Comportamentul violent:repere teoretice

Cabac Natalia ,formator OMG OPORTUNITATE

ADNOTARE
Problema vilolenței tot mai frecvent devine subiect de cercetare în cadrul ştiinţelor
contemporane cum ar fi: medicina, fiziologia, filosofia, sociologia, psihiatria şi psihologia.
Preocuparea pentru manifestările de violență, modalitățile de prevenire și diminuare
a acestui fenomen reprezintă subiect de reflecție pentru lideri de opinie, jurnaliști și mai
ales pentru cerectători din diferite domenii ale științelor sociale prfecum ar fi psihologia,
pedagogia, sociologia etc.
Violența umană este un fenomen complex, avînd determinări psihologice, sociale,
culturale și economice.
Punerea sub control a fenomenului violenței nu se poate face decît dacă cunoaștem
cauzele, originele, formele de manifestare și posibilitățile de prevenire.
În ultimile decenii, termenul de „violență” este folosit frecvent în publicații, rapoarte,
statistici, materiale academice, în mass-media care acordă din ce în ce mai multă atenție
violenței, contribuind la conștientizarea și creșterea interesului public față de violența școlară.
Pe masură ce preadolescenții se dezvoltă, acumulează experienţe şi devin conştienţi de
resursele lor, ei încearcă să negocieze cu profesorii un stil de disciplină mai acceptabil şi
apelează, în acest scop, la toate resursele de care dispun: la resursele emoţionale - seduc
profesorul, la resursele comunicaţionale - persuadează profesorul sau îl avertizează să nu
depăşească anumite limite, la resursele instrumentale - fac din succesul şcolar şi alte
performanţe o baza de negociere şi la resursele fizice - recurg la violenţa fizică deschisă.
În psihologie, problema violenței a suscitat interesul multor cercetători şi anume: A.
Abraham, L. Burton, J. Hafetz, D. Henninger, E. M., Carpenter, D. W. Nangle, S. M. Cote,
M. W. Fraser, A. Freud, S. Freud, G. Gini, T. Pozzoli, D. Marcelli, A. Braconnier, C.
Păunescu, ş. a.
Majoritatea investigaţiilor din domeniu sunt orientate spre stabilirea nivelului de
violență, unele cercetări reflectă parţial tipurile de manifestare a violenţei la preadolescenți şi
doar episodic descriu implicaţiile violenţei în alte variabile psihologice.
Dată fiind strânsa legătură a copilului aflat la debutul şcolarităţii cu familia, am
considerat că aceasta reprezintă punctul de plecare în studiul agresivităţii şi violenţei
preadolescentului .
Cadrele didactice subliniază dificultatea desfăşurării procesului instructiv-educativ din
cauza înmulţirii situaţiilor conflictuale dintre elevi, dar şi dintre elevi şi învăţători.
 Prin urmare, necesitatea studierii complexe şi aprofundate a violenţei, a tipurilor
acesteia la preadolescenți, a factorilor determinanţi, a intercorelaţiilor agresivităţii cu
autoaprecierea şi cu nivelul de aspiraţii, a particularităţilor de personalitate ale
preadolescenților foarte importantă, atat pentru descoperirea esenţei acestui fenomen, cît şi
pentru înţelegerea ulterioară a particularităţilor de dezvoltare a sferei emoţionale şi a
personalităţii preasolescentului . Anume violența stă la baza multor dificultăţi psihologice
avînd un impact negativ asupra dezvoltării armonioase a preadolescenților .
Atunci când, violenţa și comportamentul de intimidare se manifestă într-o şcoală,
procesul educaţional devine una din victimele majore ale acestora, limitându-i-se eficienţa.
Nu este de neglijat și faptul că societatea în ansamblul ei suportă toate tipurile de
costuri implicate de susținerea tinerilor care ajung în situații critice din cauza unor astfel de
conduite, fie ei victime sau abuzatori.
Este deosebit de actuală problema în cauză şi din considerentele perioadei de vîrstă
preadolescentă, care a iscat dintotdeauna un interes deosebit prin faptul că în această perioadă
de dezvoltare este aproape de finalizare sau chiar finalizat procesul de formare a conştiinţei
de sine.
Conţinutul, componentele de bază ale conştiinţei de sine sunt determinate de experienţa
de comunicare şi cea a activităţii individuale. A
Cercetările specialiştilor A. Bandura sau S. A. Ross şi L. Berkowitz arată că toţi copiii
pot fi afectaţi de violenţa „emanată“ de unele fi lme, mai ales dacă violenţa e promovată de
eroul simpatic, cu care aceştia se identifi că.
Unii adolescenţi apreciază în fi lme doar scenele agresive, luate ca atare, fără să facă
distincţia necesară între agresivitatea prosocială şi cea antisocială, fi ind interesaţi mai mult
de tehnicile agresiunii, pe care le pot învăţa pentru a le utiliza la rândul lor.
Dorinţa de a face parte dintr-un grup cu o anumită identitate implică dovezi de
loialitate, iar participarea sau protecţia faţă de actele de violenţă pot fi astfel de dovezi.
Cercetările arată că elevii violenţi preferă grupul mic, în care ei se simt solidari prin
împărtăşirea aceloraşi valori şi prin satisfacţia dată de exprimarea Eului în condiţii de grup.
Aderarea la un astfel de grup are la bază nevoia de comunicare prin relaţionare cu
semenii lor, în afara mediului şcolar şi a familiei. Astfel, copiii îşi pot compensa
constrângerile şi frustrările familial.
Analizînd literatura de specialitate și anume Adler, L.,Psihologia şcolarului greu
educabil,, Eibl-Eibesfeldt, J.Agresivitatea umană, Bucuresti: Traducere: Vasile Dem.
Zamfiresc 1995,am ajund la concluzia că interpretarea cea mai generală a semnificaţiei
violenţei şcolare, ca fenomen global, este că ea reprezintă o strategie de supravieţuire şi de
afirmare, atît la elevi, cît şi la profesori.
Un loc aparte în elaborearea conceptului nostrum theoretic îl are concepția cultural –
storică a lui L.S Vîgotschi și anume ,,Dezvoltarea nu poate fi separată de contextul său
social.Instruirea culturală influenteaza invatarea umană, În acest context,devine și mai
important influiența mediului școlar ,în cadrul căruia se dezvoltă copii și adiolescenții ,,
Un loc aparte în elaborarea lucrării este cel al ,,Ghidului practic de asistenţă
psihologică a carenţelor afective la copiii din familii temporar dezintegrate,, Chişinău:
UPS Ion Creangă, 2010.48 p. elaborat de Perjan C.,Verdeş A.
Un aport semnificativ în elucidarea rolului și locului școlii în formarea
comportamentului preadolescenților și adolescenților prezintă lucrarea Implicațiile
psihologice ale școlii în diminuarea problemelor comportamentale la preadolescenți de
Igor Racu, Iulia Racu.
Violența este un fenomen complex întrucât formele de manifestare sunt foarte diverse,
fapt ce generează confuzia violenței cu agresivitatea.
Totuși cele două concepte pot fi delimitate iar delimitările ajută la stabilirea clară a
granițelor celor două concepte.
Este evident că definirea violenței este făcută în raport cu agresivitatea și pornește de la
aceasta.
Astfel se consideră că violența depinde de gradul de cultură, educație de context, iar
agresivitatea este mai mult instinctuală.
Eric Debarbieux specialist în problematica violenţei în mediul şcolar, concepe o
definiţie prin care încearcă să surprindă complexitatea fenomenului: ,,Violenţa este
dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv sau social şi care se
traduce printr-o pierdere a integrităţii, ce poate fi fizică, psihică sau materială.[12 p.39]
Această dezorganizare poate să se opereze prin agresiune, prin utilizarea forţei,
conştient sau inconştient, însă poate exista şi violenţă doar din punctul de vedere al victimei ,
fără ca agresorul să aibă intenţia de a face rău”.
Violenţa este o noţiune relativă, dependentă de normele sociale, juridice şi politice ale
societăţii în care se manifestă.
X. A. Michaud consideră că nu poate exista un discurs universal asupra violenţei,
deoarece fi ecare societate se luptă cu propria sa formă de violenţă, conform propriilor criterii
şi tratează formele violenţei cu mai mult sau mai puţin succes. „Istoric şi cultural, violenţa
este o noţiune relativă, dependentă de codurile sociale, juridice şi politice ale societăţii în care
se manifestă.”
Greutatea aducerii la acelaşi numitor a consideraţiilor despre violenţă este dată şi de o
oarecare confuzie care se face cu noţiunea de agresivitate.[9 p.40]
Unii specialişti fac distincţie între cele două, considerând că agresivitatea este un
comportament sau o serie de comportamente provocatoare, pe când violenţa este deja
traducerea în faptă a intenţiilor, respectiv vătămarea. „Violenţa este concretizarea
agresivităţii, stadiul superior şi decisiv al acesteia.[12,p.24]
Disocierea termenilor este convenţională, în comportamentul concret fi ind foarte difi
cil de trasat o linie netă de demarcaţie.
De cele mai multe ori cele două atitudini se întrepătrund, cu trecere rapidă de la vorbă
la faptă, agresivitatea pregătind violenţa.”
M. Floro face o diferenţiere între violenţă şi agresivitate pe baza a trei criterii:
 criteriul funcţional – agresivitatea este o potenţialitate ce permite dirijarea acţiunii; ea ţine
mai mult de gândire, de analiză, în timp ce violenţa ţine de ordinul acţiunii noastre, o
acţiune adaptată obiectivului ce trebuie atins;
 criteriul topologic – agresivitatea ar fi mai ales internă, în timp ce violenţa e mai ales
externă;
 criteriul etic – în timp ce agresivitatea, înţeleasă ca potenţialitate care îi permite
individului să înfrunte problemele, poate fi considerată acceptabilă, violenţa, în calitatea
ei de acţiune ce produce durere, este inacceptabilă. [16,p. 8-9]
Violența ,ca şi comportament intenţionat spre producerea unor răni sau disconfort, are
un spectru larg de manifestăti care variază de la rănirea fizică până la forme mai discrete –
dar cu consecinţe poate la fel de serioase – precum pasivitatea, indiferenţa sau refuzul
implicării.
Comportamentul violent cunoaşte, aşadar, o multitudine de feţe, care pot fi exprimate
într-o varietate de moduri. Crima sau lovirea unei persoane sunt forme bine definite şi
acceptate ale comportamentului agresiv.
Tendinţa generală către victimizare şi diminuarea responsabilităţii individuale este
criticată de mulţi autori, care consideră că societatea nu este datoare să răspundă traumelor
individului care se confruntă cu probleme ale vieţii care altădată nu se constituiau în surse de
grijă socială.
 Perspectiva sociologică explică comportamentul violent în cadrul familial ca fiind o
consecință a stresului social în care familiile sunt expuse și ca responsabil pentru violența în
familie ar fi de fapt societatea.
Conform teoriei stresului social, se poate ajunge la acte de violență în urma unor
factori ce provoacă stres și frustrări la nivel individual, factori precum șomajul,
supraaglomerația, sărăcia, izolarea socială etc.
Actele de violență și agresivitatea reprezintă un răspuns la stresul structural sau chiar
și o modalitate de adaptare.
Teoria schimbului/ contorului social (Gelles) se bazează pe conceptele de
recompense și pedepse reciproce. În mediul familial, între membrii acesteia există un schimb
de resurse, servicii și sentimente, iar atunci când balanța acestor schimburi sunt conform
așteptărilor acestora nu va exista acte de violența comparative cu cazul în care ar exista
dezechilibre ale acestor schimburi.
Teoria ecologică (Garbarino) încearcă să explice fenomenul maltratării copiilor.
Modelul se bazează pe trei nivele de analiză: relațiile dintre organism și mediul înconjurător,
sistemele interactive care se suprapun, contribuind la dezvoltarea umană, și calitatea mediului
înconjurător.
Agresivitatea și stările conflictuale sunt rezultatul neconcordanței dintre familie și
comunitatea din care fac parte.
Din perspective teoriei patriarhatului violența manifestată față de femeie, este
considerată a fi un fenomen unic, ce este rezultatul proceselor economice și sociale, iar
patriarhatul duce la dominarea femei de către bărbat.
Teoria feministă sugerează faptul că folosirea violenței împotriva femeilor și a
copiilor, este datorată poziției de subordonare a femeii în societate. R.E. Dobash și R.P.
Dobash susțin ideea conform căreia în societate, bărbatului în mod firesc i s-au cuvenit o
serie mai largă de drepturi și libertăți, acestea nefiind permise femeii (în urmă cu câteva
decenii, se știe că femeile nu aveau dreptul să voteze, nu aveau acces la educație etc.).
Aceeași autori au identificat trei elemente de bază ale acestei teorii:
 Bărbații exercită o dominație și un control sistematic asupra femeilor;
 Violența apare la bărbații care cred în drepturile lor patriarhale;
 Folosirea violenței de către bărbat asupra femeii este acceptată de societate;
 Potrivit aceleiași teorii, violența apare în mediul familial deoarece acesta este un
context mai informal, iar pentru actele de agresivitate se aplică sancțiuni mai mici decât în
alte contexte sociale.
Teoriile psihologice sunt bazate pe noțiunea de frustrare, însă potrivit afirmațiilor lui
Berkowitz, frustrarea nu declanșează în mod direct compotrament violent.
Frustrarea provoacă anxietate și se consideră că tensiunea creată de această anxietate
poate determina apariția comportamentului agresiv.
De subliniat este faptul că nu toate frustrările duc la anxietate și prin urmare nu se
produce agresivitatea.
Teoria psihanalitică  oferă exlicații violenței prin referire la noțiunile de tulburări de
personalitate, mecanisme de negare, narcisism, conflict intrapsihic, deficiențe de dezvoltare,
trauma din copilărie etc.
Freud susține ideea conform căreia persoanele caracterizate  printr-un supraeu slab
sunt acelea care au comportamente antisociale.
Astfel, “bărbații violenți tind să-și folosească violența ca pe o modalitate de
intensificare a eu-lui deficitar, deoarece repertoriul lor de comportamente nonviolente și
abilități de comunnicare este foarte limitat”.
Persoanele care au un supraeu slab cu greu se pot stăpâni să nu manifeste porniri
violente și agresive.
Susținătorii teoriilor influențelor situaționale consideră că agresivitatea are un
caracter dobândit și reprezintă un răspuns la factorii situaționali, la condițiile concrete din
mediul înconjurător. Din teoriile influențelor situaționale fac parte teoria frustrare- agresiune
și teoria indice –excitație.
Din perspectiva teoriei frustrare- agresiune, “violența este întotdeauna o consecință a
frustrării și frustrarea conduce întotdeauna către o anumită formă de violență”.
De exemplu, un bărbat care are problemă la locul de muncă, acasă se ceartă cu soția.
Teoria indice-excitație susține faptul că frustrarea cauzează o stare de pregătire
emoțională pentru a agresa (furie, stare de nervozitate etc.), însă comportamentul violent
propriu-zis are loc doar dacă există condiții care să încurajeze violența în contextul social.
Urmărind același exemplu dat la teoria frustrare-agresiune, în cazul acestei teorii
bărbatul ce întâmpină greutăți la locul de muncă, se va certa cu soția sau va deveni violent,
doar dacă aceasta va schița un gest interpretat de soț ca fiind agresiv.
Conform teoriei reglării afective, oamenii adoptă un comportament agresiv atunci
cănd doresc să scape de furie și o exteriorizează, astfel își îmbunătățesc starea lor afectivă.
 Teoria învățării sociale consideră că agresivitatea reprezintă o achiziție învățată în
mod direct în urma recompenselor sau pedepselor sau învățată prin imitare și observare.
Bandura și colaboratorii săi susțin faptul conform căruia copii care provin din familii
violente și au asistat la comportamente agresive din partea părinților, dezvoltă și ei un
comportament asemănător cu al acestora.
Teoria neajutorării învățate încearcă să explice comportamentele și atitudinile
femeii agresate.
Lewis consideră că unele femei care au suferit în copilărie și au fost victimele
violenței, învață să accepte comportamentul violent din partea soțului. Teoria neajutorării
învățate este fundamentată pe trei aspecte:[6,p.10]
 Informația despre eveniment sau situație;
 Reprezentări cognitive ale situație;
 Răspunsul la situație;
Reprezentările cognitive ale situației sunt considerate importante deoarece în această
etapă persoana va realiza dacă așteptările sale pot fi sau nu atinse. Dacă persoana nu crede că
reușeste să-și controleze comportamentul în vederea obținerii unui anumit rezultat, va recurge
la neajutorarea învățată.
Din punct de vedere juridic, se poate considera că violenţa este violarea generală a
drepturilor fiinţei umane: dreptul la viaţă, la securitate, la demnitate şi la integritate fizică şi
mentală.
Însă, pe de altă parte, violenţa poate fi pasivitate, indiferenţă, refuzul ostentativ al
dialogului, astfel încât violenţa şi infracţionalitatea sunt noţiuni aflate într-o relaţie de
intersecţie.
Aşadar, din punct de vedere intensional, conceptul de violenţă primeşte următoarele
note caracteristice: formă de agresivitate manifestă, luând o formă distructivă, relaţionată
îndeosebi cu sistemul acţiunii.[8,p.49]
Extensional,violenţa înseamnă războaie, crime, jafuri, violuri, distrugeri, ameninţări,
injurii, loviri.
Ea poate lua forma active (violenţă fizică, psihologică, materială) sau pasive, ca non-
acţiune, refuzul de a colabora, de a comunica.
Violenţa se poate aplica celorlalţi, dar şi sieşi, ca automutilare, rănire, sinucidere.
Constatăm, din punct de vedere psihologic, o constanţă a manifestărilor violente.
 În toate cazurile avem de-a face cu o acţiune îndreptată intenţionat împotriva nevoilor
general umane: nevoi primare (de hrană, adăpost, apă, somn, sexuale), nevoi secundare (de
securitate, de stimă de sine, de comunicare, etc ).
Aşadar, vom asuma în această cercetare un concept de violenţă care are următoarele
note specifice: formă de agresivitate manifestă, intenţie distructivă, frustrarea nevoilor
general umane.
O clasificare a formelor de violenţă este dată de Ina Curic şi Lorena Văetişi, care
dinting între:
1.violenţa directă (fizică, sexuală, socială, economică şi psihologică), care este forma
cea mai uşor observabilă a violenţei;
2.violenţa structurală este violenţa existentă în sistemele sociale, politice şi economice
ale societăţii (este vorba despre inegalitatea între bărbaţi şi femei, între bătrâni şi tineri, între
adulţi şi copii, ca grupuri sociale);
3.violenţa culturală se referă la acele aspecte ale culturii care fac din violenţă un lucru
„normal”, o modalitate acceptabilă de a răspunde la diferite conflicte, legitimând violenţa
directă şi structurală.[10,p.65]
Cele trei forme ale violenţei se manifestă doar rareori în mod singular.
Toate cele trei forme ale violenţei servesc menţinerii unor relaţii de putere inegale.
Astfel, violenţa culturală poate fi identificată ca o violenţă de durată, care poate
stimula, cauza şi legitima violenţa direct,
După tipul de actor social implicat, violenţa umană se poate clasifica în: violenţa
personală, colectivă şi instituţională.
Sub incidenţa noţiunii de violenţă personală intră acele acte comise de un individ
împotriva altcuiva (violenţă interpersonală), a lui însuşi (automutilare, suicid), a animalelor
sau a obiectelor.
Violenţa colectivă subsumează violenţa cetăţenilor contra puterii (revoluţii, greve,
terorism), a puterii contra cetăţenilor şi războiul.
Violenţa instituţională este o formă de violenţă colectivă care are la bază interesele
unei instituţii religioase, politice, culturale.
Bufacchi distinge între conceptul de violenţă, ca forţă distructivă intenţionată, şi
violenţă, ca violare, cu sau fără intenţie, a nevoilor general umane [12].
Înţeleasă sub sensul de manifestare a frustrării nevoilor umane, noţiunea de violenţă
primeşte determinaţii pe fiecare nivel al piramidei nevoilor.[11,p.85]
 Astfel, pe palierul fiziologic întâlnim violenţă criminală, constând în acte acţiuni
precum terorism, înfometare, însetare, abuz.
Pe nivelul următor, întâlnim violenţe la adresa securităţii: violenţă fiziologică,
violenţă economică, violenţă domestică.
Urmează violenţă emoţională. Pe nivelul stimei regăsim violenţă verbală: ironia,
conotaţia, peiorativul, atacul la persoană, jignirea, etc.
În sfârşit, legat de autoactualizare, identificăm violenţă instituţională, manifestată în
fenomene precum blocarea sentimentului de auto-eficienţă şi corupţia.
Eric Debarbieux oferă o definiție prin care este surprins ansamblul fenomenului
violenței: „Violența este dezorganizarea brutală sau continuă a unui sistem personal, colectiv
sau social și care se traduce printr-o pierdere a integrității, ce poate fi fizică, psihică sau
materială.[12, p.38]
Aceasta dezorganizare poate să opereze prin agresiune, prin utilizarea forței, conștient
sau inconștient, însă poate exista și violență doar din punctul de vedere al victimei, fără ca
agresorul să aibă intenția de a face rău".[12,p.39]
Y. A. Michaud încearcă o definire mai subtilă a violenței, pornind de la trei categorii
de factori: „Există violență, într-o situație de interacțiune, unul sau mai mulți actori
acţionează de o manieră directă sau indirectă, masată sau distribuită, aducînd prejudicii altora
în grade variabile, fie în integritatea lor fizică, fie în integritatea lor morală, fie în posesiunile
lor, fie în participările lor simbolice și culturale." [22,p.65]
Sînt identificate trei elemente care surprind înțelesul acestui concept: violența este o
situație de interacțiune (implicând unul sau mai mulți actori), este o acțiune prin care se aduc
prejudicii altora (corporale, morale), aceste prejudicii se manifestă prin diferite modalități
(directe sau indirecte) [19,p.98].
Definirea violenței s-a dovedit a fi o încercare extrem de dificilă.
Acest fapt se explică prin complexitatea fenomenului, dar și prin marea diversitate a
formelor sale de manifestare.
N. Vettenburg vorbeşte despre existenţa în şcoli a trei forme de violenţă şcolară:
 violenţa juvenilă normală;
 violenţa socială, în care şcoala însăşi este victima violenţei manifestate în societate, la
nivel general;
 violenţa anti-şcoală (distrugerea bunurilor şcolii, agresivitate şi violenţă faţă de
profesori) . [10,p.54]