CURS 12 SISTEME DE REŢINERE/NEUTRALIZARE A EMISIILOR POLUANTE ÎN

ARMOSFERĂ

12.1 Sisteme de reţinere a suspensiilor solide

Suspensiile solide (în engleză: particulate matter PM) constituie un factor poluant criterial, adică un factor
poluant pe bază prezenţei căruia, atât cantitativă cât şi calitativă, se judecă gradul de poluare a atmosferei dintr-o
anumită locaţie. Suspensiile solide sunt particule foarte fine de praf, cenuşă, fum sau picături care se formează prin
reacţii chimice sau sunt produse prin arderea combustibililor cum ar fi: cărbunele, lemnul sau petrolul.
În scopul protecţiei atmosferei împotriva acestui important factor poluant se utilizează instalaţii de reţinere
din gaze a suspensiilor solide care sunt plasate chiar la sursele emitente adică la marile unităţi industriale poluatoare.
După principiul de funcţionare, cele mai frecvent întâlnite categorii de echipamente utilizate pentru
reţinerea particulelor solide realizează procesul de lucru prin: filtrare, prin precipitare umedă sau prin precipitare
electrostatică.
Schema principială a unei instalaţii de reţinere a particulelor solide din gaze prin intermediul filtrelor
este prezentată în figura 12.1. Instalaţia este compusă, la modul cel mai general, din: sistemul de captare a emisiei
poluate având în componenţă hote, exhaustoare sau alte dispozitive de captare; sistemul de depoluare a aerului
având în componeţă echipamente de pregătire a aerului brut pentru filtrare cum ar fi dispozitivele de răcire a aerului
în scopul protejării materialului elementelor filtrante (răcitoare prin stropire sau prize de absorbţie pentru diminuarea
încărcării cu particule a aerului) sau sistemele de reţinere a particulelor solide grosiere, mai mari de 20 μm (cicloane
sau altele) şi filtrele propriu-zise; sistemul de colectare şi evacuare a pariculelor solide reţinute care poate avea în
componenţă transportoare de reţineri (de regulă mecanice) şi rezervoare, sistemul de ventilaţie care poate avea în
componenţă ventilatoare şi/sau exhaustoare şi coşul de evacuare a aerului purificat în atmosferă.

Fig. 12.1 Schema principială a unei instalaţii cu filtre pentru reţinerea particulelor solide din aerul poluat

Filtrele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii şi anume: după modul de curăţare (prin scuturare,
cu jet de aer în contracurent, cu jet de aer pulsator, cu curăţare sonică), după direcţia curenţilor de gaz din timpul
fazei active (din interiorul către exteriorul elementelor filtrante sau viceversa), după construcţia sistemului de
ventilare (cu exhaustoare sau ventilatoare) sau după capacitatea de lucru (mică, medie sau mare).
Reţinerea particulelor solide are loc pe suprafeţele elementelor filtrante, care sunt sub forma unor tuburi
(cilindri) realizate din împletituri textile sau fibre sintetice pe care emisia poluată, care conţine particule solide, le
parcurge şi le traversează.

Fig. 12.2 Filtru cu curăţare prin scuturare

 Ca exemplu, în figura 12.2, este prezentată o instalaţie de filtrare cu curăţare prin scuturare, frecvent
întâlnită în practică, care prezintă un ciclu de funcţionare discontinuu, în două faze: în faza de filtrare, care este faza
activă, gazul brut pătrunde în cameră inferioară a echipamentului din care este distribuit uniform şi introdus prin
interiorul elementelor filtrante (care reţin pe suprafeţele interioare suspensiile solide) şi iese purificat prin materialul
filtrant al acestora în camera superioară de unde este dirijat către evacuare, în timp ce în faza de curăţare, care este
faza pasivă, admisia gazului brut este oprită iar elementele filtrante sunt scuturate cu dispozitive mecanice care
mobilizează suspensiile reţinute care cad în camera inferioară de unde sunt evacuate.
Instalaţiile de reţinere prin precipitare umedă, denumite şi scrubere umede, sunt echipamente de epurare
care reţin şi elimină suspensiile solide (PM) din gazele poluate supuse tratamentului. În plus în scrubere sunt reţinute
şi eliminate şi gazele acide din încărcarea poluantă. În scubere, fluxul de gaze poluate este trecut prin jeturi de
lichid, pulverizat sub formă de picături, pe care se fixează poluanţii menţionaţi, în primul rând prin difuzie, dar şi
prin interceptare şi/sau absorbţie, Apoi lichidul încărcat cu poluanţi este colectat şi evacuat. În practică au fost
dezvoltate şi implementate numeroase tipuri de epuratoare prin precipitare umedă care elimină concomitent atât
suspensiile solide cât şi gazele acide, dintre care cele mai frecvent întâlnite sunt: turnurile de pulverizare simple,
turnurile de pulverizare ciclonice, scuberele dinamice, turnurile cu plăci, scruberele Venturi, scruberele cu orificii şi
altele.
Principiul de funcţionare al scruberelor umede se bazează pe captarea suspensiilor solide (PM) din fluxul
de gaze poluate supuse tratamentului prin contact cu picăturile de lichid, fenomen care se produce prin mai multe
mecanisme şi anume: prin impact (care este fenomenul principal de captare) care se produce atunci când suspensiile
din gazul poluat supus tratamentului care au inerţie suficient de mare nu mai ocolesc picăturile de lichid (aşa cum
face fluxul de gaze poluate) ci intră în contact cu acestea (de menţionat că particulele cu dimensiuni mai mari de 10
μm, datorită masei lor sunt, în general, colectate cu ajutorul impactului şi că, curgerea turbulentă îmbunătăţeşte
captura prin impact); prin difuzie, fenomen care se produce la trecerea particulelor cu dimensiuni mici (0,1 - 1 μm)
aflate în fluxul de gaze poluate care trece prin vecinătatea picăturilor de lichid, şi care sunt captate de către acestea
datorită mişcării browniane a acestora, mişcare neregulată cauzată mai ales de coliziunile aleatoare cu moleculele de
gaz (de menţionat că, captarea prin difuzie este semnificativă mai ales pentru dimensiuni ale particulelor mai mici de
0,5 μm). Alte mecanisme de captare utilizate nu foarte frecvent, sunt sunt condensarea şi captarea electrostatică; în
scruberele de condensare, gazul poluat supus tratamentului este saturat cu vapori de apă şi particulele sunt captate
atunci când apa condensează pe acestea în timp ce în scruberele electrostatice, captarea se produce prin introducerea
unei încărcări electrostatice asupra particulei, picăturii, sau asupra ambelor.
Eficienţa de colectare pentru scrubere variază în funcţie de mărimea particulelor din fluxul de gaze poluate,
şi anume descreşte odată cu scăderea dimensiunii particulelor. De asemenea, eficienţă de colectare, variază şi în
funcţie de tipul de scruber, de la mai mult de 99% pentru scruberele Venturi, la 40-60% (sau mai puţin) pentru
turnurile de pulverizare simple. Îmbunătăţirile aduse modelelor de scrubere umede au crescut semnificativ eficienţa
de colectare în gama submicronică. Se menţionează că în prezent scruberele au următoarele avantaje faţă de
electrofiltre (ESP): sunt instalaţii mai mici şi mai compacte decât electrofiltrele şi au costuri de exploatare şi
întreţinere mai mici.
Turnurile de pulverizare sunt cele mai simple instalaţii de tip scubere umede. Într-un turn de pulverizare,
particule de aer încărcate cu suspensii trec într-o cameră în care se pulverizează apă prin duze. Turnurile pot fi
plasate fie vertical fie orizontal pe directia debitului de gaze reziduale. Pulverizarea lichidului poate fi direcţionată
contra circulaţiei gazului, în aceeaşi direcţie cu circulatia gazului, sau perpendicular pe aceasta.
 Fig. 12.3 Turn de pulverizare simplu
În figura 12.3 este prezentat un exemplu de turn de pulverizare cu cameră de pulverizare verticală în
contracurent . Debitul de gaz intră prin partea de jos a turnului şi urcă în partea de sus a acestuia. Apa este
pulverizată prin duzele montate pe zidurile turnului sau în centrul acestuia. Picăturile de apă care captează
particulele în suspensie din fluxul de gaze prin impactare, interceptare şi difuziune şi au dimensiuni suficient de mari
sunt colectate gravitaţional în partea de jos a camerei turnului. Picăturile de apă fine, cu dimensiuni foarte mici, care
sunt antrenate şi rămân în fluxul de gaze supuse tratamentului sunt colectate şi evacuate de un captor de ceaţă care
plasat în zona de evacuare a gazelor epurate din instalaţie.
Turnurile de pulverizare ciclonice sunt diferite faţă de turnurile de pulverizare simple, prin faptul că în
acestea, fluxul de gaze poluate are o mişcare ciclonică. Mişcarea ciclonică este produsă fie prin plasarea gurii de
alimentare cu gaze poluate în poziţie tangenţială la peretele cilindric al camerei scruberului, fie prin plasarea unei
palete de dirijare în camera scruberului, în zona de admisie a fluxului de gaze supuse tratamentului. De regulă, la
turnurile ciclonice cu alimentare tangenţială, conducta de alimentare a scruberului are formă conică, astfel încât,
chiar la intrarea în turn, viteza fluxului de gaze poluate să crească accentuat. Lichidul de spălare este pulverizat prin
duze plasate pe o conductă centrală (în cazul turnurilor ciclonice cu alimentare tangenţială) sau pe o conductă
plasată în partea superioară a turnului (la turnurile ciclonice cu paletă de dirijare).
Scruberele dinamice, cunoscute şi sub numele de scrubere mecanice sau scrubbere dezintegratoare, sunt
similare din punct de vedere constructiv şi funcţional cu turnurile de pulverizare simple, cu deosebirea că în acest
caz lichidul este dispersat în picături foarte fine de către un dispozitiv de pulverizare mecanică, cu rotor, plasat în
interiorul sau în afara turnului, caz în care este conectat la acesta printr-un canal. De menţionat că scruberele
dinamice sunt de regulă dotate cu cu sisteme de umezire a gazelor poluate, plasate în amonte de pulverizatorul
mecanic, care au rolul de reduce evaporarea şi depunerea de particule în zona rotorului, cu eliminatoare de ceaţă
pentru eliminarea picăturilor foarte fine de lichid antrenate de fluxul de gaze epurate şi cu hidrocicloane pentru
tratarea lichidului încărcat cu poluanţii colectați.
Turnurile cu plăci sunt compuse dintr-un turn vertical în care sunt plasate orizontal o multitudine de plăci
perforate. Gazele poluate intră în turn prin partea de jos în sus şi circulă prin perforaţiile din plăci, în timp ce lichidul
este pulverizat si spală fiecare placă în parte. La nivelul plăcilor gazele poluate se amestecă cu lichidul care curge
permanent pe suprafaţa acestora (creând un contact gaz-lichid mai mare decât în cazul turnurilor de pulverizare) şi
se eliberează de suspensiile solide care sunt captate de fluxul de lichid. Viteza fluxului de gaze poluate supuse
tratamentului împiedică lichidul să curgă prin perforaţiile placilor. Acest tip de instalaţii sunt astfel proiectate încât
să ofere acces la fiecare placă în parte în vederea curăţării şi întreţinerii. Deoarece suspensiile grosiere din gaze
poluate supuse tratamentului pot bloca perforaţiile plăcilor în instalaţie sunt prevăzute deflectoare pentru eliminarea
acestora.
Scruberele Venturi sunt scrubere umede cu turn ciclonic prevăzut cu o conductă de admisie cu îngustare
(dispozitiv Venturi). Au construcţia cea mai complexă dintre toate tipurile de scrubere, şi evident sunt cele mai
scumpe, dar eficienţa de colectare a suspensilor fine este semnificativ superioară tuturor celorlalte tipuri de scrubere,
variind între 70% - 99% pentru particule mai mari de 1 μm şi peste 50% pentru particule submicronice. În figura
12.4 este prezentată schema de principiu a unui scruber Venturi.
 Fig. 12.4 Scruber Venturi
Principial funcţionarea unui astfel de echipament este următoarea: gazele poluate cu intră o anumită viteză
în instalaţie prin conducta de admisie prevăzută cu dispozitiv Venturi (dispozitiv la care secţiunea transversală scade
treptat până la o valoare minimă, apoi creşte treptat până la valoarea iniţială, zona de îngustare maximă purtând
denumire de „gât”); în zona gâtului, acolo unde viteza de curgere şi turbulenţa gazelor creşte foarte mult, este
injectat lichidul de spălare şi se amestecă cu gazele poluate (din cauza turbulenţei foarte mari a gazelor este mult
favorizat contactul dintre gaze şi lichid); în zonă de după gâtuire, atunci cănd secţiune transversală creşte treptat,
amestecul de gaze şi picături îşi micşorează viteza, fapt care produce ciocniri suplimentare între picături şi
suspensiile solide, şi aglomerării ale picăturilor, fenomene care favorizează captarea suspensiilor poluante de către
picăturile de lichid; apoi fluxul de picături şi gaze supuse tratamentului pătrund în turnul ciclonic, unde sunt separate
prin centrifugare picăturile încărcate cu poluant de dimensiuni mari; în zona de evacuare a gazelor epurate din
instalaţie este plasat un eliminator de ceaţă unde sunt separate picăturile de lichid fine antrenate de fluxul de gaze.
Scruberele cu orificii, sunt instalaţii la care fluxul de gaze poluate curge pe suprafaţa unui bazin cu lichid
de spălare. Curgerea gazelor pe suprafaţa lichidului de spălare, antrenează în fluxul de gaze picături de lichid. Fluxul
de gaze poluate şi picături de lichid de spălare sunt apoi evacuate din incintă în conducta de evacuare, printr-un
orificiu cu secţiunea mult mai mică decât cea a conductei de evacuare. Datorită acestei gâtuiri curgerea fluxului de
gaze şi picături devine turbulentă, ceea ce face ca picăturile de lichid să fie pulverizate şi să se producă multiple
ciocniri între picăturile de lichid şi suspensiile solide din gazele poluate, care conduc la captarea suspensiilor solide
de către picăturile de lichid de spălare. O serie de deflectoare plasate în conducta de evacuare a instalaţiei scot
picăturile de lichid încărcate cu poluant din fluxul de gaze care sunt astfel epurate. Picăturile de lichid de spălare
încărcate cu poluant separate de fluxul de gaze sunt colectate într-un rezervor situat în partea inferioară. Se
menţionează că unele scrubere cu orificii au orificiile de gâtuire cu secţiunea reglabilă, pentru a se putea controla
viteza de curgere a fluxului de gaze.
Precipitatoarele electrostatice (ESP) sunt dispozitive care utilizează forţele electrostatice pentru reţinerea
suspensiilor solide din gazele poluate. În acest scop fluxul de gaze poluate este introdus într-un sistem de electrozi
de înaltă tensiune, de două tipuri: electrozi de descărcare, în zona cărora care au loc descărcări Corona, care produc
ionizarea gazelor şi generează fluxuri de ioni a căror circulaţie antrenează suspensiile solide din fluxul de gaze
poluate, şi electrozi de precipitare, spre care se îndreaptă fluxurile de ioni şi suspensii antrenate, acestea din urmă
depunându-se pe suprafeţele lor, părăsind fluxul de gaze supuse tratamentului, care astfel se purifică. Din când în
când suspensiile depuse pe electrozii de precipitare trebuie îndepărtate, operaţie care se realizează continuu (cu
instalaţia în funcţiune) sau intermitent (cu întreruperea fluxului de gaze poluate supuse tratamentului şi a generării
câmpului electrostatic), prin scuturarea (baterea) electrozilor, suspensiile depuse desprinzându-se şi alunecând într-
un rezervor plasat în partea inferioară a instalaţiei, sub electrozi, unde sunt colectate şi de unde sunt evacuate. Unele
instalaţii cu precipitare electrostatică realizează evacuarea continuă sau intermitentă a suspensiilor precipitate, prin
spălarea electrozilor de precipitare cu curenţi de apă de spălare, care desprind şi antrenează particulele depuse pe
electrozi.
Structura generală a unei instalaţii de epurare care are în componenţă ESP-uri cuprinde următoarele
componente (vezi figura 12.5): dispozitive de captare a aerului poluat (hote, guri de aspiraţie), sistem de conducte şi
canale, sisteme de precondiţionare a gazelor poluate (care, în funcţie de necesităţi pot fi compuse din: echipamente
de reţinere a impurităţilor grosiere din fluxul de gaze poluate de tip cicloane sau echivalente, sisteme de răcire a
gazelor poluate, sisteme de saturare cu umiditate a fluxului de gazelor poluate, dispozitive de modificare a
rezistivităţii suspensiilor solide din gazele poluate prin introducerea unor agenţi cum ar fi: trioxid de sulf, acid
sulfuric, amestecuri pe bază de sodiu, amoniac, apă, etc.), ESP-ul, sistem de colectare şi evacuare a suspensiilor
reţinute (), ventilatoare/exhaustoare, coş de evacuare.
 Fig. 12.5 Structura generală a unei instalaţii de epurare care are în componenţă ESP-uri
În practică, au fost dezvoltate mai multe categorii de instalaţii de epurare a gazelor prin precipitare
electrostatică (ESP), dintre care cele mai reprezentative sunt: cu electrozi de tip plăci-fire, cu electrozi de tip plăci,
cu electrozi tubulari, cu electrozi umezi, instalaţii în două trepte.

ESP-urile cu electrozi de tip plăci-fire sunt tipul cel mai frecvent întâlnit de instalaţii care sunt utilizate în
practică la o gamă largă de aplicaţii industriale cum ar fi: centrale termo-electrice pe cărbune, instalaţii de încălzire,
fabrici de ciment, incineratoare pentru deşeuri solide, instalaţi pentru reciclarea hârtiei, rafinării, furnale, fabrici de
hârtie, cuptoare , etc.
În acest tip de instalaţii, fluxul de gaze poluate trece prin reţele de placi plane paralele şi electrozi de tip fir
(sârmă, cablu), fixate pe cadre rigide, de aşa manieră ca rândurile de electrozii de tip fir să fie plasaţi între placi
plane consecutive (vezi figura 12.6). Astfel se formează o multitudine de spaţii prin care fluxul de gaze poluate,
divizat şi distribuit, este prelucrat simultan, astfel de instalaţii având capacităţi de prelucrare foarte mari.

Fig. 12.6 Electrozi de tip plăci-fire [EPA Air Pollution Control cost Manual]

De menţionat că necesitatea de scuturare a suspensiilor depuse pe plăci au făcut ca plăcile să fie divizate în
mai multe părţi conectate în serie (între 3 şi 5), care să poată fi scuturate independent. De altfel chiar şi sistemele de
alimentare cu electricitate a electrozilor sunt de multe ori divizate în scopul obţinerii unor tensiuni de operare mai
înalte şi a unei fiabilităţi crescute. Sistemele de alimentare cu electricitate a electrozilor transformă tensiunea
alternativă, provenită de la reţeaua de alimentare trifazată, de 380/220V în tensiune continuă pulsatorie în gama
20000 V – 100000 V. Sistemele de alimentare cu electricitate a electrozilor sunt compuse dintr-un transformator
ridicător de tensiune, un redresor şi uneori din filtre capacitive. Suplimentar acestea sunt dotate cu componente
auxiliare care permit ajustarea tensiunii înalte la valorile cele mai ridicate posibil fără scânteieri excesive şi care
protejează electrozii împotriva descărcărilor prin arc electric sau scurtcircuitelor.
ESP- urile cu electrozi de tip plăci sunt în special instalaţii de mică capacitate (între 100000 - 200000
acfm) care utilizează plăci plane în loc de fire pentru electrozii de tensiune înaltă. Electrozii de tip plăci plane permit
creşterea valori medii a câmpului electrostatic care este utilizat pentru captarea suspensiilor solide din fluxul de gaze
supus tratamentului, şi furnizează o suprafaţă mărită de captare (precipitare) a suspensiilor solide. Însă descărcările
Corona nu pot fi generate cu electrozi de tip placi plane, şi în acest caz electrozii de generare a descărcărilor Corona
sunt plasaţi în amontele, în interiorul şi uneori chiar în avalul zonelor de colectare cu electrozi plani. Aceşti electrozi
sunt de forma unor ace ascuţite plasate pe muchiile electrozilor de precipitare de tip placi plane (vezi figura 12.7).

Fig. 12.7 Electrozi de tip plăci

ESP urile cu electrozi de tip plăci au un domeniu larg de aplicare în special pentru reţinerea particulelor cu
mare rezistivitate şi dimensiuni mici de 1 – 2 μm (de exemplu cenuşile zburătoare rezultate din arderea cărbunelui),
deoarece în acest tip de instalaţi forţele electrostatice sunt mult mai mici şi în cazul unor particule cu dimensiuni mai
mari pot apărea pierderi prin desprinderea de pe electrozi şi reantrenarea lor în fluxul de gaze supuse tratamentului.
ESP-urile cu electrozi tubulari sunt instalaţii la care electrozii de precipitare sunt de formă tubulară şi care
au plasaţi electrozii de descărcare de-a lungul axelor electrozilor tubulari. Acest tip de echipamente se utilizează la
instalaţiile de prelucrare a sulfului, instalaţii de sinterizare, incineratoare, etc. Electrozii tubulari pot avea în secţiune
formă circulară, pătrată sau hexagonală (formă de fagure). În instalaţiile de acest tip, electrozii de precipitare trebuie
să fie foarte bine etanşaţi pentru a se preveni scăpările de suspensii (care în acest caz pot fi periculoase sau
valoroase).
ESP-urile cu electrozi tubulari sunt echipamente mai rar întâlnite şi sunt utilizate mai ales în cazurile cănd
suspensiile solide sunt umede sau aderente, curăţarea electrozilor de precipitare făcându-se prin spălare cu apă, ceea
ce face ca la aceste instalaţii fenomenele de reantrenare în fluxul de gaze supuse tratamentului a particulelor
desprinse de pe electrozii de precipitare şă fie foarte reduse.
ESP-urile cu electrozi umezi sunt instalaţii din toate tipurile prezentate anterior la care electrozii de
precipitare în loc să aibă suprafaţa uscată, o au umedă. Umezirea se face cu fluxuri de apă continui sau intermitente
care se preling pe suprafeţele electrozilor de precipitare şi le curăţă de suspensiile solide depuse pe care le evacuează
într-un rezervor de colectare. Avantajele ESP-urile cu electrozi umezi sunt absenţa totală fenomenelor Corona invers
sau de reantrenare a particulelor desprinse de pe electrozii de precipitare în fluxul de gaze supuse tratamentului.
Dezavantajele ESP-urile cu electrozi umezi sunt: complexitatea constructivă crescută a instalaţiei de curăţare a
electrozilor de precipitare şi formarea de nămol în urma curăţării, care este mult mai greu de transportatat şi tratat
decât reţinerile uscate.
ESP-urile în două trepte sunt instalaţii formate din două trepte dispuse în serie (vezi figura 12.8), o treaptă
de ionizare prevăzută cu electrozi de descărcare (care operează cu descărcări Corona pozitive, pentru limitatrea
generării de ozon), şi o treaptă de captare cu electrozi prevăzută cu electrozi de precipitare. Avantajele unei astfel de
structuri a instalaţiei sunt: durată de timp mărită de trecere pentru încărcarea electrostatică a suspensiilor, posibilităţi
reduse de producere a efectului Corona invers şi construcţii economice pentru instalaţii de mică capacitate. Acest tip
de instalaţii au de regulă capacităţi reduse şi sunt eficiente pentru reţinerea suspensiilor submicrometrice de tip ceaţă
de ulei, fum, vapori, sau suspensii fine aderente (lipicioase) din cauza forţelor electrostatice mici dezvoltate în
instalaţii.

Fig. 12.8 Structura unei instalaţii de epurare a gazelor prin precipitare electrostatică

12.2 Sisteme de reţinere sau distrugere a compuşilor organici volatili

Compuşii organici volatili (VOC) sunt substanţe organice care în condiţii normale de temperatură au o
puternică tendinţă de a trece în stare de vapori (de a se volatiliza). Această caracteristică a VOC-urilor rezultă din
faptul că aceste substanţe au punctul de fierbere în domeniul temperaturilor ambiantale, ceea ce conduce la trecerea
acestor compuşi din formă lichidă sau solidă în formă de vapori, prin evaporare sau sublimare, şi de a se dispersa
prin aerul atmosferic. Compuşii organici volatili sunt foarte numeroşi, variaţi şi omniprezenţi aceştia putând avea
origine naturală sau antropică. De regulă aceste substanţe nu sunt neapărat acut toxice, însă prezenţa lor excesivă are
o influenţă negativă asupra oamenilor şi mediului.
Instalaţiile de reţinere sau distrugere controlată a VOC-urilor, sunt plasate chiar la sursele de producere a
acestora (rafinării sau combinate chimice). Instalaţiile tipice de reţinere a VOC-urilor sunt: instalaţiile de adsorbţie
şi instalaţiile de condensare, iar instalaţiile tipice de distrugere controlată a VOC-urilor (prin incinerare) sunt:
arzătoarele cu flacără.
 Instalaţiile de adsorbţie a VOC-urilor din aerul poluat, se utilizează în special în cazul unor concentraţii
scăzute până la medii, se face de regulă utilizând ca adsorbant cărbunele activ. Această metodă este utilizată atât
pentru reducerea concentraţiei de VOC-uri în aer sub o anumită valoare minimă, sau pentru recuperarea VOC-urilor
din aer. Pentru adsorbţia VOC-urilor pe cărbune activ sunt folosite în practică cinci tipuri de instalaţii şi anume:
- instalaţii cu paturi (straturi) de adsobţie fixe, regenerabile;
- canistre de adsorbţie;
- instalaţii cu paturi de adsorbţie mobile;
- instalaţii cu paturi de adsorbţie fluide;
- pungi cromatografice.
Dintre aceste cinci tipuri, instalaţiile cele mai răspândite în practică sunt instalaţiile cu paturi de adsobţie
fixe şi canistrele reîncărcabile, care vor fi prezentate în continuare.

Instalaţiile cu straturi de adsobţie fixe pot fi folosite pentru epurarea continuă a fluxurilor de aer (gaze) ce
conţin VOC-uri, pentru o gamă largă de debite de la câteva sute până la câteva sute de mii de metri cubi pe minut.
Concentraţia de VOC-uri în aer (gaze) care poate fi reţinută cu acest tip de instalaţii poate fi de la câteva ppm până
la 25% din limita inferioară de explozie a VOC-urilor (pentru majoritatea VOC-urilor această limită se situează între
2500-10 000 ppm). Instalaţiile cu straturi de adsorbţie fixe funcţionează atât în mod intermitent cât şi în mod
continuu.
Instalaţiile de adsorbţie care operează în mod intermitent sunt destinate cazurilor în care faza de adsorţie, în
care stratul de adsorbţie reţine VOC-urile din aerul (gazele) poluate, durează o perioadă de timp specificată,
denumită perioadă de adsorbţie, care corespunde perioadei de timp în care sursa deservită de instalaţie emite VOC-
uri. După ce atât sursa de producere a VOC-urilor cât şi instalaţia de adsorbţie sunt scoase din funcţionare (de obicei
pe timpul nopţii), instalaţia de adsorbţie îşi începe faza de desorbţie (regenerare), în care VOC-urile reţinute în
stratul adsorbant de cărbune activ sunt eliminate şi acesta îsi recapătă capacitatea de adsorbţie iniţială.

Fig. 12.9 Instalaţie de adsorbţie continuă a VOC-urilor, cu două paturi de cărbune activ

Instalaţiile care operează în mod continuu, trebuie să asigure permanent straturi de adsobţie regenerate, cu
capacitate de adsorbţie corespunzătoare, pentru reţinerea VOC-urilor din gazele poluate supuse tratamentului, astfel
încât sursa deservită să poată funcţiona continuu, fără a fi oprită. În aceste cazuri instalaţiile de adsorbţie ar trebui să
aibă cel puţin două straturi (paturi) de material adsorbant, dintre care unul să fie în faza de adsorbţie, iar celălalt în
faza de desorbţie (regenerare). În acest caz fiecare din cele două paturi trebuie să fie astfel dimensionate încât să
poată prelucra întregul flux de gaze poluate, cantitatea de cărbune activ fiind cel puţin dublă faţă de cea de la
instalaţiile cu mod de funcţionare intermitent de aceeaşi capacitate. Deoarece de regulă fazele de adsorţie ale
paturilor adsorbante au durate mult mai mari decăt fazele desorbţie (regenerare), ar fi mult mai eficient ca instalaţia
să aibă 3, 4 sau chiar mai multe paturi absorbante, dar ar creşte foarte mult costurile de exploatare. În figura 12.9
este prezentată schema unei instalaţii tipice de adsorbţie continuă a VOC-urilor, cu două paturi de cărbune activ.
Canistrele de adsorbţie sunt echipamente mobile cu o construcţie foarte simplă, care deservesc surse de
emisie a aerului (gazelor) încărcate cu VOC-uri având o funcţionare intermitentă (de exemplu gurile de aerisire ale
rezervoarelor de stocare a VOC-urilor). Fizic au forma unor recipiente independente cu volum relativ mic (tipic de
55 galoane, adică 208 litri) care sunt umplute cu cărbune activ şi sunt prevăzute cu conducte şi distribuitoare de
admisie a fluxului de aer (gaze) poluat(e), precum şi cu conductă de evacuare a aerului purificat. În practică se
întâlnesc canistre de adsorbţie regenerabile şi canistre de adsorbţie neregerabile.
Canistrele de adsorbţie regenerabile sunt echipamente care prelucrează fluxuri mici şi intermitente de aer
(gaze) poluat(e) cu VOC-uri. În funcţionare acestea se cuplează la sursa de emisie şi purifică fluxul de aer (gaze) pe
perioada de timp până îşi pierd capacitatea de adsobţie (se epuizează), după care se decuplează şi se înlocuiesc cu o
altă canistră cu capacitate de adsorbţie. Având în vedere că, canistrele cu carbon activ nu au fost concepute pentru
desorbţie la faţa locului, canistrele cu capacitate de adsorbţie epuizată sunt transportate de regulă la o staţie
centralizată de desorbţie unde este regenerată încărcătura de cărbune activ. Se menţionează că tipul de carbon activ
folosit este de regulă diferit în funcţie de natura varietăţilor de VOC-uri care se doresc a fi înlăturate.
Canistrele de adsorbţie neregenerabile sunt recipiente de unică folosinţă care de regulă se conectează în
serie formând un ansamblu cu capacipate sporită de adsorbţie care se cuplează la sursa de de aer (gaze) poluat(e) cu
VOC-uri. În acest caz, după un anumit timp de funcţionare prima canistră din serie îşi perde capacitatea de adsorţie,
moment în care funcţiunea sa fiind preluată de canistra următoare şi aşa mai departe. De regulă pentru o exploatare
corectă, ar trebui ca la intervale precizate de timp să se decupleze şi se înlăture prima sau primele canistre din serie
şi să se înlocuiască cu canistre noi, care să se cuplează la partea posterioară a seriei.
Instalaţiile de condensare a VOC - urilor sunt instalaţii de condensare cu refrigerare care sunt utilizate
pentru epurarea aerului (gazelor) poluat(e) cu concentraţii mari de VOC-uri (peste 5000 ppm în volume), cum se
întâlnesc în practică în cazul rezervoarelor de hidrocarburi sau a depozitelor de substanţe chimice.
Condensarea este o tehnica de separare în care unul sau mai mulţi componenţi volatili dintr-un amestec de
gaze, sunt separaţi prin saturaţie urmată de o schimbare de fază. Cu cât un compus este mai volatil cu atât eficienţa
de separare prin condensare a acestuia, la o anumită temperatură, este mai scăzută. În cazul condensării VOC-urilor
se foloseşte frecvent refrigerarea pentru obţinerea de eficienţe satisfăcătoare. În continuare se vor analiza numai
instalaţiile de condensare cu refrigerare la presiune constantă (presiunea atmosferică).
În figura 12.10 este prezentată schema generală a unui sistem de epurare a emisiilor încărcate cu VOC-uri
care are în componenţă un condensator cu refrigerare. Acesta are în componenţă următoarele: condensator, sistemul
de refrigerare, ventilator, pompă, prerăcitor, decantor, rezervor tampon pentru depozitarea VOC-urilor recuperate,
sistem de ţevi pentru circulaţia lichidelor, sistem de conducte şi canale pentru circulaţia emisiilor (gazelor) supuse
tratamentului.

Fig. 12.10 Schema generală a unui sistem de epurare a emisiilor încărcate cu VOC-uri cu condensator şi sistem de
refrigerare

Structura unui sistem de refrigerare tipic, în buclă închisă, într-o singură treaptă este compusă din:
compresor, condensator, valvă de destindere şi vaporizator (vezi figura 12.11) prin care circulă succesiv un agent de
răcire. Acest sistem are două zone caracteristice: o zonă de presiune ridicată şi o zonă cu presiune scăzută iar
producerea continuă a efectului de răcire se face ciclic în patru faze succesive şi anume: evaporare, comprimare,
condensare şi dilatare.

Fig. 12.11 Structura unui sistem de refrigerare într-o singură treaptă

Ciclul de producere a efectului de răcire este următorul: în zona de presiune joasă a sistemului, în
vaporizator, agentul de răcire preia căldura emisiei de gaze poluate ce se urmăreşte a fi răcită şi se vaporizează, după
care agentul de răcire sub formă de vapori intră în compresor unde îi sunt ridicate accentuat presiunea şi
temperatura; în zona de presiune ridicată a sistemului, agentul de răcire sub formă de vapori supraîncălziţi, cu
presiune înaltă intră în condensator, unde condensează, schimbându-si starea de agregare în lichid, cedând către
mediu caldura latentă de transformare; apoi agentul de răcire sub formă lichidă întră în valva de destindere, acolo
unde presiunea şi temperatura agentului de răcire sunt scăzute, intrând din nou în zona de presiune joasă a
sistemului şi sunt transmise către din nou vaporizator, de unde se intră într-un nou ciclu. Capacitatea de refrigerare a
unui sistem de refrigerare exprimă intensitatea de evacuarea a căldurii exprimată în tone de refrigerare (prin definiţie
o tonă de refrigerare reprezintă răcire produsă de topirea unei tone de gheaţă în 24 de ore la temperatură de 0°C,
capacitate de răcire echivalentă la 12000 Btu/h sau 200 Btu/min).
Sistemele de refrigerare utilizate în sistemele de instalaţiile a VOC-urilor trebuie să asigure răcire la
temperaturi sub -35°C valoare care nu se poate obţine cu sisteme de refrigerare într-o singură treaptă ci cu sisteme
de răcire cu mai multe trepte. Sisteme de răcire cu mai multe trepte se pot clasifica în două mari categorii şi anume:
sisteme compuse şi sisteme în cascadă. La sistemele compuse se utilizează un singur agent de răcire care este trecut
succesiv prin mai multe cicluri (trepte) de refrigerare, în timp ce la sistemele în cascadă se utilizează mai multe
trepte de răcire, fiecare cu agentul său propriu de răcire, care poate diferi de o treaptă la alta, treptele fiind astfel
interconectate încât fiecare treaptă să evacueze căldura din treapta precedentă. Dintre cele două tipuri de sisteme, în
cazul sistemelor de refrigerare utilizate în instalaţiile de reţinere a VOC-urilor sunt preferate sistemele în cascadă
care asigură temperaturi de regim -100C şi -650C. De menţionat că la acest tip de sisteme numărul de trepte poate fi
oricât de mare, însă fiecare treaptă în plus înseamnă câte un compresor, un condensator şi un vaporizator
suplimentar.
Agenţii de răcire (frigorifici) utilizaţi în sistemele de refrigerare cu condensator sunt de două categorii şi
anume: agenţi frigorifici primari şi agenţi frigorifici secundari. Agenţii frigorifici primari sunt acei agenţi care
suferă o schimbare de fază din lichid în vapori după ce absorb căldură din emisia de gaze poluate supuse
tratamentului (de exemplu: amoniacul R-717 sau clorofluorocarbonaţii cum ar fi: clorodifluorometanul R-22 sau
diclorodifluorormethanul R-12). Agenţii frigorifici secundari, precum soluţiile sărate, acţionează numai ca
evacuatori de căldură şi rămân permanent în fază lichidă.
Instalaţiile de distrugere controlată a VOC-urilor prin incinerare sunt arzătoarele cu flacără deschisă în
aer liber. Pentru distrugerea aproape totală a VOC-urilor (peste 98%) se utilizează arzatoare de vârf special
proiectate, combustibili auxiliari, şi aburi sau aer pentru favorizarea producerii amestecului combustibil. Combustia
completa a VOC-urilor depinde de temperatura flacarii, de timpul de retenţie a amestecului combustibil în zona de
combustie, de amestecarea turbulentă a componenţilor pentru realizarea unei oxidări complete şi de oxigenul
disponibil pentru formarea de radicali liberi. Combustia este completă dacă toate VOC-urile sunt convertite în
dioxid de carbon şi apă. Dacă arderea este incompletă atunci VOC-uri ar putea scăpa nedistruse în atmosferă sau ar
putea fi convertite în alţi compuşi organici cum ar fi aldehidele sau acizii organici.
Flăcările arzătoarelor pot fi clasificate după locul unde sunt plasate, şi anume: flăcări la nivelul solului şi
flăcări înălţate. Se menţionează că din acest punct de vedere, ar putea apărea pericole la plasarea flăcărilor la nivelul
solului în apropierea unei unităţi de procesare (de exemplu: sursă de incendiu, zgomot, fum, mirosuri neplăcute,
etc.).
De asemenea flăcările mai pot fi clasificate după metoda cu care se intensifică amestecarea pentru formarea
amestecului combustibil în: flăcări asistate cu abur, flăcări asistate cu aer, flăcări neasistate, flăcări cu presiune
asistată.
Din punct de vedere al metodei cu care se intensifică amestecarea pentru formarea amestecului combustibil,
se menţionează că la cele mai multe tipuri de flăcări sunt flăcări de difuzie, la care aerul difuzează prin fluxul de
gaze combustibile, dinspre periferie spre centru, formând o pătură de amestec inflamabil în jurul unui nucleu de
combustibil. Acest amestec combustibil , la aprindere, formează o zonă de flacără stabilă în jurul nucleului de gaze
combustibile deasupra arzătorului de vârf. Nucleul de gaze combustibile este astfel puternic încălzit prin difuziunea
unor produse de combustie din zona flăcării stabile, şi apare cracarea gazelor cu formarea unor mici particule de
carbon care dau flăcării luminozitatea specifică. Dacă este deficit de oxigen, şi micile particule de carbon sunt răcite
sub temperatura lor de aprindere, se produce fum. La flăcările de difuzie de mari dimensiuni, se pot forma vârtejuri
în fluxul de gaze din zona flăcării care pot întrerupe alimentarea cu oxigen. Aceste instabilităţi locale fac ca flacăra
se pâlpâie, fenome însoţit de degajare de funingine. Rezultă deci că în toate procesele de combustie o alimentare
adecvată cu aer şi o bună amestecare a componenţilor amestecului combustibil sunt absolut necesare pentru o
combustie completă şi minimizarea producerii de fum. Direritele tipuri de flacără diferă mai ales în modul cum se
face amestecarea componenţilor amestecului combustibil.
Dintre acstea flăcările asistate cu abur sunt varianta predominant răspândită în practică (vezi figura 12.12),
fiind foarte des întâlnit în rafinării şi uzine chimice. Acestea sunt flăcări cu un singur arzător de tip înălţat, din
motive de siguranţă, la care pentru a asigura o alimentare adecvată cu aer şi o amestecare corespunzătoare, se
injectează abur în zona flăcării, care provoacă puternice turbulenţe care favorizează formarea amestecului de ardere.

Fig. 12.12 Structura unui sistem de incinerare a VOC-urilor cu arzător cu flacără asistată cu abur

Domeniul de aplicabilitate al flăcărilor este foarte larg, prin intermediul acestora putându-se incinera
fluxuri de gaxe care conţin marea majoritate a tipurilor de VOC-uri, putând fi eficient controlate fluctuaţiile de
concentraţie, de intensitate de curgere, de conţinut de substanţe inerte. Utilizarea flăcărilor este potrivită pentru
arderea emisiilor de gaze poluate cu VOC-uri, continui sau în şarje. Multe sisteme de incinerare a gazelor poluate cu
VOC-uri lucrează în paralel cu sisteme de recuperare a acestora, în scopul utilizării lor ca materie primă în anumite
procese sau ca, combustibil.
12.3 Sisteme de reţinere a oxizilor de azot

Oxizii de azot (NOx ) sunt poluanţi gazoşi care se formează în principal în timpul procesului de ardere a
combustibililor. Atâta timp cât emisia de gaze rezultată în urma arderii se găseşte încă în instalaţia de ardere,
aproximativ 95% din oxizii de azot (NOx) se găsesc sub formă de oxid de azot (NO), o formă de oxid instabilă.
Forma cea mai stabilă a oxizilor de azot (NOx) în condiţii normale de temperatură este bioxidul de azot (NO 2), care
totuşi devine şi aceasta instabilă la temperaturi normale. Odată ce emisia de gaze rezultată în urma arderii părăseşte
instalaţia de ardere şi intră în atmosferă, cea mai mare parte a oxizilor de azot (NOx) este până la urmă convertită în
este bioxid de azot (NO2). Toate formele de de oxizi de azot ajunse în atmosferă au efecte deosebit de nocive,
deoarece oxizi de azot (NOx), alături de compuţii organici volatili (VOC) sunt principalii precursori ai formării
ozonului troposferic (de la nivelul solului), deci a smogului fotochimic oxidant, mai ales pe durata lunilor de vară
când se ating temperaturi ridicate, iar alături de oxizii de sulf (SO x) sunt precursorii formării precipitaţiilor acide.
Pentru diminuarea emisiilor de oxizii de azot (NOx) în atmosferă la sursele discrete fixe se pot prevede la
arzătoarele de combustibili diferite sisteme speciale de control al arderii, sisteme de injecţie de apă sau abur, sisteme
de recirculare a gazelor arse, sau sisteme de reducere post-combustie a emisiilor de oxizi de azot aşa cum sunt
sistemele selective necatalitice (SNCR) sau sistemele selective catalitice (SCR) sau neselective catalitice. Sistemele
SNCR şi SCR se bazează pe reducerea chimică a oxizilor de azot (NOx) la azot molecular (N2) şi vapori de apă
(H2O). Diferenţa principală dintre cele două tehnologii constă în faptul că SCR utilizează un catalizator pentru
creşterea eficienţei de eliminare a oxizilor de azot, care permite producerea procesului chimic la temperaturi mai
reduse.
La sursele dispersate mobile prin înlocuirea motoarelor clasice cu motoare mult mai curate din punct de
vedere ecologic, prin înlocuirea combustibililor clasici cu combustibili care prin ardere produc emisii mult mai
reduse de oxizii de azot şi prin instituirea în anumite zone protejate din punct de vederea al poluării atmosferei a
unor sisteme obligatorii de mentenanţă şi inspecţii tehnice ale vehiculelor care să menţină o stare tehnică
corespunzătoare a sistemului de propulsie. În general actualmente este puternic încurajată înlocuirea mijloacelor de
transport clasice cu mijloace de transport moderne cu emisii mult reduse de poluanţi.
Sistemele de reducere selectivă necatalitică a oxizilor de azot (SNCR) sunt în prezent utilizate pentru
diminuarea emisiilor de NOx la cazanele industriale, la generatoarele de abur ale electrotermocentralelor, la
incineratoarele industriale şi la instalaţiile municipale de transformare a deşeurilor în energie. Sistemele SNCR pot fi
aplicate individual sau în combinaţie cu alte tehnologii de reducere a emisilor de oxizi de azot. Sistemele SNCR
poate fi proiectate pentru o operare sezonieră sau pentru o operare permanentă, pe tot parcursul anului. Sistemele
SNCR pot atinge randamente de reducere a oxizilor de azot de până la 75 %, mai ales la operările demonstrative de
scurtă durată. În aplicaţiile tipice randamentele uzuale de reducere a oxizilor de azot sunt între 30 - 50%.
Procesul tehnologic al unui sistem SNCR se bazează pe reducerea chimică a moleculei de NOx în azot
molecular (N2) şi vapori de apă (H2O). Pentru aceasta agenţi de reducere pe bază de azot (agenţi reactivi cum ar fi
amoniacul sau ureea), sunt injectaţi în gazele de ardere post combustie (adică gazele eliberate după ardere). Reactivii
injectaţi pot reacţiona cu diferiţi componenţi ai gazelor de ardere şi de aceea pentru a fi favorizate reacţiile de
reducere a NOx-urilor, în faţa altor procese chimice, regimul de lucru al sistemului se desfăşoară într- un anumit
interval de temperatură şi în prezenţa oxigenului. De aceea se consideră că procesul de funcţionare a sistemelor
SNCR este un proces chimic selectiv.
 Fig. 12.13 Schema de principiu a unui arzător dotat cu sistem SNCR
În figura 12.13 este prezentată schema de principiu a unui arzător dotat cu sistem SNCR. În această
instalaţie reactivul este injectat în gazele de ardere prin duze montate pe peretele camerei de ardere. Duzele de
injecţie sunt în general situate în zona de post-combustie, în zona superioară a arzătorului şi în zonele de trecere
conective. Injecţia în zona post-combustie a reactivului produce amestecarea gazelor de ardere şi a reactivului, în
timp ce căldura din arzător furnizează energia pentru producerea reacţiei de reducere a monooxidului de azot NO.
În sistemele SNCR se produce un proces chimic relativ simplu. Reactivii, pe bază de amoniac (NH 3) sau
uree (CO(NH2)2), sunt vaporizaţi fie înainte de injectare, de către un vaporizator, fie după injectare, de către căldura
arzătorului. În intervalul de temperatură corespunzător procesului, ureea, în faza de gaz, sau amoniacul se
descompun în radicali liberi, inclusiv NH 3 şi NH2. După o serie de reacţii, radicalii de amoniac vin în contact cu NO
şi îl reduc la N2 şi H2O.
Principalul produs secundar format în timpul procesului SNCR cu amoniac sau uree, este protoxidul de
azot sau oxidul azotos (N2O). Cu toate că oxidul azotos este un precursor al formării de ozon troposferic şi un gaz cu
efect de seră, până în prezent nu este reglementat statutul său de poluant al atmosferei. De menţionat că reducerea
oxizilor de azot pe bază de uree generează semnificativ mai mult N2O (până la 30%) decât reducerea oxizilor de azot
pe bază de amoniac. Pentru reducerea cantităţii de N 2O sunt disponibili aditivii brevetaţi pentru procesul SNCR
bazat pe uree.
În continuare se va face o analiză comparativă a reactivilor folosiţi în sistemele SNCR, amoniacul şi ureea.

Amoniacul poate fi utilizat în sistemele SNCR fie sub formă de soluţie apoasă, fie sub formă de amoniac
anhidru. Amoniacul anhidru este un gaz la temperatură atmosferică normală. Acesta trebuie să fie transportat şi
depozitat sub presiune, fapt care necesită măsuri speciale de siguranţă. Amoniacul apos este, în general, transportat
şi depozitat la o concentraţie de amoniac de 29,4% în apă. La concentraţii mai mari de 28%, amoniacul apos
necesită măsuri speciale de depozitare, şi de aceea, unele aplicaţii recente de SNCR folosesc o soluţie apoasă de
amoniac cu concentraţia de 19%. Se menţionează totuşi că prin reducerea concentraţiei, creşte volumul de stocare
necesar. Cu toate că amoniacul este, în general, mai puţin costisitor decât ureea alegerea tipului de reactiv nu se
bazează numai pe cost, ci pe proprietăţile fizice şi consideraţiile operaţionale. Astfel amoniacul este în general
injectat în arzătoare sub formă de vapori. Furnizarea de vapori de amoniac suficienţi pentru injectoare necesită un
vaporizator, chiar dacă o soluţie apoasă de amoniac cu concentraţia de 29,4% are o presiune de vapori substanţială la
temperaturi normale. Sistemele de injecţie pentru vapori de amoniac anhidru sunt mai complicate şi mai costisitoare
decât sistemele de injecţie pentru soluţii apoase de amoniac.

Ureea este, în general, utilizată într-o soluţie apoasă cu concentraţia de 50%. La această concentraţie,
soluţia de uree necesită măsuri speciale de depozitare din cauza punctului său de îngheţ de 17,8 oC, instalaţiile de
depozitare trebuind să fie dotate cu sisteme de încălzire şi circulare a soluţiei, mai ales în cazul sistemelor SNCR
care echipează arzătoarele din zonele cu climă rece. Se pot folosi şi concentraţii mai mari ale soluţiei de uree, care
asigură reducerea semnificativă a volumului de stocare a instalaţiilor de depozitare, însă în aceste cazuri sunt
necesare sisteme de încălzire extinse pentru a preveni îngheţarea soluţiei. Ureea este injectată în arzătoare ca o
soluţie apoasă care este vaporizată de căldura din interiorul arzătorului. Ureea mai poate fi transportată şi sub formă
de peleţi, formă care minimizează cerinţele de transport. Totuşi, pentru a produce uree apoasă pentru utilizare în
sistemul de SNCR, ureea sub formă de peleţi trebuie să fie ulterior amestecată cu apă în instalaţii speciale. Acest
proces de producere a soluţiei apoase de uree este în general mult mai scump decât beneficiile obţinute în urma
condiţiilor de transport mult uşurate, fapt care face acest mod de obţinere a soluţiei apoase de uree să fie prohibitiv
cu excepţia cazurilor în care distanţele de transport între locurile de producere şi utilizare a ureii sunt foarte mari, a
instalaţiilor de ardere de mare capacitate, sau a instalaţiilor de ardere care au deja în dotare instalaţii chimice de
amestecare pentru producerea soluţiei apoase de uree.

Sistemele SNCR bazate pe uree prezintă mai multe avantaje faţă de sistemele SNCR bazate pe amoniac.
Astfel ureea este un lichid netoxic, mai puţin volatil, care poate fi depozitat şi manipulat în condiţii de siguranţă
mult sporite faţă de amoniac. Picăturile de soluţie de uree injectate în arzător pot pătrunde mai profund şi mai intim
în gazele de ardere, acest lucru îmbunătăţind substanţial amestecarea cu gazelor de ardere, lucru foarte dificil de
realizat la arzătoarele de capacitate mare. Datorită acestor avantaje, ureea este mult mai frecvent utilizată decât
amoniacul la sistemele SNCR care echpează arzătoarele mari.
În figura 12.14 este prezentată structura şi fluxul tehnologic al unui sistem SNCR pe uree. De menţionat că
sistemele SNCR bazate pe uree de tip NO x OUT ® au o structură modulară flexibilă şi adaptabilă la dezvoltării
ulterioare, care se pot aplica pe arzătoare, fără a influenţa negativ parametrii de funcţionare a acestora, impuse la
proiectare, şi cu costuri de capital minime. Componentele sistemelor sunt asamblate în module funcţionale realizate
pe cadre din oţel inoxidabil, care sunt transportate la locaţia arzătorului şi inserate în structura acestuia.
Principalele module ale unui sistem SNCR pe uree de tip NOx OUT® sunt următoarele:

- modulul de alimentare şi circulare a reactivului brut;

- modulul de control al presiunii apei de diluţie;
 - modulele de dozare şi control a soluţiei de reactiv pentru injectare;
- modulele de distribuţie a soluţiei de reactiv către injectare;
- sistemele de injectoare.

Fig. 12.14 Structura şi fluxul tehnologic al unui sistem SNCR pe uree

Parametrii de performanţă ai sistemelor SNCR sunt următorii:

- temperatura de reacţie;
- timpul de rezidenţă disponibil în intervalul optim de temperatură;
- gradul de amestecare între reactivul injectat şi gazele de ardere;
- concentraţia neuniformă (necontrolată) a oxizilor de azot (NOx) în gazele de ardere;
- raportul molar între reactivul injectat şi oxizi de azot (NOx) necontrolaţi;
- scăpările de amoniac.

Sistemele de reducere catalitică selectivă (SCR) se bazează, ca şi sistemele selective necatalitice (SNCR),
pe reducerea chimică a moleculelor de oxizi de azot (NO x) din gazele de ardere la azot gazos (N2) şi apă (H2O) sub
acţiunea unui agent reactiv de reducere (cum ar fi amoniacul sau ureea) înjectat în fluxul post-ardere de gaze al
arzătorului. Diferenţa principală între sistemele SNCR şi SCR este că sistemele SCR utilizează un catalizator pe
bază de metal cu care se activează zonele din arzător în care are loc procesul de reducere chimică a oxizilor de azot.
Utilizarea unui catalizator în cadrul procesului de lucru a sistemelor SCR în comparaţie cu procesul de lucru a
sistemelor SNCR are ca rezultat două avantaje principale şi anume: eficienţa mai ridicată de reducere a NOx şi faptul
că în sistemele SCR reacţiile de reducere a oxizilor de azot se produc într-un interval mai larg de temperaturi mai
joase decât în sistemele SNCR. Sistemele SCR au fost proiectate să atingă eficienţe teoretice de până la 100%
pentru reducerea NOx-urilor, însă în practică, acestea funcţionează la eficienţe de reducere a NOx-urilor în intervalul
70 - 90%.
În figura 12.15 este prezentată schema procesului tehnologic al unui sistem SCR.
La acest tup de sisteme, reactivul de reducere este injectat în avalul arzătorului şi economizatorului în
fluxul de gaze de ardere prin intermediul unui sistem de injectoare. În general reactivul este diluat cu aer comprimat
sau cu abur pentru favorizarea injecţiei. Reactivul înjectat se amestecă cu gazele de ardere şi ambele componente
intră în camera reactorului în care se găseşte catalizatorul. Atunci când amestecul de gaze de ardere fierbinţi şi
reactiv difuzează prin catalizator se produce reducerea chimică a oxizi de azot (NO x) la azot gazos (N2) şi apă (H2O).
Căldura gazelor de ardere furnizează energia necesară pentru reacţie. Azotul gazos, vaporii de apă, precum şi orice
alte componente ale gazelor de ardere părăsesc apoi reactorul cu catalizator al sistemului SCR şi sunt evacuate în
atmosferă.

Fig. 12.15 Schema procesului tehnologic al unui sistem SCR

Sunt mai multe locaţii diferite din avalul arzătoarelor în care sistemele SCR pot fi instalate. În funcţie de
locul unde se montează reactorul cu catalizator al sistemului SCR, temperatura şi compoziţia gazelor de ardere
variază. Dacă reactorul cu catalizator al sistemului SCR este plasat în amontele sistemului de reţinere a suspensiilor
solide din gazele de ardere şi a încălzitorului de aer atunci gazele de ardere vor avea o temperatură şi un nivel de
încărcare cu suspensii solide mai ridicate. Dacă reactorul cu catalizator al sistemului SCR este plasat în avalul
sistemului de reţinere a suspensiilor solide din gazele de ardere, a încălzitorului de aer şi a sistemului de desulfurare
a gazelor de ardere, atunci gazele de ardere sunt mult mai curate (a fost reţinută mare parte din încărcarea cu
suspensii solide şi oxizi de sulf) dar au o temperatură inferioară intervalului acceptabil de temperaturi pentru
producerea reacţiilor de reducere a oxizi de azot din gazele de ardere. În acest caz se poate lua în considerare o
reîncălzire a gazelor de ardere înainte de intrarea în reactorul sistemului SCR, fapt care conduce la creştere
semnificativă a costurilor de capital şi exploatare a sistemului SCR.

Reactivul utilizat în sistemele SCR pentru reacţia de reducere a oxizilor de azot din gazele de ardere este,
amoniacul gazos care se obţine fie din amoniac apos fie din amoniac anhidru. Amoniacul anhidru este aproape 100%
amoniac pur. Acesta este un gaz la temperaturi atmosferice normale, şi prin urmare, acesta trebuie să fie transportat
şi depozitat în recipiente sub presiune. Din cauză că este foarte toxic amoniacul anhidru necesită luarea de măsuri
speciale de securitate la transport şi depozitare. Amoniacul apos este, în general, transportat şi depozitat la o
concentraţie de amoniac de 29,4% în apă. La concentraţii mai mari de 28%, amoniacul apos necesită măsuri speciale
de depozitare, şi de aceea, unele aplicaţii recente de SNCR folosesc o soluţie apoasă de amoniac cu concentraţia de
19%. Se menţionează totuşi că prin reducerea concentraţiei, creşte volumul de stocare necesar.
 Catalizatorii utilizaţi în sistemele SCR sunt compuşi din metale active sau din ceramică cu o structură
foarte poroasă, porii (celulele) catalizatorului constituind locaţiile activate ale reactorului SCR unde au loc reacţiile
de reducere a oxizilor de azot. Din punct de vedere chimic, în aceste locaţii activate (adică în celulele
catalizatorului) se găsesc grupări cu caracter activ la capetele structurii interne a catalizatorului care favorizează
producerea reacţiilor de reducere. După ce reacţiile de reducere au avut loc, respectivele locaţii (celelele
catalizatorului) îşi consumă caracteristica de catalizare (adică îşi pierd activarea), care poate fi regenerată prin
rehidratare sau oxidare (denumită fază de reactivare a catalizatorului). Totuşi, în timp, starea de activare a
catalizatorului scade permanent, fiind necesară la un moment dat înlocuirea catalizatorului.
Atât natura chimică a catalizatorilor cat şi configuraţia acestora în reactoarele SCR determină decisiv
eficienţa catalizatorilor şi de aceea pe plan mondial aceste sunt patentate.
Iniţial, catalizatori reactoarelor SCR erau constituiţi din metale preţioase, cum ar fi platina (Pt), care aveau
un cost foarte ridicat. La sfârşitul anilor 1970, cercetatorii japonezi au folosit ca metale de bază pentru catalizatorii
reactoarelor SCR, vanadiul (V), titanul (Ti) şi tungstenul (W), ceea ce a redus semnificativ costul catalizatorilor. În
anii 1980, au început să fie folosiţi ca materiale de bază oxizii de metal, cum ar fi oxidul de titan (TiO 2), oxidul de
zirconiu (ZrO2), pentoxidul de vandium (V2O5), şi oxidul de siliciu (SiO2), materiale care au permis lărgirea
intervalului optim de temperaturi pentru producerea reducerii oxizilor de azot. S-au realizat şi catalizatori pe bază de
zeoliţi (silicaţi de aluminiu cristalin) pe operare la temperaturi înalte (350ºC - 540ºC) dar preţurile acestora sunt
prohibitive.
Îmbunătăţirile aduse catalizatorilor au scăzut reacţiile secundare nedorite, cum ar fi conversiile oxizilor de
sulf (SO2 la SO3), şi au crescut rezistenţa la acţiunea substanţelor nocive eliberate de gazele arse. De asemenea,
modele noi de configuraţii ale catalizatorilor, cu suprafeţe specifice pe volum crescute, au crescut semnificativ
activitatea catalizatorilor şi au lărgit intervalul de temperaturi optime pentru producerea reacţiilor de reducere
oxizilor de azot. Astfel se poate constata că în prezent există o tendinţă permanentă de scădere a volumului şi de
creştere a duratei de viaţă a catalizatorilor
Structurile chimice ale catalizatorilor pot fi monocomponent, multicomponent sau acoperiri de material
activat fixate pe un suport de material neutru. Se mai pot adăuga şi diferite materiale de adaos care măresc
stabilitatea structurală şi termică a catalizatorilor sau măresc suprafaţa specifică a acestora.
Configurările catalizatorilor sunt astfel realizate încât să maximizeze suprafaţa lor specifică pe volum.
Astfel aceştia sunt configuraţi sub formă de faguri din ceramică acoperită cu metal sau sub formă de placi plisate din
metal monolit care formează o reţea fixată în interiorul reactorului SCR, sau sub formă de peleţi metalici, care
formează o umplutură mobilă în interiorul reactorului SCR. De menţionat că, catalizatorii sub formă de umplutură
au în general suprafeţe specifice mai mari decât catalizatorii sub formă de reţea fixată, însă sunt mai sensibili la
înfundare. De asemenea se menţionează că, catalizatorii sub formă de umplutură au limitări de utilizare la tratarea
gazelor de ardere povenite din arderea anumitor combustili cum ar fi gazele naturale.
Înlocuirea catalizatorilor epuizaţi din reactoarelor SCR după perioade mai mici de un an este foarte puţin
frecventă. Majoritatea producătorilor de catalizatori pentru reactoarele SCR oferă un serviciu de înlocuire a acestora.
Catalizatorii înlocuiţi pot fi reactivaţi în scopul reutilizării sau componentele acestora sunt reciclate pentru alte
utilizări. Totuşi, în cazul în care catalizatorii epuizaţi nu pot fi nici reactivaţi nici reciclaţi, aceştia vor fi depuşi în
depozite de deşeuri speciale (periculoase).
Cerinţele de performanţă care conduc la alegerea unui catalizator includ intervalul optim de temperaturi de
reacţie, debitul fluxului de gaze de ardere, tipul de combustibil utilizat pentru ardere, activarea şi selectivitatea
catalizatorului şi durata de funcţionare a catalizatorului. În plus, trebuie să se ia în considerare şi costurile
implementării şi exploatării catalizatorului, inclusiv costurile de eliminare a acestuia când se epuizează.

Principalii parametrii de performanţă ai sistemelor SCR sunt aceeaşi ca şi la sistemele SNCR şi anume:

- temperatura de reacţie;
- timpul de rezidenţă disponibil în intervalul optim de temperatură;
- gradul de amestecare între reactivul injectat şi gazele de ardere;
- concentraţia neuniformă (necontrolată) a oxizilor de azot (NOx) în gazele de ardere;
- raportul molar între reactivul injectat şi oxizi de azot (NOx) necontrolaţi;
- scăpările de amoniac.

Majoritatea consideraţiilor făcute despre aceşti parametrii la sistemele SNCR sunt valabile şi pentru
sistemele SCR cu excepţia unor mici amănunte datorate utilizării unui catalizator şi a faptului că, camera de reacţie
este separată de arzător. În plus la sistemele SCR se iau în considerare şi alţi factori constructivi şi funcţionali
specifici, şi anume:

- activarea catalizatorului;
- selectivitatea catalizatorului;
- căderea de presiune a gazelor de ardere la trecerea prin reactorul catalitic;
- pasul de dispunere a celulelor catalizatorului;
- dezactivarea catalizatorului;
- managementul catalizatorului;
12.4 Sisteme de eliminare a oxizilor de sulf şi gazelor acide

După cum a fost arătat anterior, emisiile de oxizi de sulf (SO x) şi gaze acide, alături de emisiile de oxizi de
azot (NOx) eliberate în atmosferă reacţionează cu vaporii de apă prezenţi în aceasta rezultând diferite forme de
precipitaţii acide (ploaie acidă, zăpadă acidă sau ceaţă acidă) sau reacţionează cu alţi poluanţi ai aerului rezultând
substanţe acide sub formă solidă, care au toate efecte foarte negative asupra transparenţei atmosferei, asupra
mediului înconjurător, asupra suprafeţelor construcţiilor şi mai ales asupra sănătăţii oamenilor. De cele mai multe ori
emisiile de oxizi de sulf şi de oxizi de azot produse la surse discrete, fixe (centrale de producere a energiei,
combinate chimice, întreprinderi industriale, incineratoare, etc.) sau la surse dispersate, mobile (mijloace de
transport terestre: autoturisme, autoutilitare, camioane, autobuze, mijloace de transport navale sau aeriene) sunt
transportate de către curenţii atmosferici şi produc precipitaţiile acide acolo unde sunt create condiţii propice, uneori
la mari distanţe de punctele de emisie. Dintre efectele cele mai nocive pe care le pot avea precipitaţiile acide cauzate
mai ales de emisiile de bioxid de sulf (SO 2) se pot enumera: creşterea temporară (zile sau chiar săptămâni) a
acidităţii în lacuri sau curenţi marini cu efecte asupra peştilor şi altor vieţuitoare acvatice şi vătămarea vegetaţiei din
zonele în care cad precipitaţiile acide. De semenea concentraţii ridicate de bioxid de sulf (SO 2) în aerul atmosferic
pot agrava o gamă largă de afecţiuni ale plămânilor oamenilor care suferă de astm bronşic şi pot produce dificultăţi
de respiraţie la copii şi bătrâni. Se menţionează că, concentraţii mari de bioxid de sulf (SO 2) în aerul atmosferic pot
ataca ţesuturile plămânilor şi cauza moartea prematură.
Pentru diminuarea formării de precipitaţii acide se pot lua măsuri de reducere a emisiilor de oxizi de sulf
(SOx) şi gaze acide, la sursele discrete fixe prin prevederea unor instalaţii de absorbţie plasate la evacuarea lor, prin
modernizarea procesului tehnologic în sensul reducerii emisiilor acide poluante sau prin înlocuirea instalaţiilor
clasice cu instalaţii cu energie regenerabilă cum ar fi: generatoare solare, generatoare eoliene, etc., iar la sursele
dispersate mobile prin înlocuirea motoarelor clasice cu motoare moderne, cu emisii poluante mult reduse (mult mai
curate din punct de vedere ecologic), prin înlocuirea combustibililor clasici cu combustibili moderni cu conţinut de
sulf redus cu până la 90%, prin înlocuirea comdustibililor clasici cu combustibili alternativi mult mai ecologici din
punct de vedere al emisiilor după ardere, cum ar fi: gazele naturale, propanul, etanolul, metanolul, biodiselul, etc.,
utilizarea unor sisteme de evacuare a gazelor arse prevăzute cu dispozitive de reţinere catalitică a oxizilor de sulf şi
gazelor acide, utilizarea unor sisteme de propulsie mixte, prevăzute atât cu motoare clasice cât şi electrice) sau a
unor sisteme de propulsie total electrice.
Instalaţiile de absorbţie a substanţelor poluante solubile dintr-o emisie de gaze, categorie din care fac
parte oxizii de sulf (SOx) şi gazele acide, sunt utilizate în practică pe scară largă atât pentru purificarea emisiilor de
gaze cât şi ca echipamente pentru recuperarea unor compuşi chimici în scopul reutilizării acestora. Cel mai frecvent
în instalaţiile de absorbţie sunt tratate emisii de gaze în scopul reţinerii unor poluanţi anorganici solubili în apă cu
concentraţii tipice între 250 - 10.000 ppmv. Absorbţia este un proces în care unul sau mai mulţi componenţi solubili
dintr-un amestec de gaze sunt separaţi de acesta prin dizolvare într-un solvent. Procesul de absorbţie poate fi de
natură fizică sau chimică. Absorbţia fizică apare atunci când compusul care se urmăreşte a fi separat se dizolvă pur
şi simplu în solvent. Absorbţia chimică se produce atunci când compusul care se urmăreşte a fi separat şi solventul
reacţionează din punct de vedere chimic. Solvenţii cel mai frecvent utilizaţi pentru absorbţie sunt: apa, uleiurile
minerale, uleiurile hidrocarbonate nevolatile şi soluţiile apoase.
Eficienţa îndepărtării poluanţilor din emisia de gaze variază în funcţie atât de tipul de sistem poluant-
solvent utilizat cât şi de tipul de absorbant utilizat. În general, cele mai multe instalaţii absorbante au o eficienţă a
îndepărtării de peste 90%, iar în instalaţiile de tip turn de absorbţie se pot atinge chiar eficienţe de 99,9% pentru
anumite sisteme de poluant-solvent.
Din punct de vedere al structurii constructive principalele tipuri de instalaţii de absorbţie sunt: turnuri de
absorbţie cu umplutură, turnuri de absorbţie cu placi, scruberele Venturi şi camerele cu pulverizatoare.
Turnurile de absorbţie cu umplutură (vezi figura 12.16) care sunt cele mai frecvent utilizate instalaţii de
absorbţie a gazelor poluante solubile în scopul epurării emisiilor de gaze poluate. Aceste instalaţii sunt sub forma
unor turnuri (coloane) umplute cu corpuri sau prevăzute cu reţele, de obicei confecţionate din materiale plastice,
care oferă o suprafaţă foarte mare mare (pentru un volum dat) pentru a facilita contactul între curentul de solvent şi
gazele solubile. Aceste instalaţii pot atinge eficienţe foarte mari de îndepărtare a gazelor anorganice solubile din
emisiile de gaze poluate, pot lucra cu raporturi solvent/gaze poluate mai mari şi au consumuri mai mici de solvent
(apă) decât celelalte tipuri de instalaţii. Totuşi, turnurile de absorbţie cu umplutură au căderi mari de presiune la
circulaţia emisiei de gaze supuse procesului, au un potenţial ridicat de înfundare şi ancrasare, prezintă costuri de
instalare şi operare semnificative (mai ales din cauza comsumului ridicat de solvent) şi costuri de întreţinere ridicate
cauzate de desele înfundări şi de înlocuirea materialului de umplutură deteriorat.
Turnurile cu plăci sunt instalaţii de forma unor cilindri verticali prevăzuţi cu o multitudine de plăci (tăvi)
orizontale plasate pe toată înălţimea lor. Solventul intră pe la partea de sus a turnului şi se scurge succesiv de pe o
placă superioară pe una inferioară până în partea inferioară a turnului de unde este evacuat şi colectat. Emisia de
gaze supusă tratamentului este introdusă pe la partea inferioară a turnului şi circulă către partea superioară a turnului
printr-o serie de orificii practicate în placile de scurgere a solventului cu care intră astfel în contact în mod treptat.
Acest tip de instalaţii sunt mai uşor de întreţinut (curăţat) în comparaţie cu turnurile de absorbţie cu umplutură şi se

Fig. 12.16 Structura unui turn de absorbţie cu umplutură

comportă mai bine la fluctuaţiile mari de temperatură. Cu toate acestea, la debite mari ale emisiilor de gaze supuse
tratamentului, turnurile cu plăci au căderi foarte mari de presiune, iar la construcţia plăcilor, pe lângă cerinţele de
rezistenţă, trebuiesc luate măsuri deosebite de protecţie la coroziune (se utilizează oţelul INOX, fibre de sticlă,
acoperiri cu policlorură de vinil,etc.). De altfel în cazul emisiilor de gaze poluate care conţin acizii sau alte substanţe
corozive sunt de obicei preferate turnurile de absorbţie cu umplutură în detrimentul turnurilor cu plăci.
Scruberele Venturi sunt instalaţii care se utilizează atât pentru reţinerea suspensiilor solide cât si a
bioxidului de sulf din emisiile de gaze supuse tratamentului. Construcţia şi funcţionarea acestui tip de instalaţii a fost
prezentată anterior.
Camerele cu pulverizatoare sunt instalaţii care operează prin eliberarea de picături fine de solvent lichid
prin intermediul unui sistem de distribuţie cu pulverizatoare. Picăturile de solvent cad sub influenţa gravitaţiei prin
emisia de gaze poluate supuse tratamentului care se deplasează în contracurent. Camerele cu pulverizatoare sunt
instalaţii simplu de operat şi de întreţinut, şi au consum relativ redus de energie. Cu toate acestea, din cauza
capacităţii reduse de transfer de masă (absorbţie), utilizarea în practică a acestor instalaţii este de obicei limitată la
îndepărtarea suspensiilor solide şi a gazelor poluante foarte solubile, cum ar fi bioxidul de sulf şi amoniacul. Aceste
instalaţii necesită, raporturi mari de recirculare a solventului (apei) şi sunt ineficiente la eliminarea suspensiilor
solide foarte fine.
Bibliografie