CUPRINS

INTRODUCERE.................................................................................................................02
CAPITOLUL 1 NOŢIUNEA DE DREPT AL COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL.....................................05
Secţiunea 1.Accepţiunile noţiunii comerţului internaţional....................................................................05
Secţiunea 2.Definirea dreptului comerţului internaţional ......................................................................09
Secţiunea 3.Obiectul dreptului comerţului internaţional...........................................................................10
Secţiunea 4.Caracterele raportului juridic de drept al comerţului internaţional: Caracterul
comercial şi Caracterul
internaţional.......................................................................................................................10
Secţiunea 5.Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifica internaţională..............................................13
Secţiunea 6.Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu ramuri de drept
....................................14
CAPITOLUL II SUBIECTELE RAPORTURILOR DE AFACERI...................................................19
Secţiunea 1. ''Istoricul legislativ al reglementarilor subiectelor raporturilor comerciale.
Aspecte introductive............................................................................................................................................19
Secţiunea 2.Sediul materiei................................................................................................................................23
Secţiunea 3. Categorii de comercianţi ..........................................................................................................29
Secţiunea 4. Dobândirea calităţii de comerciant (profesionist) ..............................................................31
Secţiunea 5 . Dovada calităţii de comerciant(profesionist) .....................................................................32
Secţiunea 6 Extinderea regulilor speciale din dreptul comercial profesioniștilor............................36
CAPITOLUL III GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC................................................................40
Secţiunea 1. Noţiunea de grup de interes economic,forme - GIE,GEIE.............................................40
Secţiunea 2. Trăsăturile grupului de interes economic.............................................................................43
Secţiunea 3. Natura juridică a grupului de interes economic....................................................................44
Secţiunea 4. Constutuirea grupurilor de interes economic.........................................................................44
Secţiunea 5. Raspundera fata de terţi.............................................................................................................46
Secţiunea 6. Hotărârile adunărilor membrilor grupului Şi modul de contestare a
acestora.....................................................................................................................................................................46
Secţiunea 7. Încetarea calităţii de membru al grupului................................................................48
Secţiunea 8 Dizolvarea, fuziunea şi divizarea grupului de interes economic ...................................50
Secţiunea 9 Lichidarea grupului de interes economic. ...............................................................................55
CONCLUZII ........................................................................................................................................................59
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ.......................................................................................................................63

1
 INTRODUCERE

Grupurile de interes economic au fost introduse prin intermediul Titlului V al Legii nr.
161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei. GIE
este definit ca o „asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe
o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor
săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective”. GIE este persoană juridică cu
scop patrimonial (înmatriculată în registrul comerţului), care poate avea calitatea de
comerciant sau necomerciant, însă grupul poate avea numai o activitatea cu caracter accesoriu
faţă de activitatea economică a membrilor săi. Din punct de vedere fiscal, grupul de interes
economic este inclus în categoria asocierilor fără personalitate juridică (articolul 7, paragraful
(1), punctul 5 al Codului Fiscal), regimul fiscal aplicabil fiind specific entităților care nu sunt
persoane impozabile distincte. Regimul fiscal al Grupurilor Europene de Interes Economic
este stabilit prin Regulamentul Consiliului Europei nr. 2137/1985, conform căruia profiturile
realizate de o astfel de entitate vor fi considerate profituri ale membrilor grupului și vor fi
atribuite acestora, fiind impozabile numai la nivelul membrilor grupului.
Un factor important pentru abilitatea grupurilor de interese de a contribui la înfăptuirea
democratică a deciziilor este echilibrul dintre aportul lor şi autonomia politică a factorilor de
decizie. Grupurile de interes ajuta la organizarea şi la agregarea intereselor şi astfel le oferă
sistemelor politice importantă şi un caracter reprezentativ. Schmitter considera ca influenţa
grupurilor de interes este un element ce ajută la depăşirea deficitului democratic al UE. Însă
grupurile de interes nu respecta o caracteristică principală şi anume nu sunt alese de cetăţeni.
Puterea trebuie să fie delegata. Grupurile reprezintă interesele specifice ale membrilor săi, fie
publice sau în interes de afaceri.

Există diferite abordări cu privire la rolul grupurilor de interese în democraţie şi la

potenţialul acestora de a o îmbunătăţii. Conceptul de democraţie asociativă propune un
transfer a cât mai multor funcţii posibile a guvernelor către organizaţiile voluntare, cu condiţia
ca acestea să fie reglementate într-un mod democratic. Teoria democraţiei deliberative susţine
că o decizie democrativa reiese din dezbaterile dintre cei ce sunt afectaţi de respectiva decizie
2
sau problema. Aceste idei normative a democraţiei asociative şi deliberative sunt completate
de modelul relaţiilor dintre stat – grupuri de interese, relaţie în care grupurile de interese au un
impact puternic în înfăptuirea deciziilor. În relaţia stat – grupuri de interes avem două
concepte: pluralism (statul este actorul decisiv în relaţia data – acesta oferă un cadru de
schimb, ca mai apoi să selecteze acele interese pe care doreşte să le preia) şi neocorporatism
(statul selectează grupurile de interes ale căror sarcini sun delegate).

Comisia Europeană în 2001, într-un capitol din White Paper on European Governance
(Hârtia Alba despre Guvernanta Europeană) conferă grupurilor de inters un rol consultativ,
decizia final aparţinând Comisiei. Criticii însă spun că aceste grupuri de interes sunt mult prea
influente în procesul de înfăptuire a deciziilor şi constituie astfel un pericol pentru o
guvernare democratică. La nivelul European, Greven afirma că problema principală în
înlocuirea guvernului tradiţional reprezentativ cu reprezentarea prin grupurile de interes,
consta în faptul că guvernarea nu va mai fi responsabilă şi transparenta, iar reprezentarea va
deveni inegala deoarece permite că cetăţenii mai puţin organizaţi şi cu mai puţine resurse să
nu fie reprezentaţi.

Eschenburg şi Greven susţin ca sistemul politic poate fi influenţat de către grupurile de

interes mult mai mult decât viceversa. Pentru a rezolva această problemă s-a recurs la
instituirea unor mecanisme instituţionale variate pentru registrele grupurilor de interes,
suportul public pentru ONG-uri, etc.

La nivelul european nu exista o evidentă empirică pentru a vedea cât de mult îşi
exercita grupurile de interes influenţa şi ce fel de influenţa au. Cercetătorii au atribuit
conceptului de influenţă a grupurilor de interes înţelesul de acces la informaţii. Aşadar se
axează pe măsurarea accesului la informaţii ca o condiţie obligatorie pentru ca reprezentanţii
interesului privat să obţină influenta. Accesul la informaţii nu poate fi decât un indicator al
exercitării influenţei, neputând fi folosit pentru a investiga dacă influenţa a fost cu adevărat
exercitata. Chiar dacă grupurile de interes se bucura de un acces important la factorii de
decizie, este posibil ca ele să fie un status doar de distribuitori ai informaţiilor, fără a se ţine
cont de interesele lor în înfăptuirea deciziei. De asemenea şi lipsa de influenţa poate şi
interpretată ca un indicator.

Pentru a vedea care este influenţa exercitată de către grupurile de interes trebuie mai
întâi să definim influenta. O definiţie de bază a influenţei este obţinerea completă a intereselor
urmărite de către grupurile de interes – rezultatele finale. Steven Schier defineşte influenţă

3
„ că abilitatea unui grup de a produce rezultatul dorit în timpul guvernări, chiar dacă pentru a
ajunge la acel rezultat s-a recurs la o schimbare sau nu”. Astfel influenţa unui grup de interes
se reflecta în rezultatele politice. Actorii activităţii de lobby considera însă ca activitatea în
sine duce la influenţa. Rezultatele nu sunt de fiecare dată reprezentative activităţii de lobby în
sine. Există situaţii în care rezultatele reflectă într-adevăr o schimbare faţă de poziţia iniţială a
factorilor de decizie, însă grupurile de interes şi activitatea lor nu sunt neapărat principalele
forţe ce au dus la această modificare (activităţile altor actori sau circumstanţele procesului de
negociere pot să fie mai decisive). Pentru a verifica influenta grupurilor de interes trebuie să
ţinem cont de anumite variabile, cum ar fi dezvoltările politice care au loc în timpul
procesului de negociere. Actorii politici îşi pot urmări propriile intenţii şi pot ţine cont de
presiunile instituţionale. Grupurile de interese fie susţin aceste intenţii, fie nu reuşesc. Prin
urmare definiţia influentei ar trebui să ţină cont şi de dezvoltările procedurale, nu numai de
intenţiile iniţiale şi de rezultate. Definită ca influenţa este şi situaţia în care un actor este
convins să urmărească un anumit curs pentru o situaţie, pe care iniţial nu vroia să îl urmeze.

Pentru a determina gradul de influenţa trebuie să ţinem cont de trei indicatori: gradul
de conflict între actorii privaţi şi factorii de decizie, condiţiile structurale ale influenţei şi tipul
de influenţa exercitată.

4
 CAPITOLUL 1 NOŢIUNEA DE DREPT AL COMERŢULUI
INTERNAŢIONAL

Secţiunea 1.Accepţiunile noţiunii comerţului internaţional

Grupurile europene de interes economicreglementate de Legea nr. 161/2003 privind
unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, M. Of. nr. 279 din 21
aprilie 2003- titlul V- Grupurile de interes economic, începând cu art. 232-237, cap. 2.
Noul Cod civil aduce multe noutăţi în reglementarea raporturilor juridice civile (a se
vedea F. Băiaş, Proiectul Noului Cod civil – un demers necesar, în Curierul Judiciar nr.
3/2009, p. 123). Reţine, însă, atenţia o noutate, care este esenţială pentru sistemul dreptului
roman. Ea priveşte domeniul de aplicare a normelor Codului civil. Potrivit art. 3 Noul C.civ.,
„(1) Dispoziţiile prezentului Cod se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi
raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt consideraţi profesionişti
toţi cei care exploatează o întreprindere”.
Această reglementare unitară a raporturilor de drept privat pune în discuţie soarta
dreptului comercial.
Problema se pune cu atât mai mult cu cât, prin Proiectul Legii de punere în aplicare a
Codului civil [proiectul se afla în dezbatere publică şi poate fi accesat pe site-ul Ministerului
Justiţiei (www.just.ro)], se propune abrogarea Codului comercial, cu excepţia Cărţii a II-a şi a
art. 907-935 (art. 216 din Proiect), iar expresiile „acte de comerţ” sau „fapte de comerţ”
cuprinse în actele normative în vigoare se înlocuiesc cu expresia „activităţi de producţie,
comerţ sau prestări de servicii” (art. 6).
În opinia noastră, problema trebuie analizată în contextul mai larg al concepţiilor
existente de-a lungul timpului cu privire la sistemele de reglementare a dreptului comercial.
Cuvântul „comerţ” provine, în sens etimologic, de la latinescul comercium, care, la
rândul său, s-a format printr-o juxtapunere a altor două cuvinte latine, şi anume cum şi merx,
ce în traducere liberă desemnează operaţiuni cu mărfuri.
Prin urmare, dreptul comercial ar putea fi definit ca fiind ansamblul de norme juridice
prin care se reglementează operaţiunile cu mărfuri.

5
 Această semnificaţie a corespuns unui anumit stadiu de evoluţie al dreptului
comercial, care la rândul lui reflectă un prim stadiu de evoluţie din zona comerţului.
În prezent, dreptul comercial e mult mai evoluat pentru că semnificaţia lui să poată fi
restrânsă la ceea ce vechii latini numeau „operaţiuni cu mărfuri”.
În arealul dreptului comercial au pătruns o serie de alte operaţiuni, au apărut o serie de
instituţii juridice noi, au luat o amploare deosebită instituţii juridice noi, ce nu se pot subsuma
ideii de „operaţiune cu mărfuri”.
Astfel, au apărut şi s-au dezvoltat operaţiunile bancare, cum sunt ofertele de creditare,
de decontare, de cont curent, de depozite băneşti etc. S-a dezvoltat, de asemenea, instituţia
falimentului consacrată, mai întâi, în Codul comercial din 1887, iar în prezent în Legea
nr.85/2006 privind procedura insolvenţei. Ca o consecinţă a evoluţiei realităţilor economice
din zona comerţului, au luat amploare operaţiunile cu titluri de credit (cambia, biletul la ordin,
cec-ul). Organizarea persoanelor fizice şi persoanelor juridice în cadrul normativ fixat de
legea comercială a condus la construcţia recunoscută juridic a mai multor forme de societăţi
comerciale, în legătură cu care s-au dezvoltat numeroase categorii de raporturi juridice noi ce
nu se limitează la operaţiuni cu mărfuri.
Prin urmare, definirea dreptului comercial actual nu poate fi redusă la semnificaţia
operaţiunilor cu mărfuri; el reprezintă un ansamblu normativ eterogen, dar coerent, prin care
se reglementează formarea, derularea, modificarea şi stingerea raporturilor juridice
comerciale, adică a raporturilor care se stabilesc între participanţii la comerţ.
Ca ansamblu normativ, dreptul comercial este un segment de drept privat, alături de
dreptul civil, care constituie quintesenţa dreptului privat1.
Iniţial, dreptul comercial nu s-a înfăţişat autonom faţă de dreptul civil. În faza
incipientă a formării dreptului comercial, care coincide cu începutul diviziunii sociale a
muncii, separarea producătorilor de bunuri şi de servicii, de persoanele care intermediază
plasarea şi valorificarea acestor bunuri şi servicii pe piaţă, erau reglementate de normele
dreptului civil, acestea fiind extinse şi asupra domeniului comerţului, deşi nu erau
corespunzătoare sub toate aspectele exigenţelor comerţului.
Ulterior, realităţile economice au dominat viaţa socială, datorită caracterului amplu şi
complex al dezvoltării activităţilor comerciale, astfel încât s-a resimţit nevoia ca şi în plan
legislativ aceste activităţi să fie reglementate de norme juridice diferite în raport de cele civile.
Necesităţile obiective ale comerţului au impus crearea unui ansamblu de norme destinat unei
1
Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009, publicat în M.O. al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie
2009, reglementează într-un mod unitar majoritatea raporturilor patrimoniale indiferent că acestea se referă la
comercianţi sau necomercianţi.

6
categorii distincte de subiecţi pentru a reglementa activităţile şi operaţiunile desfăşurate de
aceşti subiecţi. Persoanele vizate de aceste norme noi au fost calificate comercianţi
(mercatorum), iar operaţiunile întreprinse de ele au primit denumirea de acte şi fapte de
comerţ. Astfel s-a creat un ansamblu de reglementări, având caracter special, de-sine-stătător,
autonom, denumit dreptul comercianţilor (jus mercatorum), concept care desemnează astăzi
dreptul comercial sau dreptul afacerilor.
Comerţul internaţional şi cooperarea economică şi tenhico-stiintifica internaţională
constituie, fără îndoială, un element deosebit de important pentru dezvoltarea economică, în
general, precum şi pentru economia naţională a ţării noastre. Cooperarea este, în acelaşi timp,
o condiţie esenţială a noii ordini economice internaţionale, exprimată prin comerţul
internaţional lato sensu care îmbrăţişează o inflnita gama de operaţii economice, tehnice,
flnanciare, bancare şi alte asemenea.
Toate acestea operaţii se realizează prin instrumente juridice - cum sunt contractele - şi
prin cele mai diferite instituţii juridice, menite să asigure certitudinea în privinţa atingerii
efectelor şi realizării scopurilor, pe care părţile le urmăresc, precum şi justeţea soluţiilor, în
cazul în care s-ar ivi un contencios mtre părţile contractante.
Pentru cooperarea economică şi tenhico-stiintifica internaţională, dreptul îndeplineşte
o funcţie asemănătoare a aceleia pe care o îndeplineşte diplomaţia pentru relaţiile politice
internaţionale. Într-adevăr, dreptul are, în primul rând şi mai cu seamă, un rol preventiv acela
de a evita litigiile şi toate neajunsurile ce ar putea decurge de aici; o ignorare a regulilor de
drept în acest domeniu al relaţiilor economice internaţionale sau o greşită aplicare ori
interpretare a lor se poate traduce prin pierderi uriaşe şi ireparabile pentru economia naţională
a ţărilor respective.
Aceasta se învederează cu atât mai mult, cu cât unele activităţi ec. implica investiţii
uriaşe, angjarea unor imense forţe de muncă şi alte asemnenea eforturi ce se traduc prim
costuri att de mari încât nici una dintre ţările intersate nu ar putea singura să suporte toate
cheltuielile implicate.
Aşa fiind, eel mai adesea aportul de materii prime este furnizat de o taraa, tehnologia
de către o altă ţară, finanţarea de un stat terţ. În asemnea împrejurări un traumatism juridic,
precum o desfiinţare a relaţiilor contractuale ar putea fi pentru părţile contractante, ca şi
pentru economiile naţionale implicate de-a dreptul dezastruoase.
Pentru aceste considerente studiul dreptului comerţului internaţional, în slujba acestor
imperioase cerinţe s-a impus cu necesitate.Comerţul internaţional a depăşit de mult sfera
schimburilor de bunuri, adică sfera acelor operaţii care se reduceau la import şi export de

7
mărfuri realizate aproate exclusiv prin contractul de vânzare cumpărare, excecutabil la
ternmen foarte scurt. În condiţiile actuale comerţul internaţional, lato sensu, întreaga gamă a
operaţiilor economice, bancare, financiare, s.a prin care se realizează cooperarea economică şi
tenhico-stiintifica internaţională. Comerţul internaţional se exprimă prin afaceri uriaşe şi
complexe desfăşurate pe termen lung şi care numai pot fi înfăptuite numai cu ajutorul
instrumentelor juridice tradiţionale (contractul de vanzare- cumpărare, locaţie, antrepriza,etc.),
ci, ele au nevoie pentru acestea de noi forme de contracte şi chiar de noi metode de
contractare nereglemenate în sistemele de drept naţionale.
1. Practica fiind confruntată cu exigentelor afacerilor comerciale internaţionale şi fiind
silită să găsească soluţii tuturor problemelor care se ivesc, a imaginat noi forme juridice a
căror configuraţie nu este întotdeauna bine defmita ci se afla în continuă transformare. Astfel
alături de contractul de vânzare cumpărare se utilizează tot mai mult contractele de furnizare
şi montaj de bunuri de echipament industrial, livrarea de instalaţii imense'la cheie", contractul
privind licenţele, brevetele, asistenţa tehnică, transferul de tehnologie sau de know-how,
contractul de leasing (tot mai des utilizat de ţările în curs de dezvoltare care nu au mijloace
necesare spre a cumpăra instalaţii de mare complexitate, implicând investiţii uriaşe),
contractul de consulting-engeneering, contractele de concesiune şi de investiţii în doemniul
petrolier şi minier, contractul de factoring, acorduri complexe de proporţii uriaşe, proiecte
industriale, lucrări de geniu, civile,etc. Cel mai adesea cooperarea economică internaţională se
realizează prin aşa numitele "Joint ventures" care de fapt cuprind o întreagă gamă de operaţii
economice şi juridece, de contrapartida sau de compensare în sensul larg, care ridică probleme
cu totul noi."
Practica internaţională a trebuit să pună în valoare şi noi metode de contractare,
deoarece în condiţiile unei economii care cunoaşte o producţie în masă (mass production),o
consumaţie în masă (mass merchadising) şi schimburi comerciale în serie, mijloacele de
comunicaţie şi de transport fără precedent, vechea tehnica de a contracta în urma unor lungi şi
prealabile negocieri, care reclama timp, şi prin urmare întârzieri în circulaţia bunurilor (mai cu
seamă în sfera distribuţiei) a devenit incompatibilă cu exigentele comerţului internaţional.
Pentru aceste considerente practica internaţională comercială s-a orientat spre noi
tehnici de contractare şi mai apoi spre o uniformizare a acestor tehnici prin intermediul
contractelor tip şi al condiţiilor generale (exprimate ca forma tot prin contracte-tip). Această
tendinţă a uniformizării formelor de contractare s-a mai exprimat şi în alt mod şi anume prin
clauze standard, formulări exprimate în termeni de cod, modele specifice unui anumit tip de
contract, pentru o anumită ramură de activitate economică, sau, în cadrul unui anumit tip de

8
contract, modele specifice obiectului contractului (cereale, bumbac,etc) ori modele de plată a
preţului (credit documentar, P/D adică plata contra documente, sau P/A plata contra
acceptare) etc.
Comerţul internaţional lato sensu se mai caracterizează prin prezenţa unor parteneri
neobişnuiţi în afacerile comerciale interne şi a căror pondere în acest domeniu este deosebit
de importantă. Intradevar statele sunt tot mai mult interesate de dezvoltarea cooperararii
economice internaţionale şi iau parte în mod direct la aceasta. Noua situaţie nu putea să nu
aibă influenţa asupra instrumentelor juridice prin care se realizează schimburile comerciale
internaţionale şi asupra modurilor de soluţionare a litigiilor ce s-ar putea ivi. Tot astfel
cooperarea economică internaţională se mai înfăptuieşte şi prin intermediul mărilor şi
puternicelor societăţi multinaţionale, a căror forţă economică şi putere de penetraţie peste
frontierele economice naţionale ridica probleme noi şi reclamaa soluţii noi."
Putem afirma că noţiunea de comerţ internaţional este susceptibilă de două accepţiuni:
-una restrânsă care se referă la totalitatea operaţiunilor de import export de mărfuri şi
servicii pe care le desfăşoară persoanele fizice sau juridice cu parteneri externi;
-una largă care include şi formele moderne de desfăşurare a relaţiilor economice
internaţionale, cum ar fi de exemplu cooperarea economică internaţională. Aceasta se
defineşte ca un ansamblu de relaţii de conlucrare între două sau mai multe persoane fizice
şi/sau juridice aparţinând unui stat, care au ca scop realizarea , prin eforturi conjugate, a unor
operaţiuni complexe şi conexe, eşalonate de regulă, pe perioade de timp determinate, în
producţie sau în sfera neproductivă, în scopul obţinerii unor avantaje reciproce.

Secţiunea 2.Definirea dreptului comerţului internaţional

Dreptul comerţului internaţional reprezintă un ansamblu de norme care
reglementează relaţiile comerciale internaţionale. Raporturile juridice ale comerţului
internaţional se stabilesc între state, persoane juridice şi persoane fizice. În
organizarea şi desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale, statul are o dublă calitate: de
subiect de drept internaţional şi subiect de drept civil. 2
Într-o accepţiune, dreptul comerţului internaţional include norme de drept internaţional
public şi norme din diferite ramuri de drept intern. Într-o altă accepţiune, dreptul comerţului internaţional
cuprinde normele aplicabile relaţiilor patrimoniale şi personal nepatrimoniale care apar în sfera
comerţului internaţional între persoane fizice şi persoane juridice pe baza egalităţii în drepturi.

2
Dreptul comerţului internaţional, Prof. univ. dr. Ioan Macovei –suport de curs anul IV, p. 3

9
 Dreptul comerţului internaţional este o materie juridică interdisciplinară. Datorită
specificului său, comerţul internaţional nu poate constitui o ramură autonomă a dreptului intern sau
dreptului internaţional.
Dreptul comerţului internaţional este format, în principal, din norme de drept material. Acestea
sunt norme materiale din diferite ramuri de drept intern şi norme materiale uniforme. Sfera de
aplicare a normelor materiale este determinată de norme conflictuale aplicabile comerţului internaţional. 3
Prin prisma elementului de extraneitate, dreptul comerţului internaţional este un drept material,
dar şi un drept conflictual. În conţinutul dreptului comerţului internaţional se
regăsesc norme juridice din mai multe ramuri de drept şi îndeosebi norme de drept comercial,
norme de drept civil şi norme de drept procesual civil. În situaţia în care nu există
reglementări în materie, aceste norme reprezintă dreptul comun. În cadrul raporturilor juridice de
dreptul comerţului internaţional, părţile au o poziţie de egalitate juridică.

Secţiunea 3.Obiectul dreptului comerţului internaţional

Obiectul dreptului comerţului internaţional este constituit din raporturile juridice
patrimoniale care au caracter comercial şi internaţional. În configurarea obiectului,
comercialitatea şi internaţionalitatea sunt elemente proprii şi esenţiale. Prin esenţa lor,
raporturile juridice ale dreptului comerţului internaţional sunt patrimoniale. 4

Secţiunea 4.Caracterele raportului juridic de drept al comerţului internaţional:

Caracterul comercial şi Caracterul internaţional
Caracterul comercial
Comercialitatea reprezintă calitatea unui raport juridic de a fi comercial.
Determinarea noţiunii de comercialitate presupune efectuarea unei calificări.
Operaţiunea calificării se face după dreptul intern al fiecărui stat în conformitate cu anumite
criterii. În definirea comercialităţii sunt cunoscute două concepţii diferite: concepţia subiectivă şi
concepţia obiectivă.
Concepţia subiectivă ia în considerare calitatea participanţilor la raportul juridic.
Potrivit acestei concepţii, operaţiunile efectuate de un comerciant, în exerciţiul
profesiei sale, sunt socotite acte sau fapte comerciale. În această concepţie, comercialitatea coboară de la
persoană la actul sau faptul juridic. În aprecierea actelor subiective de comerţ se ţine seama numai de calitatea
de comerciant.
3
Jenică Drăgan, Introducere in dreptul comerŃului internaŃional, Editura FundaŃiei "România de Mâine",
Bucureşti, 2009, p. 78
4
Dumitru Mazilu, Dreptul comerŃului internaŃional-Partea speciala, editia a-V-a, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2008, p. 89

10
 Concepţia obiectivă are în vedere obiectul reglementării juridice, adică
activitatea comercială. 5Conform acestei concepţii actele şi faptele de comerţ sunt operaţiunile
pe care legea le determină astfel indiferent de calitatea şi voinţa părţilor. În această concepţie,
comercialitatea urcă de la actul sau faptul juridic la persoană. În aprecierea actelor obiective de comerţ se ţine
seama de operaţiunile juridice în sine.
În absenţa unor elemente precise care să le individualizeze şi să delimiteze cele două
concepţii reglementările din unele legislaţii naţionale au consacrat o soluţie mixtă. Astfel, comerciantul se
determină după natura actelor care le efectuează, iar natura faptelor este dependentă de calitatea
persoanelor care le exercită.

Caracterul internaţional
Noţiunea de internaţionalitate se defineşte prin prezenţa elementului de
extraneitate şi specificul operaţiunii. Caracterul internaţional este dat de existenţa anumitor
criterii în conformitate cu specificul operaţiunii. 6
În contextul reglementării din sistemul nostru de drept, noţiunea de
internaţionalitate are o accepţiune tehnico-juridică. În acest sens, un raport comercial va fi
internaţional, dacă elementul de extraneitate pe care îl cuprinde este de natură a-l face susceptibil de a veni
în contact cu mai multe sisteme de drept. Această condiţie este îndeplinită dacă părţile îşi au
domiciliul sau sediul ori reşedinţa lor obişnuită în altă ţară, dacă actele referitoare la
încheierea ori executarea contractului prezintă puncte de legătură cu mai multe legislaţii sau
obiectul obligaţiei se localizează pe teritoriul unor state diferite.
Unele convenţii internaţionale consacră un singur criteriu. Astfel, în materia
contractului de vânzare de mărfuri, caracterul internaţional este dat de domiciliul sau sediul
părţilor, iar în absenţa acestuia reşedinţa lor obişnuită. În acest sens dispune art. 1 al Convenţiei
Naţiunilor Unite de la Viena asupra contractului de vânzare internaţională de
mărfuri din 1980 şi art. 2 al Convenţiei de la New York asupra prescripţiei în
materie de vânzare internaţională de mărfuri din 1974. În materia transporturilor,
elementul internaţional constă în executarea prestaţiei pe teritoriul mai multor state. În acest sens,
dispun prevederile Convenţiei de la Varşovia pentru unificarea unor reguli
privitoare la transportul aerian internaţional din 1929 şi dispoziţiile Convenţiei de la
Geneva referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele din 1956. Alte
convenţii internaţionale adoptă pentru identificarea internaţionalităţii două criterii, adică
5
Dumitru Mazilu, Dreptul comerŃului internaŃional-Partea speciala, editia a-V-a, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2008, p. 112
6
I. Macovei, Dreptul comertului intrnational, Ed.C.H.Beck, vol.1-2006, vol.2-2009, p.56

11
un criteriu principal, care este dublat de un criteriu secundar. În Convenţia de la Haga
referitoare la vânzarea internaţională de bunuri mobile corporale din 1964 sunt stipulate
două criterii ce trebuie îndeplinite cumulativ: sediul sau reşedinţa părţilor în state diferite,
precum şi mişcarea obiectelor vândute, locul încheierii contractului sau locul predării lucrului
vândut.
Prin urmare reglementările internaţionale în care este consacrat criteriul subiectiv sunt:
1. Conv. europeană de arbitraj comercial internaţional, de la Geneva din 1961, care se
referă la pers.fz. sau jd. având " reşedinţa lor obişnuită sau respectiv sediul în Statele
Contractante diferite" ;
2. Convenţia de la Washington din 1965 pentru reglementarea diferendelor relative la
investiţii între state, care se referă la persoane care poseda "naţionalitatea" altui stat (art.25
par.2 lit.a);
3. Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri
de la Viena din 1980, care precizează că " se aplică contractelor de vânzare de mărfuri intre
părţi care îşi au sediul în state diferite", iar "naţionalitatea parţilor" este luată în considerare
pentru aplicarea convenţiei (art.l). Dacă o parte nu are sediu, reşedinţa sa obişnuită îi ţine
locul (art. 10 lit.b);
4. Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri de la
New York din 1974, conform căruia "un contract de vânzare de bunuri mobile corporate este
considerat ca având un caracter internaţional dacă, în momentul încheierii contractului,
vânzătorul şi cumpărătorul îşi au sediul în state diferite ; dacă o parte nu are sediu, se va avea
în vedere reşedinţa sa obişnuită". Naţionalitatea parţilor nu este luată în considerare (art.2)
5. Acordul european ce instituie asocierea dintre România pe de o parte şi
Comunitatea Europeană şi statele membre ale acesteia, pe de altă parte, semnat la Bruxelles la
1 februarie 1993. Acesta prevede în art.49 drept criteriu de definire a unei "companii" ca fiind
"comunitara" sau "romana", locul unde se afla "sediul înregistrat" alternativ cu cel unde se
găseşte "administraţia centrală" şi cu "locul" principal de afaceri.
În convenţiile internaţionale din domeniul transporturilor întâlnim cel de al doilea
criteriu -obiectiv- (caracterul internaţional).
Aceste convenţii prevăd în general, că este internaţional acel transport în care punctul
de plecare şi cel de sosire al mărfurilor se afla pe teritoriile a două state diferite.
Asemenea dispoziţii găsim în Convenţia de la Varşovia de unificare a unor reguli
relative la transportul aerian internaţional (art.l); Convenţia privind traficul feroviar
internaţional de mărfuri S.M.G.S. (art.l pară.l); Convenţia din 1956 referitoare la contractul de

12
transport internaţional pe şosele C.M.R. (art. 1,pet. 1) ; Regulile uniforme din 1980 privind
contractul de transport internaţional feroviar al mărfurilor -C.I.M.-(art.l pară.l).

Secţiunea 5.Cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifica internaţională

În ultimul timp întâlnim deseori în literatura de specialitate şi în doctrina economică
modernă termenul de colaborare economică internaţională, care se referă tot la comerţ
internaţional în sensul său cel mai larg.
Noţiunea de acte şi fapte de comerţ exterior trebuie privită într-un sens larg, incluzând
atât actele cât şi faptele de comerţ propriu-zis cât şi cele de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifica internaţională.
Actele şi faptele de cooperare economică internaţională
Cooperarea economică internaţională, la care participa subiectele romane de drept al
comerţului internaţional se poate realiza într-o multitudine de domenii şi variate forme şi care
smt menţionate de obicei, în acordurile bilaterale de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifica
internaţională la care România este parte.
În mod frecvent în acordurile respective se prevăd, ca domenii de cooperare : industria
cu ramurile sale, domeniul energetic, transporturile, telecomunicaţiile, agricultura,
construcţiile industriale şi civile, serviciile, domeniul financiar-bancar etc.
Referitor la formele de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifica internaţională
întâlnite în acorduri, acestea sunt:
- cooperarea în producţia de echipamente, maşini şi utilaje, alte produse; subansamble
şi piese de schimb, în vederea satisfacerii nevoilor interne ale celor două ţări, fie a export. spre
terţe pieţe;
- proiectarea, construirea, punerea în funcţiune de obiective economice în cele două
ţări sau în terţe state ; dezvoltarea sau modernizarea capacităţilor de producţie existente ;
- executarea de lucrări şi prospecţiuni, exploatări, explorări de minereuri; elaborarea de
programe comune de cercetare, producţie şi utilizarea resurselor energetice disponibile în cele
două ţări ; realizarea de astfel de activităţi în comun;
- producerea şi comercializarea în comun de mărfuri inclusiv în terţe tari;
- prelucrarea de produse utilizând capacităţile din cele două ţări;
- înfiinţarea de societăţi mixte de producţie sau de comerţ, filiale, reprezentante ale
intreprinderiilor şi companiilor, birouri tehnico-comerciale, depozite de mărfuri, piese de
schimb, ateliere de service şi asistenţa tehnică ;

13
 - constituirea de societăţi mixte şi birouri tehnice în domeniile inginerie, consultanta
pe domenii diferite, marketing, în vederea realiz. de proiecte, studii, lucrări de constructii-
montaj s.a.;
- înfiinţarea de bănci mixte ;
- cooperare în domenilul turistic pentru realizarea de obiective turistice, prestări
servicii, transport, porturi, zone libere din cele două ţări;
- transferul de tehnologie, know-how, publicaţii, informaţii, cunostiinte tehnice,
ştiinţifice, licenţe, brevete ; schimburi de specialişti, tehnicieni pentru realizarea proiectelor de
cooperare ;
- contacte, activităţi de promovare a cooperării dintre delegaţii şi organisme
economice ; organizare de târguri, expoziţii, conferinţe, seminarii,etc. ;
- mai recent sunt întâlnite în practică modalităţi noi de cooperare : livrările de credit
rambursabil în produse, producţie la comandă (lohn ).
Instrumental juridic prin care se realizează cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifica
internaţională, este contractul. De cele mai multe ori întâlnim aşa numitul contract de
cooperarea economică internaţională. Acesta se încheie intre subiectele de drept comercial din
două sau mai multe ţări.
Contractul de cooperarea economică internaţională apare astfel că o instituţie juridică
complexă, ce, implica de regulă, realizarea prealabilă a unui contract cadru ce vă sta ulterior
la baza încheierii altor contracte de naturi juridice diferite : vânzare-cumpărare, schimb,
executare de lucrări, prestări servicii, intermediere, transfer de tehnologie s.a.

Secţiunea 6.Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu ramuri de drept

6.1. Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu dreptul comercial intern
Raporturile juridice de drept ale comerţului internaţional se aseamănă în mod esenţial
cu cele de drept comercial (intern) prin faptul că amândouă aceste categorii de raporturi
juridice prezintă caracter patrimonial şi comereial. Comercialitatea că trăsătura comună, este
dată de faptul că amândouă izvorăsc din acte şi fapte de comerţ, iar subiectele lor sunt
persoane fizice şi juridice care prezintă calitatea de comerciant.
Aşa cum s-a remarcat în literatura de specialitate unitatea de esenţă a celor două
raporturi juridice este dată de faptul că ele sunt guvernate, în parte de aceleaşi acte normative
interne. Astfel mai multe acte normative, care reglementează deopotrivă raporturi comerciale
interne şi de comerţ internaţional, supun, fără distincţie, aceste raporturi, aceloraşi legi, în
principal codului comereial şi codului civil.

14
 Pentru a lua exemplele cele mai relevante, menţionăm articolul 223 din legea
nr.31/1990 care stipulează că prevederile acestei legi se completează cu cele ale codului
comereial. De asemenea, legea nr. 15/1990 care conţine dispoziţii interesând deopotrivă
dreptul comercial şi cel al comerţului internaţional supune relaţii comerciale dintre regiile
autonome, societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi dintre acestea şi stat,
reglementarilor cuprinse în codul civil şi codul comercial cu excepţiile decurgând din lege
(art.47). În fine fostul decret- lege nr.54/1990 care la rândul său a fost mai bine de 12 ani un
izvor pentru ambele materii juridice (pentru dreptul comerţului internaţional deaorece
persoanele fizice-comerciantii-particularii şi asociaţiile cu scop lucrativ fără personalitate
juridică pot face operaţiuni externe), se completează cu dispoziţiile codului comercial în
măsura în care nu dispune altfel (art.21 şi art.27 raportat la art.19).
Aşadar dreptul comerţului internaţional, ca materie pluridisciplinară preia o parte din
normele care, că esenţa aparţin dreptului comercial, apărând astfel, ca un drept special faţă de
acesta din urmă, care rămâne dreptul comun în domeniul raporturilor de comerţ.
Pe de altă parte, raporturile comerciale internaţionale se deosebesc de cele interne mai
ales prin faptul că în cuprinsul lor apar elementele de extraneitate specifice, care fac ca ele să
devină susceptibile de a fi supuse la două sau mai multe sisteme de drept diferite.
Ca urmare, cu privire la raporturile de comerţ internaţional apare un conflict de legi
care face ca ele să fie supuse dreptului intern roman numai dacă acesta este lex causae, în
temeiul normei conflictuale aplicabile în speţă. Dar, cel mai frecvent, raporturile juridice la
care ne referim sunt guvernate de convenţii internaţionale sau alte reglementari uniforme, care
apar ca izvoare specifice, ale dreptului comerţului internaţional, nu însă şi ale dreptului
comercial intern. De asemenea, în materia comerţului internaţional se aplică, cu titlu de
izvoare specifice, uzanţele comerciale internaţionale.

6.2. Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu dreptul civil şi dreptul procesual

civil
Dr. comerţului internat. prezintă importante elemente comune cu dr.civil şi
dr.procesual civil.
Astfel în primul rând, aşa cum am arătat dreptul comerţului internaţional este o
disciplină pluridisciplinara, normele sale fiind, în afara celor comerciale (interne), în bună
parte norme de drept civil şi procesual civil. Aceasta identitate -in esenta- de conţinut se
manifestă şi prin metoda de reglementare comună, constând în poziţia de egalitate juridică a

15
parţilor atât dreptul civil şi procesual civil, cât şi dreptul comerţului internaţional făcând parte,
aşadar, din domeniul dreptului privat.
Dreptul civil şi dreptul procesual civil constituie dreptul comun fata de dr.comerţului
internat., aşa încât prevederile lor sunt aplicabile ori de câte ori reglementările speciale în
materia comerţului internat. nu sunt îndestulătoare şi nu exista reglementare specifică nici la
nivelul dr. comercial intern, care constituie, aşa cum am arătat dr. comun pentru raporturile
comerciale.
Caracterul dreptului civil de drept comun fata de dreptul comerţului internaţional, ca
de altfel şi fata de dreptul comercial, este explicit exprimat în art.l Cod comercial care
precizează "În comerţ se aplica legea de fată. Unde ea nu dispune se aplică, codicele civil".
Prin expresia codice civil se înţelege întreaga legislaţie civilă inclusiv procedura civilă aşa
cum prin expresia "legea de fata" legiuitorul a înţeles să se refere la legile comerciale în
general, - deci zicem noi astăzi, şi la cele ale comerţului internaţional -, comerţul fiind
reglementat nu numai prin codul coemrcial, ci prin toate legile comerciale.
Se impune a fi subliniată ideea că, cel puţin în ceea ce priveşte dreptul comerţului
internaţional numai normele de drept procesual civil general, iar nu procedurile regleemnate
pentru anumite materii speciale. Această idee este exprimată cu claritate în art.52 din Regulile
de procedura aplicabile în arbitarjul pentru soluţionarea litigiilor de comerţ internaţional,
precum şi în art.73 din Regulile de procedura aplicabile în arbitrajul comercial ad-hoc, ale
Curţii de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a
României, care precizează că aceste reguli se "completează cu dispoziţiile de drept comun de
procedura civilă romana în măsura în care acestea sunt aplicabile, ţinând seama de caracterul
internaţional al competentei Curţii de arbitraj şi de natura comercială a litigiilor.
La rândul lor anumite reglementari aplicabile cu prioritate în domeniul comerţului
internaţional - şi a celui intern - mai ales din Codul comercial, constituie dreptul comun
pentru unele raporturi de drept civil. Astfel, de exemplu, lipsind prevederile din Codul civil
pentru determinarea momentului şi locului încheierii contractului intre absenţi, în materie se
aplică dispoziţiile art.35-39 Cod comercial, dispoz. Art.413-441 Cod comecial ("Despre
contractul de transport") şi art.490-694 cod com.("Despre comerţul maritim şi despre
navigaţiune") constituie dreptul comun privitor la toate contractele de transport, atât
comerciale cât şi cele civile.
Între dreptul comerţului internaţional şi dreptul civil exista însă importante deosebiri,
sub cel puţin următoarele aspecte:

16
 a) în timp ce subiectele dreptului civil - persoane fizice sau persoane juridice - nu
prezintă o calitate specială, subiectele de drept al comerţului internaţional sunt persoane fizice
care au capacitatea specială de a efectua operaţiuni de comerţ exterior;
b) raporturile de drept civil sunt patrimoniale şi personal-nepatrimoniale, în timp ce
raporturile de drept al comerţului internaţional, sunt în principiu patrimoniale;
c) raporturile juridice care fac obiectul dreptului comerţului internaţional întrunesc
caracterele specifice de comercialitate şi internaţionalitate.

6.3. Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu dreptul internaţional privat

Ca şi raporturile juridice care fac obiectul dreptului comerţului internaţional, cele de
drept internaţional privat prezintă caracter de internaţionalitate, deşi în unele cazuri sfera
noţiunii de internaţionalitate este mai restrânsă pentru cea dintâi categorie de raporturi.
Ambele materii juridice fac parte din dreptul privat, raporturile juridice care constituie
obiectul lor de reglementare caracterizându-se prin poziţia de egaliate a părţilor.
Principala deosebire dintre dreptul comerţului internaţional şi Dreptul internaţional
privat rezidă în natura normelor juridice care intra în conţinutul lor. Astel în timp ce normele
de drept al comerţului internaţional sunt materiale, cele care intra în conţinutul dreptul
internaţional privat sunt în marea lor majoritate, norme conflictuale. Obiectul lor de
reglementare este de asemenea, diferit în cazul dreptului internaţional privat, el fiind mai larg.
Într-adevăr dacă dreptul comerţului internaţional are ca obiect raporturi juridice care apar în
domeniul comerţului şi cooperării economice internaţionale, dreptul internaţional privat
reglementează raporturi juridice cu element de extraneitate din toate domeniile dreptului
privat şi anume, al dreptului civil propriu-zis, dreptului familiei, anumitor instituţii ale
dreptului muncii (de exemplu contractul de muncă) şi dreptul de proprietate intelectuală, cele
din domeniul dreptului procesual civil, etc. De asemenea, după parearea noastră dreptul
internaţional privat - şi anume un domeniu al său, dreptul internat. privat comercial –
reglement. şi aspectele conflictuale în materia comerţului internat.

6.4. Corelaţia dreptului comerţului internaţional cu dreptul internaţional public

Principala deosebire dintre dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional
public consta în natura şi poziţia juridică a subiectelor. Astfel dreptul comerţului internaţional
reglementează, în principal aşa cum am mai arătat raporturile dintre persoanele fizice sau
juridice aflate pe picior de egalitate juridică. Intră de semneea în obiectul dreptului comerţului
internaţional raporturile juridice comerciale la care una din părţi este statul cealaltă fiind o

17
persoană fizică sau juridica aparţinând altui stat. Şi în acest caz condiţia esenţială pentru a fi
vorba de raporturi de drept al comerţului internaţional este că părţile să se afle pe poziţie de
egaliatte juridică, deci statul parte la raport să acţioneze ca subiect de drept civil (dejure
gestionis).
Raporturile juridice dintre state acţionând ca puteri suverane (de jure imperil), dintre
acestea şi organizaţii internaţionale guvernamentale, precum şi dintre asemnea organizaţii
intra în sfera de reglementare a dreptul internaţional public şi mai precis, a dreptul
internaţional economic şi dreptului internaţional al dezvoltării ca ramuri ale dreptului
internaţional public, atunci când aceste raporturi juridice privesc domeniul cooperării
economice internaţionale.
Între dreptul comerţului internaţional şi dreptul internaţional public exista şi
importante puncte de convergentă, izvorâte, în primul rând, din elementul de internaţionalitate
care caracterizează deopotrivă, raporturile juridice, care fac obiectul lor de reglementare.
Astfel principiile fundamentale ale dreptul internaţional public se aplică şi în cadrul
raporturilor de drept al comerţului internaţional şi, a fortiori, în cele la care participa statul.
Corelaţia dintre aceste două materii juridice apare mai evident în anumite situaţii ca, de
exemplu, în ceea ce privesc consecinţele pe care acordurile econiomice interstatale le produc
asupra contractelor din comerţul internaţional.

18
 CAPITOLUL II SUBIECTELE RAPORTURILOR DE AFACERI

Secţiunea 1. ''Istoricul legislativ al reglementarilor subiectelor raporturilor

comerciale. Aspecte introductive
Pornind de la finalitatea de a reflecta transformările profunde ale societăţii româneşti,
dar şi realităţile europene contemporane, cât şi de la dorinţa de a răspunde exigenţelor
decurgând din angajamentele asumate de România în cadrul procesului de integrare
europeană şi din poziţia de stat membru al Uniunii Europene 7, noul Cod civil, promovat prin
Legea nr. 287/2009 (republicată în M. Of. nr. 505 din 15 iulie 2011), combină modelele
conţinute de reglementările noi, moderne, din alte legislaţii, cu încercările făcute de-a lungul
8
timpului pentru modificarea şi completarea Codului civil. În nouă structură, noul Cod civil
încorporează totalitatea reglementărilor privitoare la persoane, relaţiile de familie, relaţiile
comerciale, precum şi dispoziţiile de drept internaţional privat.
Prezenta lucrare de licenta îşi propune să analizeze dispoziţiile cuprinse în Cartea a V-
a „Despre obligaţii”, capitolul VII „Contractul de societate şi contractul de asociere în
participaţie”, respectiv art. 1881-1994 din noul Cod civil. Pornind de la motivaţia de a
surprinde tendinţele înregistrate în mediul de afaceri din România, dar şi tendinţele legislaţiei
în materie comercială (cu precădere ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
prescurtată în lucrare ca „LSC”), studiul de faţă are în structura sa patru secţiuni: Concepte.
Instituţii nou introduse (secţ. 1); Instituţii care nu se mai regăsesc în noul Cod civil (secţ. 2) şi
Instituţii, concepte modificate radical de noul Cod civil (secţ. 3), precum şi Concluzii (secţ.
4).
În sensul reglementărilor Fostului Cod comercial (Codul Comercial a fost parţial abrogat la 1
octombrie 2011, restul prevederilor urmând a fi abrogate la momentul intrării în vigoare a
Legii nr. 134/2010 (noul Cod de Procedura Civilă), subiectele raporturilor comerciale (de afaceri) pot
fi comercianţii şi necomerciantii, 9Reglementarea Codului comercial se aplică oricărei persoane care săvârşeşte
anumite fapte de comerţ obiective, prevăzute de art. 3 C. Corn., indiferent dacă persoana care le
săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant.

7
aşa cum se menţionează în expunerea de motive la Proiectul de lege nr. 305/2009, propus Camerei Deputaţilor
8
sintagmă pe care o vom utiliza în continuare pentru a deosebi reglementarea din 2009 de cea dată prin Codul
civil român de la 1865, prin prescurtarea NCC
9
St. D. Cărpenaru, op. cit.. Cap. 3 ComercianTii, p. 58- 83

19
 Dacă săvârşirea faptelor de comerţ are caracter profesional, persoana în cauză
devine comerciant (art. 7 C. Com. - „Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul ca o
profesiune obişnuită, şi societăţile comerciale", art. 8. C. Com. - „Statul, judeţul şi comună nu pot avea calitatea
de comercianţi.") *10
Dacă săvârşirea faptelor de comerţ obiective de către o persoană are caracter accidental,
raportul juridic care se naşte este supus reglementărilor comerciale, dar persoana care
le-a săvârşit păstrează calitatea de necomerciant (art. 9 C.Com. - „Orice persoană care, într-un chip
accidental, face o operaţiune de comerţ, nu poate fi considerată ca şi comerciant, ea este însă supusă legilor şi
jurisdicţiunii comerciale pentru toate contestaţiunile ce se pot ridica din această operaţiune.") *
Subiectele în relaţiile de afaceri (comerciale) sunt participanţii la raporturile de afaceri/comerciale,
comercianţi persoane fizice şi juridice, respectiv societăţile comerciale şi grupurile de interes economic .11
Principalelor categorii de comercianţi, reglementate de Codul Comercial, în art 7 -
comercianţi individuali - persoane fizice - şi comercianţi colectivi - persoane juridice - li se
adaugă şi alte categorii reglementate de alte acte normative:
1. Regii autonome şi organizaţii cooperatiste,12

2. Grupurile de intere economic (GIE),

3. Micii comercianţi care sunt consideraţi de către unii autori4 a fi o categorie distinctă de
comerciantul persoană fizică, invocând art. 34 din C. Com. Care reglementează explicit faptul că prevederile
Titlului IV - Despre registrele comercianţilor nu se aplică micului trafic ambulant, cărăuşilor sau acelora al
căror comerţ nu iese din sfera unei profesiuni manuale.
În art. 1882 alin. 1 din noul Cod civil se reglementează situaţia în care un soţ
aportează un bun aflat în comunitatea de bunuri creată prin căsătorie. Astfel, în acest caz NCC
obligă pentru că aportul să fie valabil să existe consimţământul celuilalt soţ, cu aplicarea art.
349 din NCC. În art. 1887 Proiectul instituie o regulă de conduită ce revoluţionează
concepţia legiuitorului Codului civil, şi anume că tot capitolul dedicat societăţilor constituie
dreptul comun în materie (alin.1); mai mult, conform alineatului 2 prin lege se pot reglementa
diferite tipuri de societăţi în considerarea formei, naturii sau obiectului de activitate. Din
interpretarea acestor dispoziţii coroborate cu cele ale art. 1888 din NCC, deducem că
indiferent dacă este vorba de societăţi civile sau comerciale, reglementarea generală, cu rol de

10
* Codul comercial a fost abrogat odata cu intrarea  vigoare a noului cod civil 
11
Păun Roxana-Daniela, Dreptul afacerilor, Universitatea Spiru Haret, Ed. Fundației România de mâine,
București, 2007, p.73-77
12
Art. 1 alin (2), din Legea 26/1990 privind Registrul ComerTului, republicată: „în sensul prezentei
legi comercianTii sunt persoanele fizice care republicată: exercită în mod obişnuit acte de comerT,
societăTile comerciale, regiile autono3me şi organizaTiile cooperatiste".

20
drept comun, este aceasta; rămâne deschisă posibilitatea reglementării altor tipuri de societăţi
prin legi speciale13
. Art. 1887 poate fi privit ca o modernizare a art. 1531 din Codul civil care prevedea
aplicarea reglementărilor societăţilor comerciale atâta timp cât nu există dispoziţii legale
contrare sau uzuri comerciale contrare. Din moment ce NCC nu precizează nimic în acest
sens, ne întrebăm ce se va întâmpla cu Codul comercial şi LSC, precum şi alte legi comerciale
speciale!!! Putem considera, pe temeiul art. 1887 din NCC că dihotomia drept civil – drept
comercial dispare?
Art. 1888 enumeră formele pe care pot să le îmbrace societăţile, şi anume:
a) simple;
b) în participaţie;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe acţiuni;
g) comandită pe acţiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate reglementat de lege14 .
Observăm că enumerarea exprimă tipurile reglementate anterior de Codul civil cu cele
reglementate de LSC şi Codul comercial. Conform art. 1889 din NCC sunt prevăzute
condiţiile dobândirii personalităţii juridice de către o societate, astfel:
a) când prin contractul de societate, sau prin act separat, asociaţii convin constituirea
unei societăţi cu personalitate juridică, cu respectarea condiţiilor legale, răspunderea
asociaţilor pentru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată şi solidară, dacă prin lege nu se
prevede altfel (alin.1);
b) forma aleasă şi condiţiile de constituire nu pot fi decât cele prevăzute de legea
specială care conferă societăţii constituite personalitate juridică (alin. 2);
c) momentul dobândirii personalităţii juridice este dat de data înmatriculării în
registrul comerţului, dacă prin lege nu se dispune altfel (alin. 3)15 ;
d) până la momentul dobândirii personalităţii juridice, societatea constituită are
regimul juridic al unei societăţi simple (alin. 4).
13
O. Căpăţână, Societăţi comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 26
14
St. D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţile comerciale – reglementare, doctrină,
jurisprudenţă, Editura All Beck, Bucureşti, 2001, p. 39
15
Idem, p. 12, 13.

21
 Acest regim juridic ne aminteşte de societatea în nume colectiv, prototipul societăţilor
comerciale, societatea simplă de societatea de fapt, creaţie a doctrinei comerciale şi apoi a
legislaţiei comerciale speciale (a se vedea cap. IV).
Efectele încălcării cerinţelor legale de constituire a societăţii se regăsesc în art. 46-59
din LSC. Pentru asimilarea cu societăţile de fapt a se vedea şi art. 1893 din NCC. Instituţie cu
totul nouă pentru reglementarea civilă o reprezintă societatea simplă, reglementată de secţ. a-
2-a a titlului VII, din proiect, respectiv art. 1890-1893. Astfel: în ceea ce priveşte
formalităţile de constituire se cer a fi respectate, conf. art. 1890 din NCC, forma scrisă, cerută
ad probationem (conf. art. 1884, alin. 1, când nu are personalitate juridică sau forma autentică,
când are personalitate juridică (conf. art. 1884 alin. 2), dar şi a condiţiilor ce rezultă din natura
bunurilor aportate (art. 1890). Considerăm că această dispoziţie ar fi trebuit să facă trimitere
la art. 1883 care reglementează regimul aporturilor după cum bunurile aportate sunt: imobile /
mobile, corporale / incorporale. (A se vedea comentariile din sect. 3, mai ales pentru art. 1883
din NCC). În ceea ce priveşte modificarea contractului de societate, aceasta se face cu
respectarea dispoziţiilor pentru încheierea lui valabilă (considerăm că în mod implicit este
vorba de dispoziţiile art. 1881-1886 din NCC), dacă nu există o dispoziţie contrară expresă în
însuşi contractul de societate sau când prin lege se dispune altfel (art. 1891); în ceea ce
priveşte personalitatea juridică, constatăm că proiectul distinge între:
a) societate simplă fără personalitate juridică (conf. art. 1892 alin.1);
b) cu personalitate juridică; în acest caz actul de modificare a contractului de societate
va indica, în mod expres, forma acestei societăţi, punând de acord clauzele sale cu dispoziţiile
legale aplicabile societăţii nou înfiinţate (art. 1892 alin. 2). În acest caz nu se dispune
dizolvarea societăţii simple, dar asociaţii şi societatea nou înfiinţată răspund solidar şi
indivizibil pentru datoriile sociale născute înainte de dobândirea personalităţii juridice (art.
1892 alin. 3).
Conf. art. 1893 din NCC există o prezumţie juris et de jure, potrivit căreia, în lipsa
oricărei precizări societăţile supuse condiţiei înmatriculării (prin lege), dar rămase
neînmatriculate, precum şi societăţile de fapt sunt asimilate societăţilor simple. În
subsecţiunea 2, intitulată „Efectele contractului de societate” împărţită în I. Drepturile şi
obligaţiile asociaţilor între ei, ÎI. Administrarea societăţii, III. Obligaţiile asociaţilor faţă de
terţi, regăsim dispoziţii specifice societăţilor comerciale (prin LSC) cu modificările impuse de
cerinţa de a fi valabile celor cinci tipuri de societăţi din reglementarea comercială specială,
pornind de la etalonul acestora, respectiv societatea în nume colectiv. Apreciem efortul
redactorilor NCC de a enumera normele juridice ce constituie caracterele generale ale

22
societăţilor comerciale. Este un efort de sinteză de apreciat dacă ţinem cont de faptul că LSC
conţinea dispoziţii speciale pentru societăţile de persoane, de capital şi SRL în articole de lege
separate, fără un trunchi comun al acestora, ca dispoziţie general valabilă.

Secţiunea 2.Sediul materiei

În istoria modernă a dreptului comercial au fost practicate două sisteme de

reglementare: sistemul autonomiei dreptului comercial şi sistemul unităţii dreptului privat.
La începutul secolului al XIX-lea, nevoile dezvoltării comerţului şi, implicit, ale
apărării intereselor comercianţilor au dus la recunoaşterea şi legiferarea dreptului comercial,
ca un drept special faţă de dreptul civil.
Piatra de hotar în formarea dreptului comercial a constituit-o adoptarea Codului
comercial francez în 1807. Anumiteacte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice –
denumite acte de comerţ – au ieşit de sub incidenţa Coduluicivil francez din 1804 şi li s-a dat
o reglementare nouă în Codul comercial, corespunzătoare exigentelor activitatiicomerciale.
Prin adoptarea Codului comercial francez s-a consacrat dualismul dreptului privat şi,
implicit, autonomia dreptuluicomercial, ca ramura distinctă a dreptului privat. Dreptul
comercial, ca drept special, se completează cu normeledreptului civil, care reprezintă dreptul
comun al raporturilor de drept privat.
Sistemul autonomiei dreptului comercial a fost considerat un progres în reglementarea
raporturilor juridice. El a fost preluat şi de Codul civil italian, adoptat în anul 1882. Acest
Cod comercial a servit ca model pentru Codul comercial roman din 1887.
Deşi s-a recunoscut caracterul particular al dreptului comercial, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea şi primajumatate a secolului al XX-lea, în doctrina s-a discutat dacă
dreptul comercial trebuie să fi e un drept autonom sautrebuie să se integreze în dreptul civil,
16
în vederea realizării unui drept privat unitar. Au fost invocate numeroase argumente, atât
pentru sistemul autonomiei dreptului comercial, cât şi pentru sistemul unităţii dreptului
privat17
.

16
.L. Georgescu, Destinele dreptului comercial si problema unui cod unic al dreptului privat, in Revista de Drept
Comercial nr. 5-6/1942, p. 314 si urm.; D. Galasescu-Pyk, Evolutia notiunii de comercialitate si autonomia
dreptului comercial, in Revista de Drept Comercial nr. 7-8/1942, p. 445 si urm
17
I.L. Georgescu, Drept comercial roman, vol. I, Ed. Socec, Bucuresti, 1946, p. 73 si urm.; St.D. Carpenaru,
Tratat de drept comercial roman, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2009, p. 16-18

23
 În anul 1942, sub influenţa concepţiilor corporatiste ale vremii, în Italia a fost adoptat
un nou Cod civil, care cuprindea o reglementare unitară a dreptului privat (o reglementare
parţială a fost consacrată şi de Codul unic elveţian al obligaţiilor).
În concepţia Codului civil italian, noţiunea de comerţ este înlocuită cu cea de activitate
economică, iar noţiunea de comerciant, cu cea de întreprinzător.
Raporturile economice sunt considerate fenomene de organizare, iar întreprinderea ca
organizare de bunuri şi persoane18.
Codul civil italian generalizează concepţia de întreprindere. Aceasta cuprinde orice
formă de activitate productivă organizată, industrială, agricolă, comercială şi de credit.
În Codul civil italian nu exista o definiţie a întreprinderii, ci a întreprinzătorului. Prin
întreprinzător se înţelege acea persoană care exercita profesional o activitate economică
organizată, în scopul producţiei sau schimbului de bunuri sau servicii.
Din cele arătate rezulta că în noua reglementare a dreptului comercial italian – Codul
civil – a fost abandonat sistemul actelor de comerţ, consacrat în Codul comercial din 1882, în
favoarea sistemului întreprinderii. Dar, întreprinderea nu mai este considerată un act obiectiv
de comerţ, ci fundamentul economiei organizate.
Prin dispariţia actelor obiective de comerţ dispare şi funcţia acestora de atribuire a
calităţii de comerciant, aceasta fiind înlocuită cu noţiunea de întreprindere organizată.
S-a apreciat ca noul sistem de reglementare adoptat de Codul civil italian nu prezintă o
deosebire esenţială fata de sistemul de reglementare consacrat de Codul comercial, deoarece,
în concepţia Codului civil, pentru că o întreprindere să fie comercială, ea trebuie să aibă ca
obiect una dintre activităţile precizate de Codul civil, care, în mare parte, coincid cu actele
obiective de comerţ din Codul comercial. Noutatea reglementarii o reprezintă faptul că actul
de comerţ nu mai intra în definirea noţiunii de comerciant sau cea de comerţ, în prim plan
fiind ideea de întreprindere 19.
Urmând principiile tradiţionale, art. 1 Noul C.civ. prevede ca dispoziţiile Codului civil
reglementează raporturile patrimoniale şi pe cele nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte
de drept civil.
Regulile stabilite de Noul Codul civil constituie dreptul comun pentru toate domeniile
la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale (art. 2).

18
P. Demetrescu, Intreprinderea in noul Cod civil italian, in Revista de Drept Comercial nr. 1-2/1943, p. 13 si
urm
19
E. Cristoforeanu, Unifi carea dreptului privat italian. Dreptul comercial si noul Cod civil italian, in Revista de
Drept Comercial nr. 1-2/1943, p. 5

24
 Consacrând aplicarea generală a Codului civil, art. 3 prevede ca dispoziţiile sale se
aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte
subiecte de drept civil.
În concepţia Noului Cod civil, profesioniştii sunt toţi cei care exploatează o
întreprindere [art. 3 alin. (2)].
Exploatarea unei întreprinderi reprezintă, potrivit art. 3 alin. (3), în exercitarea
sistematică, de către una sau mai multe persoane a unei activităţi organizate care constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent
dacă are sau nu ca scop obţinerea de profit.
Din dispoziţiile citate rezulta că Noul Cod civil a abandonat sistemul autonomiei
dreptului comercial, reglementat de Codul comercial (care urmează să fi e abrogat), în
favoarea sistemului unităţii dreptului privat.
Având ca premise sistemul faptelor de comerţ şi noţiunea de comerciant, dreptul
comercial era definit ca un ansamblu de norme juridice de drept privat aplicabile raporturilor
juridice izvorâte din săvârşirea faptelor de comerţ, precum şi raporturilor juridice la care
participa comercianţii.
Noul Cod civil nu cuprinde dispoziţii care să consacre în mod direct un sistem de
reglementare al dreptului comercial. În această reglementare nu găsim noţiunea de acte de
comerţ sau noţiunea de comerciant.
Prin art. 3 Noul C.civ. se consacra unitatea de reglementare a raporturilor juridice
patrimoniale şi nepatrimoniale. Dispoziţiile Codului civil au o aplicare generală, ele
aplicându-se şi raporturilor juridice dintre profesionişti, precum şi raporturilor juridice dintre
aceştia şi celelalte subiecte de drept civil.
În concepţia Noului Cod civil, profesionist este acela care exploatează o întreprindere,
iar prin exploatarea unei întreprinderi se înţelege exercitarea sistematică de către una sau mai
multe persoane a unei activităţi organizate ce consta în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea
de profit.
În condiţiile unei atare reglementari legale se poate pune problema existenţei dreptului
comercial.
În opinia noastră, dreptul comercial continua să existe; dispariţia sa este de neacceptat,
atât juridic, cât şi practic. Sub aspect juridic, nu se poate ignora specificul actelor juridice
săvârşite cu caracter profesional. Sub aspect practic, dreptul comercial nu se reduce la
reglementarea raporturilor juridice obligaţionale, ci cuprinde şi normele care reglementează

25
societăţile comerciale, titlurile de credit, procedura insolventei etc., care nu fac obiectul
Noului Cod civil.
Noul Cod civil şi-a propus şi a realizat schimbarea sistemului de reglementare a
dreptului comercial; sistemul autonomiei dreptului comercial a fost înlocuit cu sistemul
unităţii dreptului privat.
Noul sistem de reglementare a dreptului comercial este fundamentat pe conceptele de
profesionist şi întreprindere. Având în vedere noile concepte, dreptul comercial trebuie
reconsiderat.
Continuând să existe, dreptul comercial se bazează pe fundamentele originare, care
sunt actele de comerţ şi comerciantul.
În prezent, aceste fundamente trebuie definite având în vedere conceptele de
întreprindere şi profesionist consacrate de Noul Cod civil.
Întreprinderea – forma juridică a realizării activităţii comerciale
Consacrând o reglementare unitară a raporturilor juridice de drept privat, Noul Cod
civil prevede ca dispoziţiile sale se aplică şi raporturilor juridice dintre profesionişti, precum
şi raporturilor juridice dintre aceştia şi oricare alte subiecte de drept civil [art. 3 alin. (1)].
În sensul Noului Cod civil, profesioniştii sunt toţi cei care exploatează o întreprindere
[art. 3 alin. (2)].
Exploatarea unei întreprinderi este definită ca fiind exercitarea sistemica de către una
sau mai multe persoane a unei activităţi organizate ce consta în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu ca scop obţinerea
de profit [art. 3 alin. (3)].
Cum se poate observa, în concepţia Noului Cod civil, desfăşurarea unei activităţi
organizate şi sistematice califica această activitate ca având caracter profesional, iar persoana
care o realizează are calitatea de profesionist.
Deci, exploatarea unei întreprinderi este forma juridică a oricărei activităţi
profesionale.
Definiţia data de Noul Cod civil exploatării unei întreprinderi şi, totodată,
întreprinderii este o definiţie generală, fără distincţie, în funcţie de obiectul activităţii,
economice sau non-economice.
Potrivit definiţiei legale, exploatarea unei întreprinderi sau întreprinderea are
următoarele caracteristici:
a) Întreprinderea consta în exercitarea sistematică şi permanentă a unei activităţi
organizate, potrivit unor reguli proprii;

26
 b) Activitatea organizată este realizată de una sau mai multe persoane pe riscul lor.
Persoanele care realizează activitatea organizată au calitatea de profesionişti:
c) Obiectul activităţii organizate este producerea, administrarea [administrarea
bunurilor altuia este o activitate economică, care, în prezent, este reglementată de Codul civil
(art. 792-857)] ori înstrăinarea de bunuri sau prestarea de servicii;
d) Scopul întreprinderii poate fi obţinerea unui profit sau realizarea unui scop
nonprofit.
În caracterizarea unei întreprinderi, scopul urmărit de persoană sau persoanele care
organizează activitatea este esenţial.
Desfăşurarea unei activităţi organizate, cu caracter profesional, în scopul obţinerii
profitului este proprie activităţii comerciale. O întreprindere al cărei scop este obţinerea
profitului este o întreprindere economică sau comercială şi, dimpotrivă, o întreprindere lipsită
de scopul obţinerii profitului este o întreprindere necomercială, o întreprindere civilă.
Articolul 2 lit. f) din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice
de către persoanele fi zice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale
(M.Of. nr. 328/25.04.2008) defineşte întreprinderea economică ca fiind activitatea economică
desfăşurată în mod organizat, permanent şi sistematic, combinând resurse financiare, forţa de
munca atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţie, pe riscul întreprinzătorului, în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Din cele arătate rezulta că numai întreprinderea comercială este forma juridică a
realizării activităţii comerciale.
Întreprinderea comercială are următoarele caracteristici:
a) Întreprinderea consta în exercitarea organizată a unei activităţi economice.
Potrivit O.U.G. nr. 44/2008, prin activitate economică se înţelege activitatea agricolă,
industrială, comercială, desfăşurata pentru obţinerea unor bunuri sau servicii a căror valoare
poate fi exprimată în bani şi care sunt destinate vânzării ori schimbului pe pieţele organizate
sau unor beneficiari determinaţi, în scopul obţinerii unui profit;
b) Activitatea economică este realizată de una sau mai multe persoane ca profesionişti.
Având în vedere activitatea desfăşurată, aceşti profesionişti au calitatea de comercianţi;
c) Obiectul activităţii economice îl reprezintă producerea şi circulaţia mărfurilor,
executarea de lucrări sau prestarea de servicii;
d) Scopul desfăşurării activităţii economice este obţinerea profitului.

27
 Desigur, în prezent, pentru dreptul comercial, întreprinderea comercială (economică)
prezintă un mare interes; ea reprezintă criteriul pentru determinarea sferei dreptului comercial,
precum şi a calităţii de comerciant.
Actele juridice comerciale – actele aferente exploatării unei întreprinderi
comerciale
Desfăşurarea unei activităţi economice organizate, constând în producerea şi circulaţia
mărfurilor, executarea de lucrări ori prestarea de servicii implica săvârşirea unor acte juridice,
fapte juridice şi operaţiuni economice.
Întrucât privesc o întreprindere comercială, aceste acte juridice, fapte juridice şi
operaţiuni economice pot fi calificate, convenţional, ca acte juridice comerciale.
Prin urmare, în prezent, sunt considerate acte juridice comerciale numai acele acte
juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice aferente exploatării unei întreprinderi
comerciale.
Actele juridice comerciale se particularizează prin următoarele caracteristici:
a) Actele comerciale sunt acte juridice, fapte juridice şi operaţiuni economice generate
de desfăşurarea activităţii economice în mod organizat de către profesionişti, care sunt
comercianţii;
b) Actele comerciale au ca obiect producerea şi circulaţia mărfurilor, executarea de
lucrări şi prestarea de servicii;
c) Actele comerciale au drept scop obţinerea de profit.

Concluzii
Adoptarea Noului Cod civil marchează un moment crucial în istoria dreptului
comercial roman.
Noutatea esenţială adusă de Noul Cod civil consta în schimbarea sistemului de
reglementare a dreptului comercial; sistemul autonomiei dreptului comercial, consacrat de
Codul comercial din 1887, a fost înlocuit cu sistemul unităţii dreptului privat.
Schimbarea sistemului de reglementare reclama o nouă abordare a instituţiilor
dreptului comercial.
Instituţia actelor de comerţ şi instituţia comercianţilor urmează a fi reconsiderate,
având ca baza conceptele de întreprindere şi profesionist, definite de noua reglementare
legală.

28
 În privinţa instituţiei societăţilor comerciale, în analiza dispoziţiilor legii speciale,
trebuie avute în vedere reglementările Codului civil privind contractul de societate şi cele
referitoare la statutul persoanelor juridice.
Instituţia obligaţiilor comerciale este instituţia cea mai afectată de schimbarea
sistemului de reglementare a dreptului comercial. De fapt, unitatea de reglementare a
dreptului privat realizată de Noul Cod civil se referă, în special, la materia obligaţiilor. Prin
consacrarea unităţii de reglementare se pune în discuţie însăşi distincţia între obligaţiile civile
şi obligaţiile comerciale.
Instituţia titlurilor comerciale de valoare are la bază o lege specială, care se
completează cu principiile generale ale Codului civil.
Instituţia procedurii insolventei are un caracter tehnic. În analiza dispoziţiilor legii
speciale, trebuie să se ţină seama de principiile generale consacrate de Codul civil şi Codul de
procedura civilă.

Secţiunea 3. Categorii de comercianţi

Comerciantul persoană fizică poate fi persoana fizică autorizată, comerciantul agent permanent,
asociaţia.familială. 20
Nu sunt comercianţi auxiliarii de comerţ (prepusul, procuristul, vânzătorul, comis-
voiajorul deoarece actele de comerţ încheiate de aceştia nu sunt încheiate în nume propriu, ci în
numele şi pe seama comerciantului la care sunt angajaţi sau la care lucrează)
Comerciantul persoană juridică - societăţile comerciale,
- regiile autonome,
- organizaţiile cooperatiste,
- grupurile de interes economic.
Comerciantul persoană fizică
Persoanele fizice care săvârşesc fapte de comerţ au calitatea de comerciant. Activitatea
comerciantului persoană fizică este reglementată de Legea nr. 300/2004 privind autorizarea
persoanelor fizice şi a asociaţiilor familiale care desfăşoară activităţi economice
în mod independent astfel ,Art. 1: Persoanele fizice, cetăţeni români sau cetăţeni străini, care provin din
statele membre ale Uniunii Europene şi din statele aparţinând spaţiului Economic European, pot desfăşura
activităţi economice pe teritoriul României, în mod independent, sau pot constitui asociaţii familiale în
condiţiile prevăzute de prezenţa lege.

20
Păun Roxana-Daniela, Dreptul afacerilor, Universitatea Spiru Haret, Ed. Fundației România de mâine,
București, 2007, p.73-77

29
 Persoanele fizice şi asociaţiile familiale pot fi autorizate să desfăşoare activităţi
economice în toate domeniile, meseriile şi ocupaţiile, cu excepţia celor reglementate prin legi speciale."
Asociaţia familială este o formă asociativă lipsită de personalitate juridică care se poate înfiinţa
la iniţiativa unei persoane fizice şi se constituie din membrii de familie ai acesteia, în temeiul
aceluiaşi act normativ. Sunt consideraţi membrii unei familii, în sensul prezentei legi, soţul, soţia şi copiii
acestora care au împlinit vârsta de 16 ani, la data autorizării asociaţiei familiale, precum şi rudele
acestora până la gradul al patrulea inclusiv.
Pentru a desfăşura o activitate economică în mod independent, persoana fizică şi asociaţia
familială trebuie să deţină autorizaţie admi- nistrativă şi certificatul de înregistrare eliberate în
condiţiile Legii nr. 300/2004.
Comerciantul persoană juridică:
Societatea comercială cuprinde societăţile constituite conform legii 31/1990 şi pe cele cu
capital de stat înfiinţate în baza legii 15/1990, fiind analizată detaliat într-un capitol distinct. Unele societăţi
comerciale cu capital de stat, care au ca obiect activităţi de interes public naţional, sunt denumite „companii

naţionale" sau „societăţi naţionale".21

Regia autonomă 22 a luat fiinţă prin reorganizarea unităţilor economice de stat,
în temeiul legii nr. 15/1990, în ramuri strategice ale economiei naţionale şi desfăşoară o activitate
comparabilă cu cea a societăţilor comerciale, fiind persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune
economică şi autonomie financiară.

Organizaţiile cooperatiste care desfăşoară activităţi de producere şi desfacere de mărfuri şi prestări

de servicii. Organizaţiile cooperatiste au personalitate juridică şi îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor
gestiunii economice.23
Legislaţie aferentă relevantă:
- Decret - Lege nr. 66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei
meşteşugăreşti, emis de Consiliul Frontului Salvării naţionale, M. Of. Nr. 23 din 9 februarie
1990
- Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea coope- raţiei de consum şi a
cooperaţiei de credit, M. Of. Nr. 252 din 18 octombr i e 1996

21
Conform art. 1 alin (4): „Regiile autonome care prestează servicii de utilitate publică, precum şi regiile autonome din alte
domenii de activitate care înregistrează pierderi, se includ cu prioritate în programele de reorganizare,
în conformitate cu prevederile prezentei ordonanTe de urgenTă".
22
OUG nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, cu modificările şi completările ulterioare
23
Păun Roxana-Daniela, Dreptul afacerilor, Universitatea Spiru Haret, Ed. Fundației România de mâine,
București, 2007, p.73-77

30
 - Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei, M. Of. Nr. 172 din 28 februarie
2005
- OUG nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit, M. Of. Nr. 330 din 14 iulie
2000
- Legea nr. 566/2004 Legea cooperaţiei agricole, M. Of. Nr. 1236 din 22 decembrie 2004, cu
modificările şi completările ulterioare

Grupurile de interes economic (GEE)8:

- reprezintă o formă asociativă al cărei scop este înlesnirea sau dezvoltarea activităţii
economice a membrilor săi, precum şi îmbună- tătirea rezultatelor activităţii respective.
- sunt analizate într-o secţiune distinctă tocmai datorită caracterului de oarecare noutate, fiind
reglementate de legislaţia noastră atât în forma lor naţională, cât şi în forma europeană (Grupurile de interes
economic european - GIEE)

Secţiunea 4. Dobândirea calităţii de comerciant (profesionist)

Potrivit art. 3 alin. (2) Noul C.civ., persoana care exploatează o întreprindere are
calitatea de profesionist.
Având în vedere că o întreprindere poate fi o întreprindere comercială sau
întreprindere civilă, înseamnă că profesionistul care exploatează o întreprindere comercială
are calitatea de comerciant.
Proiectul Legii de punere în aplicare a Codului civil prevede ca noţiunea de
profesionist include noţiunea de comerciant, întreprinzător, agent economic (art. 6).
Prin urmare, în prezent, are calitatea de comerciant orice persoană, fi zică sau juridică,
care exploatează o întreprindere comercială.
Persoanele fi zice pot desfăşura activităţi economice în formele prevăzute de O.U.G.
nr. 44/2008, şi anume: individual şi independent, ca persoane fi zice autorizate, ca titular al
unei întreprinderi individuale sau ca membru al unei întreprinderi familiale. În toate cazurile,
exploatând o întreprindere comercială, persoana fi zică în cauza are calitatea de comerciant.
Persoanele juridice care exploatează o întreprindere comercială au şi ele calitatea de
comerciant (societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile cooperative, organizaţiile
cooperatiste etc.).

31
 Secţiunea 5 . Dovada calităţii de comerciant (profesionist)
În expunerea de motive la proiectul NCC se afirma promovarea concepției moniste a
NCC, prin încorporarea totalității reglementărilor privitoare la persoane, relații de familie și
relații comerciale 24. Astfel, art. 2 din NCC prevede obiectul și conținutul acestuia, stipulând
că acesta reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoane, ca
subiecte de drept civil incluzându-se aici, pe lângă persoane fizice și juridice, și
profesioniștii/comercianții și neprofesioniștii/necomercianți. Se menționează totodată că acest
cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru toate
domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale, adică NCC constituie dreptul
comun și pentru întreaga materie comercială la care se referă, deși noi suntem de părere că ar
trebuie de fapt să se constituie ca drept comun pentru toate domeniile comerciale, indiferent
dacă nu sunt reglementate direct de NCC, cum ar fi societățile comerciale, insolvența, dreptul
bancar, al transporturilor, cambial etc., întrucât art. 3 din NCC se referă la aplicarea generală a
NCC, în sensul că el se aplică şi raporturilor dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre
aceştia şi orice alte subiecte de drept civil. Această prevedere are menirea să abroge concepția
concretizată de fostul art. 56 C.com.. care supunea legii comerciale și actele de comerț
unilaterale, adică dacă un act era comercial numai pentru o parte, se aplica legea comercială și
celeilalte părți 25.
Totodată art. 3 prin alin. 2 introduce termenul nou de „profesionist”, cu un sens ceva
mai larg, ca fiind cei care exploatează o întreprindere. Iată că un termen este definit prin altul,
tehnică care nu este prea clarificatoare. În continuare nu se definește expres întreprinderea, ci
indirect alin. 3 al aceluiași articol se ocupă numai de exploatarea unei întreprinderi 26, așadar
de desfășurarea unei activități, de cei care exercită cu regularitate o activitate de producție,
comerț sau prestări servicii, indiferent dacă se urmărește un scop lucrativ sau nu. Așadar, se
instituie un nou regim juridic în funcție de calitatea de profesionist și neprofesionist,
depărtându-ne de la sistemul obiectiv care reglementa regimul juridic la comerciantului în
lumina Codului comercial abrogat de intrarea în vigoare a NCC și se adoptă criteriul bazat pe
influența germanică, având în vedere persoană, dreptul comercial fiind considerat de acum un

24
F. Baias, Proiectul Noului Cod civil – un demers necesar, Editorial publicat în Curierul Judiciar nr. 3/2009.
25
În același sens a se vedea și G. Buta, op.cit., pag. 56.
26
Exploatarea unei întreprinderi este definită în art. 3 din NCC drept exercitarea sistematică, de către una sau
mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri
sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.

32
drept al profesioniștilor, orice operațiune a profesioniștilor fiind considerată operațiune
comercială .
Se precizează prin Legea nr. 71/2011 de punerea în aplicare a NCC că noţiunea de
„profesionist” prevăzută la art. 3 din NCC include categoriile de comerciant, întreprinzător,
operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice
sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a
NCC. Deși diverși doctrinari au făcut considerații pe marginea acestei formulări în sensul că
noțiunea de comerciant nu a dispărut și că se menține în continuare27, în paralel cu
profesioniștii din care face parte (profesioniștii incluzând comercianții), suntem de părere că
legiuitorul a dorit să precizeze că termenul de profesionist este menit să înlocuiască la data
intrării în vigoare toți ceilalți termeni care se regăsesc în diverse legi speciale dedicate
acestora și exercitării activității lor, fiind de acum înlocuite cu acest nou termen de
profesionist. Deci termenii care au de acum relevanță în domeniul comercial ar fi
„profesionist” și „întreprindere”, renunțându-se la comerciant și fapte sau acte de comerț, 
deci la sistemul obiectiv, în favoarea celui subiectiv.
Referitor la faptele sau actele de comerț, văzând şi Legea de aplicare a NCC, se poate
constata că, în mod expres, legiuitorul dispune în art. 8 alin. 2 că în toate actele normative în
vigoare expresiile „acte de comerţ” sau „fapte de comerţ” se înlocuiesc cu expresia „activităţi
de producţie, comerţ sau prestări de servicii, după caz”.
În același timp, în finalul OUG nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare
intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil se mai precizează, pentru a se
clarifica aceste aspecte, că la data intrării în vigoare a NCC sintagma „contract comercial” sau
„contracte comerciale” se înlocuiește cu sintagma „contract civil” sau, după caz, „contracte
civile”, iar sintagma „contracte sau acte de comerț”, cu termenul „contracte”. Acesta precizare
este menită să vizeze aplicarea contractelor considerate apanajul exclusiv al comercianților și
neprofesioniștilor, fiind expres reglementate în NCC contractul de comision, de consignație,
de expediție, de agenție, de intermediere, de antrepriză, de report, de furnizare, de depozit
hotelier, de cont curent, bancar curent și altele bancare, de asigurare ș.a. Totuși alte contracte
importante utilizate până acum de comercianți, precum contractul de leasing, de factoring, de
franciză nu au fost incluse în NCC, fiind în continuare reglementate distinct, prin legi
speciale28.

27
G. Florescu, Z. Bamberger, C. Florescu, op.cit., pag. 9.
28
S. Angheni, op.cit. pag. 75 și urm; G. Buta, op.cit. 55 și urm.; S. Chirică, M. Mitan, Reglementarea instituțiilor
„profesionist”, „întreprindere” și „comerciant” în lumina noilor prevederi ale Codului Civil, în volumul II al
Codului Civil adnotat de experții caselor de avocatură de top din România, Ed. Colecția Lex Dex, Săptămâna

33
 Întorcându-se la instituția profesionistului, deoarece nu este definită în mod clar în
NCC, apreciem că poate fi completată explicitarea acestei noțiuni cu prevederile art. 6 din
Legea de aplicare a NCC, care precizează că referirile la comercianți din actele care au rămas
în vigoare după 1 octombrie 2011 sunt considerate a fi făcute la persoanele fizice sau juridice
supuse înregistrării în Registrul comerțului, completate cu câteva excepții de legi speciale care
folosesc termenul de comerciant, enumerate în alineatul următor al art. 6 29. Deci mai nou
30
criteriul formal  este cel care predomină în definirea profesionistului (comerciant), acesta
fiind cel care se înregistrează la Registrul comerțului.
Am putea concluziona că termenul de comerciant nu este automat înlocuit prin cel de
profesionist, acestuia fiindu-i necesare condiții suplimentare pentru a fi echivalentul
comerciantului, care nu este nicăieri expres abrogat ca noțiune. Acestea cerințe, valabile și
pentru că o persoană să devină profesionist comerciant, ar fi:
- exercitarea de activități de producție, comerț sau prestări servicii în mod sistematic,
efectiv, continuu și regulat, cu titlul de profesiune,
- supunerea la înregistrarea în Registrul comerțului – deci nu supunerea la înregistrări,
înscrieri sau autorizări în alte registre publice valabile pentru ceilalți profesioniști sau liber-
profesioniști și
-deținerea unui patrimoniu de afectațiune, astfel cum el este definit deja în OUG nr.
44/2008 31 cât și în cuprinsul NCC 32.

financiară, pag. 113; G. Piperea, Concepţia monistă a noului Cod civil între intenţie şi realitate, Revista
romana de drept al afacerilor nr. 6/2011, pag. 13 și urm.; G. Piperea, Despre noul Cod (civil) comercial, 22
iulie 2011; S. Cărpenaru, Comercianţii – profesioniştii întreprinderii comerciale în lumina Noului Cod
Civil; S. Cărpenaru, Dreptul comercial in condițiile noului Cod civil; I. Turcu, Prohodul Dreptului Comercial
Roman? 13 iulie 2011 ; I. Turcu, Noul Cod civil. Pe cine incomodează existenta dreptului comercial? 14
septembrie 2011.
29
G. Buta, op.cit., pag. 60-61.
30
 Dispozițiile alin. (1) nu se aplică termenului „comerciant” prevăzut în:
a) Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată;
b) Ordonanța Guvernului nr. 130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor
la distanță, republicată, cu modificările ulterioare;
c) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori,
republicată, cu modificările ulterioare;
d) Legea pomiculturii nr. 348/2003, republicată, cu modificările ulterioare;
e) Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
f) Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și
armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, cu modificările și
completările ulterioare;
g) Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă;
h) Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, cu modificările și completările ulterioare;
i) orice alte acte normative în care termenul „comerciant” are un înțeles specific dispozițiilor cuprinse în aceste
din urmă acte normative.
31
S. Angheni, op.cit., pag. 79.
32
 OUG nr. 44/2008 privind desfășurarea activităților economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale și întreprinderile familiale, care definește pentru prima dată expres patrimonial de

34
 Se poate atunci afirma că de fapt profesioniștii sunt o specie mai largă, care cuprinde
și comerciantul, deoarece profesioniștii sunt (i) cei care exercită activități economice în mod
independent (cei supuși reglementărilor OUG nr. 44/2008 și liber-profesioniștii care exercită
profesii reglementate sau liberale), (îi) persoane juridice de drept privat (unde sunt incluse
societățile comerciale, companiile naționale și societățile naționale, regiile autonome,
grupurile de interes economic, societățile cooperative, organizațiile cooperatiste, societățile
europene, societățile cooperative europene și grupurile europene de interes economic cu
sediul principal în România, alte societăți cu personalitate juridică), (iii) instituțiile publice
precum și (iv) organizații non-guvernamentale și alte entități fără personalitate
juridică33. Potrivit art. 3 din NCC profesioniștii sunt cei desfășoară sistematic o activitate
organizată ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii (acele activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii) indiferent dacă în scop
lucrativ sau nu, adică indiferent dacă obține sau nu profit. Profesioniștii pot desfășura și o
activitate non-profit, pe când, în principal34, comerciantul desfășoară o activitate care are drept
scop obținerea de profit, deoarece actele sale privesc în genere o activitate economică
generatoare de profit, producerea și circulația mărfurilor, exercitarea lucrărilor sau prestarea
de servicii, deci adăugarea de valoare. Din interpretarea articolelor din NCC menționate mai
sus ar rezulta că fostul comerciant este de acum cel care exploatează o întreprindere cu scop
lucrativ, însuși NCC făcând aceste categorisiri, precum reiese și din alte acte normative (de
exemplu OG nr. 13/201135).
Conchidem astfel că profesionistul, în lumina NCC, nu poate înlocui complet
comerciantul, deoarece acesta rămâne o specie aparte 36, precum am arătat mai sus. În acest
sens este și art. 8 alin. 1 din Legea de punere în aplicare, care menționează că noțiune de
profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și
alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste
noțiuni sunt prevăzute de lege la data intrării în vigoare a NCC (subl. ns). Aceasta nu

afectațiune ca reprezentând totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor afectate scopului exercitării unei
activități economice, constituite ca o fracțiune distinctă a patrimoniului, separată de gajul general al creditorilor
personali ai acestora.
33
În art. 31 se precizează că sunt patrimonii de afectațiune masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit
dispoziţiilor titlului IV al cărţii a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii
determinate potrivit legii. Totodată art. 33 definește și patrimoniul profesional individual, asupra căruia vom
detalia mai jos.
34
A se vedea și S. Chirică, M. Mitan, op.cit., pag. 111.
35
Grupurile de interes economic sau societățile cooperative pot avea ca obiect activități, în exclusivitate, cu
caracter civil, fără scop lucrativ. A se vedea S. Angheni, op.cit., pag. 76.
36
 OG nr. 13/2011 privind dobânda legala remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și
pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

35
înseamnă că aceste categorii nu mai există, ci doar că referirea la ele se va face de acum prin
noul termen de profesionist, care le include pe toate, ceea ce suntem însă de părere că poate
câteodată crea confuzii și neclarități și va fi nevoie în continuare de precizarea categoriei de
profesionist respective, pentru a se înțelege corect referirea respectivă și a se realiza
diferențierea specifică pentru a deosebi categoriile de profesioniști între ele, deoarece nu orice
profesionist este comerciant deși orice comerciant va fi de acum denumit profesionist 37.
Având în vedere că există profesionist și neprofesionist, vom putea spune profesionist
comerciant şi profesionist necomerciant pentru a delimita profesionistul ce are calitate de
comerciant 38? Se pare că legiuitorul nu mai consideră necesară această diferențiere, de vreme
ce s-a hotărât că regulile speciale care le erau destinate comercianților prevăzute de Codul
comercial au fost preluate de NCC, unele spre a fi aplicate tuturor raporturilor de drept privat,
iar altele numai profesioniștilor, categorie mai largă, dedicată nu numai comercianților,
dovedindu-se din practica ultimelor decenii că este mai utilă și profitabilă această abordare,
spre a veni în sprijinul realității vieții economice actuale, în care și alte categorii de
profesioniști decât comercianții reclamă necesitatea folosirii regulilor speciale comerciale
prevăzute în proaspătul abrogat Cod comercial.

Secţiunea 6 Extinderea regulilor speciale din dreptul comercial profesioniștilor

Referitor la reglementarea care exista în Codul comercial a regimului juridic aplicabil

operațiunilor juridice destinate comercianților (consacrate în art. 42-46) de care am menționat
mai sus, este cunoscut că se impuneau reguli speciale comerțului, derogatorii de la dreptul
comun, impuse de celeritatea tranzacțiilor, favorizarea circulației și protecția creditului, lipsa
de formalism, în general o mai mare libertate în încheierea actelor juridice. Pentru realizarea
acestui deziderat se impune o respectare riguroasă a obligațiilor contractuale prin anumite
mijloace specifice, precum autonomia de voință și aparența mai largă, interdicția acordării
termenului de grație, curgerea de drept a dobânzilor și capitalizarea dobânzilor, solidaritatea
debitorilor etc.
De acum NCC sistematizează și integrează reglementări de drept comercial, ceea ce
implică preluarea acestor principii în NCC spre a fi în continuare aplicabile profesioniștilor
comercianți și nu numai, fiind în anumite condiții aplicabile și altor profesioniști sau mai
mult, chiar neprofesioniștilor. Așadar, s-a ales metoda de extindere a aplicării regulilor tuturor
37
Despre o discuție despre genul proxim și diferența specifică dintre profesionist și comerciant a se vedea S.
Angheni, op.cit., pag. 78-79.
38
De exemplu, liber-profesioniștii nu sunt comercianți și nu li se aplică decât reglementări speciale.

36
raporturilor de drept privat, indiferent de părțile acestui raport sau preluarea acestora de NCC
pentru a fi aplicate numai profesioniștilor 39.
a). Regula solidarității debitorilor este prevăzută de  art. 1446 din NCC, fiind
prezumată între debitorii unei obligații contractate în exercițiul activității unei întreprinderi,
dacă prin lege nu se prevede altfel. Regula este deci valabilă numai pentru profesioniști. În
ceea ce privește solidaritatea fideiusorilor (în dreptul comercial creditorul era protejat în mod
special) aceasta nu mai este valabilă, art. 2300 din NCC dispunând că fideiusorul nu mai
poate invoca beneficiile de discuțiune și de diviziune atunci când se obligă împreună cu
debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de codebitor solidar.
b). Interdicția acordării termenului de grație din dreptul comercial este extinsă la
profesioniști, menținându-se regulă conform căreia debitorul se află de drept în întârziere la
scadența obligației de a plăti o sumă de bani care a fost asumată în exercițiul activității unei
întreprinderi, deoarece executarea la termen o obligației este o necesitate imperativă pentru
bună desfășurare a activității profesioniștilor (și nu numai), a cărei lipsă ar conduce la
dezorganizare.
c). Regula curgerii de drept a dobânzilor în materie comercială este extinsă de NCC în
art. 1535 asupra tuturor raporturilor de drept privat pentru toate obligațiile bănești. Astfel,
dacă obligația bănească nu este achitată la termenul stabilit pentru scadență, creditorul are
dreptul la daune moratorii (daune pentru efectuarea cu întârziere a plății datorate) de la
scadență până în momentul plății sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege (dobânda legală), fără să
fie să fie ținut să dovedească vreun prejudiciu. Referitor la corelația dintre daune-interese și
dobânda legală, menționăm că art. 1535 alin. 3 stipulează că dacă nu sunt datorate dobânzi
moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are dreptul, în afara dobânzii legale, la
daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului suferit.
OG nr. 13/2011, care abrogă OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru
obligații bănești, prin art. 1 alin. 3 denumește această dobândă ca penalizatoare: dobânda
datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență
este denumită dobândă penalizatoare. Art. 2 din OG nr. 13/2011 precizează că în cazul în
care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de
dobânzi remuneratorii40 și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a

39
Observăm totodată că regimul juridic și statutul comercianților rămâne reglementat de legislația specială
(printre care reamintim OUG nr. 44/2008, precum și Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale).
40
Despre acest subiect a se vedea C. Popa, R. Frangeti, Absorbția Codului Comercial în Codul Civil, în volumul
II al Codului Civil adnotat de experții caselor de avocatură de top din România, Ed. Colecția Lex Dex,
Săptămâna financiară, pag. 116 și urm.

37
nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.
Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4
puncte procentuale și se precizează, ca excepție, că în raporturile juridice care nu decurg din
exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ rata dobânzii legale se diminuează cu 20%,
cum era reglementat și înainte prin OG nr. 9/2000.
Cu privire la anatocism, adică capitalizarea dobânzilor, NCC reglementează prin art.
1489 alin. 2 că se admite anatocismul la dobânzile scadente numai când legea sau contractul,
în limitele permise de lege ori când sunt cerute în instanță, când curg de la data cererii de
chemare în judecată. OG nr. 13/2011 prevede că dobânzile remuneratorii se pot capitaliza și
pot produce dobânzi. Se mai menționează că rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la
nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de
politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a
României.
d). În ceea ce privește prețul contractual, art. 1233 din NCC prevede că dacă
profesioniștii nu sunt în măsură să stabilească prețul în contractele pe care le încheie, se
consideră că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obişnuit în domeniul respectiv
pentru aceleaşi prestaţii realizate în condiţii comparabile sau, în lipsa unui asemenea preţ, un
preţ rezonabil. Nu se precizează ce semnifică un preț rezonabil, dar suntem de părere că se pot
păstra resursele doctrinare în materie, care specifică că se admit orice fel de probe pentru
raporturile dintre profesioniști în vederea determinării naturii obligației și a împrejurărilor de
fapt, pentru a facilita circulația mărfurilor și soluționarea rapidă a oricărui diferend.
e). Regulile speciale determinate înainte de Codul comercial privind determinarea
locului executării obligațiilor în cazul în care nu este precizat potrivit naturii prestaţiei sau în
temeiul contractului, al practicilor statornicite între părţi ori al uzanţelor, care se aplicau deci
numai comercianților, au fost extinse pentru toate raporturile de drept privat, fiind dezvoltate
și adaptate cerințelor economice actuale, aplicabile și valabile nu numai pentru profesioniști.
Art. 1494 din NCC stabilește reguli clare în acest sens, adică trei locuri diferite unde debitorul
își poate executa obligațiile în funcție de clasificarea obligațiilor respective:  obligaţiile
băneşti trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plăţii
(principiul potabilității plății – pentru operativitate debitorul nu este nevoie să se deplaseze la
sediul creditorului ci se poate face plata operativ, prin bancă, poștă sau alte mijloace
electronice); obligaţia de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în
care bunul se afla la data încheierii contractului; iar celelalte obligaţii se execută la domiciliul
sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii contractului (principiul cherabilității plății).

38
 f). Formarea contractelor la distanță este reglementată de art. 1182-1200 din NCC,
fiind prevăzute reglementări speciale despre perfectarea contractului, momentul și locul
încheierii contractului, ofertă și acceptare. Discuția importantă care era reglementată diferit în
Codul comercial se face în legătură cu momentul încheierii contractului, în considerarea
acestuia fiind emise mai multe teorii: a emisiunii (declarării voinței), a transmisiunii
(expedierii), a recepțiunii (primirii acceptării), a informațiunii (cunoașterii acceptării). Codul
comercial reglementa teoria informațiunii, deși în practică se folosea adesea teoria recepțiunii
sau primirii acceptării. În NCC se reglementează acum teoria recepțiunii, contractul
încheindu-se în momentul și locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia
cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile. Probabil legiuitor a luat în considerare 
necesitatea unei garanții mai mari privind certitudinea încheierii contractului, contractul
considerându-se încheiat în momentul primirii de către ofertant a răspunsului privind
acceptarea ofertei, ceea ce poate avea inconvenientul că socotește încheiat contractul chiar și
în cazul în care ofertantul nu a luat cunoștință de acest răspuns, deși de obicei primind
acceptarea ofertantul în principiu ia cunoștință de această acceptare 41.

CAPITOLUL III GRUPURILE DE INTERES ECONOMIC

41
A se vedea în acest sens S. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. a VI-a, revăzută și adăugită, Ed. Universul
juridic, București, 2007,  pag. 410.

39
 Secţiunea 1. Noţiunea de grup de interes economic,forme - GIE,GEIE
Noţiune: o asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită
pe perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării economice a membrilor săi,
precum şi al îmbunătăţirii activităţii respective.
O premieră_ legislativa_ în ţara noastră_ o constituie reglementarea grupurilor de
interes economic prin prevederile Titlului V din Legea nr.161/2003. Aceasta reprezintă_ o
dovadă_a continuării procesului de armonizare a legislaiei române cu legislaţia comunitară în
materia dreptului comercial.
Reglementarea grupurilor de interes economic este inspirat_ din modelul oferit de
Codul comercial francez, unde grupul de interes economic a fost creat pentru a permite
întreprinderilor şi societailor comerciale să_ se adapteze şi să se dezvolte în cadrul unei pieţe
în expansiune. El a fost concepută ca o structură_ juridic_ situată_ între societatea
comercială_ şi asociaţie, în care primordial_ în organizarea şi funcionarea ei este voinţa
membrilor care o constituie. Potrivit doctrinei franceze, grupurile de interes economic sunt
entităţi care, respectând independenta juridică şi economică_ a participanţilor, le permite
acestora să_ pună_ în comun mijloace de producţie, în scopul dezvoltării mai eficiente a
activităţii.
Conceptul de grup de interes economic – G.I.E. – este conturat de legiuitorul român în
art. 118 alin.1 din Legea nr.161/2003. Potrivit acestui text legal, grupul de interes economic
este acea asociere dintre două_ sau mai multe persoane fizice ori juridice, constituit_ pe o
perioda de_ determinat_ sau nedeterminat, în scopul înlesnirii ori dezvoltării activităţii
economice a membrilor săi, precum şi al îmbunatăţirii rezultatelor activităţii respective.
Grupul de interes economic reprezintă un mecanism flexibil, deoarece majoritatea
normelor care o reglementează sunt dispozitive. Totodată, grupul de interes economic este o
structură deschisă atât persoanelor fizice cât şi juridice care în lipsa oricărei distincii legale
pot fi de natura variată: societăţi comerciale, societăţi civile, asociaţii, persoane juridice de
drept public, etc.
Grupul de interes economic este o persoană juridicacu scop patrimonial care poate
avea calitatea de comerciant sau necomerciant. Grupul care poseda calitatea de comerciant
poate îndeplini, în nume propriu, cu titlu principal şi într-o manieră obinuita toate faptele de
comerţ necesare realizării scopului său.
Activitatea grupului are întotdeauna un caracter accesoriu fata de activitatea
membrilor ei. Astfel, un grup de interes economic nu poate avea drept scop obinerea de

40
profituri pentru sine, dar dacă din activitatea grupului rezulta_ profit, acesta va fi distribuit în
totalitate, în mod obligatoriu, între membrii grupului, cu titlu de dividende, în cotele prevăzute
în actul constitutiv sau, în lipsa unei stipulaţii, în părţi egale.
O asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe
perioadă determinată, în scopul înlesnirii real asupra activităţii membrilor săi, în schimb ce, în
cel de-al doilea caz este vorba despre o concentrare economică_ a unor societatis i este
evidentă existenţa unui control al respectivului grup de societăţi asupra tuturor mebrilor săi.

Grupurile europene de interes economicreglementate de Legea nr. 161/2003 privind

unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor
publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, M. Of. nr. 279 din 21
aprilie 2003- titlul V- Grupurile de interes economic, începând cu art. 232-237, cap. 2.

Grupurile europene de interes economic - G.E.I.E., constituite cu respectarea preveder

Grupul european de interes economic este acea asociere dintre două sau mai multe
persoane fizice ori juridice, constituită pentru o perioadă determinată sau nedeterminată, în
scopul înlesnirii ori dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.

Pot fi membrii unui grup european de interes economic doar:

a) companii sau firme, (în sensul art. 165 alin. 2) din versiunea consolidată a
Tratatului instituind ComUnitatea de învăţare Europeană, precum şi alte persoane juridice de
drept public său privat, care au fost înfiinţate în conformitate cu legislaţia unui stat membru al
Uniunii Europene şi care îşi au sediul social, precum şi centrul principal de conducere şi de
gestiune a activităţii statutare pe teritoriul unui stat din Uniunea Europeană; dacă, conform
legislaţiei unui stat membru, o companie, firmă sau altă persoană juridică nu este obligată să
aibă un sediu social, este suficient că centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii
statutare a acestei companii, firme sau a altei persoane juridice să fie situat pe teritoriul unui
stat din Uniunea Europeană;

b) persoanele fizice care desfăşoară activităţi industriale, comerciale, meşteşugăreşti

sau agricole ori care furnizează servicii profesionale sau de altă natură pe teritoriul unui stat
din Uniunea Europeană.

41
 Grupurile europene de interes economic pot înfiinţa în România filiale, precum şi
sucursale, reprezentanţe şi alte unităţi fără personalitate juridică.

Înfiinţarea de sucursale sau filiale în România va fi supusă tuturor dispoziţiilor

referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi faptelor cerute pentru
grupurile de interes economic române. 39

Grupurile europene de interes economic nu sunt supuse autoriz ării prev ăzute de
Decretul-lege nr. 122/1990 privind autorizarea şi func ţionarea în România a reprezentan ţelor
societăţilor comerciale şi organiza ţiilor economice str ăine, cu modific ările şi complet ările
ulterioare.

Vor fi supuse înregistrării şi menţiunile referitoare la: a) deschiderea unei proceduri

judiciare sau extrajudiciare de insolvenţă asupra grupului european de interes economic;

b) dizolvarea grupului european de interes economic, numele/denumirea şi puterile

lichidatorilor acestuia;

c) închiderea sucursalei/filialei. Toate aceste formalităţi se vor face la oficiul

registrului comerţului de la sediul sucursalei sau filialei.

Dacă un grup european de interes economic înfiin ţează mai multe sucursale în
România, documentele de constituire şi alte acte ale aceluia şi grup european, necesare pentru
înmatricularea unei sucursale, se depun numai la una dintre sucursale. Reprezentantul său
reprezentanţii sucursalei unui grup european de interes economic răspund individual sau
solidar, după caz, faţă de grup sau faţă de terţi, pentru încălcarea dispozi ţiilor legale
reglementând grupurile de interes economic, pentru nerespectarea prevederilor actului
constitutiv, fie pentru culpe în activitatea desfăşurată, care au produs prejudicii grupului.

În cazul în care mai mulţi reprezentanţi pot fi ţinuţi responsabili pentru acelea şi fapte,
tribunalul va stabili contribuţia fiec ăruia la repararea prejudiciului.

Veniturile anuale ale sucursalei unui grup european de interes economic se impoziteaz
ă în conformitate cu prevederile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, M. Of. nr. 927 din 23
decembrie 2003, cu modific ările şi complet ările ulterioare.

GEIE nu poate face apel la subscripţie publică.

42
 Un GEIE nu trebuie neapărat să fie format cu un capital. Membrii acestuia sunt liberi
să utilizeze alte moduri de finanţare.

Profiturile GEIE sunt considerate a fi profiturile membrilor şi se distribuie între aceştia

conform clauzei prevăzute în acest scop în contractul constitutiv sau, în lipsa unei astfel de
dispoziţii, în părţi egale. Profiturile sau pierderile unui GEIE sunt impozabile la nivelul
membrilor. În schimbul libertăţii contractuale care stă la baza GEIE şi a absenţei obligaţiei
membrilor de a furniza un capital minim, fiecare membru al GEIE răspunde nelimitat şi
solidar pentru datoriile grupului.

Secţiunea 2. Trăsăturile grupului de interes economic

Grupul de interes economic prezintă următoarele trăsături caracteristice:
1. grupul de interes economic este o asociere bazată pe un contract; el poate cuprinde
doua sau mai multe persoane fizice sau juridice, comercianţi sau necomercianti, fără a putea
depăşi 20 de persoane.
2. grupul de interes economic este o persoană_ juridică, cu toate consecinţele care
decurg din aceasta_calificare; prin urmare, are calitatea de subiect de drept şi participa în
nume propriu la raporturile juridice.
3. Grupul de interes economic are un scop patrimonial, el constituindu-se în scopul
înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunatăţirii
rezultatelor activităţii respective.
4. Grupul de interes economic răspunde pentru obligaţiile sale faţă de terţi. Fiind
persoana juridică, grupul răspunde pentru obligaitile asumate fata de terţi.
Potrivit legii, răspunderea membrilor este nelimitata_şi solidara pentru obligaţiile
grupului, dacă_nu exista_o stipulaţie contrară. De asemenea, răspunderea membrilor are un
caracter subsidiar, ea operând numai dacă grupul, pus în întârziere nu plăteşte în termen de 15
zile.

Secţiunea 3. Natura juridică a grupului de interes economic

Din analiza prevederilor art. 118 alin.2 din Legea nr. 161/2003, rezulta că_grupul de
interes economic –G.I.E. poate avea o natură civilă_sau comercială, putând dobândi calitatea
de comerciant sau necomerciant. Criteriul de difereniere îl constituie natura faptelor juridice
pe care le săvârşeşte ori a actelor juridice pe care le încheie. Prin urmare, trebuie analizat

43
natura operaiunilor economice menţionate în obiectul de activitate, dacă_acestea sunt fapte de
comerţ sau nu. Determinarea calităţii de comerciant sau necomerciant a grupului de interes
economic are importanţă, atât din punct de vedere procedural (competenţa de soluţionare a
eventualelor litigii în care este parte un grup de interes economic aparţine instanţei civile sau
comerciale), cât şi din punct de vedere material, substanial, adică_dacă_se aplica legea civilă
sau comercială.
Un aspect interesant şi o noutate în legislaţia româna o constituie faptul că, indiferent
de natură sa, civila sau comercială, regimul juridic al grupului de interes economic este
stabilit printr-o lege care, prin conţinutul ei şi prin trimiterile pe care le face (la Legea
nr.31/1990 a societăţilor comerciale republicata, Legea nr.26/1990 privind registrul
comerului, republicat, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului privind simplificarea unor
formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea funcionarii comercianilor nr.
76/2000, republicata) are un caracter comercial. În consecinţă, reglementările aplicabile
comercianţilor se aplică şi necomerciantilor, respectiv grupurilor de interes economic care,
potrivit obiectului de activitate (fapte şi acte juridice civile) sunt necomercianti.

Secţiunea 4. Constutuirea grupurilor de interes economic

Grupul de interes economic se constituie printr-un contract semnat de toţi membrii,
încheiat în forma autentică, care este actul constitutiv al grupului şi se înmatriculează în
registrul comerţului. Contractul prin care se constituie grupul trebuie să_îndeplinească_
condiitile de validitate prevăzute în art. 948 Cod civil cu privire la convenţii, adică:
capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza, precum şi condiţia formei autentice care este
cerut_de lege ad validitatem. Dacă grupul se constituie cu capital, contractul va prezenta ca
element specific şi aporturile asociaţilor Actul constitutiv al grupului de interes economic
prezintă următoarele caractere juridice:
− are un caracter solemn, deoarece încheierea actului în forma autentică este cerut_ ad
validitatem, sub sancţiunea expresă_a nulităţii;
− are un caracter oneros, fiecare membru al grupului urmăreşte înlesnirea sau
dezvoltarea propriei sale activităţi economice şi îmbunatirea rezultatelor acesteia;
− are un caracter comutativ, când se constituie cu aport, întinderea obligaţiei de aport
şi natura acesteia sunt cunoscute din momentul încheierii contractului;
− are un caracter plurilateral , se încheie între cel puţin 2 membri şi maxim 20 membri;
− are un caracter civil sau comercial, în funcie de natura activităţii

44
 Actul constitutiv al grupului de interes economic trebuie să cuprindă elementele
stabilite de art.122 din Legea nr.161/2003: identificarea grupului prin cele două_atribute,
denumirea, precedat_ de sintagma „Grup de interes economic” şi sediul, cu precizarea
domeniului şi a activităţii principale, precum şi a naturii comerciale sau necomerciale a
activităţii, capitalul social subscris şi vărsat în cazul existenei acestuia şi toate celelalte
aspecte legate de felul aporturilor, modul de evaluare a aporturilor în natură, durata grupului,
precum şi clauze referitoare la administrarea, controlul de gestiune, eventualele sedii
secundare, modul de dizovare şi lichidare a grupului.
Poate avea calitatea de membru a grupului de interes economic orice persoană
fizică_sau juridica care desfăşoară activităţi economice.
În ce priveşte persoanele fizice, pot fi membri ai unui grup de interes economic toate
acele persoane care desfăşoară activităţi economice potrivit Legii nr. 507/2002 privind
organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice de către persoane fizice, fie că acestea
îndeplinesca condiţiile pentru a fi comercianţi, fie că sunt necomercianti, inclusiv asociaţiile
familiale. De asemenea, pot fi membri ai unui grup de interes economic micii meseriaşi,
metesugarii, artizanii, în general toate persoanele fizice care realizează activităţi economice în
condiţii legale.
În legătură cu persoanele fizice care exercita profesiuni liberale (avocaţi, notari,
medici), consideram ca_şi aceste persoane pot avea calitatea de membru al unui grup de
interes economic, atâta timp cât legiuitorul nu distinge.
În privinţa persoanelor juridice, fata de dispoziiile cu caracter general cuprinse în art.
118 alin. 1, neexistând vreo excepţie, concluzia care se desprinde este aceea ca orice persoană
juridică poate avea calitatea de membru într-un grup de interes economic, fie că este o
persoană juridică de drept public, fie că este o persoană juridică_ de drept privat.
Grupul de interes economic dobândeşte personalitate juridică de la data înmatriculării
sale în registrul comerţului. Cererea de înmatriculare va fi formulată_de administratorii
grupului sau de un împuternicit al acestora, în termen de 15 zile de la data autentificării
actului constitutiv. Autorizaţiile de funcţionare a grupului se solicita de către Biroul unic din
cadrul oficiului registrului comerului, în condiiile O.U.G. nr.76/2001. Pentru opozabilitate
fata_de terţi, grupul de interes economic trebuie să publice integral în Monitorul Oficial actul
constitutiv al grupului şi ulterior, actele de modificare a acestuia şi menţiunile referitoare la
codul de înregistrare, data şi locul înregistrării , în final, radierea grupului.

Secţiunea 5. Raspundera fata de terţi

45
 1) Asociaţii, chiar acţionând pe contul asocierii, contractează şi se angajează în nume
propriu faţă de terţi.
(2) Cu toate acestea, dacă asociaţii acţionează în această calitate faţă de terţi sunt ţinuţi
solidar de actele încheiate de oricare dintre ei.
(3) Asociaţii exercită toate drepturile decurgând din contractele încheiate de oricare
dintre ei, dar terţul este ţinut exclusiv faţă de asociatul cu care a contractat, cu excepţia
cazului în care acesta din urmă a declarat calitatea sa la momentul încheierii actului.
(4) Orice clauză din contractul de asociere care limitează răspunderea asociaţilor faţă
de terţi este inopozabilă acestora.
(5) Orice clauză care stabileşte un nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau
unii dintre asociaţi este considerată nescrisă.42

Secţiunea 6. Hotărârile adunărilor membrilor grupului Şi modul de

contestare a acestora
Conform art. 127 alin. (4) din Legea nr. 161/2003, grupul de interes economic având
calitatea de comerciant poate îndeplini, în nume propriu, cu titlu principal şi într-o manieră
obişnuită, toate faptele de comerţ necesare realizării scopului său.

Grupul de interes economic este obligat să publice integral, în Monitorul Oficial, Partea a IV-
a, în condiţiile legii:
a) actul constitutiv al grupului;
b) actele modificatoare ale acestuia;
c) menţiunile referitoare la codul de înregistrare al grupului, data şi locul înregistrării,
precum şi radierea grupului.
În raporturile cu terţii, grupul este angajat prin actele organelor sale, chiar dacă aceste
acte depăşesc obiectul de activitate, în afară de cazul în care el dovedeşte că terţii cunoşteau
sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depăşirea acestuia. Publicarea actului
constitutiv nu poate constitui singură dovadă cunoaşterii.
Clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale grupului, care
limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile terţilor, chiar dacă au fost
publicate. Actul constitutiv va putea prevedea că grupul va răspunde în mod valabil doar în

42
Art. 1953 din NCC

46
cazul în care doi sau mai mulţi administratori acţionează împreună. O asemenea clauză este
opozabilă terţilor numai în condiţiile publicării sale în Monitorul Oficial, Partea a IV-a.
Administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a
obiectului de activitate al grupului, în afară de restricţiile arătate în actul constitutiv. Ei sunt
obligaţi să ia parte la toate adunările grupului, la consiliile administratorilor şi la organele de
conducere similare acestora. Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt cele prevăzute
de dispoziţiile referitoare la mandat.
Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:
a) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
b) exactă îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
c) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea şi actul constitutiv le impun.
În orice factură, ofertă, comandă, tarif, prospect, scrisoare, anunţ, publicaţie sau alte
documente, cu excepţia bonurilor fiscale, emise de aparatele de marcat electronice, emanând
de la un grup, trebuie să se precizeze:
a) denumirea, însoţită de menţiunea “grup de interes economic” sau de iniţialele
“GIE”;
b) sediul;
c) codul unic de înregistrare şi oficiul registrului comerţului în care a fost înmatriculat
grupul;
d) acolo unde este cazul, menţiunea că grupul se află în lichidare;
e) acolo unde este cazul, menţiunea că administratorii trebuie să acţioneze împreună.
Membrii pot alege, prin vot unanim, unul sau mai mulţi administratori dintre ei,
fixându-le atribuţiile, durata însărcinării şi eventuala lor remuneraţie, în afară de cazul în care
prin actul constitutiv nu se dispune altfel.
O persoană juridică poate fi numită sau aleasă. Fiecare administrator va trebui să
depună o garanţie pentru administraţia sa, prevăzută în actul constitutiv ori, în lipsa unei
clauze în acesta, aprobată de adunarea generală. Garanţia nu poate fi mai mică decât dublul
remuneraţiei lunare.
Niciun membru nu poate lua din fondurile grupului mai mult decât i s-a fixat pentru
cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să le facă în interesul grupului şi sunt obligaţi
nelimitat şi solidar pentru operaţiunile îndeplinite în numele grupului de persoanele care îl
reprezintă.
Vor putea fi acordate administratorilor remuneraţii şi orice alte sume sau avantaje
numai în baza unei hotărâri a adunării generale. Este interzisă creditarea de către grup a
47
administratorilor acestuia sau a operaţiunilor în care sunt interesaţi soţul, rudele sau afinii
până la gradul al patrulea inclusiv ai administratorului, prin intermediul unor operaţiuni,
precum:
a) acordarea de împrumuturi administratorilor;
b) acordarea de avantaje financiare administratorilor cu ocazia sau ulterior încheierii
de către grup cu aceştia de operaţiuni de livrare de bunuri, prestări de servicii sau executare de
lucrări;
c) garantarea, directă sau indirectă, în tot sau în parte, a oricăror împrumuturi acordate
administratorilor, concomitentă sau ulterioară acordării împrumutului;
d) garantarea, directă sau indirectă, în tot sau în parte, a executării de către
administratori a oricăror alte obligaţii personale ale acestora faţă de terţe persoane;
e) dobândirea cu titlu oneros sau plată, în tot sau în parte, a unei creanţe ce are drept
obiect un împrumut acordat de o terţă persoană administratorilor ori o altă prestaţie personală
a acestora; cu excepţia:
a) operaţiunilor a căror valoare exigibilă cumulată este inferioară echivalentului în lei
al sumei de 5.000 de euro;
b) operaţiunea este încheiată de grup în condiţiile exercitării curente a activităţii sale,
iar clauzele operaţiunii nu sunt mai favorabile persoanelor menţionate decât cele pe care, în
mod obişnuit, grupul le practică faţă de terţe persoane.

Secţiunea 7. Încetarea calităţii de membru al grupului

Calitatea de membru încetează, după caz, prin:
a) excludere;
b) retragere;
c) cesiune a părţilor de interes, în condiţiile legii şi ale actului constitutiv;
d) deces, respectiv încetarea personalităţii juridice, în condiţiile legii.
Poate fi exclus din grupul de interes economic:
a) membrul care, pus în întârziere, nu efectuează aportul la care s-a obligat;
b) membrul în stare de faliment sau care a devenit legalmente incapabil;
c) membrul care se amestecă fără drept în administraţie, contravine dispoziţiilor art.
163 ori tulbură sau ameninţă cu tulburarea gravă a funcţionării grupului;
d) membrul administrator care comite fraudă în dauna grupului sau se serveşte de
semnătura grupului ori de capitalul acestuia în folosul său sau al altora;

48
 e) membrul împotriva căruia există un titlu executoriu deţinut de un terţ care se opune
la hotărârea de prelungire a duratei grupului, în condiţiile prevăzute la art. 175.
De îndată ce un membru încetează să aparţină unui grup, administratorii îi vor informa
pe ceilalţi membri asupra faptului respectiv şi vor depune diligenţele necesare efectuării
menţiunii în registrul comerţului şi publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
În cazul în care administratorii nu întreprind măsurile prevăzute la alin. (1), orice
persoană interesată poate acţiona în vederea realizării acestor măsuri.
Dacă actul constitutiv nu prevede altfel, grupul continuă să existe după ce unui
membru i-a încetat această calitate, în condiţiile prevăzute în actul constitutiv sau stabilite cu
acordul unanim al membrilor rămaşi.
Excluderea se pronunţă, la cererea majorităţii membrilor grupului, în cazul în care
actul constitutiv nu prevede altfel, prin hotărâre judecătorească.
La soluţionarea cererii de excludere se vor cita grupul şi membrul pârât.
Ca urmare a excluderii, instanţa judecătorească va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi cu
privire la structura participării la capitalul grupului a celorlalţi membri.
Hotărârea definitivă de excludere se va depune, în termen de 15 zile, la oficiul
registrului comerţului pentru a fi înscrisă, iar dispozitivul hotărârii se va publica, la cererea
grupului, în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Membrul exclus răspunde de pierderi şi are dreptul la beneficii până în ziua excluderii
sale, însă nu va putea cere lichidarea lor până ce acestea nu sunt repartizate conform
prevederilor actului constitutiv.
Membrul exclus nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul grupului, ci
numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia la data excluderii sale cu caracter
definitiv.
Membrul exclus rămâne obligat faţă de terţi pentru operaţiunile făcute de grup până în
ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere.
Dacă, în momentul excluderii sunt operaţiuni în curs de executare, membrul este
obligat să suporte consecinţele şi nu îşi va putea retrage partea ce i se cuvine decât după
terminarea acelor operaţiuni.
Dreptul la acţiune împotriva membrului exclus, se prescrie în termen de 5 ani, care
curge de la data publicării menţiunii vizând excluderea acestuia în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a.
Orice membru al grupului se poate retrage din grup:
a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;

49
 b) cu acordul tuturor celorlalţi membri;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim,
membrul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă
numai recursului, în termen de 15 zile de la comunicare.
În situaţia prevăzută instanţa judecătorească va dispune, prin aceeaşi hotărâre, şi cu
privire la structura participării la capitalul grupului a celorlalţi membri.
Drepturile membrului retras, cuvenite pentru părţile sale de interes, se stabilesc prin
acordul membrilor ori de un expert desemnat de aceştia sau, în caz de neînţelegere, de
tribunal, prin încheiere irevocabilă.
Drepturile membrului retras, nu vor putea fi stabilite în avans că o sumă forfetară.
Prevederile art. 182 referitoare la răspunderea membrului exclus faţă de obligaţiile
izvorâte din activitatea grupului până la data rămânerii definitive a hotărârii de excludere se
aplică în mod corespunzător membrului retras, precum şi celui căruia îi încetează în alt mod
această calitate.

Secţiunea 8 Dizolvarea, fuziunea şi divizarea grupului de interes economic

Grupul de interes economic se dizolvă prin:
a) expirarea timpului stabilit pentru durata grupului;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al grupului sau realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii grupului;
d) hotărârea adunării membrilor, adoptată cu votul unanim al acestora, cu excepţia
cazului în care actul constitutiv dispune altfel;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui membru, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre membri, care împiedică funcţionarea grupului, precum şi la cererea
oricărei autorităţi publice competente;
f) declararea falimentului grupului; g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul
constitutiv al grupului.
Membrii trebuie să fie consultaţi, cu cel puţin 3 luni înainte de expirarea duratei
grupului, cu privire la eventuala prelungire a acestuia. În lipsă, la cererea oricăruia dintre
membri, tribunalul va putea dispune, prin încheiere irevocabilă, efectuarea consultării.
Grupul se dizolvă prin intrarea în faliment, incapacitatea, excluderea, retragerea sau
decesul, respectiv încetarea personalităţii juridice, în condiţiile legii, a unuia dintre membri,
când, datorită acestor cauze, numărul membrilor să redus la unul singur.

50
 Se exceptează cazul când în actul constitutiv există clauză de continuare cu
moştenitorii.
Dacă un membru decedează şi dacă nu există convenţie contrară, grupul trebuie să
plătească partea ce se cuvine moştenitorilor, după ultima situaţie financiară aprobată, în
termen de 3 luni de la notificarea decesului membrului, dacă membrii rămaşi nu decid, în
unanimitate, să continue grupul cu moştenitorii care consimt la aceasta.
În cazul decesului unui membru, nici o altă persoană nu poate deveni membru în locul
său, cu excepţia cazului în care actul constitutiv dispune altfel sau, în lipsa unei dispoziţii
exprese în acest sens, numai cu acordul unanim al membrilor rămaşi.
Moştenitorii rămân răspunzători, potrivit art. 181, până la publicarea schimbărilor
intervenite.
În caz de dizolvare a grupului prin hotărâre a membrilor, aceştia vor putea reveni, cu
majoritatea cerută pentru modificarea actului constitutiv, asupra hotărârii luate, atâta timp cât
nu s-a făcut nici o repartiţie din activ.
Noua hotărâre se menţionează în registrul comerţului, după care oficiul registrului
comerţului o va trimite Monitorului Oficial al României, spre publicare în Partea a IV-a, pe
cheltuiala grupului.
Creditorii şi orice parte interesată pot face opoziţie la tribunal împotriva hotărârii, în
condiţiile art. 62 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Dizolvarea grupului trebuie să fie înscrisă în registrul comerţului şi publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, în afară de cazul prevăzut la art. 184 alin. (1) lit.
a).
Înscrierea şi publicarea se vor face conform art. 174, când dizolvarea are loc în baza
unei hotărâri a adunării generale, şi în termen de 15 zile de la data la care hotărârea
judecătorească a devenit irevocabilă, când dizolvarea a fost pronunţată de justiţie.
În cazul prevăzut la art. 184 alin. (1) lit. f), dizolvarea se pronunţă de judecătorul-
sindic prin aceeaşi încheiere prin care se decide intrarea în faliment a grupului.
Dizolvarea grupului are ca efect deschiderea procedurii lichidării. Dizolvarea are loc
fără lichidare, în cazul fuziunii ori divizării totale a grupului sau în alte cazuri prevăzute de
lege.
Din momentul dizolvării, administratorii nu mai pot întreprinde noi operaţiuni; în caz
contrar, ei sunt personal şi solidar răspunzători pentru operaţiunile pe care le-au întreprins.
Grupul îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la
terminarea acesteia.

51
 Dizolvarea grupului înainte de expirarea termenului fixat pentru durata să are efect
faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea hotărârii adunării
generale în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Membrii grupului pot hotărî, o dată cu dizolvarea, cu cvorumul şi majoritatea
prevăzute pentru modificarea actului constitutiv, şi modul de lichidare a grupului, atunci când
sunt de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului grupului şi când asigură
stingerea pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii.
La cererea oricărei persoane interesate, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea
grupului în cazurile în care:
a) grupul nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
b) grupul nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile
financiare anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului;
c) grupul şi-a încetat activitatea, nu are sediu cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile
referitoare la sediu sau membrii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa
cunoscută.
Dispozitivul hotărârii tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea se înregistrează în
registrul comerţului, se comunică direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti, şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe
cheltuiala titularului cererii de dizolvare, acesta putând a se îndrepta împotriva grupului.
În cazul mai multor hotărâri judecătoreşti de dizolvare, pentru situaţiile prevăzute la
alin. (1), publicitatea se va putea efectua în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, în
forma unui tabel cuprinzând: codul unic de înregistrare, denumirea, forma juridică şi sediul
grupului dizolvat, instanţa care a dispus dizolvarea, numărul dosarului, numărul şi data
hotărârii de dizolvare. În aceste cazuri tarifele de publicare în Monitorul Oficial al României
se reduc cu 50% .
Pe data rămânerii definitive a hotărârii tribunalului grupul va fi radiat din registrul
comerţului, din oficiu, în afară de cazul în care prin hotărârea tribunalului s-a dispus altfel:
Fuziunea se face prin absorbirea unui grup de către un alt grup sau prin contopirea a
două ori mai multe grupuri pentru a alcătui un grup nou.
Divizarea se face prin împărţirea întregului patrimoniu al unui grup care îşi încetează
existenţa între două sau mai multe grupuri existente sau care iau astfel fiinţă.
Grupul nu îşi încetează existenţa în cazul în care o parte din patrimoniul său se
desprinde şi se transmite către unul sau mai multe persoane juridice existente sau care iau
astfel fiinţă.

52
 Grupurile în lichidare pot fuziona sau se pot diviza numai dacă nu a început repartiţia
între membri a părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare
Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare grup, în condiţiile stabilite pentru
modificarea actului constitutiv al grupului.
Dacă prin fuziune sau divizare se înfiinţează un nou grup, acesta se constituie în
condiţiile prevăzute de prezentul titlu.
Fuziunea sau divizarea are ca efect dizolvarea, fără lichidare, a grupului care îşi
încetează existenţa şi transmiterea universală sau cu titlu universal a patrimoniului său către
grupul ori grupurile rezultate din fuziune/divizare, în starea în care se găseşte la data fuziunii
sau a divizării, în schimbul atribuirii de părţi de interes ale acestora către membrii grupului
care încetează şi, eventual, a unei sume în bani care nu poate depăşi 10% din valoarea
nominală a părţilor de interes atribuite.
În baza hotărârii adunării generale a membrilor fiecăruia dintre grupurile care participă
la fuziune sau la divizare, administratorii acestora întocmesc un proiect de fuziune sau de
divizare, care va cuprinde:
a) denumirea şi sediul tuturor grupurilor participante la operaţiune;
b) fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau ale divizării;
c) stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului, care se transmit grupurilor beneficiare;
d) dacă este cazul, modalităţile de predare a părţilor de interes şi data de la care acestea
dau dreptul la dividende;
e) raportul de schimb al părţilor de interes şi, dacă este cazul, cuantumul sultei;
f) data situaţiei financiare de fuziune/divizare, care va fi aceeaşi pentru toate grupurile
participante;
g) orice alte date care prezintă interes pentru operaţiune.
Proiectul de fuziune sau de divizare, semnat de reprezentanţii grupurilor participante,
se depune la oficiul registrului comerţului unde este înmatriculat fiecare grup, însoţit de o
declaraţie a grupului care încetează a exista în urma fuziunii sau divizării despre modul cum a
hotărât să stingă pasivul său.
Proiectul de fuziune sau de divizare, vizat de judecătorul-delegat, se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala părţilor, integral sau în extras,
potrivit dispoziţiei judecătorului-delegat sau cererii părţilor, cu cel puţin 30 de zile înaintea
datelor şedinţelor în care adunările generale urmează a hotărî asupra fuziunii/divizării.

53
 Oricare creditor al grupului care fuzionează sau se divide, având o creanţă anterioară
publicării proiectului de fuziune sau de divizare, poate face opoziţie în condiţiile art. 62 din
Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Opoziţia suspendă executarea fuziunii sau a divizării până la data la care hotărârea
judecătorească a devenit irevocabilă, în afară de cazul în care grupul debitor face dovada plăţii
datoriilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori convine cu aceştia un aranjament pentru
plata datoriilor.
Dispoziţiile art. 62 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, rămân aplicabile.
Administratorii grupurilor care fuzionează sau se divid vor pune la dispoziţia
membrilor, la sediul grupurilor, cu cel puţin o lună înainte de data şedinţei adunării generale:
a) proiectul de fuziune sau de divizare;
b) darea de seamă a administratorilor, în care se justifică din punct de vedere economic
şi juridic necesitatea fuziunii/divizării, şi se va stabili raportul de schimb al părţilor de interes;
c) situaţiile financiare împreună cu rapoartele de gestiune pe ultimele trei exerciţii
financiare, precum şi cu 3 luni înainte de data proiectului de fuziune sau de divizare;
d) raportul cenzorilor;
e) evidenţa contractelor cu valori depăşind 10.000 lei, în curs de executare, şi
repartizarea lor, în caz de divizare a grupului.
În cazul fuziunii prin absorbire, administratorii grupului absorbit răspund civil faţă de
membrii grupului absorbit pentru pagubele pricinuite acestora, datorită erorilor comise în
cadrul operaţiunii de fuziune.
În cel mult două luni de la expirarea termenului prevăzut la art. 198 sau, după caz, de
la data la care hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă, adunarea generală a fiecăruia
dintre grupurile participante va hotărî asupra fuziunii sau divizării.
Actele constitutive ale grupurilor nou-înfiinţate prin fuziune sau divizare se aprobă de
adunarea generală a grupului sau a grupurilor care îşi încetează existenţa.
Actul modificator al actului constitutiv al grupului absorbant se înregistrează în
registrul comerţului în a cărui circumscripţie îşi are sediul grupul şi, vizat de judecătorul-
delegat, se transmite, din oficiu, Monitorului Oficial al României, spre publicare în Partea a
IV-a, pe cheltuiala grupului.
Publicitatea pentru grupurile absorbite poate fi efectuată de grupul absorbant, în
cazurile în care acele grupuri nu au efectuat-o în termen de 15 zile de la vizarea actului
modificator al actului constitutiv al grupului absorbant de către judecătorul-delegat.

54
 Fuziunea sau divizarea are loc la următoarele date:
a) în cazul constituirii unuia sau mai multor grupuri noi, la data înmatriculării în
registrul comerţului a noului grup sau a ultimului dintre ele;
b) în celelalte cazuri, la data înscrierii în registrul comerţului a menţiunii privind
majorarea capitalului social al grupului absorbant.
În cazul fuziunii prin absorbţie, grupul absorbant dobândeşte drepturile şi este ţinut de
obligaţiile grupului pe care îl absoarbe, iar în cazul fuziunii prin contopire, drepturile şi
obligaţiile grupurilor care îşi încetează existenţa trec asupra noului grup astfel înfiinţat.
Grupurile care dobândesc bunuri prin efectul divizării răspund faţă de creditori pentru
obligaţiile grupului care şi-a încetat existenţa prin divizare, proporţional cu valoarea bunurilor
dobândite, în afară de cazul în care prin actul de divizare s-au stabilit alte proporţii.
Dacă nu se poate stabili grupul răspunzător pentru o obligaţie, grupurile care au
dobândit bunuri prin divizare răspund solidar.
Aportul unei părţi din activul patrimoniului unui grup la unul sau mai multe grupuri
existente sau care iau astfel fiinţă, în schimbul părţilor de interes ce se atribuie membrilor
acelui grup la grupurile beneficiare, este supus, în mod corespunzător, dispoziţiilor legale
privind divizarea, dacă are loc prin desprindere potrivit art. 193 alin. (3).

Secţiunea 9 Lichidarea grupului de interes economic.

Pentru lichidarea şi repartizarea patrimoniului grupului de interes economic, chiar dacă
în actul constitutiv se prevăd norme în acest scop, sunt obligatorii următoarele reguli:
a) până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor,
cu excepţia prevăzută la art. 189;
b) actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul şi orice act ulterior,
care ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie depuse, prin grija lichidatorilor, la
oficiul registrului comerţului, pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a.
Lichidatorii vor putea fi persoane fizice sau persoane juridice. Lichidatorii persoane
fizice sau reprezentanţii permanenţi, persoane fizice ale societăţii lichidatoare trebuie să fie
lichidatori autorizaţi, în condiţiile legii.
Lichidatorii au aceeaşi răspundere ca şi administratorii.
Lichidatorii sunt datori, îndată după preluarea funcţiei, ca împreună cu administratorii
grupului să facă un inventar şi să încheie o situaţie financiară care să constate situaţia exactă a
activului şi pasivului grupului şi să le semneze.

55
 Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze patrimoniul grupului, registrele ce
li s-au încredinţat de administratori şi actele grupului. De asemenea, ei vor ţine un registru cu
toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei lor.43

Lichidatorii îşi îndeplinesc mandatul lor sub controlul persoanelor care îndeplinesc
atribuţia de cenzor.
În cazul grupurilor a căror activitate s-a desfăşurat în baza autorizaţiei de mediu
prevăzute de Legea protecţiei mediului nr. 137/1995, republicată, cu modificările ulterioare,
lichidatorii sunt obligaţi să ia măsuri pentru efectuarea bilanţului de mediu prevăzut de
această lege şi să comunice rezultatele acestui bilanţ agenţiei teritoriale pentru protecţia
mediului.
În afară de puterile conferite de membri, cu aceeaşi majoritate cerută pentru numirea
lor, lichidatorii vor putea:
a) să stea în judecată şi să fie acţionaţi în interesul lichidării;
b) să execute şi să termine operaţiunile patrimoniale referitoare la lichidare;
c) să vândă prin licitaţie publică imobilele şi orice avere mobiliară a grupului;
d) să încheie tranzacţii;
e) să lichideze şi să încaseze creanţele grupului, chiar în cazul în care debitorii sunt
supuşi procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare
şi a falimentului, republicată, cu modificările ulterioare, dând chitanţă;
f) să contracteze obligaţii cambiale, să facă împrumuturi neipotecare şi să
îndeplinească orice alte acte necesare.
Ei nu pot însă, în lipsă de dispoziţii speciale în actul constitutiv sau în actul lor de
numire, să constituie ipoteci asupra bunurilor grupului, dacă nu vor fi autorizaţi de instanţă, cu
avizul persoanelor care îndeplinesc atribuţia de cenzor.
Lichidatorii care întreprind noi operaţiuni ce nu sunt necesare scopului lichidării sunt
răspunzători personal şi solidar de executarea lor. 44

Lichidatorii nu pot plăti membrilor nici o sumă în contul părţilor ce li s-ar cuveni din
lichidare, înaintea achitării creditorilor grupului.
Membrii vor putea cere însă ca sumele reţinute să fie depuse la Casa de Economii şi
Consemnaţiuni ori la o altă bancă sau la una dintre unităţile acestora şi să se facă repartizarea

43
Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale, Concurența neloială pe piața internă și pe piața
internațională, Editura Lumina Lex, bucurești, 1994, p. 88
44
Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale, Concurența neloială pe piața internă și pe piața
internațională, Editura Lumina Lex, bucurești, 1994, p. 98

56
asupra părţilor de interes chiar în timpul lichidării, dacă, în afară de ceea ce este necesar
pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor grupului, scadente sau care vor ajunge la scadenţă, mai
rămâne un disponibil de cel puţin 10% din cuantumul lor.
Împotriva deciziilor lichidatorilor creditorii grupului pot face opoziţie în condiţiile art.
62 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Lichidatorii care probează, prin prezentarea situaţiei financiare, că fondurile de care
dispune grupul nu sunt suficiente să acopere pasivul exigibil trebuie să ceară sumele necesare
membrilor.
Lichidatorii care au achitat datoriile grupului cu propriii lor bani nu vor putea să
exercite împotriva grupului drepturi mai mari decât acelea ce aparţineau creditorilor plătiţi.
Creditorii grupului au dreptul de a exercita împotriva lichidatorilor acţiunile care
decurg din creanţele ajunse la termen, până la concurenţa bunurilor existente în patrimoniul
grupului, şi numai după aceea de a se îndrepta împotriva membrilor.
În termen de 15 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii vor cere radierea grupului
din registrul comerţului, sub sancţiunea unei amenzi civile de 100 lei pentru fiecare zi de
întârziere, care va fi aplicată de judecătorul-delegat, în urma sesizării oricărei părţi interesate.
Încheierea judecătorului-delegat va fi definitivă şi executorie.
Radierea se poate face şi din oficiu.
Lichidarea nu liberează pe membri şi nu împiedică deschiderea procedurii de
reorganizare judiciară şi faliment a grupului.
După aprobarea socotelilor şi terminarea repartiţiei registrele şi actele grupului, ce nu
vor fi necesare vreunuia dintre membri, se vor depune la membrul desemnat de majoritate
sau, dacă nici unul dintre aceştia nu doreşte, la oficiul registrului comerţului, pe cheltuiala
grupului.
Registrele grupului vor fi păstrate timp de 5 ani şi vor putea fi consultate de orice parte
interesată, pe cheltuiala acesteia.
Numirea lichidatorilor va fi făcută de toţi membrii, dacă în actul constitutiv nu se
prevede altfel.
Dacă nu se va putea întruni unanimitatea voturilor, numirea lichidatorilor va fi făcută
de instanţă, la cererea oricărui membru ori administrator, cu ascultarea tuturor membrilor şi
administratorilor.
Împotriva sentinţei se poate declara numai recurs de către membri sau administratori,
în termen de 15 zile de la pronunţare.

57
 După terminarea lichidării grupului, lichidatorii trebuie să întocmească situaţia
financiară de lichidare şi să propună repartizarea activului între membri.
Grupul de interes economic, aflat în stare de insolvenţă, va fi supus procedurii
reorganizării judiciare şi falimentului, în condiţiile stabilite de Legea nr. 64/1995 privind
procedura reorganizării judiciare şi falimentului, republicată, cu modificările ulterioare.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Societățile comerciale sunt principalii actori ai dreptului comercial și ai vieții

economice din România.

58
 Deși până în prezent nu s-a ajuns la o reglementare la nivelul unui cod distinct pentru
instituția societăților comerciale, există totuși o reglementare unitară și general aplicabilă
pentru toate societățile comerciale, în cadrul Legii nr. 31/1990, modificată continuu pe
parcursul celor peste 20 de ani de la elaborarea ei, pentru a cuprinde reglementări cât mai
moderne și armonizate legislației europene. Se poate spune, credem că niciun alt domeniu al
dreptului comercial nu a fost supus cu mai multă putere presiunii evoluției economice și
sociale și necesității armonizării cu legislația europeană, ca societatea comercială și, îndeosebi
cea pe acțiuni.

GEIE au fost înfiinţate cu scopul de a încuraja şi de a înlesni cooperarea între

întreprinderile de naţionalitate distinctă, prin oferirea unui instrument juridic suplu, capabil să
înlăture formalismul excesiv care marca înfiinţarea societăţilor comerciale. Altfel spus, grupul
european de interes economic are ca scop facilitarea dezvoltării activităţilor economice ale
membrilor săi şi perfecţionarea sau dezvoltarea rezultatelor acestor activităţi, însă fără a se
crea profit pentru sine.

În consecinţă, un grup nu poate:

– să exercite, direct sau indirect, dreptul de a conduce sau controla activităţile

propriilor membri sau activităţile unei alte întreprinderi, în special în domeniul resurselor
umane, al finanţelor şi al investiţiilor;

– să deţină, direct sau indirect, cu orice titlu, o parte sau acţiuni, indiferent în ce formă,
într-o întreprindere membră a grupului. Deţinerea de părţi sau acţiuni la o altă întreprindere
este posibilă numai în măsura în care este necesară pentru îndeplinirea obiectivelor grupului şi
dacă este făcută în numele membrilor;

– să angajeze mai mult de 500 de persoane;

– să fie folosit de către o societate comercială pentru a face un împrumut pentru

directorul unei societăţi comerciale sau pentru orice altă persoană aflate într-o relaţie cu
acesta, atunci când aceste împrumuturi sunt restricţionate sau controlate în temeiul
legislaţiilor statelor membre privind societăţile comerciale. De asemenea, un grup nu poate fi
folosit pentru un transfer de proprietate între o societate şi un director sau orice persoană

59
aflată în legătură cu acesta, în afara cazurilor permise de legislaţiile statelor membre privind
societăţile. În înţelesul acestei dispoziţii, împrumutul desemnează orice operaţiune cu efect
similar, iar proprietatea poate fi mobiliară şi imobiliară;

– să fie membru al unui alt grup european de interes economic (art. 3 alin. 2 din
Regulament).

Grupul european de interes economic (GEIE) se doreşte a fi un instrument legal

flexibil, în primul rând pentru că se adaptează diferitelor nevoi ale membrilor săi.  În prezent,
există aproximativ 2000 de astfel de structuri în statele membre ale Uniunii Europene, ceea ce
demonstrează interesul sporit la nivel comunitar pentru GEIE.

Majoritatea GEIE au fost înfiinţate pentru următoare scopuri:

– înlesnirea unei vânzări comune sau achiziţionarea de servicii în ţări nemembre ale
UE (ţări din spaţiul extracomunitar, situate chiar pe alte continente), ca, de exemplu, Japonia,
SUA, Canada;

– organizarea unor schimburi de personal şi cursuri de specializare;

– înlesnirea cercetării şi a dezvoltării.

Avocaţii şi consultanţii fiscali au făcut uz de GEIE pentru a colabora în multe sectoare,

participând la cursuri comune de formare. Experţii din mai multe state europene au fondat o
grupare numită European Advertising Lawyers Association (EALA), care, printre altele,
publică documente referitoare la GEIE şi încearcă să dezvolte un sistem de campanii de
publicitate.

Este indubitabil că GEIE au fost fondate de către întreprinzători ai unor tranzacţii ce

presupun activităţi comune. Astfel, de exemplu, transportatorii au iniţiat constituirea unor
asemenea grupuri în vederea organizării de transporturi şi servicii de logistică.

Majoritatea GEIE au fost constituite în Franţa, Belgia şi Luxemburg, urmate de

Olanda, Marea Britanie şi Germania.

Ţinând seama că un grup european de interes economic este format în medie din 6
până la 8 membri, în luna aprilie 2006, numărul acestora ar fi fost de circa 15.000 de
întreprinzători, entităţi juridice, asociaţii.

Într-o expunere sumară, câteva dintre avantajele oferite de către GEIE sunt:

60
 – reprezintă un cadru legal ce tinde să dezvolte şi să faciliteze colaborarea dintre
întreprinzători şi poate reprezenta un nucleu pentru membrii săi;

– este un instrument legal foarte flexibil şi lipsit de birocraţie, ale cărui reguli pot fi
hotărâte de către membri, cu respectarea câtorva proceduri stabilite în Regulamentul
European nr. 2137/85;

– poate fi constituită de către subiecte cu un diferit statut juridic: persoane care

lucrează pe cont propriu, societăţi, firme, camere de comerţ etc.;

– membrii unei grupări continuă să îndeplinească propriile lor activităţi în mod

autonom. Aceştia păstrează activităţile cu care se ocupau anterior şi, în plus, obţin noi ocazii
de afaceri;

– absenţa impozitelor variate;

– un grup poate desfăşura propriile sale afaceri şi poate avea o marcă a fabricii, poate
încheia acorduri cu partenerii de afaceri, poate acţiona sau poate fi acţionată în justiţie;
– adresa oficială a GEIE poate fi schimbată cu uşurinţă în cadrul oricărui stat de pe cuprinsul
Uniunii Europene.

Atât grupurile de interes economic, cât şi grupurile europene de interes economic sunt
structuri flexibile, în sensul că se pot constitui atât cu capital social, cât şi fără capital social,
pot avea natură civilă sau comercială, constituindu-se în scopul îmbunătăţirii rezultatelor
activităţilor membrilor săi.

Ca urmare a faptului că România a devenit membru al Uniunii Europene începând cu

data de 1 ianuarie 2007, GEIE reprezintă un instrument care se află la îndemâna societăţilor
româneşti, persoanelor fizice, firmelor sau altor entităţi juridice, care de exemplu pot fi
universităţi şi instituii de cercetare, asociaţii şi toate cele care vor dori să conlucreze într-un
cadru larg european. GEIE este o formă constituită de către păi cu privire la scopul său – una
cu adevărat europeană – nouă pentru legislaţia societăţilor româneşti.

Mediul de afaceri românesc are multe conexiuni cu Uniunea Europeană, cu Italia,

Franţa, Germania, Austria, cu alte ţări din Europa Centrală şi de Est şi este cu desăvârşire
necesar ca societăţile româneşti, firmele, persoanele fizice şi alte entităţi juridice să se
gândească la metamorfozarea efectului Pieţei Unice Europene, în sensul unui caracter pozitiv,
aşa cum colaborarea în afaceri în general şi în Europa poate reputa mai multe succese decât
stând în România şi aşteptând posibilii clienţi.

61
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Cursuri, monografii, tratate

· Academia Română, Institutul de lingvistică ”Iorgu Iordan”, Dicţionar explicativ al
limbii române, ed. A II-a, Bucureşti, 1998.

62
 · Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale, Concurența neloială pe piața
internă și pe piața internațională, Editura Lumina Lex, bucurești, 1994.
· Căpățână Octavian, Dreptul concurenței comerciale, Concurența patologică -
Monopolismul, Editura Lumina Lex, București, 1993.
· Căpăţână Octavian, Dreptul concurenţei comerciale. Partea generală, ed. A II-a,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998.
· Coman Giorgiu, Concurența în drept intern și european, Editura Hamangiu,
București, 2011
· Constantinescu Mihai, Iorgovan Antonie, Muraru Ioan, Tănăsescu Simina Elena,
Constituția României revizuită, Editura All Beck, București, 2004.
· Craig Paul, Grainne de Burca, Dreptul uniunii europene, Editura Hamangiu, ediția
a IV-a, București, 2009 .
· Drd. Coman Giorgiu, Teză de doctorat ”Concurența în dreptul intern și european”,
Academia de Poliție ”Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011, pg. 5, www.juridice.roO.
Căpăţână, Dreptul concurenţei comerciale – partea generală, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1993
· Eminescu Yolanda, Concurență neleală. Drept român și comparat, Ed. Lumina
Lex, București, 1993.
· Eminescu Yolanda, Tratat de proprietate industrială, Vol.3, Ed. Academiei
Române, București, 1984
· Eremia (Cucu) Cristina, Teză de doctorat, ”Protecția juridică împotriva practicilor
anticoncurențiale ale întreprinderilor”, Universitatea Nicolae Titulescu, București, 2013,
· Eremia (Cucu) Cristina, Teză de doctorat, Universitatea Nicolae Titulescu,
Bucureşti, 2013
· Fuerea Augustin, Drept comunitar al afacerilor, ediția a II-a revizuită și adăugită,
Ed. Universul Juridic, București, 2006.
· Giorgiu Coman, Concurența în drept intern și european, Editura Hamangiu,
București, 2011,
· Giorgiu Coman, Teză de doctorat ”Concurența în dreptul intern și european”,
Academia de poliție ”Alexandru Ioan Cuza”, București, 2011.
· Mihai Emilia, Dreptul concurenței, Editura All Beck, București, 2004.
· Octavian Căpățână, Dreptul concurenței comerciale, Concurența onestă, Editura
Lumina Lex, București, 1992,

63
 · Paul Craig, Grainne de Burca, Dreptul Uniunii Europene, Comentarii,
jurisprudență și doctrină, Ediția a IV-a, Editura Hamangiu, București, 2009
· Păun Roxana-Daniela, Dreptul concurenței, Universitatea Spiru Haret, Ed.
Fundației România de mâine, București, 2013.
· Yolanda Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol.3, Editura Academiei
Române, București, 1984,

Articole în reviste de specialitate

· Raport Consiliul Concurenței, ”piața unică, piața națională: politica de concurență
în sectoarele cheie”, 2009
· Raportul Consiliului Concurenței pe anul 2013
· Raportul Consiliului Concurenței pe anul 2012

Acte normative interne, europene şi internaţionale

· Legea nr. 21 din 10 aprilie 1996 a concurenței
· Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale

Adrese web
· www.beckshop.ro
· www.citatepedia.ro/index.php?q=concurenta
· www.consiliulconcurentei.ro
· www.europa.eu.com
· www.euroavocatura.ro
· www.mastermrufeaa.ucoz.com
· www.socio-umane.ct-asachi.ro
· www.univnt.ro
· www.wikipedia.ro

64
65