Cap 1 2 PDF

Secţiunea a III-a
FILATURA
Colectivul de autori:
Prof.dr.ing. MARIA VÂLCU: cap. III.1
Conf.dr.ing. MARIA AVRAM: cap. III.2; cap. III.4 (III.4.19)
Prof.dr.ing. VALERIA GHIBRINCEA: cap. III.3 (III.3.1; III.3.2; III.3.3; III.3.7; III.3.8.1;
III.3.8.3)
CPI.dr.ing. MARIA CHIRIŢĂ: cap. III.3 (III.3.1; III.3.2; III.3.3; III.3.7; III.3.8.1)
Conf.dr.ing. COSTICĂ SAVA: cap. III.3 (III.3.4; III.3.5; III.3.6)
Asist.ing. MARIANA ICHIM: cap. III.3 (III.3.4; III.3.5; III.3.6)
Asist.ing. ELENA ONOFREI: cap. III.3 (III.3.4; III.3.5; III.3.6)
Prof.dr.ing. DEMETRA-LĂCRĂMIOARA BORDEIANU: cap. III.3 (III.3.7; III.3.8; III.3.8.3)
Cercet.şt.ing. MARIA NAZARENCO: cap. III.3 (III.3.8.2; III.3.8.3)
Prof.dr.ing. DORIN AVRAM: cap. III.2; cap. III.4 (III.4.1–III.4.9; III.4.11-III.4.13;
III.4.15–III.4.19)
Conf.dr.ing. MARIUS CARAIMAN: cap. III.4 (III.4.10; III.4.14)
Asist.ing. LILIANA BUHU: cap. III.4 (III.4.1; III.4.9; III.4.11; III.4.13; III.4.15; III.4.19)
Prof.dr.ing. CARMEN CUZIC-ZVORARU: cap. III.5 (III.5.1–III.5.9); cap. III.6
Prof.dr.ing. ADRIANA MUSTAŢĂ: cap. III.5 (III.5.6; III.5.8)
Şef.lucr.dr.ing. CRISTINA RACU-VORONEANU: cap. III.5 (III.5.7; III.5.9); cap. III.6
Asist.ing. RAMONA VIOLETA MANOLACHE: cap. III.5 (III.5.2; III.5.3)
Ing. MARILENA VĂRZARU: cap. III.6
Ing. MARIUS RĂZVAN ZVONARU: cap. III.6
Prof.dr.ing. GHEORGHE ANTONIU: cap. III.7
Revizia tehnico-ştiinţifică:
Expert cons.dr.ing. LIVIU CĂLIN: cap. III.3 (III.3.1); cap. III.7
CPI.prof.dr.ing. EFTALEA CĂRPUŞ: cap. III.1; cap. III.2; cap. III.3
CPI.dr.ing. EMILIA VISILEANU: cap. III.4 (III.4.1–III.4.19)
Expert cons.ing. STELIAN GHERMAN: cap. III.4 (III.4.1–III.4.19)
Cercet.şt.ing. CARMEN GHIŢULEASA: cap. III.4 (III.4.1–III.4.19)
Expert cons.ing. NADIA GONCEA: cap. III.5–cap. III.7
III.1
BAZELE PROCESELOR DIN FILATURĂ
Ansamblul operaţiilor organizatorice şi tehnologice prin care materia primă este trans-
formată în fire textile formează procesul de filare. În cadrul lui au loc importante transformări
ale masei fibroase, cum ar fi: însuşirea, conţinutul, poziţia fibrelor, forma.
Elementul ce rezultă într-un proces de filare este firul, un corp solid cu proprietăţi
geometrice (lungime nedefinită şi secţiune aproximativ circulară), proprietăţi fizice (fineţe,
torsiune, umiditate, culoare etc.), proprietăţi mecanice (comportarea la solicitări de întindere,
încovoiere, frecare) (vezi cap. III. 2).
Proprietăţile fizico-mecanice ale firelor au ca element determinant proprietăţile cores-
punzătoare ale fibrelor. Dar, tot factor important este şi procesul tehnologic folosit, care prin
operaţii de destrămare şi curăţire, amestecare, aranjare ordonată a fibrelor în structura semi-
fabricatelor, şi în final consolidarea înşiruirilor de fibre prin torsionare, trebuie să valorifice
superior materia primă prin fire cu structură şi caracteristici impuse, adecvate destinaţiei.
Operaţiile organizatorice sunt distincte, nu se repetă, sunt eşalonate în timp şi spaţiu. Ele
corespund cu locurile de muncă, cu maşinile. În procesele tehnologice se tinde spre combinarea
operaţiilor, prin reunirea mai multor maşini rezultând agregatele.
Operaţiile tehnologice diferă între ele prin natura transformărilor din cadrul lor, prin
tipul de semifabricat obţinut şi prin caracteristicile fundamentale ale acestuia. Se mai
deosebesc prin elementele specific al maşinilor şi ale organelor care le realizează. Operaţiile
tehnologice se pot repeta, fără a avea o anumită cronologie. O operaţie organizatorică cuprinde
de obicei mai multe operaţii tehnologice.
Operaţiile tehnologice ale unui proces de filare sunt:
– amestecarea;
– destrămarea şi curăţirea;
– cardarea;
– laminarea şi dublarea;
– pieptănarea;
– torsionarea şi răsucirea;
– înfăşurarea.
III.1.1. Amestecarea
Amestecarea este operaţia tehnologică prin care fibrele unei componente sunt împrăş-
tiate printre fibrele celorlalte componente ale amestecului fibros.
În marea majoritate a cazurilor, fibrele sunt realizate din amestecuri de fibre. Un
amestec este realizat din mai multe componente, care pot să difere între ele prin: natura fibre-
lor, structura şi proprietăţile fizico-mecanice ale fibrelor, zona de provenienţă, partida etc.
482 MANUALUL INGINERULUI TEXTILIST – FILATURA
Un amestec poate fi realizat din motive:

– tehnologice;
– economice;
– organizatorice.
Indiferent de motive, alcătuirea unui amestec nu trebuie să fie în detrimentul calităţii firelor.
Un amestec se caracterizează printr-o reţetă de amestec, care cuprinde componentele şi
cotele de participare după masă (ai). Fiecare componentă este bine justificată şi influenţează
procesul de filare, calitatea firului şi, în final, produsul prelucrat.
Prin metode şi mijloace de amestecare se urmăreşte formarea unei mase omogene,
caracterizată prin nişte indici statistici medii, care vor afecta unitar structura şi proprietăţile
firelor realizate.
III.1.1.1. Cote de participare iniţiale şi finale, randamente
Dacă un amestec este alcătuit dintr-un număr k de componente, cu cotele de participare

iniţiale ai şi randamentele parţiale în fir ηi, atunci randamentul total al amestecului în fir, η,
va fi:
η = a1 ⋅ η1 + a2 ⋅ η2 + a3 ⋅ η3 + ....... + ak ⋅ ηk . (III.1.1)
Deci, randamentul total este o medie ponderată a randamentelor parţiale, factorii de ponderare
fiind cotele de participare după masă.
Deoarece, în procesul de filare, pierderile tehnologice, pe componente, sunt diferite,
cotele de participare finale, în fir (bi), sunt şi ele diferite de cotele iniţiale, mărimea lor fiind
condiţionată de randamentul total şi de randamentele parţiale:
ηi
bi = ai . (III.1.2)
η
Deci, b i > a i, b i = a i sau b i < a i; după cum: a1 + a 2 + a3 + ... + a k = 100 (%), tot aşa
b1 + b2 + b3 + ... + bk = 100 (%).
III. 1.1.2. Metode de amestecare
Amestecarea se face aproape pe tot parcursul procesului tehnologic şi poate fi efectuată

în puf, straturi, benzi, fire.
Se disting două tipuri de metode de amestecare:
– metode întâmplătoare;
– metode organizate.
III.1.1.2.1. Amestecarea întâmplătoare
Acest tip de amestecare se realizează, în principal, prin imprimarea unor mişcări dezor-
donate particulelor de material într-un spaţiu închis, ceea ce duce la aşezarea întâmplătoare a
particulelor unei componente printre particulele celorlalte componente.
Bazele proceselor din filatură 483
Un exemplu tipic pentru amestecarea întâmplătoare este ceea ce se petrece în lăzile

alimentatoare-amestecătoare, prezente în toate filaturile, fie ca maşini, fie ca părţi ale unei
maşini sau agregat. În fig. III.1.1 este prezentată schema tehnologică a unei lăzi alimentatoare-
amestecătoare cu dozator.
Fig. III.1.1. Ladă alimentatoare-amestecătoare cu dozator:

1 – pânze transportoare; 2 – cilindru de presiune; 3 – celulă fotoelectrică;
4 – pânză transportoare cu cuie; 5 – cilindru egalizator; 6 – cilindru detaşor; 7 – dozator.
Nivelul materialului din ladă este menţinut aproximativ constant, cu ajutorul celulei
fotoelectrice. Pânza cu ace smulge din masa fibroasă cantităţi de material, pe care le transportă
în zona de egalizare pânză – cilindru egalizator. Surplusul de material este returnat în ladă,
dând naştere unei mişcări de rostogolire dezordonată a materialului, respectiv unei amestecări
întâmplătoare între particulele componentelor.
Dependenţa dintre gradul de amestecare, reprezentat prin suprafaţa de contact (S) şi
timpul de staţionare al materialului în ladă este dată teoretic de o funcţie exponenţială de tipul:
( )
S = S 0e − t + S m 1 − e − t , (III.1.3)
unde: S0 este suprafaţa iniţială de contact;
Sm – suprafaţa maximă de contact.
Suprafaţa de contact prezintă la început o creştere mai puternică, ca apoi, încet, să tindă
asimptotic spre suprafaţa maximă, ceea ce arată inutilitatea unui timp prea mare de staţionare a
materialului în ladă, fapt ce ar afecta productivitatea maşinii şi ar suprasolicita fibrele.
Sortarea componentelor în lăzile alimentatoare-amestecătoare. Componentele din

masa de amestec diferă între ele din punct de vedere al gardului de compactitate şi al mărimii
particulelor, al conţinutului de impurităţi, al coeficienţilor de frecare şi umiditate. Toate
acestea conferă fiecărei componente o calitate ce poate fi denumită „grad de prindere“, ce
semnifică capacitatea materialului de a se prinde de pânza cu ace şi de a fi debitat de maşină.
Deci, comportarea maşinii faţă de material este selectivă. La început va fi debitată cu
precădere componenta cu cel mai mare grad de prindere; aceasta începe să se epuizeze în
favoarea celorlalte componente, care devin predominante, fiind extrase în continuare în
proporţii mai mari.
Dacă se consideră că în ladă, la un moment dat, există o cantitate de amestec A, format
din două componente, cu cotele de participare a1 şi a2, egale, iar c1 şi c2 sunt cotele de
participare a celor două componente, existente într-o cantitate de material extrasă de pânză într-
un timp oarecare, se poate urmări variaţia cotelor în timp.
Se notează cu p şi q probabilităţile de a extrage din ladă o particulă din prima, respectiv
din a doua componentă; raportul p/q este egal cu raportul capacităţilor de prindere. În fig. III.1.2.
sunt trasate curbele de tipul a1 = f(A) şi c1 = f(A), masa de amestec A având variaţii de la 100%
la 0%.
Se consideră diferite valori pentru raportul p/q, respectiv: 1; 1,5; 2; 3; 5, situaţii
exprimate de curbele 1, 2, 3, 4, 5.
Fig. III. 1.2. Variaţia cotelor de participare în masa de amestec.
Dacă p/q = 1, deci ambele componente au aceeaşi capacitate de prindere, atât în

amestecul rămas în ladă, cât şi în cel debitat, cotele de participare rămân nemodificate, adică
0,5 (curba 1). Dacă, însă, capacitatea de prindere a primei componente este mai mare, atunci
cota sa de participare în amestecul din ladă scade sub valoarea iniţială, deoarece ea este
debitată în proporţie mai mare decât a doua componentă. Micşorarea lui a1 este cu atât mai
accentuată cu cât raportul p/q este mai mare. În schimb, cota de participare în amestecul debitat
este la început mai mare decât cota iniţială, dar ulterior scade şi, spre sfârşit, devine mai mică
decât cota iniţială.
Dacă se menţine un nivel constant al materialului în ladă, printr-o alimentare continuă,
cu o compoziţie constantă, atunci materialul debitat va avea şi el o compoziţie identică cu cel
alimentat.
III.1.1.2.2. Amestecarea organizată
Se realizează prin suprapunerea a două sau mai multe înşiruiri de fibre.

Se disting două etape fundamentale ale amestecării organizate:
– etapa 1 – se amestecă semifabricate ce aparţin diferitelor componente, deci fiecare
flux de material conţine fibre dintr-o singură componentă;
– etapa 2 – se amestecă fluxuri de material, fiecare conţinând fibre din toate compo-
nentele din amestec.
În prima etapă se realizează, de obicei, reţetele de amestec, iar în etapa a doua se
realizează amestecarea propriu-zisă, prin dublări şi laminări succesive, până când grupurile de
fibre aparţinând unei componente devin din ce în ce mai mici (fig. III.1.3).
Fig. III.1.3. Simbolizarea efectelor amestecării organizate.
Pentru exemplificare, s-a considerat că la un laminor de bumbac se alimentează 6 benzi:

2 de celofibră şi 4 benzi de bumbac, realizându-se în prima etapă proporţiile celor două
componente: a1 = 33% şi a2 = 67%. Dacă laminajul este egal cu dublajul, deci tot 6, banda
debitată are acelaşi titlu, deci aceeaşi grosime cu cea alimentată, dar cu altă compoziţie, aşa
cum este simbolizată în figură.
La a doua trecere de laminor (etapa 2), se vor dubla 6 benzi, cu aceeaşi compoziţie;
banda debitată, în secţiune, va conţine 12 grupuri de celofibră şi 24 grupuri de bumbac –
compoziţia rămâne aceeaşi, dar mărimea grupurilor s-a micşorat, ceea ce semnifică creşterea
gradului de amestecare. Ideal ar fi să se efectueze atâtea treceri de laminor până la dispariţia
grupurilor de fibre, când amestecarea s-ar efectua între fibre individuale.
Cea mai intimă amestecare se regăseşte în structura firului, dacă:
– în orice secţiune transversală fiecare componentă are fibrele uniform repartizate pe
toată suprafaţa;
– în orice secţiune transversală fiecare componentă este regăsită în proporţia preconizată.
Intimitatea amestecului în fir poate fi stabilită studiind secţiunea prin două pelicule:
una împărţită în sectoare, iar alta în cercuri concentrice de grosimi egale sau de arii egale
(fig. III.1.4).
a b
Fig. III.1.4. Secţiuni prin fir:
a – componenta 1; b – componenta 2.
S-a considerat un fir realizat dintr-un amestec binar, cu o repartiţie a fibrelor în

secţiunea transversală similară cu cea din figură. Pentru cazul a se vor calcula coeficienţii de
variaţie sectoriali ai repartizării celor două componente în cele 8 sectoare, respectiv CVs1 şi
CVs2 şi, similar, pentru cazul b se vor calcula coeficienţii de variaţie radiali CVr1 şi CVr2.
Pentru aprecierea globală a gradului de amestecare dintre componente se vor calcula
coeficienţii de variaţie globali:
CV12 = CVs21 + CVr21;
CV22 = CVs22 + CVr22 .

Datorită fenomenului de migrare ce ar fi posibil, coeficienţii de variaţie sectoriali nu sunt
concludenţi, şi ar putea avea valori mici, dar repartiţia fibrelor inegală, motiv pentru care
trebuie calculaţi şi coeficienţii de variaţie radiali.
III.1.1.3. Indicii amestecării
Sunt doi indici care apreciază eficienţa operaţiei de amestecare:

– neuniformitatea amestecării;
– gradul de amestecare.
În condiţiile unui amestec realizat dintr-un număr k de componente, cu cotele de
participare aoi, neuniformitatea amestecării (CV) este dată de relaţia:
1
CV = (CV1 + CV2 + CV3 + ... + CVk ), (III.1.4)
k
unde: CV1, CV2 ... CVk sunt neuniformităţile repartiţiei componentelor 1, 2, 3, ..., k în cele m
probe luate la întâmplare din masa de amestec, în vederea testării compoziţiei
acestora.
Indicele CV se calculează ca o medie simplă aritmetică, deci cu ponderi egale, chiar

dacă cotele de participare a componentelor sunt diferite, aceasta deoarece importanţa repar-
tizării uniforme este aceeaşi pentru toate componentele.
Gradul de amestecare (Ga) este dat de relaţia:
Ga = 1 − ∆, (III.1.5)
unde ∆ este abaterea medie relativă a cotelor de participare găsite experimental după testarea
celor m probe faţă de cotele iniţiale, date prin reţeta de amestec (aoi):
1 k
aoi − ai
∆=
k
∑
i =1 aoi
⋅
Deci, acest indice arată concordanţa dintre amestecul testat şi reţeta de amestec. Amestecul este
cu atât mai bine realizat cu cât abaterile sunt mai mici.
Referitor la volumul probelor testate, acesta se stabileşte experimental, funcţie de locul
de unde se iau mostrele; cu cât etapa tehnologică este mai avansată, cu atât vor fi mai mici
probele cercetate, la fir fiind suficientă doar o secţiune transversală.
III.1.2. Destrămarea şi curăţarea
Destrămarea, în înţelesul larg al cuvântului, reprezintă micşorarea ghemotoacelor de

material fibros. În filatură, materia primă vine sub forma unor aglomerări de fibre, mai mari
sau mai mici, create în procesele de pregătire preliminară sau, în mod natural, din motive de
ambalare şi transport.
Operaţia de destrămare este necesară pentru: eliminarea impurităţilor, amestecarea cât
mai intimă a materialului fibros, asigurarea condiţiilor necesare descreţirii fibrelor, deplasării
lor în procesele de laminare, precum şi aşezării lor ordonate în structura semifabricatelor şi
firelor.
Indiferent de metodele folosite, destrămarea trebuie să menajeze fibrele, să asigure
îndepărtarea cât mai completă a impurităţilor, să fie economică. De aceea, destrămarea are loc
în etape succesive şi cu intensităţi crescătoare. La începutul procesului tehnologic, aglomerările
de fibre sunt mai mari, conţin multe impurităţi, forţele de legătură dintre fibre şi dintre fibre şi
impurităţi sunt puternice, motiv pentru care destrămarea trebuie să fie lentă, deci, realizată de
organe de maşină care, prin mişcări lente, să genereze forţele necesare ruperii, sau micşorării
rezistenţei ghemotoacelor. În etapele următoare, particulele sunt mai mici, intensitatea
destrămării se va realiza prin creşterea vitezelor organelor de maşină, forţele generate sunt mai
mari, asigurându-se condiţiile necesare unei bune destrămări.
Funcţie de intensitatea de destrămare şi de organele care o realizează, se disting mai
multe moduri de destrămare: prin smulgere şi prin batere.
III 1.2.1. Destrămarea prin smulgere
Este cea mai lentă destrămare şi constă în separarea unor părţi dintr-o masă de material
fibros: este întâlnită la lăzile alimentatoare-amestecătoare (fig. III.1.1) pe toată zona de contact
dintre material şi pânza transportatoare cu cuie, cea mai puternică destrămare fiind însă la baza
lăzii, acolo unde ghemotoacele de fibre sunt nedestrămate, cuiele pânzei sunt curate, iar
materialul este presat de straturile superioare.
Destrămarea materialului în lăzile alimentatoare este continuată în zona de interacţiune
dintre cilindrul egalizator şi pânza cu cuie (fig. III.1.5).
Asupra unei particule de material aflată sub influenţa a două cuie, câte unul pe fiecare
organ de lucru, vor acţiona următoarele forţe:
P – forţa activă de tracţiune, orientată pe direcţia vârfurilor cuielor, direcţie care, pentru
simplificare, se va considera tangentă la traiectoria cuielor pânzei;
C – forţa centrifugă ce ia naştere datorită mişcării de rotaţie a pânzei;
N – reacţiunea normală a cuiului asupra materialului.
Toate aceste forţe dau rezultanta R, care imprimă materialului o tendinţă de mişcare pe direcţia
muchiei active (înclinată sub unghiul γ faţă de normală). În opoziţie cu rezultanta acţionează
forţa de frecare Ff.
Pentru ca particula să rămână pe cui şi să fie destrămată, trebuie respectată inegalitatea:
P 1 − µ tg γ
≥ , (III.1.6)
C tg γ + µ
unde µ este coeficientul de frecare dintre fibre şi ac.
Din relaţia (III.1.6) rezultă factorii de influenţă ai operaţiei de destrămare din această
zonă: natura fibrelor (µ), unghiul de înclinare a cuielor (γ), masa particulelor de material (m) şi
viteza unghiulară a pânzei (ω) (C = m ⋅ R ⋅ ω2 )⋅
În fig. III. 1.6. este prezentat principiul unui desfăcător automat de baloturi pentru fibre
chimice. Baloturile 1 au o mişcare rectilinie alternativă deasupra unei benzi de desfacere 2,
prevăzută cu cuie înclinate la 60°. Benzile lucrează două câte două, fiecare pereche realizând
un punct de desfacere. Materialul smuls din baloturi cade pe o pânză transportoare-
amestecătoare 3, ce-l alimentează la maşina următoare.
Fig. III.1.5. Forţele ce acţionează asupra mate- Fig. III.1.6. Principiul desfăcătorului automat
rialului în zona cilindru egalizator-pânză cu cuie. de baloturi pentru fibre chimice.
III.1.2.2. Destrămarea prin batere
Acest mod de destrămare se produce prin lovirea particulelor de material fibros de către
anumite organe rigide în mişcare. În urma ciocnirii iau naştere impulsuri, ce generează forţe
care vor determina slăbirea legăturilor dintre fibre şi, în marea majoritate a cazurilor, vor duce
la destrămarea materialului. Operaţia de destrămare favorizează operaţia de curăţare, de
eliminare a impurităţilor; dacă acestea sunt prea mici, sau prea puternic legate de fibre, operaţia
de curăţare este continuată în alte faze ale procesului tehnologic, cu alte metode, alte organe de
lucru şi alte intensităţi de acţiune.
După acţiunea de lovire, destrămarea prin batere se realizează prin trei moduri: batere în
stare liberă; batere în stare ţinută; lovire de suprafeţe fixe.
Baterea în stare liberă este cea mai menajantă destrămare prin batere. Particulele de
material, purtate de un curent de aer, lovite de un organ de maşină în mişcare, sunt destrămate
(fig. III.1.7).
a b
Fig. III.1.7. Principiul baterii în stare liberă.
Prin lovire, organul de batere generează impulsul I, aplicat în punctul A (se consideră
masa particulei concentrată în punctele A şi B) pe direcţie tangenţială. Componenta
I1 = I ⋅ cos α generează o forţă cu aceeaşi direcţie şi în acelaşi sens, care tinde să îndepărteze
punctul B de punctul A (cazul a), ce ar duce la ruperea particulei. Componenta I 2 = I ⋅ sin α va
determina modificarea permanentă a poziţiei particulei faţă de organul de lovire. Componenta
I1, pentru cazul b, are valoarea I1 = I ⋅ cos(180° − α ) = − I ⋅ cos α, ceea ce ar semnifica un efect
invers cazului precedent. În realitate are loc o deformare elastică a particulei, tensiunile create
duc la slăbirea legăturilor interne dintre fibre, iar după numeroase lovituri favorabile şi mai
puţin favorabile, rezistenţa scade şi, în final, se va ajunge la destrămare.
Destrămarea în stare ţinută este destrămarea cea mai intensă, realizată de un organ de
lovire asupra unui material cu sens şi viteză de mişcare precise (fig. III.1.8). Volantul loveşte
barba în punctul A, generând impulsul I, ce se descompune în două componente: I1 = I cosα,
orientat în lungul bărbii şi care va determina destrămarea şi I2 = I sinα, ce trece prin axa
cilindrului inferior, comprimă stratul de fibre, generând forţe de frecare benefice pentru o
destrămare eficientă.
Destrămarea este condiţionată de mărimea impulsului I1, respectiv de mărimea
unghiului α, conform relaţiei:
(r + a + R )2 − (r + δ)2 − R
cos α = . (III.1.7)
2 R (r + δ )
Elementele reglabile de care depinde unghiul α sunt: ecartamentul a şi grosimea bărbii,
δ. Pentru ca destrămarea să fie eficientă, dar în acelaşi timp să protejeze şi fibrele, trebuie înde-
plinite condiţiile:
a < δ şi l < r + a,
unde: l este lungimea filatorului.
Rezultă:
l −r a
< < 1.
δ δ
Raportul a/δ se numeşte grad de prindere.
Fig. III.1.8. Batere în stare ţinută:

r – raza cilindrului inferior; a – ecartamentul;
R – raza organului de lovire; δ – grosimea bărbii.
Destrămarea prin lovire de suprafeţe fixe este un efect secundar în procesul de

curăţare al materialului fibros. Particulele sunt lovite de către organele de batere în mişcare şi
sunt proiectate pe suprafaţa fixă a unor grătare de curăţare. Efectul acestei operaţii este micşo-
rarea forţelor de legătură dintre particule, destrămarea acestora şi eliminarea impurităţilor.
III.1.2.3. Indicii operaţiilor de destrămare şi curăţare
Eficienţa acestor operaţii tehnologice poate fi apreciată prin trei categorii de indici: de
destrămare; de batere; de curăţare;
Indicii de destrămare:
1. Gradul de destrămare funcţie de masa medie a particulelor de material – Eg – arată
micşorarea relativă a masei particulelor:
ga − gd
Eg = ⋅ 100 [% ], . (III.1.8)
ga
unde: ga este masa medie a particulelor alimentate;
gd – masa medie a particulelor debitate.
2. Gradul de destrămare funcţie de indicele de afânare – Ea – arată creşterea relativă a
indicelui de afânare:
a − aa ρ − ρd
Ea = d ⋅100 (% ) sau Ea = a , (III.1.9)
aa ρ f − ρa
unde: aa este indicele de afânare al materialului alimentat;
ad – indicele de afânare al materialului debitat;
ρa – densitatea de volum a materialului alimentat;
ρd – densitatea de volum a materialului debitat;
ρf – densitatea de volum a fibrelor prelucrate.
Indici de batere. Stabilesc acţiunea maşinii asupra materialului fibros; ei caracterizează

baterea în stare ţinută.
1. Numărul de lovituri pe unitatea de lungime alimentată – Sl:
n⋅b
Sl = [lov/m] , (III.1.10)
va
unde: n este numărul de rotaţii ale volantului bătător, în rot/min;
b – numărul de braţe, sau elemente de lovire;
va – viteza de alimentare a stratului de material, în m/min.
1. Numărul de lovituri pe unitatea de masă – Sg:
n⋅b
Sg = [lov/g] , (III.1.11)
va ⋅ Tt a
unde: Tta este titlul stratului de material alimentat, în g/m.

3. Impulsul acţiunii de lovire pe unitatea de masă – Ig:
n2 ⋅ b
Ig = K ⋅ R , (III.1.12)
va ⋅ Tta
unde: R este raza organului de lovire;
K – coeficient care depinde de forma şi structura materialului supus destrămării, de
caracteristicile fibrelor, de modul de prindere a materialului între cilindri etc.
Indici de curăţare. Eficienţa operaţiei de curăţare este cu atât mai mare cu cât pro-
centul de impurităţi eliminat este mai mare. Operaţia de curăţare mecanică este apreciată prin
următorii indici:
1. Indicele relativ de curăţare – Icr:
d ⋅i
I cr = [%] , (III.1.13)
I
unde: d este cantitatea procentuală de deşeuri eliminare de maşină:
i – cantitatea procentuală de impurităţi existentă în deşeuri;

I – procentul de impurităţi existente în materialul alimentat la maşină.
2. Indicele absolut de curăţare – Ica:
d0 ⋅ i
I ca = [%] , (III.1.14)
I0
unde: I0 este procentul de impurităţi existente în materialul intrat în fabrică;
d0 – procentul de deşeuri eliminate de maşină în raport cu materialul intrat în procesul
tehnologic.
Deoarece I0 > I, iar d0 < d, rezultă că Ica < Icr.
III.1.3. Cardarea
Cardarea este o operaţie tehnologică complexă, care are ca principal scop destrămarea
materialului fibros până la individualizarea fibrelor. Dar, prin cardare se mai realizează:
îndreptarea şi orientarea fibrelor, eliminarea impurităţilor şi a fibrelor scurte, amestecarea
materialului, uniformizarea stratului de fibre, laminarea semifabricatului alimentat şi transfor-
marea lui în alt semifabricat (bandă, pretort); înfăşurarea produsului realizat, în mod diferit,
funcţie de tipul cardei.
În filaturile de bumbac se folosesc cardele cu lineale, iar în filaturile pentru fibre lungi,
respectiv pentru lână şi fibre liberiene se folosesc cardele cu cilindri.
Operaţia de cardare este realizată cu ajutorul garniturilor de cardă, care, funcţie de
elementele constructive, se împart în: garnituri elastice, rigide şi semirigide.
III.1.3.1. Garnituri de cardă. Tipuri caracteristice
Garniturile elastice sunt formate dintr-un număr mare de ace, din oţel, îndoite în formă
de U şi înfipte într-un suport textil, de forma unei benzi alcătuită din mai multe straturi de
ţesătură, de compoziţie diferită (bumbac, lână, semilână, semiin), lipite între ele cu un adeziv
de cauciuc. Fixarea acelor în bandă trebuie să fie elastică, dar destul de strânsă, pentru a rezista
la solicitările forţelor de cardare.
În fig. III.1.9 sunt prezentate elementele dimensionale ale garniturilor elastice, precum
şi poziţia acelor în bandă.
Fig. III.1.9. Garnitură elastică:

a – elemente dimensionale; b – poziţia acelor în bandă;
H – înălţimea totală a garniturii; h – înălţimea suportului;
m,n – dimensiuni ale acului; α – unghi de cardare; β – unghi de atac.
Garniturile elastice au o serie de dezavantaje, printre care umplerea rapidă cu fibre, ceea
ce duce la micşorarea capacităţii de cardare şi la creşterea numărului de nopeuri; de asemenea,
procentul de pierderi tehnologice este mai mare.
Garniturile rigide tip „dinţi de ferăstrău“ sunt benzi metalice obţinute prin trefilare
din sârmă rotundă. Pe o parte din lăţimea benzii de formă aproximativ trapezoidală sunt ştanţaţi
dinţi de ferăstrău, iar cealaltă parte, cu secţiune diferită (partea haşurată), este elementul de
rezistenţă al garniturii şi constituie baza de aşezare pe organul de lucru, care este de obicei un
cilindru (fig. III.1.10).
Pentru a li se mări fiabilitatea, garniturile sunt supuse la tratamente speciale de călire;
baza va avea o duritate mai mică, pentru a-i asigura elasticitatea necesară mulării garniturii pe
cilindrii cardei.
a b
Fig. III.1.10. Garnituri rigide:
a – caracteristici dimensionale; b – alte profile de bază ale garniturilor rigide:
B – grosimea de bază a dintelui; a, b – dimensiunile vârfului acului; t – pasul dinţilor.
Garniturile rigide cu ace sunt folosite în filatura fibrelor liberiene. Ele sunt formate
dintr-un număr mare de ace de oţel, înfipte într-o anumită ordine şi sub un anumit unghi în
nişte plăci. Plăcile, confecţionate din lemn de esenţă tare, bine uscat şi lipsit de noduri, au
dimensiunile calculate în funcţie de dimensiunile suprafeţei pe care le îmbracă:
– lăţimea plăcii pe cardă – lp:
180
l p = D ⋅ sin ± 0,2 [mm] ,
Np
unde: D este diametrul organului lucrător, în mm;
Np – numărul de plăci de pe circumferinţă;
– lungimea plăcii – Lp:
L
L p = u ± 1 [mm] ,
3
în care Lu este lăţimea de lucru a maşinii, în mm;
– grosimea plăcii – hp, care este în medie egală cu 10 mm.
Fixarea plăcilor se face cu şuruburi cu cap îngropat, direct în mantaua metalică a
organului lucrător. Se formează, astfel, trei suprafeţe cilindrice, aşezate cap la cap, fiecare fiind
formată dintr-un număr de plăci care se îmbracă perfect una într-alta, acoperind în întregime
suprafaţa metalică a organului.
Aşezarea acelor pe placă (fig. III.1.11) este caracterizată prin mărimea k, a cărei valoare
este:
– pentru plăci cu număr par de rânduri de ace:
⎛t t ⎞
k = ⎜ + ⎟ ⋅ (m − 1) [mm] ; (III.1.15)
⎝2 m⎠
– pentru plăci cu număr impar de rânduri de ace:
⎛t t ⎞
k =⎜ + ⎟ ⋅ (m − 1) [mm] ,
⎝ 2 2m ⎠
unde m este numărul de rânduri de ace.
Mărimile ce caracterizează garniturile cu ace sunt: diametrul (da) şi lungimea acului
(la), desimea (Z) şi unghiul de aşezare a acelor pe placă (α). Aceste mărimi diferă de la o
cardă la alta, fiind în funcţie de felul materiei prime (in, cânepă, iută etc.), tipul cardei
(preliminară, fină), organul lucrător pe care sunt montate, fineţea fibrelor prelucrate (vezi
detalii constructive III.5.5).
Fig. III.1.11. Modul de aşezare a acelor pe placă:

LT – lungimea totală; t – pasul acelor.
Garniturile semirigide sunt întâlnite în filatura de bumbac la lineale (capace). Garni-

tura semirigidă este formată din ace rigide, plate, ovale, dreptunghiulare, ascuţite şi călite la
vârf, montate într-un suport întărit.
Desimea acelor se exprimă prin număr de dinţi pe cm2 (Z), sau număr de dinţi pe ţol2 (N):
25,42
Z=
100
B ⋅t
[ ]
dinţi/cm 2 ; N =
B ⋅t
[
dinţi/ţol 2 . ] (III.1.16)
Relaţia dintre cele două mărimi este:

Z = 0,155N . (III.1.17)
Numerotarea garniturilor elastice se face, în funcţie de desimea acelor, prin doi indici:
– Număr englez:
N 25,42 129,0
Ne = = = ; Z = 0,776 N e ;
5 5⋅ B ⋅t B ⋅t
– Număr francez:
N
Nf = + 6. (III.1.18)
5
III.1.3.2. Acţiuni posibile între două garnituri de cardă

Garniturile de cardă lucrează câte două, aşezate faţă în faţă. Funcţie de înclinarea acelor
şi funcţie de mişcarea lor relativă, între garnituri pot exista următoarele acţiuni: cardare
propriu-zisă, transfer sau preluare, rulare.
Acţiunea de cardare. Acele garniturilor sunt în poziţie paralelă (fig. III.1.12). Pot avea
acelaşi sens de mişcare, dar obligatoriu v2 > v1 (a), sau sensuri diferite, când pot exista situaţiile:
v1 > v2 , v1 = v2 sau v1 < v2 (b).
Forţele ce acţionează asupra particulei de material prinsă în vârful acelor sunt:
– forţele active, de cardare P1 şi P2, egale şi de sens contrar, orientate pe direcţia
vârfurilor acelor;
– componentele forţelor de cardare: forţele U1 şi U2, orientate în lungul muchiei active a
acului, au tendinţa de a introduce materialul la baza garniturii; forţele N1 şi N2, normale pe
muchia activă a acului, au tendinţa de a îndrepta acele.
Fig. III.1.12. Acţiune de cardare.
O dată cu îndepărtarea celor două ace, forţele de cardare cresc determinând ruperea
ghemotocului de fibre în alte două ghemotoace mai mici, care vor fi supuse altor acţiuni de
destrămare şi aşa mai departe. Între cele două garnituri considerate are loc un fenomen de
cardare propriu-zisă.
Operaţia de cardare este însoţită şi de un început de paralelizare şi descreţire a fibrelor.
Acele unei garnituri vin în contact cu fibrele unei particule, pe care o antrenează în mişcare
printre acele celeilalte garnituri. Particula va avea mişcarea acelei garnituri cu care vine mai
mult în contact. Şi cum cardarea înseamnă destrămare, nu poate fi neglijată şi operaţia de
eliminare a impurităţilor existente în materialul fibros.
Acţiunea de transfer. În fig. III.1.13 sunt prezentate două garnituri, cu acele încru-
cişate, ce se deplasează în sensul indicat. Dacă v2 > v1 (a), componenta U1 imprimă particulei
de material tendinţa de pătrundere la baza garniturii I, iar U2 are tendinţa să arunce materialul
de pe acul garniturii II, în ansamblu, între cele două garnituri are loc fenomenul de transfer al
materialului, de pe garnitura II pe garnitura I.
a b
Fig. III.1.13. Acţiune de transfer.
În fig. III.1.13, b, v1 > v2, fenomenul este acelaşi, cu singura deosebire că s-a schimbat
rolul garniturilor, adică transferul se face de la garnitura I la garnitura II.
Între două garnituri, cu acele în poziţie încrucişată, poate exista doar acţiune de transfer.
Funcţie de sensul de înclinare a acelor şi de viteza relativă a garniturilor, ceea ce se poate
modifica, este sensul de transfer al materialului, sau rolul garniturii de a ceda sau accepta
materialul fibros.
Acţiunea de rulare. În fig. III.1.14 sunt prezentate două garnituri cu acele paralele, ce
se deplasează în acelaşi sens, cu viteze diferite, v1 > v2.
Fig. III.1.14. Acţiune de rulare.
Componentele U1 şi U2 imprimă particulei de material tendinţa de a ieşi din garnitură,

astfel încât aceasta rulează între garnituri. Acest fenomen se întâlneşte la obţinerea nopeurilor
de culoare şi la deburarea permanentă a unor organe de cardă.
III.1.3.3. Analiza operaţiei de cardare
Cardarea propriu-zisă este urmarea acţiunii mai multor forţe care acţionează asupra unei
particule de material, considerată simplu rezemată pe muchia activă a unui ac în poziţie de
cardare (fig. III.1.15). Forţele, considerate concurente în vârful acului, sunt:
P este forţa de cardare;
N – reacţiunea acului, normală pe muchia activă a acului.

C – forţa centrifugă, normală pe suportul garniturii;
Ff – forţa de frecare, orientată de-a lungul muchiei active a acului şi în sens invers
tendinţei de mişcare a materialului;
α – unghiul de cardare, unghiul dintre muchia activă şi baza garniturii;
U – rezultanta tuturor forţelor, care va imprima particulei două tendinţe de mişcare: spre
baza garniturii (linia plină) şi spre exteriorul garniturii (linia întreruptă).
Fig. III.1.15. Forţele ce acţionează asupra particulei de material.
Proiectând toate forţele pe direcţia muchiei active a acului şi pe direcţia normalei şi

punând condiţia U ≤ 0, pentru a evita umplerea garniturii cu fibre şi U' ≤ 0, pentru ca
materialul să nu fie aruncat de pe ac şi să fie cardat, rezultă următoarea relaţie:
P
tg(α − ϕ ) ≤ ≤ tg(α + ϕ ), (III.1.19)
C
unde ϕ este unghiul de frecare (µ = tgϕ).
Dubla inegalitate de mai sus reprezintă condiţia de autofrânare a materialului pe vârful
acului; respectarea ei asigură existenţa fenomenului de cardare, ce se va desfăşura optim, fără
umplerea garniturii cu fibre.
O dată cu micşorarea particulelor de material, forţa centrifugă scade, tinde la zero,
raportul P/C tinde la infinit şi, din relaţia (III.1.19), rezultă:
α − ϕ ≤ 90° ≤ α + ϕ,
deci:
90° − ϕ ≤ α ≤ 90° + ϕ.
Deci unghiul de cardare variază între (90° – ϕ) – valoarea minimă şi (90° + ϕ) – valoarea
maximă, ceea ce arată că operaţia de cardare nu încetează nici când unghiul depăşeşte 90°,
situaţie posibilă în cazul garniturilor elastice.
Dacă se iau în considerare şi următoarele forţe:
– R – reacţiunea stratului fibros din interiorul garniturii, respectiv stratul elastic; forţa
este perpendiculară pe baza garniturii şi orientată spre exterior;
– S – forţa generată de stratul de fibre dintre garnituri, respectiv stratul operativ;
forţa este perpendiculară pe baza garniturii şi orientată spre interior (fig. III.1.15), relaţia
III.1.19 devine:
P
tg(α − ϕ ) ≤ ≤ tg(α + ϕ ),
T
unde:
T = C + R – S.
Anumite fenomene ce au loc în procesul de cardare pot fi explicate pe baza condiţiei de
autofrânare, de exemplu, operaţiile secundare din cadrul complexei operaţii de cardare:
amestecarea întâmplătoare a materialului fibros, precum şi uniformizarea grosimii stratului de
material prelucrat.
Între tambur şi perietor, deşi există operaţie de cardare, datorită nerespectării condiţiei
de autofrânare, o parte din stratul de fibre trece pe cilindrul perietor, fiind debitat, restul
rămânând pe tambur; peste acesta se va depune un strat nou, care se va amesteca cu cel vechi.
Din aceste două categorii de fibre, la întâmplare, o parte va trece pe perietor, peste partea
rămasă fiind depuse alte fibre noi. Şi astfel are loc amestecarea unor fibre alimentate în
momente diferite.
În zona tambur-lineale, la cardele de bumbac, este prezent fenomenul de pulsaţie, ce
reprezintă trecerea fibrelor din stratul operativ în stratul elastic şi invers, explicat tot pe baza
condiţiei de autofrânare. Efectul acestui fenomen este tot amestecarea întâmplătoare a materia-
lului fibros.
Variaţia grosimii stratului alimentat determină un dezechilibru între forţele R şi S şi,
deci, intrarea sau ieşirea fibrelor din garnituri, determinând uniformizarea grosimii produsului
debitat.
III.1.3.4. Indicii cardării

Datorită complexităţii operaţiei de cardare, există un mare număr de factori care
influenţează în mod diferit fenomenele ce apar între garniturile de cardă, de unde şi numărul
mare de indicatori prin care se apreciază intensitatea procesului.
1. Gradul de împrăştiere – Gî – definit ca raportul dintre titlul păturii alimentate (Tta) şi
titlul stratului de material de pe tambur (TtT); acest indice are semnificaţia unui laminaj real
între alimentator şi tambur:
Tt V 100
Gî = a = T ⋅ , (III.1.20)
TtT Va 100 − p
unde: VT este viteza periferică a tamburului;
Va – viteza periferică a cilindrilor alimentatori;
p – pierderile tehnologice, în %.
2. Fineţea stratului de fibre de pe tambur – NmT:
1 G
NmT = = î = Gî ⋅ Nma [m/g ] . (III.1.21)
TtT Tt a
3. Încărcarea tamburului – αT:
αT =
TtT
B
[g/m ] ,
2
(III.1.22)
unde B este lăţimea tamburului, în m.

4. Numărul de ace tambur pe gram de material – NT:
AT
NT =[ace/g] , (III.1.23)
αT
unde AT este desimea acelor de pe tambur, în ace/m2.
5. Numărul de ace ce revin unei fibre –Na:
A
N a = NT ⋅ Tt f ⋅ l f = T ⋅ Tt f ⋅ l f ⋅10 − 9 [ace/fibră ] , (III.1.24)
αT
unde: Ttf este titlul fibrelor, în mtex;
lf – lungimea medie a fibrelor, în mm.
6. Numărul de ace tambur pe 1 cm fibră – Na1 – este raportul dintre numărul de ace al
tamburului şi lungimea totală a fibrelor ce trec prin zona de cardare, în unitatea de timp:
Nr. de dinţi DT ⋅ nT ⋅ B ⋅ AT DT ⋅ B ⋅ AT ⋅ nT
N a1 = = = ⋅ Tt f ⋅ l f
Nr. de fibre ma Tta ⋅Va ⋅ l f
⋅lf
mf
DT ⋅ B ⋅ AT ⋅ nT ⋅ Tt f ⋅ L
N a1 = [ace/cm fibră ] , (III.1.25)
108 ⋅ Tta ⋅Vd
unde: DT este diametrul tamburului, în m;
nT – turaţia tamburului, în rot/min;
ma – masa păturii alimentată într-un minut;
mf – masa medie a unei fibre;
Tta – titlul păturii alimentate, în ktex;
Vd – viteza de debitare a benzii în cană, în m/min;
L – laminajul total al cardei.
7. Intensitatea de destrămare a rupătorului – Id:
Z ⋅ nR Z ⋅ nR Tt f ⋅ l f
Id = = = Z ⋅ nR ⋅ [dinţi/fibră ] , (III.1.26)
Nr. fibre ma / m f Tt a ⋅ Va
unde: Z este numărul de dinţi de pe rupător;
nR – turaţia rupătorului, în rot/min;
Va – viteza cilindrului alimentator, în m/min.
8. Numărul de cardări – Nc:
nT n
Nc = ⋅10 − 2 = T ⋅ L ⋅10 − 2 [cardări/cm] . (III.1.27)
Va Vd
9. Coeficientul de repartizare între tambur şi perietor – KT–P. Este definit de raportul
dintre cantitatea de material preluată de perietor de pe 1 m2 tambur (γ) şi cantitatea de material
adusă de tambur în zona de cardare (αT):
γ
KT − P = , (III.1.28)
αT
unde: αT = α + αr;
α este cantitatea de material fibros, nou alimentat, de pe 1 m2 tambur;
αr – încărcătura remanentă de pe 1 m2 tambur.
10. Încărcarea perietorului – γp – reprezintă greutatea pe m2 a vălului desprins de pe
perietor şi este dată de relaţia:
γp = γ⋅
VT
VP
[g / m ] .
2
(III.1.29)
11. Coeficientul de repartizare între tambur şi lucrător – KT–L:

β
KT − L = , (III.1.30)
αT + β
unde: β este cantitatea de material fibros preluată de cilindrul lucrător de pe 1 m2 tambur;
αT – cantitatea de material fibros existentă pe 1 m2 tambur înainte de grupul cardator.
Dacă există pierderi (p), KT–L are expresia:
β
KT − P = .
p ⎞
αT ⎛⎜1 − ⎟+β
⎝ 100 ⎠
În filatura de liberiene se mai foloseşte expresia:
Gcr
KT − L = 0,88 − ,
250 + 2,18Gcr
unde: Gcr este gradul de cardare real.
12. Încărcarea cilindrului lucrător – βL – este dată de relaţia:
βL = β ⋅
VT
VL
[
g/m 2 , ] (III.1.31)
unde: VL este viteza periferică a cilindrului lucrător, în m/min.

13. Încărcarea garniturii cilindrului întorcător – βI:
V
[
β I = β L ⋅ L g/m 2 ,
VI
] (III.1.32)
unde: VI este viteza periferică a cilindrului întorcător, în m/min.

14. Gradul de cardare – Gc:
V
Gc = T . (III.1.33)
VL
15. Numărul mediu de cicluri de cardare, pe grup cardator – Nc:
KT − L
Nc = . (III.1.34)
1 − KT − L
16. Numărul de ace al cilindrului lucrător care revin unui gram de material – NL:
A
N L = L [ace/g] , (III.1.35)
βL
unde: AL este desimea acelor cilindrului lucrător, în ace/m2 lucrător.
17. Modulul grupului cardator – M – reprezintă numărul de rotaţii al tamburului
principal efectuat în timpul unui ciclu de cardare – tc, dat de relaţia:
3 ⎛ 60 60 ⎞
tc = ⎜ + ⎟ [s] , (III.1.36)
4 ⎜⎝ nL nI ⎟⎠
unde: nL este turaţia cilindrului lucrător, în rot/s;
nI – turaţia cilindrului întorcător, în rot/s;

– 3/4 este un raport ce ţine cont de faptul că materialul fibros parcurge 3/4 din
circumferinţa cilindrului lucrător şi 3/4 din a celui întorcător.
Deci:
nT 3⎛ 1 1⎞
M = tc ⋅ = nT ⋅ ⎜⎜ + ⎟⎟ . (III.1.37)
60 4 ⎝ nL nI ⎠
Valoarea modulului M este influenţată în cea mai mare măsură de valorile nT şi nL şi
într-o măsură mai mică de nI, care este relativ mare.
18. Coeficientul acţiunilor posibile – Kap – exprimă numărul maxim de acţiuni posibile,
ce revin pe un gram de material. Acţiunea este o maximă apropiere între cele două ace care
acţionează asupra materialului fibros:
(V − VL ) ⋅ AT ⋅ aL
K ap = T [acţiuni/g], (III.1.38)
VT (αT + β)
unde: AT este desimea acelor tamburului, în ace/m2 tambur;
(αT + β) – cantitatea de material de pe 1 m2 tambur, supusă operaţiei de cardare;
aL – numărul de rânduri de ace ale cilindrului lucrător din zona activă de cardare.
Acest indice, pentru carda de bumbac, devine:
A ⋅ a ⋅l
K ap = T Ll a , (III.1.39)
αT
deoarece:
– viteza linealelor, VL, fiind mult mai mică decât viteza tamburului, VT, se poate neglija;
– linealele intră curate în zona de cardare, deci β = 0;
– numărul de rânduri de ace de pe linealele existente în zona de cardare va fi dat de
produsul dintre linealele active (la) şi numărul de rânduri de ace de pe fiecare linial (aLl).
III.1.3.5. Calcule tehnologice la cardă
Pentru cardarea materialului fibros se folosesc carde simple, carde duble, agregate de
cardare, carde rupătoare, carde finisoare. Complexitatea utilajului depinde de felul fibrei
prelucrate şi de modul în care operaţia de cardare este integrată în ansamblul procesului
tehnologic stabilit pentru realizarea firului (de exemplu, în cadrul filaturii de lână cardată,
agregatul de cardare suplineşte un întreg proces specific filaturii, pretortul livrat de aparatul
divizor fiind direct alimentat la maşina de filat cu inele – vezi capitolul III.4).
În general, calculele tehnologice sunt asemănătoare pentru toate tipurile de carde. În
continuare se va exemplifica un calcul tehnologic pentru carda de bumbac „Unirea – 4C“, a
cărei schemă cinematică este prezentată în fig. III.1.16. Elementele de transmitere ale
mişcărilor sunt prezentate în tabelul III.1.1.
Fig. III.1.16. Schema cinematică a cardei „UNIREA – 4C“.

Tabelul III.1.1
Elementele de transmitere a mişcării la carda „Unirea – 4C“
Z1 = 24 Z20 = 48 Z39 = Z39 = 38

Z2 = 65 Z21 = 46 Z40 = 59
Z3 = 195 Z22 = 152 Z41 = 1
Z4 = 27; 28 Z23 = Z23 = 23 Z42 = 400
Z5 = 47 Z24 = Z24 = 38
Z6 = 38 Z25 = Z25 = 26 d1 = 130
Z7 = 32; 33 Z26 = 24; 22 d2 = 235
Z8 = 28 Z27 = 16; 19; 23 d3 = 465

Z9 = 14 Z28 = Z28 = 29 d4 = 85
Z10 = 36 Z29 = 9 d5 = 300
Z11= 32 Z30 = 19 d6 = 280
Z12 = 37 Z31 = 46 d7 = 100
Z13 = 31 Z32 = 40
Z14 = 25; 26 Z33 = 40 RL = 15 – 40
Z15 = 14 Z34 = 1 Rp = 16 – 47
Z16 = 18 Z35 = 1 R1 = 26 – 46
Z17 = 36 Z36 = 17 R2 = 20 – 36
Z18 = 30 Z37 = 154
Z18 = 50 Z38 = 28
Calculul laminajelor mecanice. Laminajul mecanic este dat de raportul vitezelor de

debitare şi de alimentare, respectiv a vitezelor periferice ale cilindrilor debitori şi alimentatori
ai unui sistem de laminare:
v d ⋅n d ⋅n ⋅i
Lm = d = d d = d m m − d ,
va d a ⋅ na d a ⋅ nm ⋅ im − a
unde: da, dd sunt diametrele cilindrilor alimentatori, respectiv debitori;
im–a, im–d – raportul de transmitere de la motor la cilindri alimentatori, respectiv debitori.
După înlocuiri şi simplificări, rezultă:
d
Lm = d ⋅ ia − d ,
da
unde ia–d este raportul de transmitere de la cilindri alimentatori la cilindri debitori, în care se
găsesc elementele de reglaj, roţile de laminaj.
Calculul laminajului mecanic total. Laminajul mecanic total se calculează între

cilindrul desfăşurător¸, D0 şi cilindri debitori la cană, D12:
D D ⋅Z ⋅Z ⋅Z ⋅Z ⋅Z ⋅Z ⋅Z ⋅Z ⋅Z ⋅Z
Lmt = 12 ⋅ i0 −12 = 12 40 37 32 3 5 10 12 28 25 23 ,
D0 ′ ⋅ Z 25
D0 ⋅ Z 38 ⋅ RL ⋅ Z 31 ⋅ Z 4 ⋅ R2 ⋅ Z11 ⋅ Z13 ⋅ Z 28 ′ ⋅ Z 23
′
CLt
Lmt = .
RL ⋅ R1 ⋅ R2
Constanta CLt va avea valorile:
– CLt1 = 61,1, pentru Z4 = 27 dinţi;
– CLt2 = 58,9, pentru Z4 = 28 dinţi, când pentru laminajul mecanic total se obţin valorile
40,9–196,4.
Calculul laminajelor mecanice parţiale:

1. Laminajul parţial între cilindrul desfăşurător D0 şi cilindrul alimentator D1:
D1 D ⋅Z
L1 = ⋅ i0 −1 = 1 40 = 1,053 .
D0 D0 ⋅ Z 38
2. Laminajul parţial între cilindrul alimentator şi cilindrul rupător D2:
V 616,28 425020,69
L2 = R = −3
= ,
Va 1,45 ⋅10 ⋅ R p ⋅ RL R p ⋅ RL
L2 = 226,1 − 1770,9 .
3. Laminajul parţial între cilindrul rupător şi tamburul principal D3:
D D ⋅d
L3 = 3 ⋅ i2 − 3 = 3 2 = 2,62 .
D2 D2 ⋅ d3
4. Laminajul parţial între tambur şi cilindrul perietor D4:
V p 1,66 ⋅ R p
L4 = = = 10,26 ⋅10− 4 ⋅ R p ,
VT 1618
L4 = 0,0164 − 0,0482 .
5. Laminajul parţial între cilindri Crosrol D8 şi cilindri trenului de laminat D9:
D9 D ⋅Z ⋅Z ⋅Z ⋅Z ⋅R R
L5 = ⋅ i8 − 9 = 9 7 10 12 14 1 = 0,853 ⋅ 1 .
D8 D8 ⋅ R2 ⋅ Z11 ⋅ Z13 ⋅ Z15 ⋅ Z 20 R2
6. Laminajul parţial în trenul de laminat, între cilindri alimentatori D9 şi cilindri
debitori D11:
D D ⋅Z 48
L6 = 11 ⋅ i9 −11 = 11 20 = ;
D9 D9 ⋅ R1 R1
R1 = 26–46, rezultă L6 = 1,04–1,84.
7. Laminajul parţial între cilindri trenului de laminat şi cilindri debitori la cană, D12:
D12 D12 ⋅ Z15 ⋅ Z 28 ⋅ Z 25 ⋅ Z 23
L7 = ⋅ i11−12 = = 1,064 .
D11 ′ ⋅ Z 25
D11 ⋅ Z14 ⋅ Z 28 ′ ⋅ Z 23
′
Calculul producţiei. Producţia cardei se calculează cu relaţia:

60 ⋅ Vd ⋅ Tt
Pt = [kg/h ] ,
1000
unde: Vd este viteza cilindrilor debitori la cană, în m/min;
Tt – densitatea de lungime a benzii debitate, în ktex.
π ⋅ D12 ⋅ nd Rp
Vd = = 81,63 ,
1000 R2
Vd = (36,28–191,8) m/min, pentru Z4 = 28.
III.1.4. Laminarea şi dublarea

Prin laminare, în sensul propriu-zis al cuvântului, se realizează întinderea înşiruirii

fibroase prin deplasarea fibrelor unele pe lângă altele, pe direcţia axei înşiruirii de fibre. Ca
urmare a acestei mişcări, se măreşte distanţa dintre fibre, acelaşi număr de fibre fiind repartizat
pe o lungime mai mare de produs, ceea ce duce la micşorarea corespunzătoare a numărului de
fibre din secţiunea înşiruirii, deci la subţierea acesteia.
Deplasarea relativă a fibrelor se va face prin aplicarea unei forţe de tracţiune pe direcţia
şi în sensul de mişcare al acestora, a cărei mărime trebuie să depăşească rezistenţa la alunecare
a fibrelor.
III.1.4.1. Câmpul forţelor de frecare. Factori de influenţă
Cel mai simplu mecanism, care poate realiza efectul de laminare propriu-zis este trenul
de laminat, realizat din două perechi de cilindri, una de alimentare şi alta de debitare. În
majoritatea cazurilor, între cele două perechi de cilindri există organe de lucru intermediare,
cum ar fi: una sau două perechi de cilindri, una sau două cureluşe, o cureluşă şi mai mulţi
cilindri, un câmp de ace (simplu, dublu, cilindru cu ace), cilindri de presare cu discuri, perne de
aer, pretorsor etc. În toate cazurile, organele intermediare au viteza cuprinsă între viteza de
alimentare şi cea de debitare, sensul de rotaţie fiind acelaşi cu a celorlalte elemente ale trenului
de laminat.
Forţele de apăsare P1 şi P2 (fig. III.1.17) creează forţele necesare antrenării prin
fricţiune a cilindrilor superiori de către cilindri inferiori, elementele active antrenate prin
transmisii cinematice; acestea, la rândul lor, vor genera forţe de frecare între fibre, asigurându-
se astfel controlul deplasării fibrelor în câmpul de laminare [1].
Fig. III.1.17. Forţele de frecare ce apar în cel mai simplu tren de laminat.
Într-o bandă, prinsă într-o pereche de cilindri, apar forţe de frecare atât între fibre cât şi
între fibre şi cilindri. Totalitatea forţelor de frecare şi spaţiul în care îşi exercită acestea
influenţa formează câmpul forţelor de frecare.
Intensitatea câmpului forţelor de frecare reprezintă forţa necesară punerii în mişcare a
unei fibre de 1 mm, pe direcţia axei înşiruirii şi are expresia:
p
f1 = h1 + µ 1 ,
n1
unde: h1 este adeziunea specifică, în cN/mm fibră;
pl – forţa de apăsare dintre fibre, care revin la 1 mm2 suprafaţă a câmpului forţelor de
frecare;
n1 – numărul de fibre care se găsesc pe lăţimea de 1 mm2 a secţiunii transversale a

produsului, într-un strat orizontal de fibre;
µ – coeficientul de frecare dintre fibre.
Intensitatea câmpului forţelor de frecare variază funcţie de locul unde este aplicată forţa
şi de viteza de înaintare a fibrei; este o funcţie de poziţia porţiunii de fibră considerată în bandă
şi o funcţie de poziţia fibrei faţă de cilindri.
Pentru deplasarea fibrelor în câmpul de laminare trebuie aplicată o forţă, denumită forţă
de laminare, cel puţin egală cu rezistenţa totală de alunecare al fibrelor. S-a constatat că forţa
de laminare (T) creşte o dată cu creşterea grosimii înşiruirii de fibre şi scade o dată cu
laminajul (L):
T ⋅ L = ct.
adică, atunci când viteza înşiruirii este mai mare, forţa necesară extragerii unei fibre este
mai mică.
Dacă: Ff este forţa de frecare dintre fibre; Fs – forţa de frecare din lagărul cilindrului
superior; Fi – forţa de frecare dintre fibre şi cilindrul inferior, pentru ca laminarea să aibă loc în
bune condiţiuni, trebuie asigurată următoarea inegalitate:
T + Fi > Fs + F f . (III.1.40)
Dacă:
Mf r
Fi = µ1 ⋅ P2 şi Fs = = f ⋅ P2 ⋅ ,
Rs Rs
unde: µ1 este coeficientul de frecare dintre fibre şi cilindrul inferior;
Mf – momentul forţelor de frecare al fusului cilindrului de presiune, în lagăre;
r – raza fusului;
Rs – raza cilindrului de presiune;
f – coeficientul de frecare al fusului în lagăr;
după înlocuire, relaţia (III.1.40) devine:
r
T + µ1P2 > f ⋅ P2 ⋅ + Ff ,
Rs
de unde rezultă:
Ff − T
P2 > .
r
µ1 − f ⋅
Rs
La limită, valoarea forţei de apăsare pe cilindrul debitor, pentru ca laminarea să se facă
corect, este:
Ff − T
P2 min = . (III.1.41)
r
µ1 − f ⋅
Rs
În practică, forţa de apăsare se va lua puţin peste valoarea minimă calculată, pentru a
asigura cu certitudine laminajul dorit. De obicei, forţele de apăsare cresc de la alimentare spre
debitare, deci şi intensitatea câmpului forţelor de frecare creşte.
Variaţia intensităţii câmpului forţelor de frecare.

a) În lungul înşiruirii de fibre. Factorii care influenţează intensitatea şi lungimea
câmpului forţelor de frecare sunt:
• Forţa de apăsare pe cilindri (fig. III.1.18, a). Pentru forţa de apăsare P1, variaţia
intensităţii câmpului este reprezentată de curba l, lungimea câmpului fiind L1, lungime ce
depăşeşte puţin zona de contact dintre fibre şi cilindri datorită unei oarecare rigidităţi a fibrelor.
Pentru o forţă P2 mai mare decât P1, are loc creşterea uniformă a tuturor forţelor
elementare de apărare p1 (curba 2), de asemenea are loc şi creşterea lungimii câmpului la
valoarea L2.
Pentru o forţă de apăsare mai mică, toate presiunile, precum şi lungimea câmpului
scad.
• Diametrul cilindrului superior (fig. III.1.18, b). Modificarea diametrului cilindrilor de
presiune atrage după sine schimbarea repartiţiei forţei de apăsare, care rămâne constantă ca
valoare. Astfel, la mărirea diametrului (D2 > D1 – curba 2) are loc micşorarea intensităţii
maxime, creşterea lungimii câmpului (de la L1 la L2) şi respectiv creşterea intensităţilor mici
(ariile mărginite de cele două curbe sunt egale).
La micşorarea diametrului cilindrilor, fenomenul este invers: cresc intensităţile mari,
scad cele mici, scade lungimea câmpului.
• Înălţimea benzii alimentate. Creşterea înălţimii benzii determină creşterea lungimii
câmpului şi micşorarea intensităţilor maxime, aceasta datorită creşterii suprafeţei de contact
dintre bandă şi cilindri.
• Lăţimea benzii. Creşterea lăţimii benzii determină repartizarea forţelor de apăsare pe o
suprafaţă mai mare, deci micşorarea forţei de apăsare.
b) În secţiunea transversală a benzii. O bandă cu secţiunea aproximativ circulară, deci
cu fibre repartizate uniform în secţiune, presată între doi cilindri, va suferi o deformaţie
neuniformă: deformaţie maximă pe direcţia axei şi minimă la extremităţile laterale, ceea ce
indică aceleaşi variaţii ale intensităţii câmpului forţelor de frecare (fig. III.1.18, c).
a b c
Fig. III.1.18. Influenţa forţei de apăsare asupra intensităţii şi lungimii câmpului forţelor de frecare (a);
variaţia câmpului forţelor de frecare funcţie de diametrul cilindrilor (b); variaţia intensităţii câmpului
forţelor de frecare pe direcţie transversală (c).
Se observă că lăţimea câmpului (B) este egală cu lăţimea benzii (b). Dacă cilindrul de
presiune (1) va fi îmbrăcat cu un manşon elastic, cum se întâmplă în majoritatea cazurilor,
atunci, acesta va prelua o parte din deformaţiile benzii, variaţia intensităţii câmpului forţelor de
frecare, deci solicitarea benzii, fiind mai mică.
III.1.4.2. Indicii operaţiei de laminare
1. Gradul de subţiere, sau laminajul real – LR:

Tta Nmd
LR = = , (III.1.42)
Ttd Nma
unde: Tta este titlul înşiruirii alimentate;
Ttd – titlul înşiruirii debitate;
Nma – fineţea înşiruirii alimentate.
Nmd – fineţea înşiruirii debitate.
2. Gradul de întindere, sau laminajul mecanic – Lm:
ld
Lm = , (III.1.43)
la
unde: la este lungimea alimentată într-un timp;
ld – lungimea debitată în acelaşi timp.
3. Laminajul pierderilor – Lp:
100
Lp = , (III.1.44)
100 − p
unde p este procentul pierderilor tehnologice.
Între cei trei indici există relaţia:
LR = Lm ⋅ L p . (III.1.45)
Deoarece Lp ≥ 1, rezultă LR > Lm.

La maşina de filat cu inele laminajul real se calculează ca raportul dintre titlul semitor-
tului alimentat, sau a benzii alimentate şi titlul firului prelucrat (Ttfir):
Tta M a / la l fir
LR = = = ,
Tt fir M fir / l fir la
unde Ma şi Mfir este masa alimentată, respectiv masa firului, considerate în acelaşi timp.
Înşiruirea debitată, prin torsionare, se scurtează, coeficientul de scurtare fiind dat de raportul
dintre lungimea firului (lfir) şi lungimea debitată (ld):
l fir
Cs = ; l fir = Cs ⋅ ld .
ld
Deci:
ld ⋅ C s
LR = = Lm ⋅ Cs . (III.1.46)
la
Deoarece Cs < 1, rezultă LR < Lm.
În cazul unei succesiuni de m mecanisme de laminare, ce realizează laminajele parţiale
L1, L2, L3,... Lm, laminajul total, LT, realizat de ansamblul celor m mecanisme, va fi:
LT = L1 ⋅ L2 ⋅ L3......Lm. (III.1.47)
În majoritatea cazurilor laminarea este însoţită de dublarea mai multor înşiruiri de fibre,
caz în care laminajul real se va calcula cu relaţia.
Tta Nmd
LR = D= D, (III.1.48)
Ttd Nma
unde D este dublajul, ce reprezintă numărul de înşiruiri alimentate ce corespund unei singure
înşiruiri debitate.
Dacă cele m mecanisme realizează tot atâtea dublaje parţiale (D1, D2, D3,...Dm), atunci
laminajul total se va calcula cu relaţia:
L1 ⋅ L2 ⋅ L3 ....Lm
LT = . (III.1.49)
D1 ⋅ D2 ⋅ D3 ....Dm
III.1.4.3. Aspecte teoretice ale operaţiei de laminare
Fenomenele ce au loc în procesele de laminare sunt foarte complexe. Au fost studiate

sub diferite aspecte şi s-au elaborat multe teorii, una dintre teoriile de bază ale laminării fiind
teoria eşalonărilor, care dă răspuns la multe probleme, cum ar fi: comportarea mişcării
fibrelor în câmpurile de laminare, momentul schimbării vitezei fibrelor, mărimea vitezelor de
deplasare etc.
Ca orice teorie şi teoria eşalonărilor admite ipoteze simplificatoare pentru a face posibil
studiul fenomenului considerat. Astfel, se admite că fibrele sunt perfect descreţite, rigide pe
direcţie longitudinală, cu deplasare pe direcţia axei fibrei.
În condiţiile acestei teorii, în cazul unui câmp dublu de laminare, caracterizat prin două
laminaje parţiale L1 şi L2, două ecartamente geometrice, E1 şi E2, egale şi fibre de lungime
constantă, deci CV(1) = 0, între laminajele parţiale există următoarea relaţie de dependenţă:
1 1
L2 = = . (III.1.50)
2 − L1 1 − ( L1 − 1)
Un laminaj are întotdeauna valori pozitive şi, în majoritatea cazurilor, valori suprau-
nitare, deci:
1 < L1 < 2 şi L2 > L1.
Pentru cazul general, al unui mecanism cu m câmpuri simple de laminare, deci cu m
laminaje parţiale (L1, L2, L3,....Lm), între două laminaje parţiale succesive există următoarea
relaţie de recurenţă:
1
Li +1 = ; 1 < Li < 2; Li +1 > Li (III.1.51)
2 − Li
Expresiile celor m laminaje parţiale funcţie de primul laminaj vor fi:

1
L2 = ;
2 − L1
1 2 − L1
L3 = = ;
2 − L2 3 − 2 L1
1 3 − 2 L1
L4 = = ;
2 − L3 4 − 3L1
...............................
1 (m − 1) − (m − 2)L1
Lm = = .
2 − Lm −1 m − (m − 1)L1
Înmulţind termenii între ei se obţine:
1 L
L1 ⋅ L2 ⋅ L3 ....Lm = = ,
m − (m − 1)L1 L1
de unde rezultă expresia lui L1:
m⋅ L
L1 = . (III.1.52)
1 + (m − 1)L
Din relaţiile de mai sus rezultă că:
– toate laminajele parţiale, cu excepţia ultimului, sunt crescătoare şi au valoarea sub 2;
– cunoscând valoarea laminajului total, cu relaţia (III.1.52) se calculează toate celelalte
laminaje parţiale.
Teoria şi practica au dovedit că mărimea ecartamentelor influenţează legea de mişcare a
fibrelor în câmpurile de laminare, fapt evidenţiat prin neuniformitatea produselor rezultate în
urma laminării.
Pentru cazul unui tren de laminat cu două câmpuri, cu laminajele parţiale L1 şi L2,
ecartamentele geometrice diferite (E1 > E2) şi fibre cu CV(l) = 0, relaţia dintre laminajele
parţiale va fi:
1
L2 = , (III.1.53)
α1
1− ( L1 − 1)
α2
unde α1 şi α2 sunt distanţele de flotare, distanţele pe care fibrele mai scurte decât ecartamentul
geometric au o mişcare necontrolată;
α1 = E1 − l şi α 2 = E2 − l ;
α1
E1 > E2 ; α1 > α 2 ; > 1.
α2
Comparând relaţiile (III.1.53) şi (III.1.50) rezultă:
⎡ α1 ⎤
⎢1 − α ( L1 − 1)⎥ < [1 − ( L1 − 1)] ,
⎣ 2 ⎦
ceea ce conduce la concluzia că L2, pentru cazul E1 > E2, este mai mare decât în cazul E1 = E2.
Deci, când ecartamentele sunt descrescătoare, raportul dintre două laminaje parţiale succesive
L2/L1 este mai mare decât atunci când ecartamentele sunt egale. Dacă există posibilitatea
micşorării ecartamentul E2 (control mai riguros al mersului fibrelor), se poate mări laminajul
din zona respectivă, fără să se înrăutăţească neuniformitatea semifabricatului rezultat.
Pentru cazul general, cel mai apropiat de realitate, adică ecartamente descrescătoare, iar
înşiruirea supusă laminării este alcătuită din fibre ce au neuniformitatea la lungime CV(l),
relaţia dintre laminaje este:
1
L2 = , (III.1.54)
β1
1 − ( L1 − 1)
β2
unde β1 şi β2 sunt nişte coeficienţi de flotare ce depind de ecartamente şi de caracteristicile de
lungime ale fibrelor, respectiv de lungimea medie (l) şi de neuniformitatea la lungime CV(l):
2 2
⎛E ⎞ ⎛E ⎞
β1 = ⎜ 1 − 1⎟ + CV 2 (l ); β2 = ⎜ 2 − 1⎟ + CV 2 (l ) .
⎝ l ⎠ ⎝ l ⎠
Comparând relaţiile (III.1.53) şi (III.1.54), deoarece:
α1 β1
> ,
α 2 β2
rezultă că neuniformitatea la lungime a fibrelor este o frână în mărirea laminajelor, la aceleaşi
valori ale ecartamentelor.
Cele menţionate anterior dau indicii preţioase asupra cauzelor care generează neuni-
formitatea produsă prin laminare, dar trebuie luate în considerare şi o serie de aspecte rezultate
din practică.
III.1.4.4. Îndreptarea fibrelor, desfacerea pachetelor de fibre
Mişcarea relativă a fibrelor unele pe lângă altele are ca efect, în afara subţierii înşiruirii,
îmbunătăţirea structurii semifabricatului prin descreţirea fibrelor, desfacerea cârligelor,
desfacerea pachetelor de fibre.
Gradul de descreţire a fibrelor individuale este definit ca raportul dintre lungimea
aparentă şi lungimea reală a fibrei. Lungimea aparentă este distanţa dintre două secţiuni
transversale pe înşiruirea de fibre, care delimitează punctele cele mai îndepărtate ale fibrei.
Gradul mediu de descreţire a fibrelor unei benzi creşte în lungul procesului tehnologic
de filare, funcţie de natura fibrelor, de componenţa fluxului tehnologic, de parametri
procesului.
Descreţirea fibrelor în câmpul de laminare are loc datorită deplasării capătului anterior
al fibrei cu o viteză diferită de a capătului posterior. Dacă capătul anterior capătă viteza de
debitare, toate celelalte puncte ale fibrei se vor deplasa cu viteze diferite, minima fiind viteza
de alimentare. Vitezele diferite, respectiv spaţiile diferite parcurse se datorează încreţiturilor
existente în lungul fibrei.
Datorită acestei deplasări relative are loc şi desfacerea cârligelor. Simpla schimbare a
direcţiei de deplasare a fibrelor va determina desfacerea atât a cârligelor din faţă cât şi a
cârligelor din spate.
Pachetele de fibre, sau „buchetele de fibre“, sunt grupe de fibre cu capetele aliniate,
adică cu capete aflate în aceeaşi secţiune transversală. Fibrele unui buchet sunt prinse simultan
de cilindri trenului de laminare şi îşi schimbă viteza în acelaşi moment şi astfel rămân sub
forma de buchet, determinând în produsul final o îngroşare. Mai mult chiar, buchetului i se pot
adăuga alte fibre, alte buchete, formându-se astfel un buchet multiplu, amplificat. Pentru
evitarea acestui fenomen şi pentru desfacerea buchetelor este suficient ca laminările să se facă
în sensuri diferite. Este important ca fibrele pachetului să nu aibă toate aceeaşi lungime, caz în
care desfacerea este mai dificilă.
III.1.4.5. Uniformizarea fluxului de material fibros prin dublare

Dublarea este operaţia tehnologică prin care sunt alăturate două sau mai multe fluxuri
de material: pentru a realiza o anumită compoziţie fibroasă; pentru a uniformiza compoziţia
unui amestec de fibre; pentru a îmbunătăţi uniformitatea la grosime a unei înşiruiri de fibre.
Dacă la o maşină se alimentează n benzi, fiecare cu titlul Tti şi o neregularitate CVi, se
poate determina neregularitatea produsului dublat:
– pentru o singură bandă:
D
CVi = i ,
Tti
rezultă dispersia:
Di2 = CVi 2 ⋅ Tti2 ;
– pentru produsul alimentat, deci dublat:
n
Tt = ∑ Tt ;
i=0
i
şi dispersia:
n n
D2 = ∑
i =1
Di2 = ∑CV i =1
i
2
⋅ Tti2 .
Observaţie. S-a aplicate regula de adunare a dispersiilor, deoarece titlurile benzilor sunt variabile
aleatoare independente.
Neuniformitatea produsului dublat va fi:
n
D2
∑
CVi 2 ⋅ Tti2
CV = 2 = i =1
2
2
. (III.1.55)
Tt ⎛ n ⎞
⎜⎜ Tti ⎟⎟
⎝ i =1 ⎠
∑
În practică, de obicei, benzile dublate au aceeaşi densitate de lungime, din motive
mecanice şi tehnologice, iar coeficientul de variaţie la titlu este acelaşi pentru toate înşiruirile,
benzile având acelaşi conţinut şi aceeaşi prelucrare tehnologică, motiv pentru care relaţia
(III.1.55), după particularizare, devine:
CV0
CV = . (III.1.56)
n
Deci, prin dublare, neuniformitatea la titlu scade de n ori. În cazul în care dublările
se repetă, cum ar fi folosirea a trei pasaje de laminor, cu dublajele n1, n2, n3, relaţia (III.1.56)
devine:
CV0
CV = . (III.1.57)
n1 ⋅ n2 ⋅ n3
În realitate nu se întâmplă aşa, deoarece dublajul este însoţit de un laminaj pentru a se
păstra cel puţin grosimea iniţială a benzii.
În cazul în care la un mecanism de laminare se dublează n benzi, fiecare cu neuni-
formitatea CV0, care vor suferi un laminaj L, neuniformitatea produsului debitat va fi:
CV0
CVd = ⋅ L. (III.1.58)
n
Dacă mecanismul de laminat contribuie şi el cu o neuniformitate suplimentară CVs,
atunci neuniformitatea produsului rezultat va fi:
CV02
CVd2 = ⋅ L + CVs2 (III.1.59)
n
Neregularitatea suplimentară poate fi datorată unui control incomplet al fibrelor în
câmpurile de laminare, sau unor deficienţe ale mecanismului de laminare (manşoane defecte,
excentricităţi, alunecarea cilindrilor etc.).
III.1.4.6. Calcule tehnologice la laminoare

Laminoarele folosite în filaturile de bumbac (capitolul III.3), de lână (capitolul III.4),
sau din sectorul liberiene (capitolul III.5) diferă constructiv, în special datorită lungimii fibrelor
prelucrate. Între perechea de alimentare şi debitare a trenului de laminat sunt montate diferite
organe de conducere şi control al fibrelor (cilindri, bare, câmpuri cu ace, cureluşe etc.).
În fig. III.1.19 şi tabelul III.1.2 sunt prezentate schema cinematică a laminoarelor pentru
liberiene, AMIT (pasaj I, II, III şi IV) şi valorile elementelor de transmitere a mişcărilor, pe
pasaje de laminor.
Fig. III.1.19. Schema cinematică a laminorului AMIT, pentru liberiene, pasaj I, II, III, IV.
La laminoarele AMIT, trenul de laminat este cu câmp de ace. Laminajul mecanic total
al trenului este alcătuit din două laminaje parţiale: L1, între cilindri alimentatori şi câmpul de
ace şi L2, între câmpul cu ace şi cilindri debitori.
Tabelul III.1.2
Elementele de transmitere a mişcării la laminoarele AMIT
Simbol Pasaj I Pasaj II Pasaj III Pasaj IV

Z1 70 70 60 60
Z2 80 80 70 70
Z3 42 44 40 42
Z4 30 30 37 32
Z5 79 80 73 77
Z6 40 37 31 31
Z7 74 79 79 77
Z8 30 30 30 30
Z9 20 20 20 20
Z10 32 32 32 32
Z11 32 32 32 32
Z12 25 25 25 25
Z13 25 25 25 25
Z14 40 36 32 28
Z15 48 48 48 48
D1 (mm) 106 106 106 106
D2 (mm) 535 535 535 535
p (mm) 22 19 19 19
da (mm) 51 51 44 44
dd (mm) 63 57 50 45
RL 45–57 54–66 54–66 60–72
Rp 27–35 34–42 33–41 42–60
p p Z 7 ⋅ Z 5 ⋅ Z 8 ⋅ Z10
L1 = ⋅ ia − c = ⋅ .
π ⋅ da π ⋅ d a Z 6 ⋅ Z 4 ⋅ Z 9 ⋅ Z11
Tabelul III.1.3
Pasaj I II III IV
L1 1,00 1,01 1,03 1,23
π ⋅ dd π ⋅ d d Z11 ⋅ Z 9 ⋅ RL ⋅ Z 2
L2 = ⋅ ic − d = ⋅ = CL ⋅ RL .
p p Z10 ⋅ Z 8 ⋅ Z 3 ⋅ Z1
Valorile rezultate pot fi urmărite în tabelul III.1.4.
Tabelul III.1.4
Pasaj I II III IV
RL 45–57 54–66 54–66 60–72
CL 0,163 0,163 0,160 0,137
L2 min 7,33 8,80 8,64 8,22
max 9,29 10,75 10,56 9,86
Observaţie: p este pasul şurubului de antrenare al baretelor.
III.1.5. Pieptănarea
Pieptănarea este o operaţie tehnologică foarte importantă, deoarece ea determină

caracterul întregului proces tehnologic de filare. De obicei, este situată după operaţia de
cardare, fiind încadrată de o succesiune de operaţii de dublare şi laminare.
În filatura fibrelor liberiene lungi, pieptănarea substituie operaţia de cardare. În afară de
aceste modificări ale tehnologiilor de fabricaţie, operaţia de pieptănare determină şi alte
modificări: de utilaje, planuri de filare, parametri de lucru.
Pieptănarea are ca scop următoarele: eliminarea unui însemnat procent de fibre scurte,
realizându-se astfel creşterea lungimii medii a fibrelor şi micşorarea neuniformităţii la lungime
a acestora; eliminarea fibrelor defecte şi a impurităţilor încă existente în înşiruirea de fibre;
îndreptarea şi paralelizarea fibrelor.
Deci, prin operaţia de pieptănare se aduc îmbunătăţiri calitative înşiruirilor de fibre,
ceea ce va influenţa pozitiv desfăşurarea operaţiilor ulterioare, în special, va influenţa operaţia
de laminare, care va genera neuniformităţi mai mici.
Firele obţinute printr-un proces tehnologic de pieptănat au caracteristici fizico mecanice
superioare, iar neuniformitatea acestora va fi mai mică.
În principiu, procesul de pieptănare propriu-zis se realizează cu ajutorul unui ansamblu
de ace, care de deplasează printre fibrele prinse într-un organ de strângere. Deoarece acele
pătrund doar în partea rămasă liberă, operaţia de pieptănare se realizează în două etape
principale: pieptănarea părţii anterioare şi pieptănarea părţii posterioare a ansamblului de fibre.
Deci, rezultă o întrerupere a continuităţii înşiruirii de fibre, care apoi trebuie refăcută. La
maşinile pentru bumbac, lână şi fibre liberiene scurte, refacerea continuităţii se face în cadrul
maşinii, la maşinile de pieptănat in şi cânepă se debitează fuioare care sunt transformate în
bandă la o maşină specială de format benzi.
III.1.5.1. Sortarea fibrelor după lungime
Prin pieptănare se obţin: banda pieptănată, care este produsul principal; pieptănătura,
sau pierderile tehnologice, ce reprezintă produsul secundar [1].
În fig. III.1.20 este redată schema tehnologică parţială a unei maşini de pieptănat
bumbac, cu următoarele părţi principale:
– cilindri alimentatori, 1, au o mişcare de rotaţie discontinuă, alimentând la fiecare ciclu
de lucru o lungime de material;
– cleştele, 2, format din două fălci cu

profil special pe linia de închidere; la fiecare
ciclu, cleştele execută două mişcări: una de
închidere şi de deschidere, iar alta de înaintare
spre cilindri detaşori, respectiv de retragere;
– pieptenele circular, 3, este un cilin-
dru prevăzut cu două sectoare: unul neted,
care are rolul de a îndrepta fibrele după ridi-
carea pieptenelui superior, în vederea înnă-
dirii porţiunilor de înşiruire pieptănate la
două cicluri succesive; şi un sector cu 12–17
barete cu ace, de secţiune rotundă sau plată.
Acele baretelor sunt din ce în ce mai dese,
mai fine şi mai înalte, astfel încât pieptănarea
Fig. III.1.20. Schema tehnologică parţială se face cu intensitatea crescătoare. Pieptenele
a unei maşini de pieptănat bumbac. circular are o mişcare de rotaţie continuă, fie-
cărei rotaţii îi corespunde un ciclu de lucru;
el realizează pieptănarea părţii anterioare a
smocului de fibre;
– cilindri debitori, 4, au o mişcare de rotaţie alternativă: în sensul a, pentru a
readuce în zona de lucru o porţiune de înşiruire pieptănată la ciclul anterior, în vederea
lipirii fibrelor noi peste cele vechi şi, în sensul b, pentru extragerea fibrelor printre acele
pieptenelui superior, realizându-se, astfel, pieptănarea capătului posterior al smocului
de fibre;
– pieptenele superior, 5, este o bară cu ace, ce are în principiu două mişcări: una de
ridicare şi coborâre şi alta de înaintare şi retragere, spre cilindri debitori.
Dacă se notează: A – lungimea de alimentare la un ciclu de pieptănare; E – ecartamen-
tul, sau lungimea zonei de sortare (distanţa minimă dintre cleşte şi cilindri debitori); α – coefi-
cient de înaintare a bărbii; α ⋅ A – distanţa de înaintare a înşiruirii de fibre în timpul detaşării,
datorită mişcării de înaintare a pieptenelui rectiliniu, în condiţiile unor reglaje perfect realizate,
deci a unei pieptănări ideale, se pot stabili următoarele lungimi de fibră limită:
– l1, lungimea minimă de fibră din produsul pieptănat:
l1 = E − αA ; (III.1.60)
– l2, lungimea maximă de fibră din pieptănătură:
l2 = E + A(1 − α ) . (III.1.61)
Deci, în condiţii ideale, toate fibrele mai scurte decât l1 trec în pieptănătură, iar cele mai
lungi decât l2 trec în produsul pieptănat; fibrele cu lungimea cuprinsă între cele două mărimi
trec parţial în cele două produse, fiind fibre nesigur sortate (fig. III.1.21).
Dacă δ este proporţia de fibre eliminate, variaţia acesteia, funcţie de lungimea
fibrelor, în condiţii ideale, se face după linia frântă ABCD, iar în condiţii reale, după
curba punctată AD. În condiţiile unor reglaje corect efectuate, cele două situaţii nu diferă
mult.
Cu cât zona fibrelor nesigur sortate este mai mică, cu atât pieptănarea se realizează în
condiţii mai bune. Dar, deoarece l2 – l1 = A, acest lucru se va realiza cu atât mai bine cu cât
lungimea de alimentare va fi mai mică.
Fig. III.1.21. Sortarea fibrelor după lungime.
III.1.5.2. Calculul procentului de pieptănătură
Fibrele unei însuşiri pot fi sortate în clase de lungime, fiecare caracterizându-se prin
lungimea fibrelor li şi prin procentele după greutate pi. Dacă se cunosc proporţiile δi de fibre
eliminate din fiecare clasă, atunci procentul total de pieptănătură Q va fi:
l max
Q= ∑ p ⋅δ .
l min
i i (III.1.62)
Pentru condiţii ideale de pieptănare, variaţia lui δ este:

δi =1 pentru lmin ≤ li < l1
1 > δi > 0 pentru l1 ≤ li ≤ l2
δi = 0 pentru l1 < li ≤ lmax
Din fig. III.1.21. rezultă:
l2 − li
δi = ; (III.1.63)
l2 − l1
după înlocuiri, relaţia (III.1.62) devine:
l1 l2
E li
Q= ∑
l min
pi + ∑ p ⎡⎢⎣ A + (1 − α ) − A ⋅ η⎤⎥⎦ ,
l1
i (III.1.64)
unde η este gradul de descreţire a fibrelor, considerat acelaşi atât în produsul supus pieptănării,
cât şi în cele două produse rezultate prin sortare.
Din relaţia (III.1.64) rezultă factorii ce influenţează procentul de pieptănătură: lungimile
limită ale fibrelor, l1 şi l2; parametri de lucru ai maşinii: ecartamentul, lungimea de alimentare
precum şi coeficientul de înaintare a fascicolului de fibre; gradul de discreţie al fibrelor – dacă
acestea vor fi mai îndreptate procentul eliminat va fi mai mic.
III.1.5.3. Indicii operaţiei de pieptănare
Indicele care caracterizează intensitatea operaţiei de pieptănare este gradul de pieptănare

(Gp), calculat ca o medie simplă, aritmetică, a gradului de pieptănare realizat de pieptenele
circular (Gpc) şi gradul de pieptănare realizat de pieptenele rectiliniu (Gpr):
1
Gp = (G pc + G pr ) . (III.1.65)
2
Gradul de pieptănare cu pieptenele circular este definit de numărul de ace ale
pieptenelui circular, care acţionează asupra unei fibre în timp ce aceasta trece prin zona de
sortare. El are expresia:
Tt f 100 E + A(1 − α) − e
G pc = M 1 ⋅ b ⋅ ⋅ ⋅ , (III.1.66)
Tta 100 − p A
unde: M1 este numărul de ace ale pieptenelui circular de pe o fâşie de 1 cm lăţime;
b – lăţimea păturii supuse pieptănării;
Ttf – titlul fibrelor;
Tta – titlul păturii alimentate;
p – procentul de pierderi tehnologice;
E – lungimea zonei de sortare;
A – lungimea de alimentare;
e – spaţiu critic – distanţa pe care nu acţionează acele pieptenelui circular, din motive
constructive.
Gradul de pieptănare cu pieptene rectiliniu se defineşte ca fiind numărul de ace care
revin unei fibre detaşată prin pieptenele rectiliniu. El are expresia:
Tt f
G pr = m1 ⋅ b ⋅ , (III.1.67)
Tt d
unde: m1 este numărul de ace ale pieptenelui rectiliniu de pe 1 cm lungime;
Ttd – titlu produsului debitat.
După înlocuiri, relaţia (III.1.65) devine:
b ⋅ Tt f ⎧ M 1 m ⎫
Gp = ⎨ [E + A ⋅ (1 − α ) − e] + 1 ⎬ . (III.1.68)
2 ⎩ Tta ⋅ A Ttd ⎭
Deci, gradul de pieptănare depinde de parametri tehnologici reglabili ai maşinii de
pieptănat, respectiv ecartamentul şi lungimea de alimentare, precum şi de titlul produsului
alimentat şi al celui debitat.
III.1.5.4. Calcule tehnologice la maşina de pieptănat
În fig. III.1.22 este redată schema cinematică a maşinii de pieptănat lână „Unirea 4 –
PL“, iar în tabelul III.1.5. sunt prezentate elementele de transmitere a mişcării [2].
Calculele specifice necesare pentru integrarea acestei maşini în fluxul tehnologic,
precum şi pentru aprecierea performanţelor sale tehnologice sunt:
Fig. III.1.22. Schema cinematică a maşinii de pieptănat lână UNIREA 4 – PL.

Tabelul III.1.5
Elementele de transmitere a mişcării la maşina de pieptănat lână „UNIREA 4–PL“
Z1 = 24 Z17 = 23 Z32 = 22 Z48 = 22

Z2 = 71 Z18 = 11 Z33 = 18 Z49 = 58
Z3 = 71 Z19 = 11 Z34 = 43 Z50 = 20
Z4 = 48 Z20 = 21 Z35 = 224 Z51 = 55
Z5 = 48 Z21 = 20 Z36 = 32 Z52 = 32
Z6 = 49 Z22 = 15 Z37 = 32 Z53 = 89
Z7 = 15 Z22 = 15 Z38 = 1 Z54 = 72
Z8 = 2 Z23 = 27 Z39 = 20 Z55 = 24
Z9 = 17 Z24 = 12 Z40 = 34 Z56 = 24
Z10 = 2 Z25 = 16 Z41 = 135 Z57 = 24
Z11 = 17 Z26 = 36 Z42 = 270 Z58 = 61
Z12 = 52 Z27 = 19 Z43 = 36 Z59 = 61
Z13 = 59 Z28 = 18 Z44 = 16 Z60 = 25
Z14 = 2 Z29 = 22 Z45 = 16 Z61 = 29
Z15 = 20 Z30 = 45 Z46 = 22 Z62 = 17
Z16 = 15 Z31 = 220 Z47 = 50 Z63 = 17
R1 = 21 – 36 R9 = 33, 34, 35, 36,

R2 46 48 50 52 54 56
= ; ; ; ; ; ; R10 = 37, 38, 39, 40
R3 66 64 62 60 58 56
R4 46 48 50 52 54 56
= ; ; ; ; ; ; R11 = 78, 79, 80, 81, 82, 83
R5 66 64 62 60 58 56
R6 50 60
= ; ; R12 = 20,21
R7 100 90
R8 = 21,23
d1 = 112, 127, 143, 158 mm d3 = (47 – 145) mm
d2 = 388, 360 mm d4 = 144 mm
1. Turaţia pieptenelui circular sau numărul de cicli – npc:

d1 Z1 Z 4 d
n pc = nm ⋅ im − pc = nm ⋅ ⋅ ⋅ = C pc ⋅ 1 (cicli/min),
d2 Z3 Z5 d2
unde: Cpc – constanta turaţiei pieptenelui circular; Cpc = 483,38;
d1, d2 – elementele de reglaj ale turaţiei pieptenelui circular.
Valorile turaţiei pieptenelui circular, funcţie de elementele de reglaj d1 şi d2, sunt
prezentate în tabelul III.1.6.
Tabelul III.1.6
d1 (mm) 112 112 127 127 143 143 158

d2 (mm) 338 366 388 366 388 366 388
npe (cicli/min) 140 150 160 170 180 190 200
2. Laminajul real – LR:

Tta ⋅ D
LR = ,
Ttd
unde: Tta – densitate de lungime a benzilor alimentate (7–24 g/m);
Ttd – densitatea de lungime a benzii debitate (14–24 g/m);
D – dublajul (16–32).
Încărcarea cu materialul fibros a maşinii, TA = Tta ⋅D, este stabilită, în principal, în
funcţie de tipul şi caracteristicile materialului prelucrat. Pentru a compara valorile acestui
parametru de lucru la maşini cu lăţime de lucru diferită, se determină încărcarea pe m2 a
stratului de benzi alimentate:
Tt ⋅ D TA
Q= a = ,
B B
unde: B este lăţimea utilă de lucru (corespunzătoare lăţimii grătarului şi a plăcii cu ace); pentru
majoritatea maşinilor, B = 440 mm.
3. Laminajul mecanic – Lm:
V lcd ⋅ n pc ld
Lm = d = = ,
Va lca ⋅ n pc la
unde: lcd – lungimea de bandă debitată în cană (mm/ciclu);
lca – lungimea stratului de benzi alimentate (mm/ciclu).
4. Lungimea de alimentare – lca, este dependentă de viteza cilindrilor de alimentare. În
cazul maşinii prezentate, alimentarea fiind continuă şi nu intermitentă ca în cazul altor variante
constructive, lungimea alimentată la un ciclu va reprezenta raportul lungimii alimentate de
cilindrii de alimentare şi numărul de cicli, calculate pentru aceeaşi unitate de timp (1 min):
d Z R Z Z Z
π ⋅ D1 ⋅ nm ⋅ 1 ⋅ 1 ⋅ 1 ⋅ 14 ⋅ 16 ⋅ 20
l (mm / min) π ⋅ D1 ⋅ nD1 d 2 Z 3 Z13 Z15 Z17 Z 21
lca = a = = = Ca ⋅ R1
n pc (cicli / min) n pc d Z Z
nm ⋅ 1 ⋅ 1 ⋅ 4
d2 Z3 Z5
Ca = 0,23; R1 = 21–36; lca = (4,69–8,05) mm/ciclu.
5. Lungimea debitată – lcd:
l ( mm / min) π ⋅ D10 ⋅ n D10
l cd = d = =
n pc ( cicli / min) n pc
d1 Z1 Z 23 d 3 R6 Z 25
π ⋅ D10 ⋅ nm ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅ ⋅
d 2 Z 3 Z 24 d 4 R7 Z 26 R
= = Cd ⋅ 6 ⋅ d 3 ,
d Z Z R7
nm ⋅ 1 ⋅ 1 ⋅ 4
d2 Z3 Z5
Cd = 1,09; d3 = (47–145) mm.
Pentru: R6/R7 = 50/100 rezultă lcd = (25,61–78,02) mm/ciclu;

R6/R7 = 60/90 rezultă lcd = (34,15–105,36) mm/ciclu.
Cu ajutorul lungimilor de alimentare şi de debitare calculate, se poate determina
laminajul mecanic. Astfel,
Lm min = 3,18; Lm max = 22,46.
III.1.6. Torsionarea
Torsionarea este operaţia tehnologică prin care elementele componente, fibrele sau
filamentele, sunt aşezate pe linii elicoidale în structura produsului. Prin torsionare se conferă
înşiruirii compactitate, netezime, rezistenţă la tracţiune, rezistenţă la frecare etc. În principiu,
ea se realizează prin rotirea unei secţiuni normale a înşiruirii faţă de altă secţiune menţinută
fixă.
Indicele de torsiune, sau simplu torsiunea, este dat de raportul între numărul de rotaţii
complete al secţiunii mobile şi distanţa dintre cele două secţiuni. Torsionarea este definită prin
mărime, exprimată prin răsucituri/metru şi prin sens: sensul S şi sensul Z.
După modul de realizare, torsionarea poate fi continuă sau discontinuă, iar după efectul
creat torsiunea poate fi reală sau falsă – fig. III.1.23 [1].
Fig. III.1.23. Tipuri de torsionare.
III.1.6.1. Torsionarea reală continuă
O înşiruire de fibre paralele, respectiv o bandă, caracterizată prin: n – numărul mediu

de fibre din secţiunea transversală; h – coeficientul de adeziune a fibrelor, în cN/mm fibră;
l – lungimea medie a fibrelor, în mm, va avea o rezistenţă la tracţiune, în cN:
P = n ⋅ h ⋅ λ,
unde λ este lungimea medie de alunecare, egală cu l/4;
Deoarece într-o bandă toate fibrele sunt alunecătoare (rezistenţa la rupere a fibrei este
mai mare decât rezistenţa sa la alunecare), ruperea benzii are loc fără ruperi de fibre.
Principiul torsionării reale continue este prezentat în figura III.1.24.
Fig. III.1.24. Principiul

torsionării reale continue.
Perechea de cilindri 1 debitează continuu, cu viteza v1, o înşiruire de fibre ce trece

printr-un organ de torsionare 2, situat la distanţa 1 de cilindri şi care se roteşte cu n rot/min.
Înşiruirea de fibre, torsionată în mod continuu, în acelaşi sens, se depune cu viteza v2 într-un
rezervor de fir R, care se roteşte o dată cu organul de torsionare. Torsionarea primită de înşi-
ruire va fi: T = n/v2.
Ca efect al operaţiei de torsionare, rezistenţa la alunecare a fibrelor creşte, ceea ce va
determina creşterea rezistenţei la tracţiune a înşiruirilor considerate.
În domeniul 0 < T ≤ Ts semifabricatul obţinut este semitortul, Ts fiind torsiunea limită a
semitortului, valoare ce marchează apariţia primei fibre fixate (rezistenţa la alunecare a fibrei
este mai mare decât rezistenţa ei la rupere), respectiv începutul formării firului. Ts depinde de:
natura fibrelor – dacă fibrele sunt mai aspre, rezistenţa la alunecare este mai mare şi fixarea se
face mai uşor, deci Ts este mai mic; lungimea fibrelor – dacă fibrele sunt mai lungi, fixarea se
face mai repede, deci Ts va fi mai mic; rezistenţa la rupere a fibrelor – dacă aceasta este mai
mare, depăşirea ei se va face mai greu, deci Ts va fi mai mare.
Rezistenţa la alunecare a unei fibre situată în stratul exterior al semitortului este dată de
relaţia:
h ⋅ ρ µ ⋅ϕ
p= (
e −1 , ) (III.1.69)
µ
unde: h este coeficientul de adeziune a fibrelor;
µ – coeficientul de frecare a fibrelor;
ρ – raza de curbură, egală cu inversul curburii, Kf:
1 r
ρ= = [mm/rad] ,
K f sin 2 β
unde: r este raza semitortului;
β – unghiul de torsiune;
ϕ – unghiul de curbură:
a a
ϕ= = ⋅ sin 2 β,
ρ r
unde a este lungimea de alunecare: 0 ≤ a ≤ l/2.
Rezistenţa la alunecare, aşa cum rezultă din formula (III.1.69), va fi influenţată cel mai
mult de natura fibrelor, exprimată prin coeficienţii h şi µ, de lungimea fibrelor, exprimată prin
parametrul ϕ şi de torsiunea înşiruirii, dată de valoarea unghiului β.
Pentru o fibră situată într-un start oarecare al semitortului, rezistenţa la alunecare va fi
dată de relaţia:
⎛ hρ ⎞
p = ⎜⎜ (
+ 2 B ⋅ ρ ⎟⎟ eµϕ − 1 ,) (III.1.70)
⎝ µ ⎠
unde B este forţa unitară de apăsare exercitată de straturile exterioare în care se găseşte fibra
considerată. O relaţie semiempirică pentru B este de forma:
2
⎛ r⎞
B = C ⋅ E ⋅ ⎜⎜1 − ⎟⎟ ⋅ δ ⋅ tg 2β0 ,
⎝ r0 ⎠
unde: C este o constantă;
r0 – raza exterioară a semitortului;
r – raza stratului în care se găseşte fibra respectivă;
E – modulul de elasticitate longitudinal al semitortului; el depinde de modulul
fibrelor şi de gradul de compactitate a semitortului;
δ – lăţimea fibrelor;
β0 – unghiul de torsiune al fibrelor din stratul exterior al semitortului.
Variaţia forţei B funcţie de rază: pentru r = 0 → Bmax = CEδtg2β0; pentru r = 0 → B = 0,
arată că, pentru o torsiune constantă, forţa unitară de apăsare are valoarea maximă pentru fibra
ce ocupă o poziţie centrală, deci pentru fibra axială, care va avea cea mai mare rezistenţă la
alunecare şi care, teoretic, o dată cu creşterea torsiunii, se va fixa prima, în structura
semitortului. Deci, fixarea fibrelor este un proces ce va avea loc de la centru spre exteriorul
înşiruirii de fibre.
Firul filat este un ansamblu de fibre fixate şi fibre alunecătoare. O dată cu creşterea
torsiunii, numărul fibrelor alunecătoare scade în favoarea fibrelor fixate. Rezistenţa la rupere a
firului va fi dată de suma componentelor axiale a rezistenţelor la rupere a fibrelor fixate şi a
rezistenţelor la alunecare a fibrelor nefixate.
Rezistenţa maximă la rupere se va atinge la o torsiune numită torsiune critică.
Torsionarea la flaiere. La flaier, elementul care produce continuu o înşiruire de fibre
este perechea de cilindri debitori ai trenului de laminat, iar organul rotativ care dă torsiunea
este furca. La fiecare rotaţie a furcii ia naştere o răsucitură care se propagă până la cilindri
debitori: deci torsionarea se face continuu, iar torsiunea este reală şi se calculează cu relaţia:
nf nf
T= = , (III.1.71)
u vd ⋅ L f
unde: nf este turaţia fuselor;
u – viteza de înfăşurare;
vd – viteza de debitare;
Lf – laminajul fals din zona cilindri debitori – capul furcii.
Torsionarea la maşina de filat cu inele. Înşiruirea de fibre ieşită din trenul de laminat
trece prin conducătorul de fir 1, prin cursorul 6 care se roteşte liber pe inelul 2, montat pe
banca inelelor 3 şi se înfăşoară pe ţeava 4; aceasta este fixată pe un fus ce trece prin centrul
inelului şi este acţionat de cureluşa 5 (fig. III.1.25) [4].
Inelul este confecţionat din oţeluri speciale, tratate termic pe suprafaţa de alunecare a
cursorului. Elementele caracteristice sunt: diametrul, care se ia funcţie de fineţea firelor
prelucrate, condiţionând dimensiunile formatului de depunere, tensiunea în fir şi viteza de lucru
a maşinii; lăţimea flanşelor, care depinde de tipul cursorului şi care trebuie să asigure alunecare
uşoară a cursorului; înălţimea inelului, care este determinată de tipul cursorului şi de detaliile
constructive ale maşinii.
Cursorul trebuie să prezinte rezistenţă mare la uzură, mers liniştit, indiferent de viteză,
iar forma sa trebuie să corespundă cu profilul inelului. La alegerea unui cursor trebuie să se
ţină cont de forma, secţiunea şi numărul acestuia, care depind de natura materiei prime, tipul
inelului, fineţea firului prelucrat.
Cursorul „Super“ Kanai (fig. III.1.26, a) prezintă avantaje demne de reţinut: contact
constant al firului cu cursorul; fiabilitatea mare; uzură mică a inelului. Inelul Eadie
DURAMAT (fig. III.1.26, b) răspunde cerinţelor actuale ale unui inel cu flanşă, permiţând
filarea cu viteze mari, cu o fiabilitate cu 50% mai bună decât a inelelor clasice. Este fabricat
dintr-un oţel special, cu un conţinut mărit de carbon, cu un tratament termic special, foarte
precis şi o finisare nouă a suprafeţei, ceea ce permite reducerea rodajului la minimum.
Rezistenţa sa la uzură este superioară chiar şi în condiţii severe, cum ar fi: fire groase, viteze
foarte mari, fire din amestec de viscoză sau fibre sintetice.
Cursorul are o viteză unghiulară mai mică decât a fusului, diferenţă suficientă ca firul să
se înfăşoare pe ţeavă. Fiecare rotaţie a cursorului dă o torsiune în porţiunea de fir dintre linia de
prindere a cilindrilor debitori şi cursor; torsiunea rămâne însă aceeaşi, deoarece, numărul de
răsucituri care părăseşte zona respectivă este acelaşi.
Fig. III.1.25. Elementele care participă la torsionarea firului.
Fig. III.1.26. Ansambluri inel–cursor:

a – inel cu flanşă; cursor „Super“ Kanai; b – inel Eadie DURAMAT; cursor SU High.
Turaţia cursorului, nc, la un moment dat este:

v ,C
nc = n f − d s , (III.1.72)
π ⋅ dx
unde: nf este turaţia fusului;

vd – viteza de debitare;
dx – diametrul ţevii în punctul de înfăşurare;
Cs – coeficientul de scurtare;
Torsiunea firului, aşa cum se găseşte înfăşurat pe ţeavă, este:
nc
T= [răs / m]. (III.1.73)
vd ⋅ Cs
În procesele următoare de prelucrare, prin desfăşurare axială, firul capătă o torsiune
suplimentare Ts = nx/vd ⋅ Cs, nx fiind numărul de spire înfăşurate pe format în unitatea de timp,
egal cu diferenţa turaţiilor celor două organe care participă la înfăşurare: fus şi cursor. Deci,
torsiunea firului, după desfăşurarea axială, va fi:
nc n f − nc nf
T= + = . (III.1.74)
vd ⋅ Cs vd ⋅ Cs vd ⋅ Cs
Între cilindri debitori şi ţeavă, firul are trei porţiuni distincte: una între punctul de
prindere a cilindrilor şi conducătorul de fir, a doua între conducător şi cursor şi a treia între
cursor şi ţeavă. Porţiunea de fir dintre conducător şi cursor formează balonul de filare.
Lungimea lui variază continuu de la un strat la altul de înfăşurare, dar şi în cadrul aceluiaşi strat
(fig. III.1.27).
Modificarea lungimii balonului are
ca efect modificarea torsiunii firului, aceas-
ta deoarece la o lungime de debitare con-
stantă corespunde o lungime de înfăşurare
variabilă; când banca se ridică, pe ţeavă se
înfăşoară o lungime mai mare decât lun-
gimea debitată şi anume se înfăşoară şi o
lungime din balon. Când banca coboară,
balonul creşte şi aceasta se face din lun-
gimea debitată. Deci, viteza de înfăşurare
variază între o valoare maximă şi una
minimă, ceea ce duce la variaţia continuă a
torsiunii, conform relaţiei:
nc
T= (III.1.75)
u ± νB
unde: u = vv ⋅ Cs este viteza de înfăşurare;
νB – viteza băncii inelelor; semnul (+) este
pentru cursa de ridicare, iar semnul (–)
pentru cursa de coborâre.
Calcularea torsiunii reale con-
tinue. În fig. III.1.28 şi în tabelul III.1.7 sunt
a b prezentate schema cinematică a maşinii de
Fig. III.1.27. Variaţia lungimii balonului: filat lână cardată UNIREA (FC 100, FC
a – lungimea balonului la extremităţile unui strat 120, FC 150, FC 200) şi valorile elemen-
oarecare; b – lungimea balonului la vârful ultimului telor de transmitere a mişcării.
strat de înfăşurare.
Fig. III.1.28 Schema cinematică a maşinii de filat cu inele, pentru lână cardată, UNIREA.
Torsiunea reală continuă asigurată de ansamblul fus-inel-cursor va fi:

d 1 ⋅ ( d 3 + δ)
nm ⋅
nf d 2 ⋅ ( d 4 + δ)
T= =
vd ⋅ C s π ⋅ Dd d1 ⋅ d 5 ⋅ Z1′ ⋅ R2 ⋅ Z 4′ ( Z 4 ) ⋅ Z 6 ⋅ Z 8
⋅ nm ⋅ Cs
1000 d 2 ⋅ d 6 ⋅ Z 3′ ⋅ R3 ⋅ Z 5′ ( Z 5 ) ⋅ Z 7 ⋅ Z 9
1 d R Z′ Z 1 1
T = CT ⋅ ⋅ 6 ⋅ 3 ⋅ 5 ( 5 )⋅ ⋅
(d 4 + δ) d5 R2 Z 4′ Z 4 Z 6 Cs
unde: CT = 172914,61 este constanta de torsiune;
δ = 1 mm este grosimea cureluşei de antrenare.
În tabelul III.1.8 sunt prezentate valorile torsiunii reale, posibile de realizat la maşinile
de filat lână cardată UNIREA.
Tabelul III.1.7
Elemente cinematice
Z1 = 31 Z6 = 19; 27 Z15 = 38
Z'1 = 33 Z7 = 38 Z16 = 1
Z2 = 52 Z8 = 30 Z17 = 52
Z'3 = 80 Z9 = 60 Z18 = 11
Z3 = 85 Z10 = 80 Z19 = 13
Z'4 = 50 Z11 = 56 Z20 = 2
Z4 = 79 Z12 = 14 Z21 = 52
Z5 = 61 Z13 = 56 Z22 = 52
Z'5 = 32 Z14 = 11; 12; 15; 26
D1 = 80 mm d1 = 240; 148 mm d10 = 159...279 mm
D2 = 80 mm d2 = 124; 202 mm d11 = 60 mm
D3 = 103 mm d3 = 111 mm d12 = 28 mm
D4 = 145 mm d4 = 47; 53 mm d13 = 109...139 mm
D5 = 145 mm d5/d6 = 0,48 pt. FLC 100 d14 = 176 mm
0,58 pt. FLC 120
D6 = 145 mm d15 = 125 mm
0,64 pt. FLC 150 şi FLC 200
D7 = 227 d7/d8 = 0,71; 1,43 d16 = 124 mm
D8 = 163 mm d9 = 279...159 mm
Tabelul III.1.8
Valorile torsiunii reale
Torsiunea
Modelul
d4 d5/d6 R3/R2 Z6 (răs/m)
constructiv
min...max
FLC 100 0,48 49,0...383,5
Z 5′ / Z 4′ 46
29 68
FLC 120 0,58 40,5...317,4
...
FLC 150 68 29
(32/79) 52 0,64 19; 27 32,6...255,2
FLC 200
FLC100 0,48 147,7...1154,0
46
FLC 120 0,58 29 68 122,2...955,0
Z5/Z4 ...
FLC 150 68 29
(61/50) 52 0,64 19; 27 98,2...767,0
FLC 200
Sensul torsiunii firelor (S sau Z) este asigurat prin deplasarea elementului A. Pentru
sensul S, transmisia este asigurată prin Z1′ / Z 3′ , iar pentru Z, prin Z1/Z3; indiferent de situaţie
raportul de transmitere este acelaşi: 0,388.
Elementul B, ca şi elementul A, poate fi deplasat la dreapta sau la stânga, acesta
cuplând cu Z 4′ , respectiv Z4. Cele două cazuri pot asigura o gamă mai largă de torsiuni,
indiferent de sens.
III.1.6.2 Torsionarea reală discontinuă
Această torsionare se întâlneşte la selfactoare, în filatura de lână cardată. La aceste

maşini procesul de filare propriu-zis este discontinuu, asemănător torsului manual; se reali-
zează în mai multe faze: alimentare–laminare–torsionare preliminară, torsionare finală, pregă-
tirea şi înfăşurarea firului pe ţeavă. În timpul primelor două faze torsiunea şi densitatea de
lungime ale firului se modifică continuu.
Dacă se consideră că, la începutul primei faze, porţiunea de fir dintre cilindri debitori şi
vârful fusului are lungimea l1 şi densitatea de lungime Tt1, la îndepărtarea fusului ia naştere o
nouă lungime, lx, cu o densitate de lungime variabilă datorită laminajului:
l
Tt x = Tt ⋅ d ,
lx
unde: ld şi Tt reprezintă lungimea, respectiv titlul înşiruirii debitate. Torsiunea ambelor porţiuni
de fir suferă modificări în timpul îndepărtării fusului: porţiunea l1, pe de o parte tinde să se
detorsioneze, deoarece o parte din torsiuni trec pe porţiunea lx, iar pe de altă parte, primeşte noi
torsiuni de la fus.
Se va numi torsiune instantanee numărul de răsucituri pe unitatea de lungime pe care îl
are la un moment dat înşiruirea. Având în vedere cele două lungimi l1 şi lx, se vor diferenţia şi
torsiunile instantanee T1x şi respectiv Tx, care, în final, vor deveni T1. La un moment dat,
numărul total de răsucituri existent pe toată lungimea înşiruirii de fibre va fi dat de numărul
iniţial de răsucituri şi de numărul de rotaţii ale fusului (nx):
T1 ⋅ l1 + nx = Tx ⋅ l x + T1x ⋅ l1 .
Deoarece torsiunea este invers proporţională cu pătratul densităţii de lungime, există
relaţia:
Tx ⋅ Tt x2 = T1x ⋅ Tt12 ,
rezultă:
T1 ⋅ l1 + nx T1 ⋅ l1 + nx
Tx = 2
; T1x = 2
. (III.1.76)
⎛ Tt x ⎞ ⎛ Tt1 ⎞
l x + l1 ⎜ ⎟ l1 + l x ⎜ ⎟
⎝ Tt1 ⎠ ⎝ Tt x ⎠
Torsiunea T1x variază de la o valoare maximă T1, torsiunea firului, scade, atingând un
minim, ca apoi să crească la valoarea T1. Torsiunea Tx, pe o porţiune de înşiruire, are şi ea o
uşoară scădere, ca apoi să crească tot la T1. Dar, între ele există întotdeauna următorul raport
de mărime:
Tx < T1x .
III.1.6.3. Torsionarea falsă continuă
Prin torsionarea falsă se urmăreşte: compactizarea unei înşiruiri de fibre, în vederea

măririi rezistenţei la tracţiune, fără a produce modificări în structura produsului; generarea unui
câmp al forţelor de frecare într-un dispozitiv de laminare, pentru a asigura un mers controlat al
fibrelor; încreţirea filamentelor sintetice pentru a da voluminozitate şi elasticitate firului.
Se consideră un tren de laminat format din două perechi de cilindri între care este
montat un element de torsionare, p (fig. III.1.29). Zona I, de lungime a1, este zona torsiunii
reale, iar zona II, de lungime a2, este zona torsiunii false.
Fig. III.1.29. Dispozitiv de falsă torsiune.
Variaţia torsiunii T1 în timp, în zona I, are loc conform relaţiei:

v
n ⎛⎜ − 2t⎞
⎟
T1 = ⎜1 − e a1 ⎟ , (III.1.77)
v2 ⎜ ⎟
⎝ ⎠
unde: n este turaţia pretorsului, în rot/min.
La limită T1 = n/v2, relaţie asemănătoare relaţiei torsiunii reale, situaţie ce poate fi
considerată ca un caz particular al torsiunii reale.
Pentru zona a II-a se va obţine o relaţie asemănătoare formulei (III.1.77), fiind diferit
doar sensul torsiunii.
La ieşire din dispozitivul de falsă torsiune, înşiruirea va avea o torsiune remanentă Tr:
v3 v2
n ⎛⎜ − a 2 t − a1 t ⎞⎟
Tr = ⎜ e −e ⎟. (III.1.78)
v3 ⎜ ⎟
⎝ ⎠
Torsiunea remanentă, în timp, atinge un maxim, ce poate fi determinat prin anularea
derivatei de ordinul I a funcţiei (III.1.78), ca apoi, după un timp, să tindă la zero, deci să se
anuleze.
Ca aplicaţii ale torsiunii false continue pot fi amintite: obţinerea firelor supraelastice
şi voluminoase prin operaţia de texturare; obţinerea firelor tip lână cardată pe maşina de filat
cu inele.
Calcularea torsiunii false continue. Maşina de filat lână cardată are intercalat între
cilindri trenului de laminat un pretorsor, care se roteşte continuu, generând o torsiune falsă, con-
form principiului amintit mai sus. Pentru calcule se va folosi schema cinematică din fig. III.1.28.
Torsiunea falsă se va calcula ca raport între turaţia pretorsorului np şi viteza de debitare:
d1 ⋅ d 5 ⋅ d 7 ⋅ d 9 ⋅ (d11 + δ )
nm ⋅
np d 2 ⋅ d 6 ⋅ d8 ⋅ d10 ⋅ (d12 + δ)
Tf = = =
vd π ⋅ Dd d1 ⋅ d 5 ⋅ Z1′ ⋅ R2 ⋅ Z 4′ ( Z 4 ) ⋅ Z 6 ⋅ Z8
⋅ nm ⋅
1000 d 2 ⋅ d 6 ⋅ Z 3′ ⋅ R3 ⋅ Z 5′ ( Z 5 ) ⋅ Z 7 ⋅ Z 9
d 7 ⋅ d 9 ⋅ R3 ⋅ Z 5′ ( Z 5 ) ⋅ l
= CTF ⋅ ,
d8 ⋅ d10 ⋅ R2 ⋅ Z 4′ ( Z 4 ) ⋅ Z 6
CTf = 3045,82; δ = 5,5 mm.

Valorile obţinute pentru torsiunea falsă sunt centralizate în tabelul III.1.9.
Tabelul III.1.9
Valorile torsiunii false
Z 5′ / Z 4′ 32/79 61/50
Tfmin (răs/m) 7,88 23,74

Tfmax (răs/m) 372,47 1121,83
III.1.6.4. Torsionarea falsă discontinuă
Torsionarea falsă discontinuă, sau alternativă, poate fi privită ca o succesiune de procese

de torsionare falsă continuă, care au loc alternativ, în sensuri diferite.
Dispozitivele de falsă torsiune alternativă sunt de diferite forme: cilindri, cilindri şi
manşoane de frecare, manşoane, tubuşoare de torsionare. Ca aplicaţii ale acestei torsionări pot
fi menţionate: obţinerea pretortului la aparatul divizor al cardei finisoare din filatura de lână
cardată; torsionarea palelor de lână în preparaţia filaturii de lână pieptănată; obţinerea unor fire
pe sisteme de filare neconvenţionale.
Calcularea torsiunii false alternative va fi efectuată pentru un laminor frotor SAVIO
COGNETEX model SFC 1(fig. III.1.30 şi tabelul III.1.10).
Fig. III.1.30. Schema cinematică a laminorului frotor SAVIO COGNETEX SFC 1.

Numărul de torsiuni false nTF se va calcula ca raport între numărul de curse duble (ncd)
şi viteza de debitare a înşiruirii (vd). Întrucât o cursă dublă a manşoanelor de frotare (M) are loc
la o rotaţie completă a arborelui cotit (AC), numărul de curse duble pe minut al manşoanelor de
frotare va fi egal cu turaţia acestui arbore:
D ⋅Z ⋅Z
ncd / min = nm ⋅ im − AC = nm ⋅ 1 58 60 ,
D2 ⋅ Z 59 ⋅ Z 61
deci:
D1 ⋅ Z 58 ⋅ Z 60
nm ⋅
ncd D2 ⋅ Z 59 ⋅ Z 61 R
nTF = = = CTF ⋅ 3 ,
vd D1 ⋅ Z1 ⋅ R4 ⋅ Z 64 ⋅ Z 7 R4
π ⋅ Dd 1 ⋅ nm ⋅
D2 ⋅ Z 3 ⋅ R3 ⋅ Z 6 ⋅ Z8
CTF = 6,6; nTF = (3,1 – 6,09)c [curse duble/m]
Tabelul III.1.10
Elementele de transmitere a mişcării la laminorul frotor SAVIO COGNETEX SFC 1
Z1 = 41 Z18 = 52 Z35 = 49 Z52 = 37

Z2 = 41 Z19 = 21 Z36 = 72 Z53 = 37
Z3 = 41 Z20 = 58 Z37 = 15 Z54 = 20
Z4 = 40 Z21 = 21 Z38 = 20 Z55 = 40
Z5 = 75 Z22 = 58 Z39 = 40 Z56 = 40
Z6 = 40 Z23 = 24 Z40 = 56 Z57 = 40
Z7 = 45 Z24 = 23 Z41 = 37 Z58 = 50
Z8 = 28 Z25 = 30 Z42 = 41 Z59 = 50
Z9 = 20 Z26 = 15 Z43 = 48 Z60 = 56
Z10 = 30 Z27 = 21 Z44 = 44 Z61 = 56
Z11 = 21 Z28 = 58 Z45 = 44 Z62 = 30
Z12 = 21 Z29 = 73 Z46 = 44 Z63 = 24
Z13 = 70 Z30 = 21 Z47 = 45 Z64 = 40
Z14 = 29 Z31 = 33 Z48 = 100 Z65 = 91
Z15 = 50 Z32 = 33 Z49 = 52 Z66 = 26
Z16: A = 30; B = 33; C = 31; Z33 = 21 Z50 = 52 Z67 = 24
D = 36; E = 39; F = 44; Z34 = 20 Z51 = 52 Z68 = 24
G = 49
R1 = 48–51
Z17 = 50
R2 = 18, 53; 57; 61
R3 = 48; 43; 41; 39; 35; 32
R4 = 52; 57; 59; 61; 65; 68
R5 = 124–134
R6 = 60–64
III.1.7. Înfăşurarea
Prin operaţia de înfăşurare se realizează depunerea înşiruirii de fibre cu o anumită

regularitate pe un suport, rezultând un corp de formă şi dimensiuni determinate.
Înfăşurarea este corectă dacă:
– este compactă, cu o densitate de înfăşurare care să asigure într-un volum o anumită
cantitate de material, dar care să păstreze intactă structura înfăşurării depuse;
– tensiunea sub care se face înfăşurarea este constantă, pentru a evita degradarea struc-
turii înfăşurate prin eventuale laminaje false, sau chiar ruperi;
– depunerea înşiruirii pe formate este stabilă, evitându-se astfel deteriorarea formatelor
în timpul manipulării lor;
– desfăşurarea înşiruirii este lesnicioasă, fără a genera alunecări de spire.
În filaturi, principalele tipuri de înfăşurare sunt: înfăşurarea păturilor, depunerea ben-
zilor în cană, înfăşurarea benzilor şi pretorturilor, semitorturilor şi firelor.
Înfăşurarea pe bobine. Pentru realizarea operaţiei de înfăşurare sunt necesare două

organe de lucru: suportul de depunere şi conducătorul de înşiruire. Ambele elemente trebuie să
realizeze două mişcări relative: una de rotaţie şi una de translaţie, ambele în jurul axei
formatului de depunere. La o rotaţie relativă completă a unui organ faţă de celălalt, pe format
se va depune o spiră. Distanţa parcursă de conducător în mişcarea relativă de translaţie, pentru
depunerea unei spire, se numeşte pasul spirei.
Înfăşurarea se face în straturi al căror aspect dă tipul înfăşurării. Indiferent de tipul
înfăşurării, aceasta se realizează conform celor trei legi ale înfăşurării. Prima lege este legată de
mişcarea relativă de rotaţie, a doua lege, de mişcarea relativă de translaţie, iar a treia lege
stabileşte o legătură între principalii parametri ce caracterizează structura înfăşurării.
III.1.7.1. Legile generale ale înfăşurării
Legea I exprimă condiţia ca lungimea de semifabricat sau fir produsă într-un interval de
timp să fie înfăşurată integral în acelaşi interval de timp:
u = l1 nb − nc = l1 ⋅ nx , (III.1.79)
unde: u este viteza de înfăşurare, în m/min;
l1 – lungimea unei spire, în m;
nb – turaţia suportului de depunere, în rot/min;
nc – turaţia conducătorului, în rot/min;
nx – numărul de spire înfăşurate la un moment dat, într-un minut.
Diferenţa turaţiilor se ia în modul, fiind posibile situaţiile:
nb > nc şi nc > nb,
elementul cu turaţia mai mare fiind elementul activ.
Lungimea unei spire are expresia:
2πr
l1 = , (III.1.80)
sin 2 β
1−
cos 2 α
unde: r este raza de înfăşurare;
β – este unghiul de ridicare al spirei; este unghiul dintre tangenta la spiră cu un plan
normal pe axa bobinei;
α – unghiul de înfăşurare, unghiul dintre tangenta la generatoarea stratului şi axa
bobinei.
Deci, prima lege are forma:
2πr nb − nc
u= . (III.1.81)
sin 2 β
1−
cos 2 α
Legea a II-a se referă la viteza de translaţie a conducătorului de înfăşurare (V) care
trebuie astfel reglată încât să asigure pas constant spirelor:
h
V = u ⋅ [m/min] , (III.1.82)
l1
unde: h este pasul spirelor.
Legea a III-a stabileşte o relaţie între principalii parametri ai structurii de înfăşurare:
2⋅π⋅r ρ⋅h⋅δ
Tt = ⋅ , (III.1.83)
l1 cos α
unde: Tt – densitatea de lungime a înşiruirii înfăşurate;
ρ – densitatea de înfăşurare;
δ – grosimea straturilor;
α – unghiul de înfăşurare.
Importanţa practică a legilor înfăşurării constă în faptul că se pot efectua reglajele
maşinii în funcţie de parametri aleşi pentru o anumită structură de înfăşurare. Ele vor permite
proiectarea mecanismelor care asigură legea de mişcare a celor două organe care participă la
înfăşurare.
III.1.7.1.1. Legile generale ale înfăşurării particularizate la înfăşurarea

cilindrică de la flaier
Înfăşurarea cilindrică se caracterizează prin aspectul cilindric al straturilor de depunere,

formatul de depunere este un mosor cilindric limitat, sau nu, la capete de flanşe. Când depu-
nerea se face pe mosoare fără flanşe, aspectul formatului este al unui cilindru limitat la capete
de două trunchiuri de con.
Când depunerea se face pe mosoare cu flanşe, formatul este un cilindru.
Prima lege a înfăşurării:

n = l1 n B − nC .
Pentru înfăşurarea cilindrică, elementele din relaţie devin:
nB → nb – turaţia bobinei;
nC → n f – turaţia furcii;
l1 = 2πr – pentru că înfăşurarea este paralelă;
u = Vd ⋅ L f ; L f ≈ 1; u = Vd (unde Lf este laminajul fals). Deci, legea I particularizată la
flaier va fi:
Vd = 2πr (nb − n f ) , pentru bobina activă;

Vd = 2πr (n f − nb ) , pentru furca activă.
Rezultă:
Vd
nb = n f ± ,
π⋅d
deci:
C2
nbx = C1 ± ; bbx = f (d x ), (III.1.84)
dx
unde: C1, C2 sunt constante:
dx este diametrul de înfăşurare la un moment dat.
Elementul variabil din relaţia de mai sus este diametrul de înfăşurare d, constant în
cadrul aceluiaşi strat, crescător de la strat la strat. Deci, turaţia bobinei este constantă în cadrul
unui strat, descrescătoare sau crescătoare, de la strat la strat (fig. III.1.31).
Conform relaţiei, variaţia turaţiei bobinelor este hiperbolică şi este asigurată de meca-
nisme prevăzute cu variatoare speciale, cu profile corespunzătoare.
Numărul de straturi depuse pe bobină, NS, este dat de relaţia:
d − d0
NS = m ,
2δ
unde: d m ⋅ d 0 sunt diametrele bobinei–maxim, respectiv minim (fig. III.1.31).
Fig. III.1.31. Variaţia turaţiei elementelor ce participă la înfăşurare

funcţie de diametrul bobinei.
Legea a II-a a înfăşurării:

h h C
VB = u ;VBx = Vd ⋅ = . (III.1.85)
l1 π ⋅ dx dx
Viteza băncii bobinelor (VB) este variabilă, descrescătoare o dată cu creşterea diametrului de
înfăşurare. Legea a II-a este asigurată de aceleaşi mecanisme cu variatoare speciale.
Legea a III-a a înfăşurării:
Tt = 1000 ⋅ ρ ⋅ h ⋅ δ ,
deoarece:
l1 = 2πr ; α = 0 . (III.1.86)
Pasul h şi grosimea stratului δ pot fi calculate cu relaţiile:

h = 316 ⋅10 −4 ⋅ K h ⋅ Tt , (III.1.87)
δ = 316 ⋅10−4 ⋅ K δ ⋅ Tt , (III.1.88)
unde: Kh şi Kδ sunt factori de corecţie pentru densitatea de lungime.
În fig. III.1.32 este prezentată schema cinematică a flaierului pentru lână NSC, model
BM 13, după care se vor efectua calcule referitoare la înfăşurarea semitortului. Elementele de
transmitere a mişcării sunt prezentate în tabelul III.1.11.
Se vor calcula următoarele elemente de reglaj:
R5 şi R5´ – roţile băncii, care constituie elemente de reglaj al pasului spirelor.
Fig. III.1.32. Schema cinematică a flaierului de lână NSC model BM–13.

Tabelul III.1.11
Elementele de transmisie a mişcării ale flaierului de lână NSC–BM 13
Z1 = 55 Z23 = 60 Z45 = 35
Z2 = 70 Z24 = 45 Z46 = 56
Z3 = 63 Z25 = 34 Z47 = 40
Z4 = 34 Z26 = 49 Z48 = 39
Z5 = 23 Z27 = 23 Z49 = 38
Z6 = 55 Z28 = 65 Z50 = 26
Z7 = 48 Z29 = 23 Z51 = 36
Z8 = 48 Z30 = 65 Z52 = 27
Z9 = 19 Z31 = 39 Z53 = 18
Z10 = 152 Z32 = 39 Z54 = 71
Z11 = 83 Z33 = 33 Z55 = 30
Z12 = 67 Z34 = 55 Z56 = 60
Z13 = 38 Z35 = 2 Z57 = 20
Z14 = 50 Z36 = 44 Z58 = 67
Z15 = 59; 61; 63 Z37 = 20 Z59 = 40
Z16 = 17 Z38 = 30 Z60 = 26
Z17 = 30 Z39 = 25 Z61 = 32
Z18 = 60 Z40 = 71 Z62 = 30
Z19 = 40 Z41 = 30 Z63 = 30
Z20 = 39 Z42 = 25 Z64 = 55
Z21 = 38 Z43 = 25
Z22 = 26 Z44 = 71 a = 39
d1 = 200 mm d4 = 100 mm d7 = 180 mm
d2 = 285 mm d5 = 180 mm d8 = 85 mm
d3 = 70 mm d6 = 50 mm d9 = 150 mm
RL1 = 40 − 65; RL 2 = 98 − 108
R1 59 49 48 38
= ; ; ;
R1′ 38 48 49 59
R2 92 71 53
= ; ;
R2′ 108 129 147
R3 = 22 − 72
R4 = 16; 18; 21; 23; 27
R5 = 34 − 56
R5′ = 50 − 28
RT 1 59 57 55 53 51 49 48 46 44 42 40
= ; ; ; ; ; ; ; ; ; ;
RT 2 38 40 42 44 46 48 49 51 53 55 57
R3 – elementul de reglaj al tensiunii semitortului în timpul înfăşurării;

R4 – elementul de reglaj al conicităţii bobinei.
a. Calculul roţilor băncii – R5 şi R'5. Aceste roţi trebuie să satisfacă legea a II-a a
înfăşurării (III.1.85):
V
VBx = nx ⋅ h = d ⋅ h .
π ⋅ dx
La depunerea primului strat, relaţia III.1.85 devine:
V
VB 0 = n0 ⋅ h = d ⋅ h ,
π ⋅ d0
unde: VB0 este viteza băncii bobinelor la depunerea primului strat;
d0 – diametrul mosorului gol.
Pasul spirelor se calculează cu formula:
C
h= H , (III.1.89)
Nm
unde Ch este un coeficient de înălţime; valoarea acestuia este în funcţie de caracteristicile
fibrelor, de fineţea şi torsiunea semitortului şi se determină experimental.
Înlocuind, VB0 devine:
V C
VB 0 = d ⋅ h . (III.1.90)
π ⋅ d0 Nm
Explicitând relaţia III.1.90 în baza schemei cinematice, se obţine:
π ⋅ D3 π ⋅ D3 d ⋅Z ⋅R ⋅R ⋅Z ⋅Z
nd nm 1 1 T 1 1 5 7
C 1000 d 2 ⋅ Z 2 ⋅ RT 2 ⋅ R1 ⋅ Z 6 ⋅ Z 8 C
VB 0 = 1000 − 3 ⋅ h = −3
⋅ h
π ⋅ d 0 ⋅10 Nm π ⋅ d 0 ⋅10 Nm
sau efectuând calcule pentru nm = 1440 rot/min:
R ⋅R C
VB 0 = 249,02 T 1 1 ⋅ h .
RT 2 ⋅ R1′ Nm
Viteza băncii bobinelor pentru primul strat înfăşurat poate fi calculată pe baza schemei
cinematice:
d1 ⋅ Z1 ⋅ RT 1 ⋅ R1 ⋅ Z 3 ⋅ Dk ⋅ Z 25 ⋅ Z 27 ⋅ R5 ⋅ Z 32 ⋅ Z 35 ⋅ Z 35
VB 0 = nm ⋅ ⋅ Z 39 ⋅ t .
d 2 ⋅ Z 2 ⋅ RT 2 ⋅ R1′ ⋅ Z 4 ⋅ Dc ⋅ Z 26 ⋅ Z 38 ⋅ R5′ ⋅ Z 34 ⋅ Z 36 ⋅ Z 38
Efectuând calculele şi având în vedere că pentru d0 = 60 mm, Dk/Dc = 1 (Dk = Dc = 180 mm),
rezultă:
RT 1 ⋅ R1 ⋅ R5
VB 0 = 686,62
RT 2 ⋅ R1′ ⋅ R5′
sau, egalând relaţiile pentru VB0 scrise mai sus, rezultă:
R5 Ch
= ⋅ CB ,
′
R5 Nm
unde CB este constanta băncii bobinelor (în acest caz, CB = 0,403).
Pasul trebuie stabilit astfel încât pe tubul gol să apară circa 0,5 mm distanţă între spire;
limitele pasului spirelor sunt: h = 1,72–5,0 mm.
b. Calculul elementelor de reglaj ale tensiunii semitortului în timpul înfăşurării (R3)

şi ale conicităţii bobinelor (R4). Roata R3 trebuie să asigure satisfacerea primei legi a înfăşurării
pentru toate straturile bobinei. Ea determină mărimea deplasării curelei pe conoizi. O alegere
corectă a roţii R3 asigură poziţia corectă a curelei pe conoizi, pentru fiecare strat înfăşurat.
Numărul de straturi S dintr-o bobină plină este:
d − d0
S= m , (III.1.91)
2⋅δ
unde: dm este diametrul bobinei pline (mm);
d0 – diametrul mosorului gol (mm);
δ – grosimea unui strat (mm).
Grosimea unui strat poate fi calculată cu formula:
Cδ
δ= , (III.1.92)
Nm
unde: Cδ este coeficientul de grosime a spirelor a cărui valoare este în funcţie de aceiaşi
parametri ca şi Ch;
Nm – fineţea semitortului înfăşurat (m/g).
Introducând valoarea lui δ, se obţine:
dm − d0 Nm
S= . (III.1.93)
2 Cδ
După fiecare strat înfăşurat, cureaua face o deplasare L1. Numărul de deplasări unitare
ale curelei pe conoizi, corespunzător înfăşurării tuturor straturilor, va fi:
L
s= u , (III.1.94)
L1
unde: Lu este lungimea utilă a conoizilor.
Efectuând calculele în baza schemei cinematice, se obţine:
L1u Lu
s= = .
L1 1 ⋅ Z ⋅ Z 57 ⋅ R4 ⋅ Z 62
56
⋅ t2
2 ⋅ Z 55 ⋅ R3 ⋅ Z 61 ⋅ Z 63
Întrucât numărul de straturi ale bobinei (S) corespunde numărului de deplasări ale
curelei pe conoizi (s), relaţiile III.1.93 şi III.1.94 pot fi egalate, rezultând, după înlocuiri:
Nm
R3 = C1 ⋅ R4 ⋅ ,
Cδ
C1 = 0,94; dm = 180 mm.
III.1.7.1.2. Legile generale ale înfăşurării, particularizate pentru înfăşurarea

conică, de la maşina de filat cu inele
Legea I a înfăşurării:
u = l1 nB − nC .
În cazul înfăşurării conice, elementele din relaţie devin:
u = Vd ⋅ Cs
unde: Cs este coeficientul de scurtare;
nB devine nf – turaţia fusului;

nC devine nc – turaţia cursorului.
Turaţia fusului este întotdeauna mai mare decât a cursorului; legea I va avea forma:
Vd ⋅ Cs = l1 (n f − nc ) . (III.1.95)
La maşina de filat cu inele, înfăşurarea se face în straturi duble conice, formate dintr-un
strat de umplere (pas mic, spire dese) şi un strat de separaţie (pas mare, spire rare).
Lungimea unei spire se va calcula cu relaţia:
hu2
l1 = 4π 2 r 2 + , (III.1.96)
cos2 α
pentru stratul de umplere;
2
hs
l1 = 4π2 r 2 + , (III.1.97)
cos 2 α
pentru stratul de separaţie.
Din prima lege a înfăşurării, turaţia cursorului are expresia:
V ⋅C C
nc = n f − d s = C1 − 2 . (III.1.98)
π ⋅ dx dx
Rezultă că nc variază funcţie de diametrul de înfăşurare – are valoare maximă la baza stratului
şi valoare minimă la vârful stratului.
Legea a II-a a înfăşurării:
h
V =u ,
l1
unde: V este viteza băncii inelelor;
h – pasul din cele 2 straturi (hu şi hs);
l1 – lungimea spirelor din cele două straturi.
Pentru înfăşurarea conică, legea a II-a are expresia:
Vd ⋅ Cs ⋅ hu
Vu = , (III.1.99)
2
h
4π2 r 2 + u2
cos α
pentru stratul de umplere;
Vd ⋅ Cs ⋅ hs
Vs = , (III.1.100)
2
2 2h
4π r + s2
cos α
pentru stratul de separaţie.
Deoarece raza stratului variază de la rm la bază, la r0 la vârf, banca inelelor are o
viteză variabilă, legea de mişcare fiind asigurată de mecanismul de înfăşurare.
Legea a III-a a înfăşurării:
ρ⋅δ 1
Tt = , (III.1.101)
cos α 1 + 1
hu hs
unde: δ – este grosimea unui strat dublu conic;
α – unghiul de înfăşurare.
III.1.7.2. Pasul spirelor
Pasul spirelor are două valori distincte: hu, în stratul de umplere şi hs, în stratul de separa-
ţie. Fiecărei valori îi corespunde o lungime de fir în strat, lu şi respectiv ls. Pasul spirelor depinde
de viteza de producere a firului şi de durata de rotaţie a camei mecanismului de înfăşurare. În
situaţia în care constanta camei de înfăşurare este K, atunci între cele două mărimi există relaţia:
hs lu
K= = . (III.1.102)
hu ls
Relaţii aproximative pentru calculul pasului sunt:
π(r0 + rm ) ⋅ H
hu = ; (III.1.103)
lu
π(r0 + rm )H
hs = (III.1.104)
ls
sau:
π(r0 + rm )H
hu = ; (III.1.105)
2 H2
lu −
cos 2 α
π(r0 + rm )H
hs = , (III.1.106)
H2 2
ls −
cos 2 α
unde: H este înălţimea stratului de înfăşurare.
r0 – raza stratului de vârf;
rm – raza stratului de bază.
III.1.7.3. Grosimea stratului. Saltul băncii inelelor
Grosimea unui strat dublu conic, δ, poate fi calculată cu relaţia:

l Tt ⋅ sin α
δ= c 2 , (III.1.107)
(
π rm − r0 ⋅ρ
2
)
iar stratul băncii, s, este dat de relaţia:
δ lc ⋅ Tt
s= = , (III.1.108)
(
sin α π rm 2 − r0 2 ⋅ρ )
unde: Tt este titlul firului;
lc – lungimea de fir conţinută într-un strat dublu conic (lc = lu + ls);
ρ – densitatea de înfăşurare.
În fig. III.1.33 şi în tabelul III.1.13 sun prezentate schema cinematică a unei maşini de
filat cu inele pentru bumbac UNIREA – FBC şi datele tehnice pe baza cărora se va efectua
calculul înfăşurării.
Fig. III.1.33. Schema cinematică a maşinii de filat UNIREA–FBC.
Lungimea de înfăşurare. Înfăşurarea firului pe ţeavă se va face în straturi duble conice:

un strat de umplere, format din spire dese şi un strat de separaţie, format din spire rare.
Legea de mişcare a băncii inelelor este asigurată de mecanismul de înfăşurare, prezentat
în detaliu în fig. III.1.34. Cama K primeşte mişcarea de la cilindri debitori; la fiecare rotaţie, ea
asigură depunerea a două straturi duble conice. Lungimea de fir înfăşurată într-un strat dublu
conic, lc, depusă la 1/2 rotaţii a camei, va fi:
1 V 1 π ⋅ Dd ⋅ nd 1
lc = ⋅ d = = π ⋅ Dd ⋅ ic − d , (III.1.109)
2 nc 2 nc 2
unde: nc este turaţia camei, în rot/min;
ic–d – raportul de transmitere de la camă la cilindri debitori.
1 π ⋅ Dd Z16 ⋅ Z14 ⋅ Rî R
lc = ⋅ ⋅ = 0,104 ⋅ î ,
2 1000 Z15 ⋅ Z13 ⋅ Z15 Z15
unde: Z15 = 1, 2, 3, începuturi – şurub melc;
Rî = 22–80 dinţi – roata înfăşurării.
Valorile lungimii de înfăşurare sunt prezentate în tabelul III.1.12
Tabelul III.1.12
Z15 lc (expresie) lc min (m) lc max (m)

1 0,104 ⋅ Rî/1 2,29 8,33
2 0,104 ⋅ Rî/2 1,14 4,16
3 0,104 ⋅ Rî/3 0,76 2,77
Saltul băncii inelelor. După depunerea fiecărui strat dublu conic, banca execută un salt
realizat prin scurtarea lanţului, produsă de avansul roţii stea.
Fig. III.1.34. Mecanismul de înfăşurare.
Roata stea, Rs, este acţionată de clincheţii 2; în consecinţă, avansul băncii se poate regla
cu a dinţi (a = 1 – 4).
Saltul băncii, Sb, se calculează cu relaţia:
a a Z17 (d 5 + δ )
Sb = ⋅ iRs − bancă = ⋅ ⋅ ⋅ π ⋅ (d 7 + δ ) , (III.1.110)
Rs Rs Z18 (d 7 + δ )
unde: δ = 11 mm, este grosimea lanţului;
Pentru a = 1, rezultă:
15,96
Sb = , respectiv Sbmin = 0,152mm; Sbmax = 0,455mm.
Rs
Cursa băncii inelelor (înălţimea stratului – H). Funcţie de profilul camei K, levierul l
(fig. III.1.34) oscilează în jurul punctului O1, ocupând poziţiile extreme O1B respectiv O1B', ce
corespund poziţiile limită superioară şi inferioară a băncii inelelor (fig. III.1.35). Diferenţa
dintre aceste două extremităţi reprezintă înălţimea stratului, H.
Fig. III.1.35. Calculul cursei

băncii inelelor.
Din fig. III.1.35, rezultă asemănarea triunghiurilor O1AB şi O1CD, deci:

AB O1 A + y
=
CD O1C
unde: y este raza rolei (4) la care se adaugă jumătate din grosimea lanţului;
y = 45,5 mm;
E
CD = ;
2
unde: E este excentricitatea camei; E = 42 mm.
După înlocuiri, se obţine:
AB = 30,78 mm.
Deci,
H = 2AB = 61,56 mm.
Tabelul III.1.13
Elemente de transmitere a mişcării la

maşina de filat cu inele UNIREA –FBC
Z1 = 34 d1 = 132,1 – 204,2
Z2 = 85 d2 = 234,4 – 169,0
Z3 = 108 d3 = 231,5
Z4 = 30 d4 = 25,5
Z5 = 40 d5 = 116,0
Z6 = 12 d6 = 91,0
Z7 = 110 d7 = 131,0
Z8 = 72 d8 = 92,0
Z9 = 58 d9 = 123,0
Z10 = 30 d10 = 153,0
Z11 = 17 R1 = 67; 47
Z12 = 23 R2 = 73; 93
Z13 = 58 R3 = 45; 61; 90
Z14 = 76 RLT = 18 – 60
Z15 = 1; 2; 3 RLI = 18 – 54
Z16 = 75 RT = 20 – 88
Z17 = 2 Rî = 22 – 80
Z18 = 50 Rs = 35 – 105
III.1.8. Tensiunea din fir la maşina de filat cu inele
Tensiunile din fir influenţează direct numărul de ruperi de fire în timpul filării şi
implicit randamentul maşinii.
Pentru determinarea tensiunii din fir se scriu ecuaţiile de echilibru dinamic ale
cursorului. Pentru aceasta se consideră un sistem de axe de coordonate în care cursorul să
aibă poziţia fixă, respectiv: originea în conducătorul de fir, axa Ox coincide cu axul fusului,
planul xOy conţine cursorul, iar planul inelului este paralel cu planul yOz (fig. III.1.36) [5].
Fig. III.1.36. Forţele ce generează tensiunea în fir la maşina de filat cu inele.

Pentru simplificare, se neglijează dimensiunile şi masa cursorului, deci forţele ce acţionează

asupra lui sunt concurente, acestea fiind:
P – tensiunea firului între ţeavă şi cursor; este tangentă la secţiunea ţevii, de rază r, γ
fiind unghiul pe care îl face această forţă cu raza inelul, R;
T – tensiunea firului în balon, lângă cursor; este tangentă la curba firului, iar Tx, Ty, Tz
sunt componentele axiale în sistemul de referinţă;
C – forţa centrifugă a cursorului, radială, deci paralelă cu Oy;
Rx şi Ry – reacţiunile inelului asupra cursorului, foarte distincte, deoarece corsorul se
sprijină pe inel în două puncte (fig. III.1.37);
Ff – forţa de frecare a cursorului pe inel, tangentă la inel (paralelă cu Ox) şi inversă
sensului de rotaţie a cursorului, dat de direcţia forţei P:
Ff = µ(Rx + Ry),
unde µ este coeficientul de frecare, care depinde de viteza cursorului; pentru viteze curente are
valori de 0,12–0,20.
Fig. III.1.37. Reacţiunile inelului

asupra cursorului.
Sub acţiunea acestor forţe, cursorul se găseşte în echilibru dinamic. Proiectând forţele pe cele
trei axe de coordonate, şi rezolvând sistemul celor trei ecuaţii de echilibru, rezultă expresia
tensiunii dintre ţeavă şi cursor:
µ(C + Tx + Ty ) + Tz
P= . (III.1.111)
sin γ + µ cos γ
Determinarea componentelor Tx, Ty, Tz se face proiectând curba balonului (1) pe cele trei plane;
se obţin curbele punctate 2, 3 şi 4. Proiecţiile T1 şi T2 ale tensiunii T pe planele xOy şi xOz
sunt tangente la curbele 2 şi respectiv 3, în punctele unde acestea intersectează planul inelului;
α1 şi β1 sunt unghiurile formate de tangentele la curbele 2 şi 3 cu direcţia Ox (fig. III.1.36).
Înlocuind expresiile lui Ty şi Tz în ecuaţia (III.1.111) se obţine:
µC + Tx (µ + µtgα1 + tgβ1 )
P= . (III.1.112)
sin γ + µ cos γ
Conform relaţiei lui Euler, între P şi Tx, tensiunii ale aceluiaşi fir în cele două ramuri ale
sale, care înconjoară cursorul, există relaţia:
P = Tx ⋅ eµ1ϕ , (III.1.113)
unde: µ1 este coeficientul de frecare între fir şi cursor şi depinde de natura firului;
ϕ – unghiul de înfăşurare a cursorului de fir; el variază în funcţie de unghiul γ, fiind
ϕ = π – γ.
Ţinând cont de relaţia (III.1.113), relaţia (III.1.112) devine:

C
Tx = , (III.1.114)
µ1 ( π − γ ) ⎛ sin γ ⎞ tgβ1
e ⎜⎜ + cos γ ⎟⎟ − 1 − tgα1 −
⎝ µ ⎠ µ
iar tensiunea P va fi:
C
P= . (III.1.115)
⎛ sin γ ⎞ 1 ⎛ tgβ1 ⎞
⎜⎜ + cos γ ⎟⎟ − µ ( π − γ ) ⎜⎜1 + tgα1 + ⎟⎟
⎝ µ ⎠ e 1 ⎝ µ ⎠
Dacă se admit următoarele simplificări:
– se neglijează rezistenţa aerului, caz în care întreaga curbă a balonului este situară în
planul xOy, deci β1 = 0;
– se neglijează unghiul α1, atunci relaţia (III.1.114) devine:
C
Tx = . (III.1.116)
⎛ sin γ ⎞
eµ1 ( π − γ ) ⎜⎜ + cos γ ⎟⎟ − 1
⎝ µ ⎠
Factorii care determină variaţia tensiunii în fir sunt:
– forţa centrifugă a cursorului:
π2 ⋅ nc2
C = m ⋅ R ⋅ ω2 = m ⋅ R ⋅ ,
30 2
unde: m este masa cursorului;
ω – viteza unghiulară a cursorului;
nc – turaţia cursorului;
R – raza inelului.
Deşi turaţia cursorului este variabilă în cadrul unui strat, valoarea ei fiind relativ mică,
nu influenţează prea mult forţa centrifugă. Unghiul γ afectează semnificativ primul termen al
numitorului. Dar sin γ = r/R (vezi fig. III.1.36), deci variaţia lui este influenţată de raportul
dintre cilindrul ţevii şi diametrul inelului. Când înfăşurarea firului se face pe diametrul mare al
ţevii, raportul r/R este mare, numitorul este de asemenea mare, iar tensiunea din fir este mică,
şi invers (fig. III.1.38).
Fig. III.1.38. Variaţia tensiunii din fir în zona cursor-ţeavă:

a – pentru raza maximă a ţevii, rm; b – pentru raza minimă a ţevii, r0.
Deci tensiunea firului variază funcţie de diametrul de înfăşurarea, ce reprezintă un

neajuns la maşinile de filat cu inele, motiv pentru care turaţia fuselor este limitată.
Pentru uniformizarea tensiunii în fir trebuie asigurată variaţia turaţiei fuselor după o
lege analogă numitorului din relaţia (III.1.116) şi, prin aceasta, variaţia forţei centrifuge a
cursorului. Folosirea motoarelor cu viteză variabilă permite viteze medii mai mari, şi un număr
mai mic de ruperi de fire.
Tensiunea P, dintre cursor şi ţeavă, este cea mai mare din tot lungul firului. Ţinând cont
de simplificările admise mai sus, relaţia (III.1.115) devine:
C
P= . (III.1.117)
⎛ sin γ ⎞ 1
⎜⎜ + cos γ ⎟⎟ − µ ( π − γ )
⎝ µ ⎠ e 1
Determinarea practică a tensiunii în timpul înfăşurării firului se poate determina cu
relaţia:
R R 2 π 2 ⋅ nc2
P = µ⋅C ⋅ = µ⋅m⋅ . (III.1.118)
r r 30 2
În fig. III.1.39 se poate urmării variaţia tensiunii firului în timpul formării unei ţevi,
funcţie de diametrul de înfăşurare şi înălţimea balonului (h). Primul strat este notat cu 1–2,
ultimul strat este 15–16; punctele 1, 3, 5...15 marchează baza straturilor, iar 2, 4, 6....16 vârfurile
corespunzătoare ale aceloraşi suprafeţe. Curba 1 reprezintă variaţia tensiunii dintre cursor şi ţeavă
şi are pe tot parcursul înfăşurării valorile cele mai mari. De asemenea, ea înregistrează cele mai
mari diferenţe funcţie de diametrul de înfăşurare. Se observă că, pentru diametrul mic de
înfăşurare, valoarea tensiunii P este maximă şi aproximativ constantă, iar pentru diametrul
maxim, tensiunile au valori mai mici, ce descresc o dată cu micşorarea balonului.
Fig. III.1.39. Variaţia tensiunii firului în timpul formării unei ţevi, la maşina de filat cu inele.
Curba 2 reprezintă variaţia tensiunii firului în balon, lângă conducătorul de fir, iar
curba 3 lângă cursor; 4 şi 5 sunt graficele tensiunii dintre conducătorul de fir şi trenul de
laminat.
Toate aceste tensiuni sunt mai mici decât P; variaţiile lor sunt până la 30% din
tensiunea medie.
Un fapt comun tuturor curbelor este acela că, în piciorul ţevii, atât valorice maxime, cât
şi cele minime sunt superioare valorilor corespunzătoare din corpul ţevii.
III.2
STRUCTURA ŞI PROIECTAREA FIRELOR
III.2.1. Clasificarea firelor
Produsele textile (ţesături, tricotaje, împletituri etc.) sunt formate din fire dispuse într-o
anumită structură.
Firul poate fi alcătuit din fibre (scurte, medii şi lungi), formând, firul filat, din
filamente, pentru firul filamentar sau din fibre şi fire filamentare, pentru firul compozit sau
compus (mixt).
Firul filat se realizează prin dispunerea fibrelor după o traiectorie elicoidală şi printr-o
compactizare (presare) a lor, datorită procesului de torsionare.
Firul filamentar poate fi alcătuit dintr-un singur filament (monofilamentar) sau din
mai multe filamente (polifilamentar). Aceste fire se pot utiliza sub forma torsionată sau
netorsionată.
Firul compozit se obţine prin depunerea fibrelor după o traiectorie elicoidală, în jurul
unui miez format din fir filamentar sau prin înfăşurarea unui miez de fibre de către un fir
filamentar sau filat.
Având în vedere diversitatea mare de fire utilizate în industria textilă, se face o clasifi-
care (fig. III.2.1) în funcţie de anumite criterii, după cum urmează:
– elementele componente;
– structura amestecului;
– procesul de filare;
– fineţe;
– natura materiei prime;
– tehnologia de obţinere;
– destinaţie;
– structură;
– torsiune.
Firele textile pot fi identificate, în practica industrială, prin denumiri comerciale care
depind de tehnologia de obţinere şi natura materiei prime sau prin denumirea propusă de firma
producătoare.
Structura şi proiectarea firelor 551
Fig. III.2.1. Criteriile de clasificare a firelor.

III.2.2. Structura geometrică a firelor clasice
III.2.2.l. Structura geometrică
Această structură caracterizează firul din punct de vedere al poziţiei fibrelor, în lungul şi
în secţiunea transversală a firului.
Se numeşte structură geometrică, deoarece la baza analizei firului stau elementele
geometrice ale firului şi fibrelor, cum ar fi: diametrul firului, raza poziţiei fibrei în fir, unghiul
de înclinare al fibrelor în fir, lungimea fibrei din lungimea unui element de fir, aria şi volumul
firelor, aria şi volumul fibrelor etc.
Fibrele în fir au o poziţie aleatoare, care se apreciază printr-un număr variabil de
fibre, în secţiunea transversală şi prin poziţii radiale diferite, în lungul firului. Din această
cauză, pentru a analiza fenomenele ce apar în timpul formării firului şi implicaţiile acestora
asupra elementelor componente şi comportarea la diferite solicitări, cercetările în domeniul
structurii firelor au la bază structuri teoretice. Acestea, prin ipotezele introduse, creează
condiţii de transpunere matematică a acestora, în vederea analizei factorilor şi al modului lor
de influenţă.
Structurile geometrice sunt definite în funcţie de modul în care sunt privite fibrele
(filamentele), astfel:
– din punct de vedere al poziţiei radiale a fibrelor în lungul firului:
• structură tubulară;
• structură migratorie ideală;
– din punct de vedere al modului de aşezare a fibrelor în secţiunea transversală:
• structură afânată;
• structură compactă.
III.2.2.2. Structura tubulară
Structura tubulară a fost prima structură teoretică utilizată de cercetători în studiul

firelor. În această structură elementele componente ale firelor sunt dispuse în straturi
concentrice, formând elice cilindrice; în plus, se consideră că: elementele componente sunt
îndreptate şi au diametrul constant, iar firul are acelaşi număr de fibre şi aceeaşi densitate de
aşezare în secţiunea transversală; dimensiunile transversale ale elementelor componente sunt
mult mai mici decât ale firului.
În cadrul acestei ipoteze se determină elementele ce caracterizează poziţia fibrelor în fir,
fenomene ce apar în timpul torsionării (formării) firului şi influenţa torsiunii asupra
elementelor componente. Aceste aspecte sunt necesare în analiza proprietăţilor firelor şi a
modului de comportare la diferite solicitări.
III.2.2.2.1. Poziţia fibrei în fir
Fie o porţiune de fir cu structura tubulară cuprinsă între două secţiuni, M şi N (fig.
III.2.2). Se consideră o fibră paralelă (AB) cu axa înşiruirii, situată la distanţa r de axa firului.
După rotirea secţiunii M faţă de N cu unghiul de rotaţie ϕ, fibra va ocupa poziţia BC
sub formă de arc de elice.
Deformaţia la torsiune este cu atât mai mare cu cât unghiul de rotaţie (ϕ) este mai mare
şi cu cât distanţa dintre cele două secţiuni este mai mică.
Aprecierea torsiunii se face cu ajutorul indicelui de torsiune, care reprezintă raportul

dintre unghiul de rotaţie (ϕ) şi distanţa dintre cele două secţiuni (AB = l). Dacă unghiul de
rotaţie este măsurat în număr de rotaţii întregi (n) şi lungimea de fir (l) în metri, atunci raportul
poartă numele de torsiune (T):
T = n / l [tors/m]. (III.2.1)
Fig. III.2.2. Poziţia fibrei în fir.
Distanţa dintre două secţiuni transversale, rotite una faţă de alta cu 360°, se numeşte
pasul fibrelor (h).
Deci, pentru o rotaţie completă:
n = 1,
l = h.
Atunci:
h = 1 / T [m/rot]. (III.2.2)
O altă caracteristică a torsiunii este sensul (fig. III.2.3):
– dacă secţiunea N se roteşte în sens orar faţă de secţiunea M, atunci sensul este dreapta
sau Z;
– dacă secţiunea N se roteşte în sens antiorar faţă de secţiunea M, atunci sensul este
stânga sau S.
Literele Z şi S au fost alese după înclinarea fibrelor de la exteriorul firului, care
urmăreşte profilul literelor respective.
Majoritatea firelor au sensul de torsiune Z, iar sensul S este specific firelor care au
destinaţia aţă de cusut, sau alte destinaţii.
Fig. III.2.3. Sensul torsiunii firelor.

III.2.2.2.2. Formula fundamentală a torsiunii
Unghiul de torsiune. Prin desfăşurarea în plan a porţiunii de elice cuprinsă între M şi N

se obţine un triunghi dreptunghic, ABC (fig. III.2.2):
AB = l şi AC = rϕ. (III.2.3).
Unghiul β, format între tangenta la elice şi direcţia axei firului, poartă denumirea de
unghi de torsiune.
Din triunghiul ABC se poate scrie:
r ⋅ϕ
tgβ = , (III.2.4)
l
unde: ϕ reprezintă unghiul de rotaţie, în radiani.
Dacă se exprimă unghiul de rotaţie în funcţie de numărul de rotaţii complete (n) făcute
de secţiunea M faţă de secţiunea N, atunci:
2π ⋅ r ⋅ n
tgβ = . (III.2.5)
l
Cum, însă, raportul n/l este tocmai torsiunea, atunci:
tgβ = 2πrT . (III.2.6)
Această relaţie este foarte importantă pentru structura tubulară a firelor şi reprezintă
formula fundamentală a torsiunii.
Din această relaţie rezultă că pentru un fir cu structură tubulară, ce are o torsiune T,
cu cât fibrele se găsesc spre exteriorul firului, cu atât unghiul de torsiune va fi mai mare.
Astfel:
– pentru fibrele situate în centrul firului: r = 0 şi β = 0;
– pentru fibrele de la exteriorul firului: r = R şi β = βR.
Atunci:
2πR
tgβ R = 2π ⋅ R ⋅ T = ⋅T , (III.2.7)
1000
unde: R este raza firului (mm);
T – torsiunea firului (tors./m).
III.2.2.3. Structura migratorie ideală
Modelul de migrare ideală se caracterizează prin deplasarea radială a fibrelor în fir şi se

bazează pe următoarele ipoteze:
– fibrele sunt perfect descreţite;
– fibrele sunt paralele cu axa înşiruirii înainte de torsionare;
– firul este cilindric;
– fibrele descriu traiectorii elicoidale, cu rază variabilă între centrul şi exteriorul firului,
cu pas constant;
– migrarea fibrelor în fir este periodică;
– toate fibrele au aceeaşi lege de migrare.
– fibrele migrează regulat şi uniform de la exterior la centrul firului şi invers;
– densitatea de aşezare a fibrelor este constantă în lungul firului.
Reprezentarea grafică a poziţiei fibrei în modelul migrării ideale a firului se prezintă în

fig. III.2.4.
Fig. III.2.4. Migrarea ideală a fibrei în structura firului

(Z este semiciclu de migrare).
III.2.2.3.1. Formula fundamentală a torsiunii
Formula fundamentală a torsiunii firelor este reprezentată de relaţia:

tg 2β = m 2 + r 2 ⋅ T 2 , (III.2.8)
unde: m reprezintă viteza de migrare.
T – torsiunea firului în radiani pe unitate de lungime.
III.2.2.3.2. Ecuaţia migrării ideale
Ecuaţia migrării ideale, valabilă pentru primul semiciclu de migrare, are forma:
r2 l
2
= , (III.2.9)
R ls
unde: l reprezintă lungimea fibrei măsurată pe direcţia ei;
ls – lungimea unui semiciclu de migrare;
r – raza unde se găseşte fibra, la lungimea l;
R – raza firului.
III.2.2.3.3. Forma generalizată a legii de migrare ideale
Ecuaţia de migrare generalizată are forma:

2
⎛r⎞ ⎛l ⎞
⎜ ⎟ = C ⎜⎜ − 2m ⎟⎟, (III.2.10)
⎝R⎠ l
⎝ s ⎠
unde: C = +1, pentru ciclurile impare;
C = –1, pentru ciclurile pare;
m este un parametru care determină poziţia unui punct al fibrei într-un anumit semiciclu
de migrare.
Semiciclurile de migrare se obţin din intervalele:
(2m – 1) ls ≤ l ≤ 2mls, pentru ciclurile pare;
2mls ≤ l ≤ (2m + l) ls, pentru ciclurile impare.
Reprezentarea grafică a ecuaţiei de migrare ideală generalizată se prezintă în fig. III.2.5.
Fig. III.2.5. Reprezentarea grafică a ecuaţiei de migrare ideală.
În realitate, fibrele în fir nu au o migrare periodică şi nici completă (adică nu străbate

toate straturile firului), iar la aprecierea acesteia se iau în considerare valorile măsurate pe
direcţia razei firului şi pe direcţia axei firului.
Migrarea fibrelor în fir este apreciată prin valoarea unor indici de migrare propuşi de
Hearle [5], cum ar fi :
– poziţia medie a fibrei;
– amplitudinea medie a migrării;
– intensitatea medie a migrării.
Dacă se notează poziţia radială a fibrelor în fir (r/R)2 = y şi distanţele dintre diferite
puncte succesive ale fibrei, măsurate pe direcţia axei firului, cu z, indicii migrării se calculează
cu relaţiile:
– poziţia medie a fibrei în fir:
1 zn
y= ∫
zn 0
ydz; (III.2.11)
– amplitudinea medie a migrării (A):

1
⎡ 1 zn ⎤2
A=⎢
⎣ zn 0
∫
( y − y )2 dz ⎥ ;
⎦
(III.2.12)
– intensitatea medie a migrării (I):

1
⎡ 1 zn ⎛ d y ⎞ 2 ⎤ 2
I = ⎢ ∫ ⎜ ⎟ dz ⎥ , (III.2.13]
⎢⎣ zn 0 ⎝ dz ⎠ ⎥⎦
unde: 0–zn este lungimea firului pe care se măsoară fibra;
dz – distanţa dintre două puncte vecine măsurată pe direcţia axei firului;
dy – distanţa dintre două puncte vecine măsurată pe direcţia radială.
III.2.2.4. Structura eşalonată
Fibrele din structura firului se consideră îndreptate, paralele cu axa firului, uniforme din
punct de vedere al caracteristicilor şi, în special, lungimea fibrelor şi eşalonarea sunt constante.
Fibrele se dispun în structura firului ca în fig. III.2.6.
Fig. III.2.6. Structura eşalonată.
În fig. III.2.6 s-au efectuat următoarele notaţii:

xx este axa firului;
AB – secţiunea transversală a firului;
n – numărul de fibre din secţiunea transversală a firului;
ε – eşalonarea (distanţa dintre capetele a două fibre vecine).
Între elementele specifice acestei structuri există relaţia:
ε = l / n. (III.2.14)
Numărul de fibre pe distanţa x de fir se determină cu relaţia:
nx = x / ε. (III.2.15)
III.2.2.5. Structura statistică

Modelele care au stat la baza studierii structurii statistice a firelor sunt:
– modelul Poisson (procesul Poisson);
– modelul Bernoulli.
Modelul Poisson se caracterizează prin faptul că numărul de fibre din secţiune este
distribuit după legea lui Poisson şi poate lua, în consecinţă, valori între zero şi infinit.
La modelul Bernoulli, numărul de fibre din secţiunea transversală urmează o distribuţie
binominală şi numărul de fibre din secţiunea transversală nu poate atinge decât valori finite.
a. Modelul Poisson. În acest model firul este alcătuit din fibre care se dispun într-un
mod aleator (la întâmplare). O fibră se poate caracteriza prin două elemente:
– capătul fibrei;
– lungimea de fibră ataşată acestui capăt.
Fluxul capetelor de fibră formează un proces punctual, iar firul poate fi analizat prin
modul de aşezare a fibrelor în ordinea apariţiei capetelor (fig. III.2.7) astfel:
1 – prin distanţa care separă capetele a două fibre succesive (ε);
2 – prin numărul de capete de fibră pe unitatea de lungime a firului (m);
3 – prin numărul de fibre în secţiunea transversală a firului (n).
Aceste mărimi apar ca nişte variabile aleatoare, fiecare având o anumită lege de variaţie.
Fig. III.2.7. Mărimile

modelului Poisson.
Dintre cele trei mărimi ale structurii statistice cel mai folosit este numărul de fibre din
secţiunea transversală.
Variaţia numărului de fibre din secţiunea transversală a firului se caracterizează printr-o
funcţie de frecvenţă de forma:
e − λ ⋅ λx
f ( x) = , (III.2.16)
x!
unde: λ = n este numărul mediu de fibre din secţiunea transversală.
Funcţia arată care este probabilitatea ca să existe x fibre în secţiunea transversală, ştiind
că valoarea medie este λ.
Conform modelului Poisson, dispersia numărului de fibre din secţiunea transversală este
egală cu valoarea medie. În aceste condiţii, coeficientul de variaţie al numărului de fibre din
secţiunea transversală se calculează cu relaţia lui Martindale şi poartă denumirea de coeficient
de variaţie limită:
CVlim = 100 / (n )
1/ 2
. (III.2.17)
În cazul când se ia în considerare variaţia diametrului fibrelor, relaţia devine:
⎢⎣
(
CVlim = ⎡100 1 + 0,0004CVd )
2 1/ 2 ⎤
⎥⎦
(n )1/ 2 . (III.2.18)
unde: CVd este coeficientul de variaţie al diametrelor fibrelor.
b. Modelul Bernoulli. Cel mai simplu model de fir, al cărui număr de fibre în secţiunea
transversală variază între două limite finite, diferite de 0, poate fi elaborat cu o variabilă
aleatoare n, distribuită binomial, cu funcţia de frecvenţă:
f (n) = Cns p n ⋅ q s − n . (III.2.19)
Cunoscând particularităţile funcţiei de frecvenţă binomială, coeficientul de variaţie al
numărului de fibre din secţiunea transversală se calculează cu relaţia:
1 (1 − α )(1 − β )
CV(2n ) = ⋅
n (1 − α ⋅β )
unde: n este numărul mediu de fibre din secţiunea transversală;
α = nmin /n;
nmin – numărul minim de fibre din secţiunea firului;
β = n/nmax;
nmax – numărul maxim de fibre din secţiunea firului.
Dacă în relaţia coeficientului de variaţie se face α = 0 (nmin = 0), se obţine formula lui
Van der Abeele iar dacă şi β = 0 (nmax = ∞ ), rezultă formula lui Martindale [1].
III.2.2.6. Structura secţiunii transversale a firelor
Aşezarea ideală a fibrelor cu secţiunea circulară în secţiunea transversală a firului a

fost studiată de Schwarz [6], care a propus două structuri: structura afânată şi structura
compactă.
III.2.2.6.1. Structura afânată
În această structură fibrele sunt aşezate în straturi concentrice, având în centru o singură
fibră numită miez (fig. III.2.8). În jurul miezului sunt dispuse şase fibre, tangente la fibra
centrală şi între ele. În straturile următoare fibrele sunt tangente la cercul circumscris stratului
anterior, însă în cadrul aceluiaşi strat rămân spaţii libere între fibre, de unde şi denumirea de
structura afânată.
Elementele acestei structuri se pot calcula în felul următor:
– raza firului format din s straturi:
R = (2 s − 1)r f (III.2.20)
– raza centrului stratului:
rs = 2( s − 1)r f (III.2.21)
unde: rf este raza fibrei;
s – numărul stratului.
Reprezentarea grafică a secţiunii firului cu structură afânată se prezintă în fig. III.2.8.
Fig. III.2.8. Structura afânată.
III.2.2.6.2. Structura compactă
În această structură fibrele sunt tangente la fibrele din stratul anterior şi între ele, în
cadrul aceluiaşi strat. Astfel, fibrele se dispun în interiorul unui poligon regulat sau neregulat,
iar miezul poate fi alcătuit din una sau mai multe fibre.
Structura compactă, cu un miez format dintr-o singură fibră, formează conturul unui
hexagon regulat (fig III.2.9).
Fig. III.2.9. Structura compactă.

Elementele structurii compacte se caracterizează prin:

– distanţa dintre centrul firului şi centrul stratului, care ia valori de la 2 (s – 1)rf
la colţuri, la 1,732 (s – 1)rf, pentru mijlocul laturilor, unde s este numărul de straturi şi
rf – raza fibrei.
– numărul de fibre în strat, cu excepţia primului strat, care se determină cu relaţia:
m = 6(n − 1). (III.2.22)
Structurile prezentate sunt structuri ideale, care nu pot fi uşor obţinute în practică,
pentru firele filate. Factorii care determină structura reală a firelor pot fi împărţiţi în factori
concentratori, care conduc la obţinerea unei structuri ideale şi factori perturbatori, care tind să
deranjeze structura ideală.
III.2.3. Proprietăţile firelor
III.2.3.1. Noţiuni generale
Proprietăţile firelor reprezintă acele însuşiri care le diferenţiază unele de altele din punct
de vedere al mărimilor dimensionale şi al modului de comportare la diferite solicitări apărute în
timpul prelucrării, cât şi utilizării produselor obţinute din ele.
Proprietăţile firelor reprezintă un ansamblu de caracteristici care sunt exprimate prin
diferiţi indici.
Proprietăţile firelor, în funcţie de mărimile ce sunt luate în considerare pentru aprecierea
lor, se pot împărţi în:
– proprietăţi fizico-structurale: fineţea, voluminozitatea, torsiunea, contracţia, pilozi-
tatea, repriza, culoarea, luciul;
– proprietăţi mecanice, determinate de modul de comportare la diferite solicitări:
comportarea la întindere (rezistenţa, alungirea, curba forţă-alungire); comportarea la încovoiere
(rigiditatea la încovoiere); comportarea la torsiune (rigiditatea la torsiune); comportarea la
frecare etc.;
– proprietăţi chimice, determinate de modul de comportare faţă de produşi chimici ca:
acizi, baze, săruri, coloranţi etc.;
– proprietăţi electrice, determinate de modul de comportare în prezenţa sarcinilor
electrice şi anume: încărcarea electrostatică;
– proprietăţi termice, determinate de modul cum se comportă faţă de temperatură sau
căldură: contracţia termică.
Proprietăţile firelor sunt influenţate de cele ale fibrelor ce alcătuiesc firul şi de structura
firelor.
Cu privire la proprietăţile menţionate, structura firelor influenţează în mare măsură
proprietăţile fizico-structurale, mecanice, termice (în ceea ce priveşte transferul căldurii şi al
vaporilor), iar cele chimice şi electrice sunt influenţate de structura amestecului.
III.2.3.2. Fineţea
Fineţea este însuşirea firelor de a avea un anumit grad de subţirime şi reprezintă cea mai
importantă caracteristică a firelor textile, întrucât constituie factorul de bază în identificarea,
proiectarea şi realizarea lor, precum şi a produselor obţinute din ele (ţesături, tricoturi etc.).
Fineţea firelor permite, în cadrul activităţii de proiectare, să stabilească următoarele

elemente:
– fluxul tehnologic de obţinere a firelor;
– alegerea caracteristicilor materiei prime;
– alegerea parametrilor tehnologici la maşina de filat.
În etapele următoare de prelucrare ale firelor, fineţea influenţează alegerea parametrilor
tehnologici, în vederea stabilirii condiţiilor tehnologice optime, la procesele de pregătire a
firelor pentru ţesere sau tricotare, la procesele de ţesere şi tricotare.
Trebuie menţionat faptul că fineţea influenţează, în mare măsură, celelalte caracteristici
ale firelor şi ale produselor obţinute din ele.
III.2.3.2.1. Aprecierea fineţii
Faptul că un fir este mai subţire sau mai gros se apreciază prim următoarele moduri:
– valoarea raportului direct sau invers între masa unei anumite lungimi de fir şi
lungimea sa;
– valoarea diametrului.
Folosirea raportului direct sau invers între masă şi lungime rămâne metoda industrială
cea mai folosită. Raportul dintre masa unui fir (M) şi lungimea ei corespunzătoare (L) se
numeşte titlu sau densitate de lungime. Mărimea raportului este direct proporţională cu aria
secţiunii transversale, de aceea se numeşte sistem direct. Raportul invers dintre lungimea unui
fir (L) şi masa ei corespunzătoare (M) se numeşte număr de fineţe (lungimea unităţii de masă).
Mărimea raportului este invers proporţională cu secţiunea transversală a firului şi se numeşte
sistem indirect.
În funcţie de unităţile de măsură utilizate pentru masă şi lungime, se cunosc mai multe
sisteme de notare, prezentate în tabelul III.2.1.
Tabelul III.2.1
Sisteme de numerotare a fineţii firelor
Unitatea de măsură pentru

Sistemul de numerotare Simbolul
lungime masă
Numărul metric Nm m g
Numărul englez pentru fire din bumbac NeB 840 yds lb
Numărul englez pentru fire din lână pieptănată Nep 560 yds lb
Numărul englez pentru fire din fibre liberiene NeL 300 yds lb
Numărul francez Nf km 0,5 kg
Titlul tex Tt km g
Titlul denier Td 9 km g
1 scul = 840 yards = 768 m (pentru bumbac);

1 scul = 560 yards = 512 m (pentru lână);
1 lb (libră) = 453,6 g.
Transformarea dintr-un sistem în altul se face cu ajutorul unor constante legate de

unităţile de măsură folosite pentru lungime şi masa etalon (tabelul III.2.2).
Tabelul III.2.2
Corespondenţa între sisteme de exprimare a fineţii
Sisteme indirecte Sisteme directe
Sistemele
Ne Ne Nf
Ne (bbc) Ne (in) Nm Td Tt
(l.p.) (l.c.) (bbc)
5310 590
Ne (bbc) = 1 0,67 0,30 1,18 0,36 0,59
Td Tt
14880 1610
Ne (in) = 2,80 1,87 0,85 3,31 1 1,65
Td Tt
7970 886
Ne (l.p.) = 1,50 1 0,46 1,77 0,54 0,89
Td Tt
Sisteme
indirecte
17440 1985
Ne (l.c.) = 3,28 2,19 1 3,88 1,17 1,94
Td Tt
4900 500
Nf (bbc) = 0,85 0,56 0,26 1 0,30 0,50
Td Tt
9000 1000
Nm = 1,69 1,13 0,52 2 0,60 1
Td Tt
5310 7970 17440 4500 14880 9000

Td = Ne(bbc) 1 9
Ne(l. p.) Ne(l .c.) Nf Ne(in ) Nm
Sisteme
directe
590 886 1938 500 1610 1000 Td
Tt = 1
Ne(bbc) Ne(l. p.) Ne(l.c.) Nf Ne(in ) Nm 9
bbc – bumbac; l.p. – lână pieptănată; l.c. – lână cardată.
Gama de fineţe a fibrelor mai frecvent utilizate se prezintă în tabelul III.2.3.

Tabelul III.2.3
Gama de fineţe a firelor realizate industrial
Procedeul de
Materia prima Densitatea de lungime Tt Nm
obţinere
cardat 14–50 20–70
Tip bbc pieptănat 5–16 65–200
vigonie 50–400 2,5–20
cardată 64–1000 1–16
Tip lână semipieptănată 50–200 5–20
piptănată 10–50 20–100
cardat 100–2000 10–0,5
Tip fibre
semipiptănat 54–100 6,5–17,5
liberiene
pieptănat 25–100 10–40
50/20; 50/32; 76/32; 76/24; 76/16;
etirat
110/32; 167/32
50/29; 50/32; 76/32; 110/32; 150/32;
texturat
167/32
Poliester*
rotosetat 50/20; 50/32; 76/24; 76/32; 167/32
70/24; 77/12; 140/48; 144/24; 200/36;
tehnic 280/48; 288/48; 400/72; 840/144;
1100/96; 1100/192; 110/200; 3300
etirată 33/10; 44/12; 67/20; 110/20
33/10; 44/10; 44/12; 67/12; 67/20;
torsionată
78/20; 100/20; 110/20
texturată 167; 228
Poliamidă*
rotosetată 67/12; 67/20; 110/12; 110/20
33/26; 44/34; 78/34; 235; 940/40;
tehnică
1440; 1880; 2100
monofilament 0,15–0,8–1,8 mm; 0,15–3 mm
*
Viscoză etirată/torsionată 110; 130; 170; 220; 340; 440
Acetat etirat 10 100
fire nedegomate 1,6–2,3
Mătase naturală fire trase, răsucite 3,3–12
fire filate 5–10 100–200
*
Fire de sticlă netorsionate 55; 110; 340; 680
*
Fire de siliciu 33/240; 666/480; 1333/960; 666/1920
*
Fire de teflon 440; 1330
*
Fineţea în dtex.
III.2.3.2.2. Aspecte experimentale
Fineţea firelor se pune în evidenţă prin:

a – fineţea nominală (proiectată);
b – fineţea efectivă;
c – coeficientul de variaţie la fineţe;
d – variaţia secţională (neregularitatea), imperfecţiunile (îngroşări, subţieri, nopeuri),
defectele rare;
e – variaţia fineţii în funcţie de lungime (curba variaţie-lungime).
a. Fineţea nominală. Fineţea nominală este prevăzută în norme, STAS-uri sau

contracte şi depinde de:
– caracteristicile fibrelor (fineţe, lungime, conţinut de impurităţi etc.);
– tehnologia de prelucrare a fibrelor (cardată, pieptănată, semipieptănată);
– procedeul de filare.
În cazul firelor filamentare, fineţea nominală depinde de: fineţea filamentelor şi numărul
lor.
La notarea firelor filate se are în vedere fineţea nominală, care se exprimă în tex, în
sistemul internaţional, iar în practica industrială se foloseşte exprimarea în număr metric, sau
număr englez, pentru unele ţări de pe glob (de exemplu: 10 tex, Nm 100, Ne 60 – pentru fire
simple din bumbac, sau 10 tex x 2, Nm 100/2, Ne 60/2 – pentru fire răsucite din două fire
simple din bumbac).
La notarea firelor filamentare se foloseşte fineţea nominală, exprimată cel mai frecvent
în dtex şi numărul de filamente (de exemplu 167f32). În cazul în care firele filamentare sunt
torsionate, se indică şi torsiunea (tors/m) şi sensul de torsiune, Z sau S (de exemplu 50dtexf32
x1/1200Z sau S).
b. Fineţea efectivă. Fineţea efectivă este fineţea medie obţinută experimental,

datorită variaţiei fineţii fibrelor, a imperfecţiunii proceselor de prelucrare a fibrelor, stării
utilajelor etc.
Fineţea efectivă este prevăzută în norme şi se calculează în funcţie de fineţea nominală,
astfel:
– pentru firele de bumbac se exprimă printr-un interval: (de exemplu Nm 100, între
limitele 98,1 şi 103);
– pentru firele de lână se admite, la valoarea nominală, o abatere în procente: (de
exemplu ±4% pentru fire sub Nm 24, ± 3,5% pentru fire Nm 24...36, ±3%, pentru fire peste
Nm 36 – fire pentru ţesături). Pentru firele având destinaţia tricotaje, valoarea abaterilor
determină şi calitatea fiului (de exemplu Nm 30 ±3,5% pentru calitatea extra şi Nm 30 ±6,0%
pentru calitatea a II-a);
– pentru firele din fibre liberiene se admite la valoarea nominală o abatere în procente
(de exemplu Nm 10 ±5%);
– pentru firele filamentare etirate şi rotosetate se admite la valoarea nominală o abatere
în procente (de exemplu, pentru firul 50dtexf32, se admite 50 ±3%);
– pentru firele texturate se indică titlul mediu obţinut plus o abatere (de exemplu,
pentru firul 50dtex f32 x 1/40S se admite 55 ±10% dtex).
Atunci când se determină fineţea efectivă trebuie să se ia în considerare şi influenţa altor
factori care pot influenţa valoarea, şi anume:
– conţinutul de umiditate;
– contracţia;
– tratamentele prin care se adaugă sau se elimină produse sau fibre, în procesele de
prelucrare;
În funcţie de conţinutul de umiditate, valoarea condiţionată (valoarea efectivă) trebuie
să ţină seamă de repriza medie a fibrelor din amestec şi de conţinutul de umiditate.
Fineţea condiţionată, în tex, se determină cu relaţia:
Ttc = Tti (100 + r ) / (100 + u ) sau (III.2.23)
Nmc = Nmi (100 + u ) / (100 + r ), (III.2.24)
unde: Tti, Nmi reprezintă fineţea corespunzătoare conţinutului de umiditate u (%);
Ttc, Nmc – fineţea corectată;
r – valoarea admisă a conţinutului de umiditate (repriza) ce depinde de natura fibrei.
În funcţie de contracţie, fineţea efectivă se calculează cu relaţia:
Ttc = Tti100 / (100 − c ) sau (III.2.25)
Nmc = Nmi (100 − c ) / 100 , (III.2.26)
unde: Ttc, Nmc reprezintă fineţea firului contractat, în tex, m/g;
Tti, Nmi – fineţea iniţială a firului necontractat, în tex, m/g;
c – contracţia, în %.
Exemplu. Pentru Nmc 36/2 (18 ± 0,6), calitatea extra se obţine dintr-un fir răsucit necontractat
Nmi 45/2 (22,5±0,7), iar firul simplu necontractat Nm 45 (45 ± 1,1).
Fineţea efectivă, în cazul în care se adaugă produse pe fir (ulei, parafină, substanţe de
încleiere etc.) sau se extrag produse sau fibre de pe fir (albirea inului, descleierea, scămoşarea
etc.) se calculează cu relaţia:
Ttc = Tti (100 ± a ) / 100 , (III.2.27)
Nmc = Nmi 100 / (100 ± a ) , (III.2.28)
unde: Ttc, Nmc reprezintă fineţea firului după tratament, în tex, m/g;
Tti, Nmi – fineţea iniţială a firului, înainte de tratament, în tex, m/g;
±a – cantitatea care se adaugă (+) sau se scoate (–), în (%).
c. Coeficientul de variaţie la fineţe. Coeficientul de variaţie la fineţe, fie în sistemul

direct, fie indirect, se determină pentru porţiuni de fir de 100 m.
Valori ale CV-ului pentru diferite categorii de fire, pe niveluri de calitate, stabilite de
firma elveţiană Zellweger Uster, sub denumirea de „statistici Uster“ [13], sunt prezentate în
tabelul III.2.4.
Tabelul III.2.4
Valori ale CV la fineţe funcţie de materia primă şi tehnologia de filare
Fire din fibre de lână şi tip
Nivel Fire din fibre de bumbac şi tip bumbac
lână
de Maşina de filat cu inele OE Maşina de filat cu inele
calitate
Bbc.P Bbc.C PES/Bbc Fb.ch Celo Bbc.C Lână Pes/L Fb.ch
5% 1,1 1,1 1,2 1,1 1,1 1,1 0,8 1,1 0,9
25% 1,7 1,7 1,7 1,6 1,8 1,6 1,2 1,7 1,6
50% 2,2 2,4 2,5 2,2 2,2 2,4 1,8 2,4 2,1
75% 3,0 3,4 3,1 2,8 2,8 3,2 2,3 3,1 3,4
95% 4,7 6,0 5,6 3,8 4,3 5,2 3,4 5,0 4,6
În funcţie de neregularitatea pătratică (CV) la 100 m, conform limitelor impuse de

Bornet [9], firele sunt clasificate în felul următor:
Lână pieptănată Lână cardată Bumbac
Foarte uniforme < 2,0 < 3,0 < 2,25
Uniforme 2,0–2,6 3,0–4,5 2,25–3,0
Medii 2,6–3,2 4,5–6,0 3,0–3,75
Neuniforme 3,2–3,8 6,0–7,5 3,75–4,5
Foarte neuniforme > 3,8 > 7,5 > 4,5
d. Variaţia secţională. Variaţiile de secţiune, numite neregularităţi, se datoresc unei

variaţii de ±40% faţă de secţiunea normală a firului şi se apreciază prin neregularitatea liniară
Uef sau neregularitatea pătratică CVef. Neregularitatea efectivă, CVef (variaţia secţională), se
obţine la regularimetrele produse de firmele Zellweger Uster – Elveţia şi Keisokki – Japonia.
Firma Zellweger Uster a stabilit „statisticile Uster“ în funcţie de natura materiei prime,
tehnologia de prelucrare, procedeul de filare şi fineţea firului.
Date în ceea ce priveşte neregularitatea efectivă, pentru nivelul de 50% din statisticile
Uster, sunt prezentate în tabelul III.2.5.
Tabelul III.2.5
Coeficientul de variaţie efectiv al firelor (%)
Fire din
Fire din fibre tip bumbac Fire din fibre tip lână
in
M.F.I. OE M.F.I.
Nm
Fir-
PES/Bbc PES/Lână PES; Lână In-fuior
Bbc.C Bbc.P PES Celo Bbc Lână FLSP
67/33 55/45 PNA FLC 100%
(covor)
1 10,75
2 12,25
4 12 14,25
6 12,75 15,5 20,5
8 13,25 16,5 21
10 15,25 9,25 12,5 10 13,75 17,25 22
20 16,5 9,25 11,5 14,3 17,5 16,25 12 15,5 29
40 17,8 14,25 11 15 14 16,25 18,5 19 14,75 31
60 18,7 15,25 12,25 16,5 15,75 17,5 20 20,75 16,75 33
80 19,5 15,75 13,5 17,5 17 20,8 22,25 18
100 16,25 14 19,5 18
150 17,5 20,8
200 18,5
C–cardat; P–pieptănat; FLC–filatura de lână cardată; FLSP–filatura de lână semipieptănată;

M.F.I–maşină de filat cu inele; OE–maşină de filat cu rotor.
Variaţiile secţionale ce depăşesc limitele ±40% poartă denumirea de imperfecţiuni, dacă

se găsesc în limitele ±100%, sau defecte rare, când variaţiile sunt mai mari de +100%.
În categoria imperfecţiuni intră subţierile cu variaţii între –30% şi –70%, îngroşările cu
variaţii +30% şi +100% şi nopeurile, ce reprezintă creşterea în secţiune raportată la lungimea
de 1 mm. Aceste imperfecţiuni nu influenţează valoarea neregularităţii efective, sunt destul de
frecvente şi se numără separat. Imperfecţiunile se apreciază prin număr pe 1 km de fir.
Date privind valorile imperfecţiunilor pentru nivelul de 50%, în funcţie de materia
primă, tehnologia de prelucrare a fibrelor, procedeul de filare şi fineţea firului sunt prezentate
în tabelul III.2.6.
Tabelul III.2.6
Imperfecţiunile firelor (nr./1 km)
Fire
Fire din fibre tip bumbac Fire din fibre tip lână
din in
Imper-
M.F.I OE M.F.I M.F.I.
Nm fecţi-
Fir– In-
uni PES/ Lână PES/ PES; Lână
Bbc.C Bbc.P PES Celo Bbc FLSP fuior
Bbc FLP Lână PNA FLC
(covor) 100%
S 15 5
4 I 7 3
N 16 9
S 22 10 900
6 I 7 5 500
N 25 9 260
S 34 20 1200
8 I 7 10 650
N 35 12 400
S 15 1 1 18 8 45 35 1300
10 I 200 8 12 18 4 8 25 750
N 40 8 35 7 10 45 18 600
S 30 2 2 7 80 60 12 108 2000
20 I 125 100 18 40 40 45 10 8 1200
N 100 140 15 100 12 18 15 108 1600
S 60 9 6 30 10 40 200 200 16 3200
40 I 500 100 120 50 50 140 100 110 20 2000
N 300 85 150 30 40 300 25 40 25
S 90 40 25 50 30 120 275 600
60 I 500 125 150 65 100 300 160 275
N 600 130 150 45 70 500 40 80
S 120 28 45 55 60 500
80 I 500 140 150 70 200 300
N 800 150 150 55 125 50
S 40 65 60 125
100 I 160 160 65 325
N 160 160 55 180
S 100 55
150 I 225 65
N 200 58
S 180
200 I 280
N 225
S – subţieri, I – îngroşări, N – nopeuri.
Defectele rare reprezintă variaţii ale secţiunii firului mai mari de +45% şi cu lungimi de
la 0,1 cm până peste 32 cm, sau –30% până la –75% şi lungimi peste 8 cm. Aceste variaţii ale
secţiunii intră în categoria defectelor care se înregistrează separat cu ajutorul unui aparat, numit
Classimat II, montat pe maşina de bobinat. Aceste defecte au frecvenţa de apariţie mai mică şi,
din această cauză, sunt definite „defecte rare“ şi sunt apreciate ca număr pe 100 km de fir.
Clasele de lungime notate cu:
– A, cu lungimea mai mică de 1 cm;
– B, cu lungimea 1–2 cm;
– C cu lungimea 2–4 cm;
– D, cu lungimea 4–8 cm;
– E, cu lungimea peste 8 cm, pentru defecte cu variaţia secţiunii peste +100%.
Clasele de grosime sunt :
1, de la +100% la +150%;
2, de la +150% la +250%;
3, de la +250% la +400%;
4, peste +400%.
Pentru variaţia secţiunii de +45% sunt două clase de lungime: F, pentru lungimea între 8
şi 32 cm şi G, peste 32 cm.
Defectele cu variaţia secţiunii de la –30% la –45% sunt H1, cu lungimea de la 8 la
32 cm şi I1, cu lungimea peste 32 cm, iar cu variaţia secţiunii –45%... –75% sunt H2, pentru
lungimea 8–32 cm şi I2, cu lungimea peste 32 cm.
Date privind defectele rare ale firelor în funcţie de tipul materiei prime şi a tehnologiei
de prelucrare, preluate din „statisticile Uster“ [16], sunt prezentate în tabelul III.2.7.
Tabelul III.2.7
Defectele rare ale firelor ( nr./100km)
Bbc C Bbc P Lână P Lână / PES P

1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4
300– 100– 30– 150– 30– 200– 40– 10–
A 50–200 10–30 2–5 8–30 3–8 6–20 1–5 1,8–7
2000 600 180 400 90 600 110 30
20– 30– 10– 30– 10–
B 30–150 10–50 3–20 2–8 10–32 5–18 2–10 4–12 2–5 3–20 1.2–7
60 70 30 100 45
12– 20–
C 8–30 5–20 4–15 3–10 5–18 4–11 3–7 2–4 6–20 2–10 2–4 7–22 3–10 1–4
40 45
0,1– 1,81–
D 3–10 2–6 2–5 2–9 1,5–3 1–2 7–20 5–18 3–8 2–4
4 6
E 1–10 2–7 3–40
F 3–30 2,5–18 25–150
G 1,2–5 1,8–10 2–22
100– 30–
H 2–50 5–40
900 300
15– 4–
I 3–100 1–30 4–50 3–30
300 150
e. Curba variaţie-lungime [CB(L)]. Această curbă arată modul de variaţie a fineţii

firelor în funcţie de lungimea probei.
Valorile medii/1 km de fir pentru variaţia secţională, apreciată prin neregularitea liniară
(U) şi coeficientul de variaţie, neuniformitatea fineţii şi imperfecţiunile, la fire din bumbac,
sunt prezentate în tabelul III.2.8.
Tabelul III.2.8
Valorile medii /1 km ale neregularităţii fineţii pentru fire din bumbac
Tt U CV CV(1 m) CV (10 m) CV(100 Indice de Subţieri Îngroşări Nopeuri

(tex) (%) (%) (%) (%) m) (%) nereg. (–50%) (+50%) (+200%)
5 16,33 20,69 5,51 2,86 1,57 1,20 759 794 483

37 – 15,98 5,26 2,5 1,82 2,84 809 259 269
III.2.3.3. Torsiunea
Torsiunea reprezintă deplasarea (rotirea) relativă (una faţă de alta) a două secţiuni
transversale şi paralele ale unei înşiruiri de fibre sau grup de filamente.
III.2.3.3.1. Indici de apreciere
Torsiunea se apreciază prin:

– unghiul de torsiune al fibrelor de la exteriorul firului;
– indicele de torsiune sau torsiunea, care reprezintă numărul de rotaţii ale unei secţiuni
faţă de alta considerată fixă raportat la distanţa finală dintre secţiuni;
– gradul de torsionare (coeficientul de torsiune).
Relaţiile de calcul ale torsiunii firelor în funcţie de fineţea firului şi modul ei de
apreciere sunt prezentate în tabelul III.2.9.
Tabelul III.2.9
Relaţii de calcul ale torsiunii [10]
Autorul Anul Relaţia Relaţii de transformare
T = αm ⋅ Nm (tors./m)
αtex
T= (tors./m) αtex = α m ⋅ 1000
Ttex
J. Koechlin 1828
αe = 0,033αm – fire tip bbc
αe = 0,027 αm – fire tip lână piept.
T = αe ⋅ Ne ( tors./inch )
αe = 0,018 αm – fire tip lână cardată
αe = 0,020 αm – fire tip liberiene
αm
Phrix 1942 T = α p 3 Nm2 (tors./m) αp =
0,1666 Nm
αm este gradul de torsionare (coeficientul de torsiune) în sistemul indirect; αtex – gradul de torsionare
(coeficientul de torsionare) în sistemul tex; αe – gradul de torsionare corespunzător numărului
de fineţe englez; αp – gradul de torsionare Phrix.
Torsiunea se interpretează prin:

– torsiunea proiectată (nominală);
– torsiunea efectivă;
– coeficientul de variaţie al torsiunii (folosit mai rar).
a) Torsiunea proiectată. Torsiunea proiectată se determină cu relaţiile prezentate în

tabelul III.2.9, în funcţie de gradul de torsionare al firului, care depinde de natura şi carac-
teristicile fibrelor, fineţea şi destinaţia firului (tabelele III.2.10, III.2.11, III.2.12, IIII.2.13).
Tabelul III.2.10
Gradul de torsionare pentru fire din bumbac cardat
Lungimea fibrei (mm)

26/28 38/30 30/32 32/34
Nm
Destinaţia firelor
U B T U B T U B T U B T
20 125 98 94 116 93 90 – – – – – –
27 125,5 100 97 117 94 90 110 88 85 109 85 82
34 128.5 107 98 120 97 92 111 89 85 109 87 82
40 136 108 104 124 101 96 113 91 88 112 88 84
50 138 114 108 128 104 99 117 94 89 118 90 86
60 145 112 115 132 107 102 117 95 91 115 92 87
70 150 122 115 132 108 105 118 96 92 114 91 86
Nm – fineţea firului, în număr metric; U – urzeală, B – bătătură, T – tricotaje.
Tabelul III.2.11
Gradul de torsionare pentru fire de bumbac pieptănat
Lungimea fibrei (mm)

34/36 36/38 38/40
NmF
Destinaţia firelor
U B T U B T U B T
34 108 83 80 – – – – – –
40 116 86 81 – – – – – –
50 117 88 83 – – – – – –
54 117 88 83 106 84 80 – – –
60 115 89 85 108 89 82 104 83 80
70 111 88 84 107 86 81 103 82 80
85 87 85 111 90 85 99 86 82
100 128 100 96 125 99 95 118 97 92
140 150 90 87 108 88 99 105 101 93
170 – – – – – – 125 103 102
Nm – fineţea firului, în număr metric; U – urzeală, B – bătătură, T – tricotaje.
Tabelul III.2.12
Gradul de torsionare pentru fire din poliester tip bumbac
NmF 20 34 40 50 60 70 85 100 150

αm 100 107 110 112 112 112 117 117 118
Tabelul III.2.13
Gradul de torsionare pentru fire de lână pieptănată
Destinaţia firului Gradul de torsionare (αm)

Urzeală supra torsinată (crep) 135–150
Urzeală foarte torsionată 95–135
Urzeală normal torsionată 85–95
Urzeală slab torsionată 80–85
Urzeală foarte slab torsionată 75–80
Bătătură 65–75
Tricotaje 60–65
Tricotaje manuale 50–60
Pentru firele liberiene, în cazul filării umede, gradul de torsionare are valori între 100 şi
120 pentru firele de urzeală şi 80–110 pentru bătătură. În cazul filării uscate, pentru:
– fire groase din fuior, αm = 80–90;
– fire medii din fuior, αm = 80–100;
– fire din câlţi, αm = 90–100;
– fire din câlţi cu fibre scurte, αm = 95–110;
– fire din fibre scurte, αm =110–115.
Gradul de torsionare pentru firele filate pe maşini de filat cu rotor BD 200 este prezentat
Tabelul III.2.14
Gradul de torsionare (αp) pentru fire filate pe BD 200 [10]
Tipul bumbacului Lungimea stapel (mm) αp
37 62
Karnak
36 64
31/33 78–85
29/31 78–88
Rusesc, sort 0–1
27/29 80–90
25/27 85–95
30/32 78–88
28/30 80–90
Rusesc, sort 0–II
26/28 85–95
25/26 95–105
30/32 78–88
Rusesc, sort 0–III 28/30 80–90
26/28 85–95
b) Torsiunea efectivă. Torsiunea efectivă se obţine pe cale experimentală şi reprezintă

o medie a valorilor individuale.
Torsiunea efectivă, conform normelor în vigoare, trebuie să se găsească într-un interval
ce oscilează în jurul valorii proiectate.
De exemplu:
– pentru fire tip lână pieptănată:
– destinate ţesăturilor: ±6%;
– destinate tricotajelor: ±5%..... ±10%;
– pentru fire tip lână semipietănată: ±10%;
– pentru fire tip lână cardată: ±7%.
c) Coeficientul de variaţie. Coeficientul de variaţie al torsiunii pune în evidenţă faptul

că torsiunea se repartizează neuniform, în funcţie de diametrul firului, mai mult pe zonele
subţiri şi invers.
Acest indice apreciază mai bine firul cu destinaţia tricotaje, cu influenţe asupra aspec-
tului tricotului.
III.2.3.4. Voluminozitatea
Voluminozitatea reprezintă capacitatea unui fir de a include o anumită cantitate de aer.
Voluminozitatea se apreciază prin determinări experimentale sau prin calculul urmă-

torilor indici:
– volumul specific;
– densitatea;
– gradul de compactitate;
– gradul de afânare;
– diametrul.
Relaţiile de calcul pentru indicii de apreciere ai voluminozităţii sunt prezentate în
tabelul III.2.15.
Tabelul III.2.15
Relaţii de calcul pentru aprecierea voluminozităţii
Indici de apreciere Formula Observaţii

0 1 2
2
πR R – raza firului (mm)
Volumul specific Vs = ⋅ 103 [cm 3/g]
Tt Tt – titlul firului (tex)
αm Fire din bumbac

ρ F = 0,56 + 0,28 [g/cm3 ] αm – gradul de
100 torsionare
αm
Densitatea ρ F = 0,58 + 0,25 [cm 3/g] Fire tip lână piptănată
100
αm
ρ F = 0,47 + 0,28 Fire tip lână cardată
100
Tabelul III.2.15 (continuare)

0 1 2
Vf 4Tt F TtF – titlul firului (tex)
Gradul de ν= = D – diametrul firului (mm)
compactitate VF πD 2 ⋅ ρ f ρf – densitatea fibrei (g/cm3)
Gradul de afânare a f = 1− ν
1 C C – constantă
D= = [mm]
πNmρ F Nm Nm – fineţea firului (mm)
⎛ T ⎞ T – torsiunea firului (răs/m)

D = 0,0486 Tt F + ⎜ 0,0991 − 0,155 ⎟ [mm]
⎝ 1000 ⎠ fire de bumbac
Diametrul
⎛ T ⎞
D = 0,044 Tt F + ⎜ 0,0488 − 0,510 ⎟ [mm] Fire de lână pieptănată
⎝ 1000 ⎠
⎛ T ⎞
D = 0,0532 Tt F + ⎜ 0,0683 − 0,245 ⎟ [mm] Fire din lână cardată
⎝ 1000 ⎠
În tabelul III.2.16 sunt date valori ale gradului de compactitate pentru diverse tipuri de
fire şi semifabricate.
Tabelul III.2.16
Gradul de compactitate pentru diferite structuri de fire şi semifabricate [15]
Felul materialului textil ν

Fire monofilamentare 1
Fire cu structură compactă 0,907
Mătase puternic torsionată 0,75–0,85
Fire de in filat umed circa 0,6

Fire din bumbac pieptănat circa 0,55
Fire filate pe MFI din fibre chimice circa 0,5
Fire din bumbac cardat 0,4–0,5
Pretort circa 0,1

Bandă din fibre textile circa 0,03
În tabelul III.2.17 se indică valoarea volumului specific şi gradul de compactitate după

Issum şi Chamberlain pentru diferite tipuri de fire.
Tabelul III.2.17
Gradul de compactitate şi volumul specific pentru diferite structuri de fire [15]
Tipul firelor VSF (cm3/g) ν

Bumbac 1,84 0,358
Lână pieptănată 1,70 0,452
Lână cardată 2,40 0,321
Densitatea firelor şi constanta de calcul a diametrului firelor, conform relaţiei din

tabelul III.2.15, în funcţie de materia primă şi tehnologia de prelucrare a fibrelor, sunt
Tabelul III.2.18
Valorile densităţii firelor şi ale constantei de calcul a diametrului [5]
Densitatea Densitatea
Nr. Materia primă Tipul firului Cst
fibrei firului
art. (C)
(g/cm3) (g/cm3)
Fire cardate 0,83 1,24
1 Bumbac 1,51-1,55
Fire pieptănate 0,86 1,20
2 In 1,52 Fire din fuior de in 0,82 1,25
Fire cardate 0,77 1,28
3 Lână 1,28-1,33
Fire pieptănate 0,80 1,25
4 Mohair 1,30-1,35 Fire pieptănate 0,78 1,28
5 Mătase naturală crudă 1,33-1,35 Fire filamentare 0,85 1,20
6 Mătase naturală degomată 1,25 Fire filamentare 0,76 1,27
1,52-1,54 Fire filamentare 0,86 1,22
7 Mătase artificială viscoză
Fire filate tip B, tip L 0,78 1,28
8 Mătase artificială cupro 1,52-1,54 Fire filamentare 0,82 1,24
9 Mătase artificială acetat 1,52-1,54 Fire filamentare 0,86 1,24
Fire filamentare 0,82 1,24
Poliamidă de tip Perlon (PA-6)
10 1,14 Fire filate tip B 0,78 1,28
şi Nylon (PA-6,6)
Fire filate tip L 0,75 1,30
11 Poliester tip Rilsan 1,04
Fire filate tip B, tip L 0,69 1,40
12 Poliester tip Terilenă şi Dacron 1,38 Fire filate tip B 0,81 1,30
13 Poliester tip Kodel 1,22 Fire filate tip B 0,75 1,30
14 Poliester tip Vycron 1,36 Fire filate tip B 0,80 1,25
Poliacrilnitrilice de tip Orlon, Fire tip lână cardată 0,77 1,28
15 1,14-1,17
Dralon, Redon, Courtelle şi Acrilan Fire tip lână pieptănată 0,75 1,30
Fire tip lână cardată
16 Poliacrilce de tip Crylor 1,12 0,74
Fire tip lână pieptănată 1,30
17 Policlorură de vinil 1,35-1,40 Fire tip bumbac 0,92 1,16
1,42
18 Poliolefinice 0,90-0,95 Fire tip bumbac şi tip lână 0,61
1,22
19 Polialcoolvinilice 1,30 Fire tip bumbac şi tip lână 0,86
20 Poliuretanice 1,07 Fire tip bumbac şi tip lână 0,71 1,38

Diametrele firelor în funcţie de materia primă şi de fineţe sunt prezentate în tabelul III.2.19.
Tabelul III.2.19
Diametrul firelor în funcţie de fineţe şi de materia primă [5]
Fire cardate de Diametrul firelor de lână şi de bumbac, Diametrul Diametrul

lână D (mm) firelor, D (mm) firelor D (mm)
Nm Nm
D LP (lână ppt.)
Nm Nm LC Bbc LF Bbc LF Bbc
(mm) LSG LF
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13
– – 6,75 0,526 0,508 0,492 0,477 28 0,242 0,234 53 0,175 0,170
– – 7,0 0,515 0,500 0,485 0,469 29 0,237 0,230 54 0,174 0,169
1 1,360 7,5 0,498 0,482 0,467 0,452 30 0,233 0,226 55 0,172 0,167
1,25 1,214 8 0,481 0,466 0,452 0,438 31 0,220 0,222 56 0,171 0,165
1,50 1,110 8,5 0,471 0,451 0,434 0,426 32 0,226 0,219 57 0,169 0,164
1,75 1,028 9 0,453 0,440 0,437 0,413 33 0,223 0,215 58 0,168 0,162
2 0,965 9,5 0,441 0,418 0,428 0,405 34 0,219 0,212 59 0,166 0,161
2,25 0,906 10 0,431 0,398 0,418 0,392 35 0,216 0,209 60 0,165 0,160
2,50 0,873 11 0,410 0,380 0,385 0,373 36 0,213 0,207 61 0,164 0,159
2,75 0,819 12 0,392 0,366 0,369 0,357 37 0,210 0,204 62 0,162 0,158
3 0,786 13 0,377 0,353 0,355 0,343 38 0,207 0,201 63 0,161 0,156
3,25 0,755 14 0,363 0,340 0,342 0,331 39 0,204 0,198 64 0,160 0,155
3,50 0,727 15 0,353 0,330 0,329 0,320 40 0,202 0,196 65 0,159 0,154
3,75 0,702 16 0,340 0,320 0,320 0,310 41 0,200 0,194 66 0,158 0,152
4 0,680 17 0,330 0,310 0,311 0,302 42 0,197 0,191 67 0,156 0,151
4,25 0,659 18 0,320 0,302 0,300 0,291 43 0,195 0,189 68 0,155 0,150
4,5 0,641 19 0,312 0,295 0,293 0,284 44 0,193 0,187 69 0,154 0,149
4,75 0,624 20 0,304 0,288 0,286 0,277 45 0,191 0,185 70 0,153 0,148
5 0,608 21 0,298 0,281 0,279 0,271 46 0,189 0,182 71 0,152 0,147
5,25 0,595 22 0,290 0,272 0,273 0,264 47 0,187 0,181 72 0,150 0,146
5,50 0,580 23 0,283 0,269 0,266 0,258 48 0,185 0,179 75 0,148 0,143
5,75 0,566 24 0,278 0,264 0,261 0,253 49 0,182 0,177 80 0,143 0,138
6 0,559 25 0,272 0,264 0,256 0,248 50 0,181 0,175 85 0,139 0,134
6,25 0,544 26 0,266 0,258 0,250 0,243 51 0,179 0,173 90 0,135 0,130
6,5 0,532 27 0,261 0,254 0,246 0,238 52 0,177 0,171 100 0,128 0,124
LSG – lână semigroasă; LF – lână fină; LC – lână cardată.

III.2.3.5. Rezistenţa la întindere
Rezistenţa la întindere este valoarea ce caracterizează comportarea firului la solicitarea

de întindere, până la rupere, în condiţii prescrise [17].
Rezistenţa firului reprezintă forţa pe care o opune firul când este solicitat la întindere.
Pentru aprecierea comportării firului la întindere se folosesc următorii indici:
– rezistenţa la rupere (sarcina de rupere), RF, reprezintă valoarea maximă a forţei
aplicate în lungul firului, care duce la ruperea lui, exprimată în cN.
– rezistenţa specifică la rupere (sarcina specifică de rupere sau tenacitatea la rupere),
RSF, se foloseşte pentru compararea rezistenţelor firelor de grosimi diferite. Se obţine prin
raportarea rezistenţei la rupere a firului la fineţea lui (densitatea de lungime):
RSF = RF/ Tt [cN/tex] sau [cN/dtex] (III.2.29)
– lungimea de rupere, Lr, reprezintă lungimea de fir a cărei masă are o greutate egală cu
sarcina de rupere:
Lr = MF/Tt [km].
Rezistenţa firelor, fiind o caracteristică de transfer a rezistenţei fibrelor sau filamentelor,

depinde de următorii factori:
– natura materiei prime;
– fineţea firului;
– torsiunea ( în funcţie de destinaţie);
– caracteristicile fibrelor:
– rezistenţa;
– fineţea;
– lungimea;
– starea de suprafaţă;
– structura firului (fir simplu, fir reunit, fir răsucit, fir de efect etc.);
– tratamentele mecanice, chimice, în mediu umed, termic etc.
Rezistenţa fiind o caracteristică ce influenţează gradul de prelucrabilitate al firelor,
valoarea ei minimă se impune prin norme sau STAS-uri. Dată fiind importanţa acestei carac-
teristici, la unele tipuri de fire, ea determină calitatea firului.
Rezistenţa firului fiind o caracteristică aleatoare, se apreciază prin parametrii de poziţie,
de împrăştiere şi prin curbele de frecvenţă şi cumulativă.
Din punct de vedere practic, rezistenţa se apreciază prin valoarea medie şi coeficientul
de variaţie. Acestea se găsesc specificate în normele de calitate prin valoarea medie minimă
pentru rezistenţă şi valoarea maximă pentru coeficientul de variaţie.
a) Fire din bumbac. Firele din bumbac se împart pe calităţi (I, II, III, IV) în funcţie de
valoarea caracteristicilor fibrelor, fineţea firului, tehnologia de prelucrare a fibrelor (fir cardat,
fir pieptănat) şi destinaţie (urzeală, bătătură, tricotaje). În funcţie de aceste elemente s-au
determinat ecuaţiile de regresie ale rezistenţei în funcţie de fineţea firului (Nm) pentru calităţile
I şi IV. Rezultatele sunt prezentate în tabelul III.2.20.
Tabelul III.2.20
Rezistenţa firelor din bumbac [17]
Gama de Limite de
Desti- Cali-
Materia primă Tip fir fineţe variaţie Ecuaţia de regresie
naţia tatea
(Nm) (cN)
I 690–193 RF = 9,43 + 14020/Nm

U
100% MI IV 575–160 RF = 9,51 + 11718/Nm
C 20–70
lmin = 33 mm I 650–179 RF = 10,62 + 13258/Nm
B
IV 530–144 RF = 7,78 + 10809/Nm
100% MII, III, I 1513–180 RF = 10,59 + 11985/Nm
IV. MIII, IV U
(lmin = 28) IV 1175–144 RF = 17,27 + 9219/Nm
Nm 8–40. C 8–70
MII; III I 1375–163 RF = 8,72 + 10907/Nm
(lmin = 31) B
IV 1075–130 RF = 9,08 + 8502/Nm
Nm 44–70
I 625–140 RF = –17,64 + 15464/Nm
24–100 U
100% MI IV 542–115 RF = –25,82 + 113664/Nm
P
lmin = 33 mm I 519–130 RF = –18,47 + 14509/Nm
27–100 B
IV 444–105 RF = –27,32 + 12723/Nm
I 725–159 RF = –19,98 + 14963/Nm

U
100% MII
IV 575–124 RF = –12,65 + 11826/Nm
lmin = 32 mm P 20–85
I 650–147 RF = –7,82+13189/Nm
Nm 20–85
B
IV 525–112 RF = 964 + 0,21NmlnNm + 4423/lnNm
100% Bbc I 350–91 RF = –190 + 7(Nm)1/2 +6265* (lnNm/Nm)

superior U
IV 300–76 RF = –388 + (3,47Nm/lnNm) + 4548/(Nm)1/2
lmin = 33 mm
P 50–170
Nm 50–120 RF = –2,32+(36534/Nm)*(Nm)1/2+
I 320–82
lmin = 35 mm + 454560lnNm/Nm2
B
Nm 134–170 IV 260–71 RF = –669 + 9,15*10–5 *Nm2(Nm) + 3623/lnNm
b) Fire din fibre liberiene şi amestec. Rezistenţa firelor din fibre liberiene şi în
amestec cu fibre chimice constituie un factor important în stabilirea calităţii firelor.
Rezistenţa firelor pentru diferite amestecuri de fibre, în funcţie de fineţea firelor şi de
destinaţia lor, este prezentată în tabelul III.2.21.
Tabelul III.2.21
Rezistenţa firelor din fibre liberiene şi amestec
Gama Limitele rezistenţei

Ecuaţia de regresie a variaţiei rezistenţei
Amestecul de fineţe minime (cN)
funcţie de fineţe (Nm)
(Nm) Urzeală Bătătură
33% in+67%PES st.alb., 800–210
32,5–66,6 RF = 331 – 0,00058 Nm3 + 249900/Nm2
filate ud (cal. I)
67% in +33%PES RFU = 9,51 + 12751/Nm
10–25 1300–525 1090–425
tip LF.Us RFB = 2,77 + 10456/Nm
50% in + 50%PES st.albit 11,5–45 1480–380 cal.I RF = 0,368 + 17005/Nm
67% in + 67%PES RFU =1,1 +14414/Nm
10–40 1450–360 1250–310
tip LF.Ud RFB = 1,43 +12 535 /Nm
50% cp + 50%PES
9–16 1330–750 RF = 6,63 + 11921/Nm
tip in filat ud
In 100% – st albit filat ud 12,5–37,5 1920–640 RF = –16,9 +24167 /Nm
In (câlţi) ppt + 67% 14–40(B) RF = –1,33 + 14549/Nm
1040–363 775–388
PES tip L filate uscat 20–40(U) RFU =1,01 + 15478/Nm
33% cp.ppt 67% PES st.
20–30 650–433 RF = –0,87 +13018/Nm
alb filat ud
33%cp.ppt67%PES filat ud 9–20 1220–550 RF = 9,48 +10907/Nm
33%cp.ppt67%PES st.alb
9–18 1400–700 RF = –9,99 + 12832/Nm
filat ud
33%cp.ppt + 67%PES
9–16 1220–690 RF = 81,96 – 2,9Nm + 10475/Nm
tip in filat ud
100% cp. ppt. st.albit 10–14 1550–1100 RF = –16,74 + 15702/Nm
50%in sppt + 50%PES filat RFU = 3,88 + 14970/Nm
10–25 1500–600 1100–520
uscat RFB = 344 + 24193/Nm*Nm1/2
Gradul de torsionare minim: pentru urzeală, 100, iar pentru bătătură, 90.
c) Fire din lână şi din amestecuri tip lână pieptănată. La firele din lână şi amestecuri
tip lână, sarcina de rupere se apreciază prin valoarea minimă, în standardele de întreprindere.
Valori orientative pentru sarcina de rupere, corespunzătoare nivelului de 50% din
„statisticile Uster“, sunt prezentate în tabelul III.2.22.
Tabelul III.2.22
Sarcina de rupere a firelor tip lână pieptănată (cN) [16]
Amestecul Nm 15 Nm 20 Nm 30 Nm 40 Nm 50 Nm 60 Nm 70 Nm 80
100% lână 340 255 170 127,5 102 85 72 64
45% lână + 55% PES 933 680 450 330 262 217 183 159
100% PES 1,930 1,375 833 650 530 450 400 369
100% PAN 853 625 416 325 275 242 229 212
III.2.3.5.3. Neregularitatea la rezistenţă
Neregularitatea la rezistenţă, apreciată prin coeficientul de variaţie la sarcina de rupere,

influenţează modul de comportare al firelor la prelucrare, determinând randamentul de lucru al
maşinii şi calitatea produsului prin numărul de noduri. Importanţa acestui indice, din punct de
vedere practic, reiese şi din faptul că se găseşte în normele de calitate sau STAS-uri prin
valoarea maximă acceptabilă, iar firele, din bumbac şi fibre chimice tip lână pieptănată, sunt
împărţite pe clase de calitate. De asemenea, pe plan mondial, firma Zellweger Uster realizează
„statistici Uster“ pentru fire din bumbac şi tip bumbac, lână pieptănată şi tip lână pieptănată, în
funcţie de tipul dinamometrului utilizat.
Valori orientative pentru coeficientul de variaţie al rezistenţei în funcţie de structura
firului sunt prezentate în tabelul III.2.23.
Tabelul III.2.23
Coeficientul de variaţie al rezistenţei firelor
Gama de CV la rezistenţă,
Tipul firului Materia primă Destinaţia Calitatea
fineţe (Nm) % max.
50–7 I 12,5; 13,5; 14; 15

85–100 II 14,5; 15,5; 16; 6,5
Fire pieptănate Bumbac superior Urzeală
134–40 III 15,5; 16,5; 17; 17,5
170 IV 16,5; 17,5; 18; 18,5
Tricotaje < Nm 30 extra 10
Fire pieptănate Fibre chimice tip lână Urzeală, Nm 30–40 I 13,5
Bătătură > Nm 40 II 17
Lână şi lână în
> Nm 12 11
amestec Covoare
Fire
Urzeală < Nm 28 16
semipieptănate Fibre chimice
Bătătură Nm 28–36 15
tip lână
> Nm 36 13
< Nm 3 14
Fibre noi tip lână Nm 3–5 13
Nm 5–10 12
Fire cardate > Nm 10 11
< Nm 3 15
Fire noi în amestec Urzeală Nm 3–5 14
cu fibre din zdrenţe
şi deşeuri Bătătură Nm 5–10 13
> Nm 10 12
Nm 11,5–15,5 12
Fire pieptănate 50% in + 50% PES Nm 22,4–28 13
Nm 24–45 14
67% in + 33% PES Nm 10–40 17
III.2.3.6. Alungirea la întindere
Alungirea la întindere reprezintă creşterea lungimii firului atunci când asupra lui se
acţionează axial cu o forţă de întindere.
Alungirea la întindere a firelor se apreciază prin indici care arată modificarea lungimii
unei porţiuni de fir supusă la o forţă axială, la un moment dat, sau la limită, în momentul
ruperii. În funcţie de momentul ales pentru stabilirea lungimii porţiunii de fir, se definesc:
alungirea instantanee şi alungirea la rupere.
Alungirea la rupere a firului este alungirea maximă a firului în momentul ruperii.
Alungirea la rupere se poate determina prin:
– alungirea absolută (∆l), care reprezintă diferenţa dintre lungimea finală (în momentul
ruperii), l şi lungimea iniţială, l0, de obicei 500 mm fiind distanţa dintre clemele dinamome-
trului, exprimată în mm;
– alungirea relativă (alungire specifică), A, care este raportul dintre alungirea absolută,
∆l şi lungimea iniţială, l0, exprimată în %.
Alungirea la rupere a firelor se prezintă în norme prin valoarea minimă acceptată, pentru
firele de lână şi tip lână, iar pentru firele de bumbac sau tip bumbac se prezintă, în STAS-uri,
ca valori orientative. Pentru anumite destinaţii, cum ar fi firele tehnice pentru inserţii la benzi
transportoare, curele etc., se impune valoarea maximă.
Alungirea la rupere pentru firele din bumbac se prezintă în tabelul III.2.24.
Tabelul III.2.24
Alungirea la rupere a firelor de bumbac
Fineţea Tehnologia Alungirea la Fineţea Tehnologia Alungirea la

firelor (Nm) de obţinere rupere (%) firelor (Nm) de obţinere rupere (%)
Fire de urzeală Fire de bătătură
270–100 Pieptănată 5,0 170–54 Pieptănată 5,0
85–65 Pieptănată 6,0 85–65 Cardată 5,0
65–60 Cardată 6,0 60– 34 Cardată 6,0
58–34 Cardată 6,5 30–9 Cardată 7,0
30–16 Cardată 7,0
Alungirea firelor din amestecuri eterogene depinde de alungirea componenţilor şi de

cotele de participare.
În tabelul III.2.25 se prezintă alungirea la rupere pentru diferite structuri de fire în
funcţie de materia primă şi de conţinutul de umiditate.
Tabelul III.2.25
Caracteristicile firelor în funcţie de umiditate [6]
Rezistenţa
Alungirea
Nr. Materia Tipul Fineţea Rezistenţa specifică
(%)
crt. primă firului (cN/tex)
tex cN
uscat* umed uscat* umed
1 Bumbac Fir 50/1 20 312 15,39 19,17 4,6 9,6
2 In Fir 10/1 100 1,650 16,47 – 3,1 –

3 Cânepă Fir 12/1 83,3 1,290 15,48 – – –
4 Lână Fir pieptănat 31,4 254,7 8,01 4,77 31,9 49,0
5 Mătase Fir filamentar 100/132 11,7 519 43,38 – 19,9 33,0
6 Viscoză Fir din fibre scurte 29,6 477 15,93 – 16,0 –
Viscoză
7 Fir filamentar 100/40 11,1 208 18,72 7,92 14,7 22,1
obişnuită
8 Acetat Fir filamentar 100/40 11,1 136,4 12,15 6,48 20,5 29,8
9 Poliamidă Fir filamentar 100/40 11,1 613,6 54,63 43,74 23,3 24,7
*
Starea uscată se referă la condiţiile de 65% umiditate şi temperatura de 21°C .
Alungirea la rupere a firelor în funcţie de fineţea firului, materia primă, tehnologia de

prelucrare şi procedeul de filare conform nivelului de 50% din statisticile Uster, este prezentată
în tabelul III.2.26 [13].
Tabelul III.2.26
Alungirea la rupere a firelor, în % [13]
Fire tip bumbac Fire tip lână

M.F.I. OE MFI
Nm
PES/Bbc PES/Lână
Bbc.C BbcP PES Celo Bbc Lână PES; PNA
67/33 55/45
10 9,1 10,5 10,8 34,0 29,0
20 7,8 14,5 13,7 9,25 14,0 25,5 23,5
40 6,6 6,4 11,5 14,4 12,0 7,75 10,5 18,5 19,0
60 6,0 6,0 10,0 12,7 11,0 9,75 15,5 17,0
80 5,7 5,7 9,0 11,8 10,5 9,75 13,75 15,5
100 5,6 8,5 11,0 10,2
150 5,2 10,0
200 5,0
III.2.3.7. Curba efort-alungire
Curba efort-alungire (curba caracteristică) reprezintă modul în care variază rezistenţa

(rezistenţă specifică) a unui fir în funcţie de alungirea lui.

Curba efort-alungire (fig. III2.10) permite
determinarea următorilor indici:
– lucrul mecanic de rupere;
– coeficientul de plenitudine;
– limita de elasticitate (ae; re)
– modulul de elasticitate longitudinal
(tgα);
– rezistenţa maximă;
– alungirea maximă.
Fig. III.2.10 Curba efort-alungire a firului.
Lucrul mecanic consumat (cN. cm) pentru ruperea firelor, în cazul unor solicitări la
întindere pe dinamometrul Uster Tensomat – CRE 20s, pentru nivelul de 50% din „statisticile
Uster“ [13], este prezentat, în funcţie de fineţea firelor, natura amestecului, tehnologia de
prelucrare a fibrelor şi procedeul de filare, în tabelul III.2.27.
Tabelul III.2.27
Lucrul mecanic consumat pentru ruperea firelor (cN. cm)
Fire tip bumbac Fire tip lână
Nm MFI OE MFI
PES/Bbe PES/Lână PES;
Bbc.C Bbc.P PES Celo Bbc Lână
67/33 55/45 PNA
10 2600
20 1200 6000 2500 1100 1250 4800 3500
40 500 600 2000 2500 1200 450 450 1650 1800
60 300 350 950 1400 800 250 800 1250
80 225 300 600 1000 600 170 600 1150
100 240 400 750 380
150 170 470
200 130
III.2.4. Proiectarea caracteristicilor firelor
Orice caracteristică a firului este determinată de o însuşire corespunzătoare, de acelaşi

tip, a fibrelor componente şi este influenţată de un ansamblu de factori, în care locul principal îl
ocupă structura firului. Modul de aşezare al fibrelor în fir, împreună cu alte însuşiri ale fibrelor,
constituie acel grup de factori prin intermediul cărora se transferă caracteristicile fibrelor la
cele ale firului. Există însă şi cazuri când factorii de influenţă au pondere mai mare decât
factorii determinanţi (de exemplu cazul neregularităţii secţionale a firelor filate).
III.2.4.1. Caracteristicile fibrelor
Fibrele pot fi apreciate prin caracteristici primare şi secundare.

Ansamblurile de fibre, în tehnologia de prelucrare, se pot găsi în stare dezordonată (ca
o masă de fibre) sau ordonată (ca o înşiruire de fibre). Conform acestor două moduri de
prezentare, caracteristicile fizice ale ansamblurilor se pot clasifica în următoarele două
categorii:
A – care privesc fibrele ca unităţi întregi (în ansambluri dezordonate);
B – care privesc fibrele în secţiuni (în ansambluri ordonate).
În cadrul ambelor categorii se deosebesc caracteristici primare şi secundare.
Caracteristicile primare reprezintă însuşiri intrinseci ale fibrelor şi se referă la fibre
ca întreg.
Caracteristicile secundare sunt indici stabiliţi prin convenţie, pentru a satisface
necesităţile practice de caracterizare a înşiruirilor de fibre. Se obţin prin raportarea
caracteristicilor primare, fiind ca mărimi specifice.
Clasificarea caracteristicilor fibrelor se prezintă în tabelul III.2.28 [9].
Tabelul III.2.28
Clasificarea caracteristicilor fibrelor
Categoria A B
Ansamblu dezordonat
Forma sub care se prezintă fibrele Ansamblu ordonat (înşiruire de fibre)
(masă de fibre)
Elemente constitutive de bază Fibra ca întreg Fibra ca secţiune
Lungime (mm/fibră) Aria secţiunii (mm2/fibră)
Caracteristici primare
Volum (mm3/fibră)
(se raportează la fibra ca întreg) Rezistenţa la rupere (cN/fibră)
Masă (g/fibră)
Fineţe Nm sau Tt Volum specific (mm3/tex)
Caracteristici secundare (se
raportează la caracteristicile Densitate (g/cm3) Rezistenţa specifică (cN/tex)
primare)
Repriză (g/g)
III.2.4.2. Caracteristicile medii ale amestecului
Caracteristicile medii ale fibrelor din amestec se determină prin calcul pe baza unor legi
statistice [9], [14].
Valoarea medie a unei caracteristici pentru un amestec format din k componenţi se
obţine cu relaţia:
i=k
mr = ∑ω m ,
i =1
i
r
i (III.2.30)
unde: mr este momentul statistic iniţial de ordinul r al unei caracteristici a fibrelor din amestec;
mir – momentul statistic iniţial de ordinul r al unei caracteristici a fibrelor din com-
ponentul i;
ωi – cota de participare a componentului i în amestec.
Observaţie. În cazul când ordinul r =1, momentul statistic iniţial reprezintă media aritmetică.
Astfel, caracteristicile medii ale fibrelor din amestec se obţin prin medii ponderate ale valorilor
componenţilor, iar ponderea fiind cotele de participare.
Principalele tipuri de cote de participare ale fibrelor în amestec, în funcţie de tipul
caracteristicilor fibrelor, sunt prezentate în tabelul III.2.29.
Tabelul IIII.2.29
Principalele tipuri de cote de participare ale fibrelor în amestec
Tipul cotelor de
Amestecul Caracteristicile fibrelor Simbolul
participare
Lungimea
Primare Masa Numerică în masă α
Volumul
Ansamblu
dezordonat Titlul Lungime λ
(masă de fibre)
Numărul metric Masă a
Secundare
Densitatea Volum β
Repriza Masă a
Aria secţiunii Numerică în secţiune ν
Primare Titlul Lungime λ
Ansamblu ordonat Rezistenţa Numerică în secţiune ν

(înşiruire de fibre) Densitatea Volum β
Secundare Rezistenţa specifică Masă a
Alungirea relativă Lungime λ
Calculul caracteristicilor medii ale fibrelor din amestec se face pe baza relaţiilor
Tabelul III.2.30
Relaţiile de calcul ale caracteristicilor medii ale fibrelor din amestec
Relaţii de transformare între
Caracteristica fibrei Valoarea medie
cote de participare
k
Nm Nmf = ∑ a Nm
i =1
i fi ai
k
ai ⎛ k ⎞
Fineţea Tt Tt = ∑
i =1
λ i Tt fi λi = ⎜1 /
⎜
Tt fi ⎝ i =1
∑
ai / Tt fi ⎟
⎟
⎠
k
ai ⎛ k ⎞
d (diametrul) d2 = ∑ν d
i =1
2
i i νi = λ i = ⎜1 /
⎜
Tt fi ⎝ i =1
∑
ai / Tt fi ⎟
⎟
⎠
k
ai ⎛ k
⎞
l l= ∑α l
i =1
i i αi =
Ttexfi × li
⎜⎜1/
⎝
∑a /T
i =1
i texfi × li ⎟⎟
⎠
k
a ⎛ k ⎞
Lungimea lH (lungimea hauteur) lH = ∑λ l
i =1
i Hi λ i = i ⎜1 /
⎜
Tt fi ⎝ i =1
∑
ai / Tt fi ⎟
⎟
⎠
k
lB (lungimea barbe) lB = ∑a l
i =1
i Bi ai
k
ai ⎛ k
⎞
ρ (densitatea ρ= ∑β ρ
i =1
i fi βi =
ρi
⎜⎜1/
⎝
∑ a / ρ ⎟⎟⎠
i =1
i i
Voluminozitatea
k
vs (volumul specific) vs = ∑ a vs
i =1
i fi ai
k
ai ⎛ k ⎞
rf (rezistenţa) rf = ∑ν r
i =1
i fi νi = λ i = ⎜1 /
⎜
Tt fi ⎝ i =1
∑
ai / Tt fi ⎟
⎟
⎠
k
Rezistenţa rsf (rezistenţa specifică) rsf = ∑a ri =1
i sfi ai
k
Lrf (lungimea de rupere) LrF = ∑a L
i =1
i rfi ai
k
ai ⎛ k ⎞
Alungirea
relativă
af af = ∑
i =1
λ i a fi λi = ⎜1 /
⎜
Tt fi ⎝ i =1
∑
ai / Tt fi ⎟
⎟
⎠
k
Repriza Rf Rf = ∑a R
i =1
i fi ai
k
Preţul Pf Pf = ∑a P
i =1
i fi ai
III.2.4.3. Dispersia caracteristicilor fibrelor din amestec

Dispersia caracteristicilor fibrelor din amestecul format din k componenţi se determină
cu relaţia:
i =k i =k
D2 = ∑
i =1
ωi Di2 + ∑ ω (m
i =1
i
1
i − m1 )2 (III.2.31)
unde: D2 este dispersia caracteristicii fibrelor din amestec;

Di2 – dispersia caracteristicii fibrelor din componentul i;
ωi – cota de participare a componentului i în amestec;
m1i – momentul statistic iniţial de ordinul 1 pentru caracteristica fibrelor din compo-
nentul i (media fibrelor din componentul i);
m1 – momentul statistic de ordinul 1 pentru caracteristica fibrelor din amestec (media
caracteristicii respective a fibrelor din amestec).
III.2.4.4. Transferarea caracteristicilor fibrelor în caracteristicile firului
Metodele pentru calculul caracteristicii firului produs dintr-un amestec de fibre, cunos-
cându-se valorile de acelaşi tip ale fibrelor componenţilor, sunt prezentate în tabelul III.2.31.
Tabelul III.2.31
Relaţii de calcul pentru caracteristicile firelor [9]
Metoda Caracteristici primare Caracteristici secundare
k i=k
Directă P= ∑f
i =1
i
*
p fi Cui Cai R= ∑ ω r s Cu Ca
i =1
i fi i i i
k i=k
Indirectă P= ∑f
i =1
*
1 Pi Cai / fi R= ∑ ω R Ca
i =1
i i i
Indirectă P = f p f Cu R = r f Cu
unde: P este caracteristica primară a firului;

R – caracteristica secundară a firului;
pfi – caracteristica primară a fibrelor din componentul i;
rfi – caracteristica secundară a fibrelor din componentul i;
Pi – caracteristica primară a firului realizat din componentul i;
Ri – caracteristica secundară a firului realizat din componentul i;
f*i – numărul de fibre ce participă la transferarea caracteristicilor fibrelor din compo-
nentul i;
fi – numărul de fibre din componentul i;
Cai – coeficientul de alterare la transferul caracteristicilor fibrelor din componentul i;
Cui – coeficientul de utilizare sau transfer al caracteristicilor fibrelor din componentul i;
si – mărimea de raportare a caracteristicilor primare ale fibrelor din componentul i;
ωi – cota de participare a componentului i în amestec;
f – numărul total de fibre ce participă la transferarea caracteristicilor fibrelor;
pf, rf – caracteristicile primare medii, respectiv secundare medii ale fibrelor din amestec;
Cu – coeficientul de utilizare mediu al caracteristicilor fibrelor în caracteristica firului;
k – numărul de componenţi din amestec.
III.2.4.5. Relaţii de proiectare a rezistenţei specifice a firelor omogene

şi eterogene
Studiul proprietăţilor fizico – mecanice ale firelor produse din amestecuri de fibre
textile constituie un domeniu de cercetare foarte important, datorită, pe de-o parte, diversificării
amestecurilor de fibre şi a structurii firelor, iar pe altă parte, interesului practic pentru investi-
garea şi proiectarea unui număr tot mai mare de caracteristici ale firelor obţinute din ames-
tecurile prelucrate.
Combinarea judicioasă a proprietăţilor fibrelor este o problemă de mare actualitate, în
scopul obţinerii unor fire cu însuşiri deosebite, ce pot avea influenţe pozitive asupra produselor
cărora le sunt destinate.
Cercetările efectuate în acest domeniu au condus la stabilirea unor relaţii de calcul. Cele
mai cunoscute sunt folosite pentru determinarea rezistenţei sau rezistenţei specifice pentru fire
din amestecuri omogene sau eterogene.
III.2.4.5.1. Relaţii de proiectare a rezistenţei specifice a firelor omogene
a. Relaţia lui Sheldon. Pe baza unor investigaţii experimentale efectuate cu o gamă

largă de soiuri de bumbac american, W. Sheldon propune pentru calculul rezistenţei firelor
relaţia:
RF = k (1 ± 0,11a ± 0,1b ) / Ne, (III.2.32)
unde: Rf este rezistenţa firului sub formă de jurubiţă (768 m), (în livre, 1 livră = 0,453 kg);
k – coeficientul de corecţie care ia în considerare sistemul de filare:
k =1600 – pentru fire cardate;
k =1700 – pentru fire pieptănate.
a – coeficientul ce ţine seama de diferenţa, în unităţi de câte 1/16 ţoli, lungimii de fibră
faţă de lungimea de 1 ţol, luată ca bază de calcul ( se ia semnul + pentru lungimi mai mari de
1 ţol şi semnul –, pentru lungimi mai mici de 1 ţol);
b – coeficientul care ţine seama de diferenţa dintre Ne al firului proiectat şi Ne 28,
adoptat ca bază de calcul, luându-se semnul + pentru Ne > 28 şi semnul – pentru Ne < 28.
Pentru aplicarea acestei relaţii, se calculează valori pentru a şi b corespunzătoare unei
game de lungimi de fibră şi fineţi de fire.
b. Relaţia lui Koriţki. În ipoteza că firele au o structură eşalonată cu fibre ce au

aceleaşi proprietăţi fizico-mecanice, ele sunt, în secţiune, fixate şi alunecătoare, datorită
forţelor radiale ce apar din cauza torsionării şi sunt dispuse în straturi concentrice după elice
cilindrice. În asemenea ipoteze restrictive, însumând forţele ce apar în fibrele din secţiunea
transversală a firului şi introducând anumiţi coeficienţi de corecţie, se obţine, în final, relaţia [17]:
⎡ 0,18Esf (n − nex )K φ ⎤
RF = n ⋅ rf cos β R ⎢1 − 2
⎥ (III.2.33)
⎣⎢ µ ⋅ l ⋅ E f ρ f Nm f sin β R ⎦⎥
unde: r este numărul mediu de fibre din secţiunea transversală a firului;
rf – rezistenţa medie a fibrelor, în cN;
βR – unghiul de torsiune a fibrelor de la stratul exterior;
Esf – modulul de elasticitate secant la rupere, în cN/mm2;
nex – numărul de fibre din stratul exterior;
Kφ – coeficient de corecţie, care ia în considerare forma secţiunii transversale a fibrelor;
µ – coeficientul de frecare a fibrelor;

l – lungimea fibrelor;
Ef – modulul de elasticitate iniţial, în cN/mm2;
ρf – densitatea fibrelor;
Nmf – fineţea fibrei, în m/g.
Coeficientul de utilizare a rezistenţei fibrelor în rezistenţa firului, la torsiunea critică, se
determină cu relaţia [7]:
⎡ 0,18E sf (n − nex )K φ ⎤
K uR = cos β Rc ⎢1 − 2
⎥ (III.2.34)
⎢⎣ µ ⋅ l ⋅ E f ρ f Nm f sin β Rc ⎥⎦
sau
⎡ C ⎤
K uR = cos β Rc ⎢1 − 2 ⎥, (III.2.35
⎣ sin β Rc ⎦
unde: βRc este unghiul de torsiune la exteriorul firului la torsiunea critică;
C – constantă ce depinde de tipul fibrei şi caracteristicile ei.
Constanta C se calculează în funcţie de fineţe, lungime, coeficient de frecare
(0,22 – bumbac; 0,24 – celofibră; 0,19 – poliamidă), coeficientul de formă a secţiunii fibrei
(1,4 – bumbac mediu; 1,5 – bumbac fin; 1,25 – celofibră; 1 – poliamidă) şi raportul dintre
modulele de elasticitate Esf/Ef (1 – bumbac; 0,5 – celofibră, 1,1 – poliamidă).
Numărul de fibre din stratul exterior se determină cu ecuaţia:
nex = 5,45 + 0,39n − 65 / n 2 . (III.2.36)
Unghiul de torsiune pentru fibrele de la exteriorul firului, la torsiunea critică, se deter-
mină cu relaţia:
2
C ⎛C⎞
sin β Rc = − + ⎜ ⎟ + 2C. (III.2.37)
2 ⎝2⎠
Gradul de torsionare critic se determină cu relaţia empirică:
282
αmc = ρ F sin β Rc , (III.2.38)
k
unde: ρF – este densitatea firului la torsiunea critică, în g/cm3;
k – coeficientul ce ţine seama de numărul de fibre din secţiunea firului (pentru n =100,
k = 0,87).
Densitatea firului la torsiunea critică se determină cu relaţia empirică:
ρ F = 0,3( NmF )
1/ 6
⋅ρ f (III.2.39)
unde: Nmf este fineţea firului, în m/g;
ρf –densitatea fibrei, în g/cm3.
c. Relaţia lui A. N. Soloviev. Autorul consideră relaţia lui Pierce, care a stabilit
rezistenţele firului în cazul teoriei porţiunilor slabe, şi anume:
RF = RF 0 − 3σ0 (III.2.40)
unde: Rf este rezistenţa firului când distanţa dintre cleme este mult mai mare decât lungimea
fibrelor;
RF0 – rezistenţa medie a firului la distanţa zero între clemele dinamometrului;
σ0 – abaterea medie pătratică a rezistenţei la distanţa zero între cleme.
Luându-se în considerare coeficientul de variaţie (CV0), datorat procesului tehnologic, şi

relaţia de legătură a acesteia cu neregularitatea liniară (U0)se obţine:
RF = RF 0 (1 − 0,0375U 0 ) . (III.2.41)
Pentru calculul rezistenţei RF0 se consideră firul cu fibre eşalonate, de aceeaşi lungime,
şi la solicitarea de întindere fibrele din secţiunea transversală sunt grupate în două categorii:
alunecătoare şi fixate. Cele alunecătoare participă la rezistenţa firului doar cu jumătate din
rezistenţa fibrei, în timp ce fibrele fixate participă cu rezistenţa totală la rezistenţa firului.
În asemenea ipoteze se obţine:
⎛ 5⎞
RF 0 = n ⋅ r f ⎜⎜1 − ⎟⎟, (III.2.42)
⎝ lf ⎠
unde: n este numărul mediu de fibre din secţiunea transversală;
rf – rezistenţa medie a fibrelor;
lf – lungimea medie a fibrelor.
Ţinând seama de neregularitatea limită (relaţia lui Martindale), de neregularitatea
suplimentară datorată procesului tehnologic, precum şi de condiţiile de filare, se obţine pentru
rezistenţa specifică a firului relaţia:
⎛ 2,65 ⎞ ⎛ 5⎞
RSF = rsf ⋅ ⎜⎜1 − 0,0375 N 0 − ⎟ ⋅ ⎜1 − ⎟ ⋅ K ⋅ η, (III.2.43)
⎟ ⎜ l ⎟
⎝ n ⎠ ⎝ f ⎠
unde: rsf este rezistenţa specifică medie a fibrelor;

N0 – neregularitatea suplimentară introdusă de procesul tehnologic:
N0 = 3,6 – pentru fire pieptănate fine;
N0 = 4,0 – pentru fire fine din semitort dublu;
N0 = 4,5–5,0 – pentru fire cardate normale;
N0 = 5–5,5 –pentru fire groase;
K – coeficient de corecţie ce ţine seama de diferenţa dintre gradul de torsionare proiectat
şi valoarea critică, αmp – αmc (tabelul III.2.32);
η – este coeficient de corecţie funcţie de starea utilajului; η = 1, pentru utilaj în stare
normală de funcţionare.
Coeficientul de torsiune critic se determină cu relaţia:

3800
αmc = + 1,8 NmF . (III.2.44)
lf
Tabelul III.2.32
Coeficientul de corecţie K
αmp – αmc –60 –50 –40 –30 –25 –20 –15 –10 –5
k 0,6 0,7 0,8 0,87 0,91 0,94 0,96 0,98 0,99
αmp – αmc 0 10 15 20 25 30 40 50 60 70 80 90
k 1 0,99 0,98 0,96 0,95 0,94 0,91 0,88 0,85 0,81 0,79 0,73
Neregularitatea liniară a rezistenţei firelor din bumbac. Calculul valorii neregula-

rităţii liniare a rezistenţei firelor se face cu relaţia empirică:
⎛ 70,7 ⎞
N RF = ⎜ N 0 + ⎟ ⋅ a, (III.2.45)
⎝ n ⎠
unde constanta a =1,0–1,1.
III.2.4.5.2. Relaţii de proiectare a rezistenţei specifice a firelor din amestecuri

de fibre chimice
a. Relaţia lui V.A. Usenko. Are la bază raţionamente asemănătoare relaţiei lui Soloviev
şi se aplică pentru amestecuri de fibre chimice cu alungiri apropiate.
Relaţia lui Usenko are forma [10]:
⎡ 2,8 ⎤ ⎡ 1,8 ⎤
RSF = rsf ⋅ ⎢1 − 0,035U 0 ⎢1 − ⎥β ⋅ K , (III.2.46)
⎣ n ⎥⎦ ⎣ µ.l f ⎦
unde: RSF reprezintă rezistenţa specifică a firului, în cN/tex;
rsf – rezistenţa specifică medie a fibrelor din amestec, în cN/tex;
U0 – neregularitatea liniară introdusă de procesul tehnologic: U0= 2,5–3,5;
n – numărul mediu de fibre din secţiunea firului;
µ – coeficientul de frecare dintre fibrele din fir; după Morton, în anumite condiţii,
valorile medii pentru celofibră sunt 0,35 static şi 0,4 dinamic. Fibrele de poliester
au coeficientul de frecare static 0,44–0,57 şi dinamic 0,33–0,45;
lf – lungimea medie a fibrelor din fir, în mm;
β – coeficientul care ia în considerare influenţa uniformităţii lungimii fibrelor asupra
rezistenţei firului, fiind dependent de baza diagramei lungimii fibrelor;
K – coeficientul de corecţie, care caracterizează influenţa gradului de torsionare a
firului (αm) asupra rezistenţei firului (datorită diferenţei dintre gradul de torsionare
a firelor şi gradul de torsionare critic).
Gradul de torsionare critic (αmc)se determină cu relaţia empirică:
1670(25 + Nm )
1/ 6
αmc = , (III.2.47)
l1 / 3 ( Nm )
1/ 4
unde: Nm este fineţea firului, în m/g;

l – lungimea medie a fibrelor, în mm.
Alegerea coeficientului β se face în funcţie de baza lungimii fibrelor, conform datelor
din tabelul III.2.33.
Tabelul III.2.33
Coeficientul de corecţie β
Baza (%) < 50 45 40 35 30 25 20 15 10

β 1,0 0,99 0,97 0,94 0,90 0,85 0,80 0,75 0,68
Coeficientul de corecţie al influenţei gradului de torsionare asupra rezistenţei firului (K)

se alege în funcţie de datele prezentate în tabelul III.2.34.
Tabelul III.2.34
Coeficientul de corecţie K
αm – αmc – 60 – 50 – 40 – 30 – 25 – 20 – 15 – 10 –5 0
K 0,73 0,80 0,85 0,90 0,93 0,95 0,97 0,98 0,99 1
αm – αmc 10 15 20 30 40 50 60 70 80 90
K 0,98 0,97 0,95 0,94 0,91 0,87 0,82 0,78 0,73 0,68
b. Relaţiile lui V.P. Gusev şi S.I. Gudin. Spre deosebire de relaţiile lui Soloviev şi
Usenko, bazate pe o structură teoretică a firelor, relaţiile lui Gusev şi Gudin au fost elaborate
considerând că fibrele îşi transferă caracteristicile firelor, iar modul de realizare a transferului
depinde de structura firelor. În baza acestor condiţii, autorii au stabilit relaţia:
RSF = rsf CT , (III.2.48)
unde: RSF reprezintă rezistenţa specifică a firelor, în cN/tex;
rsf – rezistenţa specifică medie a fibrelor, în cN/tex;
CT –coeficientul de transfer, care poartă denumirea de coeficientul de utilizare a rezis-
tenţei fibrelor în rezistenţa firului.
Pentru sarcina specifică a firelor din amestecuri de fibre chimice, pe baza cercetărilor
experimentale, autorii au stabilit relaţia generală:
⎡ i=n r = i =1
⎤ ⎡ i=n ⎤
∑
RSF = ⎢ βi RSFi
⎣ i =1
∑
r =0
∑
kr +1βi − r ⎥ ⎢ βi CTi ⎥,
⎦ ⎣ i =1 ⎦
(III.2.49)
unde: RSFi reprezintă rezistenţa specifică a firului prelucrat separat din componentul i;
βi – cota de participare a componentului i, cu menţiunea că β0 = 0;
K – coeficienţi de corecţie, exprimaţi prin relaţia:
K r = Rr / R1 , (III.2.50)
cu K1 = 1
unde: Rr este rezistenţa la rupere a fibrelor componentului (cu r = 0,1, 2, 3,...,i–1);
R1 –rezistenţa la rupere a fibrelor cu alungirea cea mai mică;
CTi – coeficient de utilizare a rezistenţei fibrelor componentului i în rezistenţa firului.
În cazul firelor obţinute din amestecuri formate din doi componenţi, se obţine:
RSF = [(β1RS1 + β2 RSR 2 ) (β2 + K 2β1 )](β1CT 1 + β2CT 2 ). (III.2.51)
Aplicarea acestor relaţii implică dificultăţi mari, deoarece necesită efectuarea prealabilă
a unor microprobe de filare, separat pentru fiecare component al amestecului.
III.2.4.5.3. Relaţii de calcul ale rezistenţei specifice a firelor din amestecuri

eterogene
Proiectarea firelor din amestecuri eterogene se bazează pe diferenţele componenţilor din

punct de vedere al alungirii, al rezistenţei şi al curbelor efort-alungire.
a. Relaţia lui E.I. Birembaum. Pentru determinarea relaţiei de calcul a rezistenţei

specifice a firelor obţinute din amestecuri eterogene din doi componenţi, autorul adoptă
ipotezele:
– la solicitarea firelor din amestec, se vor rupe mai întâi fibrele componentului cu
alungirea cea mai mică;
– fibrele componentului cu alungirea mai mare continuă să se alungească până la rupere,
sub efectul forţei respective;
– rezistenţa firelor din amestec este determinată de cotele de participare ale celor doi
componenţi în amestec.
În baza acestor ipoteze, Birembaum stabileşte relaţiile [10]:

RSF = ( x / 100)RS1 + [(100 − x ) / 100] RS 2 y , dacă x > xB (III.2.52)
RSF = [(100 − x ) / 100] RS 2 , dacă x < xB (III.2.53)

unde: RSF este rezistenţa specifică a firului din amestecul eterogen;
RS1 – rezistenţa specifică a firului obţinut din componentul cu alungirea cea mai mică;
RS2 – rezistenţa specifică a firului obţinut din componentul cu alungirea cea mai mare;
RS2y – rezistenţa specifică a firului obţinut din diagrama efort-alungire a componentului
cu alungirea cea mai mare, corespunzătoare alungirii la rupere a componentului
cu alungirea cea mai mică;
Valoarea RS2y se determină cu relaţia:
RS 2 y = RS 2a1 / a2 ,
unde: a1, a2 reprezintă alungirea fibrelor componentului cu alungirea cea mai mică, respectiv
cu alungirea cea mai mare.
x – cota de participare după masă a componentului cu alungirea cea mai mică;
xB – cota de participare la care alungirile de rupere sunt egale.
Valoarea xB se determină cu relaţia:
xB = 100(RS 2 − RS 2 y )/ (RS1 + RS 2 − RS 2 y ).
b. Relaţia lui A.I. Vancikov. Relaţia lui Vancikov [10] ţine cont de transferarea
rezistenţei medie a fibrelor în rezistenţa firului, conform relaţiei:
RSF = rsf CT , (III.2.54)
unde: RSF reprezintă rezistenţa specifică a firului;

rsf – rezistenţa specifică medie a fibrelor;
CT –coeficientul de transfer al rezistenţei fibrelor amestecului în rezistenţa firului.
Valoarea CT se determină cu relaţia:
CT = CTm − αa2 + βa22 , (III.2.55)
unde: CTm este coeficientul de utilizare al rezistenţei fibrelor în rezistenţa firului, pentru
componentul cu alungirea cea mai mică şi se poate determina cu relaţia:
CTm = RSm / rsfm , (III.2.56)
unde: RSm este rezistenţa specifică a firului obţinut din componentul cu alungirea cea mai mică;
rsfm – rezistenţa specifică medie a fibrelor din componentul cu alungirea cea mai mică.
a2 – cota de participare după masă a componentului cu alungirea cea mai mare;
α – coeficientul de corecţie care ia în considerare influenţa alungirilor diferite ale
componenţilor asupra rezistenţei firului şi se calculează cu relaţia:
α = 1 − (ε1m / ε 2 ), (III.2.57)
unde: ε1m, ε2 reprezintă alungirea la rupere a fibrelor componentului cu alungirea cea mai
mică, respectiv cu alungirea cea mai mare;
β – coeficient de corecţie, care ţine seama de influenţa fineţii fibrelor componenţilor

asupra rezistenţei firului din amestec şi se calculează cu relaţia:
β = ηα( Nm2 m / Nm1 )
1/ 2
, (III.2.58)
unde: h este un coeficient care ia în considerare neregularitatea structurală a firului şi natura
fibrelor (1,1, pentru amestec bumbac cu celofibră; 1,0, pentru amestecuri de fibre
chimice; 0,8, pentru amestec celofibră cu PA şi 0 6, pentru celofibră cu PAN);
Nm2m, Nm1 – fineţea (m/g) componentului cu alungirea cea mai mică, respectiv cea mai mare.
Rezistenţa minimă a firului din amestec se obţine când coeficientul de transfer are
valoarea minimă, adică pentru cota de participare a2 = α/2β.
III.2.5. Particularităţi privind proiectarea firelor neconvenţionale
Este cunoscut că proprietăţile fibrelor influenţează proprietăţile firelor şi randamentul de

filare. Proprietăţile fibrelor au grade de importanţă care sunt diferite, în funcţie de metoda de
filare. Astfel, dacă pentru filarea cu inel ordinea importanţei caracteristicilor fibrelor este:
lungimea şi gradul de uniformitate, rezistenţa şi fineţea fibrelor, pentru metodele de filare
neconvenţionale ordinea este următoarea [2], [4]:
– pentru filarea cu rotor: rezistenţa, fineţea, lungimea şi gradul de uniformitate, gradul
de curăţire;
– pentru filarea cu jet de aer: fineţea, gradul de curăţire, rezistenţa, lungimea şi gradul
de uniformitate, frecarea (fibră–fibră, fibră–aer, fibră–metal);
– pentru filarea prin fricţiune: frecarea, rezistenţa, fineţea, lungimea şi gradul de
uniformitate, gradul de curăţire.
La metodele de filare neconvenţionale, rezistenţa fibrelor se plasează pe un loc mai
important, mai ales prin contribuţia pe care o are asupra rezistenţei firului şi a produselor
(ţesătură, tricot etc.), deoarece fixarea fibrelor în structura firului este mai slabă.
Folosirea fibrelor de bumbac, la filarea cu rotor, cu rezistenţa specifică în jur de 25
cN/tex sau mai mare, nu numai că dă o ţesătură mai rezistentă, dar permite realizarea firelor
mai fine la viteze de 80 000–100 000 min–1 şi număr de ruperi acceptat.
Fineţea fibrelor, ca şi în filarea clasică, determină limita de filabilitate şi gradul de
torsionare a firului (cu efect asupra tuşeului produsului) şi al producţiei. Pragul de 100 de fibre
în secţiune este dificil de trecut, mai ales pentru filarea cu rotor. Dacă numărul de fibre în
secţiune este mai mare la aceeaşi fineţe de fir, torsiunea poate fi redusă fără pierdere mare de
rezistenţă, ceea ce conduce la creşterea producţiei şi obţinerea unor produse cu tuşeu mai plăcut
şi un coeficient mai mare de acoperire.
Lungimea fibrelor rămâne un factor important pentru filarea neconvenţională şi
îndeosebi pentru filarea cu rotor, unde trebuie să aibă o valoare medie peste 25,4 mm pentru
fibre de bumbac şi fibre chimice, pentru a obţine fire mai fine şi cu uniformitate mai bună.
Creşterea procentului de fibre scurte are influenţă negativă prin scăderea rezistenţei şi creşterea
neregularităţii şi a cheltuielilor de filare.
La filarea cu rotor, lungimea fibrelor este în strânsă corelare cu fineţea şi cu diametrul
rotorului; astfel, raportul dintre lungimea fibrei (mm) şi fineţea (dtex) se recomandă să fie între
15 şi 30, iar raportul dintre diametrul rotorului şi lungimea medie trebuie să fie mai mare de 1,1.
Gradul de curăţire a materiei prime joacă un rol important asupra numărului de ruperi şi
reducerii calităţii firelor. Creşterea procentului de praf are efect negativ asupra pieselor în
mişcare, cu viteză mare, prin creşterea uzurii şi micşorării duratei de viaţă.
Fire OE cu rotor. Prin această metodă se prelucrează, în general, fibrele tip bumbac şi
tip lână. Dacă pentru fibrele de bumbac se impun condiţii legate de conţinutul maxim de
impurităţi, pentru fibrele de lână se impun următoarele:
– conţinutul de grăsimi şi de avivaj nu trebuie să depăşească 0,5%;
– fibrele trebuie să fie curăţate de toate impurităţile vegetale şi minerale, carbonizarea
nefiind indicată;
– lungimea fibrelor să corespundă diametrului rotorului;
– fibrele mai fine trebuie să fie utilizate pentru realizarea firelor cu o fineţe similară ca
la tehnologia clasică.
Pentru prelucrarea fibrelor regenerate tip lână se recomandă un conţinut de grăsimi sub
0,5%, lipsa prafului şi procent mic de fibre sub 15 mm.
Firele OE cu rotor din lână au caracteristici asemănătoare cu cele obţinute prin
tehnologia cardată.
Fibrele liberiene, care sunt foarte fragile, sunt supuse deteriorării în timpul individua-
lizării şi de aceea pot fi prelucrate numai în proporţie de până la 30% în amestec cu fibre
chimice.
Limita de filabilitate fiind, în general, de 110–120 fibre/secţiune, firul cel mai fin din
bumbac are fineţea Nm = 200/fineţea micronaire, iar pentru fibre chimice, Nm = 72/den.
Fire OE cu fricţiune. Limita de filabilitate este de minimum 150 fibre în secţi-

une, obţinându-se fire cu fineţe între Nm 0,5 şi Nm 10 din fibre chimice de 3–15 den. Se
pot obţine şi fire mai fine, de exemplu Nm 20 din fibre de 1,5 den, cu lungimea de 40 mm.
Se pot prelucra fibre de lână a căror diagramă de lungime nu conţine mai mult de 20–
30% fibre mai lungi de 150 mm, iar conţinutul de grăsime să nu depăşească valoarea de 1% şi
conţinutul de avivaj 3%.
Pentru fibre chimice nu sunt impuse limite, doar că lungimea Hauteur nu trebuie să
depăşească 120 mm şi conţinutul de avivaj 3%.
Torsiunea este cu 10–15% mai mare faţă de cea a firelor cardate.
Fire cu fibre paralele. Firele cu fibre paralele pot fi realizate din fibre de bumbac şi tip
bumbac cu lungimea până la 60 mm, din lână şi tip lână cu lungimea între 60 şi 220 mm, iar ca
fir de fixare se utilizează fire filamentare cu fineţea 13–167 dtex.
Limita de filabilitate poate creşte cu până la 15% faţă de firele clasice, deci pot fi
utilizate fibre mai groase în structura înşiruirii.
Gama de fineţe a firelor cu fibre paralele este de la Nm 10 la Nm 40, pentru fibre de
bumbac şi de la Nm 2 la Nm 40, pentru fibre de lână. Din punct de vedere economic, pentru
fibre de lână şi tip lână se recomandă gama de fineţe între Nm 2 şi Nm 20.
Numărul de spire înfăşurate pe metru este de 190–1000 spire/m, pentru fibre de bumbac
şi tip bumbac şi 100–530 spire/m, pentru fire de lână şi tip lână.
Numărul de spire se proiectează la aceeaşi valoare ca torsiunea pentru firele clasice şi
depinde de lungimea fibrelor.
Fineţea firului filamentar este parametrul determinant pentru rezistenţa la rupere, astfel:
pentru fir Nm 5 din poliamidă de 6,7 dtex şi lungimea fibrei de 150 mm, la 190 spire/m şi fir de
fixare PA 78 dtex f 17, rezistenţa este de 21 cN/tex, iar la fir de fixare PA 22 dtex f 7, rezistenţa
este 14,5 cN/tex. Firul clasic Nm5, din aceeaşi poliamidă, cu 190 tors/m, are rezistenţa de
18 cN/tex.
Cantitatea firului filamentar nu trebuie să fie mai mare de 5%, pentru a garanta compor-
tarea la prelucrarea ulterioară.
Alegerea materiei prime a firului filamentar şi a fibrelor se face funcţie de modul de
comportare la vopsire sau se ia în considerare, dacă se doreşte obţinerea unui efect de
culoare.
Firul filamentar, pentru cazul în care firul se foloseşte la obţinerea articolelor tip velur,
trebuie să aibă contracţia mare, pentru ca la vaporizare să se retragă la baza ţesăturii.
Pentru obţinerea unei ţesături cu grad mare de acoperire, se poate utiliza firul din alcool
polivinilic pentru fixare, care, prin spălare, se elimină, rămânând în structura produsului numai
fibrele paralele.
Fire cu jet de aer. Principiul filării cu jet de aer este utilizat pentru prelucrarea fibrelor
de bumbac şi tip bumbac cu lungimea până la 50,8 mm şi a fibrelor de lână şi tip lână
pieptănate cu lungimea între 60 şi 90 mm, pentru trenuri de laminare cu linii de prindere şi 90–
200 mm, pentru trenuri de laminare cu zona de glisare „slip system“. Pe acest principiu se
bazează obţinerea firelor simple şi firelor reunite (dublate).
Fineţea firelor obţinute din fibre lungi (lână şi sintetice), în funcţie de amestec, este
prezentată în tabelul III.2.35.
Tabelul III.2.35
Fineţea firelor din fibre lungi
Fineţea (Nm) 10 20 30 40 50 60 70 80 90 100 110 120
A Lână
M
E
Lână/F.S.
S
T
E F.S.
C
Fire simple
Fire reunite (dublate)
F.S. Fibre sintetice
Fineţea firelor din bumbac şi din fibre tip bumbac, în funcţie de lungimea şi fineţea
fibrelor, este prezentată în tabelul III.2.36.
Tabelul III.2.36
Fineţea firelor din fibre de bumbac şi tip bumbac
Amestec l Td Fineţea firelor (Ne)
(mm) (den) 10 15 20 25 30 35 40 45 50 60 70 80 90 100

3
2
50
1,5
1,2
3
100%PES
2
38
1,5
1,2
1,5
32
1,2
3
2
PES/Bbc 38
1,5
1,2
3
2
50
1,5
1,2
PES/PA
3
2
38
1,5
1,2
3
2
50
1,5
1,2
ACRILIC
3
2
38
1,5
1,2
2
ACR/Bbc 38 1,5
1,2
2
50
1,5
PA
2
38
1,5
Pieptănat
38
Cardat
Bbc
Pieptănat
25–30
Cardat
III.2.6. Structura firelor răsucite
Răsucirea este un proces similar celui de torsionare. În urma torsionării rezultă firul
simplu, ale cărui elemente componente sunt filamentele sau fibrele. Drept rezultat al răsucirii
este firul răsucit, ale cărui elemente componente sunt firele simple torsionate.
Firele răsucite pot fi împărţite în două grupe mari:
– fire răsucite simple;
– fire de efect.
Firele răsucite simple sunt acele fire care sunt alcătuite din fire simple, identice din toate
punctele de vedere: materie primă, fineţe, torsiune, rezistenţă, alungire, densitate etc. Mai
mult decât atât, firele simple componente sunt răsucite, la un loc, sub aceeaşi tensiune, ceea ce
determină o poziţie simetrică a acestora fată de axa firului răsucit. Toate firele răsucite ale
căror fire simple componente diferă chiar printr-o singură proprietate sau tensiune de răsucire
se numesc fire de efect.
III.2.6.1. Structura geometrică a firelor răsucite simple
Numărul de rotaţii complete făcute de o secţiune a firului răsucit faţă de o altă secţiune
raportat la lungimea de fir răsucit, cuprinsă între cele două secţiuni, se numeşte torsiune de
răsucire, sau răsucirea.
Unghiul de înclinare al tangentei la axa firului simplu faţă de axa firului răsucit se
numeşte unghi de răsucire.
Notând cu TR torsiunea de răsucire şi cu βR unghiul de răsucire (fig. III.2.11), între cele
două mărimi există relaţia fundamentală a răsucirii:
tgβ R = 2πR RTR , (III.2.59)
R
unde: R este raza de răsucire, egală cu distanţa de la axa firului simplu la axa firului răsucit.
Fig. III.2.11. Elementele de structură ale firului răsucit.
Coeficientul de răsucire (gradul de răsucire), αmR, se calculează cu relaţia:

TR
α mR = , (III.2.60)
NmR
unde: NmR este fineţea firului răsucit, în m/g.
Ca şi torsiunea firului simplu, torsiunea de răsucire are un sens: Z sau S.

Pentru firul răsucit pot exista două cazuri: răsucirea în acelaşi sens sau în sens invers
torsiunii firelor simple; putem avea deci răsucire dreapta din fire cu torsiune dreapta sau
răsucire stânga din fire cu torsiune dreapta. Primele se notează cu ZZ şi celelalte cu ZS; prima
literă indică sensul torsiunii firelor simple, iar a doua sensul răsucirii. Similar, există fire SS
sau SZ. Analog se notează firele dublu răsucite (cablate). Exemplu: ZZS înseamnă că firele
simple componente au torsiunea dreapta, prima răsucire este în acelaşi sens, iar a doua răsucire
este în sens invers.
Notarea firelor răsucite se face prin indicarea celor mai importante caracteristici ale
acestora, astfel:
– Nm/N; Tt × N, pentru fire răsucite simple;
– Nm/N/Nc; Tt × N × Nc, pentru fire cablate.
unde: Nm, Tt este fineţea în număr metric, respectiv în tex a firelor simple;
N numărul de fire simple;
Nc – numărul de toroane.
Pe plan mondial se întâlnesc notaţiile;
1/Nm, pentru fire simple;
N/Nm, pentru fire răsucite:
unde: N este umărul de fire reunite.
O altă notare a firelor răsucite se face prin indicarea sensului răsucirii în raport cu cel al
torsiunii, pe lângă indicarea fineţii firului şi a numărului de fire. Exemplu: Z60S3, înseamnă că
firele iniţiale au torsiune dreapta şi numărul metric 60, iar firul răsucit este alcătuit din trei
asemenea fire, răsucite în sens S.
III.2.6.2. Diametrul firelor răsucite
Diametrul firelor răsucite este influenţat de mai mulţi factori:

– diametrul firelor simple;
– numărul de fire simple;
– torsiunea de răsucire.
Se consideră un fir răsucit ideal, format din N fire simple, cu secţiune circulară. Se
notează cu D diametrul acestor fire înainte de răsucire şi cu D' diametrul lor după răsucire.
Diametrul D' va fi mai mic decât D,
din cauza tensiunilor suplimentare şi a
presiunilor laterale la care sunt supuse
firele simple în firul răsucit.
Dacă se notează cu DR diame-
trul de răsucire, diametrul cercului care
în secţiunea transversală a firului ră-
sucit uneşte centrele firelor simple
(fig. III.2.12), atunci diametrul firelor
răsucite se calculează cu relaţia:
⎛ ⎞
⎜ 1 ⎟
DR = D' ⎜1 + ⎟. (III.2.61)
⎜⎜ sin π ⎟⎟
Fig. III.2.12. Elementele structurii ⎝ ⎠
N
firului răsucit.
III.2.7. Caracteristicile firelor răsucite
Caracteristicile firelor răsucite sunt aceleaşi ca în cazul firelor simple şi depind de:
– caracteristicile firelor simple;
– structura firelor răsucite prin:
– numărul de fire;
– torsiunea de răsucire;
– sensul răsucirii;
– condiţiile tehnologice în care are loc răsucirea.
III.2.7.1. Fineţea
Fineţea firelor răsucite se determină în funcţie de sistemul de apreciere, şi anume în:

– sistemul direct:
Tt R = Tt ⋅ N / CsR ; (III.2.62)
– sistemul indirect:
NmR = NmCsR / N , (III.2.63)
unde: TtR, NmR este fineţea firului răsucit, în tex, respectiv în m/g;
Tt, Nm – fineţea firului simplu, în tex, respectiv în m/g;
CsR –coeficient de scurtare prin răsucire;
N – numărul de fire.
Coeficientul de scurtare al firelor prin răsucire se determină cu relaţia:
CsR = (100 − S R ) / 100, (III.2.64)
unde: SR este scurtarea firelor prin răsucire (%).
Scurtarea firelor din bumbac în funcţie de fineţea firului şi a fibrei, tehnologia de
prelucrare a fibrelor, numărul de fire şi destinaţia lor se prezintă în tabelul III.2.37.
Tabelul III.2.37
Scurtarea firelor [3]
Fineţea firelor Tehnologia de Scurtarea
Tipul de fibră Destinaţie
răsucite obţinere firelor (%)
170/2–100/2 Bumbac cu fibră fină Pieptănată 1,5
34/2 Bumbac cu fibră medie Cardată 2,0
Ţesături
85/3–65/3 Bumbac cu fibră medie Cardată 2,5
12/4 Bumbac cu fibră medie Cardată 2,0 Ţesătură tehnică
20/4 Bumbac cu fibră medie Cardată 0 Ţesătură curele
100/4 Bumbac cu fibră fină Pieptănată 3,0 Ţesături
20/6 Bumbac cu fibră medie 3,5 Anvelope cord
Neregularitatea la fineţe depinde de neregularitatea firului simplu şi de numărul de fire.

De exemplu, pentru fire din bumbac superior valorile sunt indicate în tabelul III.2.38.
Tabelul III.2.38
Neregularitatea la fineţe a firelor [7]
Neregularitatea (%)
Fineţea firului Nr. de fire
1 2 3
Nm 54 4,2 2,8 2,6
Nm 85 4,2 2,5 2,4
Nm 170 4,2 2,5 –
III.2.7.2. Torsiunea de răsucire (răsucirea)
Dacă se raportează răsucirea firelor (TR) la torsiune a firelor simple componente (T), se
obţin valori în intervalul 0,5–1,7, pentru diferite structuri de fir.
Pentru firele de lână pieptănată se pot întâlni variantele:
TR/T =1.
Aceasta permite realizarea de fire răsucite compacte, ce oferă o bună elasticitate, destinate
ţesăturilor.
TR/T =1,5.
Acest raport se acceptă pentru răsucirea firelor de culori diferite, pentru a obţine un aspect
înspicat agreabil şi o uniformitate a aspectului. Răsucirile se acumulează pe zone subţiri, deci o
valoare mică poate să creeze defecte vizibile, deci numai o valoare mare de răsucire oferă un
melanj mai intim al culorilor.
TR/T = 0,5.
Acest raport conservă jumătate din torsiunea iniţială a firului şi conduce la obţinerea unui fir
răsucit voluminos, utilizat în tricotaje. Torsiunea reziduală din firul simplu reduce tendinţa de
formare a pillingului.
Pentru obţinerea unor fire echilibrate torsional, adică să dispară tendinţa de a forma
cârcei, este bine să se utilizeze raportul TR/T = 2/3. Acest raport este căutat pentru firele care
sunt destinate tricotajelor, deoarece nu crează defecte ale produselor.
În cazul când se utilizează sensul de răsucire acelaşi cu sensul de torsionare pentru
obţinerea de efecte speciale (fire crep) sau rezistenţe foarte mari, raportul este de ordinul de 1,4
pentru bumbac şi 1,5 pentru lână pieptănată. Aceste fire au o tendinţă mare de formare a
cârceilor şi ele trebuie fixate în autoclavă.
În cazul firelor de bumbac, prin faptul că fibrele sunt mai scurte, raportul trebuie să fie
mai mare:
TR / T = 3,25 N 0,35 , (III.2.65)
unde: N este numărul de fire.
Valori ale gradului de răsucire (coeficientului de răsucire) ale firelor de bumbac, în
funcţie de fineţea firelor, de numărul de fire şi de destinaţie sunt prezentate în tabelul III.2.39.
Tabelul III.2.39
Coeficientul de răsucire pentru fire din bumbac [3]
Fineţea Coeficientul
firelor de răsucire Destinaţia
(NmR) (αmR )
Bătătură pentru ţesături diagonal, crep, ţesătură de filtrare, panama,
32/2–170/3 110–130
gabardină, canafas, poplin etc.
Urzeală pentru ţesături diagonal, panama, gabardină, zefir, sport, reţea
30/2–200/2 130–150
auto, batiste, tafta etc.
140/2–170/2 150–230 Urzeală pentru ţesături satin dublu, zefir, voal extra, batist creponat etc.
18/2–65/2 140–150 Pasmanterie
65/2–85/2 155 Pasmanterie
85/2–200/2 155–160 Pasmanterie
54/2 415 (crep) Ţesături pentru fabricarea panglicilor elastice
20/3–65/3 130–160 Pasmanterie
27/2–65/2 105–95 Tricotaje şi ciorapi
65/2–85/2 95 Tricotaje şi ciorapi
65/2–200/2 90 Tricotaje şi ciorapi
20/4 110–125 Pânză pentru curele
40/5 120–145 Prelată
25/3–85/3 160–200 Aţă de cusut cu miez
III.2.7.3. Voluminozitatea
Voluminozitatea firelor răsucite se apreciază prin densitate, în g/cm3 sau volum specific,
3
în cm /g.
Densitatea firelor răsucite (ρR) se determină cu relaţia empirică [7]:
[
ρ R = 0,295ρ4 α mR g / cm3 , ] (III.2.66)
unde: ρ este densitatea firului simplu:
αmR – gradul de răsucire (coeficientul de răsucire).
Valori ale densităţii firelor răsucite în funcţie de fineţea firului şi numărul de fire se
prezintă în tabelul III.2.40.
În funcţie de densitate (ρR) şi fineţe (NmR ) se determină diametrul firelor răsucite (DR)
cu relaţia [7]:
1,13
DR = [mm] , (III.2.67)
N mR ⋅ ρ R ⋅ cos β R
unde: βR este unghiul de răsucire.
Tabelul III.2.40
Densitatea firelor răsucite [7]
Numărul metric al firului/numărul de fire

Caracteristica
10/4 15/16 17/7 22/9 30/12 37/15 45/18
Nm real al firului 2,61 2,52 2,39 2,40 2,36 2,36 2,1
Densitatea firului
0,51 0,57 0,58 0,69 0,71 0,71 0,75
simplu (g/cm3)
Densitatea firului
0,582 0,645 0,635 0,67 0,67 0,675 0,695
răsucit (g/cm3)
Diametrul firelor răsucite se poate determina cu relaţia:

DR = 1,28 / ( NmR )
1/ 2
(III.2.68)
sau cu relaţia empirică [7]:
2,6 D
DR = [mm] , (III.2.69)
8
α mR
unde: D este diametrul firului simplu.
III.2.7.4. Rezistenţa firelor
Rezistenţa firelor răsucite constituie obiectivul principal al răsucirii, deoarece se obţine

o creştere a acesteia şi o micşorare a neregularităţii ei.
Rezistenţa firelor răsucite este determinată de:
– rezistenţa firelor simple;
– numărul de fire din structură;
– gradul de răsucire;
– sensul de răsucire;
– tratamente asupra firelor (gazare, mercerizare etc.).
Aprecierea rezistenţei firelor răsucite se face prin coeficientul de utilizare al rezistenţei
fibrelor sau firelor simple în rezistenţa firelor răsucite.
Coeficientul de utilizare a rezistenţei firelor simple în rezistenţa firelor răsucite se
determină cu relaţia:
K uR = RsR / ( RsCsR ) , (III.2.70)
unde: RsR este rezistenţa specifică a firelor răsucite, în cN/tex;
Rs – rezistenta specifică a firelor simple, în cN/tex;
CsR – coeficientul de scurtare prin răsucire.
Pentru fire de bumbac, coeficientul de utilizare al rezistenţei firelor simple în rezistenţa
firelor răsucite se prezintă în tabelul III.2.41.
Tabelul III.2.41
Coeficientul de utilizare al rezistenţei firelor simple în cea a firelor răsucite [3]
Fineţea firelor Tehnologia de

Tipul de fibră KuR Destinaţie
răsucite obţinere
Ţesături
12/4 Bumbac cu fibră medie Cardată 2,0 Ţesătură tehnică
20/4 Bumbac cu fibră medie Cardată 1,2 Ţesătură curele
100/4 Bumbac cu fibră fină Pieptănată 1,52 Ţesături
20/6 Bumbac cu fibră medie Cardată 1,22 Cord pentru anvelope
Coeficientul de utilizare al rezistenţei fibrelor în rezistenţa firelor răsucite (KufR) se

determină cu relaţia:
K ufR = RSR / (rS CS CSR ), (III.2.71)
unde: rs este rezistenţa specifică a fibrei, în cN/tex;
Cs – coeficientul de scurtare al firului simplu prin torsionare;
Coeficientul de utilizare al rezistenţei fibrelor în rezistenţa firelor răsucite, cu destinaţia
pasmanterie, se prezintă în tabelul III.2.42.
Tabelul III.2.42
Coeficientul de utilizare al rezistenţei fibrelor în rezistenţa firelor răsucite
Tehnologia de
Coeficientul de
Fineţea firului Tipul bumbacului prelucrare KusR
răsucire
a fibrelor
18/2–65/2 Fibră medie Cardată 140–150 0,55–0,53
65/2–85/2 Fibră medie Cardată 155 0,59
20/3–65/3 Fibră medie Cardată 130–160 0,58–0,55
85/2–200/2 Fibră fină Pieptănată 155–160 0,61–0,6
100/3 Fibră fină Pieptănată 130 0,62
100/4 Fibră fină Pieptănată 130 0,68
Rezistenţa la rupere şi neregularitatea la rezistenţă, pentru firele din bumbac şi bumbac

în amestec cu celofibră, fire din poliester în amestec cu celofibră sau bumbac, sunt determinate
în funcţie de valorile corespunzătoare ale firelor simple, prin intermediul unor coeficienţi
prezentaţi în tabelul III.2.43 (extras din STAS 5806–76).
Tabelul III.2.43
Coeficienţi pentru calculul rezistenţei şi nergularităţii la rezistenţă

pentru firele răsucite
KR KNR
Fire din Fire din poliester în amestec

Numărul Fire din bumbac în amestec cu
bumbac cu bumbac sau celofibră în Neregularitatea
de fire celofibră, în proporţie de: (%)
cardat şi proporţie de: (%) rezistenţă
pieptănat 16,6/20(%) 33(%) 50(%) 33(%) 50(%) 67(%)
2 2,27 2,10 2,05 2,00 2,20 2,23 2,25 0,87
3 3,6 3,25 3,20 3,00 3,30 3,32 3,35 0,85
Rezistenţa firelor răsucite şi neregularitatea la rezistenţă sunt influenţate de diverse

tratamente efectuate asupra lor (gazare, mercerizare). Valori ale rezistenţei şi neregularităţii la
rezistenţă, în funcţie de destinaţie, de tipul de fibră şi de tratamentele efectuate, sunt prezentate
Tabelul III.2.44
Rezistenţa şi neregularitatea la rezistenţă a firelor răsucite

gazate şi gazat–mercerizate
Ţesături Tricotaje
Calitatea
Tip Rezistenţa, min (cN) Nerg. la Rezistenţa (cN), min Nerg. la
Fineţea
bumbac rezistenţă rezistenţă
Gazat şi Gazat şi
Gazat Gazat
mercerizat (%) max mercerizat (%) max
Mediu II, I 1430 1570 8,5

20/2
III, IV IV 1130 1360 11,5
Mediu II, 485 535 8,5 370 400 7
60/2 I
III, IV 385 435 11,5 – – –
I 760 900 7,5 600 740 6,5
50/2 Superior
III 680 800 10,5 500 640 10,5
I 215 260 7,5 180 225 6,5
170/2 Superior
III 180 220 10,5 155 195 10,5
I 945 1100 7,5
54/3 Mediu I
IV 750 890 10,5
I 600 705 7,5
85/3 Mediu I
IV 460 565 10,5
III.2.7.5. Alungirea la rupere
Alungirea la rupere a firelor răsucite depinde de:

– alungirea firelor simple;
– fineţea firelor simple;
– numărul de fire;
– gradul de răsucire.
Din analiza experimentală a rezultatelor obţinute pentru firele răsucite realizate din două
fire simple din bumbac, răsucirea efectuându-se la valoarea critică, s-a obţinut ecuaţia empirică
pentru alungirea la rupere, de forma [7]:
1/ 3
AR = 8,2 − 0,95NmR , (III.2.72)
unde: NmR este fineţea firului răsucit.
Pentru firele de lână din două fire răsucite la torsiunea critică şi torsiunea firelor simple
fiind corespunzătoare pentru αm = 86, s-a obţinut ecuaţia empirică de forma [7]:
1/ 3
AR = 46,0 − 9,6 NmR . (III.2.73)
Influenţa gradului de răsucire asupra alungirii la rupere pentru fire din bumbac se
prezintă în tabelul III.2.45.
Tabelul III.2.45
Alungirea la rupere a firelor răsucite [7]
Raportul dintre alungirile

Gradul de Nm 26 Nm 26/2 Nm 52 Nm 52/2 firelor
răsucire Nm52/2 şi Nm26
(αmR)
A AR ARc A AR ARc AR/A
88 6,8 7,1 11,9 5,3 6,1 10,3 0,9
118 7,8 8,4 12,0 6,2 6,9 7,6 0,88
148 9,1 9,6 9,6 7,2 7,5 7,3 0,82
178 10,4 10,8 9,9 8,0 7,9 7,2 0,76
208 11,5 11,9 11,0 8,5 8,5 7,8 0,74
Observaţie. Firele au fost obţinute din fibre de bumbac cu lungimea medie 27,7 mm, fineţea Nm 5900 şi
rezistenţa specifică 25,9 cN/tex.
AR – alungirea la rupere pentru firele răsucite obţinute în condiţiile αmR = αm;
ARc – alungirea la rupere pentru firele răsucite obţinute la răsucirea critică αmRc.
În cazul firului Nm 52 din lână 64S obţinut la gradele de torsionare 65, 86, 127, 175 şi
răsucit în două fire, la gradele de răsucire (αmR) 50,100,150 şi 200, s-a obţinut ecuaţia
empirică [7]:
AR = 7,7 + 0,065αmR . (III.2.74)
NOTAŢII
af gradul de afânare
ai cota de participare după masă a componentului i în amestec
am cota de participare după masă pentru componentul cu alungirea minimă
A alungirea specifică la rupere a firului simplu; amplitudinea medie a migrării
AR alungirea la rupere a firului răsucit
B fire cu destinaţia bătătură
c contracţia fibrelor (%)
Cai coeficient de alterare pentru componentul i
Cui coeficient de utilizare (transfer) al caracteristicilor fibrelor din componentul i
Cu coeficient de utilizare mediu al caracteristicilor fibrelor
Cs coeficient de scurtare al firului simplu
CsR coeficient de scurtare al firului răsucit
CB(L) coeficient de variaţie al fineţii firelor în funcţie de lungimea probei
CV coeficient de variaţie
CVef coeficient de variaţie efectiv
CVlim coeficient de variaţie limită
D diametrul firului simplu
DR diametru de răsucire
DR diametru firului răsucit
f numărul de fibre ce participă la transferarea caracteristicilor fibrelor
fi numărul de fibre ce participă la transferarea caracteristicilor fibrelor, din componentul i
Ef modulul de elasticitate iniţial al fibrei
Esf modulul de elasticitate secant al fibrelor
I intensitatea medie a migrării
k numărul de componenţi în amestec
K coeficient de corecţie ce ţine seama de diferenţa dintre torsiunea proiectată şi torsiunea
critică; coeficient de corecţie în relaţia Gusev
Kf coeficient de corecţie care ia în considerare forma secţiunii fibrelor
KufR coeficient de utilizare al rezistentei fibrelor în rezistenţa firului răsucit
KuR coeficient de utilizare al rezistentei firului simplu în rezistenţa firului răsucit
Lmr lucru mecanic de rupere
l lungimea fibrelor
le limita de elasticitate a firului
lmin lungimea minimă a fibrei
ls lungimea unui semiciclu de migrare
Lr lungimea de rupere a firului simplu
m numărul de fibre din strat, viteza de migrare a fibrei în fir
m1 moment statistic de ordinul 1
m1i momentul statistic de ordinul 1 al componentului i
n numărul mediu de fibre din secţiunea firului
nex numărul de fibre din stratul exterior
Notaţii 607
N numărul de fire din firul răsucit

NeB fineţea în număr englez pentru bumbac
NeP fineţea în număr englez pentru lână pieptănată
Nf fineţea în număr francez
Nm fineţea în număr metric (m/g)
Nmc fineţea firului contractat în număr metric
NmR fineţea firului răsucit in număr metric
N0 neregularitatea liniară suplimentară introdusă de procesul tehnologic
nmax numărul maxim de fibre din secţiunea firului
pfi caracteristica primară a fibrelor din componentul i
P caracteristica primară a firului
Pi caracteristica primară a firului obţinut din componentul i
r poziţia radială a fibrei in firul simplu
rf rază fibrei; rezistenţa medie a fibrelor; caracteristica secundară a fibrelor
rs raza centrului stratului
rsmin rezistenta specifică medie a fibrelor din componentul cu alungirea cea mai mică
R raza firului; caracteristica secundară a firului
RF rezistenţa la rupere a firului simplu
RFD rezistenta medie a firului la distanta zero dintre cleme
RR raza de răsucire
RSF rezistenţa specifică la rupere a firului simplu
RSR rezistenţa specifică la rupere a firului răsucit
RSmin rezistenţa specifică a firului obţinut din componentul cu alungirea cea mai mică
s numărul de straturi
S sensul de torsiune, răsucire stânga
T torsiunea firului simplu
Td fineţea în denier
TR răsucirea
Tr fire cu destinaţie tricotaje
Tt fineţea în tex
Ttc fineţea firului contractat, în tex
U fire cu destinaţie urzeală
u conţinut de umiditate
Vs volum specific
Z sens de torsiune, răsucire dreapta
y poziţia medie a fibrei în fir
α coeficientul de corecţie care ia în considerare influenta alungirilor diferite ale fibrelor
αm gradul de torsionare metric al firului simplu
αmc gradul de torsionare critic
αmR gradul de răsucire
αtex gradul de torsionare tex al firului simplu
αe gradul de torsionare englez
αp gradul de torsionare Phrix
β unghiul de înclinare al fibrei in firul simplu; coeficient de corecţie ce ţine seama de
influenta fineţei fibrelor asupra rezistentei firului
βi cota de participare după volum a componentului i în amestec
βR unghiul de înclinare al fibrei de la exteriorul firului
βR unghiul de înclinare al fibrelor din firul simplu în firul răsucit
∆l alungirea absolută
λi cota de participare după lungime pentru componentul i
η coeficientul de corecţie în funcţie de starea utilajului
υ gradul de compactitate
νi cota de participare numerică în secţiune pentru componentul i
µ coeficientul de frecare al fibrelor
ϖi cota de participare a componentului i în amestec
ρf densitatea fibrelor
ρF densitatea firului simplu
ρR densitatea firului răsucit
σ0 abaterea medie pătratică a rezistentei firului simplu la distanta zero dintre cleme

Cap 1 2 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap 1 2 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Secţiunea a III-a

Un amestec poate fi realizat din motive:

III.1.1.1. Cote de participare iniţiale şi finale, randamente

Dacă un amestec este alcătuit dintr-un număr k de componente, cu cotele de participare

III. 1.1.2. Metode de amestecare

Amestecarea se face aproape pe tot parcursul procesului tehnologic şi poate fi efectuată

III.1.1.2.1. Amestecarea întâmplătoare

Un exemplu tipic pentru amestecarea întâmplătoare este ceea ce se petrece în lăzile

Fig. III.1.1. Ladă alimentatoare-amestecătoare cu dozator:

Sortarea componentelor în lăzile alimentatoare-amestecătoare. Componentele din

Fig. III. 1.2. Variaţia cotelor de participare în masa de amestec.

Dacă p/q = 1, deci ambele componente au aceeaşi capacitate de prindere, atât în

III.1.1.2.2. Amestecarea organizată

Se realizează prin suprapunerea a două sau mai multe înşiruiri de fibre.

Fig. III.1.3. Simbolizarea efectelor amestecării organizate.

Pentru exemplificare, s-a considerat că la un laminor de bumbac se alimentează 6 benzi:

S-a considerat un fir realizat dintr-un amestec binar, cu o repartiţie a fibrelor în

CV22 = CVs22 + CVr22 .

III.1.1.3. Indicii amestecării

Sunt doi indici care apreciază eficienţa operaţiei de amestecare:

Indicele CV se calculează ca o medie simplă aritmetică, deci cu ponderi egale, chiar

III.1.2. Destrămarea şi curăţarea

Destrămarea, în înţelesul larg al cuvântului, reprezintă micşorarea ghemotoacelor de

III 1.2.1. Destrămarea prin smulgere

III.1.2.2. Destrămarea prin batere

Fig. III.1.8. Batere în stare ţinută:

Destrămarea prin lovire de suprafeţe fixe este un efect secundar în procesul de

III.1.2.3. Indicii operaţiilor de destrămare şi curăţare

Indici de batere. Stabilesc acţiunea maşinii asupra materialului fibros; ei caracterizează

unde: Tta este titlul stratului de material alimentat, în g/m.

i – cantitatea procentuală de impurităţi existentă în deşeuri;

III.1.3.1. Garnituri de cardă. Tipuri caracteristice

Fig. III.1.9. Garnitură elastică:

Fig. III.1.11. Modul de aşezare a acelor pe placă:

Garniturile semirigide sunt întâlnite în filatura de bumbac la lineale (capace). Garni-

Relaţia dintre cele două mărimi este:

III.1.3.2. Acţiuni posibile între două garnituri de cardă

Fig. III.1.12. Acţiune de cardare.

Fig. III.1.14. Acţiune de rulare.

Componentele U1 şi U2 imprimă particulei de material tendinţa de a ieşi din garnitură,

III.1.3.3. Analiza operaţiei de cardare

N – reacţiunea acului, normală pe muchia activă a acului.

Fig. III.1.15. Forţele ce acţionează asupra particulei de material.

Proiectând toate forţele pe direcţia muchiei active a acului şi pe direcţia normalei şi

III.1.3.4. Indicii cardării

unde B este lăţimea tamburului, în m.

11. Coeficientul de repartizare între tambur şi lucrător – KT–L:

unde: VL este viteza periferică a cilindrului lucrător, în m/min.

unde: VI este viteza periferică a cilindrului întorcător, în m/min.

nI – turaţia cilindrului întorcător, în rot/s;

III.1.3.5. Calcule tehnologice la cardă

Fig. III.1.16. Schema cinematică a cardei „UNIREA – 4C“.

Z1 = 24 Z20 = 48 Z39 = Z39 = 38

Z8 = 28 Z27 = 16; 19; 23 d3 = 465

Calculul laminajelor mecanice. Laminajul mecanic este dat de raportul vitezelor de

Calculul laminajului mecanic total. Laminajul mecanic total se calculează între

Calculul laminajelor mecanice parţiale:

Calculul producţiei. Producţia cardei se calculează cu relaţia:

III.1.4. Laminarea şi dublarea

Prin laminare, în sensul propriu-zis al cuvântului, se realizează întinderea înşiruirii

III.1.4.1. Câmpul forţelor de frecare. Factori de influenţă

n1 – numărul de fibre care se găsesc pe lăţimea de 1 mm2 a secţiunii transversale a

Variaţia intensităţii câmpului forţelor de frecare.