CURS 8

Libertatea e un drept relativ, care, in consecinta, poate sa aiba limite, cu conditia ca

acele limite sa nu conduca la anularea dreptului, iar limitele respective sa indeplineasca
conditiile pe care le-am discutat la inceputul semestrului. La limitari aberante sunt foarte
multe exemple: WEISSMAN contra Romania. S-a avut o casă naționalizată, pe care a reusit
sa si-o obtina inapoi cu chiu cu vai, dupa care a dat in judecata statul cerand despagubiri
pentru lipsa de folosinta a imobilului, cerand o suma mare de bani. Instantele romane i-au
calculat o taxa de timbru de trei sute si ceva de mii de euro. Omul avea o pensie de vreo 1000
de lei. In consecinta nu a putut plati suma respectiva, a facut o cerere de reexaminare a taxei
de timbru pentru ca legea iti permite sa ceri instantei sa iti reexamineze taxa de timbru, avand
inclusiv posibilitatea sa o anuleze sau sa o reduca in conditiile in care suma e aberanta.
Instantele noastre i-au respins cererea respectiva spunand “Dom’le, esti bogat, ai un imobil
care valoreaza o gramada de bani”. Omul s-a dus la CEDO, care a analizat pentru prima data
taxa de timbru din Romania, spunand asa: au intrebat statul roman care e scopul legii
respective, in conditiile in care in Constitutie scrie ca legea e gratuita. Statul roman a zis ca e
gratuita, dar taxa de timbru nu inseamna o plata pentru serviciile de justitie, ci e doar o
limitare a accesului la justitie care are drept scop impiedicarea formularii unor actiuni
aberante sau pur sicanatoare. In linii mari statul roman spune ca trebuie sa punem o taxa de
timbru, fapt care oricum se impune in toate statele lumii pentru a impiedica persoanele sa faca
actiuni aberante sau pur sicanatoare. CEDO a zis ca intelege acest punct de vedere, dar daca
ne uitam la cum o aplicati voi nu are nicio legatura scopul pe care il spuneti voi cu ceea ce
faceti pentru ca voi stabiliti taxe de timbru prin raportare la valoarea litigiului, chestie care n-
are nicio legatura cu explicatia de dinainte. Pe de alta parte, o stabiliti la inceputul procesului
in mod oarecum automat, daca omul nu o plateste, nu deschideti dosarul, in consecinta nu
faceti nici macar o minima verificare sa vedeti daca actiunea pare aberanta sau sicanatorie. In
plus, omul isi pierde banii aia potrivit reglementarilor voastre si poate primi inapoi la finalul
procesului daca i se admite actiunea de la partea cealalta, in masura in care partea cealalta e
solvabila. Daca nu, salut! CEDO a spus: daca asta e scopul reglementarii de ce nu va uitati: 1)
peste dosar sa vedeti daca e o aberatie sau nu, daca pare ca ii, pune-i o taxa si daca nu pare sa
fie aberatie nu ii pune taxa sau pune-i o taxa mai mica; de ce, daca se admite actiunea, nu ii
dati banii inapoi omului, ceea ce inseamna ca nu mai e gratuita.
CEDO a zis: bun, am inteles ca trebuie sa instituiti un cuantum care sa impiedice
actiunile aiurea, dar de ce nu stabiliti un cuantum pe care ala care nu a formulat actiuni aiurea,

1
sa si-l poata permite? Si de ce nu faceti o diferentiere in functie de situatia omului? Pentru ca
pentru o companie de genul Vodafone, sa ii pui o taxa de 1000 de euro ii... bani de tigari.
Daca unui om cu o pensie de 500 de euro ii pui o taxa de 1000 de euro, nu o sa ti-o poata
plati. De ce nu va raportati la situatia reala si concreta a persoanei, nu ca ăsta ca are un imobil
de milioane sau zeci de milioane. I-a dat imobilul acum 2 luni, nu are de unde sa scoata bani
de pe el.
Nu am reactionat la chestia asta. S-a admis cererea domnului. Mai avem nu stiu cate
admise dupa aia, n-am reactionat la asa ceva. Mai avem in continuare aceeasi lege a taxelor de
timbru care inca se raporteaza la valoarea litigiului si care permit actiunile sicanatorii cu
conditia ca sa nu ceri bani sau tot felul. Daca nu ai platit taxa, nu iti creste regularizarea
actiunii, nici nu ti se pune pe rol actiunea respectiva. In continuare, poti sa ceri reducerea sau
anularea taxei raportat la valoarea situatiei economice, insa potrivit reglementarii, fac dovada
in acest sens, ducand de la primarie si de la ANAF lista bunurilor si a veniturilor pe care le ai
tu. Daca ai imobile, nu iti da nimeni bani, o sa spuna ”vinde-ți apartamentul”, ceea ce nu e
firesc. Sunt in continuare multi care nu isi duc litigiile in fata instantei de judecata pentru ca
nu pot sa plateasca taxele de timbru, pentru ca e o chestie pecuniara mult prea importanta
pentru ei. Atunci consecinta este ca foarte multe litigii nu sunt duse in fata instantelor de
judecata.
Sa mai dau un exemplu, iarasi pe limitari aberante. Legea spune asa ‘cand o firma
intra in insolventa (adica se demareaza procedura insolventei, respectiv o instanta constata ca
firma respectiva este in imposibilitate de a-si plati datoriile) toate persoanele care au creante
impotriva firmei respective, au posibilitatea sa se inscrie intr-o cerere de insolventa, sa-si
ceara banii in procedura respectiva, legea spunand ‘depunand o cerere in termen de 30 de zile
de la publicarea in buletinele de procedura insolventei a hotararii instantei de judecata prin
care s-a inceput procedura de insolventa’. Situatia in care nu stiai ca unul dintre debitori este
in insolventa, dincolo de faptul ca acea publicatie nici macar nu e gratuita si nu e ieftina (200-
300 lei/luna) si oricum, raportat la faptul ca zilnic intra in insolventa zeci sau sute de
companii, e o treaba foarte complicata sa faci asta. Sunt softuri care fac asta, daca le cumperi
si alea verifica pentru tine cine a intrat in insolventa.
CEDO a spus: instituirea unui termen de prescriptie (de 30 de zile) pentru a indeplini
cererea respectiva are un scop legitim pentru ca trebuie ca la momentul la care incepe cererea
de insolventa sa se stie ce si cui trebuie societatea respectiva sa dea bani. Dar modul in care se
calculeaza termenul ala nu e rezonabil si creeaza o limitare nu necesara intr-o societate
democratica pentru ca impune o sarcina excesiva (persoana respectiva sa stea in fiecare zi sa

2
verifice BTI-ul sa vada daca a intrat vreunul din debitori in insolventa) cu atat mai mult, cu
cat exista o modalitate mult mai simpla, respectiv de a lua situatia contabila a firmei care intra
in insolventa si in consecinta, le trimit alora o hartie prin care le spui ca iti datoreaza bani si ca
au un termen de ‘...’. Ceea ce si facem de 3 ani incoace, insa de la momentul in care Curtea
Europeana a dat solutia asta si pana am inceput sa facem asta au trecut 8 ani.
Dreptul accesului la justitie in materie civila inseamna dreptul ca o instanta de
judecata sa iti rezolve litigiile definitiv, fara ca chestia aia sa mai poata fi repusa in discutie. In
momentul in care o instanta de judecata nu iti rezolva un litigiu, ii clar ca am o limitare.
Trebuie sa vad daca limitarea aia are un scop, e prevazuta de lege si daca e necesara pentru
solutionarea litigiului respectiv. In linii mari, orice actiune care se respinge ca fiind
inadmisibila este o limitare a dreptului la acces in justitie.
Continuam cu toate drepturile care exista in notiunea de un proces echitabil in materie
penala si revenim dupaia si le discutam alea din materie civila.
Dreptul la un proces echitabil in materie penala e aceeasi situatie ca si dreptul la un
proces echitabil in materie civila. Aia de la CEDO fac ceva si noi altceva, suntem intr-o lume
paralela. Diferenta majora dintre ceea ce discutam inainte si ce discutam acum este ca
problema la accesul in materie civila sunt in principal de natura legislativa. De la ideea ca in
Codul de procedura civila ca scopul acestuia este sa spuna cum rezolvam un dosar sau o
cauza, iar pentru sistemul nostru de justitie, respingerea ca inadmisibila a unei cauze este
nerezolvarea cauzei sau o modalitate de a rezolva cauza, punct. Pe cand acest fapt nu este o
rezolvare a litigiului, este o perpetuare a litigiului, in consecinta trebuie sa fie evitata pe cat se
poate, cu exceptia situatiilor care ar avea un scop legitim. Acolo problema e legislativa. La
taxe problema e legislativa pentru ca legea taxelor de timbru e o tampenie, e o lege prin care,
de fapt se taxeaza accesul la justitie contrar prevederii din Constitutie care zice ca e pe gratis.
Problema respectarii dreptului la un proces echitabil in materie penala nu e in totalitate
legislativa, legea in esenta e ok. Problema este de fapt, de interpretare si de aplicare. De ce?
Sunt mai multe cauze.
Una se refera la opinia publica. Noi ca si societate in general n-am inteles inca nimic
din ceea ce e prezumtia de nevinovatie. Formularea unei acuzatii penale impotriva unei
persoane, in statul roman, inseamna vinovatia persoanei respective. Iar de aici decurg toate
celelalte consecinte legate de procesul echitabil in materie penala. Istoric vorbind, au existat
doua modalitati de procedura penala. Cel britanic a plecat de la ce a zis Churchill la un
moment dat: trebuie sa alegem ce fel de societate vrem sa avem. Si exista doua variante de
justitie penala: varianta in care vrem sa fim sigur ca niciun vinovat nu scapa, cu riscul de a

3
baga la puscarie niste nevinovati sau vrem sa fim siguri ca niciun nevinovat nu a facut
puscarie, cu riscul ca mai multi vinovati sa scape. Churchill a zis atunci ca Marea Britanie
alege varianta 2 si isi asuma riscul ca persoane vinovate de comiterea unei infractiuni sa nu
ajunga la puscarie pentru a fi sigura ca niciodata niciun nevinovat nu va ajunge la puscarie.
Cand Churchill a zis asta, Stalin a zis: gresiti! O societate ideala este o societate in care niciun
vinovat nu scapa cu riscul ca o gramada de nevinovati sa ajunga la puscarie. Si in consecinta
s-au creat doua modalitati de procedura penala. Un model care pleaca de la prezumtia de
nevinovatie, care zice ‘esti nevinovat’ cu toate consecintele, iar CEDO a creat in materie
penala dreptul la un proces echitabil plecand de la materia de nevinovatie. In timp ce
procedura penala sovietica, pe care am adoptat-o si noi in anii ’50- ’60 face ca scopul
procesului penal sa fie trimiterea la puscarie a unei persoane. Adica scopul procesului penal
este sa indic drumul catre puscarie. Dupa 1990 am modificat modalitatea procesului penal, in
2014 l-am schimbat cu totul si daca il citeste cineva o sa constate ca u exista diferente
esentiale, exceptand mici chestii
Nu există diferențe esențiale între codul nostru de procedură penală și cel belgian,
francez sau spaniol. Când se uită cineva la diferențe sau la modul în care este interpretat...
diferențele sunt ca de la lună la pamânt pentru că nu au nicio legătură. În continuare foarte
puține excepții, societatea română și sistemul de justiție penal din românia, înțelegem că
scopul procesului penal este să îi ridice drumul unuia de acasă către pușcărie. Dacă cumva nu
ajunge la pușcărie nu îi pentru că nu e vinovat ci pentru că nu l-am putut dovedi că e vinovat.
Filosofia Ministerului Public și a instanțelor de judecată din România este în linii mari că nu
există oameni nevinovați, toți sunt vinovați dar nu am putut dovedi.

Cu consecințele pe care societatea nu le vede decât în momentul în care ajunge vrând

sau nevrând să le vadă.

Media în statele vestice a achitărilor pronunțate de către instanțele de judecată e

undeva la 17,ceva %. Cea mai ridicată e în Maria Britanie aproape de 25%, cea mai coborâtă
e în Portugalia și Spania care e undeva pe la 13% , la noi media achitărilor pronunțate de către
instanțele de judecată în ultimii 5 ani este de sub 2% ceea ce explică diferența uriașă. Sunt
doua variante: a) procurorii români sunt de 10 ori mai buni decat cei francezi, sau varianta b,
instanțele române nu achită decât în situații exceptionale, care e varianta corectă. Instanțele
românești achită atunci când iți dovedești nevinovăția. Daca reusesti sa iti dovedesti
nevinovatia, te achita, daca nu asta e, patesti. Chestia asta n-are legatură cu vinovăția
persoanei respective ci are legatură cu modul în care ne construim societatea, și realitatea este

4
ca și societate acceptăm mult mai ușor că unu nevinovat s-a dus la pușcărie decât acceptam că
unu vinovat ramâne acasă.

Daca noi înțelegem funționalitatea statului și îl declarăm pe unu vinovat și că statul

trebuie să îl ducă la pușcărie într-o formă sau alta, am eșuat ca stat.

Statul român are foarte multe disfuncționalități, de la sistemul fiscal, de educatie, de

sanătate, etc. Ca să le rezolvăm trebuie să înțelegem ce nu ii bine și să facem ce ține de noi
personal, acolo unde suntem să o facem bine și poate in felul asta o sa ajungem la fel ca si
belgienii.

Real vorbim, legea în Romania e ok, după chinuri îndelungate, o durat ani, dar e ok, de
știut o cam știe toată lumea, în mod formal o respectă, uneori nici formal dar alea sunt situații
excepționale.

Revin să dau exemplu, n-am nicio legatură cu dosarul ăla, încercați să vă imaginați
situația în care sunt judecătorii ăia, care în perioada următoare trebuie să stabilească în mod
definitiv dacă omul e vinovat sau nu, să presupunem că în dosarul acela nu ar fi probe foarte
multe, sau nu destule. Nu poți să nu te gândești, ok, ce fac? Nu poți, legea nu permite asta.
Dacă-l achit? O să vină toată societatea și o să spună ok, ăla îi nevinovat, o să mergem în
continuare, dacă ne place îl votăm, dacă nu ne place nu îl votăm și la revedere. Sau toată
lumea o să zică că sunt corupt, sunt omul PSD-ului, am cedat la presiuni, etc. Nu poți să te
gandești și nici nu ai posibilitatea ca și judecător să zici ok, fac o conferință de presă să vă
explic la toți de ce l-am achitat. Ești pus în situația în care chiar și colegii lui de partid îl
consideră vinovat fără excepție și să fii tu singurul să zici ca nu ii, e simplu? Chestia asta are
consecințe extreme pentru oricine. Pentru că acum e unul, vorbim despre el că acum e el,
acum 2 ani vorbeam despre altul peste 2 ani vorbim despre altul.

E foarte simplu să îl consideri pe unul vinovat, mai ales atunci când nu se știe exact ce
a făcut. De ce Stalin și cu Lenin au ajuns la concluzia că nu există nevinovați? Pentru că ei
credeau că toți ăia au comis infracțiuni? Nu. Deloc. Ei au încercat să zică că nu există oameni
nevinovați, ci doar oameni pe care nu i-am prezentat încă ca vinovați.

Deci, ca să închid această paranteză, până o persoană nu e condamnată, se prezumă că

e nevinovată. Dacă o persoană se află în proces, nu spunem că e vinovată, răspunsul corect ar
trebui să fie ”habar nu am” până va fi condamnat pentru fapta respectivă.

Prezumția de nevinovăție

5
 Ca și conținut prezumția de nevinovăție implică dreptul oricărei persoane acuzate
penal de a nu fi considerată vinovată anterior unei decizii definitive de condamnare. Este un
drept, nu o libertate. Este un drept relativ, care pe anumite componente, așa cum o să vedem,
are niște limitări, dar doar pe anumite componente. Mai concret, el include ca și consecințe,
hai să zicem așa, reducând puțin discuția, 4 chestii, pe care o să le discutăm pe rând:
Prima dintre chestii este prima obligație a statului, care decurge de aici: interdicția de a
prezenta o persoană ca fiind vinovată înainte de condamnarea sa. Hotărârea CEDO de la
care a plecat chestia asta este mai veche: ALLENET DE RIBEMONT CONTRA
FRANȚA. Au fost vreo 20,30 contra României. Prima contra României a fost un african. În
ARN VIDE MO povestea a fost următoarea: pe la sfârșitul anilor ’60, dacă mai țin eu bine
minte, ministrul de externe francez a fost împușcat în stradă, în Paris, pe Champs-élysées la
prânz, iar autorul faptei nu a fost prins. Bine copii, povestea asta puteți s-o inflamați, spunând
cum dracu oficial guvernamental este împușcat în cap de la distanță relativ mică, în mijlocul
zilei, în mijlocul Parisului și nimeni nu îl prinde pe ăla. Acuzațiile la adresa poliției și la
adresa Serviciilor de Securitate au fost extrem de importante, ca să zic așa. După cateva zile,
poliția l-a prins pe unu, iar șeful poliției a apărut la o conferință de presă, bătându-se cu
pumnul în burtă, l-a facut praf pe ăsta ca-i un criminal cu mâinile pline de sânge, în fine, l-a
făcut în toate felurile. După care s-a constat că nu era el, dar asta-i mai puțin relevant.
Discuția care urmează: o făcut plângere la CEDO, susținând că s-a încălcat prezumția de
nevinovăție. Statul francez s-a apărut spunând, domne‘ nu, prezumția de nevinovăție este o
obligație care aparține doar judecătorului într-un proces penal, ca în cursul procesului să nu-l
pună pe ăla într-o postură a vinovatului, ci în postura nevinovatului și să convingă, în
consecință, Parchetul să demonstreze acuzațiile respective și atât. Poliția sau Parchetul care au
sarcina disfuncțională de a formula acuzații sau de a aduce acuzații nu au obligația de a-l
prezenta pe ăla ca fiind nevinovat pentru că asta ar contraveni cu obligația lor construcțională
de a formula acuzații împotriva unei persoane. Nu poți să formulezi acuzații și să îl și
consideri vinovat. Curtea a respins apărarea statului francez spunând: Nu-i așa, pentru că șeful
poliției care a făcut conferința de presă, a făcut conferința de presă ca să formuleze acuzații
împotriva unei persoane care urmează să fie judecată. Nu, aia se face printr-un act, printr-un
rechizitoriu, se trimite dosarul instanță și se pronunță pe chestia respectivă, dar nu ăla a fost
scopul conferinței. Scopul conferinței a fost acela de a spune că l-am prins pe ăsta și ăsta-i
vinovat. Nu doar judecătorul are obligația de a-l considera pe om nevinovat, ci statul are
obligația de a-l considera nevinovat, inclusiv șeful poliției. În consecință, dacă vrea să
informeze publicul cu privire la o anchetă care interesează opinia publică să se ducă să spună

6
l-am prins pe unul, suspectăm că el este autorul faptei, bănuim că el este autorul, vom vedea.
Urmarea hotărârii, dacă vă uitați, atenție mărită, prin ziarele străine o să constatați că atunci
când se comit fapte care interesează opinia publică, poliția nu comunică niciodată numele
persoanei când a fost prinsă. Spune a fost ridicat un suspect. Punct. În niciun caz nu se indică
publicului chestii din care ar rezulta vinovăția, așa că dacă se află la un moment dat cine este
ăla, aia-i partea a 2-a. Dar chestia aia nu provine de la poliție sau de la Parchet sau de mai știu
eu unde, întrucât statul are inclusiv obligația pozitivă. Amintiți-vă ce am discutat mai la
început că statul nu are doar obligații negative, ci și obligații pozitive. În materia prezumției
de nevinovăție, statul are obligația de a proteja prezumția de nevinovăție atât în
raporturile cu statul, cât și în raporturile cu terții, cu toate consecințele care decurg de
aici. Haideți că e inutil să vă mai spun de ce n-avem nicio legătură cu chestia asta, că nu
avem. Inițial, organele noastre făceau exact ceea ce s-a întâmplat în speță, făceau conferință
de presă. În aia contra României am impresia că procurorii la conferința de presă au spus că
au decapitat caracatița din Oradea. După ce a început CEDO să le dea peste cap, n-au mai
făcut conferință de presă că au spus că nu i bine. Ne-am apucat să dăm cu comunicate de
presă, în care la sfârșit să scrie: atragem atenția sau vă aducem la cunoștință că începerea
urmării penale bla, bla, bla, că na nu citește nimeni partea asta, e ca la reclamele de la
medicamente, și ca să fim siguri că are efect, că totuși un comunicat de presă nu are efectul
unei conferințe de presă, că la o conferință de presă se dau detalii, se spune ce-o făcut, cum o
făcut, se ia poze, se ia nu știu ce, atunci a început practica scurgerii în presă a informațiilor din
dosare penale în România. În niciun stat din Consiliul Europei nu o să citiți în ziare convorbiri
telefonice pe care le-au avut persoanele acuzate penal, imagini din dosarele penale sau alte
chestii de genul ăsta niciodată. Sunt state care au legi care interzic publicarea interceptărilor
din dosarele penale, sunt state care nu sancționează sau permit cenzurarea chestiilor
respective. Noi avem o reglementare care spune că nu-i voie și cu asta basta. Să vă întreb câți
dintre voi ați citit interceptări din dosare penale?! Iarăși bănuiesc că-i inutil să vă spun că nu-i
ok, adică dacă am obligația ca stat să asigur respectarea prezumției de nevinovăție a unei
persoane, atunci trebuie să fac chestia asta, să nu prezint persoana respectivă ca fiind vinovată
în fața lumii. În momentul în care în mod informal, știți povestea clasică, deschideți
televizorul, mă rog, în ultima perioadă s-au potolit, bine nu din cauza asta, ci din alte cauze,
dar deschideați frumos televizorul și vedeați că azi dimineață la ora 6:00 a fost percheziție la
nu știu cine acasă și culmea culmilor, cumva în aer ziariștii au simțit chestia asta și la 6 fără 5
au fost acolo cu camere, cu reporteri, cu mai știu eu ce. Întrebarea e de ce, repet că legea
interzice că nu ai voie să comunici informația respectivă, din ordine strecori informația asta

7
către presă și care este scopul pentru care o faci și ce obții. Este o chestie simplă, îl prezinți pe
ăla ca fiind vinovat, dacă omul deschide televizorul și vede la știri că în dimineața asta i-a rupt
ușa la unu, e plin de poliție pe acolo și află că i-o găsit nu știu ce bani acasă, i-o luat ăia
efectiv, păi tu ce zici?! E clar. Dacă dupa aia îl mai vede și că îl duce la sediul poliției sau la
sediul Parchetului și îl scoate de acolo, fiind filmat cu cătușele la mâini când il scoate afară..
De ce ți-l arată acolo cu cătușele la mâini? Ca să? Care-i scopul? Ca să? Să? Priceapă omul
despre e vorba, după care, ca să fie sigur, pui niște interceptări sau niște informații din dosar,
că-s reale, că nu-s reale, e complet irelevant. Le scurgi frumos în ziare și aștepți să se ducă
efectul. Ceea ce obții este ceea ce explicam înainte, că toata lumea îl va considera pe ăla
vinovat. De ce nu-l considerați acum pe unul care se judecă la Curtea de Apel vinovat? E un
motiv simplu, nu știți nimic despre el, nu v-o zis nimeni că ar fi acuzat de vreo infracțiune, nu
v-o dat probe ca să indice vinovăția lui, nu vi l-o prezentat nimeni cu cătușele la mâini, ca să-l
percepeți ca fiind vinovat, nu vi l-o prezentat nimeni în vreun mod ca să l considerați vinovat
etc.etc. Ăla se bucură, cel puțin în fața lumii, de prezumția de nevinovăție. Mergem mai
departe cu prezumția de nevinovăție, chestia asta este destul de clară, că n-avem nicio treabă
cu ea.
A doua consecință a prezumției de nevinovăție este cea mai evidentă, probabil, dintre toate,
respectiv că sarcina probei aparține statului sau, mă rog, Ministerului Public sau
Parchetului. Ministerul Public are obligația să probeze vinovăția unei persoane, care nu are
obligația să-și probeze nevinovăția. Iar în cazul în care există un dubiu sau în cazul în care
vinovăția nu a fost probată, va funcționa în continuare prezumția de nevinovăție. Curtea
Europeană a admis nu neaparat o excepție de la chestia respectivă, că nu e excepție, a admis
că probe ale vinovăției pot să fie și prezumțiile, cu condiția ca ele să fie prezumții și nu
altceva. Prezumția poate să fie folosită pentru a proba vinovăția unei persoane. Prezumția este
acea concluzie care decurge dintr-o stare de fapt și care, potrivit experienței umane generale,
este aproape întotdeauna adevărată, însă este imposibil de probat. Să explic mai multe, vă dau
niște exemple de-astea de școală. Dacă se probează faptul că unul l-a aruncat pe altul din
avion, dar cadavrul sau, mă rog, resturile acelei persoane nu au fost găsite niciodată. Pentru ce
o să-l condamn pe omul ăla? Pentru omor sau pentru tentativă de omor? Răspuns clasă: Omor.
Profesor: Omor. Pot să probez că victima a decedat? Adică cadavrul? Nu. Dar, potrivit
experienței umane generale, dacă îl arunc pe unul din avion, moare. Iar o astfel de prezumție
potrivit căreia în urma aruncării unei persoane din avion, victima a decedat chiar dacă nu i-au
fost găsite rămășițele, oasele, poate fi folosită pentru a proba vinovăția unei persoane, chiar
dacă nu este o probă materială. În mod similar, dacă îi găsesc la unul în buzunar sau în geantă

8
1 kg de cocaină, pot să folosesc prezumția faptului că știe ce are acolo, adică nu trebuie să
probez faptul că știe ce are în buzunar sau în geantă, ci pot să folosesc experiența umană
generală, care spune că un om știe ce are în buzunar sau în geantă. Pentru ca aceste prezumții
ca să fie funcționale trebuie să fie relative, adică să permită proba în sens contrar. Dacă omul
nu știa ce are în buzunar, trebuie să poată să probeze chestia respectivă, însă admite o
răsturnare a sarcinii probei. Într-o astfel de situație, când vezi un fapt obiectiv, iar potrivit
experienței umane generale, din acel fapt obiectiv se poate trage o concluzie cu privire la
vinovăția unei persoane, Curtea spune că utilizarea prezumției este validă cu condiția ca
prezumția respectivă să fie relativă și omul să aibă posibilitatea procedurală să probeze invers,
dar că se întoarce sarcina probei. Nu se întoarce sarcina probei cu totul în dosarul penal,
pentru că elementul obiectiv din care trag concluzia prezumată trebuie să fie probat, iar în
lipsa probei sale va funcționa prezumția de nevinovăție. E clar ce zic? Bun, însă repet, să
poată funcționa chestia asta trebuie să am îndeplinite condițiile unei prezumții: o chestie care
potrivit experienței umane generale este aproape întotdeauna adevărată și care este imposibil
de probat. Trebuie să fie îndeplinite ambele condiții. Și atunci nu pot să folosesc ca mijloc
pentru a proba vinovăția unei persoane o chestie care potrivit experienței generale umane nu e
o chestie aproape întotdeauna adevărată și, de asemenea, nu poate fi folosită prezumția atunci
când concluzia prezumată ar putea fi probată, dar nu reușesc s-o fac, ci doar în situațiile în
care este imposibil sau aproape imposibil de probat chestia respectivă. E clar ce zic?
Concluzia generală este cea pe care o știți dintotdeauna. În caz de dubiu, va opera prezumția
de nevinovăție. Hotărârea de condamnare bazată pe ideea că ok, nu a făcut asta, dar ceva,
ceva tot a făcut el nu-s… Hotărârile de condamnare în care scrie cam de cel puțin 10 ori că n-
a reușit să-și dovedească nevinovăția nu sunt deloc ok.
Am făcut la un moment dat un fel de sondaj, așa pentru teritoriile? pe care le știu, sa
intreb de cate ori a dat hotararea cutare pe moment, unu mi-a zis că a dat-o în toată cariera lui
și îmi e foarte, foarte greu să cred că la câte sute sau mii de hotărâri a judecat ala doar de două
ori au depistat. În rest, e simplu: dacă îți probezi nevinovăția te achită, se probează cert
vinovăția, îți dă rău, dacă există un dubiu, îți dă cu suspendare asta e regula instanțelor
românești.

Dacă vedeți chestii care par aberante la prima vedere, gen: dau exemplu așa: dacă e
acuzat unu a luat mită 500.000 de euro și primește 2 ani cu suspendare, aia să știți că, tradusă
în românește, judecătorul o fost în dubiu, și fiind în dubiu: nu i-a dat cu executare, dar, dat
fiind ca sigur a făcut ceva, nici nu l-a achitat. Iar asta nu e ok pentru că : unu, pe om îl

9
afectează pentru că nu ai niciun fel de probă sau nu ai probe suficiente și mă condamni, iar
societatea o să zică: cum vine asta? Dacă îi dai pentru șpagă de 500.000 de euro cu
suspendare, ce e asta?! Adică, astfel de situații sunt extrem de fantastice. Teoretic, dacă îl
condamni pe unu că a luat mită de 500.000 de euro, îi dai 6 ani, 7 ani, pe acolo, hai, că dacă ți
s-a părut că e de treabă, îi dai 5.

Bun, o a treia consecință a prezumției de nevinovăție este DREPTUL LA

TĂCERE. Este dreptul unei persoane acuzate penal de a nu da niciun fel de declarație fără că
tăcerea să poată fi interpretată că și o admitere a vinovăției.

Tocmai pentru că statul este cel care trebuie să probeze ceva și atunci, tu nu ai nici un
fel de obligație să dovedești nimic, așa că nu ai nici un fel de obligație să dovedești sau să
spui ceva, ai dreptul să nu spui absolut nimic. Sigur în momentul în care spui și alegi să faci
chestia respectivă este proba și poate fi folosită atât în favoarea ta, cât și în defavoarea ta, dacă
din ea rezultă vinovăția. Nu poți să fii obligat să spui așa că taci. Nu se poate interpreta
tăcerea respectivă că fiind vinovăție sau să fie interpretată în orice altă formă în defavoarea ta.

Și pe asta o avem în lege, fix așa scrie și în lege, îți și da să semnezi pe două coli de
procedura penală, înainte să dai declarație sau când îți aduce la cunoștință calitatea de suspect
sau de inculpat într-un dosar, îți da un proces verbal care îți aduce la cunoștință ce drepturi ai,
scrie acolo, la punctul b: ai dreptul să nu dai nicio declarație și fără că tăcerea să poată fi
interpretată în defavoarea ta. Ți-a adus la cunoștință, ai semnat, ai dat declarație? nu. Dacă
ai dat declarație, atunci cum să îți probeze ei vinovăția dacă tu declari?

Mai scriu câteodată și hotărâri de București, ”inculpata a preferat să cedeze dreptul la

tăcere, ceea ce înseamnă că a refuzat să colaboreze cu organele judiciare” și te și arestează
dacă nu vrei să dai o declarație, asta este.

De la, să zicem acum teorie, oamenii au într-adevăr dreptul să nu dea nicio declarație,
cel puțin de vreo 5-6 ani încoace, nu te mai bate dacă nu dai declarație. Însă, dacă nu dai
declarație, tăcerea este interpretată fie explicit, fie dacă nu e explicit, de fiecare dată în
defavoarea ta. Asta e un standard, n-am auzit de niciunul care să fi refuzat să dea declarație și
să fie achitat până acum.

La nivel teoretic, sunt câteva probleme care se ridică aici: în primul rând, Curtea a
spus că acest drept este unul un pic relativ, spunând așa: că în situații excepționale, în care

10
funcționează, de fapt, niște prezumții ( așa cum vorbeam înainte despre prezumțiile alea
de nevinovăție), tăcerea poate fi interpretată că o admitere a vinovăției.

Două situații de genul asta le-a identificat CEDO până acum sau, mă rog, două situații
au fost la Curte, în care Curtea să fii zis că e ok.

Într-una S… c Marii Britanii, în care că urmare a unui raid al poliției a fost

organizată poliția într-un imobil presupus a fi al armatei republicane irlandeze, de pe vremea
când era războiul civil acolo. Au găsit în camera respectivă plin de, mă rog, arme, muniție,
pliante ale ARI , uniforme, în fine, tot aranjamentul și cu un nene, pe ăla l-au acuzat de
apartenența la o grupare teroristă. Nu a dat nici un fel de declarație sau și-a exercitat dreptul la
tăcere, iar instanța care l-a condamnat, a considerat că tăcerea să reprezintă o admitere a
vinovăției. Omul a făcut plângere la CEDO spunând că i s-a încălcat prezumția de
nevinovăție. Curtea a zis că, în principiu sau în proporție covârșitoare, tăcerea nu poate fi
interpretată niciodată că o admitere a vinovăției. Dar, în situații excepționale, în care am o
stare de fapt care implică o explicație din partea persoanei, atunci tăcerea poate fi interpretată
că o admitere a vinovăției.

Curtea spunând că, în situația, d-lui Meghei (28:00), faptul că a fost găsit într-un imobil care
era, în mod evident, al ARI, existând probe materiale în acest sens: era plin de arme, muniție,
grenade, bombe, materiale din care se pregăteau bombe, etc, etc, și care nu erau ascunse, erau
la vedere, peste tot. Chestia asta, potrivit experienței umane generale, creează prezumția
faptului că omul știe ce dracu e acolo și că e acolo pentru că e membru al ARI , că nu primeau
aia turiști în vizită, să vadă cum arată niște grenade și cum se face o bombă. Nu o poți lua că
și prezumție pentru că nu a îndeplinit condiția a două și anume să fie imposibil de probat sau
aproape imposibil de probat faptul că omul este membru al ARI.

Prima parte sau starea de fapt, din punct de vedere obiectiv, naște necesitatea unei
explicații. Respectiv, Curtea spunând ok, dacă nu era membru ARI trebuia să spună ceva ”mă,
nu, m-o răpit și m-au adus aici, am venit în vizită la var-miu, nu l-am găsit acasă”, să spună
ceva. Nespunand nimic, singură concluzie pe care o poți trage este că ai ajuns, de fapt, într-o
imposibilitate oarecare sau într-o imposibilitate foarte mare de probare și trebuie să îți
funcționeze prezumția rezultată peste care se suprapune tăcerea lui că este membru al armatei
republicane irlandeze. Și, în consecință, faptul că a fost condamnat utilizându-se tăcerea că și
proba împotriva să este... nu știu…stupid..

11
A mai fost un al doilea exemplu tot în genul asta, a fost unu pe care l-au trimis la frontieră cu
portbagajul plin de cocaină, și tăcerea a fost interpretată că o proba a vinovăției sale, Curtea a
spus așa: dacă ai portbagajul plin de cocaină se creează o prezumție că știi ce e acolo și că o
transporți, că faci trafic de droguri, că nu poți folosi chiar prezumția cu totul, că nu-s chiar în
imposibilitatea de a dovedi faptul că ești traficant de droguri și că știi ce duci și unde duci.
Dar, tăcerea ta suprapusă peste chestia asta, poate fi folosită ca fiind proba care să întărească
prezumția și să permită condamnarea ta, pentru că e o situație care necesită o explicație. Ok,
dacă nu știai că e cocaină acolo, trebuia să zici ceva, ba m-a rugat unu să îi duc mașină numai
după granița, de unde să știu? Că nu m-am uitat, n-am văzut niciodată, am crezut că e făină. E
o situație care necesita explicație.

În schimb, alte, o grămadă de alte situații, au fost judecate în sens contrar de către
Curte, spunând că dacă ai cumpărat un bun furat, e suficient. Adică starea de fapt nu e
suficientă încât să creeze impresia de lipsa de explicație. Faptul că tu cumperi un bun furat, e
infracțiune, dacă tu știi că bunul e furat, dar faptul că cumperi un bun furat nu creează o
consecință logică a faptului că știai că este furat și că știai că e infracțiune. Și tăcerea ta nu se
poate suprapune peste o stare de fapt care să necesite o explicație din partea ta. Ok, poate că
ar fi fost frumos să zici ceva ”deci, tati, n-am știut că e furat”, în fine, să zici ceva, dar nu ai
niciun fel de obligație să faci lucru asta, și tăcerea nu poate fi folosită că fiind o proba a
vinovăției. Simplul fapt că ai cumpărat un bun furat nu e o proba suficientă încât să fii
condamnat pentru așa ceva, e clar ce zic?

Discuțiile despre dreptul la tăcere au fost duse cândva în statele care cu 30 de ani
înaintea noastră erau la nivelul 2, noi nu avem legătură cu astea, că până să ajungem la nivelul
2, trebuie să fac nivelul 1, suntem la training încă.

Au pus niște întrebări importante, destul de importante, la care nu avem răspuns de

nicio culoare, nu noi, ăilalți, au spus ok, dreptul la tăcere funcționează sau interzice statului
să-l păcălească pe prost să vorbească? Au fost două spețe în care s-a pus problema asta.

Respectiv, când poliția britanică a făcut o operațiune destul de smart, de altfel, sub acoperire
și-a înființat un fel de consignație, lansând în piață faptul că primesc spre cumpărare bunuri
furate. Au pus sub acoperire, niște polițiști să stea acolo și veneau hoții să își valorifice
producția. Încet, încet s-au mai împrietenit și au început să mai povestească aia de unde fură,
cum fură, etc, etc. și după vreo 2 ani din această operațiune au umflat nu știu câte zeci.
probele furtului nefiind legate de furtul propriu-zis, ci fiind legate de ceea ce le-au povestit

12
ăștia polițiștilor sub acoperire. Sigur, că au fost identificați proprietarii, s-a constatat că într-
adevăr se furase bunul respectiv, dar cine a făcut-o sau cine a comis furtul a fost probat prin
poveștile pe care hoții le-au spus polițiștilor sub acoperire și nu prin altceva.

Oamenii s-au dus în față instanțelor britanice și au spus că li s-a violat dreptul la tăcere
pentru că n-am știut că vorbesc cu poliția, că dacă știam că vorbesc cu poliția, nu spuneam
nimic și dacă nu ziceam nimic era mai complicat, probabil de probat faptul că eu sunt autorul.

Instanțele britanice, în consecință, o trebuit să spună ok, dreptul la tăcere funcționează

doar atunci când îi aduc la unu (la cunoștință) oficial, formal, în calitate de suspect și zic sau
funcționează la nivel general și ori de câte ori statul îl suspectează pe unu trebuie să îi permită
să tacă sau, dacă nu tace, să nu folosească ceea ce a zis împotriva lui.

Chestia asta a fost reunită cu o altă poveste, oarecum, nu neapărat similară, dar în
același ciclu: au aflat că unu, suspect, de niște infracțiuni, l-au arestat, dar nu aveau probe
destule ( sau, mă rog, aveau probe destule de arestare, dar nu destule să îl trimită în judecată și
să-l condamne) , omul a refuzat să vorbească și i-au băgat atunci un polițist sub acoperire în
celulă, să se împrietenească și or povestit, o povestit cu ăla sub acoperire, i-a spus diverse,
după care, după declarațiile respective au fost folosite. Omul, de asemenea, a invocat
încălcarea dreptului la tăcere spunând că ”n-am știut că vorbesc cu un polițist”. Întrebarea
care a ajuns la instanțele britanice a fost dacă încălcarea dreptului la tăcere funcționează
numai când polițistul e în uniformă sau și atunci când polițistul e sub acoperire?

S-a zis că, sau mă rog, au făcut o distincție: au zis că atunci când polițistul sub
acoperire, sau prin alte mijloace, că în aceeași discuție au venit și cu varianta tehnologică a
aceleași povești respectiv, că în alte situații n-au mai băgat polițiști în celule, au băgat
microfoane, a spus că, mă rog instanțele britanice, cazul nu a ajuns la cedo, la CEDO
prezumția de nevinovăție cam copiază ceea ce zic englezii.

Englezii au zis că depinde, dacă bag un polițist sub acoperire și îl forțează, nu să zic că
îl bate, dar îl provoacă pe ăla până când vorbește, aia e o încălcare a dreptului la tăcere. Dacă
bag un polițist sub acoperire și ălălalt benevol, fără să fie provocat sau ceva, pur și simplu
povestește, e ok, pentru că ăla ar fi făcut-o și dacă nu era polițist, ci era altcineva și puteam
folosi declarația acelui altcineva, oricine ar fi fost că fiind ceea ce i-a spus colegul de celulă
sau mai știu eu.

13
 În consecință, față de situațiile astea, pentru a bagă polițiști sub acoperire au spus că e
o încălcare a dreptului la tăcere și au anulat probele respective și au anulat și procesele. La aia
cu consignația falsă, au considerat că probele sunt ok pentru că a rezultat că polițiști aia sub
acoperire de acolo nu provocau niciodată, pur și simplu au făcut o consignație falsă sau dus
acolo și au stat, nu au forțat niciun fel de discuție, a venit oarecum natural povestea din partea
unora dintre clienții respectivi.

Iar a două întrebare importantă legată de dreptul la tăcere este: am dreptul la tăcere
doar începând cu momentul la care sunt acuzat penal sau am drept la tăcere indiferent
de poziția în care mă aflu eu atâta vreme cât privește o potențială acuzație penală
împotriva mea?

Curtea europeană a zis varianta b.

Povestea a fost următoarea: compania a fost investigată de către autoritățile fiscale. În

cursul investigației fiscale, i s-a cerut directorului economic al companiei să explice nivelul de
tranzacții financiare de acolo. Omul a refuzat inițial, refuzul sau, potrivit legii, era infracțiune,
în consecință, i s-a atras atenția că e infracțiune refuzul respectiv. Ulterior dosarul s-a
transformat din dosar fiscal în dosar penal de evaziune fiscală iar declarațiile pe care le-a dat
el acolo au fost văzute că și probe în dosarul penal. Curtea a zis ca nu e ok, ca o astfel de
modalitate de lucru incalca dreptul la tacere pentru că câtă vreme aveai obligația sa dai
explicatii în procedura fiscală, utilizarea acelor explicații, în condițiile în care el și-a exprimat
dorința de a-și exercita dreptul la tacere, de a nu da explicații, utilizarea acelor explicatii in
procedura penală ulterioară înseamnă că îi încalci dreptul la tăcere. Pentru că dacă am face
altfel ar însemna să mutăm diverse chestii între proceduri în care omul nu are calitate de
acuzat penal, să-l obligăm să dea declarații după care să folosim chestiile respective. Fie așa
cu proceduri fiscale sau altă natură, fie prin metoda pe care a brevetat-o parchete române și au
folosit-o până în 2014 pe bandă rulantă, citând omul ca și martor. Adică ok, vreau să încep
urmărirea penală la o persoană, am un feeling că nu o să vrea să dea declarație, mie nu îmi
convine că nu vrea să dea declarație, în consecință îl citez ca și martor. El are obligația să
răspundă dacă nu va fi acuzat de mărturie mincinoasă. După care încep urmărirea penală
împotriva lui, ”ai dreptul la tăcere, bla, bla, dai declarație?”. În 2014 a binevoit cel de sus să
schimbe codul de procedură penală prevăzând că declarațiile date de aceeași persoană în
calitate de martor anterior în aceeași cauza să nu poată fi folosite împotriva lui. Însă aplicarea
acestei prevederi e proastă, se înțelege că ăla nu ar trebui să fie dosar.

14
 Ok, se poate întâmpla să anchetez o chestie, să consider că unul e martor, să-l audiez
în calitate de martor, ăla are obligația să răspundă, și după aia să mă prind că ăla nu e martor.
În situația aia declarația aia se aruncă la coș. Dacă eu pun declarația în dosar, nu e ok, nu pot
să zic că ”ok e în dosar dar nu m-am folosit de ea”. Mai există și varianta b, pot audia
persoana ca martor în alta cauză.

A patra consecință a prezumției de nevinovăție este dreptul de a nu contribui la

propria incriminare. Multă lume îl confundă cu dreptul la tăcere, nu e același lucru. Dreptul
de a nu contribui la propria incriminare se aseamănă doar cu dreptul la tăcere. Acesta
înseamnă interdicția de a obliga o persoană să aducă probe într-un dosar penal împotriva sa.
Câtă vreme sarcina probei aparține Ministerului Public, atunci ministerul trebuie să facă
probele în dosar. Atâta vreme cât mă obligi pe mine să fac probele înseamnă că fie ma obligi
să-mi probez nevinovăția, ceea ce nu e în ordine, fie mă obligi să-mi probez vinovăția ceea ce
cu atât mai putin..

Atunci când e vorba de probe care nu pot fi obținute sub nicio formă altfel din
considerente naturale, spre exemplu monstre biologie, probe de sânge, păr, persoana poate fi
obligată să contribuie cu probe. Dar în alte situații nu, gen documente sau alte altele.

În consecință, dacă vă faceți procuror, nu trimiteți niciodată hârtia la om că are

obligația de depune la dosarul x nu știu ce documente. Omul nu are obligația asta. Trebuie să
le iei prin altă metodă, o percheziție, etc.

15