CEDO CURSUL 7

Am început să vorbim despre articolul 6.

Articolul 6 – Dreptul la un proces echitabil

”1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod
public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de
lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie
asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea
trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei
şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul
moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci
când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în
măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale,
publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei.

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce

vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul :

a. să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod
amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa ;

b. să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ;

c. să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune
de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din
oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer ;

d. să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi

audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ;

e. să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba

folosită la audiere”

Ziceam că dreptul la un proces echitabil, consacrat prin articolul 6 din CEDO și

articolul 21 din Constituție, este punctul central al cursului pe care îl facem noi astăzi,
împreună cu dreptul la viață privată. Asta pentru că cele două drepturi s-au dezvoltat cel mai
mult în ultima perioada, fiind drepturile care s-au dezvoltat cel mai târziu, în special dreptul la
un proces echitabil, acesta fiind și cel mai greu de digerat sau de înghițit de către sistemele
judiciare. Fiindcă restul - libertatea de exprimare există de mult mai mult timp și, în
consecință, nu neapărat că este respectată, dar măcar cum ar trebui să facem știe toată lumea.
Că nu facem, aia e partea a doua. Dar măcar știm că așa e bine ca și state și după aceea vedem
noi cum ne descurcăm. La dreptul la un proces echitabil vom avea aceeași poveste ca la
dreptul la viață privată, fiind creații noi și creații în proporție covârșitoare a Curții Europene a
Drepturilor Omului, sunt greu de digerat și greu de înghițit. Statele nu sunt foarte fericite.

Le spuneam unora dintre voi – țin minte că la cealaltă serie nu am apucat să spun – că
atunci când s-a redactat textul Convenției Europene, state importante, precum Franța și Marea
Britanie au refuzat inițial să ratifice Convenția cu articolul 6 în forma în care era atunci,
spunând că ele nu consideră că dreptul la un proces echitabil este un drept fundamental chiar
în toate cazurile. Ele ziceau că doar în dosarele penale e un drept fundamental, în rest, nu.
Francezii bălmăjeau ceva acolo. Și, în consecință, după îndelungi negocieri, plecând de la
ideea că dacă Marea Britanie și Franța nu ratificau Convenția, era moartă din start sau nu o
mai băga nimeni în seamă după, nu o mai ratifica nimeni, textul articolului 6 s-a limitat doar
la litigiile penale și litigiile civile. Vă ziceam unora dintre voi că o astfel de limitare noi nu
avem în Constituție. Adică, Convenția și în ziua de astăzi, îmi garantează dreptul la un proces
echitabil în materie penală și în ceea ce privește drepturile și obligațiile în materie civilă.
Punct. Sunt o grămadă de litigii cărora articolul 6 din Convenția Europeană nu se aplică. În
legislația noastră nu avem o astfel de reglementare, în consecință, se aplică articolul 6 sau, mă
rog, dreptul la un proces echitabil cu tot ce presupune el, se aplică cu privire la orice litigiu,
însă nu și la CEDO. De aceea, dacă vreți să înțelegeți cum funcționează, prima oară trebuie să
înțelegeți chestiunea asta. Și, în consecință, vom începe prin a vedea care este domeniul de
aplicabilitate a dreptului la un proces echitabil, dar repet: doar al articolului 6, nu și a
articolului 21 din Constituție, care nu are limitări.

A.Hai să vedem ce înseamnă litigii penale. Curtea Europeană a zis mai la începuturile sale că
nu putem lăsa statele să hotărască ele care litigii sunt penale și care nu. Pentru că, dacă faci
chestia asta, înseamnă să permiți statelor ca, pur și simplu definind un litigiu sau o cauză ca
nefiind penală, să o excluzi din câmpul de aplicabilitate a articolului 6. Repet, contextul în
care a venit această jurisprudență a Curții Europene este cel în care foarte multe state de
atunci, din anii ’60-’80, erau foarte refractare la ideea de drept la un proces echitabil și, în
consecință exista o rezistență a statelor față de ceea ce presupune dreptul la un proces
echitabil. În consecință, Curtea a venit și a spus așa: statele nu sunt deloc fericite cu articolul
6, absolut deloc. Restul, nu neapărat că sunt fericite, dar restul le înghit, le acceptă că da, așa
e. În consecință, am putea avea situații sau ne-am putea trezi cu situații în care statele să ia pur
și simplu anumite acuzații din dreptul intern și să le recalifice în dreptul intern ca fiind
nepenale, și să zică „nu se aplică articolul 6, v-am pupat din mers. Lăsăm acuzație penală
numai la omor și încă la vreo câteva chestii de genul ăsta la care oricum nu sunt probleme
semnificative și, în rest, sănătate și virtute.” Curtea a venit și a zis „trebuie să definim noi ce
înseamnă un litigiu penal, câmpul de aplicabilitate a articolului 6, independent de ceea ce
spun statele.” Asta au făcut-o în doua hotărâri, OZTURK c. Germania și ENGEL c.
Olanda, care au stabilit niște criterii după care se stabilește în ce măsură o acuzație este de
natură penală sau nu. Asta pentru că penalul poate fi confundat cu alte doua ramuri de drept,
respectiv cu contravenționalul și cu disciplinarul. Contravenționalul știți ce înseamnă:
acuzația adusă unei persoane de a fi încălcat legea, numai că încălcarea nu este de atât de
groasă încât să fie calificata ca fiind penală, în consecință e calificată ca fiind administrativă.
Diferența dintre dreptul penal și dreptul contravențional nu este un naturală, este alegerea
statului dacă califică o chestie ca fiind contravenție sau infracțiune. Disciplinarul este tot o
încălcare a legii cu prilejul încălcării atribuțiilor de serviciu a unei persoane. Iarăși, anumite
încălcări ale atribuțiilor de muncă a unei persoane pot fi calificate ca fiind penale, în timp ce
altele nu.

Curtea a zis ca sunt 3 criterii în funcție de care stabilim dacă o faptă este penală sau
nu. Primul criteriu este criteriul calificării interne. Dacă statul califică o acuzație ca fiind
penală sau califică o faptă ca fiind infracțiune, atunci aceasta este penală. Dacă statul nu
califică o faptă ca având natură penală sau natură infracțională, atunci, trecem la celelalte
doua criterii.

Al doilea criteriu este criteriul naturii faptei. Curtea spune că trebuie calificată ca
fiind acuzație de natură penală acuzația care privește o faptă care, prin natura ei, este similară
cu cea a unei infracțiuni. Hai să dau niște exemple: îl luăm pe Ozturk, care a fost acuzat de o
contravenție, respectiv că a condus după ce băuse. Curtea a zis așa: -nu mai știu care era
limita în dreptul german, dar ne raportăm la limita din România- Conducerea unor
autovehicule de către o persoană care are în sânge alcoolemie de peste 0,8 g/l este infracțiune
în dreptul român. Sub 0,8 g/l, este contravenție. Între aceste două fapte există vreo diferență
de natură juridică? Este același lucru. Diferența este de gravitate, dar fapta este aceeași. În
consecință, Curtea o să spună că acea contravenție din dreptul român care constă în
conducerea unui autovehicul cu alcoolemie sub 0,8 g/l are aceeași natură cu cea a unei
infracțiuni, în consecință acuzația aceasta este una în materie penală, iar articolul 6 se aplică.
La fel, dacă faci un scandal pe stradă -o să învățați la penal special că dacă faci scandal rău,
acela va fi infracțiune de tulburarea ordinii publice, iar dacă nu e atât de rău scandalul sau e
mai molcomă treaba, atunci este contravenție de tulburarea liniștii publice. Diferența dintre
tulburarea ordinii publice și a liniștii publice nu este de natura faptei, ci este de intensitate sau
de urmări. În consecință, acuzația va fi calificată de Curtea Europeană ca fiind penală.

Al treilea criteriu, care apare cel mai frecvent sau la care ne raportăm cel mai frecvent
este criteriul naturii și severității sancțiunii. Curtea spune că o faptă calificată ca non-
infracțiune în dreptul intern este o acuzație în materie penală dacă sancțiunea care poate fi
aplicată constă în limitarea unui drept fundamental sau este o sancțiune pecuniară cu un
cuantum extrem de ridicat. Pe scurt, Curtea spune că atunci când o faptă se sancționează fie
cu limitarea unui drept fundamental, fie cu amendă, dar care are un cuantum foarte ridicat,
atunci acuzația aceea este de natură penală, pentru că infracțiunile se sancționează în acest
mod. Să vă dau și niște exemple: cauza Anghel c. România. Cauza Anghel este mai veche,
undeva înainte de 2003. În 2003, oricât de incredibil pare astăzi, exista închisoare
contravențională. Adică te puteai duce la închisoare pentru o contravenție, legea spunând că o
contravenție se plătește cu amenda, iar dacă amenda nu se plătește, atunci faci închisoare
contravențională. Acum nu mai știu care erau limitele, cred că nu trebuia să depășească 30 de
zile sau ceva genul acesta, dar te duceai la pușcărie oricum. În cazul lui Anghel, Curtea a
venit și a zis simplu: amenda care se poate aplica pentru contravenția pentru care a fost acuzat
domnul Anghel nu are un cuantum exorbitant, era o amendă relativ modestă ca și cuantum,
dar câtă vreme amenda aceea se putea transforma în închisoare, închisoarea aceea duce la
calificarea acuzației ca fiind penală – regula de bază a umanității. Vă mai dau alte exemple.
Bănuiesc că vi s-a spus la penal că sunt anumite contravenții în dreptul român, cum sunt cele
de la legea concurenței sau legea burselor sau cea a energiei, care se pedepsesc cu amenzi care
depășesc maximul special permis în dreptul penal. Vi s-a spus la capitolul de pedepse de la
penal că există niște limite generale ale pedepsei care nu pot fi depășite în materie penală.
Avem contravenții care depășesc această limită. Atunci, logica este simplă. Dacă în urma unei
acuzații penale poți să primești o amendă de X lei, o contravenție la care poți să primești mai
mult de atât, este cert că are o gravitate cel puțin egală cu infracțiunea respectivă, așadar, o
acuzație de acest fel este de materie penală. Insist pe chestia cu contravențiile, pentru că deși
ziceam înainte că dreptul nostru nu limitează dreptul la un proces echitabil la nimica, deci l-
am avea și în materie contravențională, avem totuși o problemă. O să vedem ceva mia încolo
că dreptul la un proces echitabil în materie penală nu este tot una cu cel în materie civilă, sunt
diferite. În consecință, problema pe care o avem noi în dreptul român este că procedura din
materia contravențională este procedura civilă. Procedura civilă este diferită de procedura
penală, printre altele, procedura civilă nu admite existența prezumției de nevinovăție. În
materie civilă există regula că oricine face o afirmație în fața instanței, trebuie să o probeze. În
consecință, dacă eu am o amendă contravențională și contest amenda respectivă în fața unei
instanțe, pe procedură civilă, eu sunt cel care trebuie să probez că nu am comis contravenția,
pentru că eu fac afirmația în fața instanței. Dacă calific contravenția respectivă ca fiind o
acuzație în materie penală, lucrurile se schimbă. În materie penală, am prezumția de
nevinovăție, iar sarcina probei aparține aceluia care formulează acuzația. În consecință, pentru
contravențiile care pot fi calificate ca fiind infracțiuni, în măsura în care eu contest existența
contravenției, nu eu trebuie să fac proba inexistenței contravenției, ci statul trebuie să facă
proba existenței acesteia. Și atunci, calificarea contravenției ca având natură penală sau nu
devine foarte importantă, iar criteriul decisiv este acesta ultim pe care vi l-am spus. În linii
mari orice contravenție, la care se pot aplica ca și măsuri complementare sau ca altă natură
limitări ale drepturilor fundamentale, ar trebui calificată ca având natură penală. Și dau niște
exemple: contravențiile de la legea construcțiilor, care mă obligă să demolez construcția –
demolarea construcției înseamnă o limitare a dreptului fundamental de proprietate, ceea ce
înseamnă că acuzația respectivă este o acuzație de materie penală. Contravențiile care se
sancționează cu suspendarea dreptului de a conduce autovehicule aduc atingere unei parți a
libertății de mișcare, în consecință este o limitare a unui drept fundamental. , deci trebuie
calificată ca fiind o acuzație de materie penală. Altele nu. Contravenția care nu se
sancționează cu suspendarea dreptului de a conduce, ci doar cu amendă, atât timp cât amenda
aia rămâne în niște limite rezonabile, de genul a câtorva sute de lei, nu este de materie penală,
iar procedura civilă este în regulă să fie aplicată în ceea ce privește procedura de contestare a
amenzii. La fel, contravenția de a trece neregulamentar strada, dacă o luăm după criteriile
alea, am vreo infracțiune care să aibă același conținut ca și asta, numai să fie mai gravă? Nu.
Amenda nu mai știu cât e, undeva intre 500 de lei si 1000 de lei. Are un caracter extrem de
ridicat? Nu. În consecință, nu pot să o calific ca fiind o acuzație în materie penală. Ea rămâne
o acuzație în materie contravențională sau administrativă și, în consecință, drepturile pe care
le am ca persoană acuzată penal nu le am aici.
 Bun, ceea ce iarăși mai trebuie spus (și asta impacteaza asupra dreptului intern, pentru
că spuneam dreptul intern recunoaște dreptul la un proces echitabil în toate materiile) este că
în convenție se garantează dreptul la un proces echitabil în materie penală doar cu privire la
procedurile care au că obiect stabilirea vinovăției pe fond a persoanei. Adică doar cu
privire la hotărârile care au că obiect realitatea sau inexistența faptei despre care discutăm.
Celelalte proceduri care sunt de natură penală dar care nu au că obiect chestia asta nu întră în
domeniul de incidență al articolului 6.

De exemplu în procedura de arestare nu stabilesc dacă omul e vinovat sau nu, în

consecință, articolul 6 nu se aplică la procedura de arestare. Procedura de liberare condiționată
iese de asemenea de sub incidența art 6, deoarece nu stabilește dacă o persoană este vinovată
sau nu. Procedura de extrădare, de expulzare chiar dacă sunt dispuse că urmare a comiterii
unor infracțiuni nu întră sub incidența art 6 deoarece scopul procedurii nu este acela de a
stabili dacă o persoană e vinovată sau nu. Art 6 se aplică în materie penală doar în acele
proceduri care au că finalitate stabilirea existenței sau inexistenței infracțiunii și a vinovăției
persoanei și atât. Alte proceduri de natură penală dar care nu au această finalitate ies de sub
incidența art 6. Iar prin raportare la dreptul intern chiar dacă îmi este prevăzut dreptul la un
proces echitabil și în aceste  proceduri, nu tot ceea ce a stabilit cedo în materia unei proceduri
echitabile trebuie să îmi fie respectat și în procedurile respective.

Curtea a făcut o lista de reguli, drepturi care decurg din caracterul echitabil al unei
proceduri. După cum va ziceam înainte niciun stat nu este extrem de încântat de aceste reguli
și nu sunt foarte fericite să le respecte. În consecință astea sunt alea făcute de cedo și astea
sunt alea făcute de către un stat. Dacă lipsurile astea vizează proceduri care nu sunt de fond
(liberare condiționată, arestare, expulzare etc) e ok. Nu e ok ca și politică judiciară generală,
dar România nu este în situația de a încalcă prevederile CEDO dacă face chestiile astea.
Limitările care vizează acuzațiile pe fond, alea sunt problematice. Inexistentă unor chestii
atunci când se raportează la procedurile de fond acolo-i baiul. Dar restul întră în marja de
apreciere a statelor pentru că convenția nu garantează un drept la un proces echitabil în acele
materii, în consecință statele pot să facă ce vor.

În esență să nu uitați niciodată înainte de a rosti ”dreptul la un proces echitabil”,

primul lucru la care trebuie să va gândiți este dacă art 6 se aplică sau nu la litigiul respectiv.
Pentru că de aici consecințele sunt diferite.
B.A două chestie pe care trebuie să o explic este ce înțelege curtea prin litigii civile. Spuneam
înainte că convenția a limitat dreptul la un proces echitabil în materie penală și în materie
civilă. Pentru civil curtea a venit și a spus „noi trebuie să asigurăm o aplicare uniformă a
convenției în toată Europa”. Ce-i civil și ce nu-i civil, statele europene califică în toate
formele posibile și imposibile și nu o fac la fel. În consecință trebuie să dăm noi o definiție a
ceea ce înseamnă civil și să ne asigurăm că în ceea ce am definit noi că fiind civil,
independent de cum califică statele, se aplică dreptul la un proces echitabil.

Inițial, undeva prin anii 70, curtea a elaborat o definiție a ceea ce înseamnă civil care
era foarte simplă: „prin materie civilă sau prin drepturi și obligații cu caracter civil se înțeleg
toate litigiile care țin de dreptul familiei (divorț, adopție, încredințarea copiilor etc) și orice
litigiu, indiferent care sunt părțile, care are că obiect un drept de natură patrimonială, orice
litigiu în care discutăm despre bani (curtea spunând că civil înseamnă bani sau mă rog
înseamnă proprietate, adică ceva transformabil în bani, în consecință litigiile de dreptul
muncii sunt litigii în care discutăm fie direct, fie indirect despre salariul unui om, deci despre
bani, astfel că este un litigiu civil)”.

După ce a apărut jurisprudența asta, undeva la sfârșitul anilor 70-începutul anilor 80,
Franța a sărit de 5 metri în sus pentru că au zis că avem o problema. Adică litigiile privind
carieră funcționarilor publici sunt litigii civile?! Pentru că la ei aceste litigii aveau o procedura
specială de contencios administrativ iar legăturile între procedura contencios administrativă
din Franța și dreptul la un proces echitabil erau că și legăturile mele cu Quebec-ul. Francezii
au zis că e groasă pentru că orice funcționar public care a avut un litigiu îi da în judecată la
CEDO și câștigă fără să se ridice de pe scaun și doi, s-au uitat mai bine acolo și au zis că, stai
că mergem mai departe în litigiile fiscale despre ce e vorba?! Bani. Dacă calificăm litigiile
fiscale că fiind bani, la ce procedura fiscală avem noi o să radă aia de la Strasbourg cu lacrimi.
În consecință Franța a început să facă presiuni asupra Curții Europene și asupra Consiliului
Europei să schimbe jurisprudența. Presiunile au fost uriașe. La un moment dat guvernul
francez a trimis o scrisoare către Consiliul Europei spunând că dată fiind jurisprudența pe care
o aveți cu privire la litigiile cu funcționarii publici și la litigiile fiscale Franța trebuie să își
aprovizioneze niște sume de bani foarte mari pentru plata unor despagubiri pe de o parte, iar
pe de altă parte pentru modificarea legislației, condiții în care nu mai poate să își permită
financiar să susțină activitatea curții pe teritoriul sau în mod gratuit și există 2 variante : ori
curtea își mută sediul ori plătește o chirie de 700.000.000 franci pe an, și de asemenea își
reduce contribuția la bugetul consiliului europei că nu mai are bani. A fost atunci o discuție,
nemții au zis  haideți că va primim noi gratis dacă va dau ăștia afară. Într-un final curtea a
negociat cu statul francez și a zis așa, ok, ne schimbăm jurisprudența, va lăsăm o vreme mai
îndelungată, dar faceți-o.

            În consecință, că urmare a acestei înțelegeri, curtea a dat două hotărâri, care au fost
aspru criticate. Prima viza carieră funcționarilor publici și cealaltă viza litigiile fiscale, în care
curtea și-a îndeplinit o parte de promisiune. Curtea a zis că litigiile privind carieră
funcționarilor publici sunt despre bani, dar funcționarii publici sunt persoanele prin care statul
își exercită suveranitatea, astfel că un litigiu privind carieră funcționarilor publici este un
litigiu privind suveranitatea statului, iar suveranitatea statului sigur nu-i de drept civil, că e de
drept public toată ziua. Astfel, litigiile respective nu pot fi calificate că fiind civile și ies de
sub incidența art 6 din convenție. În cealaltă hotărâre curtea a spus că litigiile în materie
fiscală au că obiect stabilirea taxelor și impozitelor, ceea ce ține de asemenea de suveranitatea
statelor, în consecință sunt de drept public și nu de drept civil.

Francezii și-au ținut parțial promisiunea, respectiv pentru toți cei care erau funcționari
publici, în stilul lor clasic, adică în 15 ani și-au modificat și adaptat legislația și la un moment
dat au dat undă verde și au zis că sunt ok. Și în 2008 curtea a revenit asupra primei hotărâri și
a zis că litigiile privitoare la carieră funcționarilor publici sunt litigii de drept civil. Sunt într-
adevăr unele litigii privitoare la carieră funcționarilor publici care țin în mod evident de
suveranitatea statelor și care sunt de drept public, dar curtea a zis că de fapt nu se referea la
toți funcționarii publici, ne refeream numai la cei gen miniștri, prim-ministru. Dacă e revocat
din funcție primul-ministru și contesta chestia aia nu pot să vii să spui că e litigiu de drept
civil, că aia chiar e de drept constituțional, că nu despre bani discutăm acolo. Toată lumea a
atacat hotărârea asta spunând că dacă dau afară un funcționar public e litigiu de drept public și
dacă dau afară un funcționar de la o societate privată de litigiu de dreptul muncii și e civil.

În materie fiscală Franța nu a adoptat reforma, e într-un proces de reforma de vreo 20

de ani. A făcut-o parțial, în consecință Curtea a venit și a zis că de fapt litigiile care au că
obiect stabilirea taxelor și impozitelor sunt de drept public cum am zis deja. Litigiile care au
că obiect nu stabilirea taxelor și impozitelor, ci contestarea sumei sau contestarea modului de
punere în executare a sumei, de poprire etc alea sunt litigii despre bani, de drept civil.
 Dacă inițial a fost foarte simplu: familie + bani=litigii civile, restul nu sunt, în
momentul asta este extrem de complicat, nu doar pe aceste două paliere deoarece astfel de
presiuni au mai venit și din partea altor state, care nu erau pregătite sau adaptate la așa ceva.
De exemplu, statele nordice, la ei toate litigiile pe care noi le calificăm de drept administrativ
au doar procedura scrisă, judiciară dar scrisă, trimiți o hârtie la judecător și el te ajută. Curtea
a zis că procedurile civile trebuie să aibă și o faza orală, astfel că apar contradicții. Având în
vedere aceste presiuni, Curtea ba a mai negociat cu unele state, ba a mai revenit. Cert e că,
inclusiv în momentul asta, dacă îl iei pe președintele Curții și în întrebi la care litigii se aplică
art 6 în materie civilă și la care nu, o să zic „habar n-am. Îți spun la care sigur se aplică și la
care sigur nu se aplică și este o gaură neagră undeva între ele, unde depinde”. În consecință
asta o să fac și eu, o să va zic la care sigur se aplică și la care sigur nu se aplică, restul uitați-
va marțea și joia pe site-ul Curții și vedeți ce a mai zis.

Deci, sigur se aplică articolul 6 în materie civilă la:

1.     Toate litigiile de dreptul familiei

2.     La toate litigiile având că obiect drepturi reale, cele privitoare la proprietate și
dezmembrămintele sale

3.     La toate litigiile având că obiect răspunderea civilă, fie delictuală, fie contractuală

4.     La litigiile de dreptul muncii

5.     La litigiile despre societăți comerciale, precum și litigiile de insolvență.

Sigur nu se aplică articolul 6 la:

1.     Litigiile de drept constituțional, adică alea referitoare la cetățenie, drepturile

elctorale, partide politice etc

2.     Litigiile având că obiect extrădarea, expulzarea, azilul.

Restul, ceea ce noi calificăm în dreptul intern că litigii fiscale sau litigii de
contencios...Dumnezeu cu milă. Cam asta ar fi domeniul de incidența la nivel european și
repet, la nivel intern nu avem o limitare, dar avem scăpări. Dacă am un litigiu civil cu o
acțiune în revendicare și am scăpări în dreptul intern, pot să completez cu prevederile cedo,
pot să mă duc să zic că se aplică art 6, în consecință în hotărârea Lupaș și alții c RO a zis
CEDO că „nu știu ce dracu faceți”. Dacă litigiul e de altă natură nu pot să completez anumite
scăpări ale dreptului intern. Dacă sunt de alea de contencios sau de fiscal pot să încerc, e
posibil să zică da, dacă zice nu, asta e.

Acuma sa vedem care sunt...sau ce include dreptul la un proces echitabil.

Ca sa citez Curtea, nu exista un drept la un proces echitabil, exista o tripla de numire care
însumează in ea foarte multe drepturi, ca sa nu apara 10000 de drepturi, apare doar unul care
le insumeaza pe toate, de fapt dreptul la un proces echitabil nu exista in sine, e o multitudine
de drepturi care au consecinte diferite si care sunt oarecum independente, dar ca sa fie mai
simplu, s-au bagat toate intr-o galeata si le-au zis dreptul la un proces echitabil.

O parte din aceste drepturi sunt de latura civila, altele de natura penala, iar unele exista si-si.

Vom incepe discutia cu dreptul de acces la justitie in materie penala, presupune ca orice
sanctiune penala poate fi aplicata doar de o instanta de judecata. Acesta este o libertate pentru
ca omul poate sa renunte la exercițiul sau si sa accepte o sancțiune cu caracter penal data de
către un alt organ decât o instanță de judecată. Caracterul relativ sau absolut e discutabil, nu
există nici o situație în care într-un stat normal o sancțiune cu caracter penal sa trebuiască sa
fie aplicata de catre o instanță de judecată fără acordul persoanei în cauză. Cu acordul
persoanei în cauză, poate fi o libertate, dar, altfel... . Dacă vă întrebați cum dracu s-ar putea
aplica, o sancțiune cu caracter penal fara acordul persoanei de un alt organ decât o instanță de
judecată, extrem de multă vreme, Curtea a zis ca s-ar putea întâmpla asta, dar nu a dat nici o
speță și nu le- a dat prin cap sa faca asa ceva. Pana la un moment dat.

Erau mulți care spuneau că acest drept există doar în materie civilă, în materie penală n-are
obiect, nu are cum sa existe, dar romanii au spus, stati asa ca se rezolva. Le-a arătat Romania
ca se poate. Cred ca vi s-a spus la penal ca mai demult există o dracie comunistă care zicea ca
printre altele între elementele definitiei, ca infracțiunea trebuie să reprezinte un minim grad de
pericol special, până în 2014, definitia spunea că infracțiunea este o faptă prevăzută de legea
penală, cu vinovăție și care are gradul de pericol social al unei infracțiuni, în consecință,
faptele foarte usoare, gen a furat un covrig, erau catalogate ca non-infracțiuni pentru ca nu
aveau gradul de pericol a unei infracțiuni; faptă era prevăzută de LP, era săvârșită cu
vinovăție, dar nu avea calitatea de pericol social a unei infracțiuni pentru ca un covrig era un
rahat, si nu era catalogat ca infracțiune. Legea spunea că în faza de urmărire penală, i se poate
da omului o sancțiune cu caracter administrativ, o amendă de exemplu, pe care omul nu o
putea contesta. Domnul Grecu a primit o astfel de amenda și a mers la CEDO si a zis "eu nu
am săvârșit fapta", adică ok, nu are pericol social, nu e infracțiune, dar există și eu vreau sa
imi stabilească o instanță de judecată, nu ca trebuie sa plătesc 1000 de lei amenda, pentru
chestia respectiva, ca eu nu am comis asta si nu pot asta si pentru ca legea respectivă nu imi
permite să atac acel act al procurorului, si o instanță de judecată sa verifice în ce măsură am
comis sau nu faptă. Curtea Europeană a zis ok, dreptul intern nu permite să valorific asta ca
fiind infracțiune, dar, ca si natura juridică, fapta aia e simpla faptă a unei infracțiuni, diferența
între acea faptă si o infracțiune, e stricta diferența dintre ele si e legată strict de gravitate si de
intensitate.

Despre al doilea criteriu pe care vi l-am spus înainte, fapta are caracter penal, fapta trebuie
prevăzută ca o acuzație în materie penală, astfel omul poate cere ca vinovăție lui sa poata fi
stabilită doar de o instanță de judecată, e o libertate, o libertate care te trimite sa faci un acord
cu parchetul prin care sa stabilești pedeapsa etc etc etc si care nu e văzută de nici o instanță de
judecată prin care omul renunță la dreptul sau de acces la justiție, dar daca nu reușește sa
ajunga la un acord, atunci are dreptul ca vinovatia sa fie stabilită de o instanță de judecată
ceea ce nu s-a întâmplat în speță, iar domnul Grecu a fost sancționat în materie penală de către
o instituție, respectiv de către Ministerul Public, care nu este extras de judecata, punct, si in
felul asta, Romania a arătat lumii ca se poate, si in 2014 cand s-au modificat CP si CPP am
arătat iar ca se poate.

A fost una dintre singurele situații în care Romania a reacționat repede, nu stagnând, astfel
CCR a constatat că e neconstituțional textul care nu permite atacarea lor în instanță și în
consecință, în baza asta hotărârii CEDO, instanțele au început să judece contestații împotriva
acelor ordonanțe, asa, fără să aibă vreun fel de regulă de prevedere penală, s-a băgat după
câțiva ani si prevederea respectivă.

În 2014 noi am schimbat CP si CPP si am schimbat definitia infracțiunii, a dispărut chestia

asta, în schimb am inlocuit chestia asta, e clar ca toate statele au niste reglementări care să
cuprindă astfel de fapte care sunt infracțiuni dar sunt niste rahaturi pe care nu merita sa iti
consumi timpul, banii si logistica pe un om care a furat un covrig, dar totusi trebuie să faci
ceva repede, fără prea mare consum de energie. Astfel, am băgat si noi astfel de chestie,
respectiv atunci când faptele sunt niste rahaturi de genul asta, nu-i oportun să fie urmărite ,
procurorul poate sa renunte la urmărirea penală si sa dea niste sancțiuni gen munca in folosul
comunității sau ceva de genul asta, dar, fiind un stat mega inteligent cum suntem am scris ca
omul nu poate sa atace chestia aia la instanță, dar norocul nostru a fost ca CCR s-a mișcat
mai repede ca CEDO si a zis ca solutia legislativă care nu permite să fie atacată este
neconstitutionala, si ca omul ar trebui să poată ataca asta în fața unei instanțe de judecată,
atunci când consideră că nu a comis fapta respectivă, astfel încât, comiterea faptei sa fie
verificată de instanță.

Sunt în continuare probleme din punctul asta de vedere si in continuare, probabil vor ajunge la
CEDO si pot sa atac, însă, în continuare, pachetele nu fac cercetări, se uita si zice ca cutare a
furat un covrig, renunțare si gata. Dacă omul se duce în fața instanței, omul nu are nici o
probă pentru ca nu se pot administra, astfel, judecătorul judeca existența vinovăției sau
nevinovăției lui numai pe baza a ceea ce e în dosar, iar acolo nu e decât o plângere, ce poate
sa zică? In mod normal ar trebui să spună esti prezumat nevinovat, deci pa, în consecință e un
fel de gaura neagra, dar, asta este.

Dreptul oricărei persoane ca un litigiu să fie rezolvat de o instanță de judecată. Acest

drept de acces la justiție în materie civilă este într-o oarecare masură dreptul pe care statul
român l-a încălcat cel mai frecvent, nu neapărat ca şi număr de cauze. Partea problemei sau
una dintre explicaţiile pentru care nu avem nicio legătură cu dreptul ăsta ca şi stat este faptul
că reglementările noastre în materie de procedură civilă evoluează într-o lume paralelă cu
astea de aici iar paralelismul provine de la o chestie care e foarte greu de înţeles, pentru voi
sper că e simplu de înţeles, dacă aţi fi judecători după părerea mea ar fi foarte greu de înţeles.
De ce? Toată jurisprudenţa Curţii Europene pleacă de la definiţia pe care am spus-o mai
devreme şi am spus ca dreptul de acces la justiţie este dreptul oricărei persoane care e parte la
un litigiu să îşi rezolve acel litigiu în faţa unei instanţe de judecată. Obiectul dreptului de
acces la justiţie în materie civilă în jurisprudenţa curţii este rezolvarea unui litigiu. Obiectul
procedurii civile pe care o avem noi nu este rezolvarea unui litigiu, este rezolvarea unei cauze
sau a unui dosar, chestie care nu se confundă cu litigiu. Ca să încerc să detaliez, ce înseamnă
litigiu? Litigiu înseamnă un conflict juridic între două sau mai multe persoane. Fiecare dintre
noi avem dreptul ca acest litigiu să fie soluţionat de către o instanţă de judecată. Sistemul
român de procedura civilă nu se învârte în jurul noţiunii de litigiu ci se învârte în jurul noţiunii
de cauză sau dosar sau pricină.
 În esenţă ca să revin la exemplul de dinainte. Dacă eu spun că sunt proprietar mai zice
unu că e proprietar şi mai zice şi al treilea că e proprietar şi eu îl dau în judecată pe unul dintre
ei cu privire la acest subiect, instanţa nu o să rezolve litigiul, nu o să vină să spună care dintre
aceştia trei e proprietarul sau nu o sa spună a cui e proprietatea, o să spună dacă eu sau ăla
suntem, punct. S-a rezolvat litigiul? Nu. S-a rezolvat cauza sau dosarul? Da. În consecinţă,
repet, s-a dezvoltat o chestie paralelă. Noi avem o întreagă procedură civilă care ne spune cum
să rezolvăm un dosar în timp ce ei au o întreagă jurisprudenţă în care ne spun cum să
rezolvam un litigiu. Dacă vecinul meu îşi lua o autorizaţie de construire să facă ceva şi eu
consideram că e nelegală şi îi atacam autorizaţia de construire legea spune că, pe materie de
acte administrative chemăm în judecată primarul care a emis autorizaţia de construire nu şi pe
ăla pe care o are. Ce presupune dreptul de acces la justitie in materie civilă? El trebuie să fie
unul efectiv, asta înseamnă că trebuie ca litigiul trebuie să fie rezolvat definitiv de către
instanţă fără ca situaţia să mai poată fi repusă în discuţie cu excepţia unor circumstanţe
excepţionale. Altfel spus, modul de rezolvare al litigiului sau raporturile juridice stabilite de
către instanţa de judecată sunt obiecte ale unui principiu al securităţii raporturilor juridice.

Acest principiu al securităţii raporturilor juridice a fost inventat de către Curtea

Europeană. Cauza Brumărescu contra România este cunoscută în ceea ce priveşte casele
naţionalizate, o să vorbim mai mult despre ea când vom vorbi despre dreptul de proprietate. A
fost prima hotarâre a Curţii în materia imobilelor naţionalizate în România dar ea de fapt este
mult mai importantă nu în partea cu casele naţionalizate ci în partea cu dreptul accesului la
justiţie. A fost din perspectiva dreptului la justiţie următoarea: domnul Brumărescu a avut o
casă iar in anii 50 statul i-a luat-o. La începutul anilor 90 domnul Brumărescu a făcut acţiune
în revendicare împotriva statului român cerându-le instanţelor de judecată să constate că statul
român nu are titlu sau dacă îl are nu e valabil. Acesta a câştigat, omul nu şi-a pierdut dreptul
de proprietate pentru ca acesta nu se pierde prin neexercitare si omul fost tot timpul
proprietar asupra imobilului respectiv şi în consecinţă statul e obligat sa i-l dea înapoi. Ca si
domnul Brumărescu au mai fost încă câteva zeci sau sute de mii care au fost în aceeaşi
situaţie, enorm de mulţi dintre ei au facut aceleaşi acţiuni în revendicare după revoluţie iar
acele acţiuni au început să fie admise pe bandă rulantă de către instanţă pentru că nu era
niciun temei juridic pentru care să respingi acest fel de acţiuni. În 1994, preşedintele
României de atunci, domnul Iliescu a ţinut un speech care a devenit memorabil spunând că nu
e bine, dăm casele înapoi la burghezi şi moşieri, ăştia o să vină şi o să exploateze poporul şi că
sistemul de justiţie trebuie să respingă astfel de acţiuni în revendicare. Sistemul judiciar de
atunci era extrem de independent şi s-a folosit de o procedura pe care o aveam şi la care am
avut bunul simţ să renunţăm doar în 2006 care se numea repus în anulare care e o chestie pur
comunistă. În sistemul comunist cel mai imprevizibil lucru era trecutul pentru că trecutul se
schimba permanent într-o formă sau alta şi în consecinţă a fost nevoie de o procedură
judiciară prin care să schimbi judiciar vorbind trecutul dacă e cazul plus că era nevoie de o
procedură judiciară prin care dacă mai schimba ceva aiurea să o rezolvi. Legea spunea ca
procurorul general al României poate să atace cu recurs în anulare orice hotărâre
judecătorească definitivă oricând, pentru orice motiv, cauza urmând să se judece de către
instanţa supremă. Procurorul general al României de atunci a formulat câteva mii de recursuri
în anulare împotriva tuturor hotărârilor judecătoreşti definitive prin care oamenii câştigaseră
acţiuni în anulare printre care şi a domnului Brumărescu iar curtea supremă de atunci a
judecat cele câteva mii de recursuri în anulare şi le-a admis pe toate, respingând acţiunile în
revendicare spunând că instanţele de judecată nu au competenţă să se pronunţe asupra
acţiunilor în revendicare ci pe acţiune în revendicare trebuie să se pronunţe Guvernul pentru
că undeva în legile de expropriere din anii 50 scria că contestaţiile privitoare la expropriere se
judecă de către Guvern ceea ce era o prostie pentru că nici măcar nu au fost naţionalizate
formal. Domnul Brumărescu a făcut plângere la CEDO iar de la CEDO a analizat situaţia şi a
spus aşa : Domnul Brumărescu a facut o acţiune în revendicare pe care a câştigat-o şi avea o
hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a rezolvat litigiul. Această hotărâre
judecătorească prin care s-a rezolvat litigiul nu mai trebuie pusă în dicuţie niciodată pentru că
daca s-ar mai pune în discuţie înseamnă că nu s-a rezolvat litigiul

Dacă eu pot să rediscut situația respectivă înseamnă că litigiul nu e rezolvat și că

dreptul de a accede la justiție al omului, dreptul ca litigiul său să fie rezolvat de către instanță
de fapt nu a fost respectat, pentru că nu i s-a rezolvat litigiul, câtă vreme îl mai discut. Sigur
că dreptul ăsta e un drept relativ, la care trebuie să am niște limitări sau niște excepții: când o
hotărâre judecătorească s-a obținut cu mită, că ai cumpărat judecătorul – atunci trebuie să
repun în discuție situația respectivă. Sau când s-au folosit acte false, probe sau mărturii false –
trebuie să pot să rediscut chestia respectivă ca să asigur un stat funcțional. Dar exceptând
astfel de situații nu pot, pentru că dacă o fac, atunci înseamnă că hotărârea judecătorească pe
care o primește omul și pe care scriu că e definitivă e de fapt hârtie igienică. N-are ce să facă
cu ea dacă oricum, oricând și pentru orice motiv putem să rediscutăm situația și că omul, de la
un titlu de proprietate sau de la o hotărâre judecătorească prin care zicea că e proprietar a
ajuns dintr-o dată să nu mai fie proprietar.
 În consecință, Curtea a spus că raporturile stabilite printr-o hotărâre definitivă intră în
obiectul de protecție al principiului securității raporturilor juridice civile, în sensul în care
raporturile stabilite prin hotărâre judecătorească trebuie să se bucure de securitate, și că pot
fi repuse în discuție doar în circumstanțe excepționale (exemplu: infracțiuni de corupție cu
prilejul obținerii lor, sau falsuri etc.)

Noi suntem în continuare paraleli cu treaba asta, repunem în discuții pe bandă rulantă.
Noi nu ne raportăm la litigii ci la cauze. Imposibilitatea de a repune în discuție o chestie se
numește în dreptul intern autoritate de lucru judecat. O să învățați la procedură civilă că
pentru a funcționa autoritatea de lucru judecat, trebuie să fie îndeplinite 3 condiții:

a) Părțile litigiului să fie aceleași;

b) Obiectul cauzei/ litigiului să fie același;

c) Temeiul juridic al cauzei să fie același.

Cu alte cuvinte, ca să revin la Brumărescu. Brumărescu s-a judecat cu statul român pe

acțiune în revendicare și instanța a zis că el este proprietar, că nu a pierdut niciodată
proprietatea. Dar după aia Brumărescu dă în judecată statul român să ceară chirie pentru
perioada în care statul i-a folosit bunul aiurea. Nu funcționează autoritatea de lucru judecat
pentru că obiectul cauzei este altul. Și în consecință nu se pleacă de la prezumția că s-a
stabilit, e irevocabil că el e proprietar. Nu nu, mai povestim o dată acel lucru, poate tura asta
iese altfel. Ceea ce e o tâmpenie în mod evident, pentru că impune repunerea în discuție la
nesfârșit a acelei chestii.

Revenind la principiul securității raporturilor juridice civile, Curtea după aia a mers un
pic și mai departe, în cauza Bejan contra România. La un moment dat mai mulți militari au
fost afectați de ceva decizie din cadrul armatei legat de salarii. Câteva zeci sau sute de militari
au dat în judecată Ministerul Apărării, cu acțiuni identice, cerând instanțelor să le dea nu știu
ce drept. Acțiunile s-au judecat toate la Curtea de Apel și au ajuns apoi la Înalta Curte. Un
prim val de astfel de acțiuni au fost admise, spunând că oamenii au dreptate. Alte acțiuni,
inclusiv a domnului Beian au ajuns la alt complet al Înaltei Curți, care a zis că ăia nu au
dreptate, și că Ministerul Apărării nu trebuie să le dea nimic. Au făcut plângere la CEDO, că e
discriminare. Curtea a zis că mai vedem. În speță, Înalta Curte, înainte să se judece cauza
domnului Beian, a dat o serie de hotărâri prin care au stabilit modul în care se aplică legea
într-o situație dată. Dar situațiile nu erau diferite, oamenii erau fix în aceeași situație, doar că
erau mai multe acțiuni pentru că fiecare și le-a făcut individual. Legea de atunci nu îți
permitea să reunești procesual mai multe. Asta înseamnă că Înalta Curte, care scrie în
Constituție că are rolul de a asigura aplicarea uniformă a legii, a stabilit cum se aplică legea
aia într-o anumită formă. Curtea a venit și a zis că nu așa se aplică, că securitatea raporturilor
juridice civile nu înseamnă numai rezultatul hotărârii judecătorești ci și considerentele.

Curtea spune că dacă o hotărâre vizează aspecte de drept (nu stări de fapt) și e a unei
instanțe superioare care are rolul de a asigura uniformitatea jurisprudenței, ceea ce stabilește
ea cu privire la drept intră în securitatea raporturilor juridice civile și în principiu dă naștere
dreptului persoanei ca legea să se aplice de acum încolo la fel. Curtea spune: orice instanță,
inclusiv noi, își poate schimba jurisprudența. Dar atunci când o face, trebuie să spună negru
pe alb că s-a hotărât să își schimbe jurisprudența și de ce o fac.

Și au dat hotărârea asta le Beian, spunând că în cazul lui, întrucât Înalta Curte ulterior
nu și-a respectat propria jurisprudență cu privire la modul de aplicare a aceleiași legi în
aceeași situație, i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil.

După aceea au aflat că au deschis cutia Pandorei, pentru că habar nu aveau că situația
este atât de frecventă în România încât nici măcar nu o mai percepe nimeni ca fiind o
problemă. Sigur că nu e ok, dar te-ai învățat atât de mult cu situația încât nu mai făceai nimic.
Atunci statul Român a încercat să facă ceva, a adoptat reglementări privitoare la recursul în
interesul legii și le-a oferit prilejul celor de la CEDO să se declare mulțumiți deși situația în
mod radical nu s-a schimbat.

Dar problema e delicată. Ca să dau un exemplu, la un moment dat s-a dat ceva lege
nouă cu privire la pensii, care a dat naștere la un catralion de litigii. Fiecare casă de pensie a
făcut cum a dus-o capul, oamenii evident că erau toți nemulțumiți. Ăștia de la Curtea de Apel
Cluj de la secția de litigii de muncă și asigurări sociale, cânt au început să ajungă litigiile la
Curtea de Apel au ajuns la concluzia că sunt pe poziții diferite. Au votat și una dintre opinii a
ieșit cu 5 voturi mai multe. Ăia 4 care nu au fost de acord cu opinia majoritară au fost puși în
situația să dea o hotărâre cu care nu erau de acord. Plus că la un moment dat unul din ăia 9 au
plecat și a venit altul, care era de părerea minoritară de până atunci. Au zis în Beian că se
poate schimba jurisprudența, da trebuie să se bazeze pe ceva, nu că a plecat doamna în pensie
și a venit ăsta în locul ei. Și-au schimbat jurisprudența până la urmă, au scris ceva bălării pe
acolo, dar real vorbind nici RIL-urile nici HP-urile nu îți rezolvă problema de fond care
pleacă până la urmă din lege și care nu prea avem cum să o rezolvăm.

Trebuie să învățați totuși că dreptul de a accede la justiție presupune dreptul de

stabilitate a hotărârii judecătorești, dar și a modului de rezolvare a unei probleme, mai ales
dacă hotărârea respectivă e dată de unele din instanțele superioare, adică Înalta Curte sau
curțile de Apel.

Dreptul de acces la justiție în materie civilă, pe lângă că trebuie să fie efectiv, adică
trebuie să rezolve, real vorbind, litigiul, trebuie să fie și un acces real. Acces real, în opinia
Curții pe care nu am înțeles-o niciodată, înseamnă că atunci când un litigiu este dus în fața
unei instanțe de judecată, este obligatoriu ca toate părțile și toate persoanele implicat în acel
litigiu să fie aduse în fața unei instanțe de judecată. Curtea spune că acest drept e o libertate.
Dar în momentul în care una din părțile litigiului își exercită libertatea, el devine un drept
pentru celelalte părți, pe care trebuie să îl exercite. Asta a zis-o Curtea în Lupaș contra
România. Lupaș contra România a plecat de la o situație care între timp s-a rezolvat (situația
aia, dar nu problema în general). Până în această cauză toată jurisprudența română spunea
că în situația coproprietății, acțiunea în revendicare este un act de administrare și în
consecință poate fi făcut de toți coproprietarii. Dacă nu e formulată de către toți
coproprietarii, acțiunea e inadmisibilă.

În Lupaș erau vreo 5-6 coproprietari. Când să facă acțiune în revendicare, unul nu a
vrut, pe unul nu l-au găsit că era prin Canada. Au făcut vreo 3 sau 4 acțiunea li instanța le-a
respins-o ca inadmisibilă. Ei au făcut plângere la CEDO invocând că li se încalcă dreptul de
proprietate, că nu pot intra în posesia bunului. Curtea a întrebat statul român, statul le-a trimis
o teorie de aia că acțiunea e o chestie de dispoziție asupra bunului, care poate fi făcută de toți
proprietarii. O bălărie întreagă. Curtea a zis că nu a înțeles nimic și că nici nu o interesează.
Cât unul din ei a decis să ducă litigiul în fața unei instanțe de judecată, la litigiul respectiv
trebuie să fie toți. Dacă nu îl găsiți pe unul asta este, e o situație obiectivă și dreptul de aia e
relativ. Dar restul trebuie să fie duși în fața unei instanțe de judecată, și instanța să rezolve
litigiul. Dacă instanța refuză să rezolve spunând că nu sunt toate părțile aici, atunci instanța
refuză dreptul de acces la justiție al ăluia care a decis să facă acțiunea. Dreptul la acces la
justiție nu înseamnă să faci o hârtie, să o înregistrezi și să te duci la un judecător, ci înseamnă
să îți rezolve litigiul.
 În situația domnului Lupaș, cauza a fost rezolvată. S-a zis că omului i s-a respectat
dreptul de acces la justiție. Așa s-a și apărat statul român: l-a împiedicat cineva să facă
acțiunea? Nu, dar s-a respins, asta este. Ăia de la Curte au zis că problema nu e că s-a respins
pentru că Lupaș și ceilalți nu erau proprietari, că dacă se respingea pe motivul ăsta era logic.
S-a respins pentru că instanța a refuzat de fapt să judece