Curs 12 CEDO

Libertatea de exprimare

Am început data trecută să vorbim despre libertatea de exprimare, am vorbit despre

libertatea presei, despre libertatea de exprimare putem vorbi un an întreg liniștiți fără să
epuizăm subiectul. Încă un drept care trebuie discutat prin raportare la lumea actuală, dar
discuția ar merita separată de discuțiile generale care să privească libertatea de exprimare,
liberă exprimare în raport de informațiile nedestinate publicului. Să răspundem la o întrebare
simplă: eu, voi, presa, oricine ar ajunge indiferent cum în posesia unei informații de interes
public sau de foarte mare interes public, informație care este protejată, fie pentru că este
clasificată, fie pentru că pur și simplu nu este destinată publicului, are sau nu dreptul la
libertate de exprimare să aducă la cunoștința publicului?

Sunt două povești extrem de celebre, pe lângă alea două pe care o să le amintesc
imediat, sunt zeci sau sute de povești mai puțin celebre, dar care au la baza aceeași discuție.
Două povești celebre sunt cauza WikiLeaks și cauza Snowden. Pentru cine nu știe, WikiLeaks
sau mă rog, băiatul care administrează WikiLeaks, nu știu cum, a intrat in posesia unor
documente, enorm de multe documente, clasificate toate, dar care vizau toate subiecte  de
interes public, de exemplu: informații care vizau informații clasificate din care rezultă că
președintelui SUA și primului ministru britanic li s-a spus înainte de a doua invazie a Irakului
că nu există arme chimice în acel stat deși în mod public cei doi șefi de stat și-au justificat
invadarea Irakului de existența unor arme chimice la dispoziția regimului, lumea a uitat de
acesta susținere etc, o grămadă de chestii de genul asta .

            Celebra este a două informație, este și un film, nu e grozav, dar măcar spune o
poveste. Pentru cine nu știe Snowden este un băiat care a lucrat la diverse servicii
guvernamentale americane de ex. CIA , fiind între altele angajat că informatician pentru a
ajută la dezvoltarea unui program de supraveghere în masă a tuturor persoanelor. CIA a ajuns
la performanță la care poate să supravegheze prin mijloace electronice orice persoană  de pe
acest pământ. Volumul de date care se adună este atât de mare, încât trebuie gestionat astfel
nu te ajută la nimica, iar Snowden fusese angajat să facă un soft care să asigure acest lucru. În
SUA au apărut anumite zvonuri  din care reieșea că CIA-ul cu acordul guvernului american
supraveghează în masă toate persoanele, supravegherea în masă este interzisă . Este permisă
1
supravegherea individuală că să descoperi infracțiuni, dar nu ai voie să supraveghezi în masă.
Au apărut astfel de zvonuri, s-a declanșat chiar și o anchetă a statului american iar în cursul
acelei anchete atât președintele american de la acel moment, domul Obama cât și șeful CIA și
NCA s-au dus și au jurat în față Senatului că nu există un astfel de program și Statele Unite
nu supraveghează în masă. Din motive care rămân necunoscute, se spunea  că din motive de
conștiința, iar alții spun că conștiința să a fost ajutată de către Federația Rusă, astfel că domul
Snowden a furat de la CIA dovezi ale  existenței programului de supraveghere în masă și a
fugit din SUA în Hong Kong, nu se știe exact cum și a pus la dispoziția a trei ziare din lume,
unul nemțesc, unul englezesc și unul american informațiile respective din care ar rezultă cu
certitudine că SUA practică supravegherea în masă și că să fie mai tare toată treaba Snowden
le-a dat acelora și discuții private ale cancelarului Germaniei, doamna Merkel , înregistrate cu
ajutorul camerei video. Doamna Merkel s-a supărat foarte tare pentru acest lucru, au existat
consecințe majore, în urmă dezvăluirilor făcute de Snowoden, șeful CIA, NCĂ au plecat de
acolo, domul Obama pe atunci și-a turnat cenușă în cap spunând că nu a știut, că a fost mințit
și că a dispus oprirea programului respectiv, dar nici acum nu se știe sigur dacă chiar s-a oprit.
Există diverse dovezi indirecte din care rezultă că nu s-a oprit nimic. În realitatea relațiile
Germaniei cu SUA s-au înrăutățit brusc, după s-au înrăutățit relațiile și cu Franța, deoarece
președintele Franței a fost și el în aceeași situație.

În consecință, UE a discutat masiv despre o rupere a Antantei cu Statele Unite, iar

toate acestea sunt rezultatele a ceea ce a spus Snowden. Snowden este astăzi pentru o parte a
lumii un fel de erou care trebuie protejată datorită dreptului la liberă exprimare și a dreptului
publicului de acces la informațiile de interes public pentru ceea ce a spus el acolo sunt
informații de interes public, sunt dovezi ale comiterii unor infracțiuni grave de către băieții
aia. Pe de altă parte sau în egală măsură a fost condamnat până acuma de trei ori la pedeapsa
detențiunii pe viață pentru spionaj, trădare, divulgare a informațiilor destinate publicului larg.
Atunci că să revin de unde am plecat, Snowden este un erou sau un infractor? Dacă ați fi fost
judecători în SUA, câți l-ați fi condamnat și câți l-ați fi achitat? Care l-ar fi condamnat, mâna
sus? Care l-ar fi achitat? Este o discuție la care e greu de dat un răspuns.

            Judecătorii care l-au condamnat au spus așa: libertatea de exprimare este extrem de
importantă , dar dacă vin și îl achit pe Snowden sau pe ăla de la WikiLeaks sau pe alții, dacă
vin și îi achit pe ăștia în temeiul libertății de exprimare spunând că are dreptul să zică chestia
asta înseamnă că de fapt nu o să mai avem informații clasificate pentru că cam toate

2
informațiile clasificate sunt de interes public. Mai greu de presupus că este o informație care
nu e de interes public care să facă obiectul activităților băieților cu ochi albaștrii și care să fie
clasificată. În consecință, înseamnă să neg existența informațiilor clasificate, a instituției
informației clasificate care are totuși un anumit sens. Dacă luăm un alt exemplu, modul prin
care Serviciile de Informații încearcă să identifice locul în care se află un infractor în
momentul asta sunt informații de interes public, e posibil că pentru strângerea acelor
informații CIA-ul să fi comis infracțiuni. Este posibil să fi dată șpăgi pentru asta, e posibil că
unul să moară la un moment dată în mod întâmplător, etc. În consecință, dacă cineva care are
acces la informațiile alea, în virtutea dreptului la exprimare poate veni să le dea publicului,
înseamnă că nu mai are nici un rost acea operațiune, că nu o să mai găsesc niciodată
respectivii infractori, se întoarce lumea cu susul în jos. În consecință, Snowden este un
infractor.

            Dacă i s-a părut lui că ceea ce se întâmplă acolo, chestiile la care a fost pus să lucreze
sunt infracțiuni putea să se ducă la șefii ierarhic superiori cu o plângere prin care să spună că
se fac infracțiuni, că își da demisia pentru a nu participa la ele, deci trebuia să acționeze
instituțional. Nu putea să fure informațiile respective și să le dea oricui  le poate folosi în orice
scop. În apărarea să Snowden a zis da și nu pentru că avut Snowden acces și la informațiile
privind locul unde se află unii infractori urmăriți de CIA. Nu a avut astfel de informații, el a
făcut public două lucruri: un set de documente din care reieșea că SUA are un program de
supraveghere în masă a oricărui om de pe planetă acesta care are acces la tehnologie, au
scăpat ai nenorociți de prin Africa și America Centrală care nu au tehnologie, în rest toți. Doi,
că să demonstreze că oricine poate să fie victima supravegherii, niște informații despre
doamna Merkel, da informațiile respective nu au vizat nimic important, au fost făcute doar cu
scopul de a proba că doamna Merkel  este și ea alături de celelalte 50 de miliarde de oameni
supravegheata de către SUA. Tot ce a dat legat de chestia asta a fost pentru a arată că se face
și se poate. Deși avea acces să scoată în urmă supravegherii doamnei Merkel informații din
momentele care contează, când negocia ceva relevant, dar ce a scos au fost niște discuții
complet nerelevante. Deci să vii să justifici condamnarea pentru că informațiile pe care le-a
dat ar da naștere la o reconsiderare a instituției informațiilor clasificate este fals, pentru că
omul singurul lucru pe care l-a făcut public a fost o chestie extrem de gravă și care a fost
negată de către autorități. Rolul lui a fost doar de a descoperi o infracțiune care mai este și
gravă, că nu a urmărit nimeni infracțiunea aia e partea a două și că nimeni nu a ajuns la
pușcărie pentru drăcia asta și că nimeni nu a fost urmărit pentru asta este partea a două, dar

3
ceea ce a indicat omul este o infracțiune gravă, în consecință, nu veniți să spuneți că nu mai
pot niciodată să fac astfel de dezvăluiri pentru că dacă voi spuneți că deschid o cutie a
Pandorei în raport de informațiile clasificate pe care le-a dezvăluit Snowden ar deschide o altă
cutie a Pandorei  dacă îl închidem pentru acest lucru pentru că atunci înseamnă că Guvernul
sau oameni la putere la un moment dat ajung să își clasifice propriile infracțiuni pentru că
nimeni niciodată să nu le poată descoperi  sau dacă le descoperă nimeni niciodată să nu le facă
publice pentru că riscă detențiunea de viață.

În linii mari astea sunt argumentele forță. Diverși comentatori au zis că și unii și alții
au dreptate, dar unde nu discuta nimeni este că unde punem granițe, adică hai să revenim la
cauza WikiLeaks  să zicem, ok, închidem ochii și acceptăm că CIA da șpagă că să afle
informații de genul asta, că șpagă e șpagă .Dacă CIA a torturat vreo 50 de oameni că să afle
informația, merită să nu o dăm public. Adică cât de gravă trebuie să fie infracțiunea aia
acoperită de domeniul de clasificare a documentelor că să pot să ii dau drumul. Șpagă să
zicem că putem să o lăsăm acoperită de clasificare, torturarea unor oamenii sau uciderea unor
oameni... Dau exemplul asta pentru că o altă poveste care are un scenariu, dar despre care nu
s-a făcut film, este a unuia care a spus că CIA-ul a executat niște copii în față părinților pentru
că copii să deschidă gură și să spună unde sunt...nu a reușit să fure dovezi în acest sens, dar se
poate susține că există. Asta e suficient de nașpa sau nu? Nu știu, Dumnezeu știe. Eu personal
l-aș fi iertat pe Snowden , dar nu aș fi fost convis că fac bine ce fac. E  clar că e o discuție la
care trebuie să ne gândim pentru că Snowden sunt și vor fi cu siguranță relativ mulți. Nu la
nivelul ăla, nu discutăm despre neapărat despre nivelul ăla, omul pentru că trebuia să facă
softul cu privire la acele date avea acces la orice. În consecință, erau puțini că și el că să aibă
acces la orice.

Al doilea lucru la care trebuie să va gândiți și la care nu există un răspuns foarte cert
este liberă exprimare pe internet. Am discutat săptămâna trecută despre responsabilitatea
diverselor platforme de la alea mai mari, că Facebook-ul, până la alea mai mici că niște ziare
online pentru răspândirea de informații și de idei. Atunci subiectul era un pic altfel, dar duc
acuma discuția mai departe  pentru a va gândi că iarăși este o  discuție fără răspuns foarte clar,
foarte cert. 

Dacă pare destul de cert faptul că Facebook-ul sau Twitter-ul și la nivel micro alte 
astfel de platforme au fost folosite în circumstanțe extrem de grave, au fost folosite pentru a
determina nevoile populare aiurea, pentru a determina uciderea unor persoane. La fel de

4
aiurea e că sunt folosite relativ constant pentru a propaga ceea ce  libertatea de exprimare
interzice și limitează, anume, diverse tipuri de discursuri. Că eu mă apuc acum să vorbesc
timp de două ore despre uciderea țiganilor o să suport consecințe și e firesc, fiind o limitare a
libertății de exprimare. Dacă o fac însă online și mă bucur și de rostogolirea acelei chestii s-ar
putea să răspund. Nu e însă foarte simplu, pentru că pot să o fac de pe conturi care sunt greu
de identificat, răspunderea mea devine relativ complicată.

Și întrebarea este: Ce este de făcut? Întrebarea intervine în contextul în care o

jurisprudență interminabilă a Curții Europene a Drepturilor Omului până la un punct când s-
au oprit și au început să spună că limitarea libertății de exprimare nu se poate face
niciodată de o manieră preventivă, pentru că asta înseamnă cenzură și limitarea
libertății de exprimare se face printr-o barieră punitivă, adică sancționând derapajele de
exprimare după ce ele sau produs, astfel încât prin sancționarea ulterioară să indic limitele în
care te poți întinde, dar nu înainte. Deci, cu alte cuvinte jurisprudența CEDO a fost foarte,
foarte multă vreme și extrem de fermă, nu poți să interzici exprimarea înainte să se întâmple,
pentru că aia e cenzură. Dacă cineva spune sau scrie sau se exprimă depășind și obligațiile pe
care le are raportându-ne la libera exprimare atunci îl sancționez după aia și prin sancțiunea pe
care i-o aplic asigur rolul preventiv pe viitor că nu o să se mai întâmple. Dacă vă uitați în
articolul 30 din Constituția noastră, care reglementează libertatea de exprimare, o să scrie
același lucru, și anume că cenzura este interzisă.

Art. 30 – Libertatea de exprimare

”(1) Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea

creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte
mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.
(2) Cenzura de orice fel este interzisă.
(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.
(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.
(5) Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa
finanţării.
(6) Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a
persoanei şi nici dreptul la propria imagine.
(7) Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la
ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism

5
teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor
moravuri.
(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică
revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice,
proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile
legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.”

Cenzura înseamnă protecția împotriva liberei exprimări înainte, nu după. Dacă vin și
spun că Facebook ar trebui să bage un soft sau ceva algoritm care să mă împiedice pe mine să
scriu să îi omorâm pe țigani, aia e cenzură. O face un soft de manieră automată sau o face o
armată de oameni, cum se întâmpla în România comunistă, când nu apărea niciun articol,
nicio carte, nicio știre la radio fără ca înainte să nu fie aprobată de către cenzorii
departamentului de cultură și de presă a statului. Ce facem? Revenim și spunem că de fapt
trebuie să o facem preventiv, să nu mai moară oameni, cum se întâmpla acum datorită faptului
că pe Facebook se spune să îi omorâm pe musulmani și se rostogolește chestia aia în milioane
de conturi și atunci obligația este să bage un soft sau ceva care să împiedice astfel de
afirmații pe Facebook și cu alte cuvinte să zicem că: Bă nu știu cum facem, cu material uman,
cu inteligență artificială sau cu softuri, faceți cenzură înainte și să dărâmăm o grămadă de
constituții în care scrie că cenzura este interzisă și tone de jurisprudență a tuturor instanțelor
care contează în lumea asta care au spus tot timpul că cenzura este interzisă sau varianta de să
rămânem la cenzura este interzisă, să lăsăm un astfel de speech să se propage și să identificăm
autorii afirmațiilor respective, să îi sancționăm ca și până acum. Cum facem? Este foarte greu,
pentru că lumea este tentată să spună cenzură, în special lumea mai tânără, pentru că lumea
mai tânără nu a trăit epocile mai vechi în care chiar a existat cenzură și nu știe exact ce
înseamnă chestia aia. În egală măsură alții spun: Bine, boss, dar aia e altă treabă, adică lumea
s-a schimbat, internetul nu mai înseamnă presă, unde, vrând nevrând, lucrau oameni mai
responsabili, nu te așteptai ca la televizor să vină două ore să spună să moară toți tiganii, pe
Facebook te aștepți să se întâmple chestia asta. Și atunci că s-au mai întâmplat unele derapaje
de genul, dar era o simulare și funcționa sancțiunea post factum, cât pe Facebook, Twitter
whatever, nu este nimic simulat. Lumea s-a schimbat și atunci când se schimbă lumea si
dreptul trebuie să se schimbe  o dată cu lumea. Și atunci dreptul trebuie să se schimbe mai
repede și nu la 100 de ani cum s-a întâmplat foarte multă vreme. O să ziceți că dacă lumea s-a
schimbat și dreptul trebuie să se schimbe, să zică cenzura este posibilă ca să protejezi anumite
valori.Trebuie să vă așteptați sau să vă pregătiți pentru o lume în care veți fi avocat, judecător

6
sau procuror în care discuțiile astea sau întrebările astea s-au pus de o grămadă de ori pe lângă
întrebările astea mai sunt încă o grămadă de același tip, vor exploda într-o oarecare măsură.

Am discutat despre Snowden,  hai să vă zic de un snowden mai aproape de București,

unul de la Slatina, domnul Vâlcov, care era în momentul ăla membru al Guvernului, dar asta
este irelevant. Domnul Vâlcov a primit, dracul știe de la cine, în urmă cu vreo jumătate de an,
un document clasificat, respectiv un protocol secret și nelegal chiar dintre Ministerul Public și
Serviciul Român de Informații și Direcția de Informații a a Ministerului de Interne din 2016,
protocol în raport de care anterior o grămadă de somități ale instituțiilor române spus că nu a
existat niciodată. Domnul Vâlcov l-a primit, a pus pe Facebook și în urmă cu o lună s-a
început urmărirea penală pentru divulgarea de informații nedestinate publicul și pentru
încălcarea regimului documentelor clasificate. Poate că peste x ani unii dintre voi o să
ajungeți să judecați. Cum l-a primit este irelevant se pare că – l-a dat cineva din Parchetul
General, dar e irelevant. Întrebarea este și făcând abstracție de cine este acest Vâlcov, că e
membru al Guvernului, că putea fi oricine în locul lui, a primit documente din care rezultă
două lucruri: 1) că instituții ale statului român au încălcat grav legea și au ferit încălcarea
legii clasificând documentul și 2) că Procurorul General, procurorul șef al DNA directorul
SRI au mințit toți spunând că nu există. Îl faci public 1) ca să arăți că există și că au mințit și
2) pentru ca lumea să cunoască conținutul lui și în consecință să își formeze opinii sau citești
legea care spune că e un document clasificat și că divulgarea sa este infracțiune și atunci îl
arunci la gunoi? Întrebări la care e greu de dat un răspuns, sunt întrebări la care cu atât mai
mult e greu de dat un răspuns în condițiile în care pe subiectul ăsta nu prea există
jurisprudență sau aia care există nu mai este bună. Spuneam săptămâna trecută. atunci când
am vorbit despre Facebook că a zis CEDO așa într-o manieră reticentă că Facebook-ul poate
fi asimilat presei, e o formă de presă și în consecință regulile pe care le am dat înainte ar putea
fi aplicate și facebook-ului, plecând de la chestia asta, este important de remarcat că șeful de
la Facebook atunci când a fost întrebat despre permisiunea de a se utiliza conturi anonime a
spus: Păi ne-ați asimilat frecvent presei din punct de vedere juridic, ceea ce înseamnă că
Facebook ca organ de presă așa cum voi spuneți că suntem, dacă dintr-o sursă anonimă a aflat
un rahat și l-a publicat, am dreptul să protejez surs și atunci trebuie să permit conturile
anonime tocmai pentru a proteja sursele. Eu am spus săptămâna trecută că este o jurisprudență
interminabilă care spune că protecția sursei jurnalistice este  inviolabilă.

Să revenim la Snowden, dacă domnul Vâlcov ar fi făcut public de pe un cont anonim,

nu de pe contul lui de Facebook, și-ar fi făcut un cont de Facebook aiurea și l-ar fi pus acolo și

7
nu s-ar fi putut proba că el a făcut-o, ar fi avut grijă să își protejeze un pic ID-ul. ceea ce ar fi
întâmplat ar fi fost DIICOT-ul ar fi făcut cerere către Facebook să le comunice cine este
persoana dacă la crearea contului a lăsat o adresă de email, astfel încât pe baza de adresă de
mail să poată fi identificat, dacă același cont s-a logat pe alte platforme site-uri, etc., ca să se
ceară informații despre el, dacă de pe contul ăla s-ar fi logat pe eBay și vezi că și-a comandat
ceva de acolo și a ajuns la o anumită adresă, înseamnă că el a fost. Și facebook-ul aș fi spus:
Protecția sursei jurnalistice. Sunt multe întrebări la care trebuie să vă gândiți, încercați să vă
folosiți capul și pentru altceva decât să aveți pe ce pune căciula. Și prin asta constatăm că am
lăsat suficient de multe semne legate de libertatea de exprimare ca să vă dați seama cât de
groasă e problema

Dreptul la viața privată

Dreptul la viață privată a fost Marea descoperire a CEDO. Dacă dreptul la un proces
echitabil a fost un fel de tatăl lor, ăsta e un fel de mama lor. Este consacrat prin art. 8 din
convenție și prin articolele 26, 27, 28 din Constituție.

Art. 8 - Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului
său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în
măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o
măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a
ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a
drepturilor şi a libertăţilor altora.

Art. 26 – Viaţa intimă, familială şi privată

(1) Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.

(2) Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi
libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

Art. 27 – Inviolabilitatea domiciliului

8
(1) Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în
domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia.
(2) De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
(3) Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute
de lege.
(4) Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.

Art. 28 – Secretul corespondenţei

Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al

celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil.

Și, de fapt, la fel ca și dreptul la un proces echitabil, este o denumire care înglobează o
grămadă de alte drepturi, e o denumire să zic convențională care înglobează o sumă de
drepturi care nu au neapărat extrem de multe în comun, de la dreptul la intimidate, până la
dreptul la libertatea sexuală, orice ține de viața unei persoane intră în chestia asta. Curtea
Europeană a declarat prin hotărârile sale, de extrem de multe ori din punctul său de vedere 1)
este imposibil și 2) nu e util să încerce să definească viața private. Probabil că e imposibil. În
egală măsură, dacă ar încerca o definiție, ar fi destul de posibil să uite ceva sau să lase pe
afară și în consecință definiția să nu fie completă. Dar, ca să folosesc o expresie pe care curtea
a folosit o încă de la prima hotărâre care a fost dată în legătură cu dreptul la viață privată, a
spus așa: că e imposibil să definim foarte riguros din punct de vedere juridic ce înseamnă
dreptul la viață privată și ce implică. Curtea ales o definiție nonjuridică, și anume că dreptul la
viață privată înseamnă dreptul de a fi lăsat în pace, dreptul de a duce viața cum dorești, de a fi
lasat in pace de autoritati. Ce poate fi definit este dreptul la viață publică, care există, unele
aspectele ale sale sunt protejate, dar nu este un drept fundamental și, în consecință, dacă viața
privată nu putem să o definim, dar putem să definim viața publică, viața privată e tot ce nu e
viața publică, zice curtea Europeană că viața publică include două aspecte:

1. Viața profesională, rahaturile pe care le fac la serviciu țin de viața publică și nu de

viață privată.

9
 2. Mai important decât viața profesională, intră în categoria de viață publică și nu viață
privată, acele aspecte ale vieții mele care în mod conștient le aduc la cunoștința altora.

Ce am visat eu azi-noapte, e viața mea privată. În momentul în care vin și povestesc

tuturor ce am visat, chestia respectivă a ieșit din viața mea privată și a intrat in viața publică
pentru că așa am vrut eu. Unele elemente din viața mea privată, prin natura lor, țin de viața
publică, de exemplu: participarea la o manifestație publică. Atenție însă că: pentru ca o
chestie să fie viața publică și nu viața privată, trebuie ca eu să vreau să aduc chestia respectivă
la cunoștința publică cu scopul ăsta. De exemplu: modul în care mă îmbrac ține de viața mea
privată, sigur că modul în care sunt îmbrăcat este văzut de n persoane, dar rămâne în viața
privată pentru că nu am vrut eu să fie în viața publică, ține de natura lucrurilor. Sau dacă am
un câine, sigur că va fi vazut de vecini, prieteni, etc, deci ține de viața mea privată, dar la
momentul în care eu scris pe net și aduc la cunoștina tuturor: ”am un câine”, va ține de viața
publică. La fel și cu îmbracatul, dacă mă îmbrac cu o chestie ca să spun ceva cu
îmbrăcămintea respectivă, atunci e viață publică.

Vorbim acum despre cauza Rotaru, am mai vorbit și mai de mult. Este acea poveste în
care se discutau despre dosarele din arhiva fostei securități. Rotaru a fost un om care a cerut
instanței să distrugă dosarul din arhiva fostei securități care îl viza pe el. Una dintre apărările
statului român din această cauză a fost că informațiile din dosar țineau de viața privată a
persoanei. De exemplu informația principală din cauză, faptul că el a participat la
manifestațiile publice organizate de către o asociație din Iași, ține de viața publică. În
consecință, dacă ține de viața publică, Curtea nu are competența materială de a se pronunța
asupra plângerii întrucât dreptul la viața publică nu e protejat prin convenție. Curtea a zis: da
așa este, nu avem competență să ne pronunțăm. Pentru că era vorba de o participare la o
manifestație publică care ține de viața publică și Curtea nu stă să verifice dacă informația este
reală sau nu. Curtea a mai zis așa: chestiile care țin de viața publică, odată cu trecerea
timpului se întorc în viața sa privată. Greu de spus cât timp trebuie să treacă, dar cert este că
ele la un moment dat devin istoria persoanei în cauză, povestea de viață a acesteia și atunci ele
țin de viața privată.

Hotărârea Rotaru este extrem de importantă din punctul ăsta de vedere, pentru că până
la Rotaru foarte multe dintre discuțiile juridice care vizau liberatea de exprimare, despre presa
publică, spre exemplu: apare în ziar să candidezi pentru președenția României și normal că o
să înceapă în ziare tot felul de mizerii despre candidați, precum ”acum 20 de ani X a participat

10
la nu știu ce manifestație publică” care 100% te pun într-o lumină proastă. Până la Rotaru, de
fiecare dată când s-au judecat chestiile astea, s-a spus că nu intră în discuție limita dintre
liberatea presei și viața privată, pentru că e viața privată. Ce a făcut ăla acum 20 de ani, că a
comis nu știu ce infracțiune e viață publică, dar în prezent respectiva infractiune ține doar de
cazier, ceea ce înseamnă că e viață privată. În consecință, nu poți să publici astfel de
informații decât dacă sunt de interes public, iar faptul că vrei să candidezi pentru o funcție
publică implică oarecum și faptul de a avea un cazier curat. În consecință, participarea la o
manifestație de acel fel interesa publicul.

A doua hotărâre importantă este Jagerd și alții contra MB. În cauza aceasta, Curtea a
trebuit să răspundă la întrebarea: ”La câți trebuie să le aduc la cunoștință o informație ca să
iasă din sfera privată și să intre în viața publică?” . E clar că dacă le zic la 1-2-3 persoane,
rămâne în viața privată. Dacă ies cu o portavoce în piața publică și zbier, chestia respectivă
trece în viața publică. Discuția din cauza asta, chiar dacă e veche de 30 de ani, e foarte
importantă pentru facebook-ul de astăzi, în raport de ceea ce scriu eu pe facebook. Când pun
niște limite, chestia aia e viață publică sau privată? Dacă pun o poză cu mine pe facebook,
poza respectivă rămâne în viața mea privată sau trece în viața publică din momentul în care
am postat-o pe facebook? Pentru că dacă e în viața mea privată nu poate să vină altul să spună
”eh, am vazut o poză pe facebook în care ăla nu știu ce făcea” pentru că îmi încalcă dreptul la
viață privată. Dacă e public atunci poate să spună oricine, orice. În Jagerd e vorba despre 3
persoane care făceau parte din ceva comunitate din Londra a persoanelor cu obiceiuri sexuale
mai ciudate. Comunitatea funcționa în felul următor, existau mai multe cluburi, nu scria pe
ele, dar lumea știa că alea sunt cluburi pentru persoane cu obiceiuri sexuale mai ciudate și în
cluburile respective care dintre clienții lor dorea și voia să împărtășească din experiența sa
sexuală și altora, avea posibilitatea să lase la intrare într-un loc special amenajat o casetă
video, în care se filmase făcând diverse drăcii și cine voia putea să o ia să se uite, să îl mai
întrebe cine știe ce și să o pună înapoi după aceea. Cei trei reclamanți s-au filmat având
practici sadice și masochiste și au pus caseta acolo. Din ”întâmplare” a luat-o un polițist și s-a
uitat la ea și a ajuns la concluzia că faptele de acolo sunt infracțiuni. Oamenii au fost
condamnați pentru infracțiunile respective, apoi au ajuns în fața CEDO și au spus că li s-a
încălcat dreptul la viață privată. Ceea ce filmaseră ei acolo ținea de viața lor privată, iar faptul
că au filmat și au dat filmarea și altora nu înseamnă că nu mai ține de viața lor privată pentru
că până la urmă le-au dat filmările la niște prieteni. Statul britanic a zis ca nu e viata privata,
ci că e viață publică pentru că filmările respective pot fi luate de oricine. De fapt, nu pot fi

11
luate de oricine, trebuie să știi de fapt despre comunitatea respectivă, despre clubul respectiv.
Curtea a zis asa: atunci când, indiferent de numărul de persoane cărora le aduc la cunoștință o
chestie ce ține de viața mea privată, eu controlez cu exactitate identitatea acelor persoane,
rămâne în viața mea privată, atunci când eu nu controlez identitatea persoanelor la care ajunge
informația publicată de către mine ea intră în viața publică. Și în cazul respectiv nu ținea de
viața lor privată pentru că eu nu știau unde ajunge filmarea lor, putea ajunge la oricine, nu
controla exact la cine ajunge.

Cauza asta s-a păstrat și prin jurisprudența străină, cel puțin relativ la facebook
spunând așa: chestia pe care ai pus-o pe facebook, dacă controlezi din setări exact la cine
ajunge, ține de viața privată, dacă nu controlezi din setări exact la cine ajunge, chiar dacă
limitezi după, adică să limitezi să o poată vedea numai prietenii, sau să o vadă doar X, Y, ține
de viața publică. Curtea de Casatie franceză a spus: dacă tu pui ceva pe facebook și din setări
permiți oricărui prieten de facebook să o vadă, ține de viața publică pentru că chiar dacă tu
alegi persoane care sunt, în momentul în care ai pus poza pe facebook nu ai cunoștință exactă
de toate persoanele care o văd. Și spre exemplu te împrietenești la o zi după cu altă persoană
pe facebook și va vedea poza respectivă. Deci nu ai un control exact, nu poți răspunde la ”cine
sunt cei care ți-au văzut poza?”.

Cam asta ar fi viata publica. Tot ce nu e viata publica e viata privata. Sunt foarte
multe hotarari CEDO care vizeaza dreptul la viata privata, vreo 4500. Vreo 2000 ale Curtii
Federale Americane si mai mult de 1000 ale Curtii de Casatie Franceze, ale Curtii de Arbitraj
Belgiene, vreo 500 ale Curtii noastre constitutionale. Sunt convins ca as putea face un curs de
4 ani de 20 de ore pe saptamana doar despre viata privata. In consecinta o sa aleg sa punctez 3
chestii.

Ce trebuie sa nu uitati e ca aproape orice e viata privata. Foarte putine nu sunt. Dreptul
asta e un drept protejat la nivel fundamental, e o libertate. In consecinta, normal ca putem
dispune, dar are partea negativa, partea cu nu in fata. E o libertate relativa care poate fi
limitata si trebuie sa fie, daca sunt indeplinite acele conditii justificative pe care le-am discutat
la inceput. Adica sa fie necesara, sa fie utila, sa fie proportionala, aplicata
nondiscriminatoriu si sa poata fi controlata de justitie. Spuneam ca sunt 3 puncte pe care
vreau sa insist mai mult pentru ca, cel putin in lumea de astazi, se ridica mai mute probleme.
Ziceam ca dreptul la viata privata nu exista de fapt, e o denumire comerciala care include o

12
gramada de alte drepturi. Primul dintre punctele respective este dreptul la intimitate,
probabil si cel mai importante.

Dreptul la intimitate, ca sa citez CEDO intr-un moment de inspiratie, consta in dreptul

de a trai departe de privirile indiscrete ale altora. De la aceasta definitie cu privirile indiscrete
ale altora s-a tras oarecum si hotararea despre care am vorbit saptamana trecuta, spunand ca te
poti uita la unul ce face fara sa-i afectezi intimitatea, dar daca te holbezi la unul ii afectezi
intimitatea. Dreptul la intimitate e astazi pus in discutie sau revenit pe scena importanta a
dreptului din lume datorita evolutiei tehnologie care ridica doua mari probleme. Prima – face
posibila supraveghearea unei persoane de catre autoritati extrem de facila. A doua - permite
supraveghearea nu doar de catre autoritati, dar si de entitati private. Cu alte cuvinete, subiectul
de discutie este supravegherea facuta de organele statului si supravegherea facuta de catre
entitati private, cele mai frecvente fiind Google si Facebook. Incep cu a doua. Partea asta de
drepturi fundamentale a plecat dupa ipoteza ca dreptul la viata privata e o libertate relativa
care poate fi oarecum usor limitata. Dar sunt pe lista destule limitari. Una din limitari e
intrarea in intimitatea unei persoane relativ facila, mai ales in contextul urmaririi sau
anchetarii unor dosare penale. Perchezitia este o limitare a dreptului la viata privata,
interceptarea telefonica la fel, alte masuri de supraveghere de genul la fel. Ceea ce acum 50
de ani cand a aparut jurisprudenta parea imposibil a fost supravegherea in masa. Lumea a zis
ok, poti sa- i asculti unuia un telefon, sa- i faci perchezitie, adica sa-i afectezi intimitatea, cu
conditia ca sa urmaresti anchetarea unei infractiuni si inainte sa faci rahatul asta sa ai niste
probe, deci o suspiciune rezonabila ca o sa gasesti niste chestii intrand in intimitatea omului,
ca o sa gasesti probe. Mergand pe ideea ca prima data ai niste suspiciuni ca a comis o
infractiune si dupa mergi sa rasfoiesti pe acolo, nu ca mergi sa rasfoiesti si dupa vezi daca
gasesti sau nu. La fel si cu toate celelalte. In consecinta, in mod implicit ce s-a interzis a fost
supravegherea in masa. Adica inainte sa am informatii caut si dupa vad daca gasesc sau nu.
Vorbim acum de cea facuta de entitati private. In urma pasului tehnologic s-a constatat acum
cativa ani ca Google si restul de dupa sunt o umbrela destul de prietenoasa. Iti dau chestii de
pomana, fac chestii amuzante si asa mai departe. Ceea ce fac de fapt e supravegherea in masa.
Voi nu stiti epoca dinainte de google. Inainte era extrem de complicat sa cauti ceva pe net si
sa si gasesti. Aveau motoare de cautare foarte proaste, se foloseau exclusiv de cuvintele cheie.
Dura foarte mult sa gasesti. Google a revolutionat lumea, gasesti pe prima pagina ce vrei. A
invatat din mers meseria. Sub o umbrela prietenoasa. Zice asa, prietene, daca vrei sa cauti un
restaurant si imi dai voie sa te localizez in ce oras esti, iti dau restaurantul din orasul tau. Ca

13
daca are denumire comuna si gasesti alte 400, pana dai de al tau iti ia cateva ore. El zice asa,
ma lasi sa vad unde esti? Ok. Dupa mai zice daca ma lasi sa vad pe ce site-uri de internet te
dai, ca daca vad ca tu cauti cluburi de fotbal pot sa-ti dau despre fotbal, nu despre baschet. Ma
lasi sa ma uit la chestiile la care te uiti tu de mai multe ori? Tu te uiti la papuci, iti dau unii
care sa semene cu aia. Toata lumea a zis da. E mult mai simplu sa cauti in forma asta, suntem
prieteni, esti de treaba. Nu a venit nimeni sa-si puna o intrebare simpla. Toata operatiunea
costa extrem de multi bani si tu imi dai mie totul moca. Nu a intrebat nimeni de ce esti asa de
treaba sa spargi zeci de miliarde de dolari ca sa caut eu mai simplu. Celor de la Facebook li s-
a pus intrebarea asta in Senatul american. A fost intrebat de ce ati dat 9 miliarde de dolari pe
whatsapp, ca nu produce bani. Nu are o taxa de utilizare, nu are reclame. Ati spus constant ca
nu veti introduce taxe pentru accesarea aplicatiei sau reclame, de ce ati dat asa mult? Daca era
putin ziceai ca ati vrut sa imbunatatiti aplicatia de mesaje sau ma rog. Dar 9 miliarde nu are
rost. Gen vi s-a parut o achizitie interesanta si vedem noi ce facem cu ea? Si Google a primit
aceeasi intrebare. De ce ati bagat 17 miliarde in aplicatia de harti? Pai ca sa o vindem la altii.
De cat ati vandut? De 150 milioane de dolari. Bun, de la 150 milioane la 17 miliarde, cum
aveti de gand sa va scoateti cascavalul. Adica nu pare sa aiba o logica si nici fraieri nu pareti
sa aruncati cu bani aiurea. Nu a existat raspuns. Pentru ca sigur, se constata ca cele doua
companii si nu doar cele doua, dar pe astea le-a vizat experimentul, fac de fapt supraveghere
in masa a persoanelor. Ceea ce fac cu rezultatele supravegherii este sa le vanda celor ce fac
reclama. Inventez denumirea asta frumoasa de reclama targhetata, adica ca vezi numai
chestiile care te intereseaza, nu o sa mai vezi chestii care nu te intereseaza deloc. Nu mai vezi
reclama la cabana din Chile, ca nu o sa ajungi niciodata acolo, vezi la cea din Marisel ca acolo
mergi. Si e super atat pentru cei care vand reclama sau fac reclama, cat si pentru clientul
potential care afla informatii cu privire la produsele care realmente l-ar putea interesa. Acelasi
lucru spus altfel e ca strangem toate datele posibile si imposibile despre tine. Cine esti, ce
faci, ai copii, nu ai. Iti facem un portret perfect si il vindem celor care fac reclama. Nimeni nu
vine sa intrebe ca, doamna X, esti de acord sa vindem un raport de 5 pagini catre domnul de
acolo care vinde pixuri. Daca v-ar fi intrebat cineva asa, daca scriu eu istoria ta despre tot ce
ai facut si cine esti, esti de acord sa o vand la ala pe 100 de lei? Ce ati raspunde? Adica vreti
ca ala de la pensiunea din Marisel sa stie ce ati facut ieri. Google cam stie ce ati facut ieri,
adica banuieste daca nu e sigur, ca stie ce ati facut alaltaieri si tot asa.

Si vine intrebarea, permitem chestia asta sau nu? Are statul obligatia pozitiva de a-mi
proteja dreptul la intimitate in raporturile pe care le am cu google, facebook si alti baieti care

14
fac chesti asta? Pentru ca asta fac, strang informatii despre tine si le vand. Diferenta intre
statul care strange informatii despre tine si te trimite in judecata eventual si astia care strang
informatii despre tine si le vand sunt banii. Doar ca ei sunt mai eficace decat statul. Raspunsul
care a venit din partea dreptului a fost nu. Cum facem insa? Nu a reusit nimeni. Uniunea
Europeana a adoptat acel celebru JBF crezand ca in forma asta va rezolva ceva. Ce a rezolvat
e ca inainte sa intri pe ceva site e ca trebuie sa mai apesi o data. Te intreaba niste chestii pe
care nu le citesti. Nu scrie ca, tati, vrei sa vindem mai departe ce am aflat cand te plimbi pe
site- ul asta, etc. Scrie confidentialitatea ta e foarte importanta pentru noi.

E o chestie la care trebuie să vă gândiți. Imaginați-vă că peste 3,4 ani o să ajungeți

judecători. La un moment dat, vine unul cu o acțiune de genul Popescu Ion vs Facebook pe
motiv că i-au vândut datele și, dacă tot i-au vândut datele, dă-mi și mie din bani. Ce o să
faceți? Sau ajungeți judecători și o facă unul acțiune împotriva Statului român cerând instanței
să oblige statul român să plătească despăgubiri să dispună încetarea încălcării dreptului la
viață privată fiindcă statul român își încalcă obligația pozitivă de a garanta respectarea
dreptului la intimitate prin acordurile pe care le-a încheiat, adică legislația permite Google să
strângă datele, să le vândă și nici măcar să nu îmi zică de chestia asta. Nu s-a făcut în
România încă o astfel de acțiune.

A doua problemă legată de supravegherea datelor vizează supravegherea noastră. Până

recent, până acum 10-15 ani, ca să se asculte telefonul, trebuia să îți bage microfon fizic în
telefon, care era relativ complicat. Ascultarea se făcea fizic, stăteau cu căștile și ascultau când
sunai; complicat și scump. În consecință, era imposibil de făcut în masă. Tehnologia a
avansat. Acum, ca să îți asculte telefonul, nu mai trebuie să faci chestia asta, ci o faci din
server pe baza unui acord încheiat cu operatorii de telefonie mobilă, care să îți permită accesul
în server. E foarte simplu și permite supravegherea unui număr mult mai mare de oameni. Pe
vremuri, ca să faci filaj unui om era extrem de greu. Trebuia să te duci după el pe stradă, să
schimbi oameni, mașini, să fie atenți tot timpul după el etc. Acum, e destul să întrebe Google
dacă vrea să dezvăluie locația să vadă unde e omul și îl urmărești din fața calculatorului.

Consecința este că tehnologia permite supravegherea în masă. Dreptul, tehnic vorbind,

nu o permite. Nu poți să ceri autorizare de supraveghere în masă, doar în manieră individuală.
Datorită numărului enorm de astfel de solicitări formulate, s-a ajuns la un număr enorm de
persoane puse sub supraveghere. Pentru informațiile care au apărut între 2010 și 2015 s-au dat
cam 110.000 de autorizații de interceptare, în 2016 se pare că s-ar fi dat vreo 37.000 de

15
autorizații de interceptare, înmulțit cu 10, dă că vreo 300000 de oameni au fost interceptați.
Înmulțit cu numărul de ani, dă milioane de oameni. Ce nu spune nimeni foarte exact este ce se
întâmplă cu aceste interceptări. Răspunsul este, potrivit legii, că copia înregistrărilor se
distruge. De originale nu se spune nimic, iar conform unei informații, originalele se păstrează
într-o clădire care e undeva în pădurea de la Băneasa. Faptul că există toate aceste înregistrări
și că nu se știe cine are acces la ele, asta înseamnă supraveghere în masă. Și întrebarea care se
ridică dacă e compatibilă cu dreptul la viață privată sau nu?

Am auzit frecvent legat de amploarea serviciilor de informații că să mă asculte, că nu

am nimic de ascuns. Imensa noastră parte nu are nimic de ascuns, în sensul că nu comitem
infracțiuni. I-ar plăcea să trăiască cuiva într-o clădire cu pereții complet din sticlă? De ce? Că
are el ceva de ascuns că face ceva rău? Pentru că pur și simplu în natura omului să se bage
numai în peșteră să nu fie văzut. Oricât de extrovertit să fie un om, să îi fie indiferent să facă
orice chestii care țin de intimitatea noastră. Pur și simplu, nu ne place să se holbeze nimeni la
noi în timp ce nu facem nimic spectaculos. De aia dreptul la intimitate e un drept fundamental
pentru că așa e firea umană. În consecință, fără să comitem infracțiuni, suntem sau am fost
rezultatul supravegherii în masă. Permițând chestia asta, a respectat statul român dreptul la
intimitate a fiecăruia dintre noi? Pot să justific serverele de la Băneasca și cantitatea de
interceptări în vreun mod? Dacă ați avea de gând să comiteți o infracțiune gravă, să dați șpagă
cuiva, ați vorbi la telefon? Sau dacă ați vrea să puneți o bombă undeva, ați intra pe net să
scrieți cum fac o bombă? Dacă nu credeți că ați face asta, necesitatea de a preveni
infracționalitatea și de a descoperi infracțiunile justifică prevederea care spune că furnizorii de
servicii de telecomunicații au obligația să țină timp de 6 luni toate datele informatice de la
fiecare om? Să luăm de exemplu o persoană despre care serviciile secrete vor să afle chestii.
După ce i-am aflat numele, hai să aflăm pe ce site-uri a intrat. De 10 ori pe zi pe x site-uri, de
unde putem vedea ce o interesează, ce cumpără, unde merge, unde nu merge etc, etc, etc, etc.
Ne putem uita la ora la care a trimis mail-uri ca să spunem, în ultimele 6 luni, când doarme și
când nu doarme, orele la care a trimis mesaje SMS, pe WhatsApp etc., cui a trimis mesajele
respective, din ce grupuri face parte, de exemplu grupul nu-știu-care al studenților la drept, de
unde rezultă că este studentă la drept. Iar 6 luni mi se pare exagerat. Dacă le ai pe o
săptămână, poți să afli totul despre o persoană. Poți să afli cine e prietenul sau dacă are vreo
persoană cu care să aibă o relație. Te uiți foarte frumos la numerele de telefon frecvent apelate
sau cărora li se trimit frecvent mesaje, iei datele de localizare de pe GPS, iar dacă are o relație
cu cineva, în esență, este persoana cu care se află în același loc seara. Dacă din 6 luni (180 de

16
zile), 150 de zile a fost cu X seara, înseamnă ca X este, cel mai probabil, prietenul
domnișoarei. Dacă restul de 30 de zile s-a aflat în același loc cu Y, este posibil ca Y să fie
amantul domnișoarei, care să apară când boul de X nu e pe acolo. Dacă vrei să verifici
informația asta, care ți-ar putea fi utilă – cei mai frecvenți informatori se strâng pe bază de
șantaj – poți să verifici asta foarte simplu. Dacă crezi că Y ar putea fi amantul domnișoarei, te
uiți când a vorbit la telefon și când i-a trimis mesaje lui. În mod normal, când vorbești cu
amantul, asta se întâmplă într-un moment în care nu ești cu prietenul. Deci trebuie verificat
dacă la momentul la care a trimis mesajele era sau nu împreună cu X. Dacă nu era, atunci e
foarte posibil ca Y să fie amantul. Dacă era, atunci Y e foarte posibil să fie fratele ei.

Poți să faci asta cu aproape orice, iar întrebarea -ca să închei- legată de dreptul la
intimitate, este dacă noi, ca juriști, trebuie să permitem ca Google și Serviciile de Informații
să facă asta, obținând în schimb de la Google niște servicii mai personalizate, de genul unui
drum mai scurt până acasă – știe unde e acasă, că nici Google nu e tâmpit; dacă mergi în
fiecare seară într-un loc, ăla e clar acasă – și de la Serviciile de Informații nu știu ce primești
în schimb, o lume mai bună poate, deși nu sunt foarte convins de chestia asta. Trebuie să
permitem asta sau să nu permitem asta? De ce ar face-o? Google, pentru bani. Serviciile de
Informații au nevoie de două lucruri: informații despre orice și despre oricine și persoane de la
care să obțină informații pe care nu le-ar putea obține altfel, adică colaboratori. Istoric
vorbind, Serviciile de Informații își recrutează colaboratorii folosind două metode. De fapt,
mult mai multe în psihologia lor, dar în linii mari sunt două metode. Ei spun așa: oamenii vor
fie bani, fie funcții, fie liniște. Trei categorii de oameni. Dacă eu vreau să îl recrutez pe unu,
eu trebuie să știu în ce categorie intră, să știu ce îi ofer. Dacă vreau să îl recrutez pe unu care
vrea bani, mă duc și îi dau bani. Dacă vreau să îl recrutez pe unu care vrea funcții, mă duc și îi
ofer funcții. Dacă e unul căruia îi trebuie liniște, mă duc și îl șantajez. Pentru toate chestiile
astea este nevoie de informații. Dacă trebuie să îi dau unuia bani, trebuie să știu câți bani să îi
dau, să știu și pentru ce îi trebuie, ca să știu și care este momentul ăla la care chiar i-ar prinde
bine niște bani ca să îl prind inițial, că după funcționează șantajul. Dacă vreau să îl șantajez,
trebuie să știu cu ce să îl șantajez. Toate chestiile astea necesită informații despre omul ăla.
Dacă vreau peste 10 ani să o șantajez pe domnișoara, care între timp ajunge judecător la
Curtea de Apel, iar - ca și Serviciu de Informații - așa bună mi-ar fi o soluție într-un dosar
care e la domnișoara, trebuie să știu multe despre ea. Am aflat că nu se omoară sau nu e genul
căreia să îi placă banii foarte mult, se descurcă ok și nu pare să îi trebuiască bani. Din toate
profilurile pe care le am, rezultă că nu îi plac banii excesiv, deci nu rezolv nimic dacă îi ofer

17
bani. Funcțiile par să nu îi placă, deci rămâne varianta șantajului. Dacă de acum 10 ani am
informațiile cu X și cu Y și eu am constatat că domnișoara a avut o relație cu Y, că a avut un
prieten neoficial cât timp a avut un prieten oficial, cu care văd ulterior că s-a și căsătorit, mă
duc și zic „Cum ar fi mâine soțul tău să afle că acum 10 ani ai avut o relație timp de 4 luni cu
unu? Ar fi bine? Pot să apară în ziare și vreo două poze cu tine de atunci... Mai știi când ai
fost cu Y la cabana cutare? Vrei să știe și alții? Dacă nu, și vrei să îți trăiești viața liniștită în
continuare, să te poți întoarce liniștită acasă și să îți crești copiii în continuare, condamnă-l pe
ăla. Știu că în dosar nu prea sunt probe, dar hai să îți zic eu cine e ăla. Uite ce a făcut ăsta. Nu
putem folosi asta, că nu le-am obținut potrivit legii, dar uite, e pedofil etc. Nu te gândi că faci
un lucru rău că îl condamni. Știu că vrei să îl achiți, că te-am auzit vorbind ieri la telefon cu
colegul de complet și că ai zis să vă vedeți a doua zi și să îi dați achitarea, știu. Dar mai
gândește-te o dată: poți să îl condamni pe unu care a făcut toate chestiile astea și poți să îți
asiguri și tu liniștea. Merită un gunoi din ăsta? Uită-te, ăsta intră pe site-uri de pornografie
infantilă. Merită gunoiul ăsta să îți strici tu familia? Ca să faci asta, scenariul ăsta – deși nu e
scenariu – îți trebuie informații. Ca să ai informații, îți trebuie supraveghere în masă. Pentru
că nu știi care dintre ăștia de aici o să ajungeți judecători sau procurori sau avocați și care vor
face altceva ce nu o să intereseze pe nimeni, care dintre cei care vă faceți judecători la Curtea
de Apel și care la Judecătorie, unde nu contează fiindcă nu sunt definitive soluțiile și care
dintre cei care ajung judecători la Curtea de Apel ajung să aibă un dosar care mă interesează.
Nu am de unde să știu. Logic, dacă pot, hai să îi supraveghez pe toți și apoi văd eu. Dacă
vreunul o să ajungă vreodată la Curtea de Apel și o să fie judecători într-o cauză care mă
interesează, și îi dau interceptare atunci că mă duc și scriu o hârtie că mi-a zis sursa X că i-a
cerut judecătorul Y unui inculpat suma de 10.000 euro ca să dea o soluție favorabilă într-un
dosar – pe baza acelei hârtii obțin un mandat de interceptare a convorbirilor electronice, a
email-urilor etc. Văd pe baza a ceea ce vorbește ce fel de soluție vrea să dea în dosarul ăla, iar
dacă nu este favorabilă, am informațiile necesare ca atunci când mă duc, să am o șansă
rezonabilă să obțin ceea ce vreau. Sau dacă sunt informații tot timpul și o iau pe domnișoara și
văd că domnișoara, în facultate, a fost șefă la asociația X, apoi a vrut să fie și mai șefă etc,
apoi a candidat pentru nu-știu-ce, ok: îi plac funcțiile. Atunci, dacă am un dosar și mă duc și
zic „Domnișoară, ca să promovezi la ICCJ, când îți iau interviu cei de la CSM, ne întreabă și
pe noi ce părere avem – îi logic, ca să nu promoveze la ICCJ oameni suspectați de spionaj, de
terorism etc. Și uite, știu că dacă ți-ai depune dosarul mâine să promovezi la instanța supremă,
două vorbe de la noi te duc acolo. Ce frumos ar fi... Noi te ajutăm pe tine, ajută-ne și tu pe
noi: dă-i o condamnare la fraierul ăsta. Nu sunt destule probe, că așa a fost să fie, dar avem

18
informații, să nu crezi că a fost trimis în judecată chiar pe probele alea. Sunt mai multe
informații, pe care nu le putem divulga, tot așa cum nu putem divulga nici că dacă ai
contracandidat la ICCJ, o să le spunem celor de la CSM că ăla e cu clanul interlop nu-știu-
care și că fiul se dă mare că mama lui e judecător la Înalta Curte și că îi sparge pe toți și gata.
Putem să spunem asta la CSM despre contracandidatul tău, putem să spunem că ești
impecabilă. Facem?”

Poate că, din punctul vostru de vedere, sună a semi-SF chestia asta. Dar nu este SF.
Dacă voi credeți că Statul Român, prin Serviciile de Informații cheltuie enorm de mulți bani și
au un personal enorm de supradimensionat numai ca să găsească probe pentru comiterea unor
infracțiuni, gen 50 de infracțiuni pe an, vă înșelați amarnic. Sigur că infracțiunile de corupție
au o însemnătate financiară, dar strict financiar vorbind, din alea 50 de infracțiuni de corupție,
30 le-ai putea descoperi și fără, iar restul de 20 nu merită suma aia uriașă de bani. Nu merită
economic, Statul trebuie să gândească pragmatic. Dacă statul procedează în maniera asta,
înseamnă că scopul este altul. Iar dacă, în acest proces, întâmplător sau nu, descoperi că
domnișoara a luat șpagă în timp ce vrei să afli alte lucruri despre ea, e ok, o rezolvi și pentru
șpaga aia. Dar nu ăla e scopul. Marea noastră sarcină ca juriști este să hotărâm daca vrem ca
lucrul ăsta să se întâmple sau nu. Am amintit înainte de Snowden. Snowden a spus că
americanii fac rahatul ăsta cu toată populația globului la care pot să ajungă. Sunt câțiva fericiți
prin Africa la care încă nu, dar concurența privată a lor a ajuns la concluzia că au și ăia
dreptul la internet. Drept consecință, Facebook a hotărât să le dea net. Nu au apă decât la vreo
20 km distanță, dar în curând or să aibă drone care le livrează internet, să le facă vreo reclamă
la apă sau ceva. Trebuie să ne gândim dacă vrem să facem parte dintr-o astfel de societate,
care bineînțeles că are și beneficii. Nu vine nimeni să spună că rahaturile alea pe care ni le dă
Google pe gratis nu sunt bune. Sunt ok. Repet, voi nu ați prins vremurile alea dinainte. Era
extrem de greu să cauți ceva pe net. Acum e extrem de simplu. Pe atunci aveai multe motoare
de căutare, care acum au dispărut. Aveai Yahoo, aveai Explorer. Erau o grămadă. Le-a curățat
Google pe toate. E mult mai simplu să îți spună Google Maps cum să ajungi undeva, decât să
te căznești ca boul cu o hartă simplă să ajungi pe strada Ienupărului nr 5. O fi și Facebook-ul
bun la ceva, nu îmi dau seama exact la ce, dar o fi și el bun la ceva. Trebuie să punem totul în
balanță, fiindcă Google poate să vină și să zică: Nu mă mai lăsați să fac afaceri cu datele
oamenilor? Bine, închid. O să vină Serviciul de Informații și o să zică: Nu mă mai lăsați să
strâng date cu privire la toți castraveții? Vă închid pe toți. Să mă închid eu ar fi puțin aiurea...

19
 Repet, nu sunt neapărat scenarii. Vă dau un ultim exemplu. Lege care le permite
Serviciilor de Informații să aibă acces la date se numește legea Big Brother. Big Brother e un
personaj dintr-o carte. Dacă nu ați citit-o, să o citiți de trei ori. Vă las să descoperiți care e
cartea. Citiți-o de două sau de trei ori, că de exemplu eu când am citit-o prima oară, partea aia
cu două minute de ură pe zi am ratat-o. Am remarcat-o a doua oară. Și ne putem uita pe net ca
să vedem cele 5-10 minute de ură pe zi. Legea Big Brother a fost capsată de trei ori la rând de
Curtea Constituțională, pentru că nu e ok să am datele unor persoane numai ca să le am etc. A
fost declarată de trei ori la rând neconstituțională. După ce a fost declarată a treia oară
neconstituțională, judecătorul care era cel mai vocal cu privire la neconstituționalitatea legii a
fost a doua zi arestat pentru trafic de influență, spunându-se că, înainte să fie judecător la
CCR, pe vremea când era senator, ar fi primit ceva haine de blană pentru nevastă-sa ca să
pună pile unei ferme de struți ca să facă nu-știu-ce. Omul a fost achitat definitiv în urmă cu
câteva luni pe motiv că fapta nu există. Pentru toată lumea a fost o idee simplă: nu avea
relevanță dacă îl condamnă sau nu. Poveste era efectiv hilară. Respectiv, un senator a primit
de la nu-știu-care pentru nevastă-sa o haină de blană ca să pună pile la o fermă de struți ca să
nu-știu ce. Nu părea credibil. Dacă pui pile, primești ceva important, adică nu o haină de
blană... Simți la buzunar dacă tot faci o mizeri de genul ăsta. O venit și o zis că nevastă-sa a
primit o haină de blană de la ăla pe care l-a botezat și îi e fin și în fiecare an vine cu cadouri.
Ăștia or zis că bine, că lasă că știm noi. Semnalul care a fost transmis la momentul ăla a fost
destul de bine recepționat, pentru că, la a patra încercare, legea Big Brother a intrat în vigoare.
NU sunt de acuzat neapărat judecătorii CCR-ului. Trebuie să te pui în locul lor și să vezi că a
doua zi după ce au respins, fix cel mai vocal dintre ei e arestat pentru o aberație. Arestarea aia
înseamnă că și-a pierdut poziția la CCR, și-a pierdut cariera, și astăzi cine îl vede pe ăla își
amintește struții vieții, deși a fost achitat fiindcă fapta nu există. Și apoi vezi că vine a patra
oară legea respectivă. Și cu o zi înainte vezi că trece întâmplător unul de la SRI: „Ce faceți
băieți, sunteți bine? Ne vedem mâine, nu?” Asta e. Legea e în vigoare și asta e.

20