DREPTUL LA LIBERTATE

Garantat prin art. 5 din CEDO si prin art. 23 din Constitutie.

ARTICOLUL 5. A. Dreptul la libertate şi la siguranţă

”1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea
sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

a. dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent ;

b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri
pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei
obligaţii prevăzute de lege.

c. dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare
competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune
sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o
infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ;

d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub
supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
competente ;

e. dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală
contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ;

f. dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul împiedicării
pătrunderii ilegale pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de
expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe
care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din
prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat
împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un
termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată
unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă
recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii
detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.

5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui
articol, are dreptul la reparaţii.”

Articolul 23 Constituție

(1) Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile.

(2) Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu
procedura prevăzute de lege.

(3) Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore.

(4) Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal.

(5) În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi
se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen
rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile.

(6) În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai
târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată,
punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au
încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării
de libertate.

(7) Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute
de lege.

(8) Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege,
motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la
cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu.

(9) Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri
au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.

(10) Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub
control judiciar sau pe cauţiune.

(11) Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este

considerată nevinovată.

(12) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.

(13) Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.

Dreptul la libertate este un drept foarte important, mai ales in ceea ce priveste situatia din
Romania din doua puncte de vedere:

1) Pentru ca analizele raportate la dreptul la libertate sunt de cele mai multe ori un indicator
extrem de des folosit pentru a masura gradul de democratie a unui stat. De ce? Toate
regimurile politice care au luat-o razna la un moment-dat printre altele au facut o chestie
simpla, au inchis oameni, cu zecile de mii, cu sutele de mii sau cu milioanele. Ceea ce
inseamna ca atunci cand sunt foarte multi oameni inchisi sau cand ai o problema legata
de dreptul la libertate acela este un indicator destul de bun de folosit pentru a determina
care state sunt mai normale si care mai putin normale la cap. Daca ne uitam la situatia
 actuala din jurul nostru (Europa), statele cu cei mai putini oameni inchisi sunt statele pe
care in principiu le socotim a fi cele mai sanatoase la cap: Suedia, Norvegia, Finlanda,
Belgia, Marea Britanie. Statele cu cei mai multi oameni inchisi sunt Romania, Bulgaria,
Polonia, Slovacia, Cehia, Ungaria si cumva chestia asta indica ceva.

Raportat la jurisprudenta CEDO si intr-o oarecare masura a Curtii Constitutionale, Romania are
o problema cu dreptul la libertate, macar cu privire la doua aspecte, cu unul am semirevolutionat
dreptul european.

Dreptul la libertate este un drept sau o libertate? Un astfel de interes e drept sau libertate dupa
cum atunci cand dincolo de persoana in sine, afectezi si sentimentul general de siguranta al
societatii. Daca il inchid pe unul aiurea, atunci il afectez doar pe ala sau si sentimentul de
siguranta al societatii? Varianta B in mod cert.

Cand am vorbit despre distinctia dintre drepturi si libertati, va ziceam ca majoritatea sunt de
regula drepturi sau libertati dar in anumite situatii isi schimba caracteristica in raport de situatia
concreta. Dreptul la libertate este unul dintre cele care nu isi schimba caracteristica, este
intotdeauna un drept si nu e libertate in nicio circumstanta. E un drept absolut sau relativ?
Este un drept relativ, deoarece în anumite situații trebuie încălcat, deci poate sa suporte anumite
limitari.

Ca regula, daca am dreptul la libertate inseamna sa nu fiu privat de libertate.

Cand sunt privat de libertate? Clar cand sunt dus la puscarie sunt privat de libertate. Insa atunci
cand mi se interzice sa parasesc Cluj-Napoca sunt privat de libertate sau nu, cand sunt arestat la
domiciliu sunt privat de libertate sau nu, atunci cand zic ca va tin la curs pana maine si care
pleaca il exmatriculez sunteti privati de libertate sau nu? Sigur, in toate aceste cazuri intervine
privarea de libertate.

O persoana care e internata in spital fara vointa ei e privata de libertate sau nu?
Toata Europa a considerat ca privarea de libertate e egal puscarie. Daca esti la puscarie esti privat
de libertate, daca nu, nu esti privat de libertate.

a. Sunt 3 sau 4 decizii ale CEDO care au schimbat complet aceasta chestiune. Prima dintre
ele este GUZZARDI contra ITALIA – domnul Guzzardi a fost unul dintre primii
membrii marcanti ai mafiei italiene care a luat hotararea sa vorbeasca cu autoritatile si sa
isi toarne colegii. Aceasta decizie a luat-o dupa ce si-a negociat pozitia cu autoritatile
italiene si evident ca a cerut asigurari cu privire la faptul ca o sa ramana in viata dupa
aceasta operatiune si in urma intelegerii pe care a avut-o cu Guvernul Italian s-a stabilit
ca singura modalitate ca sa fie sigur ca va ramane in viata este sa fie dus undeva pe o
insula in largul coastelor italiene care era folosita la acel moment ca baza militara a
marinei italiene; sa fie tinut acolo pentru ca altfel, intr-o puscarie sau in alta parte
riscurile cu privire la viata lui erau sensibil de mari. Pe insula respectiva era un mic
magazin, o carciuma in care stateau militarii si cam atat. Dupa o vreme omul s-a
razgandit, intelegerea a picat, nu a mai fost dispus sa ii toarne si a transmis autoritatilor
sa-l duca inapoi. Autoritatile au zis daca vrei du-te, sunt doar vreo 45 km pana la tarmul
italian, e liber.

Omul s-a adresat CEDO motivand ca a fost privat de libertate deoarece nu exista niciun
fel de hotarare judecatoreasca sau mandat dat de catre un judecator cum ca sa fie detinut
pe insula respectiva. Guvernul Italian s-a aparat in fara curtii spunand ca omul nu a fost
privat de libertate, a mers acolo cu acordul lui, dupa care ne-a zis sa il ducem inapoi. Nu
am avut niciun fel de obligatie sa il ducem inapoi, dar era liber pe insula, putea sa faca ce
vrea el pe insula, daca voia sa inoate pana pe tarmul italian nu il oprea nimeni. In
consecinta nefiind bagat la puscarie, omul nu a fost privat de libertate.

CEDO a spus ca a fost privat de liberatate pentru ca privarea de liberatate nu e tot una cu
puscaria.

Ca sa stabilim ce inseamna privarea de liberatate trebuie sa incepem oarecum de la

analiza comparativa a doua drepturi, fundamentale amandoua care au oarecum o natura
juridica similara, respectiv dreptul la libertate despre care discutam acuma si dreptul la
libera circulatie a unei persoane. Curtea spune ca aceste drepturi au aceeasi natura
juridica insa vizeaza intensitati diferite, spunand asa: o privare de libertate este cea mai
dura forma a privarii de dreptul la libera circulatie, are o restrangere maxima a
dreptului sau de miscare. Trebuie sa vedem unde trag linie intre cele doua, pentru ca daca
spun ca nu are voie sa paraseasca Romania este o restrangere a dreptului de miscare dar
nu este o privare de libertate, insa daca e in puscarie acolo e privare de libertate, deoarece
are o camera de 5 mp in care sa se miste.

Guvernul Italian a incercat sa se apere spunand ca insula aceea nu era foarte mare dar
avea cativa km patrati in care sa se miste, se plimba linistit si putea sa faca ce vrea el pe
cativa km patrati. CEDO a spus ca nu dimensiunea spatiului conteaza, spunand urmatorul
lucru: ca si idee de ce bagam oameni la puscarie? Adica de ce in istoria omenirii
exceptand decapitarea si biciuirea cea mai grava forma de pedeapsa pe care ne-am putut-
o noi imagina ca si umanitate vreme de mii de ani e asta? Adica sa il inchizi pe om
undeva. De ce o facem? Si de ce te afecteaza ca si om atat de mult inchisul? Ii inchidem
ca sa nu aiba contact cu alti oameni si pe tine ca si om te afecteaza major faptul ca esti
inchis undeva pentru ca nu poti sa ai contact cu persoane, sa iti duci o viata sociala
minima, nu poti sa ai contact cu cine vrei tu, cum vrei tu, sa te duci la carciuma, sa te duci
la film, sa iti cumperi paine etc. acest lucru te afecteaza cand esti inchis in puscarie si in
linii mari spre aia tanjesti sau aia iti doresti in momentul respectiv.

Ca sa vedem daca cineva e privat de libertate nu de la dimensiunea spatiului in care esti

inchis trebuie sa plecam, ci de la care este scopul pentru care esti tinut acolo si care sunt
consecintele asupra ta ca si individ.

Raportat la Guzzardi, de ce l-au dus acolo? Ca sa nu aiba contact cu nimeni, scopul

pentru care a fost dus acolo este scopul pentru care in esenta bagi oamenii in puscarie,
limitezi contactul cu persoanele care sunt apropiate. De ce Guzzardi vroia sa se care de
acolo? Pentru a-si relua viata lui sociala obisnuita, sa stea cu familia, sa aiba un minim de
 viata sociala obisnuita. Putea sa faca chestia asta acolo? Nu. In consecinta plecand de la
aceste doua chestii CEDO a spus ca omul a fost privat de libertate.

CEDO: daca interzic unui om sa paraseasca o localitate, localitatea in care locuieste, ii

permit omului sa aiba o viata sociala obisnuita, gen sa mearga la lucru, sa se vada cu
familia, sa-si cumpere ceva de mancare? Da, ii permit. Inseamna ca o restrictionare a
libertatii de circulatie una destul de importanta, dar nu-i o privare de libertate.

Daca insa nu ii permit unui om sa paraseasca un sat, dar nu e satul lui acela, e un sat in
care a ajuns din intamplare. Aluia ii permit un minim de viata sociala, a lui obisnuita? Nu,
asta inseamna ca aceasta chestie se transforma intr-o privare de libertate.

b. A doua hotarare importanta este ENGEL contra OLANDA

In Engel a fost vorba despre un militar care a avut un incident cu unul dintre superiorii
ierarhici, l-a batut sau injurat pe un superior si cu titlu de sanctiune l-au bagat doua
saptamani la carcera.

Ca urmare a ordinului comandantului unitatii militare din care facea parte, fiind
considerată fapta nu o infracțiune, ci un delict disciplinar care ține de ordinea sau de
organizarea militară. Olanda s-a apărat în cauza Engel spunând că omul s-a plâns în fața
CEDO că a fost privat de libertate fără o hotărâre judecătorească spunând că în esență așa
cum o să vedem puțin mai încolo ca să fii privat de libertate trebuie o hotărâre
judecătorească, ceea ce în cazul lui a lipsit, ordinul sau dispoziția comandantului militar
al unității nu e hotărâre judecătorească în mod evident. Statul olandez s-a apărat
spunând că omul nu a fost privat de libertate mergând pe două planuri și spunând:
oricum nu era privat de libertate pentru că el acceptase și nu poate fi calificată ca privare
de libertate, acceptase din punct de vedere contractual, în momentul în care a încheiat
contractul cu Ministerul Apărării olandez privările de libertate în scop militar. Adică dacă
sunt militar și am statul ăsta, accept de o manieră implicită faptul că dacă comandantul dă
ordin nu ies din cazarmă sau nu ies din unitatea militară de unde sunt. Dacă îmi dă ordin
să păzesc o cușcă stau în cușcă până îmi zice să ies . Asta e armata și în consecință, omul
a acceptat regulamentele militare în momentul în care a acceptat să devină militar,
inclusiv regulamentul militar care spune că dacă îți lovești superiorul ierarhic stai câteva
zile sau mă rog 2 săptămâni închis în carceră. Argumentul statului olandez a fost că asta
ține de organizarea armatei și poate fi o chestie de sancțiune , dar asta ține de organizarea
armatei spunând că eu nu l-am sancționat ca și comandant militar. I-am dat un ordin ca
ăla să stea închis în camera respectivă două săptămâni. Eu fiind militar asta e. Nu este
sancțiune că din cauza asta nu e proces, că nu ne-am judecat acolo să vedem dacă da ori
ba, să ascultăm martori, nimic. I-am zis domnului Engel ca două săptămâni e închis în
camera cutare. Curtea a venit și a zis că nu e chiar așa. Adică e adevărat că anumite
categorii de persoane, în anumite situații fie pe baza contractuală sau legală acceptă
restricționari care ar putea fi calificate ca privări de libertate dacă nu ar fi cu acordul lor.
Militarii fiind cel mai bun exemplu, dar mai sunt și alte categorii. De regulă persoane
care lucrează în locuri care țin de ordinea publică, de unitate, etc. Un pompier nu poate să
zică: sunt de serviciu astăzi, nu am chef să stau închis aici. Eu m-am dus. Eu știu pentru
că a acceptat în situația respectivă că poate fi privită ca o privare de libertate câtă vreme
se face cu acordul și acceptul persoanei în cauză. În consecință, este de esență din simplu
fapt că stă închis în unitatea militară, domnul nu este privat de libertate pentru că stă în
unitatea militară ca urmare a modului de organizare a armatei pe care el l-a acceptat
atunci când a semnat contractul cu Ministerul Apărării. Însă trimiterea lui în carceră sau
ținutul în carceră nu ține de organizarea militară sau nu ține de modul în care
funcționează armata pentru că indiferent de tezele pe care le-am avut în proces, a fost
trimis acolo ca urmare a unui delict disciplinar. A fost acuzat sau suspectat de lovirea
comandantului, un lucru care în armată nu e acceptat deloc, asta înseamnă disciplină. Ca
urmare, pe motive disciplinare l-au închis. Că el știa de dinainte potrivit reglementărilor
că îl închizi dacă face așa ceva, e adevărat, dar asta nu înseamnă că acceptă sau că mi-am
dat acordul pentru chestia aia. Omul și-a dat acordul pentru serviciul militar normal care
presupune restricționari dure ale libertății de circulație în multe situații, dar pentru asta și-
a dat acordul. Acordul, nu poate să meargă zice Curtea în hotărârea Engel, atât de departe
 încât să spună că dacă un om știe că riscă să fie privat de libertate la maxim, de libertatea
sa de mișcare, a acceptat automat chestia respectivă pentru că atunci nu mai putem
califica dreptul la libertate ca fiind un drept ci ar trebui să îl calificăm ca fiind o libertate
ceea ce nu e posibil.

Hotărarea Engel este importantă pentru că în urma ei a stabilit Curtea criteriile legate de
efectele și ce presupune acordul unei peroane raportat la privarea de libertate. Curtea
spunând că acordul exclude de plano privarea de libertate atunci când acordul este nu
neapărat explicit, poate fi și implicit , dar acordul vizează o situație generală și care are o
logică internă a sa și care nu ține de sancționarea unei persoane ci pur și simplu de
funcționarea normală a unor instituții .Nu poți să vii să spui că copilul care e la grădinița
și care nu poate să iasă este privat de libertate. Nu e privat de libertate copilul cât timp e
ținut la grădiniță sau în altă parte pentru că existat acordul reprezentantului legal în
chestia asta, iar acordul acesta a fost semnat cu privire la o situație care este perfect
normală și firească în scopul protejării unor anumite valori, respectiv siguranța copilului.
În cazul armatei buna desfășurare a serviciului militar. Totuși dacă un copil din grădiniță
este luat și cu titlu de sancțiune si este închis în baie copilul e privat de libertate. Chiar
dacă există acordul părintelui, chiar dacă părintele zice că e de acord că în cazul în care
copilul face tâmpenii să fie închis în baie, copilul tot privat de libertate este deoarece asta
vine ca sancțiune pentru ceea ce a făcut.
c. Mergând mai departe cu cronologia, ultima hotărârea pe care vreau să o menționez la
momentul ăsta este AMUUR ȘI ALȚII contra Franța. Este o poveste specială de care o
să mai vorbim. La începutul anilor ’90 a existat un război îngrozitor în Rwanda. Probabil
că a fost cel mai nasol război din ultimii 20-30 de ani. În urma războiului au murit cam
jumătate din populația țării. Amuur și alții se referă la un grup în jur de 20 de persoane
din Rwanda care au reușit să ajungă în Franța nu se știe cum, dar se presupune că un
avion Air France care a decolat de pe aeroportul de acolo în timp ce aeroportul era asaltat
de o parte a războiului civil. Ăștia fugeau din fața unor atacuri și au ajuns la bordul unei
aeronave Air Force care a decolat de acolo. Cel mai probabil din milă un echipaj i-a luat
în avion. S-au trezit pe Charles de Gaulle, la poliția de frontieră fara acte de identitate pe
care nu le-au avut niciodată. Poliția franceză de frontiera refuzând accesul pe teritoriul
Franței pe motiv că nu au acte de identitate și în consecință nu li se poate permite accesul
pe teritoriul Franței nici măcar în calitate de persoane solicitante de azil întrucât nu li se
poate verifica nici măcar un nivel minim de identitate. În consecință, au fost ținuți în zona
internațională, bucata de aeroport de până la politia de frontieră . Au fost ținuți în zona
respectivă fără să li se permită să intre pe teritoriu Franței. Li s-a asigurat acolo mâncare,
apă, de către conducerea aeroportului. Mai multe asociații de protecție a drepturilor
omului din Franța au încercat să îi ajute într-o formă sau alta, dar nu au izbutit într-o
oarecare măsură datorită dificultăților lingvistice, aceștia vorbeau ceva dialect în raport
de care a fost foarte greu să găsească translator și în egală măsură datorită dificultăților
masive legate de identitate și de acte, francezii refuzând cu desăvârșire să le permită
accesul în lipsa oricăror informații legate de identitate, exceptând un nume pe care îl
spuneau. Vreme de vreo trei săptămâni oamenii au stat în acea bucată a aeroportului, au
dormit acolo. La un moment dat autoritățile franceze le-au făcut o ofertă spunând că în
măsura în care doresc vor fi transportate în mod gratuit pe orice aeroport din lume doresc.
Oamenii inițial au refuzat, dar după o săptămână au acceptat oferta și au cerut să fie duși
înapoi în Rwanda , au fost duși înapoi în Rwanda de către o aeronavă militară franceză și
lăsați acolo pe aeroport. Ceea ce se știe sigur e că cel puțin jumate din el au fost uciși
imediat după aterizare iar despre ceilalți nu se mai știe nimic aeroportul fiind controlat de
către cei care reprezentau o altă parte a războiului civil de acolo. În momentul în care
erau pe aeroport o asociație a drepturilor omului din Franța, le-a făcut o plângere la
CEDO, susținând că oamenii au fost privați de libertate. A fost una dintre situații în care
Curtea a acceptat să judece plângerea și fără reclamant. În mod normal, Curtea nu mai
judeca dacă reclamantul moare. Aici a spus că datorită importanței pentru situația de
drept și de fapt a cauzei va judeca plângerea din oficiu chiar și fără reclamant. Statul
francez s-a apărat spunând că oamenii nu au fost privați de libertate întrucât da, am citit
Guzzardi, e adevărat că zona aia internațională a aeroportului a fost privare de libertate,
dar ne-am oferit foarte rapid să îi ducem oriunde vor. Nu a fost ca la Guzzardi unde
italienii i-au zis să înoate 40 de km. și ești ok. A fost de bun simț, le-am zis că îi ducem
unde vor ei pe orice aeroport din lume, gratuit. Drept dovadă ca la un moment dat au zis o
destinație și i-am dus acolo. În consecință, nu pot să vin să spun că am privare de libertate
pentru că au stat acolo cu acordul lor și nu suntem în situația lui Guzzardi.

Curtea a venit și a zis că nu e chiar că la Guzzardi pentru că încălcarea libertății nu a fost

una fizică pentru că le-ai făcut oferta respectivă, a fost o privare de libertate făcută în
mod psihic pentru că la modul în care ați acționat oamenii aceia nu au înțeles ceva .
Curtea a zis că trebuie să se plece de la situația reală și nu de la o situație iluzorie sau
ipotetică pentru că dacă ajunge oricare dintre noi pe Charles de Gaulle și nu te lăsa
francezii să intri din cine știe ce motiv și îți zice că îți oferim un bilet gratis oriunde vrei
tu, noi o să plecăm și nu o să fim privați de libertate, iar dacă nu plecam pentru că vrem
noi nu e privare de libertate. Oamenii ăștia nu erau în această situație, ei au venit dintr-un
război îngrozitor, dintr-o zonă enorm subdezvoltată cel puțin civilizațional a lumii,
născuți fără acte și care au ajuns pe Charles de Gaulle și probabil au avut sentimentul pe
care l-am avea noi dacă ne-ar răpi mâine extratereștrii și ne-ar duce undeva pe o altă
planetă. E foarte greu să presupui că oamenii respectivi, care erau analfabeți, crescuți în
niște savane din Rwanda unde nu au văzut nimic, s-au trezit în Charles de Gaulle și au
înțeles ceva din toată povestea aia. Oamenii ăia poate nici nu știau că există țări, state,
acte ca potrivit unui tratat Canada, Germania s-au obligat să primească refugiați fără acte
de identitate. Li s-a spus că pot să meargă că Canada că îi primesc fără acte, dar ei de
unde să știe ce e aia Canada. E cert că nu au înțeles nimic, iar cea mai bună dovadă e că
atunci când nu au mai suportat situație au cerut să îi ducă înapoi, iar acesta decizie a fost
un act de sinucidere pentru că știau ce se întâmplă. Toată lumea știa ce se întâmplă. Și ei
și autoritățile franceze au știut chestia asta. Ei nu au știut ce sunt alea acte, deși pentru noi
care știm ce sunt alea situația ar fi extrem de simplă, dar pentru niște oameni care nu știu
ce e chestia respectivă a le spune sau a le face oferta respectivă nu înseamnă că nu am pus
niște bariere în calea lor. Barierele chiar dacă aparent vorbind a zis Curtea au creat o
situație de libertate, în realitate dacă ne referim la situația reala și concretă a acelor
oameni, oamenii aceia au fost privați de libertate pentru că real vorbind nu poți să te duci
 să le spui puteți merge în Canada că vă primesc fără acte. Ar fi trebuit să le explici vreme
mai îndelungată că există mai multe țări, Canada este una dintre acele țări , că acolo nu îi
omoară nimeni, că îi primesc fără acte , că o să le dea de mâncare după ce îi primesc, etc.
Să contactezi Guvernul canadian ca să trimită un reprezentant care să vină și să le zică că
îi duce într-un loc mai bun. Așa e ca și cum te-ai duce la un copil de 2 ani și i-ai spune că
ar fi grozav dacă te-ai duce în Singapore.

În consecință, Curtea a constată ce barierele alea care te țin într-o anumita zonă în care
ești privat de libertate nu e obligatoriu să fie una fizică. Poți să ai ușile deschise și în
egală măsură privare de libertate. Atunci când bariera psihică e atât de importantă
indiferent de motive, încât persoana respectivă nu îi poate rezista , aia e privare de
libertate.

S-a reluat după aia ideea în alte contexte, s-a spus că dacă îi spui unei persoane că dacă pleci de
aici îți omor copilul aia e privare de libertate, chiar dacă ușa e deschisă și nu e o barieră fizică, nu
țin legat pe nimeni, e suficient atât.

Pe baza acestor criterii definim privarea de libertate.

Cam in coordonatele astea calificam o situatie ca fiind privare de libertate sau nu. Acuma,
ziceam la inceput ca dreptul la libertate e un drept relativ, in consecinta el poate si trebuie sa fie
limitat sub conditia ca se respecta acele conditii generale despre care am discutat respectiv, ca
masura sa fie prevazuta de lege, sa aiba un scop legitim si sa fie necesara intr-o societate
democratica pentru atingerea acelui scop in conditiile despre care am vorbit saptamanile
anterioare. Data fiind importanta dreptului la libertate si toate aspectele de ordin istoric si
nonistoric pe care le am mentionat anterior, Curtea Europeana a impus in materia dreptului la
libertate niste conditii mai dure sau mai stricte decat cele generale, conditiile generale de limitare
a unui drept relativ sunt cele pe care le am discutat si se aplica si aici. Totusi, in raport de fiecare
dintre ele, Curtea a instituit o modalitate mai dura si mai restrictiva in care sa fie permise
restrictionarea dreptului la libertate sau cu alte cuvinte in care sa fie permise privarile de
libertate. In consecinta, in materia privarilor de libertate Curtea Europeana a spus ca ok, masura
trebuie sa fie prevazuta de lege, ca legea sa fie accesibila, previzibila, avand suficiente garantii
impotriva arbitrariului, adica fiind suficient de detaliata cu privire la conditiile in care se poate ca
o persoana sa fie privata de libertate, pentru ce situatii, cat timp, de catre cine, etc., in conditii
foarte stricte sa zic sau lasand o marja de apreciere a statelor destul de redus. In raport de orice
drept fundamental statele au o oarecare marja de apreciere, adica Curtea impune sa existe
garantii impotriva limitarii/arbitrarea unui drept, care sunt fix garantiile alea depinde de anumite
optiuni legislative ale statului, cu conditia sa ramana intr-un cadru rezonabil. In materie de
privare de libertate cadru acela este foate stramt, marja de apreciere a statelor cu privire la
garantiile respective este restransa. Unde Curtea a limitat mult mai mult privarile de libertate e
prin limitarea incidentei urmatoarelor doua conditii. V-am zis ca la nivel general un drept relativ
poate fi restrans daca masura vizeaza un scop legitim. In materia privarilor de libertate, Curtea a
zis ca nu orice scop legitim dintre alea enumerate acolo pot sa justifice privarea de libertate, si ca
in realitate o persoana ar putea fi privat de libertate in mod justificat doar in 6 situatii sau doar
daca masura vizeaza 6 scopuri legitime ori 6 ipoteze:

I. Arestarea preventiva

Curtea spunand ca una dintre ipotezele in care privarea de libertate trebuie sa fie posibila
este in situatia in care o persoana este arestata preventiv adica este arestata in cursul unei
proceduri penale pentru a asigura in linii mari buna desfasurare a anchetei penale sau a
procesului penal. Raportat la necesitatea unei asemenea masuri sau prin raportare la acest
scop considerat a fi legitim, daca e sa analizam a treia conditie, Curtea Europeana a
impus o suma de limitari la adresa statelor despre care vom vorbi imediat. Inainte de asta
ca si idee generala, Curtea Europeana a spus cateva chestii importante care trebuie nu
doar retinute la nivel teoretic, ci si la nivel concret. Curtea Europeana a zis ca arestarea
preventiva a unei persoane este un paradox juridic, pentru ca tu pui in inchisoare o
persoana pe care trebuie sa o prezumi ca fiind nevinovata si o pui, practic vorbind, pui
persoana prezumata ca nevinovata in aceleasi conditii sau chiar mai dure/rele decat o
persoana care este condamnata si la care prezumtia de nevinovatie a picat si ca in situatia
asta juridica in care un nevinovat este pus in aceeasi ipoteza daca nu cumva intr-o
ipoteza mai rea decat unul care e vinovat si a fost condamnat e macar un paradox juridic
daca nu o bizarerie. Un paradox cu care insa, trebuie sa traim pentru ca e cert ca anumite
persoane trebuie sa fie arestate preventiv sau private de libertate inainte de condamnarea
lor definitiva, insa fiind un paradox juridic, orice reglementare, orice regula cu privire la
arestare trebuie sa plece de ideea asta, anume ca, arestarea preventiva este si trebuie sa fie
o situatie de exceptie si ca regula generala care decurge din prezumtia de nevinovatie este
ca o persoana acuzata penal nu trebuie sa fie privata de libertate inaninte de
condamnarea sa, decat in cazuri exceptionale care trebuie sa fie exceptionale. In
egala masura, Curtea Europeana a spus ca atata vreme cat plecam de la ideile astea si
trebuie sa prezumam ca persoana este nevinovata, arestarea preventiva nu se poate
transforma niciodata intr-o forma de executare anticipata a pedepsei si ca atunci cand
arestezi pe cineva, nu-l arestezi pentru ca e vinovat de comiterea unei fapte, ca asta nu o
stabilesti acolo si nici nu trebuie si nici nu ai voie sa o stabilesti acolo, ci arestezi acea
persoana pentru ca daca o lasi in libertate risti sa se produca un risc grav pentru bunul
mers al societatii pentru ordinea publica din cadrul societatii. Si inainte de a vedea care
sunt regulile impuse de Curtea Europeana trebuie sa mentionez sau sa precizez faptul ca
sistemul roman nu are nicio legatura cu ele.

Intr-un studiu facut de catre Consiliul Europei si care a dat nastere unui raport
publicat acum un an jumate, raportul este un raport de condamnare a abuzului de arestari
preventive in Europa de Est. In Romania, nu a auzit nimeni de el pentru ca nu e ceea ce
ne place sa auzim urechilor ca si societate, dar raportul respectiv a luat cateva cifre
statistice si le-a comparat si a spus asa: cea mai mare incidenta a arestarilor preventive la
nivel general in Europa traseaza urmatorul clasament: 1-Rusia, 2-Romania, 3-Polonia, 4-
Ucraina, 5-Moldova, 6-Bulgaria, 7-Albania, 8-Serbia, 9-Slovacia, 10-Cehia, 11-Ungaria
dupa care, la mare distanta urmeaza celelalte. Clasamentul privit invers este pe ultimul
loc Marea Britanie, apoi Irlanda, Norvegia, Suedia, Finlanda, Olanda etc., iar faptul ca,
clasamentul e rupt in doua ca la fotbal, cand sunt un grup de echipe care s-au dus la 70 de
puncte fata de celelalte, asa e si aici, intamplator toate alea din fata sunt foste state
comuniste iar celelalte toate sunt state noncomuniste la origine. Iarasi intamplator,
primele sunt cele care au avut probabil comunismul in formele cele mai dure, in timp ce,
in celelalte sunt alea in care a fost mai blanda toata treaba. Clasamentul mai compara
durata medie a arestarii preventive la care suntem pe primul loc, i-am batut pe rusi.
Clasamentul compara, de asemenea, un indice destul de important, ideea de la care s-a
plecat cand s-a calculat acel indice a fost urmatoarea: Cat il arestezi preventiv pe unul?
Atunci cand esti suspectata de o fapta pe care, daca se va constata ulterior ca a comis-o e
atat de grava toata chestia incat nu ma pot risca sa-l las liber pe ala, nici macar cat il
prezum nevinovat. Adica e atata de naspa situatia incat riscurile sa-l las liber, prezumvat
nevinovat sunt prea mari ca sa mi le asum ca societate. In consecinta, daca, pe logica asta,
l-am arestat pe unul si ulterior il condamn, trebuie sa-l condamn pentru o fapta extrem de
grava iar pedeapsa ar trebui sa fie mare sau foarte mare. Daca cumva ii dau o pedeapsa
foarte mica, asta inseamna ca am gresit cand l-am arestat pentru ca asta inseamna ca,
fapta lui nu era atat de nasoala incat prezumat nevinovat sa-l bag la puscarie ca sa ma
protejez pentru orice eventualitate. Cu atat mai mult, daca ii dau pedeapsa cu suspendare,
ajung intr-o ilogica profunda: cand o fost nevinovat il bag la puscarie si cand e vinovat il
trimit acasa, ca am incredere in el, nu are niciun sens si nicio urma de sens. In mod
normal, ar trebui ca pentru faptele pentru care s-a dispus arestarea sa am pedepse mari
pentru infractiuni grave, iar pentru celelalte la care pedepsele nu sunt foarte mari sau
infractiunile nu sunt foarte grave, atunci sa nu am arestare. Si s-a calculat un indice de
genul acesta pe care l-am spart, suntem pe locul intai, nu avem cum sa il pierdem. Si
detaliat, clasamentul arata un lucru si mai ingrijorator, suntem statul care de departe are
cele mai multe situatii in care a fost arestat cineva si dupa a primit cu suspendare. Suntem
statul care are durate uriase ale arestarilor la pedepse ulterioare de genul doi, trei, patru
ani. Suntem statul din Europa care in ultimii 10 ani, am arestat in nestire pentru
infractiuni economice si de coruptie, in schimb suntem statul din Europa care am arestat
cel mai putin pentru viol. Si daca e sa o gandesti la nivel logic asta iti denota un stat
defect. Pentru ca daca il suspectezi pe unul de evaziune fiscala si il lasi liber ce dracu
poate sa faca ala? Adica, faca ce? De regula, cel care e suspectat de evaziune fiscala sau
de infractiuni de coruptie, il suspectezi pe unul ca a luat mita si il lasi liber, daca a luat
mita inseamna ca are calitatea de functionar, formularea acuzatiei de regula, conduce
macar la suspendarea din functie. In consecinta, riscul sa o mai faca e extrem de redus iar
riscul sa afecteze, sa zici ca e atat de grav ce a facut incat nu ne putem risca ca si
societate sa il lasam liber ca, cine stie ce dracu face e 0. In schimb, nu arestam pentru viol
care e o infractiune pe care orice studiu sociologic sau antropolozic spune ca e o
infraciune cu risc de recidiva urias, este una dintre infractiunile cu cele mai mari riscuri
de recidiva, e o infractiune care e oarecum ireversibila, evaziunea fiscala produce efecte
care sunt reversibile, in esenta daca ii gasesti la ala banii ii iei si cu asta basta. La viol,
consecintele sunt ireversibile. E o infractiune care afecteaza interese mai importante,
afecteaza un drept fundamental al persoanei, nu o chestie care sa tina de o idee generala
de ordine publica, buna stare economica a tarii etc. In consecinta, ca sa dau niste
exemple simple, Marea Britanie care este statul din Europa care per ansamblu aresteaza
cel mai putin, in Marea Britanie in 88% in cazul acuzatiilor de viol se dispune arestarea
macar pentru o perioada initiala de timp, in Romania, indicele de arestare la viol este de
sub 10%. Avem insa 60 si ceva la suta la arestari pentru fapte de coruptie, iar in Marea
Britanie arestarile pentru faptele de coruptie sunt 0. Avem 40 si ceva la suta din arestari
pentru infractiuni de evaziune fiscala in ultimii 10 ani, in Germania in ultimii 10 ani au
fost arestati pentru evaziune fiscala 3 oameni in total, la un numar similar de acuzatii
formulate din punctul asta de vedere, ceea ce indica ca in realitate ca si societate si ca si
sistem judiciar, ceea ce facem cu arestarile nu este sa preintampinam sau sa prevenim
ceva, ceea ce facem cu arestarile este ca de fapt, dam sanctiuni anticipate sau stabilim
anticipat vinovatia unei persoane si o trimitem la puscarie. In timp ce, pentru alte fapte
care in esenta ar putea fi mai periculoase, pentru persoana prezumata a fi nevinovata, gen
viol sau alte infractiuni de genul asta, nu parem sa avem aceeasi reactie. Asta inseamna,
din punctul meu de vedere si al alora care au facut acel studiu, ca suntem defecti ca si
societate. Daca nici macar daca nu stiu, i-am aresta pe toti ai zice,

suntem defecti dar ii arestam pe toti nu stiu, avem o logica. La momentul in care tu ca si
stat arestezi in disperare pentru abuz in serviciu si nu arestezi pentru viol si pentru
talharie ai luat-o razna. Inseamna ca nu ai inteles nimic din ceea ce inseamna arestarea.
 La fel cand, ca si stat arestezi in disperare pentru trafic de droguri si apoi le dai cu
suspendare. E o chestie lipsita de orice urma de logica, daca face unu trafic de droguri si
il arestezi inseamna ca traficul lui e atat de important incat dupa aia ii dai 100 de ani de
puscarie. Daca l-ai prins numai pe un idiot de copil care le-o dat la trei prieteni sa fumeze
niste tigari aiurea si il arestezi pe ala si la sfarsit ii dai 2 ani cu suspendare, inseamna ca ai
gresit, ceva e gresit, ceva nu ai facut bine. Si daca faci asta o data zici ca ok, se intampla,
l-ai suspectat ca e un mare traficant si te-ai prins dupaia ca de fapt e un fraier si asta este,
patesti. Dar cand o faci constant sau cand ai zeci sau sute de situatii de genul asta, ai o
dementa. Aveam la un moment dat, in 2007 sau in 2006 mai multi oameni in puscarii
arestati pentru trafic de droguri decat condamnati pentru trafic de droguri. Nu are sens
deloc, sub nicio forma. E adevarat ca e greu de inteles, nu neaparat ca e greu, orice
magistrat pe care il intrebi sau ii zici cu privire la chestia asta zice asa e dar.. si o sa iti
invoce presiunea opiniei publice, care presiune opiniei publice spune ca l-ai prins pe unul
luand spaga lumea o sa urle trebuie sa mearga la puscarie. Da, evident ca trebuie sa
mearga la puscarie dupa ce il condamn nu atunci. Iar daca opinia publica nu intelege
foarte exact chestia asta probabil ca sistemul judiciar ar trebui sa se agite sa cultive intr-
un fel sau sa faca un pic de cultura juridica opiniei publice sa priceapa chestia asta. Ca in
momentul in care ti-o formulat o acuzatie e o acuzatie, omul e prezumat nevinovat si in
consecinta nu am de ce sa-l arestez decat daca suntem intr-un dintre situatile despre care
o sa vorbim imediat care nu prea exista in materia asta sau care se intampla rar. Altfel, o
luam razna, iar faptul ca sistemul judiciar se apara in felul asta, din punctul meu de
vedere e o prostie pentru ca, real vorbind, isi invoca propria culpa.

Probabil că sistemul judiciar ar trebui să facă puțină cultură juridică opiniei publice, ca să
înțeleagă chestiile astea. Că în momentul în care ți-a formulat o acuzație, e o acuzație, omul e
prezumat nevinovat și în consecință nu am de ce să îl arestez decât dacă suntem în una dintre
situațiile despre care vom vorbi imediat, dar care nu prea există în materia asta sau care se
întâmplă rar. Altfel, o luăm razna, iar faptul că sistemul judiciar se apără în felul ăsta, din punctul
meu de vedere e o prostie, pentru că spectacolul arestărilor a plecat din sistemul judiciar, nu din
exterior. Adică faptul că a fost umflat știu eu cine și a fost dus la sediul unui parchet și scos de
acolo în cătușe, a fost publicat de către presă pentru că i s-a dat această informație, nu au simțit
ăia în aer că azi la ora 12 trebuie să vină cu camerele în față la DNA că vine un transport. La fel
cum nu au spart ziariștii serverele parchetelor ca să scoată înregistrări pe care să le dea la
televizor să audă lumea cât de vinovat e unul sau e altul, pe care tu trebuie să îl prezumi
nevinovat. Ca și concluzie, din păcate, acel studiu făcut de Consiliul Europei, indică faptul că, ca
și națiune am regresat și că din punct de vedere al respectării dreptului la liberate în perioada
2005-2010 am stat mai bine decât în perioada 2010-2018, atât în ceea ce privește cele care
trebuiau făcute, cât și cele care nu trebuiau făcute, ceea ce e absurd. Pe măsură ce a trecut
timpul, cel puțin până în 2018 am apărut ca și sistem că ne concentrăm strict pe alea pe care nu le
mai face nimeni în afară de ruși, ucrainieni, polonezi și moldoveni și nu ne concentrăm pe
celelalte, pe care le face lumea pe care o considerăm civilizată. Și cred că, pentru cei care
urmează să vă faceți procurori, judecători, ar trebui probabil să vă gândiți în momentul în care
ajungeți acolo, ce vrem de la țara asta: vrem să trăim ca în Belgia sau ca în Rusia. Dacă alegem
varianta A, ar trebui să facem ca belgienii. Faptul că avem un decalaj de 30 de ani față de Belgia
ar trebui să ne uităm la ce s-au împiedicat ei acum 30 de ani și să ocolim lucrurile respective. Ar
trebui să nu mai arestăm pentru infracțiuni economice și să arestăm pentru viol, tâlhărie, tentativă
de omor etc. Arestarea preventivă are alt scop decât pedeapsa de la final.

În materie de arestare, printr-o serie interminabilă de hotărâri, CEDO, care nu avea

jurisprudență pe arestare deloc până la aderarea statelor din Est, a stabilit unele reguli, pe care
aproape nicio instanță din România nu le respectă:

1. Arestarea preventivă nu este și nu poate fi o formă de executare anticipată a pedepsei

-instanța care judecă arestarea preventivă nu poate și nu trebuie să se pronunțe asupra

vinovăției celui judecat, trebuie doar să constate că persoana este acuzată în mod
rezonabil, pe baza unor probe plauzibile de comiterea unor fapte;
 - ceea ce se întâmplă de fapt este că procesul care se desfășoară atunci când are loc
urmărirea penală este de fapt procesul care ar trebui să se desfășoare la final, iar persoana
a cărui arestare se cere nu are realmente aproape nicio șansă;

- raportul Consiliului Europei nu a produs niciun efect în sistemul nostru, deși a fost
transmis CSM-ului pentru a fi făcut public, cel mai probabil pentru că președinta CSM la
acel moment era o doamnă judecător de la ICCJ care a reusit printre altele să dispună
arestarea unei femei însărcinate în 8 luni, pentru o infracțiune de corupție.

2. Unicele rațiuni ale arestării preventive pot să fie existența unui risc ca persoana:

-să fugă;

-să influențeze martori sau să falsifice probe;

- să mai comită vreo infracțiune.

CEDO susține că trebuie să existe probe din care să reiasă aceste riscuri, nu neapărat
certitudinea că se vor întâmpla, ci pur și simplu faptul că există un risc real. De
asemenea, CEDO mai spune că arestarea trebuie să dureze doar atât cât persistă riscul
respectiv. De exemplu, dacă există riscul ca persoana respectivă să influențeze martori, ca
stat ai obligația de a audia cât mai repede martorii respectivi și apoi trebuie să eliberezi
persoana arestată.

Exceptând anumite situații limită, foarte grave (de exemplu, cei suspectați de terorism sau
cei suspectați de a fi ucigași în serie), simpla gravitate a unei acuzații penale nu poate
să justifice arestarea preventivă a unei persoane. În România, 90% din hotărârile de
arestare preventivă au ca unic argument gravitatea acuzației.

3. Arestarea trebuie să fie dispusă obligatoriu de către un judecător, pe asta o

respectăm din 2003 pana in prezent, până în 2003 n-am fost foarte încântați de acest
 aspect, până în 2003, în România arestarea o dispunea un procuror. Au fost necesare
multe hotărâri ale Curții Europene a Drepturilor Omului și o presiune uriașă de la
Strasbourg și de la Bruxelles ca să fim nevoiți să schimbăm chestia asta. Rezistența a fost
atât de mare la această modificare, încât atunci când s-a produs, într-un final, prin
modificarea Constituției, în 2003, mă rog, m-o trimis Consiliul Europei să prezint
rațiunile și modificarea la niște cursuri de formare a procurorilor, unul, într-o pauză, mi-o
zis că se simte castrat, că el dacă nu-i mai poate amenința pe ăia că îi arestează, cu ce îi
amenință? Să ne înțelegem pe deplin, încă n-am înțeles chestia asta, că la televizor aud în
continuare că DNA-ul a arestat oameni, n-a arestat DNA-ul pe nimeni, judecătorii i-au
arestat, DNA-ul a cerut arestările și unii judecători i-au arestat, alții nu, in fine, dar nu a
arestat DNA-ul pe nimeni și sperăm că nici nu o să aresteze vreodată. La fel cum, mă rog,
am auzit și procurorii lăudându-se pe la televizor cu câți or arestat, până în 2003 da, din
2003 încoace nu au arestat pe niciunul, dar asta contează mai puțin.

4. Iar zice CEDO că arestarea trebuie să fie limitată în timp, la o durată maximă
stabilită prin lege și este obligatoriu să fie, în acel interval de timp, reexaminată
periodic. Pe asta am ajuns să o respectăm, nu chiar de tot așa, pe bucățele, începând din
2003. În 2003, s-a stabilit pentru prima oară că arestarea se dispune în faza de urmărire
penală pentru 30 de zile și în faza de judecată pentru 60 de zile, și durata aia poate fi
prelungită, până atunci era forever, te aresta o dată, salut, nu mai ieșeai. O zis că totuși, la
30 de zile dacă nu te-o trimis în judecată și la 60 de zile dacă te-o trimis în judecată, scrie
în Constituție că trebuie reevaluată situația sau rejudecată situația. Raportat la durata
maximă, mă rog, după ce am făcut chestia asta, Curtea de la Strasbourg a zis: e ok, dar vă
trebuie o durată maximă. Ne-o mai luat din 2003 încă vreo 8 ani, în 2011 am pus o durată
maximă de 180 de zile a arestării preventive, dar doar în faza de urmărire penală, cu
arestarea în fază de judecată i-am păcălit, am pus durata maximă ca fiind jumătate din
maximul pedepsei celei mai grave de care este acuzată persoana, adică 100 de ani, o
grămadă de ani. Ne-o fost rușine să zicem de 5 ani, că ar fi zis ăia: Bă, sunteți nesimțiți,
că dă-o dracu, 5 ani, Și atunci am băgat un termen de ăsta: jumate din durata maximă a
pedepsei pe care o poate primi omul, în cel mai rău caz, pentru infracțiunea de care e
acuzat, însă pot mai mult de 5 ani, aproape întotdeauna, dar i-am păcălit, cu asta am
rămas, deocamdată, și cu asta basta. Cumva ne-am dat sau, mă rog, în încercarea de a-i
păcăli, n-am dat și într-o oarecare măsură cu stangu-n dreptu, pentru că, luând astfel de
măsuri sau făcând astfel de socoteli sub o presiune uriașă nu ne-a spus nimeni gen 30 de
zile, ni s-a spus: stabiliți o limită rezonabilă. Luând astfel de măsuri sub o presiune uriașă,
am dat-o prost, pentru că există câteva erori de socoteală acolo. Una dintre ele este faptul
că, de la regulile de mai sus care spune că arestarea se dispune de un judecător, etc., se
poate institui și toate statele au instituit o excepție, pentru durată extrem de scurtă de
timp, necesară procedurii de arestare, privarea de libertate a unei persoane poate fi
dispusă și de un procuror. E ceea ce noi numim în dreptul nostru reținerea. Reținerea am
stabilit-o la 24 de ore, adică un procuror te poate reține pentru 24 de ore în vederea
desfășurării activităților necesare de arestare, adică trebuie să scrie cererea de arestare, să
ducă dosarul la instanță, să vină judecătorul de acasă, să apuce să se judece chestia
respectivă, să stabilească dacă da ori ba, mergând pe ideea după care trebuie să aibă un
astfel de interval de timp, că dacă iese unu care e real periculos, că la ăia ne referim,
teoretic, și te duci și-i zici: Boss îți cer arestarea, no, ne vedem mâine după-masă, până
facem cererea, dosare, acte, până vine judecătorul, grefierul, până vineri după-masă cine
știe ce dracu face ăla, în consecință trebuie să-l rețin. Atunci, procedural sau din motive
de organizare a justiției nu se poate, și atunci, în toate statele din lume există un interval
de timp în care te poate reține procurorul sau polițistul în vederea pregătirii arestării. Am
pus cel mai scurt interval de timp, pentru că l-am pus, pentru că n-am mai rezistat
presiunii și atunci am dat repede 24 de ore și-i prea puțin timp, prea scurt intervalul ăla de
24 de ore. Pe de-o parte, e prea scurt pentru ca omul să-ți pregătească apărarea pentru
arestare. Pe de altă parte, e un interval de timp atât de scurt, încât permite abuzurile sau
permite joaca în acest interval de timp. Dacă vrei sa-l faci pe unu urât și, mă rog, uitați-vă
la practica DNA-ului relativ constantă. Observați în felul următor, te duci la fraier și faci
percheziție vineri dimineață, la 6, i-ai rupt ușa, faci percheziție. Nu credeți că acele
percheziții au vreun rol real, în imensa parte a situațiilor se anchetează fapte de acum 7
ani, de genu o luat șpagă, nu știu, ce-o să găsești? Adică, ce credeți, că și-o scris în jurnal:
acum 7 ani am luat o șpagă, să moară mama, e grozav. N-o să găsești nimica, nici n-ai
vreo șansă să găsești, nici nu te aștepți să găsești ceva, adică, pur și simplu te duci să-i
rupi ușa ca să: 1) chemi presa să filmeze, să înceapă agitația; 2) să-l sperii pe idiot; 3) să
pui o presiune uriașă pe alți idioți care știu că au vreo legătură cu ăla și că urmează, fără
să te gândești mai departe la alte consecințe. Dacă îi rupi ușa la unu, la 6 dimineața. S-ar
putea să aibă 2 copii pe acolo sau eu știu, au fost situații în care s-au transformat în
tragedii. Să nu credeți că nu se poate face și altfel, că se poate, dacă nu vrei sa-l execuți
pe unu, pur și simplu vrei să anchetezi o infracțiune sau ai de anchetat o infracțiune și
crezi sau speri că poți să găsești ceva la ăla acasă poți să faci și altfel. Te duci, nu la 6
dimineața, te duci la 9, suni la ușă, zici: Bună ziua, sunt procurorul X sau polițistul X, am
un mandat de percheziție la adresa dumneavoastră, vă rog să îmi predați nu știu ce
obiecte cauți tu sau dacă nu, să îmi permiteți să le caut. Și asta, sigur, nu-i plăcut pentru
nimeni, dar asta-i o modalitate în care se întâmplă unele percheziții. Alte percheziții se
întâmplă întotdeauna vineri, o să vă zic imediat de ce, absolut întotdeauna vineri
dimineața, se rupe ușa la propriu, la 6 dimineața, cam aproape toți oamenii dorm în
momentul ăla, imaginați-vă cum e să te trezești, om care nu ești din lumea interlopă, om
care ești normal, ai luat o șpagă, dar tot omul relativ normal, dacă la 6 dimineața, i se
rupe ușa, năvălesc înăuntru 20 de băieți mascați cu arme, cu nu știu ce, te iau, te trântesc
pe jos, îți pun pistolul la cap: Stai, bă, acolo... Și imaginează-ți cum e să îți vezi tatăl sau
mama în situația respectivă și să ai 5 ani sau 6 ani sau eu știu. Eu știu 2 situații de femei
care au avortat în momentul ăla, erau însărcinate și au avortat instantaneu în momentul
ăla; situații de copii care au fost atât de marcați încât nu și-au revenit ani după aia, din
situația respectivă. Clar că vei face chestia asta dacă te duci într-o gașcă de băieți
interlopi care-s plini de săbii prin casă și de rahaturi de genu ăsta, da, rupi ușa, năvălești
cu mascații, scoți pistoalele și alte rahaturi. Dacă te duci la unu care îi judecător și îl
suspectezi că o luat o mită, 1) te duci degeaba, că n-o să găsești nimic acasă, să ne
înțelegem pe românește, niciodată și 2) dacă faci chestia asta, spărgând ușa, intrând pe
ușă și pe geamuri, în același timp, cu armele la vedere, urlând din toate părțile, la ce te
aștepți? Exceptând faptul că îl panichezi la maxim pe ăla și că la copii, la persoane mai
slabe de înger riști să produci consecințe care sunt ireparabile și care s-au produs relativ
frecvent. După care îl iei pe idiot de acolo, după care, stai până pe la 11, 12, n-ai ce face
atât, în linii mari, dar stai acolo, bagi dume de rahat, îi zici lu ăla că o să moară în
pușcărie, că etc., mai întorci lucrurile cu fundul în sus, îi iei toate calculatoarele, nu că o
să găsești ceva în ele, dar numa ca să te distrezi, îi iei telefoanele, nu ca să găsești în
telefon că l-o sunat acum 7 ani pe ăla de la care o luat șpaga, dar ca nu-și poată suna
avocatul, că zici că telefonul e ridicat la percheziție, n-ai voie să te atingi de el, sigur că
poți să-l suni de unde vrei tu, dar nu de pe telefon, ti-l dau pe al meu, dacă vrei. Dar nu
știu numărul. Ghinion. Hai că-l caut pe net. Păi nu, că și calculatorul l-am luat. Si apoi, pe
la 12 îl duci frumos la parchet, îl ții la parchet până pe la 9 seara, fără apă, fără mâncare,
fără telefon, fără nimic, să fie frăgezit bine și, din când în când mai treci pe lângâ el și
mai dai o dumă de rahat cum că nevastă-sa nu se simte bine și copiii nu-s ok sau ceva de
genu ăsta ca să fii sigur că funcționează. Pe la 11, 12, 1, 2 noaptea îl iei și-l bagi înăuntru,
îl reții pentru 24 de ore și după aia urmează festivalul partea a 2-a. Socotești, ok, 24 de
ore, îi 2 noaptea, expiră mâine noapte pe la 2, mâine-i sâmbătă. O să duc dosarul la
instanță, zic că stau dimineață să scriu cerea de arestare preventivă, o să-mi ia până pe la
3-4 după-masa, duc dosarul pe la 3-4 după-masa, îl înregistrez la instanță, grefierul de
serviciu o să-l sune pe judecătorul care- de serviciu în ziua aia, undeva sâmbăta pe la 6
după-masa, să-l cheme la 7 la instanță că are de judecat o arestare, judecătorul o să fie
deosebit de încântat, o să fie foarte fericit, la 7 o să intre în sală și o să vină ăla cu
avocatul și o să zică avocatul: Domnu judecător, lăsați-mă și pe mine să văd dosarul, ca
să știu despre ce ne judecăm astăzi. E 7 seara, stau copiii acasă și am chemat-o pe mama
repede să vină stea cu ei și tu vrei să vezi dosarul, bine, ai o juma de oră, 30 de minute îți
ajung. După 30 de minute, judeci repede, intri în sală, te gândești că, stai cât îi ceasu, s-o
facut 11? Ok, până la 2 trebuie să dau soluția, că la 2 expiră alea 24 de ore, tre sa-i dau
drumu la idiot. În consecință, până la 2 am timp să citesc o sută de mii de tone de hârtie
de aci? Nu. Ok, ce-o scris fraierul ăsta în propunerea de arestare? CTRL+C, CTRL+V,
that`s it, s-a terminat, după aia mai vedem. N-ar trebui să se întâmple așa, dar dacă vă mai
aduceți aminte de la televizor, toate judecățile de arestare încep după-masa către seara
 pentru un motiv anume. Dimineața ai mai mult timp, dar ai începe la 9 judecata și vine
ăla și zice: Vreau să văd și eu dosarul, ca să știu de ce ne judecăm, ai mult mai multă
îngăduință să zici ok, hai că te las până la ora 1, ai 4-5 ore la dispoziție, dacă-i deja seara,
dracu te mai lasă, și atunci socotești 24 de ore sau te folosești de alea 24 de ore ca să
ajungi în situația asta: pe de altă parte, ca să duc discuția până la capăt, alea 180 de zile,
pe care le-am stabilit ca durată maximă pentru urmărire penală sunt prea puține, raportat
la infracțiunile pentru care ar trebui să arestezi pe durate lungi de timp. Dacă, Doamne
feri, vom ajunge vreodată să avem de anchetat teroriști adevărați, nu de ăștia, unu care o
găsit o grenadă și o aruncat-o în curtea liceului la Piatra-Neamț. Dacă chiar vom ajunge
să dăm peste teroriști din ăia real one, niște băieți de prin Siria sau de mai știu eu pe unde,
care au de gând să facă tâmpenii, dacă cineva crede că anchetarea penală se poate
determina în 180 de zile sau în 6 luni, se înșală amarnic, nu poți sa o faci, real vorbind. E
o anchetă care, datorită complexității, a faptului că îi legată de tot felul de alte țări, de alte
persoane, de necesitatea de a primi informații de pe la tot felul de servicii internaționale și
așa, nu o poti face în 6 luni, e firesc. Și atunci, dacă România pune mâna pe un terorist de
genu ăsta, la un moment dat, și vrea să-l judece, ok, o să-l arestăm, vezi un terorist, îl
arestezi instant și fără să clipești. După 180 de zile, hai după 6 luni, ai două variante: sau
termini ancheta în 6 luni și dacă termini o anchetă din aia în 6 luni, o faci de rahat, că n-ai
cum să o faci altfel; sau n-o termini și-i dai drumul. Niciuna dintre variante nu-i bună,
deloc, dar atât ne-o dus capu, așa că asta este. Bun, cam astea sunt regulile generale
raportate la arestare, v-am zis, în principiu, sau, mă rog, mai este una, hai să o zic și pe
aia, mai sunt încă 100, dar în fine.

• La reevaluarea arestării ăleia, care se face periodic, mă rog, la 30 de zile în faza de

urmărire penală, la 60 de zile în faza de judecată, CEDO spune că instanțele nu au voie
să folosească argumente stereotipe, repetitive și nici faptul că nu s-a schimbat nimic.
Din contra, instanțele trebuie sa se uite sau sa analizeze evenimentele care au survenit,
nu la modul de abuzație, ci de la ultima prelungire a arestarii preventive, in raport de
acestea sa analizeze daca e cazul sau nu sa continue arestarea si daca subzista riscurile
existente initial. La noi, pentru ca il condamni cu anticipație, e foarte greu sa verifici daca
 subzista riscurile care nu au existat. De asta avem durate foarte lungi ale arestarii, pentru
ca fata de orice alt stat, nu il arestam daca exista un risc de genul celor expuse anterior, ci
il arestam cu tittlu de pedeapsa anticipata. Cand judecatorul zice ca e destul, ii da drumul
(cat ai stat? un an? ti-e destul, acasa!). Repet, nu numai cu regulile acestea, filosofia
generala a arestarii care trebuie sa va intre foarte bine in cap este aceea ca este o masura
preventiva, la care previne ceva in raport de acel dosar penal. Atat, nimic in plus! Si insist
pe subiectul acesta pentru ca tonele de hotarari de la CEDO au fost date in toate felurile.

Au dus una la Marea Camera, CREANGĂ contra Romania, care nu are nimic interesant si e o
speta care nu avea de ce sa ajunga la Marea Camera. Cand am intrebat de ce au dus-o acolo,
pentru ca nu are sens, au raspuns ca s-au gandit ca daca o da Marea Camera poate o inteleg si ai
nostri si ca suna altfel cand spune Marea Camera ceva. Acum 2 ani au dus si una contra
Moldova in fata Marii Camere din acelasi motiv. Toamna trecuta au dus si una contra Rusiei,
poata pricep si aia ceva. Nu pricepe nimeni nimic, ca nu vrea! Au dat hotarare-pilot, au dat in
toate felurile, le-au dat pe banda rulanta cate una pe saptamana. Cativa ani le-au programat asa
sa vina una pe saptamana, sa le dea tot asa la gramada. Nimic nu am inteles! Sau modificari,
consecinte...sper ca la un moment dat sa schimbe, desi nu vad nicio schimbare de cate ori o dau.
In a doua situatie ziceam ca, Curtea a spus ca o persoana poate sa fie privata de libertate in 6
situatii..Prima si cea mai importanta este arestarea preventiva. A doua ipoteza in care poate fi
justificata privarea de libertate a unei persoane este internarea din motive medicale sau
privarea de libertate medicala, care poate sa existe in doua ipoteze :

II. Internarea din motive medicale

a) Carantina - pentru a preintampina raspandirea unei boli. Pe motive de carantina se

dispune privarea de libertate, persoana respectiva nu poate sa iasa dintr-un spital in care
s-a raspandit o boala, il tine inchis acolo.Asta e o situatie mai putin frecventa.

b) Internarea nonvoluntară

Situatia care ridica de fapt problemele masive de drept vizeaza internarea nonvoluntara a unei
persoane. Cea voluntara nu ridica niciun fel de probleme pentru ca nu e privare de libertate,
mergi voluntar. Mergand pe ceea ce a dezvoltat Curtea cu militarii, daca te internezi voluntar nu
esti privat de libertate in masura in care esti la terapie intensiva. Nu trebuie sa vina atunci statul
sa te scoata de acolo, e ok daca te ține! Internarea nonvoluntara nu trebuie confundata cu
internarea de urgenta sau a unor persoane inconstiente. Daca ai un accident de circulatie si te ia
SMURD si te duce la spital, aia nu e internare nonvoluntara. Se prezuma la nivel absolut in
unele sitatii ca ti-ai dat consimtamantul sa te internezi daca doamne fereste patesti asa ceva.
Internarile nonvoluntare la care ma refer sunt in principal internari psihiatrice. Aici exista o
intreaga jurisprudenta a Curtii dezvoltata aproape exclusiv impotriva Romaniei. Am reusit sa-i
surprindem, desi nu e o surpriza ca e impotriva Romaniei. Romania are o istorie neagra din
punctul acesta de vedere. Incepand cu 1964, Romania comunista a incercat sa iasa cu o imagine
mai buna, ceea ce a si tinut o vreme. In Romania comunista a fost presedintele Statelor Unite in
vitiza, Nixon la vremea aceea. Pe Ceausescu l-a primit si Regina Marii Britanii la un moment
dat. Toata lumea a sperat ca poate in Romania o sa urce sistemul comunist din interior, ca iata,
sunt altfel. O laie! I-am mintit de i-am spart, dar cel putin pentru o vreme a functionat. Unul
dintre motivele pentru care a functionat a fost ca la momentul in care Ceausescu a ajuns la
putere, a criticat public si vehement abuzurile, ca sa-l citez pe el „ facute in perioada anterioara
sub conducerea lui Petru Groza, Ana Pauker si Gheorghiu Dej”, condamnarea unor persoane
pentru infractiuni politice cu sute de mii de detinuti politici. Ceausescu a venit si a amnistiat
toate infractiunile politice, a dezincriminat toate infractiunile politice care existau pana atunci, a
scos din puscarie detinutii politici care supravietuisera pana la momentul acela. Dupa care s-a
scarpinat in cap vazand ca toata lumea aplauda de la Viena pana la Washington, toti sunt in
genunchi, dar apoi se intreaba acum ce fac cu fraierii? Bun, pe unii ii rezolv, ii condamn penal
pentru infractiuni de drept comun, organizez un sistem care sa permita condamnari aiurea pentru
infractiuni considerate a fi de drept comun. Cele mai clasice erau 3: delapidare, gestiune
frauduloasa si abuz in serviciu. Dar mai era o problema, toate 3 presupuneau calitatea de
functionar public –ok, extinde calitatea de functionar public si la femeia de serviciu, dar tot nu
sunt toti, ce fac cu aia? Ajunge la concluzia ca nu trebuie sa ii inchida pe acestia la inchisoare,
care comenteaza, are gura mare sau probleme psihice cu regimul comunist sau cu mine inseamna
ca e nebun! Nebunii nu stau la inchisoare, nebunii stau la psihiatrie, ca sa fie tratati.
In consecinta, Romania are o istorie neagra dupa cum spuneam cu internarile psihiatrice.
Persoane care din diverse ratiuni nu au putut fi condamnate penal, Romania le baga in spitale
psihiatrice, considerandu-le incomode la momentul respectiv.

In consecinta, faptul ca Romania a dat nastere jurisprudentei CEDO cu privire la internarile

nonvoluntare, in special cele psihiatrice, nu e o surpriza asa majora. Romania nu a dat inca
nastere, pentru ca nu a avut cine sa faca plangere, unui alt tip de internari nonvoluntare ale
persoanelor, tot zise medicale, adica forma de eugenie pe care Romania comunista a practicat-o.
Ceausescu ajunsese la un moment dat la concluzia ca suntem cel mai tare si aspru popor din
lume, in consecinta nu avem voie sa avem handicapati. Romania era singura tara fara handicapati
din lume, potrivit datelor oficiale la momentul acela. Astfel, toti copiii care se nasteau cu diverse
forme de handicap, de altfel extrem de numerosi datorita politicii de interzicere a avorturilor care
a dat nastere unor practici avortive foarte greu de inteles acum, dar mai usor de imaginat in
vremurile acelea. Imaginati-va ca in conditiile in care politica era complet antiavort si anti orice
legat de limitarea polulatiei, deoarece Ceausescu ajunsese a concluzia ca suntem prea putini si
trebuie sa fim multi. Asa a aparul acel Decret- lege avand drept scop cresterea populatiei, de
aceea generatia de atunci se numeste generatia decrețeilor, fiind oameni nascuti in urma adoptarii
acelui decret-lege care a interzis orice masura de limitare a cresterii populatiei. Puneti-va in
situatia unei persoane din anii 70 care dintr-o relatie mai mut sau mai putin fericita sau care poate
ca s-a terminat, se trezeste insarcinata. In conditiile in care prezervative nu existau, pastile
anticonceptionale nu existau, avortul era interzis ca infractiune atat pentru persoana care il
practica, cat si pentru medicul care il facea. Ganditi-va la persoana respectiva care se trezea
poate si intr-un sat uitat de Dumnezeu, unde gura lumii e foarte mare si viata in acea perioada era
extrem de dificila prin anii 70 sau 80 si ea era insarcinata. Au fost extrem de multe situatii in care
s-au incercat avorturi oarecum empirice. De la tot felul de metode, mergand de la aruncatul pe
burta de la inaltime, la tot felul de metode care sunt groaznice. Romania a avut dupa statistici
semioficiale in perioada decretului peste 25.000 de femei care au murit in incercarea de a face un
avort. Au fost zeci sau sute de mii de copii nascuti care erau nedoriti, ceea ce era ingrozitor
pentru copii si pentru toata lumea. In contextul acesta in care se incercau avorturi, numarul de
copii nascuti cu handicap era urias raportat la orice statistica din lume, cu atat mai mult cu cat nu
se facea nicun fel de control prenatal, iar toti copiii care sa nasteau cu handicapuri inregistrabile
din punct de vedere statistic erau internati la spitalul medical in centre pentru copii cu handicap,
care in linii mari erau locuri pentru exterminare. Copiii erau dusi acolo, pe scurt, ca sa fie ucisi
prin infometare si alte chestii de genul acesta. Gasiti si un documentar pe internet despre
subiectul acesta, dar daca sunteti foarte slabi de ingeri nu va uitati. Si azi se fac internari
nonvoluntare, daca cineva crede ca au incetat in 1990 cu totul, brusc, se insala amarnic, numai
despre acelea nu a ajuns nimic niciodata la CEDO. Ce a ajuns la CEDO a vizat internarile
nonvoluntare majore, ca sa zic asa.

Prima a fost FILIP contra Romania. Cum ajungeai in perioada comunista sa fii internat la
psihiatrie aiurea? Internarile normale la psihiatrie sunt fie voluntare, de catre persoana aia care
are anumite perioade de discernamamt si se duce la medic, fie mai frecvent, pentru cele care nu
au discernamamt, de catre familie, care e considerata tot voluntara, situatia standard. Nu
discutam despre asta. Cum se faceau astea? Au bagat in codul penal un text pastrat oarecum
inclusiv astazi, care spune ca in situatia in care o persoana comite o fapta prevazuta de legea
penala, insa nu are discernamant si in consecinta nu raspunde penal pentru fapta respectiva,
persoana poate fi internata medical nonvoluntar. E oarecum firesc sa ai asa ceva, ce nu e firesc e
sa nu limitezi infractiunile. Nu are sens sa il internezi pe unul care nu are discernamamt pentru o
infractiune gen un furt de nimic. Are sens atunci cand lasarea lui in libertate ar preventa un
pericol pentru el sau pentru viata, sanatatea, integritatea altora, dar nu pentru orice. In fine, asta e
un aspect secundar. Pana in 2014, putea fi de prin 2005 dar timpul de reactie nu e unul rapid,
aceasta internare nonvoluntara era dispusa de catre procuror. Pe scurt, daca o persoana era
suspectata ca a comis o fapta prevazuta de legea penala si procurorul ancheta fapta respectiva si i
se parea ca nu are discernamamt, il baga la psihiatrie, punct. In forma aceasta s-au facut
internarile in perioada comunista. Domnul Filip a patit chestia asta, el sustinand ca nu are niciun
fel de boala si ca are discernamamt. Cei de la CEDO cand au vazut situatia, pe romaneste spus,
le-au sarit ochii din cap: deci procurorul l-a chemat pe domnul Filip suspectat de comiterea unei
infractiuni sa-l audieze si in cursul audierii, procurorul care nu are niciun fel de pregatire
psihiatrica sau de orice fel, fara niciun fel de aviz medical, fara nimic, a dispus internarea lui pe
durata nedeterminata la psihiatrie, care ramane acolo pana zice procurorul? Voi sunteti nebuni?
Statul romanesc a zis da...Curtea a zic ca nu e bine, sa ne intelegem. Sigur ca persoanele care
prezinta un risc datorita bolii psihice, pentru ele sau pentru societate, trebuie internate chiar si
nonvoluntar. Desi teoria spune ca internarea trebuie să fie măcar semi-voluntara, trebuie sa-l
convingi pe om ca ar fi mai bine sa se interneze, si dacă chiar nu vrea atunci să folosești
internarea nonvoluntara. Sigur că chestia asta nu are trebuie să aibă legătură cu vreo infracțiune
pentru că ar trebui să aștepți ca ăla să încalce legea penală să îl duci dacă există un risc cu privire
la chestia respectivă. Adică dacă există un risc ca cineva să fie violent datorită bolii psihice, nu
trebuie să aștepți să omoare pe cineva ca să-l internezi. În consecință, cei de CEDO nu au înțeles
de ce treaba asta are vreo legătură cu procedura penală. Sigur că dacă unul o face, atunci riscul e
posibil mai evident, dar Curtea tot nu înțelege de ce în situația asta procedura nu se mută într-o
procedură medicală sau administrativă, și rămâne într-una penală, că nu prea are sens. Ceea ce nu
înțelege CEDO e cum de o persoană fără pregătire medicală de psihiatrie, poate să stabilească că
o persoană nu are discernământ, că a comis fapta prevăzută de legea penală datorită bolii de care
suferă, că boala respectivă prezintă risc de recidivă și un risc pentru sine sau pentru alții sau
pentru societate, și că unica soluție este să-l închid nonvoluntar pe ăla pe durată nedeterminată
într-un spital de psihiatrie. În consecință ne-a făcut praf hotărârea FILIP. La vreo 3 ani de la
hotărâre am modificat un pic legea și am zis că trebuie făcută o expertiză psihiatrică cu privire la
persoana respectivă, pentru a ști că durează pe durată nedeterminată. Curtea a zis că e ok, dar nu
asta era problema, voi faceți expertiza, dar o faceți după, ideea era să o faceți înainte. Deci
sugestia Curții era de fapt că, dacă procurorul are vreo suspiciune că persoana care a comis fapta
tipică ar putea să sufere de o boală psihică, atunci trebuie să cheme un medic să dea un
diagnostic, și dacă pe diagnostic că ar fi cazul să fie internat, atunci să fie internat.

Situația unei astfel de persoane este extrem de complicată. Înainte de 2014, l-am avut client pe
un domn, care era polițist, cred, care cred că avea ceva boală psihică. Ei bine, domnul respectiv
se certase cu șeful lui, făcea glume proaste, îl suna la 2 noaptea și făcea glume proaste la telefon,
în fine chestii de genul ăsta. Șeful s-a supărat foarte tare, a făcut o plângere penală pentru
amenințare, șantaj, în fine, și a reușit să convingă un procuror să facă drăcia asta. Procurorul a
constat el că omul suferă de o boală psihică, nu a nominalizat-o care este, că domnul nu are
discernământ, că a comis fapta tipică datorită bolii psihice, că prezintă pericol pentru alții și în
consecință l-au trimis la psihiatrie. Real vorbind, a durat vreo 6 luni să-l scot pe ăla de acolo,
părea relativ normal, adică nu e ok ce a făcut, dar de la starea lui până la boală psihică e cale
lungă. Internarea respectivă l-a făcut nebun de tot, la început aveai ce vorbi cu el, dar după atâtea
luni de sedative, a ieșit rău. De asta nu e ok ca procurorul să dispună el internarea.