Disciplina: Metode și sisteme de purificare a mediului

Capitolul 3: Metodele de adsorbţie şi chemosorbţie în purificarea gazelor degajate

Tema 3.1 Adsorbanți utilizați în practică:

- cărbunii activi,
- silicagelul,
- alumogelul
- zeolitele
Întroducere. Adsorbția reprezintă în fizică fenomenul de reținere a moleculelor unei substanțe fluide (numite adsorbat) pe
suprafața unui corp lichid sau solid (adsorbant). Adsorbția este în general exotermă, fiind influențată de natura, concentrația și
mărimea suprafeței de contact a celor două faze; de asemenea, crește cu mărirea presiunii și cu scăderea temperaturii. Procesul
invers poartă numele de desorbție.
Se deosebesc patru tipuri de adsorbții după natura corpului adsorbant și natura corpului adsorbit; astfel, există adsorbția
solid-gaz, solid-lichid, lichid-gaz și lichid-lichid. Intensitatea gradului de adsorbție este direct proporțională cu presiunea și invers
proporțională cu temperatura la care se află interfața adsorbant-adsorbit.
Adsorbția poate fi:
 de natură fizică, numită și adsorbție fizică, la care fenomenul adsobției se datorează acțiunii forțelor Van der Waals de
atracție dintre moleculele adsorbantului și adsorbitului. Acest fenomen este similar procesului de condensare a lichidelor.
 de natură chimică, adesea numită și chemosorbție, fenomen în care gazul este menținut la suprafață de forțele chimice
specifice substanțelor implicate. Formarea unor legături între moleculele adsorbantului și adsorbitului se realizează prin
absorbția energiei de activare.
Principalele tipuri de adsorbanți industriali includ cărbunii activi, silicagelurie, alumogelurile (oxid de aluminiu activ),
zeolitele și schimbătorii de ioni.
Carbunele activ este o formă procesată de cărbune cu un conţinut foarte mare de pori microscopici.  Suprafaţa echivalentă a
unui gram de carbune activ este cuprinsă între 650 m2 şi 1000 m2. Aceast fapt recomandă carbunele activ ca
fiind una dintre cele mai bune soluţii de filtrare şi adsorbţie.
Anumite tipuri de carbune activ sunt utilizate în medicină în situaţia ingerării unor substanţe toxice. De
asemenea, carbunele activat este utilizat  şi pentru tratarea flatulenţei (Acumulare excesivă de gaze în stomac și
în intestine), a indigestiei şi a diareei.
Activarea este procesul de creare de pori într-un material care nu este în primă fază poros. Porii din carbunele activ sunt de 3
tipuri:
 porii mari – au o rază mai mare de 25 nm, au rolul de a transporta fluidul prin carbunele activ;
 porii medii – au o rază cuprinsă între 1 şi 25 nm – au rolul de filtrare şi reţinere a contaminanţilor la nivel molecular;
 porii mici – au o rază mai mică de 1 nm – au rolul de filtrare şi reţinere a contaminanţilor la nivel molecular;
Pentru activare sunt utilizate procedee chimice sau fizice.
Obţinerea de carbune activ prin metode chimice
Materia primă utilizată la producerea de cărbune activ prin metoda chimică este reprezentată de masa lemnoasă mărunţită sub
formă de chips-uri. Masa lemnoasă poate proveni din coji de nucă de cocos, coji de nucă sau lemn de diferite tipuri şi esenţe.
Fiecare tip de masă lemnoasă produce un carbune activat cu porozităţi de anumite dimensiuni, corespunzătoare tipului de lemn
respectiv. Deoarece filtrarea are loc la nivel molecular, iar masa lemnoasă are o structură diferită de la specie la specie, pentru
filtrarea sau absorbţia unei anumite substanţe se utilizează carbune activ cu o anumită dimensiune a porozităţilor, capabil să
reţină moleculele respective şi care să lase să treacă moleculele cu dimensiuni mai mici.
La activarea chimică a cărbunelui se utilizează în principal acidul fosforic – H3PO4 sau clorura de zinc – ZnCl2. Cele
două substanţe provoacă dilatarea masei lemnoase, care astfel tratată este supusă unor temperaturi cuprinse între 500˚C şi 800˚C.
Masa lemnoasă este carbonizată, produsul fiind un cărbune poros plin cu acid fosforic care este ulterior spălat pentru a fi reutilizat,
locul acidului fosforic sau a clorurii de zinc fiind luat de aer.
Obţinerea de carbune activ prin metode fizice
Masa lemnoasă (în principal aceeaşi ca şi la metoda chimică) este transformată în cărbune în absenţa aerului, la
temperaturi de peste 1200˚C. Cărbunele astfel rezultat este supus acţiunii aburului uscat la temperaturi de peste 1000˚C. Structura
internă a cărbunelui se transformă parţial în gaze ce sunt evacuate, astfel încât, se obţine structura poroasă a carbunelui activ.
Utilizarea cărbunelui activ
Carbunele activ este utilizat pe scară largă în special pentru filtrarea fluidelor (lichide sau gazoase) de eventualii
contaminanţi. Filtrul de carbon activ este folosit pentru reţinerea unei game largi de contaminanţi (clorul utilizat la tratarea apei),
pentru eliminarea mirosului, culorii sau gustului neplăcut al apei potabile.
Cele mai performante filtre de carbune activ sunt obţinute din coji de nucă de cocos. Activarea carbonului are loc după
procesarea termică şi constă în tratarea granulelor de carbon cu diferite substanţe astfel încât în timpul filtrării să fie reţinute doar
anumite particule.
Carbonul activ este utilizat sub formă de granule cu dimensiunea cuprinsă între 0,2 mm şi 5 mm. Acestea  sunt introduse
în cartuşele filtrante de unică folosinţă. Atunci când porii s-au umplut cu contaminanţi, filtrul de carbon activ şi-a atins durata de
viaţă şi trebuie schimbat.
Filtrele de carbon activ nu elimină bacteriile sau viruşii. De asemenea, filtrele de carbon activ nu dedurizează apa (nu
înlătură calciul sau magneziul) şi nu elimină nitraţii. Filtrele de carbon activ sunt eficiente în  eliminarea  compuşilor organici
nepolari şi mai puţin a celor anorganici cum sunt : metale grele (plumb), fluoruri, sodiu, etc.
Silicagelul sau gel de silice este un material granular cu porozitate mare obținut prin deshidratare în condiții speciale a
gelului de bioxid de siliciu. Compoziția chimică poate fi exprimată ca SiO2 ⋅ nH2O. Silicagelul este un silicat amorf, un
material dur și translucid, format din granule cu diametrul cuprins între 1 și 3 mm, în care există un număr foarte mare
de pori microscopici. Este folosit în tehnică ca adsorbant pentru umezeală și purtător de catalizatori. Când controlează
umezeala, la o temperatură de 240 C și umiditate relativă de 20%, silicagelul poate adsorbi 35% din greutatea lui în
apă. Cu cât umiditatea relativă este mai mare, adsoarbe mai multă apă, iar cantitatea de apă adsorbită crește cu cât perioda de
timp este mai mare.

1
 În general, silicagelul poate fi împărțit în două categorii: silicagel organic și silicagel anorganic în funcție de proprietățile și
componentele acestora.  Silicagelul anorganic este un tip de material adsorbant foarte activ, care de obicei reacționează cu silicatul
de sodiu și acidul sulfuric, urmată de o serie de procese post-tratare cum ar fi îmbătrânirea și spumarea acidă. Silicagelul este
insolubil în apă și orice solvent, netoxic, fără gust. Manifestă stabilitate chimică, înafară de mediul alcalin puternic și acidul
fluorhidric, nu reacționează cu nicio substanță. Diferitele tipuri de silicagel au diferite structuri microporoase datorită diferitelor lor
metode de fabricare. Compozitia chimica si structura fizica a gelului de siliciu determina caracteristicile multor alte materiale
similare care inlocuiesc proprietatile ridicate de adsorbtie, stabilitate termica buna, stabilitate chimica, rezistența mecanica ridicata,
desicante de uz casnic (Care absoarbe umiditatea), regulator de umiditate, deodorante; În industria hidrocarburilor se utilizează ca
agent de decolorare, purtător de catalizator, la separarea și purificarea agentului de adsorbție; Ca agent chimic fin, se utilizează în
calitate de stabilizator de bere, agent de îngroșare a vopselei, agent de fricțiune pentru pastă de dinți, etc.
Alumogelul (oxid de aluminiu activ Al2O3 . nH2O, unde 0 <n <0,6) se obține prin calcinarea diferitor hidroxizii de aluminiu.
În funcție de tipul hidroxidului inițial, prezența în el a oxizilor alcalini și alcalino-pământoși, condițiile de tratare termică și conținutul
de umiditate, se obțin diferite tipuri de alumogel după structură. Cel mai des se utilizează j-Al2O3 , mai rar x-Al2O3 și alte modificări
ale lui Al2O3. Porii lor sub formă de tuburi sunt formate din particule cristaline primare de dimensiune (3-8)•10-9 m.
Se utilizează la captarea compușilor organici polari și ca agent de uscare a gazelor.
Zeolitele sau Zeoliții sunt un grup de minerale care reprezintă aluminosilicați naturali hidratați de calciu, stronțiu, sodiu,
potasiu, bariu, magneziu etc.
Zeoliții pot fi naturali sau sintetici.
Numele de zeolit a fost dat de către mineralogul suedez Axel Frederik Cronstedt în 1756. Denumirea de „zeolit” provine
din combinarea cuvintelor grecești „zeo”= a fierbe și „lithios”= piatră, însemnând „piatră fierbinte”, datorită faptului că
zeoliții eliberează apă dacă sunt încălziți. Zeoliții sunt caracterizați de o structură cubică în formă de fagure cu atomi de Al
și Si înconjurați de 4 atomi de oxigen, cu cavități largi sub formă de canale (între 20-50 % din volumul unui zeolit este reprezentat
de goluri), care pot îngloba Na, Ca sau alți cationi, molecule de apă și chiar mici molecule organice. Canalele sunt suficient de largi
pentru a permite trecerea și a unor ioni cu raza ionică mai mică decât a acestora. Ei fac parte, alături de feldspați din grupa
tectosilicaților. Zeoliții au structuri mult mai deschise și mai puțin dense decât alți silicați. Zeoliții sunt minerale rare încărcate
negativ, proptietate unică în regnul mineral.
În natură, zeoliții s-au format prin depunerea cenușii vulcanice în lacuri cu apă sărată. Zeoliții naturali sunt reprezentați prin
alumino- silicați naturali de calciu, stronțiu, sodiu, potasiu, bariu, magneziu și se găsesc în natură mai ales în cavitațile rocilor
vulcanice unde s-au format prin contactul lavei cu apa mării. Ei pot fi translucizi, incolori, albi, colorați în nuanțe deschise, culoare
datorată impurităților fin dispersate, în special oxizi și hidroxizi de fier și mangan. Au o duritate și densitate mică.
Există aproximativ 45 de zeoliți naturali ce formează la temperaturi joase medii geologice. Din punct de vedere economic, mai
importante sunt boabele fine de zeolit, cum ar fi clinoptiolitul format prin alterarea granulelor fine ale depozitelor vulcanice de către
apa subterană. Zeoliții se pot forma de asemenea în sedimentele alcaline ale unor lacuri din deșert, în soluri alcaline din deșert,
sedimente marine și rocile metamorfice la temperaturi joase. În România se găsesc depozite importante de zeoliți naturali în rocile
vulcanice: natrolit, laumontit, analcim, meyolit,  chabazit,  stilbit, heulandit și  gmelenit.
În 1948 au fost realizați primii zeoliți artificiali prin sinteza hidrotermală, iar în 1950 au fost produși zeoliți sintetici la scară
industrială ca site moleculare pentru separarea amestecurilor de gaze sau lichide. Zeoliții sintetici au o gamă mai largă de
proprietăți și cavități mai largi decât cei naturali. În prezent, mai mult de 100 de zeoliți diferiți au fost sintetizați, iar producția anuală
a acestora depășește 12.000 de tone.
Zeoliții sintetici sunt realizați în mai multe moduri: o tehnică importantă reprezintă amestecarea sodiului, aluminiului și
chimicalelor pe bază de silice cu abur pentru a crea un gel. Gelul este lăsat o perioadă, apoi încălzit la cca. 90°C. O altă tehnică
folosește caolin care este încălzit într-un cuptor până începe să se topească, apoi refrigerat și măcinat sub formă de pudră.
Această pudră este amestecată cu săruri de sodiu și apă care este apoi încălzită.
Zeoliții naturali își găsesc utilizarea în domenii extrem de diferite:
 Protecția mediului  Material pentru șlefuit suprafetele metalice
 Îngrășământ pentru animale  Praf de curățat
 Supliment nutritiv pentru plante  Combaterea mirosurilor neplăcute
 Filtre pentru purificarea apelor reziduale și  Medicină
radioactive  Cosmetică
 Nisip pentru filtre  Obținerea hârtiei de calitate superioară
 Materiale de construcții  Prelungirea timpului de păstrare a alimentelor
 Curățarea mediilor contaminate cu produse petroliere  Deszăpezire

Zeoliții sintetici pot avea o utilizare pe scară largă ca agenți de schimb ionic, catalizatori și adsorbanți (filtre sau site moleculare) în
diverse procese industriale: epurarea apelor uzate, purificarea aerului, obținerea diferitelor gaze din aer, catalizator în procesul de
producție chimică a petrolului etc.
     Schimbatorii de ioni solizi sunt substante insolubile in apa sau alti solventi, capabile sa retina din solutiile de electroliti cu
care vin in contact ioni pozitivi sau negativi, in schimbul unei cantitati echivalente de ioni cu aceeasi sarcina electrica. Particulele
solide de schimbator de ioni sunt naturale (ca de exemplu zeolitii) sau sintetice(ca rasinile organice). Rasinile sintetice organice
sunt tipul predominant utilizat astazi deoarece caracteristicile lor pot fi adaptate pentru diferite aplicatii specifice. Dupa felul ionilor
de schimb din structura lor chimica exista schimbatori de cationi si schimbatori de anioni. Daca contin ioni H+  pe care ii pot
schimba cu diversi cationi din solutiile de electroliti, schimbatorii de ioni joaca rolul de acid. Sunt denumiti schimbatori de
cationi sau  cationiti si pot fi reprezentati schematic prin formula HR (H-cationit).  Schimbatorii de ioni care contin ioni  hidroxid
(OH-) pe care ii pot schimba cu diversi anioni din solutiile de electroliti se numesc schimbatori de anioni sau anioniti. Pot fi
reprezentati schematic prin formula ROH (OH-anionit). In procesul de schimb ionic joaca rolul unor baze.

Studiul individual ghidat (săptămîna 4):

3.1 Utilizarea în practică a adsorbanților: cărbuni activi, silicagel,
3.2 Utilizarea în practică a adsorbanților: alumogelul şi zeolitele.
Produse de elaborat (săptămîna 4):

Prezentarea referatului la temă (Power Point)

2
Tema 3.2 Purificarea gazelor de halogeni și compușii lor.

Purificarea gazelor de compușii fluorului. Concentrația compușilor de fluor în gazele care se degajă ale
întreprinderilor industriale variază foarte mult. De exemplu, în producția de îngrășăminte este de 30-200 mg/m 3, iar în
producția de aluminiu poate atinge 200 g/m3; Metodele de absorbție de purificare permit
reducerea concentrației compușilor de fluor în gazele care se degajă cel mult la 10-50 mg/m 3.
Chemisorbția și metodele cu schimbători de ioni pot asigura o purificare competitivă și mai
profundă. Cei mai accesibili chimisorbenți solizi ai fluorurii de hidrogen sunt calcarul, alumogelii,
fluorura de sodiu. Schema instalației de chemosorbție a HF cu calcar este relativ simplă (A se
vesea desenul).
Reacția are loc la temperaturi ridicate. (>3500C) și timp de contact de 7,6 s. Ca rezultat, pe
suprafața bucăților de calcar (6-40 mm) se formează o peliculă afînată de fluorură de calciu.
Adsorbantul saturat este supus mărunțirii pe o sită cu dimensiunea găurilor de 3,3 mm.
Chemosorbent utilizat
Carbonatul de calciu mărunțit, care conține fluorură de calciu (20-40% CaF 2) este din nou utilizat
pentru a extrage HF din gaze. Produsul ce conține 80-95% CaF 2 este utilizat în calitate de
produs finit ca fluorură de calciu. Utilizarea schimbătorilor de ioni asigură o purificare mai fină a gazelor.
Purificarea din clor și clorura de hidrogen. Clorul gazos este bine absorbit de substanțele solide organice,
cum ar fi lignina și lignosulfonatul de calciu, care reprezintă deșeuri în cantități mari a producerii de prelucrare chimică
a lemnului și materii prime vegetale. Cel mai eficient este utilizarea acestor adsorbante sub formă de soluții apoase și
pulberi.
În calitate de adsorbanții ai HCl din gazele degajate pot fi folosiți FeCl 2, CuCl2 în amestec cu oxid de magneziu
MgO, sulfați și fosfați de cupru, plumb, cadmiu, care formează compuși complecși cu HCl, diferite materiale polimerice
organice, zeoliți și o serie de deșeuri industriale. Marea majoritate a acestor adsorbanți pot fi utilizați pentru purificarea
gazelor cu un conținut mic de clor [ pînă la 1% (vol.)] întrr-un interval larg de temperaturi.
Din deșeurile industriale pot fi utilizate diverse substanțe solide de natură bazică, inclusiv zgura de la topirea
fontei și oțelului, cenușa de la arderea gunoiului de grajd, etc. Pentru a îndepărta HCl din gazele care se degajă, este
posibil utilizarea pulberei de var nestins. Contactul său cu gazele este efectuat în reactorul cu strat fluidizat sau direct
în țava de evacuare. Adsorbantul de gaz după regenerare poate fi returnat în proces. Pe lîngă varul nestins, în astfel
de procese, pot fi utilizați carbonatul de calciu sau oxidul de magneziu.
Îndepărtarea selectivă concomitentă a gazelor de ardere HCl și SO 2, poate fi realizată prin contactarea lor sub
presiune la o temperatură de -10-100°C cu polimerul glicedilpiperazin. Adsorbantul saturat poate fi regenerat prin
simpla reducere a presiunii din reactor.
Absorbanți ieftini, accesibili și eficienți pentru captarea HCI din gazele degajate sau dovedit a fi unii zeoliți
naturali. Aceștea pot fi utilizați direct sub formă de boabe de o anumită mărime sau după prelucrarea preliminară cu
amoniac. Pentru a obține materiale granulare, adsorbanti sub formă de pulberi se amestecă cu 3-8% aluminosilicat
ceramic (argilă). Trebuie remarcat faptul că HCI anhidru este inert față de zeoliți și desorbția completă a HCl adsorbit
are loc numai la temperaturi de aproximativ 350°C.
O anumită capacitate de adsorbție a HCI o au cărbunele activ, silicagelul, schimbătorii de anioni. Cu toate
acestea, mulți adsorbanți tradiționali, de exemplu cărbunii activi, se caracterizează prin activitate scăzută cu HCI la
conținutul său scăzut în gazele ce urmează a fi purificate. În plus, adsorbanții microporoși au o selectivitate scăzută
pentru HCI în procesele de înlăturare a gazelor complexe.
Principalul avantaj al metodelor uscate mai sus mentionate de purificare a gazelor degajate de HCl este
posibilitatea realizării proceselor corespunzatoare la temperaturi ridicate (> 100°C). În același timp, costurile
semnificative ale regenerării adsorbanților, costul ridicat și deficitul unora dintre aceștea și o serie de alți factori,
împiedică implementarea practică a tehnicilor de purificare a gazelor în fază solidă.
Purificarea din iod și iodură de hidrogen. Pentru a adsorbi iodul din gaze, se poate utiliza cărbunele activ
umed, a cărui capacitate de adsorbție la temperaturi de până la 45°C, în funcție de concentrația de iod din gazele care
se purifică, poate ajunge la 120 g iod pe litru de adsorbant. Adsorbantul saturat este regenerat prin desorbția iodului
din acesta. O metodă posibilă, dar mai costisitoare de captare a iodului din gaze este utilizarea schimbătorului de ioni,
în special anionitul AB-17.

Tema 3.3 Purificarea gazelor de vapori de mercur.

Poluarea atmosferei cu mercur are loc la întreprinderile metalurgice neferoase, industrii chimice, etc. În gazele
degajate, mercurul și compușii săi pot fi sub formă de vapori și aerosoli, precum și în anumite fumuri (în formă
adsorbită sau dizolvată). Concentrația de mercur variază foarte mult.
Există diverse metode de purificare a gazelor de vaporii de mercur, care în mod convențional sunt împărțite în
fizice (condensare, absorbție, adsorbție, captarea aerosolilor) și chimice (chemisorbție, în fază gazoasă).
Pentru purificarea preliminară a gazelor concentrate cu conținut de mercur, se folosesc de obicei metode
fizice, urmate de o purificare profundă prin metode chimice individuale și combinate. Metodele de chemosorpție lichide
sunt utilizate dacă este necesară eliminarea mercurului împreună cu alte gaze, în special cele care prin metode
uscate de purificare este dificil sau imposibil de purificat. În general prin metoda de chemosorpție lichidă sunt
3
 purificate volume nu prea mari de gaze care se degajă. În cazul în care există necesitatea unei demercurizări
profunde a unor volume semnificative de gaze care se degajă, cel mai des sunt folosite metodele de adsorbție.
Cu toate acestea, adsorbanții industriali, cu excepția cărbunelui activ, sunt foarte rar utilizați pentru
demercurizarea gazelor care se degajă. Prelucrarea gazelor uscate care conțin mercur cu cărbune activ nemodificat
este adesea dificilă din cauza prezenței în gaze a dioxidului de sulf SO 2, care dezactiveaza adsorbantul, micșorînd
brusc capacitatea sa de sorbție pentru mercur. Cu toate acestea, în prezența oxigenului și a vaporilor de apă în gazele
ce urmează a fi purificate, adsorbantul oxidează intens dioxidul de sulf adsorbit, cu formare de acid sulfuric, care
ulterior interacționează cu vaporii de mercur pentru a forma HgSO 4:
SO2 + H2O + 0,5O2 = H2SO4
H2SO4 +Hg = HgSO4
Aceasta permite o demercurare eficientă a gazelor tratate. În acest sens, este rațional a purifica gazele umede
(umiditate relativă 40-100%) cu un conținut de trei ori mai mare de diocsid de sulf față de de conținutul de mercur.
Concentrația remanentă de mercur în gazele în aceste condiții poate atinge ≈0,0075 mg/m3. Utilizînd metoda
desorbției termice în vid (450°C, 46,6 kPa (350 mm col. de mercur)), timp de 60 min se poate regenera 97% cărbune
activ, astfel fiind posibilă reutilizarea lui. Sunt posibile și alte metode de regenerare, în special, prin tratarea
adsorbantului saturat cu dioxid de sulf uscat 100%.
Cărbunii activi, utilizați pentru demercurizarea gazelor, de cele mai multe ori sunt modificați prin tratare cu
diverși reactivi: acid sulfuric, cloruri de fier și mercur, sulf, sulfuri metalice, etc .
Активный. Pe acest principiu se bazează metoda purificării
sanitare a a gazelor de vaporii de mercur din emisiile
de ventilație produse la fabricarea vitaminei B2 (Desen
1-48).
Adsorbantul este preparat în reactor prin
tratarea cărbunelui activ marca AR cu soluție apoasă
de clorură de sodiu, urmată de uscare cu aer cald
provenind din calorifer. Cărbunele astfel tratat este
încărcat în adsorberul cilindric. Ca rezultat al
esen 1-48. Schema instalației de adsorbție a vaporilor de mercur interacțiunii chimice cu clorură de sodiu, vaporii de
— amestecator; 2 — calorifer; 3 — reactor; 4 — adsorber; 5 — ventilator mercur se leagă și se rețin de către sorbent.
Ca suport pentru impregnare pot fi folosiți și
alți chemosorbenți (silicageluri, zeoliți, alumogeluri) și substanțe cu suprafață poroasă (piatra ponce, oxidul de
magneziu, dioxid de siliciu, etc.), precum și diverse materiale din fibre .
La purificarea unor volume mari de gaze ce conțin emisii de mercur în unele produceri sunt utilizate particule de
piroluzită (minereu de mangan), mărunțit de 4-15mm.
Purificarea se bazează pe reacția ce are loc pe suprafața granulelor:
2Hg + MnO2 = Hg2MnO2
În prezența oxigenului și dioxidului de sulf în gazele supuse purificării, concomitent are loc și formarea sulfaților de
mangan și mercur. Deoarece în emisiile gazoase ale unor întreprinderi, conținutul de dioxid de sulf este cu mult mai
mare decât cel al mercurului, în scopul de a utiliza selectiv piroluzita, înainte de contactul cu ea, gazele sunt purificate
de dioxid de sulf (în mod tipic cu lapte de var). După îndepărtarea cantității principale de dioxid de sulf din gaze,
gazele sunt încălzite la 50-70°C cu scopul de a preîntîmpina condensarea umezelei, iar ulterior are loc contactul cu
piroluzita. Gazele demercurizate sunt evacuate în atmosferă.
Piroluzita saturată cu mercur este prelucrată mecanic prin fărîmițare și eliminarea stratului de suprafață care
conține mercur, apoi este reutilizată pentru adsorbția mercurului.
La prelucrarea gazelor de la întreprinderile cu emisii de mercur prin metoda descrisă mai sus, într-un strat de
piroluzită cu înălțimea de 0,6m și viteza gazelor în adsorber de 0,2m/s, gradul lor de demercurizare consituie 90-96%
la consumul a 20t de piroluzită la 1 t de mercur captat. În același timp, la purificarea gazelor de ventilare de la uzina
de termometre cu mercur concentrația remanentă de mercur ajunge la 0,02 mg/m3 la un grad de demercurizare =
80%. Gradul de purificare relativ jos, toxicitatea prafului de piroluzită și alți factori limitează interesul pentru utilizarea
practică a acestei metode.
Pe lîngă metodele de purificare în fază solidă, enumerate mai sus, pentru purificarea emisiilor de gaze cu
conținut de vapori de mercur pot fi utilizate unele metode cu schimbători de ioni.
Studiul individual ghidat (săptămîna 5):

3.3 Purificarea gazelor de oxizii de azot şi sulf.

3.4 Purificarea gazelor de vapori de mercur.
Produse de elaborat (săptămîna 5):
Prezentarea referatului la temă (Power Point)