi, am citi, ati citi, ar citi.

Uneori verbul a avea la indicativ prezent este folosit ca auxiliar pentru exprimarea unei forme a
viitorului popular (construit cu modul conjunctiv): am sa citesc, ai sa citesti, are sa
citeasca, avem sa citim, aveti sa cititi, au sa citeasca.

Verbul a vrea este folosit ca verb auxiliar pentru formarea viitorului propriu-
zis: voi scrie, vei scrie, va scrie, vom scrie, veti scrie, vor scrie.

Flexibilitatea Verbului
Flexibilitatea Verbului din limba romana
Conjugarea este flexiunea verbului dupa diateza, mod, timp, numar si
persoana.
Diatezele sunt formele pe care le iau verbele pentru a exprima relatia dintre actiune si autorul el.

a) Diateza activa: Subiectul face actiunea pe care o sufera sau jnu obiectul.
George Cosbuc a scris volumul Balade si idile.

b) Diateza pasiva: Subiectul gramatical sufera actiunea facuta de altcineva (de subiectul logic =
complementul de agent).

Elevul a fost chemat de profesor.

Subiectul gramatical Elevul Complementul de agent profesor

Subiectul gramatical sta in cazul nominativ si sufera actiunea facuta de altcineva.

Subiectul logic (de profesor) nu sta in nominativ, ci in acuzativ precedat de prepozitiile de, de
catre si este autorul actiunii pe care o sufera subiectul gramatical. Diateza pasiva se construieste
cu ajutorul verbului auxiliar a fi care precizeaza modul, timpul, persoana si numarul.

a) Diateza reflexiva are un caracter eterogen. Formal se distinge prin prezenta pronumelui
reflexiv in acuzativ sau in dativ.
In diateza reflexiva subiectul face actiunea si tot el o sufera.
Dupa Gramatica Limbii Romane, ed. a II-a, Bucuresti, 1966 pot aparea la aceasta diateza
numai verbele insotite de pronume reflexive care nu pot fi inlocuite cu pronume personale.

De exemplu, in ma spal, pronumele reflexiv ma se poate inlocui cu pronumele personal te, il etc.
(forma verbului ramanand neschimbata te spal, il spal, ceea ce inseamna ca a se spala nu
este verb reflexiv, ci verb activ pronominal.

In schimb in ma gandesc, imi inchipui, o asemenea substituire de pronume nu este posibila, de

unde observatia ca cele doua verbe sunt la diateza reflexiva.
Reflexivul este de doua tipuri:

1. Dinamic, ce exprima o actiune facuta cu participarea intensa a subiectului: a se gandi, a se

apuca, a-si inchipui, a-si bate joc, a-si uita (desine) etc.

2. Impersonal, cu subiectul neexprimat, intrucat important este ca actiunea are loc, neinteresand
cine o face:
Aici se citeste bine.
Se calatoreste comod.
Se pare, se spune etc.

Celelalte categorii de verbe construite cu pronume reflexiv, susceptibil de a fi inlocuit cu pronume

personal constituie categoria verbelor active pronominale, in cadrul carora se disting
urmatoarele grupe:

a) verbe pronominale obiective (subiectul face actiunea si tot el o sufera): a se spala, a se

imbraca, a se trezi etc.
b) verbe pronominale reciproce[1] (actiunea este savarsita de doua sau mai multe subiecte,
fiecare suferind rezultatul actiunii celuilalt): a se iubi, a se bate, a se certa, a se intalni etc.
c) verbe pronominale posesive care se construiesc cu pronumele reflexiv in dativ (subiectul
este posesor al obiectului verbului): a-si scoate (caciula), a-si murdari (pantofii), a-si ajuta
(colegul).

Asadar, verbele pronominale sunt verbe active construite cu complemente exprimate prin
pronume reflexive.

Modurile verbului
Modurile verbului din morfologia limbii romane
Modurile Verbului sunt formele pe care le ia verbul pentru a se preciza
cum considera vorbitorul actiunea.
Modurile verbului sunt personale (predicative), cand verbul isi schimba forma dupa persoana
si numar si formeaza predicatul propozitiei.
Modurile nepersonale (nepredicative) nu-si schimba forma dupa persoana si au alte functii
sintactice, nu aceea de predicat verbal.

Modurile verbului modul indicativ

A. Indicativul exprima o actiune reala sub forma unor timpuri bine delimitate: prezent, imperfect,
perfect simplu, perfect compus, mai mult ca perfect, viitor propriu-zis, viitor anterior.

Actiunea exprimata de un verb la imperfect este situata in trecut, fata de momentul vorbirii,
neterminata: invatam, invatai, invata, invatam, invatati, invatau.
Verbul la perfectul simplu exprima o actiune trecuta si terminata de curand: vorbii, vorbisi,
vorbi, vorbiram, vorbirati, vorbira.

Verbul la perfectul compus exprima o actiune trecuta si terminata. Semnul distinctiv al

perfectului compus este verbul auxiliar a avea: am, ai, a, am, ati, au, care precede participiul
verbului de baza (am cantat, ai scris).

Verbul la mai mult ca perfect exprima o actiune trecuta, terminata inaintea altei actiuni trecute:

Eu invatasem cand ai venit tu.

(actiunea invatasem s-a indeplinit inaintea actiunii ai venit)

Verbul la timpul viitor exprima o actiune care se va indeplini dupa momentul vorbirii (viitor).

Voi citi o carte interesanta. (viitor)

Voi fi citit o carte interesanta dupa ce voi cumpara una. (viitor anterior)

Modurile verbului modul conjunctiv

B. Conjunctivul exprima o actiune posibila si realizabila, in doua forme temporale:

a) prezent: sa invat, sa inveti, sa invete;

b) perfect: sa fi invatat.

Acest mod se construieste cu ajutorul conjunctiei sa (marca a modului conjunctiv).

Modurile verbului modul conditional-optativ

C. Conditionalul-optativ prezinta o actiune dorita, dar a carei realizare depinde de o conditie :

a) prezent: as scrie, ai scrie, ar scrie etc.

b) perfect: as fi scris, ai fi scris, ar fi scris etc.

Conditional-optativul prezent se formeaza din infinitivul verbului de conjugat si verbul auxiliar a

avea cu formele: as, ai, ar, am, ati, ar.

Modurile verbului modul imperativ

D. Imperativul exprima o porunca, un indemn, o rugaminte, o urare, avand forme numai pentru
persoana a ll-a singular si plural:

* forma afirmativa:
a) singular: scrie! (tu)
b) plural: scrieti! (voi)

* forma negativa:
a) singular: nu scrie! (tu)
b) plural: nu scrieti! (voi)

Modurile nepersonale (nepredicative) sunt: infinitivul, gerunziul, participiul si supinul.

A. Infinitivul denumeste actiunea in doua forme temporale:

a) prezent: a face, a scrie, a lucra, a vedea;
b) perfect: a fi facut, a fi scris, a fi lucrat, a fi vazut.
Modul infinitiv are ca marca prepozitia a, care dispare cand infinitivul urmeaza dupa verbele a
putea, a sti.

Nu poti da cat ti se cere.

Multe mai stiti vorbi.

Infinitivul are doua forme :

* forma scurta: a citi, a scrie, a zice, a face;

* forma lunga: citire, scriere, zicere, facere.

B. Gerunziul indica imprejurarea in care se petrece actiunea verbului.

Se formeaza prin atasarea sufixelor modale -and sau -ind, la radacina verbului:
a lucr / a lucr / and
a ven / i ven / ind

C. Participiul indica rezultatul actiunii, este o forma de baza pentru formarea timpurilor si
modurilor compuse la diateza activa, reflexiva si pasiva.

Are valoare adjectivala, cand se acorda cu substantivul determinat in gen, numar si caz:
Cartea citita a fost interesanta.

Are valoarea substantivala, cand este articulat cu articol enclitic sau este precedat de un articol
proclitic:
Ranitul s-a vindecat.
Un ranit a fost adus la spital.

Are valoare adverbiala, cand determina un verb:

Noi i-am vorbit deschis.

D. Supinul indica scopul actiunii, destinatia si provenienta unui obiect. Se formeaza din participiul
invariabil precedat de o prepozitie simpla sau compusa: de, dupa, la, pentru, de la.

a) scopul actiunii: Ei au plecat pentru vanat.

b) destinatia obiectului: Am adus unelte de pescuit.
c) provenienta: Fructele sunt de la cules.

Locutiuni verbale
Locutiuni verbale din morfologia limbii romane
Locutiunile verbale sunt grupurile de cuvinte (in care se afla obligatoriu un
verb) cu pozitie fixa, alcatuind un tot cu sens unitar, echivalente in
majoritatea cazurilor cu un verb simplu:
a-i parea rau(a regreta),
a da ajutor (a ajuta),
a se lua la harta (a se certa),
a-si aduce aminte (a-si aminti).

Lociutiunile verbale sunt alcatuite din :

a) verb si determinari substantivale: a-si da sufletul (a muri), a-si baga mintile in cap (a se
cuminti), a ajunge la sapa de lemn (a saraci), a da de veste (a instiinta);
b) verb cu determinari intre care apare si un pronume cu valoare neutra: a o lua la fuga (a fugi), a
o scalda (a raspunde evaziv);

c) verb si numeral: a da pe din doua (injumatati);

d) verb si adverb sau locutiune adverbiala : a da de-a dura (a rostogoli), a se da huta (a se

legana).

Verbul care intra in componenta locutiunii verbale are rolul gramatical de a preciza modul,
timpul, numarul si persoana actiunii, iar celalalt cuvant (substantiv, numeral, adverb) da, de
obicei, sensul locutiunii.

Cand, in analiza gramaticala, se intalnesc locutiuni verbale, trebuie stiut ca functia sintactica a
acestora este de predicat verbal si ca analiza morfologica nu i se aplica decat verbului.

Verbele care intra in structura locutiunilor verbale (a da, a face, a lua, a duce, a aduce, a
baga etc) sunt instrumente lexicale sau auxiliare lexicale. Exista locutiuni care sunt
echivalente cu un verb insotit de o complinire: a baga de seama (a observa, a fi atent); a baga in
seama (a acorda atentie).

Asemenea verbelor (cu care sunt echivalente din punct de vedere semantic), locutiunile verbale
pot avea complemente directe, indirecte sau circumstantiale si pot fi complinite chiar prin
propozitii intregi:

Adu-ti aminte ce ai spus.

Baga de seama ce vorbesti.

Concludent este faptul ca intre elementele componente ale locutiunilor verbale pot fi intercalate
alte parti de vorbire:

Ii lua pe toti la rost.

Isi bate foarte rau joc de el
Sta adeseori de vorba cu prietenul sau.