Curs 10

Dreptul la o instanță neutră

Imparțialitatea

Al doilea element, respectiv imparțialitatea, presupune lipsa oricărui interes personal

subiectiv al judecătorului cu privire la un litigiu determinat. Se rezolvă printr-o serie de reguli
care vizează posibilitatea ca judecătorul să se abțină de la judecarea unor cauze în care ar avea
vreun interes, indiferent de natura lui. La fel ca și posibilitatea oricărei dintre părți să recuze
judecătorul, in cazul în care dovedește că există un asemenea interes. De exemplu, nu poți fi
judecător într-o cauză în care ai fost avocat, dacă tu ți-ai schimbat meseria evident că nu poți să
judeci într-o cauză pe care o cunoști, căci nu ești imparțial. Ai deja o părere formată ... nu poti fi
judecător în cauza lui maică-ta. În fine, situații de genul ăsteia, care nu pot fi restrânse extrem de
mult. Am mai amintit și anul trecut, reamintesc și acum pentru că e extrem de important:
Existența sau innexistența neutralității, in special raportat la imparțialitate, se verifică după teoria
aparenței.

Teoria aparenței

Teoria aparenței, vă reamintesc că e o teorie care a fost inventată tot de Curtea Europeană
a Drepturilor Omului În hotărârea X contra Belgia. Această teorie spune ca, pentru respectarea
dreptului la o instanță neutra, este obligatoriu nu doar ca instanța să fie neutră, ci este obligatoriu
ca instanța să și pară neutra. În consecință, atunci când există multiple motive care ar face orice
persoană terță să aibă un dubiu legitim cu privire la imparțialitatea judecătorului, sau altfel spus,
dacă există motive obiective din care să rezulte o aparentă lipsă de imparțialitate, este deja
suficient ca dreptul la o instanță neutra să fie încălcat. Astfel, ca să dovedesc că mi s-a încălcat
sau că mi se încalcă acest drept, nu trebuie să dovedesc faptul că judecătorul chiar este parțial,
este suficient să dovedesc că există motive obiective din care să rezulte aparența faptului că
el nu este imparțial. Indiferent dacă în realitate este sau nu, tocmai pentru că judecata se
bazează pe propria conștiință si la ce se gândește el. Revin la exemple stupide de dinainte: dacă
unul este judecător în cauza lui maică sa, să nu credeți c-o să scrie vreodată în hotărâre “câștigă
mama că e mamă, ce dracu?” O să scrie ceva gen juridic. Iar dacă merg pe ideea că eu trebuie să
probeze lipsa de imparțialitate, nu o să pot proba chestia asta niciodată. Singurul lucru pe care
pot să-l probez este că există un motiv obiectiv, respectiv relația de familie dintre ei, care este
suficient, astfel încât în ochii oricărei persoane să creeze un dubiu legitim cu privire la
imparțialitate sau să creeze o aparentă lipsă de imparțialitate.

De aici e teoria aparenței, pentru că ceea ce fundamentează lipsa de imparțialitate si de

independență este aparentă și nu realitatea. Curtea Europeană a ajuns la chestia asta printr-o
analiză britanică făcuta acum vreo 300 de ani, care spunea că pentru ca justiția să fie reală,
trebuie nu doar să fie reală, ci să se vadă că se face. Curtea Europeană spune că ceea ce încearcă
să livreze sistemul de justiție, printre altele, dar în primul și în primul rând, este încrederea. Dacă
există motive obiective care sa creeze suspiciuni de genul ăsta, nu va trezi încredere, în
consecință își arată obiectivul. Oamenii trebuie să aibă încredere că hotărârile sunt rodul legii și a
modului în care judecătorul a interpretat legea si nu a unor chestii exterioare, iar dacă există
astfel de motive nu poți avea încredere în justiție. Nu o să insist asupra subiectului din motive pe
care le-am spus. Sistemul de justiție din România se bucură, între ghilimele, de cel mai slab grad
de încredere dintre toate statele Uniunii Europene; cel mai mare îl are justiția britanică. În
România gradul de încredere e undeva la 33 la sută, ceea ce este groaznic. CSM-ul si alții din
sistemul judiciar susțin că asta nu este din vina lor, ci din vina puterii politice care face nu știu ce
drăcii ... intrebati pe oricine care a avut un proces cât de cât important, dacă la finalul acelui
proces, indiferent că o câștigat sau o pierdut, i s-a părut că sistemul este de încredere. Si dacă vă
zic foarte multi că da, poate o fi dintr-o cauză greșită a perceperii puterii politice. Eu am 15 ani
sau 16 în sistemul de justiție și vă zic că nu mi se pare, deloc. Am încredere în unii judecători, în
unii procurori, mie si 33 la sută mi se pare exagerat.

Dreptul la o procedură contradictorie

Un alt drept care intră în noțiunea de drept la un proces echitabil este dreptul la o
procedură contradictorie. E o libertate aproape absolută, și spus mai pe lung, este dreptul oricărei
persoane care ia parte la o procedură, de a-și prezenta probele și argumentele în fața unui
judecător, de-ai fi prezentate... Mă rog, ca să rezum ce înseamnă procedură contradictorie, citez
tot din Curtea Europeană a Drepturilor Omului: contradictorialitatea este esența noțiunii de
proces. Proces înseamnă două sau mai multe părți în fața unui judecător, ăia își prezintă
argumentele, probele, putând să se contrazică unii pe alții, iar judecătorul decide. Nu există
proces fără contradictatorialitate, la fel cum nu există contradictorialitate fără proces. Din dreptul
la o procedură contradictorie decurg câteva obligații pentru stat, și implicit, câteva drepturi ale
părților. Mai multe, extrem de multe. De fapt și dreptul la o procedură contradictorie este ca și
dreptul la un proces echitabil. O chestie care înglobează o sumă de alte lucruri.

Deci dreptul la o procedură contradictorie include :

Dreptul oricărei persoane de a fi prezentă la propriul proces

Pentru ca procedura să fie contradictorie, trebuie, în primul rând, să fiu acolo. E oarecum
logic. Asta înseamnă că statul are obligația de mijloace de a asigura prezența persoanei la
propriul proces. Asta, evident, se face prin citarea omului. Îl anunță că are un proces. Cum
menționam și acum vreo oră și ceva, noi ca și stat suntem la începutul secolului 19, ca să fiu mai
exact. Încă nu a inventat nimeni nici telefonul. Zice legea, când o persoană are un proces este
citată, în esență, la adresa de domiciliu. Adresa de domiciliu este aia care apare în evidența
populației și care corespunde rareori cu adresa reală. Se face și aia prin poștă, dacă poștașul nu
găsește pe nimeni la adresa de domiciliu atunci, potrivit legii, citarea se consideră făcută în
regulă dacă se afișează pe ușa imobilului respectiv. Gen, ca să luăm situația ca atare, e extrem de
frecventă. Unul are o adresă în buletin și s-a mutat de acolo de cinci ani, dar nu și-a schimbat
buletinul pentru că nu l-a interesat să facă chestia asta. Îl citează acolo, merge poștașul și nu
găsește pe nimeni acasă, în consecință o să afișeze citația pe ușa imobilului. De fapt nu o afișează
niciodată, dar să zicem că se respectă legea. Eventual o baga în cutia poștală. Dar presupunând
că s-ar respecta legea, o afișează pe ușa imobilului. O să vină ăla care locuiește acolo, o să vadă
ceva pe ușa care nu e despre el, o să rupă hârtia și o s-o aruncie la coș. Dar potrivit legii,
persoana care a fost citată, a fost anunțată legal. Dacă poștașul găsește pe cineva acasă, dar nu e
ăla care trebuie, atunci o să trimită citația înapoi la instanță și o să scrie de ce. O să scrie “omul
nu mai locuiește la adresa indicată.” Atunci, potrivit legii, instanța va face afișarea citării pe ușa
instanței. Ia citația și o s-o afișeze pe locul specific din fiecare instanță, dacă intrați o să vedeți
undeva un panou pe care îs prinse cu ace de siguranță hârtiile, citațiile. Se consideră că îi ok.
Situația este în ordine, omul a fost înștiințat că are proces și dacă nu se prezintă e o libertate la
care poate să renunțe, înseamnă că a înțeles să nu-și exercite acest drept și că nu dorește să fie
prezent la propriul proces. Și cu asta basta, sănătate și virtute. Rezultă de aici în mod indubitabil
că extrem de multe hotărâri judecătorești sunt pronunțate cu privire la persoane care nu au fost
conștiente și nici nu au știut vreodată că au un proces. Să vă gândiți că situațiile sunt cu atât mai
grave, cu cat suntem o țară care are estimativ mai mult de 1 milion de oameni care pleacă în
străinătate. În foarte puține situații, chiar dacă îți dau rezidenta sau chiar dacă s-a obținut
rezidenta și au acte în adresa din Italia, Germania sau unde or locui, foarte foarte rar să se
prezinte vreodată la evidența populației in localitatea din care au plecat, să anunțe că nu mai au
domiciliul unde scrie în buletin și să anunțe că domiciliul lor este la Paris. Din milionul ala de
oameni, va imaginati ca un numar semnificativ au procese. S-ar putea face si altfel? Evident ca s-
ar putea face si altfel. Ideea de baza e sa facem si noi cum se face la altii.

In primul rand, incerca sa faci rost de un numar de telefon, ca in ziua de azi e mult mai
simplu. Sunt mult mai mari sansele sa ai o cartela sau un abonament pe numele tau decat sa ai
adresa corecta. Daca nu se reuseste sa se gasesca un numar de telefon, se foloseste politia de la
locul ultimului domiciliu cunoscut, poti trimite un politist sa caute informatii despre om, sa vada
de un numar de telefon pentru ca ala, in esenta, o sa gaseasca pe cineva care stie ceva. Si daca nu
il gaseste pe ala, o gaseste pe maica-sa, pe taica-sau, un vecin sau cineva care sa ii spuna ceva
despre omu ala, astfel incat omul sa poata fi instiintat de o maniera reala. Daca nu merge nici
asa, persoana respectiva este data in urmarire internationala, insa nu urmarire cu retinere, ci
urmarire in vederea instiintarii persoanei, asta insemnand ca pe canalele politiei din toate statele
va aparea si atunci... cum sa zic? Unu din Romania care s-a dus sa lucreze in Spania, poate ca nu
are un abonament de telefon in Romania, poate nici nu mai stie nimeni nimic de el, dar sunt toate
sansele sa aiba ceva pe numele lui in Spania, un abonament la TV sau un contract de inchiriere,
etc. astfel incat, la o accesare a bazei de data de politia din Spania, sa il gaseasca in 5 minute si,
in consecinta, sa il informeze despre situatia asta. Dar asta nu se intampla. Consecintele sunt ca
te instiinteaza doar dupa ce te condamna la urmarire penala; cand te cauta sa te duca la puscarie
se face chestia asta si te gaseste in jumate de ora. Asta pentru persoanele care nu se ascund.
Pentru aia care se acund, e mai complicat, dar pe unu care nu se ascunde, il gasesc. Repet, apare
in baza de date cu ceva, o adresa, un numar de telefon si poate fi gasit extrem de repede. Ca sa
pricepeti exact de ce e aiurea, va zic despre un client pe care l-am avut.

Clientul acesta, judecat foarte de mult, inainte de 2000 era plecat in Spania. S-a casatorit,
a avut 2 copii in Spania, copiii vorbeau romana, ma rog, asa semi-aproximativ, la scoala in
Spania, omul a ajuns acolo director de banca, nevasta nu mai stiu ce, plecati de prin Alexandria
sau Oltenia, nu mai stiu. La un moment dat o persoana de acolo este arestata pentru trafic de
droguri. Datorita legii, pedeapsa pentru traficul de droguri scade daca persoana in cauza
formuleaza un denunt impotriva altei persoane privitoare la aceeasi infractiune, trafic de droguri.
Ne-am gandit sa fim foarte destepti si sa scadem pedeapsa la aia care toarna si pe altii, ca sa ii
incurajam sa o faca. Nu mai are nimeni in lume asa ceva. De ce? Pentru ca ce o sa faca oricare
arestat de droguri? O sa faca denunt, ca daca l-o prins, e groasa. Are 2 variante sa faca denunt:
unul pe bune sau un denunt aiurea. S-a lansat in lumea traficantilor de droguri ca varianta b e
varianta echitata. Impotriva cui faci un denunt aiurea? Impotriva cuiva pe care stiu ca nu o sa il
gasesc. Atunci, s-a lansat ideea ca facem denunt imptriva astora care sunt plecati cu anii in
strainatate si nu mai vin in veci. In cazul de care va povesteam a fost prins un dulau, a facut un
denunt impotriva omului care mi-a devenit ulterior client si fiind fost coleg de scoala, stia ca a
plecat de 100 de ani in Spania si ca nu o mai venit de atunci in Romania, ca nu o sa mai vina si
nu o sa il gaseasca niciodata. In consecinta, a facut un denunt ca trimite din Spania droguri pe
care le ia din Columbia. A inceput pe baza acelui denunt urmarirea penala cu omul lipsa, s-a
desfasurat urmarirea penala in lipsa, a fost trimis in judecata in lipsa, sigur a fost citat prin afisare
la usa instantei si a fost condamnat la 15 ani cu executare pentru trafic de droguri. Dupa ce a fost
condamnat, o fost dat pe Interpol ca in 2 ore politia spaniola a intervenit cu trupele antitero in
banca la care lucra sa il ia pe om. Pentru ca spaniolii ce au primit? Asta a fost condamnat la 15
ani de inchisoare pentru trafic international de droguri, care se afla la risc sporit. A ajuns in
Romania, foarte greu a obtinut rejudecarea cauzei, s-a rejudecat la un Tribunal de pe acolo. I-au
schimbat cei 15 ani in 2 ani de condamnare cu suspendare, la Curtea de Apel s-a gasit un
judecator mai curajos care sa ii dea achitare. Consecintele acestei situatii sunt ca pana a obtinut
acea achitare omul a stat 1 an si 8 luni in inchisoare. Ala care l-a denuntat a venit in fata instantei
si a spus ca stia ca e plecat in Spania si credea ca nu o sa il prinda si ii pare rau. Dupa ce o stat un
an si 8 luni in inchisoare, viata lui s-a dus, familia a venit in Romania, nu mai putea sa se
intoarca in Spania, banii lui au fost pusi sub sechestru fiindca erau din trafic de droguri. Asa ca
au trait din nu stiu ce, copiii care nu stiau limba au venit intr-o tara straina in care nu au mai fost
decat de 2 ori o saptamana. Omul a iesit din inchisoare, era taximetrist prin Bucuresti. Si totul s-a
intamplat din cauza ca statul roman, in loc sa il caute si sa ii spuna ca vrem sa te audiem o mers
drept inainte.
 Revin la ce spuneam si inainte, in momentul in care zici ca citarea se face nu stiu cum nu
realizezi care sunt efectele si consecintele ca dreptul de a fi prezent la proces, in foarte multe
situatii este transformat intr-o chestie formala sau exotica.

Administrarea echitabila a probelor

In materie civila nu sunt probleme majore, sunt insa probleme majore in materie penala.

Primul tip este, reprezentat la mod general, marturiile anonime. Ele sunt declaratiile
date de persoane a carei identitate nu este dezvaluita, fie de catre politisti sub acoperire, fie de
catre persoane care au ales sa colaboreze pastrandu-si identitatea ascunsa.

Am plecat de la urmatoarea idee generala: e o sitatie dificila, pentru ca pe de o parte,

exista anumite fapte care real vorbind pot fi dovedite doar prin marturie anonima si sunt printre
cele mai grave fapte. Nu pot sa nu permit statelor sa foloseasca marturiile anonime ca si cum nu
le permit sa ancheteze unele dintre cele mai nasoale fapte. Istoric vorbind e foarte greu de
presupus ca cineva o sa iti dea declaratie despre activitatile mafiei cu identitate reala, pentru ca
istoria dovedeste ca o sa moara repede. E greu de presupus ca cineva o sa dea declaratii in fata
instantei cu o identitate reala despre organizatii teroriste. In egala masura, politistii sub acoperire,
formarea si trainingul si introducerea sa intr-o lume interlopa costa foarte mult timp, bani si e
complicat. In moment in care din prima operatiune ii dezvalui identitatea, ii clar ca nu mai pot sa
il folosesc in viitor. In consecinta, trebuie sa permit statelor sa foloseasca politicile sub acoperire.
Echitabilitatea procesului celui acuzat de o marturie anonima este pusa sub un mare semn de
intrebare. Cum pot sa asum credibilitatea unui martor daca nu stiu cine e si daca nu pot sa pun
nicio intrebare care sa ii dezvaluie intr-o oarecare masura identitatea? Pe de o parte nu pot sa
interzic marturiile anonime, pe de alta parte acestea ridica mari probleme de echitabilitate. Si
atunci, Curtea Europeana a impus o serie de reguli statelor, spunand ca pot fi utilizate marturii
anonime daca sunt indeplinie urmatoarele conditii:

1. Sa nu fie probele determinante ale stabilirii vinovatiei unei persoane (daca exista alte
probe si marturiile anonime doar intaresc si confirma aceste probe, e in ordine, dar nu
invers)
2. Pot fi folosite doar pentru infractiuni de gravitate ridicata
 3. Pentru martori, este obligatoriu ca riscul sa fie unul real si sa se mentina pe toata durata
procesului
4. Utilizarea marturiilor anonime trebuie compensata de instanta de judecata (trebuie sa
existe posibilitatea de a audia anonim acea persoana si cel putin judecatorul sa cunoasca
identitatea reala)

Intr-un proces, acuzatiile erau de dare sau luare de mita si martorul incerca sa ii explice
instantei ca se teme pentru viata lui, adica e normal sa te temi pentru viata ta daca dai in goana
ceea ce face mafia sau pe cineva cu precedente de violenta, dar daca dai in goana pe presedintele
consiliului local pentru luare de mita, nu ai niciun motiv rezonabil sa crezi ca cineva o sa te
omoare.

După cum Parchetul relatează, proba cea mai importantă a acuzării unui președinte de CJ
acuzat de luare de mită erau niște fișiere pe un calculator, pe care calculator un martor anonim
( care cică se temea pentru viața lui și de aceea a dorit să rămână anonim) l-a găsit în timpul unei
sesiuni de pescuit în Florești și pe care a doua zi l-a trimis la DNA fără să-l deschidă, fără nimic.
Astfel s-au găsit probe foarte importante împotriva președintelui Consiliului Județean. Care e
consecința? Un dosar care putea fi pe bune cu acuzații reale, a ajuns din nou la parchet și de
asemenea, o altă consecință constă în neîncrederea populației care nu mai știe dacă omul a făcut
infracțiunea de care e acuzat sau nu, dacă hotârea e dată pe bune sau nu deoarece totul era atât de
secret, încat sunt puse la îndoiala până și validitatea acelor fișiere care puteau la fel de bine sa fie
falsificate.

Curtea Europeana interzice utilizarea unor probe secrete privind dosarele penale cât si
cele non-penale. Din motive firești daca pentru utilizarea mărturiilor anonime pot fi intelese
unele ratiuni, pe de alta parte utilizarea lor afectează dreptul la procedura contradictorie si
echitabilă, dar nu chiar cu totul in sensul in care dacă se permite totuși audierea acelor persoane,
dacă judecatorul cunoaște identitatea lor e inechitabil, dar nu până la capăt. Utilizarea unor probe
secrete, a unor documente clasificate pe care cel puțin una dintre părți să nu le cunoască deloc nu
intră in aceeași categorie pentru că trebuie identificate situațiile în care chiar ar fi nevoie de ele
să justifici o politică penală sau non-penală, în măsura în care nu sunt cunoscute deloc de către
una dintre părți dreptul la un proces echitabil este anulat și nu poate fi compensat.
 Documentele clasificate au fost folosite masiv în instanțele din România. Există o
tendintă de schimbare și vreau să vă zic vreo 3 exemple:

1.Într-un dosar SRI. Ne-a trimis la dosarul cauzei niste documente clasificate arătând o
hartie din partea presedintelui instanței care spunea că cu referire la dosarul ala au venit de la
SRI niste documente clasificate care pot fi consultate de judecator in camera pentru documente
secrete și judecatorul ne-a spus ca el nu are de gând să le consulte pentru că dacă SRI-ul vrea să
trimită documente sa le trimită în asa fel ca să le poată vedea toată lumea și că in consecinta fara
sa se uite peste documente a decis să le trimită inapoi la SRI.

2. În alt dosar ne-a comunicat doamna judecător ca au venit documente de la SRI raportat
la dosarul cauzei și că o să le consulte si după ce le consultă o să decidă ce face cu ele. Le-a
consultat după care ne-a spus că consideră că părțile trebuie să aibă acces la documentele
respective și in consecință a cerut SRI-ului sa le declasifice. Legea e așa făcută încât judecatorul
nu poate sa declasifice, declasificarea poate fi făcută doar de institutia care a si clasificat
documentul.

3. În acest dosar am fost informați că s-au depus de către SRI documente clasificate la
dosarul cauzei, și dacă vreau să le studiez in calitate de avocat judecătorul trebuie să-mi dea o
încheiere care sa imi confirme că sunt avocat in dosarul respectiv si să-mi dea permis de
securitate pentru a studia documentele respective. Eu nu am acceptat acest lucru din doua
motive: 1. Pentru că degeaba conform permisului pot să le citesc, dar nu am voie să le comunic
nimănui, nici clientului și nu am voie să le spun în sala de judecată. 2. Ca sa mi se dea
certificatul ala de securitate trebuie sa completez un formular în care sa declar ce rude am în
străinătate, cu ce se ocupă și mă pune să scriu și dacă am frigider sau n-am frigider. Cert este că
utilizarea documentelor clasificate este extrem de neplăcută.

Cu privire la administrarea probelor CEDO spune că părtile atat in litigiile penale cat si in
cele non-penale au dreptul să ceară administrarea de probe in conditii egale. Conditiile în
care pot sa ceara administrarea probelor trebuie sa fie aceleasi. În dosarele penale legea spune
așa: că prin rechizitoriu când o persoană este trimisă in judecată se emit de către procuror probele
care susțin acuzarea și acele probe se administrează obligatoriu de către instanță. Adică
procurorul dacă vrea să audieze martori o sa-i treaca pe aia acolo. Dacă eu ca inculpat vreau sa se
audieze 200 de martori trebuie sa cer treaba asta si instanta nu e obligata sa imi accepte cererea.
În egală măsură tot in legea noastră scrie că dacă persoana a fost achitată în fond si parchetul
formuleaza apel, în apel este obligatorie administrarea probelor. Dacă o persoană este
condamnată în fond și face apel, poate să ceară readministrarea probelor, dar nu este obligatorie.
Pe scurt dacă te achită parchetul readministrază probele, dacă te condamnă s-ar putea sa iti
readministreze probele sau parte din ele sau deloc, repet astea nu înseamnă conditii egale.
Probleme sunt și mai complicate în materie de evaziune fiscală, unde evaziunea fiscală este un
litigiu fiscal la care părți sunt mereu ala care a comis-o, parchetul cat si cel care acuză și ANAF-
ul care are de recuperat banii cu care cineva o fraudat bugetul de stat. Printr-un OUG s-a stabilit
că ANAF-ul poate să delege inspectori in cadrul organelor de urmările penală care sa efectueze
rapoarte de constatare in litigiile de natură fiscala. Asta înseamnă că una dintre părtile procesului
isi trimite oamenii la parchet care administreaza probe care vor fi folosite in dosarul penal ceea
ce nu e ok. Aceleași probleme există si in litigiile fiscale pentru care procedura fiscală permite
să contest un act de impunere însă rahaturile ce le-a facut ANAF-ul sunt automat probe în timp
ce eu trebuie sa le cer si sa le obtin. Asta nu insemna egalitate. Din nou ce impune CEDO sunt
conditii egale in ceea ce priveste administrarea probelor, adica sa le putem administra in aceleasi
conditii. În materie penala totul e gresit pentru ca cand te trimite in instanta conform legii
parchetul va depune la instanta tot rechizitoriul si tot dosarul de urmarire penala care invariabil
sunt impotriva ta si astea depuse devin automat probe.

Contradictioralitatea inseamna intre altele si dreptul la motivarea hotărârilor

judecătorești. Acest drept a fost inventat de către CEDO prin hotărârea Albina c. România,
Curtea spunand ca procedură contradictorie înseamnă nu doar dreptul ca părtile sa-si prezinte
argumentele în fata judecatorului și ca judecatorul să le răspundă la acele argumente. Instanțele
au obligația să se raporteze la argumentele spuse de către părți, și in măsura in care nu le dau
curs să explice de ce acest lucru. Cu alte cuvinte în momentul in care ai pierdut un proces si dau
hotararea sa stii de ce ai pierdut sau de ce argumentele care iti erau favorabile sau probele care
iti erau favorabile sunt considerate de judecator ca nefiind ok.

CEDO spune ca justitia nu trebuie sa fie doar facută, ci trebuie sa se si vada ca e facuta,
asta nu inseamna ca nu trebuie sa le arati oamenilor de ce ai facut sau de ce ai pronuntat
hotararea intr-o forma sau alta. Ca si stat avem o galeata de hotarari care vizeaza nerespectarea
acestor obligatii și in general nu avem nicio treaba cu respectarea lor.
 Sistemic, suntem intre putinele state in care hotararea se pronunta inainte de motivare.

În toată lumea asta normală la cap, o hotărâre judecătorească se pronunță la momentul la

care este motivată. Toată lumea acceptă faptul că de la momentul la care se termină procesul, s-
au terminat probele, argumentele, s-a închis, până la momentul la care se scrie hotărârea, trece un
anumit interval de timp. Nu se poate scrie pe loc. Este firesc să existe un interval de timp, iar în
toată lumea asta lucrurile se întamplă în felul următor: se termină toată povestea iar judecătorul
spune că suntem în 1 mai, haideți în 20 iulie și vi se va spune hotărârea. La noi, ca și regulă,
hotărârea se pronunță imediat ce s-a terminat procesul, judecătorii au posibilitatea să amâne
pronunțarea, iar motivarea trebuie făcută ulterior, legea spune că în 30zile, în realitate la Î.C.C.J.,
media depășește un an. Astfel, motivările sunt inexistente de foarte multe ori din acest motiv.
Dacă eu iau o decizie astăzi și o motivez peste un an, cine mai ține minte despre ce era vorba?
Mai știu in detaliu de ce am luat hotărârea acum un an? Uneori hotărârile rămân nemotivate, sau
au motivări care nu pot fi luate în considerare, deoarece pe măsură ce citești realizezi că ai greșit.
Dacă ai un proces care durează cinci ani și încerci să dai o hotărâre acum la sfârșit, mai ții minte
ce a zis nu știu ce martor?! Iar atunci când motivezi și trebuie să scrii acolo constați că ai făcut o
greșeală. Odată pronunțață hotărârea nu mai poți da înapoi, și atunci alegi să nu mai scrii nimic.
Există și o presiune majoră asupra judecătorilor în ceea ce privește motivările, tocmai pentru că
nu se fac în termenul de 30 zile, sunt hotărâri care se motivează cu foarte mare întârziere,
C.S.M.-ul și inspecția judiciară pun o presiune foarte mare asupra judecătorilor ca să le motiveze.
Dacă nu ai timp să motivezi în 30 zile, softul instanțelor sesizează acest lucru si emite o alertă
roșie. Atunci apelezi la varianta simplă, care la dosarele penale este să dai CTRL+C, CTRL+V
din rechizitoriu, dacă e condamnat, dacă e achitat mai trebuie scris ceva. Iar dacă nu este proces
penal și este unul civil, CTRL+C, CTRL+V din argumentele celui care a câștigat procesul.
Uneori sunt și situații când te sună grefiera și zice: ,,domnul avocat, vă roagă instanța dacă îmi
puteți trimite pe mail în Word argumentele pentru nu știu ce’’. Când se întâmplă asta înseamnă
că ai câștigat, copiază de la tine și nu de la celălalt. Sau te duci și faci nu știu ce cerere. Dacă se
cere și depunerea ei în scris înseamnă că se admite. Nu așa ar trebui să funcționeze. Din punctul
meu de vedere, cel puțin jumătate din hotărârile judecătorești pronunțate în România nu sunt
bine motivate. În unele situații poți intui, în majoritatea cazurilor nu îți dai seama de ce ai
pierdut. Ca avocat te înveți cu sentimentul acesta, ca și client, nu. La fel și cu motivările foarte
târzii. Îmi vine acum în minte cazul unui client care a fost achitat în fond, condamnat în apel la 1
ani și jumătate de închisoare. Avea motivarea achitării, dar nu și pe cea a condamnării, reușind să
afle abia la 2-3 luni după ce a ieșit din închisoare. Este aberant din orice punct de vedere. Am
mai zis-o de 200 de ori astăzi.

Dreptul la un proces echitabil este partea din convenție cu care România are cele mai
mari probleme, deși nu avea înainte. Sunt și judecători care fac de capul lor, amână pronunțarea
până scriu hotărârea, iar când o pronunță este și scrisă. Dar aceasta este o opțiune individuală,
lucru pe care îl fac asumându-și în egală măsură consecințele care pot interveni din cauza
amânării, amânare care nu poate fi mai lungă de 2 săptămâni, apoi iar 2 săptămâni. Astfel că
dacă realizează că le va lua 2 luni să scrie hotărârea, vor amâna pronunțarea de 5 ori câte 2
săptămâni, lucru care este de asemenea enervant pentru omul care își așteaptă soluția.

Dreptul de informare- dreptul persoanei acuzate penal de a se aduce la cunoștință

acuzația, într-o manieră suficient de detaliată încât să se poată apăra. Se referă atât la acuzația
materială- faptele, cât și în ceea ce privește calificarea juridică a acelor fapte. Astfel încât să
poată răspunde la acuzațiile care i s-au adus. Rechizitoriul trebuie scris în așa fel încât să înțelegi
de ce ești acuzat. Și cu asta avem o problemă uriașă ca și stat. În ultima vreme judecătorii au mai
ieșit din amorțeală și au început să mai capseze rechizitoriile pe motiv că nu se înțelege de ce ești
acuzat. Din experiența mea, mă întreb cum te poți apăra de o acuzație de trafic de influență în
formă continuată dacă nu mi se spune câte acte de executare sunt și când le-am comis.
Rechizitoriul nu era destul de detaliat pentru a mă putea apăra. Exemplele sunt extrem de
numeroase. De ce? Probabil datorită anumitor incapacități ale unor procurori, și a faptului că
multă vreme puteau scrie orice fel de povești vânătorești. Dacă vă faceți procurori, încercați să
nu vă bateți joc de chestia asta. Puneți-vă în situația celui acuzat. Folosiți prezumția de
nevinovăție. Situațiile sunt extrem de multe. Dreptul la informare, împreună cu cel la prezumția
de nevinovăție sunt singurele pentru care s-au dat directive speciale. Există o directivă a U.E. în
ceea ce privește dreptul la informare și una cu prezumția de nevinovăție, tocmai pentru că
acestea sunt cele mai încălcate. Informarea ar trebui să aibă loc la înainte de începerea
procesului, nu la sfârșit, deoarece în unele cazuri judecătorul se prinde că ai făcut ceva pe
parcursul desfășurării procesului și te condamnă pentru aia, ceea ce nu este ok. Dacă ai comis-o,
judecătorul ar trebui măcar să te informeze pentru a te putea apăra. În urmă cu 3 săptămâni,
C.C.R. a admis o excepție de neconstituționalitate. Dacă eu sunt acuzat de omor și pe parcursul
procesului judecătorul își dă seama că a fost vorba de tâlhărie, ajung să fiu condamnat pentru
tâlhărie, fără a putea să mă apăr vreodată de asta.