Educația copiilor în familiile monoparentale

AO ,,OPORTUNITATE,,

A.Cojocaru psiholog,expert comunicare ,Victoria Roropu ,membru AO

,,OPORTUNITATE,,

Armonia vieții de familie din comunitățile tradiționale a fost perturbată de

numeroasele modificări la nivel macrosocial.
Dacă în comunitățile tradiționale familia era o unitate închisă,toate
activitățile desfășurându-se în cadrul gospodăriei,societatea industrială face ca
individul să participe la viața publică și să deschidă familia către exterior
Așadar familia a fost nevoită să se adapteze modelului industrial,la nivelul
structurii și al stilului de viață.A început să se pună foarte mult accentul pe
dezvoltarea personală,pe nevoia de independență și pe libertatea alegerii
partenerului.Nevoia de intimitate,funcția de solidaritate devin tot mai
importante [22, p.30].
“Familiile din societăţile contemporane, dezvoltate sau în curs de dezvoltare, au
suportat în ultimele decenii transformări profunde. Schimbările intervenite sunt
atât de importante, încât şi termenul familie a devenit tot mai ambiguu, tinzând
să acopere astăzi realităţi diferite, altele decât cele caracteristice generaţiilor
precedente.”
Astfel,în societatea modernă, tot mai mulţi adulţi îşi cresc copiii singuri, fără a
avea alături un partener (soţ/soţie), pe al cărui ajutor să se poată bizui. Aceast
tip de familie este numit familie monoparentală.
„Literatura anglo-saxonă utilizează termenul one (single)-parent family
de la mijlocul anilor 1960; zece ani mai târziu, acest termen avea un
corespondent francez- famille monoparentale. Desemnând unităţi sociale
constituite dintr-unul sau mai mulţi copii şi un singur părinte, aceşti termeni s-
au impus repede în faţa altora (<părinţi izolaţi>, <mame în dificultate>).” Dacă
în trecut acest tip de familie era considerat ca fiind deviant de la familia
normală, în societatea conteporană, “grupul copil (copii) – părinte (şi nu părinţi)
este privit ca o alternativă la (şi nu ca o deviaţie de la) familia clasică.” [10,
p.127]
Familia nucleară considerată altă dată ca fiind un model,a suferit pe
parcurs numeroase modificări datorită unor factori precum:creșterea mobilitatii
populatiei (teritoriale, sociale, ocupaționale),care a determinat o dinamică
familială proporționala cu instabilitatea acestui grup;creșterea eterogenitatii
culturale, etnice, religioase etc. a populatiei,care a îngreunat coagularea
grupurilor de rudenie; modificarea bazei de rezidenta (în urma urbanizarii), care
a dus la disparitia gospodariei, proliferarea locuintei unifamiliale și criza urbană
a locuințelor care întârzie formarea familiilor conjugale și le diminuează
dimensiunile.
Atragerea femeilor in activitatea de producție industrială, care a avut
drept consecintă Iimitarea numarului de copii și pierderea sau slăbirea unora din
funcțiile familiale.
Modificarea conceptiei asupra muncii, conform careia efortul depus este
retribuit prin salariu, iar perioadele de munca alternează cu cele de odihna, care
a dus Ia artificializarea și raționalizarea vietii familiale.
Modificarea concepției asupra timpului, prin care ritmurile naturale,
cosmice și biologice sunt substituite cu ritmurile artificiale;efectele acestei
schimbari sunt că, odata cu creșterea perioadei de școlarizare,copilaria și
tineretea sunt prelungite,maternitatea este intarziata, perioada fertila este
micșorata; pragurile vieții sunt marcate prin bilanțuri profesionale sau
economice, mai curand decât prin evenimente familiale etc.
Accentuarea individualismului, prin generalizarea schimbului,care
determina creșterea dificultații de integrare intr-un grup familial,lipsa coeziunii
și loialitații, negarea sistemului normativ propriu familiei etc.
 Industrialismul, prin toate fenomenele mentionate și prin altele omise, dar
de aceeași natura, a avut ca efect principal impunerea unor forme aberante de
familie. loan Mihailescu Ie definește ca menaje nefamiliale și grupează în
această categorie menajele de o singura persoana(celibatul definitiv sau
temporar), uniunile de coabitare, menajele formate din persoane între care nu se
stabilesc relații sexuale, menaje homosexuale. Aceste evolutii tradeaza, evident,
degradarea accentuata a solidaritatii de tip familial, a familiei ca
institutie.Paralel cu impunerea paradigmei individualiste În societatea moderna,
coeziunea structurilor familiale se naruie [25, p.47].
Societateatradiţională,prinmecanismeleei,dezaprobamonoparentalitatea şi
încuraja stigmatizarea celor cealegeau, voit sau nu, acest stil de viaţă.
Însocietateamodernă,datorităapariţieişigeneralizăriifamilieinucleare,
rupturadecomunitateapermisschimbareaviziuniişipercepţieifaţădeacesttip de
menaj.Familia clasică nu mai este atât de importantă pentru dezvoltarea
personalităţiioptimeacopilului,înanumitecondiţii,bineînţeles.Pentruuncopil este
mai indicată o familie monoparentală decât una în care există certuri şi
probleme. Dacă în trecut familiile cu căsătorii nereuşite trebuiau să rămână
împreunădedragulcopiilor,înprezentseapreciazăcăestemaibinepentrucopii dacă
părinţii se despart, în loc să-isupunăunui permanent conflict în familie.
În ceea ce priveşte repercusiunile asupra adulţilor,se consideră că pentru
bărbaţi,cele mai mari sunt costurile psihologice,având în vedere faptul că rolul
matern este imposibil de substituit,în timp ce pentru.femei prevalează costurile
materiale.Spre deosebire de alte modele familiale menajele monoparentale se
confruntă cu dificultăţi economice şi socializatoare mai mari.
S-au evidenţiat o serie de consecinţe negative şi pentru copii.Astfel,băieţii
din familiile monoparentale prezintă o rată mai mare a comportamentelor
deviante.La nivelul familiei monoparentale,funcţiile numai pot firealizate în
mod optim,apărând astfel oserie de dificultăţi şi deficienţe.
 Funcţia sexuală şi cea reproductivă sunt minimizate deoarece separarea
soţilor şi dificultatea părintelui rămas cu copii în a-şi găsi un partener care să-i
accepte situaţia împiedică realizarea respectivelor funcţii.
Ceea ce se desprinde tot mai clar,dincolo de varietatea şi complexitatea
cazurilor de monoparentalitate ,este că urmând percepţia monoparentalităţii,ca
“experienţă traumatizantă”sau ca o“continuitate logicã” [26, p.58],există două
modalităţi de a trăi şi de a se raporta la monoparentalitate:ca marginalitate sau
ca model familial alternativ,liberales,cu specificarea că a doua variantă începe
să se impună tot mai mult, în defavoarea celei dintâi.
Este important a sublinia caracterul alternativ al acestui tip de amilie,care
nu constituie un tip „deviant” sau „anormal”.
Monoparentalitatea devine„normal” în sens sociologic, în condiţiile în
care înregistrează o creştere a frecvenţei şi devine o conduită comună în
societăţile actuale [27, p.119].
1.3. Importanta modelului parental asupra formării și dezvoltării
personalității copilului
Potrivit unei sinteze realizate de Bawin-Legros, studiile asupra familiilor
monoparentale arată că probabilitatea de a identifica naşteri ilegitime,
abandonuri ale copiilor, tulburări de comportament, abandon/eşec şcolar sau
chiar delicvenţă este mai mare în această categorie de populaţie. Familiile
monoparentale sunt adesea victime ale sărăciei, iar copiii au tendinţa de a repeta
experienţa părinţilor. Aceleaşi studii arată că monoparentalitatea rezultată din
divorţ este corelată cu o diminuare a activităţii educative: mama este
suprasolicitată atât din punct de vedere emoţional cât şi material şi relaţional şi
este mai puţin disponibilă pentru copil exact când acesta are mai mare nevoie de
atenţie si eforturi sporite. În acelaşi timp rolul patern este analizat în termenii
„absenţei paterne”, „depravării paterne”, „deresponsabilizării paterne” [13,
p.49]. În urma rupturii, capacitatea de a exercita adecvat sarcina de parinte este
puternic diminuată, părinţii comunică mai puţin bine cu copiii, sunt mai puţin
afectuoşi, le controlează mai puţin bine comportamentul.
Copiii aflaţi sub incidenţa divorţului sunt marcaţi de numeroase probleme
psihologice si relaţionale. Totuşi, aceşti copii reacţionează diferit în funcţie de
vârstă, sex, timpul petrecut de la ruptura intervenită între părinţi, calitatea
relaţiei trecute şi prezente cu fiecare dintre aceştia.
Cei mai puternic afectaţi în urma unui divorţ sunt copiii de vârstă mica, ei
devenind mai neascultători, agresivi şi mai puţin afectuoşi. Copiii de 6-8 ani
sunt marcaţi de o mare tristeţe, de sentimente de frustrare, confuzie şi anxietate,
mulţi dintre ei căutând contactul cu părintele absent. Pentru copiii de 9-12 ani
percepţia rupturii este mai clară, ei fiind capabili să pună în funcţiune diferite
mecanisme de protecţie şi să lupte împotriva propriilor stări psihologice, dar
totuşi sunt mulţi cei care sunt încercaţi de anxietate şi ruşine şi deseori îşi
revarsă furia pe părintele pe care îl consideră vinovat. Nici în adolescenţă
experienţa divorţului nu este suportată fără probleme, existând sentimente de
tristeţe, furie, nelinişte, în legatură cu viitorul.
Perioada dintre intrarea copilului în şcoală şi terminarea ciclului
elementar este adesea descrisă fie ca un fel de sfârşit al copilăriei, fie cu
particularităţi de vârstă asemanătoare cu cele preşcolare, fie ca etapă de debut
primar al adolescenţei, fie, în fine, ca etapă distinctă a copilăriei. În toate
cazurile, referirile descriptive sunt mai centrate pe problemele adaptării şcolare
şi ale invăţării decât descrierile privind alte etape ale dezvoltării psihice, deşi se
ştie că în copilăria timpurie şi în perioada preşcolară are loc cea mai importantă
achiziţie de experienţa adaptativă.
În timp ce psihologii scot în evidenţă consecinţele divorţului asupra stării
psihice a copiilor şi părinţilor, sociologii vorbesc despre problemele materiale
ale familiilor monoparentale, copiii care trăiesc în familii de acest tip fiind
consideraţi „populaţie cu risc”.
 În contradicţie cu cele spuse mai sus, sunt rezultatele cercetărilor recente,
ele aprobând dificultăţile prin care trece o mamă singură ce are în grijă copiii,
dar în primul rând iau în considerare resursele de care aceasta dispune: venitul,
locuinţa, timpul disponibil, statutul socio-profesional, nivelul de instruire, stilul
de viaţă, ratele de sociabilitate, raporturile cu fostul partener şi cu trecutul său
familial, trăsăturile de personalitate.
Începutul detaşării copiilor de familie este perceput mai întâi de părinţi.
Apropierea adolescentului de grupul de referinţă al semenilor se manifestă
asupra contactelor cu părinţii. Copiii încep a lipsi tot mai frecvent de acasă, mai
rar însoţesc părinţii în diverse locuri publice. Devine extrem de joasă ascultarea
adolescentului, îndeplinirea cerinţelor, are loc substituirea idealurilor,
depersonificarea părinţilor [14, p.71].
Deseori se observă o diminuare a autorităţii şi influenţei părinţilor.
Relativ stabile rămân doar relaţiile afectiv-simpatetice. În aceste condiţii
dificile, părinţii trebuie să planifice şi să gândească bine acţiunile lor educative.
Acţiunile educative familiale aplicate în adolescenţă necesită un efort şi
competenţe mai însemnate din partea părinţilor, spre a le imprima acestora
flexibilitate, coerenţă, logică şi argumentaţie adecvată.
Comportamentul părinţilor se schimbă şi el în funcţie de mulţi factori:
vârstă, sex, temperament, caracter, experienţa proprie în problema dată,
cunoştinţele respective şi reprezentările lor despre procesul educaţiei şi al
detaşării adolescentului de familie. Forţa şi gradul de exteriorizare a
reprezentărilor şi aşteptărilor parentale sunt foarte importante pentru accelerarea
sau frânarea detaşării copilului de familie [15, p.14].
Cercetând această sferă, H. Stierlin a stabilit trei aspecte ale
reprezentărilor şi aşteptărilor părinţilor, care influenţează relaţia lor cu copiii şi
conţinutul acţiunilor educative familiale. Sigur, părinţii observă şi cunosc
capacitatea copilului de a fi independent; capacitatea de a stabili noi relaţii
interpersonale şi capacitatea de a întreţine relaţii cu familia după detaşarea de
ea.
Analizând literatura de specialitate şi experienţa pedagogică, putem
remarca următorul moment: dacă părinţii îl consideră pe adolescent incapabil de
autonomie, atunci ei se opun şi încep a frâna procesul de detaşare a acestuia de
familie pe diverse căi, iar acţiunile educative devin coercitive, ceea ce provoacă
un lanţ de conflicte interpersonale, fapt menţionat de mai mulţi cercetători.
Situaţia dată nu explică, desigur, toate tipurile de dificultăţi care pot
apărea în aplicarea acţiunilor educative, în relaţiile adolescenţilor cu părinţii şi
nu confirmă inevitabilitatea divergenţelor în procesul autodeterminării
adolescentului, dar constituie un aspect important pentru înţelegerea mai
profundă a strategiilor de optimizare a acestora.
În acest context trebuie menţionate cele trei forme de conciliere practicate
de adolescenţi şi evidenţiate de H. Stierlin [17, 80] în relaţiile adolescenţi –
părinţi. Astfel, cercetătorul deosebeşte şi descrie:
− Concilierea de integrare – care include atât integrarea, cât şi diferenţierea
sentimentelor, motivelor, declanşând mecanismele de securitate şi identitate.
− Concilierea de adaptare – care asigură conştientizarea contradicţiilor,
transformarea şi includerea lor în structura personalităţii, producând
autoreglarea şi autorealizarea adolescentului.
− Concilierea reparativă – care contribuie la orientarea adolescentului spre
învingerea dificultăţilor legate de despărţirea lor cu părinţii şi asigură mai apoi
reînnoirea relaţiilor familiale.
Pentru a construi şi aplica eficient acţiunea educativă în cadrul familiei, trebuie
luate în considerare condiţiile social-economice, particularităţile individuale şi
de vârstă ale adolescenţilor şi părinţilor, modelul comportamental, cultura şi
autoritatea părinţilor. Prin urmare, tendinţa spre autonomie, autoafirmare şi
sentimentul crescând de stimă fată de sine, pe de o parte, îl fac pe adolescent să
se detaşeze de familie, iar pe de altă parte – neîncrederea în forţele sale,
nesiguranţa, neliniştea şi frământările căutării eu-lui îl fac să găsească în
persoana părinţilor un ajutor, o susţinere. Această situaţie produce un conflict
interior în sufletul adolescentului.
Dacă conflictul se completează cu o dură neînţelegere, manifestarea
neatenţiei, agresivităţii părinţilor, plus un stil nefast al educaţiei familiale (de
dominare, despotic, de neamestec etc.) sau/şi necunoaşterea, nerespectarea
particularităţilor individuale, ale accentuărilor caracteriale, a drepturilor
copilului, a celor mai elementare principii de educaţie, putem deveni martori a
unor grave consecinţe, susţine Cuzneţov L. Diapazonul lor poate fi destul de
vast, începând cu încăpăţânarea, negativismul, fuga de acasă şi terminând cu
conduitele deviante, poate fi prezentă chiar şi conduita de suicid [15, p.33].
În corelaţie cu aceste momente, menţionăm că pentru o mare parte dintre
adolescenţi, în procesul detaşării de familie, există riscul de a nimeri sub
influenţa grupurilor antisociale, ceea ce influenţează grija şi responsabilitatea
părinţilor, dar poate fi încă o cauză a conflictelor familiale [18, p.76].
F. Neidhardt subliniază că procesul de clarificare a relaţiilor devine foarte acut
spre sfârşitul maturizării, desfăşurându-se pe trei căi posibile; apariţia unei
rupturi îndelungate; restabilirea şi consolidarea relaţiilor cu părinţii; păstrarea
unor relaţii ambivalente, care de fapt continuă divergenţele dintre adolescenţi şi
părinţi. Savantul conchide că între părinţi şi copiii care se maturizează se pot
păstra următoarele tipuri de relaţii interpersonale: de colaborare în sfera
comunicării, de control normativ din partea părinţilor, de relaţii afectiv-
simpatetice şi păstrarea coeziunii familiei, de dependenţa sau independenţă
economică [19, p.212].
În baza analizei aspectelor elucidate, conchidem că aceste tipuri de relaţii nu
trebuie numai păstrate, ci şi dezvoltate în cadrul acţiunilor educative familiale
prin toate modalităţile şi pe toate căile cunoscute în psihopedagogie.
Problema acţiunilor educative aplicate în adolescenţă nu poate fi reflectată
obiectiv fără a analiza un alt aspect important, coeziunea familiei.
 Coeziunea familiei se caracterizează, în special, prin prezenţa
următoarelor elemente:
− ajutorul părinţilor acordat copiilor sau altor membri ai familiei, care poate fi
atât material cât şi spiritual, mai cu seamă în timpul studiilor;
− traiul în comun (în casa părintească se stabilesc şi se respectă anumite tradiţii,
ritualuri, obiceiuri);
− relaţiile de intercomunicare ce se dezvoltă tot mai mult, bazându-se pe
relaţiile de colaborare, cooperare, însă pot persista şi relaţiile de dominare, de
tutelare, de neamestec ş.a.;
− ataşamentul faţă de părinţi, mai ales faţă de mamă (părinţii rămân pentru
adolescenţi persoane de încredere).
Printre cauzele păstrării coeziunii familiale, care este extrem de importantă
pentru adolescent, cercetătorii menţionează: transformările social-economice şi
modificările ce au loc înstructura internă a familiei, schimbarea nivelului
intelectual şi cultural al membrilor familiei, starea sănătăţii acestora, noile
concepţii şi tendinţe ce ţin de domeniul educaţiei copiilor [20, p.18];
În concluzie la acest subcapitol se poate aprecia, aşadar, că analiza
particularităţilor acţiunii educative, geneza şi evoluţia conceptului şi
fenomenului pedagogic, particularităţile vârstei copiilor, esenţa abordării
acesteia, a comunicării şi a relaţiilor parentale cu copiii, reflectate amplu de
către cercetătorii din domeniu, axaţi pe explicaţii de tip pedagogic,
psihogenetic, psihosocial şi analiza specificului accentuărilor de caracter proprii
copiilor, marchează strategia epistemologică de fundamentare a acţiunilor
pedagogice familiale şi tacticile operaţionale care vor asigura monitorizarea
eficienţei acestora.