CUPRINS

Cuvânt înainte ..............................................................................................................8

Partea I. Continentele şi marile regiuni geografice ale Terrei ........................10
I. Continentele şi marile regiuni ale Terrei. Coordonate geografice generale ..11
I.1. Definirea şi numărul continentelor .............................................................11
I.2. Principalele regiuni geografice critice la nivel mondial .............................18
I.3. Corelaţii geografice continentale ................................................................20
Partea a II-a. Potenţialul geografic al Europei .................................................24
II. Europa - coordonate şi interpretări generale ...............................................25
II.1. Originea numelui .......................................................................................25
II.2. Problema limitelor continentale .................................................................25
II.3. Alte aspecte de apartenenţă teritorială europeană .....................................28
II.4. Punctele extreme ale Europei ....................................................................30
II.5. Raporturile centru-semiperiferie-periferie în Europa ................................31
III. Evoluţia paleogeografică şi relieful .............................................................37
III.1. Evoluţia paleogeografică .........................................................................37
III.1.1. Unitatea de platformă .......................................................................38
III.1.2. Unitatea de orogen ...........................................................................42
III.1.3. Evoluţia Europei în cuaternar ..........................................................47
III.2. Relieful ....................................................................................................49
III.2.1. Unităţile montane .............................................................................49
III.2.2. Unităţile de podiş .............................................................................66
III.2.3. Unităţile de câmpie ..........................................................................70
IV. Fenomene climatice specifice ........................................................................75
IV.1. Factorii climatogenetici ...........................................................................75
IV.2. Masele de aer specifice Europei ..............................................................80
IV.3. Regimul principalelor elemente meteorologice .......................................81
IV.4. Principalele tipuri de climă în Europa .....................................................84
V. Potenţialul hidrografic ...................................................................................88
V.1. Reţelele hidrografice de suprafaţă ............................................................88
V.2. Clasificarea zonală a râurilor. Regimurile de alimentare şi scurgere .......89
V.3. Entităţile lacustre ......................................................................................99
VI. Potenţialul bio-pedogeografic ....................................................................101
VI.1. Vegetaţia ................................................................................................101
VI.2. Fauna .....................................................................................................105
VI.3. Învelişul edafic ......................................................................................108

5
VII. Resursele naturale .....................................................................................112
VII.1. Resursele subsolice ..............................................................................112
VII.2. Resursele solice ....................................................................................115
VIII. Resursele umane .......................................................................................119
VIII.1. Factorii răspândirii teritoriale a populației ..........................................119
VIII.2. Evoluția și densitatea populației .........................................................121
VIII.3. Dinamica populaţiei ............................................................................129
VIII.3.1. Dinamica naturală .......................................................................129
VIII.3.2. Dinamica teritorială ....................................................................133
VIII.4. Structurile de populație .......................................................................135
VIII.4.1. Structura pe sexe .........................................................................136
VIII.4.2. Structura pe grupe de vârstă ........................................................137
VIII.4.3. Structura profesională .................................................................138
VIII.4.4. Structura pe medii .......................................................................138
VIII.4.5. Structura rasială ..........................................................................140
VIII.4.6. Structura etnică ...........................................................................140
VIII.4.7. Structura lingvistică ....................................................................154
VIII.4.8. Structura confesională .................................................................154
IX. Rural și urban european .............................................................................155
IX.1. Așezările rurale ......................................................................................155
IX.2. Așezările urbane ....................................................................................157
IX.2.1. Primatul și carateristicile sistemului urban european ....................158
IX.2.2. Orașele europene nordice ..............................................................160
IX.2.3. Orașele Europei de Vest ................................................................162
IX.2.4. Orașele Europei mediteraneene .....................................................163
IX.2.5. Orașele Europei centrale ................................................................164
IX.2.6. Orașele Europei de Est ..................................................................166
IX.2.7. Principalele aglomerații urbane ale Europei ..................................167
X. Elemente de geografie politico-administrativă ...........................................173
X.1. Configurația geografico-politică europeană ...........................................173
X.2. Organizații și uniuni politico-economice suprastatale europene ............180
XI. Trăsăturile economiei europene .................................................................188
Partea a III-a. Regiunile geografice ale Europei .............................................190
XII. Regionarea geografică a Europei .............................................................191
XII.1. Europa Nordică ....................................................................................194
XII.2. Europa Central-Nordică .......................................................................201
XII.3. Europa Estică .......................................................................................208
XII.4. Europa Centrală ....................................................................................215
XII.5. Europa alpină .......................................................................................225
XII.6. Europa Vestică .....................................................................................231
XII.7. Europa Insulară ....................................................................................242
XII.8. Peninsula Iberică ..................................................................................247
6
 XII.9. Peninsula Italică ...................................................................................254
XII.10. Regiunea Balcanică ............................................................................259
Partea a IV-a. Europa. Elemente de geografie regională aplicată ................266
XIII. Modele de regionare în Geografia Regională ........................................267
XIV. Tipuri de regiuni geografice. Regiuni omogene în Europa ..................280
XIV.1. Problema regiunilor omogene europene .............................................281
XV. Regiuni polarizate în Europa ....................................................................288
XVI. Regiuni anizotrope în Europa .................................................................299
XVII. Regiuni umanizate în Europa ................................................................310
XVIII. Regiuni de tip sistem-teritorial în Europa ...........................................320
XIX. „Ţările” ca spaţii mentale. Studiu de caz: „Ţara Moţilor” ...................329
BIBLIOGRAFIE ...............................................................................................344

7
 CUVÂNT ÎNAINTE,
Lucrarea de faţă, cu un pronunţat caracter didactic universitar, îşi are
punctul de plecare într-o lucrare anterioară1, pe care o completează, o nuanţează
şi o aprofundează cu noi informaţii, noi concepte, noi imagini cartografice şi
fotografice, datorate îndeosebi primului autor, Cristian Nicolae Boţan. Ele se
adaugă, ca urmare, materialului publicat anterior, într-o ediţie revizuită, întregită
şi actualizată a acestuia.
Europa a reprezentat dintotdeauna un continent-reper la nivel mondial.
Către şi dinspre această „parte de lume” s-au orientat energii, gânduri şi modele,
începând mai ales cu perioada marilor descoperiri geografice şi continuând până
astăzi, toate având ca deziderat înţelegerea, receptarea şi promovarea modelului
de viaţă european, sub toate faţetele sale.
Conţinuturile şi interrelaţiile complexe şi diversificate, existente în cadrul
continentului european au suscitat interesul a numeroşi oameni de cultură şi
ştiinţă din diverse domenii, rezultând o literatură bogată, care a elucidat în mare
măsură intimităţile şi realităţile spaţiului european.
Dinamica derulării fenomenelor economice, geopolitice, sociale sau de
altă natură, impune reactualizarea periodică a studiilor ce abordează continentul
european, demers la care geografii îşi pot aduce un aport deosebit. Aceasta este
principala motivaţie pentru care am decis să elaborăm un curs universitar în care
să fie analizate, comparate, explicate şi sintetizate principalele şi cele mai noi
elemente şi interrelaţii existente, în noile coordonate impuse de „instaurarea”
crizei economice mondiale care a modificat profund raporturile economico-sociale
existente între diverse state şi regiuni europene, precum şi cele instituite la nivelul
Uniunii Europene.
Dezideratul propus impune abordarea aspectelor geografico-fizice şi
geografico-umane europene în succesiunea logică a derulării lor, astfel încât celor
cărora le este adresată cartea - studenţi geografi şi profesori de geografie în
primul rând - să le fie cât mai facilă parcurgerea şi înţelegerea caracteristicilor
de ansamblu şi regionale ale Europei.
Lucrarea este structurată în patru părţi, fiecare cu capitolele şi
subcapitolele aferente. Partea întâi abordează configuraţia actuală a suprafeţei
terestre, diviziunile continentale existente, principalele raporturi intercontinentale
instaurate în timp şi are ca scop evidenţierea importanţei Europei la nivel
mondial. Partea a doua analizează aspectele geografico-fizice (originea numelui,
poziţia geografică, geneza şi alcătuirea geologică, relieful, elementele de ordin
climato-hidrografic şi bio-pedologic, resursele naturale) şi geografico-umane
(componentele geodemografice şi de habitat, în complexitatea lor şi principalele

1
Cocean, P. (2005), Geografia Europei, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
8
activităţi antropice) generale ale continentului, cu evidenţierea celor care
contribuie în mod decisiv la conturarea etosului european. Celei de a treia părţi îi
revine sarcina abordării marilor structuri regionale europene şi surprinderea
aspectelor de diferenţiere ce legitimează existenţa acestora. În fine, partea a patra,
propune o serie de regionări la nivelul continentului, din perspectiva unor modele
verificate în literatura de specialitate, precum şi o serie de studii de caz,
interesante în acest sens.
Considerăm că structura menţionată acoperă în cea mai mare parte
realităţile spaţiului european, generate de schimburile permanente de masă,
energie şi informaţie, instituite la nivelul geocomponentelor şi semnalează, de
asemenea, prezenţa transformantă a omului, cel mai dinamic element la nivel
continental şi mondial.
Cu toate că lucrarea poate fi bănuită a avea un caracter monografic,
analiza principalelor aspecte geografice este făcută prin aprofundarea elementelor
de specificitate europene şi prin punerea accentului pe interrelaţiile majore
existente. Anumitor aspecte li s-a alocat un spaţiu mai mare în economia de
ansamblu a lucrării, datorită impactului major al lor în definirea caracteristicilor
de unicitate şi specificitate continentală, în raport cu altele. De asemenea, în
anumite situaţii, sunt abordate teme ce nu se regăsesc în mod obişnuit în cursurile
de geografie regională (ex. tehnopolii şi rolul lor în dezvoltarea spaţiului
european; problema minorităţilor europene etc.), însă ele sunt deosebit de
importante în interpretarea corectă şi complexă a realităţilor continentale.
Prin urmare, cunoaşterea geografică profundă a Europei este necesară şi
utilă, tuturor celor care aparţin acestui spaţiu (pe de o parte) şi tuturor celor care
slujesc ştiinţa geografică (pe de altă parte).
În încheiere, considerăm a fi necesar să subliniem că am fi profund
recunoscători şi îndatoraţi în situaţia în care, după lecturarea lucrării, ne-ar fi
adresate observaţii, sugestii, critici constructive etc., pentru sporirea calităţii unei
viitoare ediţii.
Pe această cale aducem sincere mulţumiri tuturor celor care ne-au
sprijinit sub o formă sau alta la elaborarea ei.

Autorii

9
 PARTEA I

CONTINENTELE ŞI MARILE REGIUNI

GEOGRAFICE ALE TERREI

10
 I. CONTINENTELE ŞI MARILE
REGIUNI ALE TERREI.
COORDONATE GEOGRAFICE GENERALE
Suprafaţa terestră este divizată în unităţi spaţiale de mari dimensiuni (de
ordinul milioanelor de km2) cunoscute sub denumirea de continente, fiind cunoscute
un număr de şapte astfel de entităţi. Configuraţia actuală a continentelor este
rezultatul unui proces evolutiv îndelungat şi complex, ce a debutat în urmă cu câteva
miliarde ani şi care continuă, modelând sub o formă sau alta învelişul geografic.

I.1. Definirea şi numărul continentelor

Termenul continent suportă, în literatura de specialitate (geografică,
geologică, tectonică etc.) o paletă destul de vastă de definiţii şi interpretări, funcţie
de criteriile luate în calcul şi punctele de vedere ale celor implicaţi în elucidarea
fenomenului. Dintre aceste definiţii, reţinem următoarele:
a) „...diviziune geografică alcătuită dintr-o mare întindere de uscat,
mărginită total sau parţial, de mări şi oceane, cuprinzând şi unele insule sau
arhipelaguri vecine...”2. Conform acestei interpretări, termenul provine din cuvântul
francez continent, care are la bază termenii latini continentis sau continens;
b) „...formă de relief de ordinul I (planetară), reprezentând mari întinderi de
uscat, înconjurate de oceane şi mări, care au rezultat prin acţiunea forţelor tectonice
în miliarde de ani. Structural, pe verticală, sunt alcătuite din cele trei pături ale
scoarţei (sedimentară, granitică şi bazaltică), iar la suprafaţă, din nuclee rigide foarte
vechi (cratoni precambrieni), în jurul cărora s-au ataşat sisteme orogenetice din
paleozoic, mezozoic şi neozoic. Cele mai multe se află în emisfera nordică, în raport cu
Ecuatorul iar cele mai întinse suprafeţe continentale se află în emisfera estică...”3;
c) ...convenţional, prin termenul continent, se înţelege „o masă de uscat
foarte extinsă, are cărei limite ar trebui să fie date de entităţi acvatice...”4.
Majoritatea continentelor prezintă limite convenţionale, recunoscute în virtutea
criteriului convenţional-istoric. Din cele şapte continente existente la nivel
mondial, doar Antarctica şi Australia sunt precis delimitate (de către unităţi
acvatice), în raport cu entitățile continentale vecine.
Sintetizând opiniile existente în cele trei definiţii şi interpretări de mai sus,
precum şi în altele, putem afirma că, prin termenul continent se înţelege o
suprafaţă considerabilă de uscat (de ordinul milioanelor de km2), delimitată sau

2
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan”, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, ediţia on-line (1998).
3
Ielenicz, M., Comănescu, Laura, Mihai, B., Nedelea, A., Oprea, R., Pătru, Ileana (1999), Dicţionar
de Geografie Fizică, Edit. Corint, Bucureşti, pag. 101.
4
http://en.wikipedia.org/wiki/Continent, accesat în 08.03.2010, orele 1304.
11
nu de entităţi acvatice şi care prezintă o serie de caracteristici geografico-fizice şi
geografico-umane proprii, prin care se deosebeşte de celelalte continente.
Este, aşadar, nevoie de două elemente esenţiale în procesul de delimitare şi
identificare a unui continent, respectiv existenţa unei mase de uscat continue de
mari dimensiuni şi prezenţa unor caracteristici geografice proprii5.
Pe baza acestor două criterii, la nivel mondial sunt recunoscute în prezent
un număr de şapte „continente clasice”: America de Nord, America de Sud, Africa,
Europa, Asia, Australia şi Antarctica (Fig.1). Faţă de această abordare clasică,
există o serie de interpretări bine argumentate, pe baza cărora, se poate reconfigura
ecuaţia diviziunilor continentale ale planetei.

Fig.1. Continentele Terrei.

Sursă:(http://www.mapsofworld.com/images/world-continents-map.gif, accesat în
08.03.2010, orele 1320).

Dintre continentele existente, câteva ridică o serie de probleme6, larg

dezbătute (uneori fără nici-o rezolvare de substanţă) în lumea ştiinţifică, de către
geografi, geologi, tectonicieni, botanişti, zoologi, geopoliticieni etc. Opiniile
divergente au la bază necesitatea interpretării corecte a numărului de continente,
prin reliefarea importanţei atributelor comune sau a diferenţierilor existente.
Masele continentale intrate în vizorul unor astfel de dezbateri sunt:
Eurasia, America şi Oceania.
5
idee preluată după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
6
idem.
12
 1) Problema Eurasiei - este sau nu un singur continent?
Eurasia este o masă continentală formată din entităţile teritoriale Europa şi
Asia. Poate fi considerată un supracontinent sau o parte din supracontinentul
Africa-Eurasia. De multe ori, termenul Eurasia este înţeles doar în sens geopolitic,
cuprinzând state ce aparţin teritorial ambelor continente - Europa şi Asia -
(precum, Rusia, Turcia, Armenia, etc.).
Eurasia se întinde pe o suprafaţă de circa 54 de milioane km2 şi deţine o
populaţie totală de aproximativ 4,8 miliarde de locuitori, numiţi eurasieni.
Termenul în cauză (eurasian) desemnează, în anumite lucrări, un metis având unul
dintre părinţi de tip european, iar celălalt de tip asiatic.
Dificultatea interpretării unitare (un singur continent) sau divizate (două
continente) a Eurasiei are la bază o serie de realităţi teritoriale, de tipul
asemănărilor sau deosebirilor geografice7:
a) asemănări:
- teritoriul Europei apare ca o prelungire peninsulară a Asiei (Fig. 2), între
ele existând o sutură extinsă, pe traseul indicat de următoarele elemente geografice:
Munţii Ural - fluviul Ural - nordul Mării Caspice - depresiunea Kuma-Mânici -
Marea Azov - strâmtoarea Kerci - Marea Neagră - strâmtoarea Bosfor - Marea
Marmara - strâmtoarea Dardanele - Marea Egee, o astfel de situaţie nemaifiind
întâlnită nicăieri pe Glob;

Fig.2. Eurasia - harta geografico-fizică.

Sursă:(http://ro.wikipedia.org/wiki/Asia#Sol, accesat în 01.10.2009, orele 1149).

7
idee preluată după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
13
 - părţile nordice ale celor două entităţi teritoriale constituie arealele cele
mai vechi, numite cratoni, de vârstă precambriană, părţile mediane au o vârstă
mijlocie (hercinică) iar în partea sudică, apar altitudinile cele mai ridicate,
echivalente unităţilor orografice cu vârste mai recente (neozoice);
- poziţionarea zonelor climatice şi biogeografice, faţă de Ecuator, între
ecarturile latitudinale aferente. Asia deţine toate zonele biogeografice proprii
emisferei nordice, în timp ce Europa, deţine doar o parte dintre ele, începând cu
zona subtropicală (mediteraneană). Zonele biogeografice comune celor două părţi
continentale sunt poziţionate între aceleaşi ecarturi latitudinale, fapt ce conduce la
interpretarea unitară şi nedivizată a lor;
- existenţa unor state a căror teritorii aparţin ambelor unităţi continentale
(Rusia, Turcia) etc.
b) deosebiri:
- în cadrul Europei se resimt aproape peste tot influenţele oceanice
(dinspre Oceanul Atlantic, Marea Mediterană şi mările nordice), rezultând astfel o
umiditate ridicată, varietatea vegetaţiei, a solurilor, în timp ce, în Asia se remarcă
existenţa unor extinse regiuni aride deoarece masele de aer oceanice pătrund numai
la periferia continentului (India, Japonia, Asia insulară etc.), fiind barate în
incursiunile lor către partea continentală centrală de marile sisteme orografice.
Această ariditate influențează organizarea reţelei hidrografice (apar întinse areale
areice) şi configuraţia elementelor biopedogeografice (vegetaţia, fauna şi solurile
sunt diferite de cele europene);

Fig.3. Densitatea populaţiei pe Glob.

Sursă:(http://barzilaiendan.files.wordpress.com/2007/09/world-map-population-density.gif,
accesat în 01.10.2009, orele 1200).
14
 - deosebirea esenţială dintre cele două entităţi continentale constă în
dezvoltarea economică şi în atributele specifice populaţiei (origini diferite,
densităţi de populație diferite - Fig. 3, culturi, religii, trăsături fizionomice diferite,
nivel de trai, natalitate, mortalitate, spor natural, venituri etc.).
Prin urmare, analizând raportul cantitativ, importanţa asemănărilor şi a
deosebirilor dintre cele două entităţi teritoriale, se poate arăta, fără rezerve, faptul
că ele sunt două continente diferite.
2) Problema Americii - există unul, două sau trei continente americane8?
Continentul american, prin forma, structura şi complexitatea sa, suportă
abordări diferite din perspectiva interpretării sale unitare (un singur continent) sau
a existenţei unor diviziuni continentale (două sau trei continente), pentru fiecare
ipostază existând atât argumente pro, cât şi contra.
Cele două părţi continentale principale America de Nord şi America de
Sud au forme şi suprafeţe aproximativ asemănătoare (America de Nord - circa 24
milioane km2 şi America de Sud - circa 17 milioane km2), fiind racordate prin
„puntea de legătură” istmică şi insulară a Americii Centrale (Fig. 4).
Caracterele morfotectonice, vârsta şi altitudinile unităţilor de relief sunt
asemănătoare. Astfel, în părţile vestice ale Americii de Nord şi Americii de Sud se
pune în evidenţă câte un lanţ montan (Cordilierii - în nord şi Munţii Anzi - în sud),
părţile mediane sunt ocupate de o serie de depresiuni şi câmpii (Câmpia Mississippi,
Bazinul Mexic, Câmpia Orinocco, Amazonia, Câmpia Parana, Patagonia), în timp
ce, în arealele estice din ambele entităţi continentale apar resturi ale unor unităţi de
relief foarte vechi - precambriene, caledoniene şi hercinice (Munţii Appallachi,
Podişul Guyanelor, Podişul Braziliei etc.).
În raport cu aceste câteva asemănări de ordin morfostructural, deosebirile
dintre cele două diviziuni continentale sunt mult mai numeroase şi consistente.
O primă deosebire este generată de apartenenenţa genetică a celor două
mase continentale. America de Nord provine din fostul bloc continental Laurasia,
în timp ce America de Sud s-a desprins din continentul sudic numit Gondwana.
Astfel, sunt uşor de sesizat diferenţierile determinate de forma celor două mase
continentale şi configuraţia actuală a ţărmurilor (ţărmuri extrem de fragmentate,
cu multe insule, peninsule, golfuri etc., în cazul componentei nordice şi ţărmuri
liniare şi puţin fragmentate în cazul celei sudice - excepţie face doar extremitatea
sudică, ca urmare a acţiunii gheţarilor).
Valenţele climatice specifice celor două unităţi continentale sunt diferite.
America de Nord este integrată în cea mai mare parte climatului temperat, căruia i
se adaugă climatul tropical în partea sudică şi climatul rece în arealele nordice, în
timp ce, America de Sud deţine întreaga paletă de climate (ecuatorial,
subecuatorial, tropical uscat, temperat şi rece).
Deosebiri majore sunt determinate, de asemenea, de către componenta
biopedogeografică. America de Nord aparţine regiunii holarctice iar America de

8
după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
15
Sud regiunii neotropicale. Astfel, diferă total elementele de natură botanică, cele
zoologice, precum şi tipurile şi subtipurile de sol.
Marile deosebiri constau însă, în aspectele de ordin geografico-uman,
legate de filonul genetic al populaţiilor din cele două entităţi, provenienţa
coloniştilor, aspectele de natură culturală, mentalităţi, fizionomie, comportament
demografic, nivelul de dezvoltare economică, gradul de urbanizare, nivelul de
securitate socială, evoluţia formelor de guvernământ, valenţele indicatorilor de
dezvoltare umană, nivelul de industrializare etc.
Diferenţierile majore impuse de elementele geografico-umane sunt un argument
pentru interpretarea continentului american, dintr-o nouă perspectivă, rezultând astfel
două entităţi, altele decât America de Nord şi America de Sud, respectiv America de
Nord (Anglo-Saxonă, formată din Canada şi Statele Unite ale Americii)9 şi America
Latină, formată din Mexic, America Centrală şi America de Sud10.

Fig.4. Diviziunile continentale americane.

Sursă: (http://www.bbc.co.uk/blogs/scotlandlearning/small_version_of_map2.gif,
accesat în 21.03.2011, orele 1249).

9
conform lui Paterson, H.J., 1989.
10
după Cubitt, Tessa, 1988.
16
 Conform acestor autori, limita dintre cele două diviziuni (dintre cele două
„lumi” total diferite) o reprezintă fluviul Rio Grande del Norte, respectiv actuala
graniţă dintre Statele Unite ale Americii şi Mexic, una dintre cele mai tranşante
discontinuităţi de natură geografică de pe glob. Această interpretare este vehiculată
de mai multă vreme în diverse tratate de geografie, elaborate de şcoli de prestigiu,
atât din Europa cât şi din alte state non-europene. Diferenţierile majore menţionate
sunt, până la urmă, responsabile şi de valorile ridicate ale imigranţilor proveniţi din
America Latină, cu orientare către Statele Unite ale Americii şi Canada, care au
drept model de evoluţie economică pozitivă şi nivel de trai superior, modelul
american anglo-saxon.
În cea ce ne priveşte, rămânem la opinia11 conform căreia America este un
continent unitar (fapt reliefat dealtfel și de topicul său), cele trei unităţi majore
(America de Nord, America Centrală şi America de Sud) exprimând doar
diversitatea geografică în unitatea sa sistemică.
3) Problema Oceaniei - este sau nu continent12?
Prin apelativul Oceania se înţelege ansamblul de insule din Oceanul
Pacific grupate în trei arhipelaguri, respectiv Melanezia, Micronezia şi Polinezia.

Fig.5. Oceania.
Sursă:(http://www.travel.com.hk/region/oceanmap.htm, accesat în 01.10.2009, orele 1416).

Conform majorităţii definiţiilor referitoare la continente, aceste grupări

insulare deţin una dintre cerinţele necesare interpretării având trăsături geografice

11
exprimată de Cocean, P., 1991.
12
după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
17
proprii evidente (o parte sunt insule de origine coraligenă, numite atoli; o altă parte
sunt insule vulcanice de dimensiuni mici; deţin o populaţie omogenă cu anumite
specificităţi legate de fizionomie, mentalităţi, mod de viaţă etc.). În aceeaşi
interpretare, lipseşte al doilea element necesar interpretării lor ca şi continent,
respectiv existenţa unei mase de uscat continue.
Plecând de la aceste două coordonate, Oceania este definită drept a opta
parte a lumii, care se alătură continentelor propriu-zise.
În anumite accepțiuni, Oceania este o entitate teritorială formată din
Australia, Noua Zeelandă şi insulele specifice Oceanului Pacific (ce compun
arhipelagurile Melanezia, Micronezia şi Polinezia). Totuşi, în majoritatea cazurilor,
termenul Oceania se referă doar la cele trei grupări insulare pacifice (Melanezia,
Micronezia şi Polinezia).
Prin urmare, pe lângă continentele clasice, se poate discuta și de existența,
la nivel mondial, a aşa-numitelor regiuni mondiale majore, precum: Regiunea
Europei fără Rusia; Regiunea Asia fără Rusia; Rusia (deţine părţi din Europa şi
Asia) şi Oceania (Australia şi insulele din Oceanul Pacific), însă, acest din urmă
caz, trebuie rezumat doar la grupările insulare pacifice, fără a adăuga şi Australia
sau Noua Zeelandă.
I.2. Principalele regiuni geografice critice la nivel mondial13
Calificativul critic poate fi atribuit mai multor regiuni de pe suprafaţa
terestră. În lucrarea de faţă, ne vom referi însă, doar la acele teritorii în care se
suprapun de multă vreme diverse aspecte critice, greu de surmontat în coordonatele
geopolitice actuale, respectiv: Africa de Nord, Africa Sud-Sahariană şi Orientul.
Statutul lor critic rezultă din perspectiva delimitării lor teritoriale, coordonatele
geopolitice, calitatea vieţii, poziţia şi influenţa lor în economia mondială etc.
a) Africa de Nord (Africa arabă sau Magrebul).
Continentul african este „divizat” din punct de vedere geografico-uman în
două părţi diferite, respectiv Africa de Nord (Africa arabă) şi Africa Sud-sahariană
(Africa neagră). Diferenţierile majore rezultă din tipurile de populaţie existente,
configuraţia religiilor, mentalităţi, valoarea indicatorilor demografici, calitatea
nivelului de trai, resursele de subsol, instabilitatea geopolitică etc.
Africa de Nord include statele Maroc, Tunisia, Libia şi Egipt (în unele
accepțiuni şi Sudanul) şi este dominată de populaţia de sorginte arabă (aparţin de
drept şi de fapt Ligii Arabe), asemeni Orientului Mijlociu.
Regiunea se remarcă prin faptul că posedă valoroase zăcăminte de
hidrocarburi (petrol şi gaze naturale) de care depinde o mare parte a continentului
european, precum şi alte părţi ale lumii (America de Nord, Orientul Extrem etc.).
Caracterul critic al acestei regiuni rezidă din instabilitatea politică
accentuată ce caracterizează toate aceste state, concretizată la începutul anului
2011 prin mişcări sociale masive, de înlăturare a unor guvernări de tip dictatorial
(Tunisia, Egipt, Libia). Tensiunile majore au degenerat în ample demonstraţii

13
idei preluate după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
18
stradale şi s-au soldat cu intervenţia militară a Naţiunilor Unite şi NATO pentru
protejarea populaţiei civile (ex. Libia). De asemenea, critice sunt şi relaţiile cu
puterile occidentale, acuzate de implicaţii şi interese majore în politica economică
şi financiară a regiunii. Tensiunile menţionate au impact sever şi în mentalul unei
anumite părţi a populaţiei, dispusă să apeleze la forme de manifestare extreme, prin
care îşi arată ostilitatea faţă de Occident (fanatismul religios şi atacurile teroriste),
fapt ce induce o politică internaţională distructivă.
b) Africa Sud-Sahariană (African neagră).
Prin sintagma „Africa neagră” se înţelege cea mai mare parte a
continentului african, respectiv teritoriile situate la sud de Sahara. Constituie o
„altă lume” în raport cu partea nordică a continentului african, caracterul critic
rezultând dintr-un cumul de factori negativi. Este regiunea cu cei mai precari
indicatori de cuantificare a calităţii vieţii. Aici se regăsesc valori foarte reduse ale
speranţei de viaţă la naştere, ale veniturilor/locuitor, siguranţei sociale, calităţii
serviciilor medicale, nivelului de educaţie etc. De asemenea, valori mult peste
media la nivel mondial, sunt înregistrate în ceea ce priveşte rata criminalităţii,
mortalitatea, mortalitatea infantilă, procentul populaţiei îmbolnăvite cu virusul
HIV şi alte tipuri de boli, rata avorturilor, valoarea ajutoarelor oferite permanent
de instituţiile mondiale de resort (ex. UNICEF, Crucea Roşie), numărul
refugiaţilor (Rwanda), numărul şi intensitatea conflictelor armate etc.
Cu toate că raportul dintre numărul de locuitori şi baza de resurse
evidenţiază o situaţie favorabilă (regiunea fiind posesoarea unor resurse valoroase
economic, precum petrol, minereu de fier, cupru, diamante, resurse turistice etc.),
Africa Sud-Sahariană este poziţionată pe cele mai joase trepte ale nivelului de
dezvoltare, acest paradox fiind greu de explicat.
c) Problema Orientului.
În literatura geografică, precum şi în unele tratate de geopolitică, există
opinii divergente cu privire la interpretarea teritorială a celor trei categorii de
Orient, respectiv Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu şi Orientul Extrem.
Literatura geopolitică şi geografică românească se poziţionează, de asemenea,
diferit, în interpretarea teritorială a categoriilor de Orient, în raport cu majoritatea
lucrărilor de profil din statele vest-europene.
Dintre opiniile divergente în acest sens, reţinem următoarele:
În mod obişnuit, prin sintagma Orientul Apropiat se înţelege un ansamblu
de state şi teritorii riverane Mediteranei orientale (Turcia, Siria, Liban, Israel, Egipt
şi uneori Iordania, precum şi statele din imediata apropiere a Golfului Persic).
În Dicţionarul Enciclopedic Român, prin Orientul Apropiat se înţelege o
regiune ce cuprinde ţările din vestul Asiei şi nord-vestul Africii (Turcia, Siria,
Liban, Egipt, Israel, restul statelor din Peninsula Arabia şi Sudan).
În concepţia actuală, care începe să fie admisă şi în ţara noastră, Orientul
Mijlociu este o regiune extinsă teritorial (dar destul de ambiguă), incluzând state
precum Siria, Egipt, Israel, Liban, Iordania etc. Limita estică a acestei regiuni
este extinsă până la Iran, însă (după unele păreri) include atât Iranul cât şi
Afganistanul.
19
 Prin urmare, dacă Orientul Apropiat nu include ţări europene, acesta ar fi
format doar din Turcia şi ţara transcaucaziană Armenia. În prezent, conceptul de
Orient Apropiat devine aşadar unul perimat, Turcia considerându-se o ţară
europeană care doreşte inclusiv apartenenţa la Uniunea Europeană.
Pe de altă parte, în clasificarea diferitelor părţi ale Orientului, India şi
Pakistanul nu aparţin niciuneia din cele trei diviziuni orientale.
Extremul Orient este o noţiune foarte bine definită, incluzând China,
Coreea, Japonia, partea răsăriteană-extremă a Rusiei, Filipinele, precum şi statele
din Peninsula Indochina.
Caracterul critic al celor trei categorii orientale rezultă din conjugarea unor
elemente diverse şi diferite. În Orientul Apropiat şi Mijlociu principalele probleme
sunt generate de interesele economice majore legate de importantele zăcăminte de
hidrocarburi (din Golful Persic în primul rând), instabilitatea geopolitică din
regiune, conflictele armate recente (Kuweit, Irak, Afganistan), problemele de
natură religioasă, opoziţia făţişă față de Occident, valoarea redusă a indicatorilor de
cuantificare a calităţii vieţii, sistemele de guvernământ dictatoriale etc. În Orientul
Extrem, caracterul critic rezultă din alte aspecte de ordin geografic, respectiv
valorile foarte ridicate ale sporului natural (India, China, Bangladesh etc.), lipsa
locurilor de muncă, nivelul educaţional redus, insecuritatea alimentară, igiena
precară, riscurile naturale (seisme - Japonia, Filipine; tsunami - Japonia, Filipine,
Indochina; vulcanism activ etc.), insuficienţa resurselor alimentare etc.
I.3. Corelaţii geografice continentale
Continentele actuale relevă o serie de similitudini de natură geografico-
fizică şi geografico-umană, precum şi o serie de diferenţieri majore.
Avem în vedere două tipuri de corelaţii, respectiv cele intracontinentale
(induse de corespondenţa dintre suprafaţă, altitudinea medie şi altitudinea maximă
la nivelul fiecărui continent) şi cele intercontinentale (receptate ca similitudini sau
diferenţieri între continentele nordice şi cele sudice), rezultate din procesul
complex de divizare în timp a scoarţei terestre.
a) Corelaţii geografice intracontinentale.
La nivel continental există o corespondenţă directă între suprafaţa
continentului, altitudinea medie şi altitudinea maximă. Cu cât un continent este
mai extins, cu atât altitudinea medie şi altitudinea maximă au valori mai mari, cu
o singură excepţie, valabilă și explicabilă în cazul Antarcticii (Tabelul 1).
Altitudinea medie este un indicator semnificativ în interpretarea unor aspecte
calitative ale continentelor. Astfel, în Asia, continentul cu suprafaţa cea mai extinsă
(circa 44 milioane km2), altitudinea medie (960 m) este o rezultantă directă a
formelor de relief dominante, respectiv podişurile înalte (ex. Pamir, Tibet, Gobi - cu
altitudini medii de 4 500-5 000 m), precum şi a vârfurilor montane foarte înalte
(multe masive din lanţul himalayan depăşesc altitudinea de 8 000 m).
În Africa, al doilea continent ca suprafaţă (circa 30 milioane km2),
altitudinea medie reflectă, de asemenea, formele de relief (podişurile cu înălţime
medie) a căror prezenţă este cvasigeneralizată.
20
 Corelaţii între suprafaţa, altitudinea medie şi altitudinea maximă a continentelor
Tabelul 1
Suprafaţa Altitudinea Altitudinea Vârful cel
Continentul
(mii km2) medie (m) maximă (m) mai înalt
Europa 10 531 340 4 807 Mont Blanc
Qomolangma
Asia 44 099 960 8 848 (Chomolungma)
(Everest)
America de Nord 24 232 720 6 194 McKinley (Alaska)
America de Sud 17 834 590 6 960 Aconcagua
Antarctida* 13 177 2 263 4 897 Vinson
Africa 30 261 750 5 895 Kilimandjaro
5 030 Java (Noua Guinee)
Oceania** 8 940 340 4 205*** Mauna Kea (Hawaii)
3 754**** Cook (Noua Zeelandă)
**
Australia 8 940 340 2 230 Kosciusko
Sursă: (Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs).
*
Antarctica cuprinde şi unele insule în timp ce Antarctida cuprinde numai uscatul îngheţat.
**
împreună cu Noua Guinee şi Noua Zeelandă au această suprafaţă şi altitudine medie.
***
dacă nu includem Noua Guinee.
****
dacă nu includem Noua Guinee şi Hawaii.

În Australia, continentul cu suprafaţa cea mai redusă (circa 8,9 milioane

km2) şi cu cea mai joasă altitudine medie (340 m), formele de relief predominante
sunt podişurile joase şi câmpiile.
Legitatea sus-menţionată este valabilă în cazul tuturor continentelor
existente, excepţie făcând Antarctida, unde altitudinea medie prezintă valori foarte
ridicate (2 263 m), chiar dacă suprafaţa sa este de doar 13,2 milioane km2).
Explicaţia constă în faptul că, în Antarctida, altitudinea medie ridicată rezultă din
existenţa calotei glaciare şi nu a reliefului propriu-zis, în anumite areale grosimea
gheţii depăşind 3 000 m.
b) Similitudini şi diferenţieri intercontinentale
Configuraţia şi structura continentelor permite, în mod evident, decelarea
unor similitudini între continentele nordice (provenite din Laurasia) şi cele sudice
(provenite din Gondwana), precum şi a unor diferenţieri majore existente între cele
două grupări continentale. Atât similitudinile cât şi diferenţierile sunt rezultatul
evoluţiei paleogeografice şi modului de divizare în timp a scoarţei terestre.
Evoluţia paleogeografică a continentelor a fost surprinsă şi explicată cel mai
complet şi complex de către Wegener, A. în anul 191214 (lucrare publicată în anii 1915
şi 1937). În sinteză, teoria se prezintă astfel - cu milioane de ani în urmă, exista un
singur megacontinent (Pangaea) şi un singur megaocean (Panthalasa). Existenţa
megacontinentului Pangaea este demonstrată de numeroasele specii de plante şi

14
Wegener, A. (1937), La genèse des continents et des ocèans. Thèorie des translations
continentales, Paris.
21
animale comune tuturor continentelor la sfârşitul paleozoicului (permian) şi începutul
mezozoicului (triasic). Ulterior, Pangaea s-a fragmentat în două mari blocuri
continentale, unul nordic (Laurasia) şi unul sudic (Gondwana). Prin intermediul unor
noi fragmentări, fenomen derulat în urmă cu circa 180 milioane ani, din Laurasa au
rezultat continentele actuale nordice (Europa, America de Nord, Asia-fără India), iar
din Gondwana s-au format continentele actuale sudice (Africa, America de Sud,
Antarctica, Australia). India s-a desprins din Godwana, a „migrat” prin Oceanul Indian
(care nu avea dimensiunea şi configuraţia actuală) şi s-a ataşat Asiei.
Scenariul sus-menţionat este confirmat de o serie de dovezi concrete:
- Forma continentelor.
Poziţia continentelor şi forma lor (Africa şi America de Sud; Africa şi
India etc.) denotă faptul că ele se pot imbrica, precum elementele unui puzzle
descompus, putând fi interpretate ca diviziuni ale aceluiaşi tot unitar (Fig. 6).

Fig.6. America de Sud şi Africa. Similitudini de formă şi configuraţie a ţărmurilor.

Sursă:(http://www.scritube.com/geografie/Teoria-tectonicii-placilor55152.php, accesat în
12.04.2011, orele 1255).
Faptul evidenţiat este uşor de remarcat mai ales în cazul continentelor
sudice, provenite în totalitate, prin fragmentare, din blocul continental
Gondwana. Acestea pot fi uşor încadrate în diverse forme geometrice, spre
deosebire de continentele nordice (provenite din blocul Laurasia) care au
configuraţii teritoriale destul de complicate. Prin deplasare, continentele au lăsat în
22
urmă o salbă de insule şi arhipelaguri insulare (ex. Antilele dinspre America; Japonia şi
Filipinele dinspre Asia etc.).
- Configuraţia actuală a ţărmurilor.
Continentele nordice au forme complet neregulate (Europa, America de
Nord, Asia), cu ţărmuri deosebit de fragmentate (numeroase insule, peninsule,
golfuri), în timp ce continentele sudice au forme mult mai bine conturate (triunghiuri
cu vârful ascuţit orientat către sud - America de Sud, India, Africa) şi cu puţine
elemente de fragmentare a ţărmurilor (cu excepţia părţii sudice a Americii de Sud).
- Distribuţia fosilelor.
Repartiţia fosilelor pe suprafaţa terestră indică, de asemenea, originea
comună a continentelor (într-o primă fază) şi evoluţia diferită a continentelor
nordice în raport cu cele sudice (în fazele ulterioare). Fosile aparţinătoare aceloraşi
specii au fost descoperite pe mai multe continente, element ce indică existenţa unui
singur continent la un anumit moment dat. Pe de altă parte, s-au descoperit fosile
aparţinătoare aceloraşi specii, prezente doar în continentele nordice sau în
continentele sudice, argument ce atestă evoluţia diferenţiată a continentelor
laurasiene (nordice) faţă de cele gondwaniene (sudice). Spre exemplu, o ferigă din
specia Glossopteris a fost identificată în toate continentele sudice (America de Sud,
Africa, Australia, cât şi în India), în timp ce fosilele unei specii de şopârlă, numită
Mesosaurus a fost descoperită atât în America de Sud cât şi în continentul african.
- Similitudini de ordin petrografic şi structural.
Secvenţe de roci şi structuri foarte asemănătoare au fost descoperite în toate
continentele sudice (America de Sud, Africa, Australia, Antarctica şi India). De
asemenea, alte tipuri de roci similare au fost identificate şi în continentele nordice.
Spre exemplu, o structură formată dintr-un nivel vechi inferior, constituit din tilite
(depozite glaciare), urmat de un nivel mediu, format din gresii, marne şi intercalaţii
carbonifere şi de unul superior compus din curgeri de lavă, a fost identificată în toate
continentele sudice, provenite din blocul continental Gondwana.
- Dovezi paleoclimatice.
Glaciaţiunea derulată în Paleozoicul Inferior, ale cărei amprente au fost
identificate în continentele gondwaniene (America de Sud, Africa, India şi
Australia), poate fi explicată doar dacă se admite faptul că aceste entităţi
continentale erau interconectate în acel interval de timp. În condiţiile în care
continentele menţionate nu erau interconectate, glaciaţiunea ar fi trebuit să acopere
o suprafaţă mult mai vastă (decât arealul în care au fost descoperite influenţele
sale), inclusiv porţiuni teritoriale situate la nord de Ecuator. Dovezile existenţei
unei glaciaţiuni în areale teritoriale situate la nord de Ecuator lipsesc însă, climatul
perioadei respective în America de Nord fiind unul cald.
Prin urmare, există dovezi certe, conform cărora continentele actuale au
avut un numitor comun (megacontinentul Pangaea) fapt ce explică o serie de
însuşiri similare, ulterior evoluţia fiind diferită între cele nordice (laurasiene) şi
cele sudice (gondwaniene), diferenţierile dintre ele fiind notabile.

23
 PARTEA a II-a

POTENŢIALUL GEOGRAFIC AL
EUROPEI

24
 II. EUROPA - COORDONATE ŞI
INTERPRETĂRI GENERALE
II.1. Originea numelui
Termenul Europa (înţeles ca denumire a continentului la care facem
referire) prezintă o serie de interpretări etimologice diferite:
a) Provine de la termenii ereb sau irib, care în limba chaldeiană (una dintre
cele mai vechi comunităţi umane care locuia în Mesopotamia, între râurile Tigru şi
Eufrat) înseamnă apus sau întuneric. Prin opoziţie, numele Asia provine de la
termenii assur sau assir, care înseamnă răsărit sau lumină. Documentul care atestă
originea numelui de Europa este o tăbliţă cerată a populaţiei chaldeiene15, tăbliţă în
care este reprezentată o capră urcată într-un copac (ca un paradox, ţările care astăzi
deţin un număr mare de capre sunt printre cele mai sărace de pe Glob deoarece
respectivele animale pot distruge într-un mod iremediabil vegetaţia, un exemplu
fiind situaţia actuală din regiunea africană Sahel);
b) În mitologia Greciei antice, Europa a fost o prinţesă feniciană, fiică a lui
Phoenix şi Perimeda, pe care Zeus a răpit-o, după ce a luat forma unui taur de un
alb strălucitor. A dus-o pe insula Creta, unde a dat naştere lui Minos,
Rhadamanthus şi Sarpedon;
c) Pentru Homer, Europa (greacă Εὐρώπη, Eurṓpē) era numele unei regine
din Creta (din mitologie) şi încă nu o denumire geografică. Mai târziu, termenul
Europa făcea referire la zona central-nordică a Greciei, iar din jurul anului 500
î.Hr. noţiunea a fost extinsă şi la teritoriile din nord;
d) O altă ipoteză indică proveniența termenului Europa din cuvintele
greceşti întins (eur -) şi ochi (op -, opt -), transformate ulterior, prin asociere, în
sintagma Europē.
Consacrarea definitivă a denumirii actuale are, cel mai probabil, la bază,
influenţe venite dinspre toate originile menţionate mai sus.
II.2. Problema limitelor continentale
Europa nu reprezintă o entitate politico-continentală unitară, datorită unor
realităţi teritoriale certe, dintre care menţionăm: (1) Rusia şi Turcia se extind pe
două continente; (2) Uniunea Europeană, ca nouă „construcţie” politico-
economică nu înglobează toate statele Europei; (3) Există o serie de regiuni cu
statut indefinit din perspectiva apartenenţei teritoriale la continentul european,
respectiv Regiunea Caucaz-Transcaucazia, Turcia, Israel, Armenia etc.
Pe de altă parte, există o serie de elemente ce omogenizează într-o anumită
măsură întregul spaţiu european și anume: originea populaţiei (aproape întreaga

15
după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
25
populaţie a Europei provine din focarul uman iniţial localizat în Africa, pe filieră
indo-europeană); caracteristicile şi indicatorii demografici (diferenţierile în acest
sens, între statele europene sunt mult mai reduse faţă de raporturile dintre acestea şi
majoritatea statelor aparţinătoare celorlalte continente); cultura (provenită din cea
elenă şi romană); aspecte economice; aspecte de ordin juridic (ex. Dreptul
Roman); aspecte de ordin mental şi comportamental etc.
Datorită elementelor comune şi a celor de diferenţiere teritorială existente,
acceptarea unor limite ferme pentru continentul european, este un demers destul de
dificil, argumentele ce susţin diversele opinii fiind complexe şi pertinente. Limitele
continentului european care suportă şi suscită opinii diverse sunt cele din părţile
estică, sud-estică şi sudică, celelalte fiind clare şi indubitabile.
a) Limita estică a Europei.
Limita dintre Europa şi Asia trebuie trasată pe aliniamentul dat de Munţii
Ural, Fluviul Ural, nordul Mării Caspice, Depresiunea Kuma-Mânici, Marea Azov,
Marea Neagră, Marea Marmara, Marea Egee (Fig. 7). În perioadele interglaciare
nivelul apelor din Marea Neagră şi Marea Caspică era mai înalt, existând o legătură
acvatică între aceste două entităţi maritime prin culoarul depresionar Kuma-Mânici.

Fig.7. Limita de est şi sud-est a Europei.

Sursă:(http://cdn.counter-currents.com/wp-content/uploads/2011/08/Boundary-Between-
Europe-Asia.jpg, accesat în data de 28.12.2011, orele 11 52).
26
 Limita menţionată se impune prin faptul că regiunea Munţilor Caucaz nu
aparţine Europei, nici sub aspect geografico-fizic, nici din punct de vedere
geografico-uman, pentru următoarele motive: (1) sistemul morfostructural al
Caucazului este total diferit de celelalte lanţuri montane alpine europene (ex. Alpii,
Carpaţii, Pirineii); (2) altitudinile medii regionale sunt superioare celorlalte părţi ale
Europei; (3) statele caucaziene nu prezintă caracteristici europene din foarte multe
puncte de vedere; (4) valorile natalităţii sunt mult mai mari; (5) procentul populaţiei
tinere este foarte ridicat; (6) durata medie de viaţă este redusă; (7) procentul
populaţiei urbane este scăzut; (8) rata generală de dezvoltare economică este precară;
(9) diversitatea (eterogenitatea) grupurilor umane prezente în regiune este una
deosebită; (10) limbile vorbite provin din patru familii diferite (caucaziană, indo-
europeană, turcică şi semitică); (11) economia este bazată în cea mai mare măsură pe
agricultură (creşterea bovinelor şi ovinelor) şi pe practicarea meşteşugurilor etc.
Teritoriul situat la nord de Munţii Caucaz aparţine Federaţiei Ruse, fiind
caracterizat prin instabilitate politică (multe din entităţile statale autonome îşi
revendică independenţa, uneori violent - Cecenia, Daghestan, Osetia de Nord,
Osetia de Sud, Abhazia etc.).

Fig.8. Harta geopolitică a Regiunii Caucaz-Transcaucazia.

Sursă:(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Caucasus-political_en.svg,
accesat în 05.12.2011, orele 1415).
27
 b) Limita sudică a Europei.
Suportă la rându-i o paletă diversă de opinii, funcţie de criteriile
considerate principale în momentul analizei. Dintre aceste opinii merită reţinute
următoarele:
- între Europa şi Africa limita este trasată (în anumite şcoli geografice) prin
partea de sud a Munţilor Atlas, datorită apartenenţei genetice a acestora la lanţul
alpino-carpato-himalayan. Regiunea Atlas este diferită total de restul Africii
(Scutul African), care, în accepţiunea unor reprezentanţi ai şcolii geografice
franceze începe şi se desfăşoară din sudul unităţii montane menţionate. Cu alte
cuvinte, Regiunea Atlas este parte a regiunii mediteraneene, fiind apartenentă,
așadar, continentului european;
- o altă opinie susţine că limita dintre Europa şi Africa trebuie trasată prin
nordul Munţilor Pirinei, deoarece la sud de lanţul montan respectiv există influenţe
africane incontestabile. O mare parte a Peninsulei Iberice s-a aflat multă vreme sub
stăpânire maură, rezultând elemente peisagistice decisive (aducţiuni de apă, căi de
transport, cetăţi şi castele - ex. Castelul Alhambra); predominanţa maselor de aer
tropical din timpul verii (uscate şi fierbinţi, provenite din Sahara); aspectele
vegetaţiei şi unele elemente faunistice (palmieri, maimuţe - o singură specie,
respectiv macacul, care populează un biotop european unic, respectiv Stânca
Gibraltar); configuraţia structurilor de populaţie şi trăsăturile psiho-somatice ale
indivizilor umani; comportamentul demografic şi social; trăsăturile şi specificitatea
economică etc;
- există şi alte opinii, cel puţin bizare, care propun o serie de limite
europene sudice imposibil de acceptat în literatura ştiinţifică şi în realitatea practică
(Fig. 9), bazate pe elemente de natură lingvistică, ideologică, religioasă, mentală,
organizarea sistemelor sociale sau configuraţia unităţilor majore de relief.
Prin urmare, limita europeană sudică cel mai bine argumentată, rămâne cea
clasică, prin Marea Mediterană şi Strâmtoarea Gibraltar.
II.3. Alte aspecte de apartenenţă teritorială europeană
Europa este continentul care a generat cele mai însemnate mobilităţi de
populaţie în decursul timpului, două „momente” fiind decisive în acest sens, prin
amploarea lor numerică şi ca extindere teritorială: (1) perioada marilor descoperiri
geografice şi (2) perioada colonizărilor. În urma derulării acestor evenimente, o
mare parte a lumii a intrat în sfera de influenţă europeană, depinzând de aceasta din
punct de vedere a statutului politic, cel puţin. Ulterior, harta politică a lumii s-a
reconfigurat, marea majoritate a entităţilor de pe mapamond primind calitatea de
state independente.
În prezent, există încă o serie de unităţi administrativ-teritoriale ex-
europene care aparţin din punct de vedere politic şi administrativ unor state
europene, fapt ce diluează posibilitatea fixării unor limite ferme pentru continentul
analizat. Dintre acestea menţionăm: Groenlanda (Danemarca), D.O.M. - T.O.M.-
urile franceze (ex. Reunion, Martinica, Guadelupa, Guyana Franceză, Mayotte,

28
Polinezia Franceză, Noua Caledonie etc.), Svalbard (Norvegia), Franz Iosef,
Novaia Zemlea etc.
Multe dintre acestea, cu toate că aparţin de facto unor state europene, nu
promovează politica europeană majoră. Spre exemplu, Groenlanda este condusă de
către monarhul Danemarcei, fiind parte a acestui stat. Guvernul danez, condus de
regină (actualmente Margareta a II-a) numeşte un Rigsombudsmand (Înalt
Comisar) care reprezintă guvernul şi monarhia daneză în Groenlanda. Groenlanda
are un Parlament compus din 31 de membri, numiţi în urma alegerilor generale.
Şeful de guvern este, de obicei, liderul partidului majoritar din Parlament.
Groenlanda nu este parte a Uniunii Europene (în 1985 a ieşit din structurile
Comunităţii Europene, predecesorul actualei Uniuni Europene), deşi Danemarca
este stat membru al acestei structuri.

Fig.9. Divergenţa opiniilor privind limita sudică a Europei.

Sursă:(http://strangemaps.files.wordpress.com/2006/11/europedivides.JPG, accesat în
15.10.2008, orele 1222).
29
 II.4. Punctele extreme ale Europei
Luând în calcul continentul în sine (fără a include teritoriile extraeuropene
dependente tutelar de anumite state aparţinătoare acestuia), punctele extreme ale
Europei sunt (Fig. 10): în partea nordică - Capul Nordkyn (Nordkün), situat la
71008' latitudine nordică sau Capul Nord (situat în Insula Magerøy); în partea
vestică - Capul Roca, situat la la 9034' longitudine vestică (Fig. 11); în partea
sudică - Capul Tarifa, situat la 360 latitudine nordică (Fig. 12) sau Insula Creta
poziţionată la 350 latitudine nordică şi în partea estică - regiunea Vorkuta din nord-
estul Munţilor Urali, poziţionată la 67030' longitudine estică.

Fig.10. Punctele extreme ale Europei.

Sursă:(http://ro.wikipedia.org/wiki/Punctele_extreme_ale_Europei, accesat în 15.10.2008,
orele 1225).

Poziţionarea între punctele (continentale sau insulare) extreme menţionate

face ca Europa să fie situată aproape în totalitate în zona temperată (cu excepţia
unor areale continentale şi insulare din părţile nordice), fapt ce induce condiţii
environmentale favorabile (ex. ciclicitatea anotimpurilor) pentru dezvoltarea
economică şi socială. Aspectele de favorabilitate induse de poziţionarea
latitudinală sunt dublate de forma continentului şi prezenţa (pe trei laturi ale sale)
30
unor suprafeţe acvative extinse, ambele coordonate asigurând o umiditate crescută
şi, prin efect, suficiente resurse de apă, necesare dezvoltării teritoriale.

Fig.11. Capul Roca. Fig.12. Capul Tarifa.

Sursă:(http://www.google.ro/search?q=Cabo+da+Rocaand
Cabo+Tarifa&um=1&hl=ro&gbv=2&tbm=isch&ei=i8cKT9-sEon3sgbp-
YiBDw&start=63&sa=N, accesat în 09.09.2012, orele 1256).

II.5. Raporturile centru-semiperiferie-periferie în Europa16

Dezvoltarea regională reprezintă în momentul de faţă, la nivel mondial,
unul dintre cele mai vehiculate concepte, ce reclamă şi consumă energii
intelectuale şi financiare considerabile. Nivelul de dezvoltare teritorială, reflectat în
calitatea vieţii individuale şi a comunităților umane, cauzează diferenţieri majore la
nivel regional, aproape imposibil de cuantificat şi explicat.
Termenul „dezvoltare” înseamnă „...acţiunea de trecere de la o stare
calitativă veche la una nouă, de la o treaptă inferioară la una superioară, de la
simplu la complex; ... a face progrese; a avansa; a înainta; a progresa; a propăşi;
a evolua...”17.
Atât la nivel mondial cât şi în cazul continentului european (mai ales în
Uniunea Europeană) sunt recunoscute, funcţie de nivelul lor de dezvoltare, trei
categorii de regiuni, respectiv: (1) regiuni centrale (cele mai dezvoltate); (2)
regiuni semiperiferice (aflate la un nivel de dezvoltare mediu) și (3) regiuni
periferice (cu nivel de dezvoltare inferior).
Plecând de la aceste diferenţieri existente, din perspectiva nivelului de
dezvoltare regională rezultă trei concepte (centru, semiperiferie şi periferie),
esenţiale în ecuaţia interpretării teritoriilor şi a favorabilităţilor propuse de către
acestea pentru comunităţile umane prezente.

16
idee preluată (dezbătută și dezvoltată) după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a
continentelor: Europa. Note de curs.
17
conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (on-line), ediţia 1998, http://dexonline.ro,
accesat în 03.10.2009, orele 1036.
31
 Regiunile centrale (cele mai dezvoltate) sunt considerate ca fiind: ...situate
pe primul plan sau la loc de frunte; elementul central al unei întinderi, a unui
spaţiu; locurile în care este concentrată o anumită activitate superioară celorlalte;
entităţi ce deţin instituţii conducătoare; entităţi cu putere administrativă centrală;
locurile în care sunt concentrate forţe în stare să efectueze un volum mare de
muncă specializată; locurile către care converg anumite forţe etc.
Cu alte cuvinte, Centrul este definit ca locul de unde pleacă ordinele, locul
care decide, în timp ce entităţile situate în semiperiferie şi periferie sunt cele care
receptează ordinele transmise şi care pun în aplicare deciziile luate.
Puterea decizională este împărţită la nivel mondial între instituţii
apartenente domeniilor economic şi politic. Cele „mai centrale” entităţi teritoriale
sunt reprezentate de către metropolele tehnologiilor de vârf (high-tech-urile) şi
metropolele cu rol decizional politic major la nivel mondial, care formează
pârghiile de bază ale definirii centrului.
Regiunile periferice (aflate la un nivel de dezvoltare inferior) sunt
receptate ca entităţi...situate la margine, în raport cu centrul sau cu punctele de
referinţă, de calitate sau importanţă redusă; care aparţin sau sunt specifice
mahalalei; marginale și care nu contează.
Regiunile semiperiferice includ teritoriile cu dezvoltare regională medie şi
care prezintă atribute specifice atât centrului cât şi periferiei. Ele funcţionează ca
sisteme aflate în echilibru instabil, funcţie de conjunctura politică, economică sau
socială de moment, putând evolua atât pozitiv (cu şanse de a deveni regiuni
centrale) cât şi negativ (retrogradând astfel în categoria regiunilor periferice).
La nivelul Uniunii Europene, divizarea teritorială este riguroasă şi are la
bază o serie de criterii de diferenţiere calitativă şi cutume greu de surmontat, cele
trei categorii de regiuni fiind destul de clare.
Centrul Uniunii Europene cuprinde entităţi teritoriale precum Anglia,
Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg), partea nordică şi nord-estică a Franţei,
jumătatea de vest a Germaniei, partea central-sud-estică a Franţei (regiunea Rhône-
Alpi), nordul Italiei, Austria, Danemarca, Suedia şi Finlanda. Acestora li se alătură
alte două state care nu aparţin Uniunii Europene, respectiv Elveţia şi Norvegia.
Periferia Uniunii Europene cuprinde Irlanda, Portugalia, sudul Spaniei,
jumătatea sudică a Italiei (regiunea Mezzogiorno), Grecia, toate cele zece state care
au aderat la Uniunea Europeană în pen-ultimul val, Bulgaria şi România (ultimele
state incluse în această structură geopolitică şi economică europeană). Acestora li
se alătură, ca şi poziţionare în categoria regiunilor periferice, majoritatea celorlalte
state europene care nu aparţin (încă) Uniunii Europene, cu excepţia Elveţiei şi
Norvegiei, apartenente categoriei mai sus-menţionată.
Semiperiferia Uniunii Europene cuprinde, printre altele, nordul Spaniei
(regiunea Euskadi sau Ţara Bascilor) şi Catalunia.
Dezideratul oricărei comunităţi umane este acela de a aparţine cât mai
curând regiunilor centrale. Principalul raţionament al formării Uniunii Europene a
fost acela de a duce la un nivel de dezvoltare superior o parte cât mai extinsă din
continentul european. Deocamdată, ecuaţia reducerii decalajelor de dezvoltare
32
teritorială este imposibil de rezolvat în mod favorabil (atât în Europa cât şi în restul
continentelor), criza economico-financiară instituită la nivel mondial, afectând
parametrii normali de dezvoltare a fiecărei regiuni, unele dintre ele riscând
retrogradarea într-o categorie inferioară calitativ.
În cadrul celor trei categorii de regiuni europene, definite pe baza nivelului
de dezvoltare teritorială şi a importanţei decizionale politice şi economice, se pun
în evidenţă o serie de substructuri teritoriale, funcţie de activităţile principale
derulate, productivitatea muncii, nivelul veniturilor, calitatea vieţii locuitorilor etc.
a) Tipuri structurale de regiuni europene18.
În cadrul regiunilor centrale europene se disting:
- tipul metropolitan central include principalele metropole europene,
precum Londra, Paris, Bruxelles, principalele oraşe din culoarul Rhinului, Milano
etc., în care predomină rolul decizional (aici se află sediile unor importante
instituţii politico-economice şi concerne europene multinaţionale), rolul primordial
revenind activităţilor cu caracter inovator;
- tipul industrial central (ex. Valonia, Rhenania, Lorena etc.) în care
predomină net industria, toate celelalte laturi economice fiind subordonate acesteia;
- tipul industrial vechi, include regiuni din Anglia şi Germania, în care
industria de exploatare a unor resurse de subsol este dominantă (ex. bazinul York,
bazinul Saarbrücken, bazinul Ruhr etc.);
- tehnopolii.
Semiperiferia europeană deține următoarele tipuri structurale de regiuni:
- tipul fortist (ex. Bazinul Parizian) are ca specific coabitarea şi
participarea relativ echilibrată la configurarea produsului intern brut atât a
sectorului industrial cât şi a celui agricol;
- tipul „A treia Italie”, valabil pentru partea centrală a Italiei, are ca
specific dezvoltarea eficientă, în ultimele două decenii a întreprinderilor mici şi
mijlocii, în defavoarea industriilor energofage de mari dimensiuni;
- tipul intermediar (ex. Alpii, Aquitania etc.), în care accentul cade pe
dezvoltarea teritorială rezultată în urma valorificării eficiente a resurselor turistice;
- tipul regiunilor autonome spaniole include două regiuni din statul
menţionat, respectiv Euskadi (Ţara Bascilor) şi Catalonia. Formează o categorie
aparte de regiuni structurale semiperiferice, reprezentând cele mai dezvoltate areale
de pe teritoriul Spaniei (înafara hinterlandului metropolei Madrid) şi care deţin o
autonomie teritorială economică evidentă;
În cadrul periferiei europene se evidenţiază:
- periferia săracă a Europei, care include Portugalia, partea sudică a Italiei
(regiunea Mezzogiorno), statele nou integrate în Uniunea Europeană în ultimele
două „valuri de aderare”, Grecia, precum și restul teritoriului european;
- tipul metropolitan periferic (ex. Madrid, Atena, Lisabona);
- tipul scandinav include regiuni din partea nordică a Europei, care sunt
considerate periferice doar din perspectiva distanţelor lungi, a relativei izolări şi a

18
Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
33
restrictivităţilor de ordin natural, deoarece coordonatele economice, sociale, de
evaluare a calităţii vieţii, precum şi de organizare şi funcţionalitate statală sunt cel
puţin la nivelul regiunilor centrale europene.
b) Studii de caz
Dintre tipurile structurale de regiuni europene existente în cele trei
categorii calitative (centru, semiperiferie şi periferie), prezentăm mai jos două
dintre ele (aparţinătoare Centrului), motivul fiind eficienţa productivităţii muncii şi
nivelul de dezvoltare ridicat la care se află, respectiv regiunile metropolitane
centrale şi tehnopolii.
- Regiunile metropolitane centrale - sunt considerate regiunile cu rol de
comandament la nivel european, având şi calitatea de poli structuranţi ai
teritoriului la macroscară. Se află la un nivel ridicat de dezvoltare, cea mai
puternică afirmare avându-o funcţiile terţiare cu rol inovator.
Principalele metropole centrale europene sau grupări de oraşe complexe
capabile (datorită anvergurii lor) să genereze regiuni metropolitate centrale sunt:
Londra - sediul unor importante „incubatoare IT”; Randstad Holland (oraşul inel) -
grupează o serie de oraşe mari din sud-vestul Olandei (Amsterdam, Haga, Rotterdam,
Utrech), în interiorul inelului aflându-se spațiul numit green heart, format din oraşe
mici şi mijlocii, utilizat pentru agricultură şi loisir (petrecerea timpului liber - Fig. 13);
Paris (Franţa); Bruxelles (Belgia) - sediul principalelor instituţii de coordonare a
Uniunii Europene; Düsseldorf (Germania) - sediile multor firme internaţionale
(îndeosebi japoneze); Hamburg (Germania) - „capitala” comerţului maritim european
şi a activităţilor de import-export; Frankfurt pe Main (Germania) - „capitala”
publicităţii europene; Köln (Germania) - sediul companiei aeriene Lufthansa;
München (sediul central al companiei BMW); Milano (Italia) - „capitala” modei
europene; Zürich (Confederaţia Helvetică) - sediul principalelor bănci europene etc.

Fig.13. Randstad Holland-oraşul inel.

Sursă:(http://www.arlenelee.net/work/2007_atlas/conclusion.jpg, accesat în 15.10.2008,
orele 1235).
34
 De remarcat este faptul că, în toate aceste metropole predomină net
activităţile specifice sectorului terţiar.
Prin urmare, rezultă că funcţiile politică, financiară şi economică
reprezintă pârghiile de bază ale definirii regiunilor centrale. Acestora li se adaugă
tehnopolii, respectiv parcurile tehnologice cu activităţi inovatoare.
- Tehnopolii - sunt oraşe sau parcuri tehnologice de pe lângă un oraş sau de
pe lângă o concentrare industrială care au adoptat o politică globală de atragere a
cadrelor intelectuale şi au implementat un mod de activitate şi de viaţă specific
acestei categorii umane. În cadrul lor se derulează activităţi de cercetare şi
producţie intense, alături de manifestări culturale, târguri, simpozioane sau
activităţi de loisir (petrecere a timpului liber).
Principalele criterii de clasificare a tehnopolilor sunt: (1) relaţiile cu
universităţi şi centre de cercetare de prestigiu ce dispun de resurse umane înalt
calificate; (2) gradul de punere în aplicare a celor mai noi tehnologii (de tip start-
up) care nu au mai fost utilizate încă; (3) numărul redus de angajaţi supra-calificaţi;
(4) numărul mare de idei inovative; (5) recunoaşterea ca lideri pe piaţa mondială;
(6) cuantumul capitalului de risc destinat punerii în valoare a ideilor inovative etc.
Cei mai cunoscuţi tehnopoli la nivel mondial, în momentul de faţă sunt:
Sillicon Valley (Statele Unite ale Americii) - sediul central al societăţii Microsoft
(Fig. 14); Boston (Statele Unite ale Americii); Stockholm (Suedia) - concernul
Ericsson); Londra (Marea Britanie); Carolina de Nord (Statele Unite ale Americii);
Helsinki (Finlanda) - concernul Nokia; Austin (Statele Unite ale Americii); San
Francisco (Statele Unite ale Americii); Bangalore (India); Taipei (Taiwan) etc.

Fig.14. Macheta structurală a tehnopolului Silicon Valley.

Sursă: (http://www.tehnopol.ee/public/varahaldus/T.jpg, accesat în 15.10.2008, orele 1240).
35
 La nivel european, principalii tehnopoli se află în statele cele mai
dezvoltate economic şi cu sistemele educaţionale cele mai eficiente la nivel
mondial, respectiv: Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (Londra -
deţine parcul tehnologic Alma Mater cu sediile europene ale unor prestigioase
companii americane, precum AOL, Yahoo, laboratoarele Sony etc; Cambridge;
Valea Tamisei; Glasgow; Dublin); Germania (München; Stuttgart; Berlin); Belgia
(Bruxelles); Franţa (Paris; Nisa - sediul central al tehnopolului Sophia Antipolis)
(Fig. 15); Danemarca (Copenhaga); Suedia (Stockholm - parcul tehnologic Kista
Science Park, producător al tehnologiei Ericsson); Finlanda (Helsinki - producător
de tehnologie de vârf în domeniul telefoniei mobile, prin concernul Nokia, care a
receptat o puternică dezvoltare după ce societatea Hewlett-Packard a construit aici
primul său centru de cercetări în domeniu); Norvegia (Trondheim) etc.

Fig.15. Tehnopolul Sophia Antipolis.

Sursă:(http://www-ose.cma.fr/evenements/2005/Images/plan-sophia2.jpg, accesat în
15.10.2008, orele 1245).

36
 III. EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ
ŞI RELIEFUL
Configuraţia macrostructurilor orogenetice şi epirogenetice europene sunt
rezultatul mişcărilor tectonice şi a fenomenelor asociate (vulcanism, seisme,
transgresiuni şi regresiuni marine etc.) derulate în timp geologic la nivel
continental şi inter-continental.
Europa este considerată o lume veche nu numai din perspectiva culturii şi
civilizaţiei sale, ci şi prin vârsta structurilor de natură geologică sau morfologică.
În perimetrul său teritorial se imbrică şi se juxtapun actualmente două tipuri de
formaţiuni, de platformă şi de orogen, ce-i definesc arhitectura majoră şi-i
condiţionează trăsăturile peisagistice generale.
III.1. Evoluţia paleogeografică19
Paleogeografia este ştiinţa care studiază aspectele din trecut, modul de
formare şi transformare în timp a învelişului geografic.
Structura geologică a Europei este una complexă fiind rezultatul evoluţiei
geologice şi geografice a continentului, proces derulat de la nord către sud. Ca
atare, se remarcă o predominanţă netă a rocilor foarte vechi în părţile de nord-vest,
nord şi nord-est ale continentului, a rocilor de vârstă mijlocie în partea mediană, în
timp ce, în sudul continentului sunt prezente roci relativ tinere.
Evoluţia continentului european poate fi divizată în mai multe etape
geologice, fiecare punându-şi amprenta asupra configuraţiei sale de ansamblu:
precambrian (au avut loc orogenezele asintică şi baykaliană); paleozoic inferior
(orogeneza caledoniană); paleozoic superior (orogeneza hercinică, denumită şi
variscă); mezozoic (au avut loc doar mişcări epirogenetice, soldate cu transgresiuni
şi regresiuni marine succesive); cretacic - începutul cuaternarului (orogeneza
alpină); cuaternar - se divide în două perioade importante: (1) pleistocen (s-au
derulat cel puţin şase glaciaţiuni importante - Günz, Mindell, Riss, Würm, Bibber și
Donnau, care au alternat cu perioade interglaciare şi (2) holocen (cuprinde un
interval de timp foarte scurt, de circa 10 000 ani, care a debutat odată cu retragerea
ultimului gheţar).
Luând în calcul evoluţia paleogeografică şi macrofenomenele geologice
derulate, geologul german Stille, H. consideră că Europa poate fi împărţită din
punct de vedere geologic în patru entităţi, respectiv: Eo-Europa (cuprinde
suprafeţele ce nu au mai fost perturbate tectonic, ulterior orogenezelor asintică şi
baykaliană, respectiv Scutul Baltic şi Platforma Rusă); Paleo-Europa (cuprinde

19
subcapitol configurat și analizat, având la bază ideea lansată de către Gârbacea, V. (1997),
Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
37
arealele care nu au mai fost cutate după orogeneza caledoniană, respectiv Alpii
Scandinaviei, Munţii Scoţiei, Irlanda cu excepţia părţii de sud-vest - regiunea
Kerry, partea de nord a Ţării Galilor); Mezo-Europa (include arealele care nu au
mai fost afectate după orogeneza hercinică, respectiv regiunea Kerry din sud-vestul
Irlandei, Anglia, partea sudică a Ţării Galilor, partea centrală a Peninsulei Iberice,
areale întinse din Franţa, Belgia, Cehia, Germania, Polonia, precum şi Masivul
Dobrogei de Nord) şi Neo-Europa (cuprinde suprafeţele afectate de orogeneza
alpină, în speţă lanţurile montane din sudul european - Pirinei, Alpi, Apeninii de
Nord, Carpaţi, Balcani etc. şi unităţile asociate lor).
Implicarea mai multor orogeneze a impus, în cadrul continentului
european, un caracter tipic de tectonică suprapusă. Anumite structuri tectonice
anterioare au fost afectate de către orogenezele mai noi (ex. Alpii Scandinaviei au
fost înălţaţi la circa 2 500 m în urma mişcărilor de cutare mult mai recente care au
dus la apariţia lanţului pireneeano-alpino-carpatic).
În urma derulării intenselor fenomene tectonice şi a celor asociate lor (ex.
cutremure, vulcanism etc.), a acţiunilor acerbe ale agenţilor morfogenetici externi,
osatura de ansamblu a continentului european afişează două unităţi genetico-
structurale diferite: unitatea de platformă şi unitatea de orogen.
III.1.1. Unitatea de platformă
Prezintă extensiunea cea mai largă, ocupând circa 2/3 din suprafaţa
uscatului continental. Este formată din scuturi şi unităţi orogenetice foarte vechi,
intens nivelate şi aplatizate, care se suprapun arealelor nordice, estice, centrale şi,
parţial, vestice ale Europei. Unitatea de platformă europeană include Scutul Baltic,
Platforma Rusă, Peninsula Scandinavă, nordul şi centrul Arhipelagului Britanic,
precum şi cea mai mare parte a Peninsulei Iberice. Structuri similare, ca vechime şi
înfăţişare, apar insular şi în partea centrală sau sudică a continentului, fie izolat
(precum Masivul Dobrogei de Nord), fie înglobate în unităţile de orogen alpino-
carpatice. În cadrul acestei unităţi se evidenţiază o serie de subunităţi, între care
cea precambriană, caledoniană şi hercinică, cu trăsături ce se impun a fi analizate.
a) Subunitatea precambriană corespunde celor mai vechi structuri
aparţinând scuturilor Laurasiei, respectiv Scutul Baltic (Feno-Scandic) şi Platforma
Rusă. În matricea lor litologică predomină roci dure şi vechi (precambriene),
acoperite adesea de cuverturi groase de roci mai tinere, paleozoice sau mezozoice,
precum în arealele vestice ale Platformei Ruse.
Scutul Baltic este cel mai vechi element structural al continentului
european şi circumscrie areale extinse din Norvegia, Suedia, Finlanda, Peninsula
Kola, Karelia, precum şi fundamentul Mării Baltice. Este structurat din roci
cristaline puternic cutate şi metamorfozate (ex. şisturi cristaline, gnaise, cuarţite,
intruziuni granitice - granitul de Rapakiwi (Fig. 16 şi 17). În cadrul Peninsulei
Kola au fost identificate cele mai vechi roci precambriene, cu vârste cuprinse între
2,6 şi 3,5 miliarde ani. În timpul precambrianului au existat mai multe etape
orogenetice care au alternat cu faze de denudaţie, astfel că, la sfârşitul perioadei
menţionate, Scutul Baltic avea aspectul unei peneplene.
38
 Scutul Baltic a fost acoperit în parte de apele mării doar în perioada
cambrian-silurian, ulterior rămânând permanent în condiţie emersă, astfel că nu
prezintă (peste fundamentul său dur) o cuvertură sedimentară (cu excepţia arealului
ocupat în prezent de către Marea Baltică).

Fig.16. Granit de Rapakiwi (roşu). Fig.17. Granit de Rapakiwi (alb).

Sursă:(http://www.google.ro/search?hl=ro&q=granit%20de%20rapakiwi&gbv=2&gs_sm=
e&gs_upl=916000l920453l0l920781l18l17l0l8l8l0l281l1750l0.5.4l9l0&um=1&ie=UTF-
8&tbm=isch&source=og&sa=N&tab=wi, accesat în 20.01.2012, orele 1436).

Platforma Rusă (est-europeană) circumscrie teritoriul aferent astăzi

Câmpiei Est-europene, care în raport cu Scutul Baltic a suferit o evoluţie diferită.
În perioadele geologice ulterioare precambrianului, ea a cunoscut repetate mişcări
epirogenetice, pozitive şi negative, în urma cărora structura iniţială de scut
(formată numai din roci dure și vechi) s-a modificat şi s-a transformat într-o
platformă (peste rocile dure şi vechi s-au depus pachete groase de roci sedimentare
mai mult sau mai puţin friabile - calcare, marne, argile, nisipuri etc.).
b) Subunitatea caledoniană se extinde în vestul şi nord-vestul
continentului, elementele sale de referinţă având orientarea generală sud-vest –
nord-est, impusă de prezenţa soclului rigid al celor două structuri menţionate
anterior (Scutul Baltic şi Platforma Rusă), dar şi de paralelismul evident cu
structurile caledoniene singenetice din Appallachii de Nord, de care au fost
conectate până în perioada formării Atlanticului de Nord, fenomen început în
paleozoicul mediu (acum circa 300 milioane ani).
Orogeneza caledoniană derulată în perioada paleozoicului inferior s-a
materializat prin formarea Munţilor Caledonieni, „rămăşiţe europene” ale acestora
putând fi decelate astăzi sub forma unor masive izolate, faliate şi peneplenizate
(Irlanda, Scoţia) sau reînălţate (Alpii Scandinaviei).
În afara lanţului montan caledonian, în perioada paleozoicului inferior s-au
format şi alte unităţi de relief europene, respectiv Munţii Ural (evoluţia lor a
continuat şi în timpul orogenezei hercinice, rezultând o matrice structurală
complexă, ce explică şi existenţa unor importante resurse de subsol), teritoriul
39
cuprins astăzi între Podişul Ardeni şi Cehia, Meseta spaniolă, fundamentul
Câmpiei Germano-Poloneze (în acest caz, formaţiunile vechi sunt acoperite cu
strate groase de depozite ulterioare, îndeosebi cuaternare).
c) Subunitatea hercinică este poziţionată la sud de precedenta şi reprezintă
rezultatul macroproceselor derulate în timpul orogenezei hercinice (variscă) din
perioada paleozoicului superior (cambrian-ordovician-silurian). Formează aşa-
numita „Mezo-Europa”, atribut adecvat atât sub aspect temporal cât şi din
perspectiva poziţionării geografice. Edificiile hercinice sunt formate din roci
cristaline intens metamorfozate şi din stive groase de calcare recristalizate (ex.
Platoul Causses din Franţa). Subunitatea hercinică este extrem de fragmentată,
dislocată şi antrenată, îndeosebi periferic, în tectonica formaţiunilor ulterioare.
Formele de relief hercinice din Europa alcătuiesc două ramuri majore cu
orientări diferite:
- ramura unităţilor armoricane - prezintă o orientare generală pe direcţia
nord-vest – sud-est şi poate fi decelată teritorial în partea de sud-vest a Irlandei
(regiunea Kerry), sudul Ţării Galilor, Peninsula Cornwall (sud-vestul Angliei),
Peninsula Bretagne (Masivul Armorican - Fig. 18), jumătatea de vest a Masivului
Central Francez şi partea nordică a Mesetei Iberice.

Fig.18. Masivul Armorican (Peninsula Bretagne). Harta geologică şi tectonică.

Sursă:(https://togather.eu/bitstream/123456789/242/1/Figure_Armorican%20massif.jpg,
accesat în 23.01.2012, orele 1036).
40
 - ramura unităţilor varisce - este perpendiculară pe prima, având o
orientare generală sud-vest – nord-est. Unităţile varisce debutează în jumătatea de
est a Masivului Central Francez (în cadrul său se realizează joncţiunea celor două
ramuri hercinice - Fig. 19), continuă în Munţii Vosgi, Pădurea Neagră, după care
formează un arc cu convexitatea către nord, cuprinzând masivele hercinice din
Cehia (Patrulaterul ceho-morav), iar ulterior se prelungeşte până în Masivul
Dobrogei de Nord (Munţii Măcinului - Fig. 20).

Fig.19. Masivul Central Francez. Fig.20. Munţii Măcinului.

Sursă:(http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/2/2a/France_Massif_central
.jpg/200px-France_Massif_central.jpg, accesat în 23.01.2012, orele 1058, pentru fig. 20) şi
http://www.infopensiuni.ro/cazare-macin/obiective-turistice-macin/muntii-macin_77/poza-
77_1.jpg, accesat în 23.01.2012, orele 1100, pentru fig. 21).

Pe lângă unităţile de relief aparţinătoare celor două mari ramuri

menţionate, continentul Europa deţine şi alte structuri hercinice izolate, precum:
Masivul Ardeni, Masivul Şistos Rhenan, Munţii Harz, Munţii Pădurea Thuringiei,
Munţii Rhodopi (situaţi la graniţa dintre Bulgaria şi Grecia), Munţii Penini, alături
de fostele punţi continentale Egeida şi Tirenida, care făceau legătura între Europa
şi Africa, scufundate ulterior în timpul orogenezei alpine.
Către sfârşitul orogenezei hercinice (cambrian) s-a derulat un amplu proces
de acumulare de material lemnos (în diverse geosinclinale existente),
incarbonizarea ulterioară a acestuia determinând formarea celor mai importante
rezerve de huilă de pe continentul european (ex. bazinele Ruhr, Silezia Superioară,
Saar, Doneţk, Petroşani etc). Trebuie menţionat faptul că toate marile zăcăminte de
huilă de pe glob s-au format în timpul perioadei hercinice.
d) Mezozoicul, derulat după paleozoicul inferior, a reprezentat o etapă
geologică mult mai calmă în raport cu celelalte, în cea mai mare parte a ei. S-a
caracterizat doar prin derularea unor ample mişcări epirogenetice negative (însoţite
de transgresiuni marine), în alternanţă cu mişcări epirogenetice pozitive (soldate cu
regresiuni marine), rezultatul lor fiind apariţia în partea mediană a Europei a unor

41
bazine de sedimentare de mari dimensiuni (ex. Bazinul parizian, Bazinul londonez,
Bazinul Thuringiei, Bazinul Pragăi etc.), flancate pe margini de masive hercinice.
III.1.2. Unitatea de orogen
În intervalul Cretacicul mediu-începutul Cuaternarului a avut loc
orogeneza alpină, când s-a produs cutarea geosinclinalelor din partea sudică a
Europei, dublată de încălecarea sedimentelor şi formarea pânzelor de şariaj,
macrofenomen ce a dat naştere lanţului montan pireneano-alpino-carpatic,
respectiv, aşa-numitei „Neo-Europa”. Geosinclinalul pirineeano-alpino-carpatic s-a
format la contactul a două blocuri cu structuri rigide şi anume unităţile hercinice
(situate la nord) şi structurile africane (poziţionate la sud).

Fig. 21. Lanţul montan alpin al Europei.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.euratlas.com/Atlasphys/apennins.j
pg&imgrefurl=http://www.euratlas.com/Atlasphys/Apennins2.htm&usg=__uCoVbJ0Y0Q_
cR1gJ48CYxM3GaM=&h=520&w=640&sz=55&hl=ro&start=15&zoom=1&tbnid=rr3wIz
sYVNYwUM:&tbnh=111&tbnw=137&ei=rS4dT52wJISNwbM1Lm9Cg&prev=/search%3
Fq%3Drelief%2Bmaps%2Bof%2BEurope%26um%3D1%26hl%3Dro%26sa%3DN%26gb
v%3D2%26tbm%3Disch&um=1&itbs=1, accesat în 23.01.2012, orele 1155).
42
 Unitatea de orogen europeană („Neo-Europa”) are o desfăşurare mult mai
restrânsă în comparaţie cu precedenta, ocupând doar 1/3 din uscatul continental.
Cu toate acestea, elementele sale se impun decisiv în peisaj sub forma unor lanţuri
şi masive montane de o mare complexitate genetică şi structurală, dar şi a unor
bazine tectonice interioare extinse (bazinul panonic, bazinul transilvan etc.).
„Neo-Europei” îi aparţine în primul rând lanţul muntos format din Pirinei-
Alpi-Carpaţi-Balcani, cu ramificaţiile sale sudice (Cordiliera Betică, Apenini,
Dinarici). El reuneşte o serie de atribute unice pentru relieful european din
perspectiva altitudinii, masivităţii, diversităţii şi complexitărţii structurilor geologice
(ex. roci cristaline, sedimentare, vulcanice; pânze de şariaj; tectonică accentuată etc.).
În cadrul lanţului montan pirineeano-alpino-carpatic se disting două stiluri
tectonice diferite, ce au impus două ramuri montane cu orientări opuse, respectiv
(1) alpidele - revărsarea pânzelor s-a făcut pe direcţia nord şi est şi (2) dinaridele -
cu orientarea pânzelor către sud.
Prin urmare, lanţul alpidelor cuprinde următoarele unităţi montane:
Cordiliera Betică (în trecut se continua prin Insulele Baleare până în Corsica);
Alpii; Pirineii; Apeninii nordici; Carpaţii; Stara Planina şi Munţii Pontici iar
lanţul dinaridelor înglobează Munţii Atlas; Sicilia; Apeninii centrali şi sudici;
Munţii Dinarici; Munţii Pindului; Insula Creta; Munţii Taurus şi Antitaurus.
b) Orogenul alpin, este considerat de către numeroşi cercetători ca fiind cel
mai complex de pe glob, argumentul principal fiind mecanismul complicat de falii
transformante existente în cadrul său, el devenind un teren fertil de exemplificare a
celor mai noi teorii orogenetice.
Astfel, modelul clasic al geosinclinalului şi-a găsit aici un câmp prielnic de
ilustrare, în studiile lui Haug, E. (pentru sectorul vestic şi central), respectiv
Auboin, J. (pentru sectorul estic dinaro-egeean), ambii citaţi de Bleahu, M.
(1989)20. Conform teoriei respective (susţinută printre alţii, de Kober, L., Staub, R.,
Stille, H.), Alpii sunt rezultatul macrofenomenelor derulate într-un şanţ tectonic
(geosinclinal) al Mării Tethys, interpus între Africa şi Europa hercinică, unităţi
rigide care, prin presiune tectonică, au impus elevaţia catenei montane. Conform
lui Tylor, J., lanţul alpin s-a format prin deplasarea Europei către sud, în timp ce,
pentru alţi autori, precum Argand, E., Africa, prin deplasarea sa către nord, a
exercitat presiunea necesară derulării orogenezei în geosinclinalul iniţial.
Începând cu anul 1973, modul de formare al Alpilor este interpretat din
perspectiva tectonicii plăcilor 21. Astfel, Alpii reprezintă un orogen de coliziune
între două continente (Europa şi Africa) separate (începând cu trasicul inferior) de
un rift de expansiune ce va atinge 80 km lăţime în jurasicul inferior. În lungul său
vor apare ofiolitele (roci-etalon pentru fenomenele de subducţie, ce apar ca rezultat
al activităţii de scufundare şi de oscilaţii ale magmei) care vor separa, prin praguri,
viitoarele bazine de sdimentare (ex. valaisian, piemontez), în care se vor depune
flişurile (flişul - altă rocă-etalon ce indică existenţa subducţiilor, compusă din

20
Bleahu, M. (1989), Tectonica globală, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
21
idem.
43
conglomerate, gresii, argile şi marne, sedimentate pe fundul unei mări şi devenite
apoi, prin ridicare, lanţ montan) şi calcarele.
Conform lui Kraus, E.22, în edificarea lanţului montan alpin se pun în
evidenţă următoarele faze: pre-orogenetică (a sedimentării calcarelor triasice); faza
de orogen profund (are loc punerea în loc a ofiolitelor jurasice şi depunerea de
flişuri în intervalul cretacic-paleogen); faza de orogen înalt (perioada miocenă) şi
faza post-orogenetică (are loc ridicarea din intervalul pliocen-cuaternar).
După opinia lui Trumpy, R. (1975)23, scenariul este mult mai nuanţat.
Orogeneza alpină debutează prin subsidenţa platformei sudice a Laurasiei cu
acumularea calcarelor şi dolomitelor triasice într-un bazin de sedimentare
fragmentat tectonic de către praguri şi bancuri emerse. Ulterior, în părţile sudice şi
estice ale bazinului de sedimentare, se manifestă un vulcanism de slabă intensitate,
generat de un rift secundar inactiv. Lăţimea bazinului de sedimentare în care se va
contura orogenul alpin este de circa 420 km. În triasicul superior, pe o direcţie est-
vest, se pune în evidenţă riftul şi masa de ofiolite ce vor duce la apariţia a două
mici oceane (ex. valaisian şi piemontez). Fenomenul de subducţie propriu-zis
debutează în cretacic, în partea sudică a Alpilor (faza eo-alpină) şi se va accentua
în intervalul eocen-oligocen cu faza mezo-alpină, „cea mai importantă pentru
structurarea Alpilor”24. Compresia pe direcţia vest-est se amplifică treptat, fapt ce
va conduce la decroşări şi şariaje, în serie, ale diverselor pânze de încălecare. În
cretacic are loc începutul subducţiei în părţile sudică şi estică ale bazinului tectonic.
În această perioadă se vor forma pânzele penninice şi austro-alpine. În miocen se va
derula faza neo-alpină, interval în care se vor pune în loc pânzele helvetice şi se vor
edifica Subalpii francezi şi Munţii Jura.
Demn de semnalat este faptul că în Alpii Occidentali pânzele sunt
constituite din depozitele plăcii subduse (europeană), în timp ce, în Alpii Orientali,
ele aparţin pânzei superioare (africană), ceea ce explică diferenţierile, uneori
frapante, dintre cele două compartimente alpine.
Un profil, pe direcţia nord-vest – sud-est, prin edificiul montan alpin
evidenţiază existenţa unei depresiuni molasice (molasă - depozit de gresii gălbui,
roşcate sau verzi şi conglomerate cimentate calcaros), urmată de domeniul
helvetidelor (formate din granite şi depozite sedimentare cutate permo-mezozoice -
Mont Blanc, Belledone etc.), pennidele (formate din roci cristaline, ofiolite, şisturi
albastre, ca dovezi certe ale subducţiei - Gran Paradiso, Monte Rosa etc.), Alpii
Sudici (compuşi din calcare mezozoice) şi Depresiunea Po (Pad).
O teorie mai explicită în ceea ce priveşte geneza şi forma lanţului alpin25, a
fost formulată în anul 1977 de către Molnar, P. şi Tapponnier, P. şi este numită
teoria poansonării. Are la bază fenomenele specifice liniilor de alunecare, cu
deplasarea maselor dinspre zonele cu presiuni puternice (de coliziune) către zonele
cu presiuni mai reduse (de subducţie). În cazul lanţului alpin, se consideră că placa

22
citat de către Bleahu, M. (1989).
23
idem.
24
conform lui Bleahu, M. (1989).
25
citată de Bleahu, M. (1989).
44
africană avea o proeminenţă (poanson) cu rol de „placă sparge val”, numită
„poansonul apulian” (Apeninii Calabriei sunt constituiţi dintr-un complex de roci
cristaline hercinice specifice domeniului african) (Fig. 22). Poansonul apulian a
exercitat o presiune majoră asupra plăcii europene determinând cutările din Alpii
Centrali şi apariţia cordilierelor laterale (Cordiliera Betică, Alpii Piemontezi,
Apeninii - pe de o parte, respectiv Munţii Dinarici - de partea cealaltă), sub forma a
doi lobi laterali.
Pentru unii autori (Trumpy, R.), poansonul african apulian era o
excrescenţă a continentului propriu-zis, uneori separat de el prin „transformanta
calabreză, în timp ce pentru alţii (Biju-Duval, B.; Decourt, J. P.26), Apulia era o
prelungire, către vest, a Anatoliei de astăzi, totul derulându-se într-un context
generat de prezenţa unui bazin oceanic spre nord – nord-vest (valaisian-pienin) şi a
unui alt bazin (Vardar), înspre est, unde se vor edifica Alpii, Apeninii şi Dinaricii.

Fig.22. Geneza Alpilor (conform teoriei poansonării).

Sursă: (Cocean, P., 2005).

b) Orogenul carpatic este apropiat ca vârstă de cel alpin, structurile sale

fiind conturate însă anterior, la periferia părţii sudice a blocului precambrian est-
european. Arcuirea sa reflectă, fidel, conturul din perioada respectivă, a plăcii
menţionate şi rezistenţa opusă de unele masive hercinice (mai ales cel dobrogean)
desfăşurării sale liniare.
Scenariul evoluţiei lanţului montan carpatic debutează cu evidenţierea, în
perioada triasică, a unui bazin oceanic (carpato-balcanic) pe fondul apariţiei şi

26
citați de Bleahu, M. (1989).
45
acţiunii unui număr mare de microplăci tectonice separate de rifturi, în lungul
cărora s-au impus ofiolitele din Carpaţii Occidentali (Trascău-Metaliferi). Datorită
presiunilor exercitate dinspre vest – sud-vest, de către placa africană, oceanul
carpato-balcanic, s-a restrâns şi s-a închis, simultan cu formarea şi încălecarea
pânzelor de şariaj (ex. pânza Getică în Carpaţii Meridionali, pânzele de Codru în
Munţii Apuseni)27.
Plăcile est-europeană (moldavă) şi moesică (ambele de vârstă
precambriană) s-au subdus sub placa transilvano-panonică. Placa moldavă a
determinat, în Carpaţii Orientali, cutarea formaţiunilor de fliş extern şi apariţia
celui mai lung lanţ vulcanic (de vârstă badeniană) din continentul european
(Vihorlat-Oaş-Călimani-Gurghiu-Harghita). Placa moesică a generat lanţul montan
masiv al Carpaţilor Meridionali. Ambele plăci au contribuit decisiv la geneza şi
structurarea Subcarpaţilor.
Diferenţierile de structură, existente între anumite sectoare ale lanţului
carpatic, se datorează ritmurilor şi intensităţilor diferite imprimate de tectonica
regională sub impulsul acţiunii unor microplăci (ex. moesică, dobrogeană,
transilvană, panonică) dar şi a formării unor bazine tectonice de mari dimensiuni
(ex. panonic, transilvan). Contorsionarea puternică a lanţului montan carpatic a fost
impusă, deci, atât de către microplăcile interne şi externe cât şi de procesele
orogenetice de edificare a Alpilor şi Dinaricilor, care au influenţat, în primul rând,
poziţionarea şi structurarea Carpaţilor Occidentali.
c) Orogenul balcanic s-a dezvoltat în acelaşi bazin oceanic carpato-
balcanic, în urma coliziunii dintre placa egeană şi placa moesică, care a generat
cutatea şi exondarea depozitelor acumulate.
Formarea lanţului montan Pirinei-Alpi-Carpaţi-Balcani din sudul Europei
şi fenomenele asociate au avut o influenţă majoră în restul teritoriului continental,
modificând structura şi trăsăturile de ansamblu ale multor unităţi de relief
existente. Dintre principalele modificări generale ale orogenezei neozoice pot fi
menţionate: (1) scufundarea blocurilor teritoriale Egeida şi Tirenida; (2)
scufundarea unei părţi din teritoriul situat între Alpi şi Apenini (Câmpia Padului);
(3) scufundarea blocului teritorial Tisia, cu formarea Bazinului Transilvaniei şi a
Bazinului Panonic (din vechiul bloc Tisia au rămas doar câteva resturi sub formă
de munţi izolaţi, precum Munţii Apuseni, masivele Matra, Bakony, Villany de pe
teritoriul Ungariei etc.); (4) ridicarea pe verticală a unor masive hercinice situate
la nord de lanţul alpin (ex. Munţii Ceveni, Vosgi, Pădurea Neagră etc. - elevaţia
masivelor hercinice a fost, în general, direct proporţională cu distanţa faţă de lanţul
alpin); (5) formarea grabenului Rhinului (între Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea
Neagră); (6) înălţarea Alpilor Scandinaviei (paradoxal, fenomenul de înălţare a
acestora a fost mai intens decât în cazul altor masive mai apropiate); (7) apariţia
arealelor cu vulcanism activ (se remarcă două areale relativ izolate: Islanda -
Hekla, Katla etc. şi bazinul mediteranean - Etna, Vezuviu, Stromboli etc.).

27
conform Velcea, Valeria (2001), citată de Cocean, P. (2005).
46
 III.1.3. Evoluţia Europei în Cuaternar28
Cuaternarul este ultima etapă a erei neozoice. A debutat în urmă cu circa
2,6 milioane ani (cu privire la durata sa existăo multitudine de ipoteze) şi prezintă
două subdiviziuni, respectiv pleistocenul şi holocenul. Se caracterizează prin două
trăsături importante: (1) răcirea accentuată a climatului (alternanţa glaciaţiunilor
cu perioadele interglaciare) şi (2) apariţia şi dezvoltarea civilizaţiilor umane.
a) Glaciaţiunea (de calotă şi montană) reprezintă fenomenul cu cel mai
important impact asupra modelării reliefului din prima parte a cuaternarului
(pleistocen). Poziţia geografică a Europei a facilitat dezvoltarea şi acţiunea
îndelungată a gheţarilor de calotă generaţi în două centre, localizate în partea
nordică a Scandinaviei şi în insula Novaia Zemlea.

Fig.23. Extensiunea glaciaţiei în Europa.

Sursă:(Iakovlev, G. N., 1956, citat de Cocean, P. 2005, cu modificări).
1. limita fazei Ellster; 2. limita fazei Saale; 3. limita fazei Vistula (W - stadiul Wartha; R -
stadiul Riga; Br - stadiul Branbemburg; P - stadiul Pomeraanian; Ss - stadiul Sanpausselka);
4. direcţia deplasării gheţii în faza Ellster; 5. direcţia deplasării gheţii în faza Saale; 6. calota
glaciară montană din Alpi şi Pirinei.
Extensiunea maximă a gheţii (de calotă şi montană) s-a înregistrat în faza
numită Saale, când aceasta acoperea circa 6 milioane km2 din teritoriul Europei,
grosimea ei având, în medie, circa 2 000-3 000 m. În timpul acestei perioade calota
continentală cuprindea Irlanda (în întregime), Marea Britanie (până la culoarul

28
după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
47
Bristol-Tamisa), acoperind teritoriul european (dinspre nord) până la masivele
hercinice. Înspre est, limita sudică forma un lob alungit către sud, în lungul fluviului
Nipru, apoi un altul de-a lungul fluviului Don, după care se retrăgea mult către nord
datorită cantităţilor foarte reduse de precipitaţii. În aceeaşi perioadă, o altă calotă
montană acoperea Alpii, iar alta de dimensiuni reduse Pirineii (Fig. 23.). În celelalte
masive montane europene, între care Carpaţii, glaciaţiunea s-a manifestat prin
prezenţa gheţarilor de vale şi circ.
Calota glaciară continentală a înregistrat trei faze evolutive numite Ellster,
Saale şi Vistula, între care s-au interpus două perioade inter-glaciare (Hollstein şi
Eem). Pentru fazele glaciare Saale şi Vistula s-au identificat trei stadii Hanovra,
Rehburg şi Wartha, respectiv Brandemburg, Frankfurt pe Oder şi Pomeraanian.
În Alpi, glaciaţiunea a avut patru faze sigure, denumite după câţiva
afluenţi ai Dunării, din Podişul Bavariei: Günz, Mindell, Riss şi Würm (unii
autori susţin existenţa şi a altor două - Bibber şi Donnau), paralelizate, ultimele
trei, cu fazele calotei continentale nordice. Limita extremă a calotei montane
alpine a atins zona Sigmaringen, unde a determinat o curbură accentuată a
cursului de apă menţionat.
Pentru Munţii Carpaţi, opiniile existente29 converg spre recunoaşterea a
două faze, respectiv Riss şi Würm, cu o serie de stadii (I-II pentru Riss şi I-III
pentru Würm). Limita gheţarilor de vale a coborât, în faza de extensiune maximă
a glaciaţiunii carpatice, până la altitudinea de 1 400 în Munţii Retezat. Stadiul IV
würmian s-a limitat doar la gheţari de circ menţinuţi la peste 1 800 m în Munţii
Retezat şi, desigur şi în alte masive, în primul rând în Tatra.
În prezent (în continentul european) glaciaţiunea este prezentă sub formă
de calotă în Arhipelagul Spitzbergen (având o extensiune de circa 58 000 km 2),
Novaia Zemlea, Islanda şi Alpii Scandinaviei, precum şi prin gheţari de circ
(Munţii Pirinei) sau de vale (Munţii Alpi).
Printre cei mai cunoscuţi gheţari alpini se evidenţiază Mer de Glace (414
km ), Altesch (24,7 km lungime şi 86,8 km2 suprafaţă), Gheţarul Rhonului (10
2

km lungime şi 17 km2 suprafaţă), Hufi (7 km lungime şi 13,7 km2 suprafaţă),

Grindelwald (5,5 km lungime şi 10,1 km2 suprafaţă) etc.
O caracteristică a evoluţiei actuale, constă în retragerea continuă a
gheţarilor alpini, fenomen intensificat îndeosebi după anul 1850 (sfârşitul micii
„ere glaciare”). Astfel, din cei 2 244 gheţari înregistraţi în Elveţia la data
respectivă, un număr de 249 au dispărut. Retragerea limbii altor gheţari este
evidentă (ex. Altesch cu 3,3 km; Gheţarul Rhonului cu 2,5 km) iar diminuarea
grosimilor şi a suprafeţelor ocupate este amplificată.
Glaciaţiunea (de calotă şi montană) a avut o serie de consecinţe importante
în peisajul continentului european, respectiv: (1) producerea fenomenelor de
eroziune glaciară (ex. formarea de cuvete lacustre, formarea fiordurilor, a
circurilor glaciare etc.); (2) fenomenele de acumulare glaciară (ex. morene de
diverse categorii; praguri glaciare montane etc.); (3) repoziţionarea zonelor

29
Urdea, P. (2000), Munţii Retezat. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
48
climatice (actualele zone erau mult împinse către sud); (4) eustatismul glaciar (cu
formarea teraselor marine) etc.
b) Ultima epocă geologică numită holocen sau post-glaciar şi care durează
de circa 10 000 ani este recunoscută pentru apariţia civilizaţiilor umane. Holocenul
(postglaciarul) se subdivide la rându-i în mai multe etape, unele echivalente cu
diverse epoci istorice, respectiv: pre-boreal; boreal (ambele echivalente cu
mezoliticul); atlantic (corespunde neoliticului); sub-boreal (epoca bronzului) şi
sub-atlantic (epoca fierului).
III.2. Relieful30
Relieful continentului european este rezultatul evoluţiei paleogeografice,
structurii şi compoziţiei litologice, tectonicii şi diversităţii sistemelor de modelare.
Evoluţia paleogeografică a impus edificarea anumitor tipuri de structuri (de
platformă sau orogen) şi a imprimat intensităţi şi ritmuri foarte nuanţate procesului
de configurare și structurare a unităţilor de relief.
Existenţa unor game variate de roci (dure şi moi, masive sau stratificate,
solubile sau insolubile, orizontale sau înclinate etc.) a determinat un comportament
diferit în interrelaţia cu agenţii modelatori, rezultând totatâtea tipuri sau subtipuri
de relief litologic sau structural.
Tectonica şi-a pus, la rându-i, pecetea asupra macroformelor sau
microformelor de relief, rezultând unităţile de tip horst sau graben, culoarele sau
depresiunile tectonice etc. În fine, sistemele de modelare sunt responsabile cu
evoluţia în timp a reliefului, prin negarea sau modelarea formelor sale majore sau
minore (ex. modelarea glaciară, fluvială, cea derulată în regim arid, marină etc., au
generat forme inedite, de mare atractivitate şi specificitate).
Europa este continentul cel mai jos (altitudinea medie fiind de circa 340
m), fapt ce se datorează extensiunii mari a câmpiilor, podişurilor şi dealurilor
joase. Principalele trepte de relief europene şi ponderea lor este următoarea: câmpii
joase (între – 28 m şi 200 m altitudine) - 57%; câmpii înalte, dealuri şi podişuri
joase (între 200 m şi 500 m altitudine) - 27%; podişuri, dealuri şi munţi joşi (între
500 m şi 1 000 m altitudine) - 10%; munţi (de peste 1 000 m altitudine) - 6%.
Prin urmare, amplitudinea maximă (ecartul valoric dintre punctul cel mai
înalt şi cel mai jos) are o valoare de 4 835 m (4 807 m, vf. Mont Blanc şi – 28 m,
nivelul Mării Caspice).

III.2.1. Unităţile montane

Munţii Europei prezintă vârste diferite şi s-au format în orogeneze diferite
(caledoniană, hercinică, alpină). Formează lanţuri montane cu lungimi apreciabile

30
conținuturile acestui capitol au fost analizate, parțial, având la bază trei surse principale, respectiv:
(1) Coteț, P. (1967), Europa și Asia. Geografie fizică, Edit. Didactică și Pedagogică, București; (2)
Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I. (1982), Geografia continentelor:
Europa, Edit. Didactică și Pedagogică, București și (3) Cocean, P. (2005), Geografia Europei, Edit.
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
49
(Alpi, Carpaţi, Pirinei, Balcani, Apenini, Dinarici, Ural, Alpii Scandinaviei etc.)
sau apar sub forma unor masive izolate (precum munţii din Peninsula Crimeea, din
insulele Sicilia, Sardinia sau Creta).

Fig.24. Trăsăturile principale ale reliefului Europei.

Sursă: (Coteţ, P., 1967).
1. porţiuni situate la sub 0 m; 2. porţiuni în care predomină altitudinile cuprinse între 0 m şi
200 m; 3. porţiuni în care predomină altitudinile cuprinse între 200 m şi 500 m; 4. porţiuni
în care predomină altitudinile cuprinse între 500 m şi 1 500 m; 5. porţiunile cele mai înalte;
6. direcţia culmilor principale; 7. cote altitudinale; 8. regiuni învecinate.

În orogeneza caledoniană s-au edificat unităţile montane din partea de vest

şi nord-vest a continentului (din Arhipelagul Britanic şi Peninsula Scandinavia).
a) Astfel, în Irlanda sunt localizaţi munţii Donegal, Errigal şi Wicklow,
care apar în peisaj sub forma unor masive fragmentate, erodate intens şi separate de
culoare de tip graben;
b) În Scoţia sunt prezenţi Munţii Caledonici (Highlands), care sunt
despărţiţi de Munţii Grampiani printr-o succesiune de cuvete lacustre de origine
tectonică, precum Loch Linhe, Loch Oih, Loch Ness etc., unite între ele prin
Canalul Caledonian. În Munţii Grampiani se remarcă prezenţa celui mai înalt
punct din Arhipelagul Britanic, respectiv vf. Ben Nevis - 1 343 m, grefat pe un

50
vechi aparat vulcanic. Tot aici apar şi Munţii Scoţiei de Sud, sub forma unor
podişuri intens peneplenizate (843 m altitudine în vf. Merrick).
c) În Anglia sunt localizaţi Munţii Cheviot (816 m altitudine) iar în Wales
(Ţara Galilor) sunt Munţii Cambrieni (1 085 m altitudine), orientaţi pe direcţia sud-
vest – nord-est.
d) În Peninsula Scandinavia, Munţii (Alpii) Scandinaviei au peste 1 500
km lungime, fiind orientaţi pe direcţia nord-est – sud-vest şi prezintă următoarele
trăsături morfologice: relief în culise, datorat fragmentării tectonice excesive şi
reţelei hidrografice, ambele impunând orientări diferite ale culmilor; contact
direct, prin promontorii înalte, cu Oceanul Atlantic; altitudini cuprinse
preponderent între 1 500-2 000 m, excepţie făcând vârfurile Galdhøpiggen (2 469
m) şi Glittertinden (2 452 m), situate în partea sudică a lanţului montan, precum şi
Kebnekaise (2 123 m) din partea nordică; dezvoltarea unei zone mai joase
(Depresiunea Trondheim) în partea centrală; compoziție litologică din granite,
micaşisturi, gnaise, calcare cristaline etc., intens cutate şi metamorfozate;
morfologie tributară sistemului de modelare glaciar şi periglaciar; aspect de
podişuri netede numite kjolen (în nord) şi held-uri (în sud); puternică asimetrie a
versanţilor (cel vestic este abrupt şi înalt, cel estic prelung); versantul vestic este
intens fragmentat de către fjorduri (Sognefjord - cel mai lung fjord european, 204
km şi 1 308 m adâncime; Hardandenfjord; Ulvick etc.); în anumite porţiuni, ţărmul
vestic este jalonat de o fâşie de câmpie joasă şi îngustă, formată prin abraziune
marină (numită Stranflat).
Orogeneza hercinică (variscă) a dat naştere unor unităţi montane şi de
podiş, ce formează aliniamente orientate astfel încât alcătuiesc un vizibil W cu
patru laturi31.
Prima latură, cu orientarea generală nord-vest – sud-est (aparţine
direcţiei armoricane) este compusă din munţii Pennini, Cornwall şi Devon
(poziţionaţi în partea centrală şi sudică a Angliei), Munţii Kerry (sud-vestul
Irlandei), Podişul Armorican (Peninsula Bretagne) şi sectorul vestic al Masivului
Central Francez.
Al doilea compartiment (aparţinător direcţiei varisce) cu dezvoltare sud-
vest – nord-est, este format din sectorul estic al Masivului Central Francez, Munţii
Vosgi, Munţii Pădurea Neagră, Podişul Ardeni şi Masivul Şistos Rhenan.
Al treilea sector, orientat din nou pe direcţia nord-vest – sud-est, include o
serie de masive cu extensiune şi altitudini mari reduse, precum Masivul Harz,
Pădurea Boemiei, Patrulaterul Ceho-Morav (în cadrul căruia cele două direcţii se
juxtapun), Lysa Gora, Podişul Doneţk, Munţii Măcinului. În cadrul lui se evidenţiază
o fragmentare accentuată şi un decalaj spaţial între elementele constitutive.
Ultimul segment al formei W menţionate este alcătuit din culmea unitară a
Munţilor Ural, cu o dispunere relativă pe direcţia nord-sud.
Trăsăturile morfologice generale ale unităţilor de relief hercinice prezintă
valenţe relativ comune.
31
conform lui Vandermotten, C. (2000), citat de Cocean, P. (2005).
51
 Astfel, Munţii Pennini au culmi relativ netede şi altitudini cuprinse în
general între 600-800 m. Altitudinea maximă apare în Masivul Cumberland (978
m) din sectorul nord-vestic.
Munţii Cornwall şi Devon se evidenţiază prin vârfuri semeţe, dezvoltate pe
granite şi prin depresiuni formate în şisturi cristaline mai puţin dure.
Munţii Kerry relevă un relief de tip jurasian (alternanţă de anticlinale şi
sinclinale paralele) şi două sectoare cu denumiri diferite (sectorul nordic - Ulster şi
sectorul sudic - Munster).
Masivul (Podişul) Armorican din Peninsula Bretagne aparţine, ca vârstă,
unităţii hercinice intens peneplenizată. Are înfăţişarea unei suprafeţe dominată de
dealuri joase (300-400 m altitudine) și formate din şisturi cristaline paleozoice în
asociere cu roci mezozoice. Prezintă culmi joase orientate nord-vest – sud-est şi
este divizat în trei părți: Colinele Bretagne, Colinele Normandiei, respectiv
Colinele Vendée.
• Colinele Bretagne ocupă capătul vestic al peninsulei omonime şi ating
cota altimetrică maximă de 384 m în Munţii Negri. Sunt alcătuite din depozite
sedimentare cutate;
• Colinele Normandiei sunt poziționate la est de subunitatea precedentă, în
perimetrul lor altitudinile fiind uşor mai mari (417 m). Se constituie într-un nod
orografic regional, cu o reţea hidrografică radiar-divergentă;
• Colinele Vendée se dezvoltă la sud de culoarul larg al Loirei şi se
suprapun tectonic unei arii de bombare a fundamentului cristalin.
Între Masivul (Podişul) Armorican şi culmea hercinică a Munţilor Vosgi se
dezvoltă Bazinul Parizian cu un relief grefat pe formaţiuni sedimentare mezozoice
(calcare) şi terţiare (Fig. 25).

Fig.25. Secţiune pe direcţia est-vest prin Bazinul Parizian.

Sursă: (Birot, P., 1970, citat de Cocean, P., 2005).

Marea depresiune tectonică a generat structuri monoclinale dedublate,

către est şi vest, exploatate de eroziune, rezultând astfel un relief tipic de cueste cu
frontul orientat înspre nord şi nord-est (ex. Cuesta Ile de France, Cuesta Meusei,
Cuesta Mosellei etc.).
52
 Masivul Central Francez (Podişul Central Francez) este unitatea hercinică
europeană cea mai înaltă, fapt datorat conurilor vulcanice existente în cadrul său.
Prezintă o formă asimetrică (versantul estic abrupt şi cel vestic prelung), fiind un
nod orografic evident şi unitatea în care se intersectează direcţia armoricană cu cea
variscă a unităţilor hercinice. Principalele masive vulcanice sunt: Mont Doré (cu
vârful cel mai înalt de 1 886 m în Puy de Sancy), Cantal şi Puy de Dôme. O largă
desfăşurare o au arealele carstice, prezente în Podişul Causses (doline, lapiezuri,
chei - Fig. 26 etc.).

Fig.26. Cheile râului Herault.

(Foto - Cocean, P.).

Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră apar sub forma a două masive
opuse, ambele având versanţii, dinspre Rhin, abrupţi. Provin dintr-un fost masiv de
tip dom, unic, a cărui parte centrală s-a prăbuşit (formând grabenul Rhinului), ca
efect al ridicării catenei alpine.
Masivul (Podişul) Ardeni este delimitat de râurile Mosela şi Meuse, fiind o
prelungire către vest a Masivului Şistos Rhenan. Altitudinile medii sunt reduse (cea
maximă fiind de 694 m) şi predomină suprafeţele plane în care cursurile de apă, ce le
traversează, se încastrează adânc sculptând chei spectaculoase (ex. Cheile Meusei).
În pachetele groase de calcare cristaline s-au format peşteri (ex. Han sur Lesse).
Masivul Şistos Rhenan prezintă un relief format din unități montane joase,
având altitudinea maximă de 880 m, în culmea Taunus. Orientarea generalizată a
culmilor este pe direcţia vest-est.
Masivul Harz este o unitate de tip horst, formată din şisturi cristaline şi are
altitudinea maximă de 1 142 m, în vârful Brocken.
53
 În acest perimetru european apar şi alte masive hercinice, precum: Rhon
(958 m), Pădurea Thuringiei, Jura Suabă, Jura Franconiană (884 m), Eifel etc., cu
extensiuni modeste şi impact discret în peisaj. Sunt alcătuite din roci cristaline şi
metamorfozate intens sau din roci sedimentare (ex. Jura Suabă şi Jura
Franconiană). Dintre formele de relief specifice acestora se remarcă cuestele şi
butonierele, iar reţeaua hidrografică (prin încastrarea în formaţiunile cristaline) a
generat defilee şi chei înguste. Izolat apar formaţiuni vulcanice terţiare (Rhon).
Patrulaterul Ceho-Morav
este format din patru culmi
montane paralele (două câte
două), ce închid în interiorul lor o
unitate depresionară înaltă numită
Podişul Boemiei, cu altitudini
medii de 200-500 m, presărată din
loc în loc cu dealuri mai înalte, de
circa 600-900 m. Rama montană
marginală este compusă din
Munţii Metaliferi (poziţionaţi pe
latura nord-vestică); Colinele
Ceho-Morave (pe latura opusă de
sud-est, alcătuite din şisturi
cristaline şi granite); Munţii Sudeţi
(pe latura nord-est) şi Munţii
Pădurea Boemiei (paraleli cu
Sudeţii, pe latura sud-vestică a
patrulaterului).
Munţii Ural (Fig. 27)
reprezintă unitatea montană
europeană cea mai estică,
formând totodată limita dintre
Europa şi Asia. Uralii sunt unul
din cele mai lungi lanţuri
montane hercinice de pe glob,
extinzându-se de la Oceanul
Arctic și până la Câmpia Mării
Caspice. Lanţul montan Ural este
puternic erodat, fapt ce explică
fragmentarea accentuată şi
altitudinile reduse (circa 1 600-1
800 m în compartimentele nordic
şi sudic şi 700-800 m în
partea centrală).
Fig.27. Lanţul montan Ural.
Sursă: (http://media.web.britannica.com/eb- media/.gif, accesat în 27.01.2012, orele 1310).

54
 Sunt alcătuiți din şisturi cristaline, cuarţite, calcare, gresii, roci eruptive),
fapt ce explică importantele zăcăminte de subsol existente (ex. fier, cupru, zinc,
plumb, argint, aur, bauxită etc.). În timp au fost intens peneplenizaţi şi fracturaţi sub
formă de blocuri, reînălţate la diferite altitudini, ca urmare a mişcărilor neotectonice.
Lanţul montan al Uralilor se subdivide în trei sectoare principale: Uralul de
Nord - formează partea cea mai sinuoasă, mai lungă şi mai înaltă, atingând
altitudinea maximă de 1 894 în vf. Narodnaia. Se remarcă prin formele de relief
glaciare (inclusiv gheţari actuali) în alternanţă cu masive eruptive; Uralul Central -
este partea cea mai coborâtă, cu altitudini medii de 700-800 m, cu excepţia vf.
Ozlianka, de 1 124 m. O largă extensiune o are relieful carstic format din doline,
râuri subterane, peşteri (ex. Peştera Kungur cu o lungime de 5 km) şi Uralul Sudic -
reprezintă sectorul cel mai lat din întregul lanţ (150 km), fiind format din culmi
paralele, separate de văi longitudinale, orientate pe direcţia nord-est – sud-vest.
Produs al orogenezei hercinice este şi sistemul muntos din partea central-
estică a Peninsulei Balcanice, reprezentat de către Munţii Rhodopi (2 925 m
altitudine în vf. Musalla) şi de unităţile poziţionate în continuarea acestora înspre
nord-vest, respectiv masivele Rila şi Pirin (vf. Vikhren, 2 914 m altitudine) sau
înspre est, precum masivul, de mai joasă altitudine, numit Istrangea. Rezistenţa
indusă de către acest ultim masiv a determinat orientarea est-vest a Balcanilor şi
marea curbură a lanţului carpato-balcanic din Valea Timokului.

Fig.28. Principalele unităţi de relief din Peninsula Iberică.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.holidays-in-alicante-
spain.com/images/physical-map-of-spain-2.jpg, accesat în 27.01.2012, orele 1420).
55
 În sfârşit, orogeneza hercinică a generat şi majoritatea unităților de relief
din Peninsula Iberică (Fig. 28.), alcătuite din podişuri (ex. Meseta, Estremadura,
Meseta Portugaliei) şi munţi intercalaţi sau limitrofi acestora (ex. Munţii
Cantabrici, Sierra Guadarama, Sierra Gredos, Sierra Gata, Sierra Toledo, Sierra
Morena). Peneplenizarea, fragmentarea şi degradarea reliefului sunt accentuate,
sistemul de modelare bazat pe alterare-dezagregare punându-şi pecetea asupra
macroformelor şi microformelor existente.
De asemenea, relieful insulelor Sardinia şi Corsica are la bază vechi masive
hercinice cristaline, cu altitudini ridicate (ex. vf. Cinto din Corsica, de 2 710 m).
Unităţile montane aferente orogenezei alpine (mezo-neozoică) constituie,
peisagistic, entităţile cele mai evidenţiate din punct de vedere al extensiunii
teritoriale, precum şi ca altitudine sau masivitate. Din această grupă fac parte
Munţii Pirinei, Munţii Iberici, Cordiliera Betică, Cordiliera Catalană, Munţii Alpi,
Munţii Carpaţi, Munţii Apenini, Munţii Balcani şi Munţii Dinarici (inclusiv
prelungirile acestora către sud - Munţii Pindului şi Munţii Peloponesului).
a) Munţii Pirinei s-au format la contactul plăcii iberice cu cea europeană,
comprimând, înălţând şi deversând depozitele acumulate într-un şanţ tectonic ce
făcea legătura dintre „Oceanul piemontez” şi Oceanul Atlantic. Structura acestor
munţi este relativ simplă (lipsesc şariajele), cutarea fiind moderată, pe fondul
prezenţei rocilor cristaline (unele aparţinând plăcilor intrate în coliziune) şi
sedimentare. Calcarele sunt larg răspândite iar relieful carstic bine dezvoltat, fiind
reprezentat de avene (ex. Avenul Pierre Saint Martin - unul dintre cele mai adânci
din lume), peşteri celebre cu picturi preistorice (ex. Niaux, Lascaux, Labastide) etc.
Se impun, sub aspect morfologic, prin masivitate, prezenţa elementelor de relief
glaciar (mai ales circuri) şi altitudini mari, de peste 3 000 m (ex. vf. Pico de Aneto,
de 3 404 m, cel mai înalt din întregul lanţ).
b) Munţii Iberici sunt unitatea de legătură dintre orogenul Pirineilor şi
Platforma Mesetei, culmile lor depăşind în anumite vârfuri altitudinea de 2 000 m.
Prezintă o orientare generală pe direcţia nord-vest – sud-est.
c) Cordiliera Betică (Andaluză) este o prelungire a sistemului muntos
Atlas (de vârstă alpină) din Africa şi este compusă dintr-un mozaic petrografic
(roci cristaline, sedimentare şi vulcanice). Apare în peisajul Peninsulei Iberice sub
forma unor culmi paralele, altitudinile cele mai mari fiind înregistrate în Sierra
Nevada (vf. Mulhacen, de 3 480 m). Culmile situate la nord de Sierra Nevada au
altitudini mai reduse (circa 2 000 m) şi sunt cunoscute sub numele de culmile
Subbetice, în care o largă desfăşurare o are relieful carstic.
d) Cordiliera Catalană se evidenţiază în peisaj pe direcţia nord-est,
începând de la Valencia şi face legătura, ulterior, cu Munţii Iberici, prin
intermediul câtorva masive izolate cu altitudini de circa 1 800-2 000 m.
e) Alpii reprezintă cel mai important şi complex lanţ montan al
continentului european. Se impun în peisaj prin altitudine şi masivitate, dar şi prin
existenţa depresiunilor, podişurilor şi culoarelor morfologice marginale (ex. zona
prealpină şi perialpină), reprezentate de (Fig. 29):

56
 - Depresiunea Rhône-Saône numită şi Depresiunea Rhodaniană este un
graben cu o lungime de circa 600 km, a cărui bază este formată din câmpii
(poziţionate în lungul râurilor Rhône şi Saône), dealuri şi podişuri piemontane
marginale, care fac trecerea către rama montană;

Fig.29. Unităţile morfologice ale Alpilor.

Sursă:(Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I., 1982, citaţi de
Cocean, P., 2005).

- Munţii Jura apar sub forma unei fâşii arcuite, mărginită de areale
depresionare, între valea Rhônului (la sud) şi valea Doubsului (la nord). Se
deosebesc de Munţii Alpi (chiar dacă s-au format în aceeași perioadă - terțiar)
prin cutele mai largi şi regulate şi prin altitudinile mai reduse (altitudinea
maximă este de 1 723 m în vf. Crête de la Neige). Sunt alcătuiți din calcare
mezozoice, care impun în peisaj diverse forme carstice, precum cornişe,
abrupturi, creste golaşe, câmpuri de lapiezuri, doline etc. Constituie domeniul de
dezvoltare a reliefului jurasian tipic, generat de structuri cutate regulate (crestele
corespund anticlinalelor, iar văile sinclinalelor) prin intermediul unei reţele
hidrografice strict adaptate. Spre vest şi nord-vest munţii fac trecerea către
Podişul Jura, cu aspect de monoclin;
- Podişul Elveţiei este înconjurat la sud, vest şi est de catene montane. A
fost acoperit în totalitate de gheţarii cuaternari, astfel, în peisajul său apar o serie de
cuvete tectono-glaciare ocupate de entităţi lacustre (ex. Leman, Bodensee, Zürich,
Neuchatel, Luzern etc.). Prezintă două sectoare morfologice distincte, unul de
57
câmpie, cu altitudini medii de 400-500 m şi altul de piemont, cu altitudini de 700-
800 m, la poalele Alpilor;
- Podişul Bavariei este poziţionat în continuarea Podişului Elveţiei pe
direcţia nord şi nord-est (poziţie explicabilă prin suprapunerea lor peste o
depresiune de Vorland alpin, cu fundament de fliş şi molasă peste care s-au depus
formaţiuni glaciare şi fluviale32). Calota glaciară alpină a acoperit partea sudică şi
centrală a sa (până la latitudinea localităţii Sigmaringen), fapt atestat în peisaj de
multitudinea de valuri morenaice. Astfel, în depresiunile de exaraţie şi între
valurile de morene sunt cantonate lacuri glaciare (ex. Chiemsee, Würm, Traun etc.)
şi numeroase mlaştini. Podişul Bavariei a devenit în timp un adevărat laborator de
studiu al cronologiei glaciaţiei alpine, fazele acesteia fiind denumite după cele
patru cursuri de apă care-l traversează pe direcţia sud-nord (Günz, Mindell, Riss şi
Würm) şi se varsă ulterior în Dunăre.

Fig.30. Podişul Bavariei.

(Foto - Cocean, P.).

- Câmpia Padului (Po) numită şi Câmpia Lombardiei este situată la

bordura sudică a Alpilor, în prelungirea Mării Adriatice şi s-a format într-un vechi
golf al acesteia, prin depunerea unor pachete groase de aluviuni aduse de către
râurile din Alpi şi Apenini. Are o desfăşurare de circa 360 km lungime şi este

32
după Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I. (1982), Geografia
continentelor. Europa, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag. 97.
58
drenată de râul Pad (Po) şi de afluenţii din Alpi şi Apenini ai acestuia. Către mare
se termină printr-un ţărm lagunar (ex. lagunele Veneţiei şi Comacchio), iar Padul
formează la vărsare o deltă de mari dimensiuni.
- Munţii Alpi formează cel mai impozant lanţ montan european (prin
altitudine, masivitate, structură, morfologie etc.), fiind poziţionaţi între Marea
Ligurică şi Pasul Altare (care îi separă de Munţii Apenini), Bazinul Vienei,
Depresiunea Panoniei şi pasul Vraţa (care îi desparte de Munţii Dinarici). Ocupă o
suprafaţă de circa 220 000 km2 şi apar în peisaj sub forma unui arc cu convexitatea
către nord, a cărui latură externă are o lungime de circa 1 250 km, cea internă
având 750 km. Lăţimea edificiului montan este cuprinsă între 125-265 km (fiind
maximă în sectorul central).
Se impun în configuraţia de ansamblu a Europei prin următoarele trăsături:
- masivitate pronunţată indusă de lipsa depresiunilor intramontane;
- grad de fragmentare destul de ridicat, văile longitudinale (Gail, Rhon
etc.) fiind mai numeroase decât cele transversale cu caracter parţial (nu există văi
care să-i traverseze în totalitate);
- traversarea lor pe direcţie nord-sud (sau invers) este facilitată de
existenţa multor pasuri şi tuneluri (ex. Simplon - 20 km lungime; Mont-Blanc - 10,
6 km etc.);
- altitudini ridicate, cele mai înalte vârfuri fiind poziţionate în sectorul
central (Mont Blanc - 4 807 m altitudine; Monte Rosa - 4 638 m; Matterhorn - 4
565 m; Weisshorn - 4 512 m; Jungfrau - 4 166 m; Bernina - 4 052 m etc.) şi fiind
alcătuite din şisturi cristaline;

Fig.31. Alpii Austriei.

(Foto - Cocean, P.).
59
 - complexitate extremă sub raport structural şi morfologic (predomină
rocile cristaline şi sedimentare intens metamorfozate; faliere intensă etc.);
- simetrie structurală, indusă de prezenţa cristalinului (şisturi, granite,
gnaise, micaşisturi), a sedimentarului mezozoic intern (calcare) şi a sedimentarului
mezo-neozoic (calcare, molasă) extern. Cristalinul apare dezhumat de sub pânzele
de şariaj în aşa-numitele ferestre tectonice precum Engadine, Mont Blanc, Gran
Paradiso, Tauern iar corpurile vulcanice apar izolat în vecinătatea Lacului Como;
- sunt prezente un număr de şapte pânze de şariaj (ex. helvetică, penină,
austrice, dinaride etc.), formate în oligocen (Fig. 32);

Fig.32. Masivul Roggenstock cu cele şapte pânze specifice Alpilor.

Sursă: (Trumphy, R., 1985 citat de Bleahu, M., 1989 şi Cocean, P., 2005).
I. pânza helvetică; II. unitate cu mélange; III. fliş eocretacic; IV. pânza cu klippe; V. pânza
cu ofiolite şi radiolarite; VI. pânza austrică inferioară; VII. pânza austrică superioară.

- existenţa unui relief glaciar semnificativ sub formă de creste, circuri şi

văi glaciare suspendate, umeri etc. Limita actuală a zăpezii permanente este
poziţionată la o altitudine de circa 3 600 m pe versantul sudic şi la circa 3 200 m pe
cel nordic, astfel că modelarea glaciară continuă;
- prezenţa unor extinse areale cu relief carstic (ex. Alpii Dolomitici, Alpii
Bavariei, Alpii Austriei, Alpii Iulieni), dezvoltate în calcare de mare grosime, cu
apariţia unor peşteri de dimensiuni semnificative (ex. Eisriesenwelt, Postojna etc.);
- umanizare mai redusă datorită accesibilităţii limitate şi resurselor
(îndeosebi cele subsolice) relativ reduse. Abia în ultimul secol, prin prisma
dezvoltării fenomenului turistic, Alpii au fost populați mai intens.
Munții Alpii alcătuiesc, din punct de vedere structural, două
compartimente distincte, respectiv Alpii Occidentali şi Alpii Orientali, separaţi de o
linie ce uneşte cuveta tectonică a lacului Maggiore cu obârşiile Rhinului.
• Alpii Occidentali sunt mai complecşi structural, mai înalţi şi deţin cei mai
mulţi gheţari. În cadrul loc lipsesc, în general, mărturiile unei subducţii veritabile
(ofiolite cu dezvoltare amplă; prezenţa parţială a magmatismului de subducţie etc.).
60
Relieful carstic este semnificativ dezvoltat în Alpii Savoiei (ex. avenul Jean-Bernard,
cu una dintre cele mai mari denivelări la nivel mondial - 1 602 m sau peştera
Choranche, splendidă din punct de vedere speologic şi ingenios amenajată).
Prezintă trei arcuri cu convexitatea către nord care integrează masivele: (1)
primul arc (interior sau sudic) include: Alpii Ligurici; Alpii Cotici; Alpii Graici
(vf. Gran Paradiso - 4 061 m); Alpii Penini (vf. Monte Rosa - 4 638 m; vf.
Matterhorn - 4 565 m); Alpii Leopoldini; (2) arcul median integrează Alpii
Maritimi (vf. Pelat - 3 053 m); Alpii Provensali; Alpii Dofinezi; Alpii Savoiei (vf.
Mont Blanc - 4 807 m); Alpii Elveţiei; Alpii Bernezi (vf. Jungfrau - 4 166 m); Alpii
Glarici și (3) arcul exterior (nordic) cuprinde Prealpii francezi şi Prealpii Elveţiei.
• Alpii Orientali relevă o largă dezvoltare a formaţiunilor cu vârstă
mezozoică. Pânzele lor s-au format pe seama elementelor componente ale plăcii
superioare, africană, sub care s-a derulat subducţia. Sunt alcătuiţi, de asemenea, din
trei arcuri, acestea cuprinzând: (1) arcul sudic include: Alpii Lombardiei; Alpii
Veneţiei; Alpii Iulieni; (2) arcul median cuprinde: Alpii Retici (vf. Bernina - 4 052
m); Alpii Norici; Alpii Stirici și (3) arcul nordic grupează: Alpii Bavariei (vf.
Zugspitze - 2 964 m); Alpii Salzburgului (vf. Dachstein - 2 996 m) şi Alpii Austriei
(vf. Grossglockner - 3 798 m).
Relieful carstic este amplu reprezentat în Alpii Dolomiţi, Alpii Bavariei sau
Alpii Salzburgului, unde s-au dezvoltat sisteme endocarstice de amploare (ex.
peşterile Eisriesenwelt şi Dachstein), în timp ce formele reliefului glaciar domină
peisajul tuturor masivelor la altitudini de peste 2 500 m.
f) Carpaţii se extind între Dunăre, la vest (care-i separă de Alpi) şi Timok,
la est (pe care este fixată limita faţă de Munţii Balcani). Culoarul Moravei îi
delimitează în raport cu Munţii Dinarici. Lungimea lanţului montan carpatic este
superioară celui alpin, în schimb, lăţimea sa nu depăşeşte 180 km, valoare atinsă în
sectorul Tatra. Altitudinea maximă este de 2 655 m, existentă în vf. Gerlachovska
din masivul Tatra Înaltă.
Genetic, Carpaţii au o vârstă mai veche decât Alpii, debutul orogenezei lor
având loc în cretacicul mijlociu (faza austrică) şi continuând în cretacicul superior
(faza laramică), respectiv în terţiar (fazele savică, stirică şi valahă)33. Originea
lanţului montan carpatic se datorează aceloraşi fenomene induse de evoluţia
plăcilor tectonice la marginea unui scut rigid format din structurile platformei est-
europene (Platforma Rusă), respectiv unităţile hercinice din nord (Podişul Lysa
Gora, Podişul Boemiei etc.). În urma subducţiei plăcii est-europene au rezultat
Carpaţii Orientali, în timp ce subducerea plăcii moesice, a dus la ridicarea
Carpaţilor Meridionali. Procesele de geneză şi evoluţie a Carpaţilor Occidentali au
fost mult influenţate de orogeneza alpină şi de formarea Munţilor Dinarici,
presiunile exercitate dinspre vest determinând orientarea compartimentului montan
menţionat pe direcţia nord-sud, fragmentarea sa în trei unităţi distincte (Munţii
Apuseni, Munţii Poiana Ruscă şi Munţii Banatului) şi decolarea pânzelor de şariaj.

33
după Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I. (1982), Geografia
continentelor. Europa, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag. 99.
61
 În perioada terţiară, pe lângă faptul că s-au individualizat masivele
montane, au avut loc şi o serie de scufundări a unor compartimente interne ce au
determinat conturarea unor unităţi depresionare precum Bazinul Panonic, Bazinul
Transilvaniei, Liptovska Kotlina, Depresiunea Bârsei, Depresiunea Petroşani etc.
Elevaţia lanţului vulcanic vestic al Carpaţilor Orientali a generat individualizarea
depresiunilor de baraj ale Maramureşului, Dornelor, Giurgeului şi Ciucului. În
bazinul transilvan şi în Subcarpaţi, datorită tectonicii active, s-au manifestat
fenomene de diapirism.

Fig.33. Matricea plăcilor tectonice aferente Carpaţilor Româneşti.

Sursă:(Geografia României, vol. I, Geografie Fizică, 1983, citat de Cocean, P., 2005).

Dintre particularităţile lanţului montan carpatic se remarcă:

- Carpaţii sunt alcătuiţi dintr-un mozaic petrografic, ilustrat de prezenţa
rocilor cristaline (metamorfice), vulcanice şi sedimentare. Compartimentele
petrografice formează veritabile aliniamente clar dezvoltate în partea nordică a
Carpaţilor Orientali (ex. cristalinul ca axă centrală, dezvoltat din Tatra şi până la

62
Valea Trotuşului; sedimentarul flişoid, către exterior şi structurile vulcanice, înspre
interior, afirmate şi ele în munţii vulcanici ai Slovaciei-Vihorlat-Oaş-Călimani-
Gurghiu-Harghita);

Fig.34. Carpaţii şi câmpiile dunărene.

Sursă: (Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I.,1982, citaţi de
Cocean, P., 2005).

- fragmentare excesivă, datorată numeroaselor depresiuni interne şi

culoarelor de văi transversale care, spre deosebire de Alpi, reuşesc să-i traverseze
în totalitate (ex. Olt, Jiu, Mureş, Dunăre);
- dublarea (mai ales către exterior) lanţului montan cu o structură neogenă
cutată, respectiv Subcarpaţii;
- prezenţa a trei platforme de nivelare, denumite diferit, în cele trei ramuri
carpatice româneşti (ex. în Carpaţii Meridionali - Borăscu, Râu-Şes şi Gornoviţa;
în Munţii Apuseni - Fărcaşa-Cârligatele; Măguri-Mărişel şi Feneş-Deva). Acestea
au corespondent în endocarst un număr de trei niveluri de peşteri polietajate;
- relief glaciar mai puţin elocvent decât în Alpi, el conservându-se doar în
Carpaţii Meridionali şi Munţii Tatra (cu totul izolat şi în alte masive) sub forma
văilor glaciare, morenelor sau circurilor glaciare;
- relief vulcanic etalat de o manieră unică în continentul european, prin
structuri de tip conuri, cratere, cupole intruzive, platouri de lavă şi aglomerate.
Ele definesc peisajul Munţilor Metaliferi ai Slovaciei, masivului Vihorlat, dar mai
ales a lanţului vulcanic Oaş-Gutâi-Ţibleş-Călimani-Gurghiu-Harghita. În asociere
63
cu alte forme, elemente ale reliefului vulcanic sunt prezente, de asemenea, în
Munţii Metaliferi şi Munţii Vlădeasa din Carpaţii Occidentali ai României;
- relief carstic bine dezvoltat, sub forma unui carst de latitudine şi
altitudine mijlocie, ce include o gamă extrem de nuanţată de forme endocarstice şi
exocarstice. Gradul de carstificare este ridicat atât la suprafaţă, unde densitatea
dolinelor, uvalelor sau depresiunilor carstice este apreciabilă, cât şi în subteran,
unde s-au dezvoltat peşteri şi sisteme endocarstice de dimensiuni apreciabile (ex.
Peştera Vântului - peste 50 km lungime; Peştera Humpleu; sistemul endocarstic
Groapa de la Barsa; Platoul Ocoale-Scărişoara etc.);
- umanizare accentuată a spaţiului montan, datorită accesibilităţii facile
şi varietăţii resurselor solice (ex. agricole, forestiere, turistice) şi subsolice (ex.
zăcăminte nemetalifere, sare, cărbuni, aur etc.).
g) Munţii Apenini formează coloana vertebrală a reliefului Peninsulei
Italice, având o orientare generală pe direcţia nord-vest – sud-est, cu excepţia
Calabriei (nord-est – sud-vest). Se impun în peisajul peninsular prin altitudine.

Fig.35. Sectoarele Munţilor Apenini.

Sursă:(http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/e/eb/Italia_fisica_appennini
.png, accesat în 09.02.2012, orele 1133).
64
 Munţii Apenini se subdivid în trei sectoare (Fig. 35), respectiv:
- Apeninii Nordici poziţionaţi între pasul Altare şi cursul superior al râului Arno.
Sunt alcătuiți din gresii, care impun în peisaj vârfuri de circa 2 000 m (vf. Cimone - 2 160
m) şi argile, responsabile cu derularea unor intense procese de alunecări de teren;
- Apeninii Centrali situaţi între cursul superior al râului Arno şi râul
Volturno. Sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din calcare mezozoice şi formează
sectorul montan cel mai înalt. Culmea principală include Apeninii Romani, Munţii
Sabini, Munţii Abruzzi (cu masivul Gran Sasso d’Italia - 2 920 m altitudine),
Masivul Meta şi Masivul Matesa. În acest sector montan o amplă dezvoltare o are
relieful carstic (ex. polii, pâlnii, lapiezuri, chei etc.);
- Apeninii Sudici sunt divizaţi în Apeninii Napolitani (constituiţi din fliş)
şi Apeninii Calabriei (formaţi din roci cristaline, fapt ce explică existenţa
altitudinilor de circa 2 000 m; au un aspect de horst individualizat ca o
consecinţă a falierilor pliocene).
h) Munţii Balcani întregesc, către estul continentului european, lanţul
montan alpino-carpatic. Se desfăşoară pe direcţia vest-est pe o lungime de circa
600 km. Sunt alcătuiţi din două culmi cvasiparalele, respectiv (1) Stara Planina şi
(2) Sredna Gora, separate de depresiuni tectonice precum Karlovo şi Kazanlîk.
Culmea Stara Planina este situată în partea nordică şi are altitudini mai mari (2 376
m în vf. Botev), la peste 2 000 m apărând elemente specifice reliefului glaciar (ex.
circuri şi văi glaciare incipiente). Către nord, Munţii Balcani sunt flancaţi de
structuri de tip sub-balcanic, continuate înspre Dunăre, cu Podişul Prebalcanic.

Fig.36. Litoralul dalmatin.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.highonadventure.com/Hoa03oct/D
almatia/mapcroatia, accesat în 09.09.2012, orele 1213).
65
 i) Munţii Dinarici s-au edificat sincron cu Alpii şi sunt o continuare a
acestora la sud de pasul Vraţa, la rândul lor, prelungindu se către sud cu Munţii
Pindului şi Munţii Peloponesului. Dinaricii sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din
calcare mezozoice, pe seama cărora au fost modelate platouri calcaroase extinse
(planine), precum şi un carst reprezentat prin polii (ex. Livno, Lika, Popovo,
Cerknica, Kosovo etc.), peşteri, chei şi canioane. Culmea vestică a Dinaricilor
include un relief de tip dalmatin (în zona litoralului adriatic) a cărui specificitate
este dată de cutele strânse, paralele cu ţărmul, care au generat creste şi insule,
separate de văi sau de canale inundate (Fig. 36).
j) Munţii Pindului sunt poziţionaţi între Marea Adriatică şi Ionică (la vest),
valea Vardarului şi Marea Egee ( la est), fiind constituiţi în cea mai mare parte din
depozite flişoide. Sunt o continuare, către sud, a Munţilor Dinarici şi prezintă o
structură şi o tectonică complexe. Astfel, sectorul estic, mai înalt (vf. Smolica - 2
637 m; Masivul Olimp - 2 917 m, cel mai înalt din Peninsula Balcanică) este de
vârstă hercinică, iar cel estic, de vârstă mezo-neozoică. La contactul dintre cele
două tipuri de structuri diferice se remarcă prezenţa unui sector fragmentat,
dominat de culoare sau depresiuni tectonice, unele ocupate cu entităţi lacustre
extinse (ex. Ohrid şi Prespa).
k) Munţii Peloponesului sunt prezenţi în extremitatea sudică a edificiului
montan precedent şi au altitudini ce depăşesc pe alocuri 2 400 m. Se răsfiră digitat
în peninsulele litorale existente.
III.2.2. Unităţile de podiş
Deţin o pondere de circa 27% din continentul european şi sunt localizate în
partea nordică şi centrală a acestuia. Principalele unităţi de podiş europene sunt:
Podişul Baltic, Podişul (Masivul) Armorican, Podişul (Masivul) Ardeni, Podişul
Elveţiei, Podişul Bavariei, Podişul Boemiei, Podişul Lysa Gora, Podişul Lublin,
Podişul Volîno-Podolic, Meseta Iberică, Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei,
Podişul Prebalcanic, Podişul Dobrogei. Facem menţiunea că, din motive legate de
geneza şi apartenenţa teritorială a acestora, Podişul (Masivul) Armorican, Podişul
(Masivul) Ardeni, Podişul Elveţiei, Podişul Bavariei şi Podişul Boemiei
(Patrulaterul Ceho-Morav) au fost analizate în subcapitolul precedent, intitulat.
a) Podişul Baltic se prezintă, în totalitate, sub forma unei peneplene
vălurite, alcătuită la bază din formaţiuni cristaline, acoperite de pachete
sedimentare cuaternare groase de origine glaciară, fluvio-glaciară, litorală şi
lacustră şi se suprapune total Scutului Baltic (structură de vârstă precambriană
ilustrativă pentru evoluţia şi devenirea întregului continent european). În medie,
altitudinile sale sunt cuprinse între 200-500 m, coborând în anumite areale (precum
câmpiile litorale şi Podişul Lacurilor) la circa 0 m şi urcând în altele la peste 1 000
m (ex. Munţii Hibini din Peninsula Kola - 1 191 m; masivul Haltiatunturi din
Fenoscandia - 1 324 m).
Ca subdiviziuni majore se remarcă Podişul Suediei şi Podişul Karelo-Finic.
- Podişul Suediei este o unitate cu caracter piemontan, strâns legată de
Alpii Scandinaviei şi se desfăşoară pe direcţia cvasigeneralizată nord-sud, între
66
Peninsula Varanger şi Peninsula Scania. În cadrul lui se disting următoarele
subunităţi: Podişul Soerland, Podişul Norrland, Depresiunea Suediei Centrale şi
Podişul Smäland.
Podişul Soerland este o unitate îngustă, fiind situat pe teritoriul Norvegiei,
între fjordul Stavanger şi Lacul Mjösa. Este însoţit pe toată întinderea sa de o
câmpie litorală.
Podişul Norrland ocupă partea nordică a Suediei şi are aspectul unui
monoclin, înclinat către est. Este supus şi în prezent unor mişcări izostatice
pozitive, induse de eliberarea de sub calota glaciară care a lăsat în urma topirii
depuneri de materiale specifice. Este traversat de o reţea hidrografică tânără
formată din râuri paralele fără afluenţi semnificativi, numire elv-uri. Contactul cu
unitatea montană este marcat de apariţia unor depresiuni de convergenţă
hidrografică în care (asemenea cuvetelor, sculptate de către gheaţă din restul
unităţii), sunt cantonate o serie de lacuri.
Depresiunea Suediei Centrale s-a individualizat în perimetrul unui fost
braţ marin existent în post-glaciar. Relieful său este relativ accidentat datorită
pragurilor şi cuvetelor alcătuite din depozite morenaice sau din resturi mai dure ale
substratului. În cuprinsul ei sunt localizate, în cuvete de origine tectono-glaciară,
lacurile Vänern, Vätern şi Mälaren, reprezentative pentru funcţia lor peisagistică şi
rezervele de apă dulce deţinute.
Podişul Smäland întregeşte, în partea sudică, unitatea majoră, având
altitudini reduse, de circa 100-300 m. Este bombat în centru şi intens fragmentat de
către o serie de cursuri hidrografice divergente. În perimetrul său apar,
supraimpuse fundamentului precambrian (arhaic şi proterozoic), structuri cu vârstă
paleozoică şi mezozoică, la care se adaugă un sistem dens de falii divergente.
- Podişul Karelo-Finic defineşte morfologic partea estică a Fenoscandiei,
şi are un relief larg vălurit, cu aspect de câmpie înaltă (circa 300-400 m)
presărată cu o multitudine de lacuri şi râuri cu albii incipient definite. Excepţie
fac anumite porţiuni care apar sub forma unor masive izolate de peste 1 000 m
înălţime numite tunturi (ex. Haltiatunturi, Hibini etc.). Fundamentul unităţii este
brăzdat de numeroase falii, orientate nord-vest – sud-est. Diferenţierile
structurale existente se reflectă în morfologia formelor, pe granite apărând
dealuri domoale iar pe cuarţite, culmi abrupte. Alte forme, precum spinările de
berbec şi drumlinurile, dezvoltate pe zeci de kilometri lungime, amintesc de
intensa activitate de eroziune, transport şi acumulare, dezvoltată de către gheaţă.
Un element morfologic notoriu este dublul lanţ de morene (cu înălţimi de circa
200 m şi lăţimi de circa 4 km!!!), numit Salpausselkä, localizat în partea sudică a
Finlandei (Fig. 37). Şi acest podiş înregistrează în prezent o mişcare izostatică
pozitivă cu elevaţie de circa 1 m la 100 ani.
Principalele subdiviziuni ale Podişului Karelo-Finic sunt: Podişul
Finlandei (cu pronunţat caracter lacustru); cîmpia litorală din lungul Golfului
Botnic (netedă şi nisipoasă); câmpia lacustro-morenaică Ladoga-Onega care se
extinde până la litoralul Mării Albe şi Peninsula Kola (cu o morfologie definită de
un sistem complex de grabene şi horsturi intens modelate de glaciaţiune).
67
 Fig.37. Valurile de morene numite Salpausselkä.
Sursă:(http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/f4/Salpausselat-
kartta.svg/330px-Salpausselat-kartta.svg.png, accesat în 02.03.2012, orele 1100).

b) Podişul Lysa Gora este un vechi masiv hercinic cu altitudinea maximă

de 612 m în sectorul numit Lysica şi aparţine unei unităţi mai extinse numită
Podişul Poloniei. Este alcătuit din formaţiuni cristaline (în fundament) acoperite cu
depozite sedimentare mezozoice (triasice, jurasice şi cretacice). Monoclinurile
structurale existente au facilitat sculptarea reliefului cuestiform, fronturile de
cuestă fiind orientate către est şi nord.
c) Podişul Lublin, numit şi Podişul Lublin-Lvov aparţine ca şi precedentul
Podişului Poloniei, fiind localizat între Vistula şi Bugul superior. S-a dezvoltat ca o
structură veche de joasă altitudine (300-400 m) acoperit fiind cu pachete groase de
depozite loessoide.
d) Podişul Volîno-Podolic este situat între Nistru şi Nipru având altitudini
medii de circa 200-450 m, cea maximă fiind de 487 m. Fundamentul este
precambrian (granite, gnaise, cuarţite) şi apare sub formă de aflorimete în talvegul
văilor mai profunde. Peste subasmentul cristalin sau depus cuverturi de calcare
sarmaţiene recifale, numite toltre, în care disoluţia a sculptat un microrelief
ruiniform. Sunt prezente şi areale cu cueste şi suprafeţe structurale. Ca elemente
68
definitorii pot fi amintite depozitele de gips cu grosimi de circa 20 m care au
generat un pseudocarst unic, reflectat prin peşterile Optimisticeskaia - a doua din
lume ca lungime - 185 km şi Ozernaia - de peste 100 km lungime.

Fig.38. Podişul Lysa Gora.

(Foto - Cocean, P.).

e) Meseta Iberică este cea mai vastă unitate de relief din peninsula
omonimă, fiind constituită aproape în totalitate din structuri tabulare. Este
poziţionată în partea centrală a Peninsulei Iberice, fiind alcătuită din două platouri
extinse, cu altitudini medii de circa 600-800 m, respectiv Platoul Castiliei Vechi şi
Platoul Castiliei Noi, separate printr-o dorsală montană numită Cordiliera Centrală.
Periferia vestică a mesetei este coborâtă în lungul unor mari linii de fractură şi
formează unitatea Cîmpiei Portugaliei. Partea nord-vestică a mesetei, poziţionată
în Galicia, este formată dintr-o veche peneplenă care a fost fragmentată de către
dislocări tectonice de amploare, pe care s-au inserat cursuri de apă cu văi largi care
separă masive montane cu flancuri domoale, alcătuite din granite, gnaise şi şisturi
cristaline. Respectiva peneplenă coboară către mare şi dă naştere unei succesiuni
de golfuri şi promontorii de tip „ria”.
f) Podişul Moldovei reprezintă o unitate de relief pericarpatică poziţionată
între Carpaţi şi Prut, fiind constituit din depozite friabile de suprafață, de vârstă
neogenă (sarmatice şi pliocene în special) cu structură monoclinală. Altitudinile
variază între 200-600 m, cele mai mari fiind localizate în masivul Dealul Mare-
Hârlău (593 m) şi în Podişul Bârladului (564 m). Caracteristica morfologică
definitorie este dată de alternanţa a două elemente pregnante, respectiv asimetria
69
cumpenelor de apă şi alternanţa dealurilor cu şei şi depresiuni (Depresiunea
Jijiei), acestea din urmă fiind dezvoltate pe calcare, gresii, argile, marne,
conglomerate şi nisipuri. În partea sudică apar depozitele pliocene, altitudinile fiind
cuprinse între 200-300 m, iar văile adânci şi paralele, în timp ce interfluviile
prezintă aspect colinar (ex. Colinele Tutovei). Relieful dominant este cel
cuestiform şi erozivo-structural, o largă dezvoltare avându-o văile subsecvente și
cu caracter evident de asimetrie.
g) Podişul Transilvaniei se suprapune peste cea mai întinsă depresiune
intramontană carpatică a României şi prezintă altitudini medii de circa 500-800 m
(în cazul dealurilor), înclinarea generală fiind orientată est-vest (fenomen
evidenţiat de reţeaua hidrografică centrală formată din Mureş şi cele două
Târnave). Din punct de vedere geologic, Podişul Transilvaniei este o vastă zonă de
scufundare a fundamentului cristalin (care se află la adâncimi variate), peste care s-
au depus pachete groase de depozite sedimentare. Sedimentele de suprafaţă (argile,
marne, nisipuri, pietrişuri, conglomerate, tufuri etc.) sunt cutate puternic pe
margini, sub formă de cute diapire şi mai larg în partea centrală, sub formă de
domuri. În ansamblu, Podişul Transilvaniei este intens fragmentat, văile mari
prezentând câteva niveluri de terase întinse.
h) Podişul Prebalcanic este unitatea piemontană de racord dintre Balcanii
propriu-zişi şi Podişul Moesiei. Apare sub forma unor dealuri înalte, cu înclinare
sud-nord şi reprezintă unitatea de tip vorland a Munţilor Balcani, fiind localizat în
nordul acestora.
i) Podişul Dobrogei are drept nucleu morfologic Munţii Măcinului, un
horst hercinic impus în relief în ciuda altitudinilor reduse (467 m în vf. Greci) de
către structurile limitrofe coborâte (ex. Lunca şi Delta Dunării, Podişul Casimcei,
Depresiunea Nalbant). Sectorul sudic al său este alcătuit din calcare sarmaţiene
îngropate sub o cuvertură de loess. Calcarele sarmaţiene menţionate sunt puternic
carstificate, peşterile sculptate reflectând în structura speleotemelor oscilaţiile de
nivel ale Mării Negre în ultimul milion de ani (ex. Peştera Piatra deţine stalactite
cu vârste de peste 690 000 ani34).
III.2.3. Unităţile de câmpie
Câmpiile Europei, cu altitudini cuprinse între –28 m și 200 m deţin o
pondere de 57% din suprafaţa continentului. Principalele unităţi sunt: Câmpia
Germano-Poloneză, Câmpia Europei de Est, Câmpia Panonică şi Câmpia
Română. Acestora li se adaugă o serie de unităţi de câmpie mai restrânse ca
extensiune, precum Câmpia Andalusiei, Câmpia Ebrului (Aragonului), Câmpia
Padului (Lombardiei), Câmpia Mariţei, Câmpia Thessaliei, Câmpia Albaniei etc.
În prezentul subcapitol vom analiza mai detaliat doar primele patru unităţi,
celelalte fiind radiografiate într-o anumită măsură în subcapitolele precedente, ca
subdiviziuni ale altor unităţi majore.

34
http://www.natgeo.ro/explorari/speologie/9054-misterul-apelor-pierdute-din-dobrogea?showall=1,
accesat în 21.01.2013, orele 1330.
70
 a) Câmpia Germano-Poloneză se interpune între Marea Nordului şi Marea
Baltică (la nord) şi unităţile europene hercinice formate din masive montane şi
podişuri (la sud). Limita vestică a sa este dată de către Colinele Artois, iar cea
estică de cumpăna de ape dintre Vistula, Niemen şi Nipru. Genetic şi morfologic,
acestei câmpii i se asociază Peninsula Yutlanda şi Arhipelagul Danez.
Altitudinea câmpiei este cuprinsă în ecartul valoric 0-300 m, maxima fiind
înregistrată în Colinele baltice (313 m), pe latura sa vestică, respectiv pe litoralul
olandez, prin intermediul polderelor, coborând sub nivelul mării.
Fundamentul geologic al său este mixt, compus din formaţiuni aparţinând
Scutului Baltic şi structurilor caledoniene (în nord şi vest), Platformei Ruse (în est),
unităţilor hercinice şi carpatice (în sud). Câmpia Germano-Poloneză a funcţionat
vreme îndelungată ca o extinsă zonă de subsidenţă, fiind, astfel, colmatată cu
depozite marine, lacustre şi sedimentare. Fundamentul apare la zi în câteva areale
restrânse, poziţionate mai ales în părţile estice, în cea mai mare parte rocile sale
fiind acoperite cu formaţiuni cuaternare glaciare, fluviatile şi eoliene.

Fig.39. Peisaj din Câmpia Germano-Polonă.

(Foto - Cocean, P.).

Un rol decisiv în definitivarea şi sculptarea reliefului l-a jucat glaciaţiunea

de calotă prin intermediul celor trei faze ale sale. Ca urmare, depozitele morenaice
sunt omniprezente sub forma unor coline alungite preponderent pe direcţia vest-est,
care ulterior au fost bulversate şi relocalizate de către organizarea reţelelor
hidrografice complexe.
Depresiunile de excavaţie şi cele inter-morenaice sunt ocupate de către
unităţi lacustre, turbării sau mlaştini extinse. Urmele primei faze glaciare sunt
71
recognoscibile mai ales în arealele sudice ale câmpiei, unde, după faza Ellster n-a
urmat vreo altă fază glaciară. Dimpotrivă, vestigiile morfologice ale fazei Vistula
abundă în arealele nordice şi mai ales în Peninsula Yutlanda, Colinele Mazuriei şi
ale Pomeraniei.
Relieful periglaciar apare pe suprafeţe extinse sub forma unor văi vechi
(numite pradoline), organizate la periferia gheţarilor şi orientate preponderent
paralel cu marginea calotei, adică pe direcţia vest-est, prin conuri fluvio-glaciare,
separate prin intermediul unor depresiuni alungite.
Un agent important în procesul de modelare a reliefului Câmpiei Germano-
Poloneză a fost vântul, deflaţia având un rol decisiv în răspândirea loessului şi în
apariţia dunelor. Ele sunt prezente mai ales pe malurile estice ale râurilor,
orientate ca organisme de drenaj preferenţial, pe direcţia sud-nord către cele două
bazine marine, respectiv Marea Baltică şi Marea Nordului.
Partea nordică a câmpiei a fost afectată în procesul de individualizare de
evoluţia bazinului marin baltic, care a înregistrat numeroase transgresiuni în
perioadele interglaciare, intervale în care s-au depus argile şi nisipuri, care, ulterior
au fost transformate în dune.
În perioada postglaciară imediată, bazinul Mării Baltice comunica printr-
un braţ marin larg, suprapus Depresiunii Suediei Centrale, direct cu Marea
Nordului. De altfel, o mare parte a Podişului Suedez actual şi a Finlandei erau
acoperite cu ape marine (Podişul Smaland „funcţiona” ca o insulă veritabilă) în
care s-au depus pachete groase de argile.
A doua fază a avut loc în urmă cu circa nouă milenii, când legătura cu
Marea Nordului s-a întrerupt, în bazinul baltic conturându-se o unitate lacustră, iar
câmpia se extindea către nord cu zeci de kilometri.
În sfârşit, în ultima etapă de evoluţie a bazinului s-au pus în evidenţă
actualele raporturi dintre cele două bazine marine, inclusiv prin emersia Peninsulei
Yutlanda şi a Arhipelagului Danez.
Principalele subdiviziuni ale Câmpiei Germano-Poloneze sunt: Peninsula
Yutlanda şi Arhipelagul Danez (o câmpie joasă de circa 150 m altitudine, uniformă
şi în general mlăştinoasă); Câmpia Germano-Poloneză propriu-zisă (de origine
fluvio-glaciară) şi Câmpiile Belgiei, Olandei şi Germaniei de Vest (configurate din
trei fâşii, respectiv fâşia polderelor dezvoltate sub nivelul mării, fâşia intermediară
cu altitudini de 0-20 m şi fâşia superioară, de până la 100 m altitudine, acoperită
cu loess, pe seama căruia s-au format soluri brune de pădure, profunde).
b) Câmpia Europei de Est (Câmpia Rusă) ocupă o suprafaţă extinsă între
ţărmul Oceanului Arctic (la nord), bazinele caspic şi pontic (la sud), Munţii Ural
(la est) şi culoarului fluviului Nipru (la vest). Este alcătuită (în subasment) din
formaţiunile cristaline precambriene ale Platformei Ruse, peste care s-au depus
formaţiuni sedimentare paleozoice, mezozoice şi neozoice (inclusiv cuaternare).
Subasmentul cristalin relevă ondulări tectonice majore, cu anticlize şi sineclize
ample şi apare la zi în scutul ucrainean. În arealul Kursk se înregistrează una
dintre cele mai ample anomalii magnetice, datorită imenselor zăcăminte de
minereu de fier existente.
72
 Periferic, Câmpia Europei de Est se învecinează cu unităţi de relief mai
recente, de vârstă hercinică (ex. Munţii Ural, Podişul Doneţk) sau mezozoice (ex.
Peninsula Crimeea).
Suprafaţa netedă a câmpiei este deranjată de intercalarea unor podişuri
joase (ex. Valdai, Kama, Smolensk, Volgăi, Doneţk), păstrate în peisaj sub forma
unor horsturi, domuri sau structuri de vârstă precambriană, elevate în intervalul
pliocen-pleistocen. Acestea prezintă energii de relief reduse, dublate însă de o
fragmentare tectonică şi hidrografică mai intensă.
Funcţie de trăsăturile sale morfologice, Câmpia Europei de Est (topic mai
adecvat decât cel de Câmpia Rusă, ea extinzându-se şi în Ucraina sau Belarus) se
subdivide în patru compartimente şi anume: Câmpia Dvina-Peciora, Câmpia
Moscovei, Câmpia Niprului şi Câmpia ponto-caspică.
- Câmpia Dvina-Peciora este poziţionată în partea nordică a unităţii, fiind
străbătută de arterele hidrografice ce i-au împrumutat topicul. Este joasă şi
mlăştinoasă, fapt ce a condus la un coeficient ridicat de meandrare a râurilor şi la
inundări frecvente. A fost ocupată în întregime de calota glaciară cuaternară ale
cărei mărturii morfologice sunt relevate de către valurile de morene ce brăzdează şi
nivelează la scară minoră suprafaţa topografică. În partea centrală a sa apare
culmea hercinică Timan (463 m) ce distonează prin energia sa de relief accentuată,
în raport cu unităţile de relief limitrofe joase;
- Câmpia Moscovei se desfăşoară la sud de sectorul precedent şi are un
relief vălurit, datorat atât succesiunii de valuri morenaice (şi acest sector a fost
acoperit în totalitate de către calota glaciară cuaternară) cât şi sinusoidelor
fundamentului precambrian, acoperit ulterior cu depozite mai recente. În
sineclizele fundamentului precambrian s-au acumulat zăcămintele carbonifere de
tip liptobioliţi din Bazinul Moscovei;
- Câmpia Niprului este un sector mai înalt decât precedentele, ajungând
frecvent la altitudini cuprinse între 100-150 m. În arealele nordice ale sale apar
depozite glaciare, în cele mediane fluvio-glaciare iar în cele sudice doar depozite
fluviale, în concordanţă cu gradul de extincţie şi de influenţă al calotei glaciare
cuaternare. Râurile s-au adâncit vizibil, generând, datorită ritmurilor eroziunii şi
depunerilor, versanţi terasaţi;
- Câmpia ponto-caspică se subdivide în compartimentul pontic şi în
compartimentul caspic, separate de o cumpănă de ape joasă, greu decelabilă din
punct de vedere peisagistic. Sectorul pontic s-a dezvoltat la nord de Marea Neagră,
pe locul ocupat iniţial de o vastă depresiune colmatată cu depozite neogene
(calcare sarmatice şi ponţiene ce apar la zi în majoritatea versanţilor văilor).
Relieful înclină discret către sud şi prezintă o fragmentare torenţială intensă.
Sectorul caspic, mult mai extins, are altitudini joase, cuprinse între 0-60 m. În
sectorul litoral el coboară sub nivelul oceanului planetar, până la –28 m. Este
uniformă, relativ netedă, diversificarea morfologico-peisagistică fiind determinată
de existenţa dunelor de nisip (de tipul barcanelor), cu înălţimi cuprinse între 5-15
m, dezvoltate, datorită deflaţiei puternice, în coordonatele unui climat semiarid.

73
Cuvetele mai joase sunt ocupate de lacuri cu apă sărată. Un areal important este
ocupat de delta (cu aspect digitat) fluviului Volga.
c) Câmpia Panonică prezintă o configuraţie ovală şi ocupă un perimetru
mărginit de către Carpaţi (în nord şi est), Dinarici (la sud) şi Alpi (la vest).
Subasmentul cristalin este brăzdat de numeroase falii, în lungul cărora se remarcă o
serie de izvoare termale.
Specificul morfo-structural al Câmpiei Panonice rezultă din
compartimentarea acesteia în areale coborâte altitudinal (ex. Câmpia Tisei, mai
ales sectorul situat la est de Tisa), areale medii altitudinal (ex. Câmpia Cumaniei
dintre Tisa şi Dunăre) şi areale de câmpie înaltă şi masive insulare (ex. Câmpia
Balatonului, cu altitudini cuprinse între 150-300 m; masivul cristalin Mécsek, de
662 m altitudine).
- Câmpia Tisei (Alföld) este subdiviziunea cea mai extinsă din Câmpia
Panonică, având caracter piemontan la contactul cu unităţile de dealuri de pe
teritoriul României (altitudinile fiind de circa 100 m) şi caracter mlăştinos în
apropiere de cursul Tisei. În perimetrul său apar unele sectoare ceva mai înalte,
reprezentate prin dune de nisip (ex. Câmpia Nyrului, Câmpia Deliblat);
- Câmpia Cumaniei (Felföld), numită şi „pământul înalt” prezintă
caracteristici geografico-fizice, conferite de altitudinile medii de peste 100 m, dunele
de nisip frecvente, lacurile sărate, densitatea redusă a reţelei hidrografice etc.
Câmpia Tisei şi Câmpia Cumaniei formează împreună unitatea Câmpiei
Panonice propriu-zise, alături de care apare şi Câmpia Balatonului, în care apare
masivul izolat Mécsek (662 m altitudine).
d) Câmpia Română se desfăşoară pe direcţia cvasi-generalizată vest-est,
între Drobeta Turnu-Severin şi Marea Neagră. Înclină către sud şi est, în sensul de
retragere a apelor vechiului bazin lacustru, fiind rezultatul colmatării de către
fluviul Dunăre şi afluenţii săi a lacului din Depresiunea Getică. Apare în peisaj sub
forma unor fâşii paralele diferenţiate morfologic şi altitudinal: lunca şi delta
(partea cea mai nouă, mai coborâtă şi mai umedă); terasele Dunării (care apar sub
forma unor trepte a căror extensiune maximă este înregistrată în sectorul Drobeta
Turnu-Severin – Târgu Jiu); cîmpia de loess (unitatea cea mai extinsă); câmpia de
divagare Titu-Buzău-Siret (cu râuri puţin adâncite şi cu frecvente fenomene de
înmlăştiniri) şi câmpia piemontană (cu suprafeţe înclinate nord-sud şi conuri de
împrăştiere). În genere, altitudinile Câmpiei Române sunt cuprinse între 10-300 m,
sectorul cel mai înalt fiind Câmpia piemontană a Piteştilor, cu un peisaj dominat de
câmpuri netede cu văi largi, lunci şi terase.
e) Câmpia Andalusiei este situată în arealul sud-vestic al Peninsulei
Iberice, are o origine piemontană şi este străbătută axial de râul Guadalquivir. O
parte importantă a acesteia se suprapune depresiunii La Mancha.
f) Câmpia Ebrului (Aragonului) s-a individualizat într-un vechi graben, ce
separa unitatea montană a Pirineilor în raport cu Munţii Iberici. Prezintă un peisaj
dominat de elemente fluvio-lacustre, înclină pe direcţia vest-est, iar la contactul cu
unităţile montane creşte în altitudine prin intermediul unor trepte de origine
piemontană.
74
 IV. FENOMENE CLIMATICE SPECIFICE
Europa este singurul continent care aparţine, într-o proporţie covârşitoare,
zonei climatice temperate, delimitată de izoterma de 0°C în nord şi 22-23°C în sud.
Singura excepţie este extremitatea nordică, circumscrisă zonei polare sau unor
variante de trecere către aceasta. Arealele europene sudice se înscriu în climatul
subtropical (mediteranean), care aparține, de asemenea, zonei temperate.

IV.1. Factorii climatogenetici

Caracteristicile actuale ale climatului european reprezintă consecinţa
acţiunii următorilor factori climatogenetici: poziţia geografică; forma uscatului
continental; vecinătatea Oceanului Atlantic; altitudinea, masivitatea şi orientarea
formelor majore de relief; poziţia principalilor centri barici şi curenţii marini.
a) Poziţia geografică (în latitudine).
Europa continentală se desfășoară de la circa 350 latitudine nordică la circa
710 latitudine nordică.

Fig.40. Repartiţia temperaturilor medii multianuale în Europa.

Sursă:(www.wunderground.com/data/images/eu_st.gif, accesat în 05.11.2007, orele 910).
75
 Acest fapt o plasează (cvasi-generalizat) în climatul temperat, rezultând
o serie de disparități climatice de la sud la nord (diferenţe termice, diferenţe
între cantităţile de precipitaţii, precum şi diferenţe privitoare la modul de
producere şi exprimare cantitativă a acestor indicatori, viteza vântului, regimul
îngheţului etc.) (Fig. 40).
b) Forma uscatului continental are o influenţă climatică importantă, prin
prisma expunerii, mai extinsă sau mai restrânsă a uscatului, la acţiunea anumitor
factori. Astfel, fragmentarea excesivă a faţadei continentale vestice în arhipelaguri
insulare (ex. Arhipelagul Britanic), peninsule (ex. Scandinavă, Iutlanda, Bretagne
etc.), sau mări interioare (ex. Marea Baltică) determină o pătrundere adâncă, către
est, a influenţelor oceanice vestice.
În mod similar, fragmentarea excesivă a litoralului sudic, prin intermediul
celor patru mari peninsule (ex. Iberică, Italică, Balcanică, Crimeea) şi a
arhipelagurilor insulare (ex. Baleare, maltez, egean), condiţionează o repercutare
extinsă a influenţelor mediteraneene asupra uscatului aferent precum şi asupra unei
fâşii extinse de ţărm.
c) Oceanul Atlantic este un factor climatic important, a cărui influenţă se
remarcă prin imensitatea maselor de apă din vestul şi nord-vestul Europei şi
existenţa curenţilor calzi (ex. Curentul Atlanticului de Nord, curentul Norvegiei,
prelungirea curentului Golfului - Gulf Stream-ului, Fig. 41).
Masele de aer predominant vestic (uneori sud-vestic sau nord-vestic)
determină apariţia unui aport de aer cald pe o mare parte a continentului iar
circulaţia vestică aferentă, impune formarea unor precipitaţii abundente, a căror
cantitate se reduce treptat, pe măsura înaintării către părţile centrale şi estice ale
continentului.
Predominanţa circulaţiei vestice face ca masele de aer respective, provenite
de deasupra Oceanului Atlantic să ajungă masiv în partea vestică a continentului,
moderat, în părţile centrale şi într-o pondere atenuată, în părţile răsăritene,
rezultând, astfel, fenomenul de reducere treptată a cantităţilor de precipitaţii pe
direcţia vest-est).
d) Influenţa reliefului în configurarea principalelor trăsături climatice
europene poate fi decelată prin intermediul a trei coordonate proprii: altitudine şi
masivitate; orientarea principalelor catene montane şi expoziţia şi raporturile
dintre formele sale majore.
- Altitudinea şi masivitatea impune, în esenţă, scăderea graduală a
temperaturii şi intensificarea precipitaţiilor o dată cu creşterea altitudinilor.
Altitudinea acţionează într-o manieră complexă, cea mai vizibilă ipostază fiind
etajarea climatului şi a nuanţelor sale. Astfel, predominarea câmpiilor şi a
podişurilor, determină o propagare nestânjenită a diverselor influenţe de la est la
vest sau de la sud la nord (ori invers). Atenuarea sau stingerea lor se realizează sub
imboldul energiei de propagare disipată şi mai puţin din cauza obstacolelor
naturale, inexistente practic (penetrarea către est a influenţelor oceanice dinspre
Câmpia Germano-Poloneză spre Câmpia Est-Europeană). Uniformitatea reliefului
determină variaţia redusă şi lentă a parametrilor climatici pe teritorii vaste.
76
 Fig.41. Curenţii din Oceanul Atlantic de Nord.
Sursă:(http://www.britannica.com/EBchecked/media/157706/Major-warm-and-cold-currents-
of-the-North-Atlantic-Ocean, accesat în 21.01.2013, orele 1455).

Dimpotrivă, creşterea altitudinilor în Carpaţi, Alpi, Pirinei sau Balcani,

determină o etajare climatică evidentă, de la climatul subtropical, specific anumitor
areale de la poalele sudice ale Alpilor la cel rece, subpolar, receptat în arealele
poziţionate la peste 3 600 m altitudine, deasupra limitei zăpezilor permanente.
Altitudinea şi fragmentarea reliefului amplifică fenomenul de expoziţie, ce
creează mari contraste topo-climatice între versanţii nordici şi cei sudici. Lor li se
adaugă indicele de declivitate, care face ca anumite suprafeţe să recepteze mai multă
energie, în comparaţie cu cele unde razele solare cad sub un unghi nefavorabil.
- Orientarea principalelor catene montane, alături de expoziţia şi
raporturile dintre formele de relief majore impun receptarea unor cantităţi diferite
de precipitaţii, pe versanţii vestici şi nord-vestici, faţă de cei estici şi sud-estici
(efectul de foehnizare) şi de temperatură, pe versanţii nordici faţă de cei sudici.
77
 Poziţia anumitor catene montane europene paralel cu litoralul (nord-sud)
acţionează prin bararea influenţelor oceanice, precum este cazul Alpilor
Scandinaviei sau a Munţilor Dinarici.
Dimpotrivă, orientarea marilor lanţuri montane pe direcţia vest-est
favorizează pătrunderea acestora pe distanţe mari către interiorul continentului (ex.
Pirinei, Alpi, Carpaţi, Balcani). Aceeaşi orientare, însă, se transpune într-un obstacol
de netrecut pentru masele de aer polar sau tropical care se vor opri la nord sau la sud
de catenele montane menţionate. Un exemplu elocvent în acest sens este dat de lanţul
Pirinei-Alpi-Carpaţi, care diferenţiază în cadrul Europei două domenii climatice
(iarna, masele polare nordice trec rar peste unităţile montane aferente lanţului
menţionat şi, totuşi, când se întâmplă acest fenomen se înregistrează ierni reci în
părţile sudice şi sud-estice ale Europei; în schimb, vara, masele de aer tropical,
provenite din Africa, trec, de asemenea, rar peste lanţul montan Pirinei-Alpi-Carpaţi,
generând, în aceste situaţii rare veri călduroase în părţile nordice ale continentului).
Uşoare infuenţe submediteraneene se resimt până în Câmpia Română,
urmare a pătrunderii lor prin culoarele morfologice ale Dinaricilor şi Balcanilor.
În sfârşit, prezenţa unor depresiuni intramontane de mari dimensiuni (ex.
Panonică, Transilvană) generează un climat de adăpost, unde influenţele climatice
de orice natură se atenuează.
e) Poziţia principalilor centri barici este importantă pentru definirea
coordonatelor climatice ale unor vaste regiuni35.
Între părţile vestice şi cele estice ale Europei se remarcă diferenţieri majore
în privinţa regimului baric (a presiunii atmosferice), vestul caracterizându-se
printr-o mare uniformitate barică (presiuni constante), în timp ce părţile estice
„suferă” mari variaţii ale regimului baric, funcţie de sezon. În Europa Estică,
regimul baric depinde de temperatură, care este foarte variabilă în timpul celor
două sezoane (rece şi cald). Astfel, în sezonul cald, se realizează temperaturi
ridicate şi presiuni foarte reduse, rezultând o minimă barică accentuată (aria de
presiune minimă din estul Europei) în timp ce, în sezonul rece, fenomenul este
invers (temperaturi coborâte şi presiuni mari), acum acţionând Anticiclonul Ruso-
Siberian. Când presiunea este minimă în părţile estice ale Europei (primăvara-
vara), masele de aer vestice se deplasează pe direcţia vest-est, pentru a compensa
diferenţa de presiune, rezultând cele mai bogate precipitaţii, fenomen cunoscut sub
apelativul „musonul” din Europa. Se poate vorbi de „muson” în Europa, existând
condiţiile necesare: masele de aer trec dintr-o regiune climatică în alta (din
climatul temperat oceanic în cel temperat continental) şi circulaţia maselor de aer
prezintă sensuri sezoniere diferite (ocean-continent, vara; continent-ocean, iarna).
Lipseşte însă cea mai importantă condiţie de definire ca atare, respectiv trecerea
dintr-o emisferă în alta, pe latitudine.
La nivelul Europei şi a entităţilor acvative învecinate se disting mai mulţi
centri barici, responsabili cu infuenţarea principalelor coordonate climatice
continentale.

35
după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
78
 Astfel, Europa de Est se află sub influenţa Anticiclonului Ruso-Siberian
care se formează iarna, datorită temperaturilor reduse, în Câmpia Est-Europeană.
În ciuda obstacolului impus de Munţii Ural, acesta surmontează culmile lor joase şi
pătrunde până în arealele centrale europene, oprindu-se, în general, la bariera
sinuoasă a Carpaţilor (pe care o străpunge totuşi, uneori, de-a lungul pasurilor joase
(ex. Pasul Oituz), ajungând în Depresiunea Braşov.
- Anticiclonul Azorelor (Fig. 42) prezintă un caracter permanent, regimul
baric nu se schimbă funcţie de sezon (presiunea atmosferică în cadrul său fiind
constantă, peste 1 000 mb) şi face parte din brâul presiunilor ridicate tropicale,
presiunea maximă din centrul său ajungând la 1 042 mb. Presiunea din interiorul
său este „întărită” prin aport de aer rece, adus de curentul rece al Portugaliei. Este
situat în general între 30-35° latitudine nordică, poziţia sa variind uşor în timpul
anului, funcţie de deplasarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească (iarna este situat
ceva mai spre nord, iar vara mai spre sud).

Fig.42. Anticiclonul Azorelor.

Sursă:(www.latorretaonline.com/.../image036.jpg, accesat în 05.11.2007, orele 1325).

Ciclonul Islandei, arie de joasă presiune (997 mb), activează iarna şi

pulsează aer oceanic către zona temperată. El atrage mase de aer rece dinspre
Groenlanda, care se transformă în aer mai umed deasupra Atlanticului de Nord,
rezultând ierni bogate în precipitaţii, ce se manifestă în partea vestică a Europei.
Ciclonul asiatic, arie de joasă presiune, conturată deasupra Podişului Iran,
se manifestă mai pregnant vara când atrage masele de aer ale Anticiclonului
Azorelor, generatoare de umiditate.
79
 Anticiclonul Scandinav se formează vara şi determină scăderi accentuate de
temperatură în Europa centrală şi de nord, datorită advecţiei maselor de aer polar.
Anticiclonul Groenlandez impune, datorită climatului rece şi calotei
glaciare, temperaturi sunt foarte reduse, vânturi puternice şi precipitaţii solide în
cantităţi apreciabile.
f) Curenţii marini (vezi, Fig. 41) afectează îndeosebi faţada vestică a
continentului prin intermediul Curentului Golfului, un curent cald, benefic pentru
Europa. El influenţează clima Arhipelagului Britanic şi a ţărmului norvegian (aici
se înregistrează una dintre cele mai intense anomalii termice pozitive de pe Glob),
făcând ca acestea să nu înghețe în timpul anului, cerealele putând fi cultivate până
în apropiere de Capul Nord. La aceeaşi latitudine, în America de Nord şi Asia de
Est, temperatura medie anuală este negativă. Influenţa mărilor înconjurătoare (ex.
Marea Mediterană, Marea Neagră) se resimte şi ea pe fâşii cu lăţimi cuprinse între
25-100 km, funcţie de morfologia litoralelor.

IV.2. Masele de aer specifice Europei

La nivel mondial se disting următoarele categorii de mase de aer (Fig. 43):
mase de aer ecuatorial (mE - nu influenţează clima Europei); mase de aer tropical
(cT - se formează deasupra zonelor tropicale); mase de aer polar (mP - se formează
deasupra zonelor de climă temperată) şi mase de aer arctic (cA - apar în zona
Polului Nord, corespondentul lor la Polul Sud fiind masele de aer antarctic - cAA).

Fig.43. Repartiţia maselor de aer la nivel global.

Sursă:(www.uwsp.edu/.../air_masses_types.html, accesat în 05.11.2007, orele 1528).
80
 În cadrul Europei, condiţiile meteo-climatice sunt determinate în cea mai
mare parte de masele de aer polar, care acoperă aproape în întregime suprafaţa
continentului, excepţie făcând unele areale subpolare din nord unde acţionează şi
masele de aer arctic, mai ales iarna.
În regiunile sudice ale Europei există o alternanţă a maselor de aer. Astfel,
iarna acţionează masele de aer polar, în timp ce, în sezonul cald, dominante sunt
masele de aer tropical (oceanic, dar mai ales masele de aer tropical uscat saharian).
Spre exemplu, luna august în România, este una cu o insolaţie foarte puternică,
datorită nebulozităţii reduse, fapt datorat acţiunii maselor de aer tropical uscat.
IV.3. Regimul principalelor elemente meteorologice
a) Temperatura aerului este dependentă, atât din punct de vedere valoric
cât şi al regimului de manifestare anual, de unghiul de incidenţă a radiaţiei solare
pe suprafaţa continentului, susccesiunea anotimpurilor, altitudine, mişcarea
generală a maselor de aer şi de implicaţiile diverşilor factori locali.
Diferenţele termice medii anuale în cadrul continentului european sunt
destul de mari, fiind determinate de extensiunea acestuia pe latitudine (valoarea
temperaturilor medii anuale manifestă o scădere de la sud către nord) şi de
creşterea altitudinilor (temperaturile scăzând pe măsură ce crește altitudinea).
Faţă de valorile termice medii anuale, temperaturile medii lunare prezintă
o oarecare uniformitate între sudul şi nordul Europei în timpul sezonului cald şi
diferenţieri însemnate în sezonul rece (Tabelul 2).
Repartiţia temperaturilor medii lunare (ianuarie) în Europa
Tabelul 2
Temperatura medie
Latitudinea Altitudinea staţiei
Localitatea lunară a lunii celei mai
stației meteo meteo (m)
reci (ianuarie)
Aberdeen 570 10' lat. N 14 m 3,30 C
Copenhaga 550 41' lat. N 3m 0,80 C
Moscova 550 50' lat. N 183 m - 6,00 C
Kazan 550 47' lat. N 80 m - 130 C
Lisabona 380 45' lat. N 102 m 10,30 C
Brest 480 20' lat. N 35 m 7,10 C
Bergen 660 33' lat. N 17 m 0,90 C
Tromsø 690 39' lat. N 15 m - 3,90 C
Sursă: (Gârbacea, V., 1997, Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs).

Afirmaţia de mai sus este valabilă mai ales pentru jumătatea europeană
estică, în cazul celeilalte părţi (vestică) remarcându-se o anumită omogenitate din
punct de vedere termic în ambele sezoane (rece şi cald) datorită influenţei, cu rol
de moderator termic, a entităţilor acvatice vecine.
Astfel, pentru partea de vest a Europei, diferenţele de latitudine prezintă o
importanţă redusă (vezi cazul Norvegiei, unde temperaturile de pe faţadele vestică
şi sudică sunt comparabile cu cele ale unor regiuni situate la latitudini mai reduse,
81
datorită influenţei curenţilor oceanici calzi, degajării termice datorată producerii
precipitaţiilor, aportului maselor de aer cald din sudul Europei etc.).
- Temperatura medie a lunii ianuarie scade treptat pe direcţia sud-vest –
nord-est, începând de la +120C, în zona Gibraltarului, la –230C în insula Novaia
Zemlea şi arealul nordic al Munţilor Ural. Izoterma de 00C prezintă un traseu sinuos,
traversând partea sudică a Islandei, urcă (datorită curenţilor calzi din Oceanul
Atlantic) până la Capul Nord, coboară de-a lungul litoralului norvegian în Peninsula
Yutlanda, iar apoi se orientează către München, ulterior însoţind cursul Dunării până
în Dobrogea. De aici, urmărește sudul Peninsulei Crimeea şi Caucazul de Nord până
la Marea Caspică. Izoterma menţionată divide Europa în două părți, diferenţiate
termic: una, de sud-est, cu temperaturi pozitive (ex. 10,70C la Siracuza, în Sicilia) şi
alta, de nord-est, cu temperaturi negative, de până la –200C.
- Temperatura medie a lunii iulie (cea mai călduroasă) scade pe fâşii
paralele de la sud la nord. Izoterma de 200C traversează nordul Spaniei, ajunge la
nord de Viena şi Kiev, ulterior vizând cursul superior al fluviului Ural. Prin
urmare, cele mai ridicate temperaturi medii de vară (iulie) se înregistrează în
Peninsula Iberică, sudul Italiei, Peninsula Balcanică, nordul Mării Caspice (280C).
- Amplitudinile termice variază mult la nivel continental, mai ales în
jumătatea estică a acestuia. În vestul Peninsulei Iberice ele prezintă valori de circa
100C, care sporesc până la 200C în Podişul Castiliei. Dimpotrivă, în Câmpia
Europei de Est, ele depăşesc în anumite areale valoarea de 600C (+350C vara, –
250C iarna).
b) Precipitaţiile atmosferice prezintă, în general, o repartiţie moderată,
fără maxime sau minime ilustrative și fără evidenţierea unor areale deşertice
propriu-zise sau cu abundenţă exagerată, cu câteva mici excepţii, în ambele sensuri
menţionate (fig. 44).
Cantităţile şi repartiţia teritorială a precipitaţiilor la nivelul Europei se înscriu
într-o serie de coordonate generale, precum: cantităţile cele mai mari de precipitaţii
se înregistrează pe faţadele vestice ale statelor riverane Oceanului Atlantic;
cantitatea precipitaţiilor se reduce treptat pe direcția vest-est; cantitatea de
precipitaţii creşte odată cu altitudinea. Prin urmare, arealele europene cele mai
umede sunt cele vestice şi montane înalte, iar cele mai aride apar în arealele sud-
estice joase ale continentului (ex. litoralul nordic al Mării Caspice receptează anual
cantități modeste, de doar 250 mm).
În cadrul Europei, precipitaţii de peste 1 000 mm/an se înregistrează în:
Arhipelagul Britanic (pe versanţii vestici), Munţii Scandinaviei, nord-vestul
Peninsulei Iberice, Munţii Alpi, versanţii vestici ai Munţilor Dinarici, versanţii
vestici ai Munţilor Apuseni, partea vestică a Peninsulei Balcanice.
Precipitaţii de peste 4 000 mm/an (cele mai însemnate cantităţi din cadrul
continentului) se înregistrează în partea centrală a Alpilor Scandinaviei (pe versanţii
vestici) şi în golful Kotor din vestul Peninsulei Balcanice.
Regimul anual al precipitaţiilor este, la rându-i, deosebit de nuanţat. Din
acest punct de vedere, în cadrul Europei se disting următoarele trei tipuri de regim
pluviometric:
82
 Fig.44. Repartiţia precipitaţiilor în Europa.
Sursă:(http://www.planetecologie.org/ENCYCLOPEDIE/Statistiques/P61.htm, accesat în
05.11.2007, orele 1600).

- regimul pluviometric vestic, caracterizat prin producerea uniformă și

constantă a precipitaţiilor, datorită unui flux continuu a maselor de aer maritim.
Există însă anumite perioade în timpul anului (ex. sfârşitul toamnei-iarna), când
precipitaţiile sunt ceva mai însemnate, față de media anuală. În cadrul acestui tip de
regim plouă aproape tot timpul anului;
- regimul pluviometric estic, determinat de predominanţa maselor de aer
continental, impune variaţii consistente în producerea precipitaţiilor de la un
sezon la altul. Se remarcă un maxim pluviometric, la sfârşitul primăverii şi
începutul verii şi un minim, la sfârşitul verii şi începutul toamnei.
- regimul pluviometric sudic, în care producerea precipitaţiilor are un
caracter și mai neuniform. Plouă doar în timpul iernii, când se remarcă acţiunea
maselor de aer polar, prin intermediul vânturilor de vest, în vreme ce, în sezonul
cald, acţiunea maselor de aer tropical fierbinte şi uscat, venite dinspre Sahara,
obstrucționează producerea precipitaţiilor (nu plouă deloc, apar incendii, secetele
sunt frecvente etc.).
Precipitaţiile solide (sub formă de zăpadă) sunt abundente în partea nordică
a Europei şi în unităţile montane înalte (la peste 2 000 m altitudine) din centrul şi
sudul continentului. Ele durează între 5-10 zile în sud şi până la 200 zile în arealele
nordice ale Finlandei.
83
 c) Vântul este un alt element meteorologic, important în stabilirea reperelor
climatului european. Ele se clasifică în vânturi regulate şi neregulate, cu
importanţă regională şi locală. Între vânturile cu caracter regulat se înscriu, în
primul rând, vânturile de vest, ce afectează, aşa cum o arată şi topicul, partea
apuseană a Europei, remarcându-se prin durată (frecvenţă), intensitate şi orientare.
Au un rol major în definirea vremii umede şi răcoroase din această parte a
continentului.
Crivăţul, o ramificaţie a anticiclonului siberian de iarnă, este activ în
anotimpul rece şi are o direcţie de acțiune dinspre est şi nord-est, afectând Câmpia
Europei de Est şi podişurile situate în vestul acesteia. Acţiunea sa se estompează,
în general, la contactul cu Carpaţii Orientali și de Curbură, dar acolo unde relieful
o permite se infiltrează mult către vest, ajungând uneori până în arealele centrale
ale Câmpiei Române.
În partea sudică a Franţei acţionează Mistralul, un vânt de o intensitate
deosebită, iar către Marea Adriatică, cu acțiune dinspre Munţii Dinarici se
răsfrânge Bora. Alte vânturi sunt Simunul (resimţit în sudul Europei dinspre
Africa), Austrul (în nord-vestul peninsulei Balcanice), Băltăreţul etc.
În zonele litorale acţionează brizele marine, iar în spațiile montane, brizele
montane. Există numeroase areale în care se realizează condiţii propice de acţiune
a vânturilor de tip foehn (ex. Carpaţii Meridionali, Munții Apuseni, Alpi, Pirinei,
sierrele iberice etc.).
IV.4. Principalele tipuri de climă în Europa
Luând în calcul principalele două elemente climatice (temperatura şi
precipitaţiile), în cadrul Europei se disting mai multe tipuri de climă (Fig. 45).
a) Clima temperat oceanică este specifică faţadei apusene a continentului,
din nord-vestul Peninsulei Iberice și până în Arhipelagul Britanic, incluzând
Islanda, centrul şi vestul Franţei, Ţările de Jos, Perninsula Yutlanda, sudul şi
centrul Suediei, litoralul atlantic al Norvegiei.
Se caracterizează prin: ierni moderate; raritatea frecvenţei gerurilor;
amplitudini termice anuale reduse (ex. în insula Valencia din sud-vestul Irlandei
amplitudinea termică anuală este de numai 70C); precipitaţii abundente (700-2 000
mm, funcţie de expoziţia versanților) şi repartizate relativ uniform în cursul anului,
cu evidenţierea unui maxim în sezonul toamnă-iarnă; ceţuri dense și persistente;
veri răcoroase şi ierni blânde; zăpezi puţine (ex. durata stratului de zăpadă în Scoţia
şi pe litoralul atlantic al Norvegiei este de numai 20-30 zile); temperaturi pozitive
iarna (ex. 0-40C în Peninsula Bretagne); temperaturi relativ scăzute vara (ex. 160C,
media lunii iulie în Peninsula Bretagne); manifestarea pregnantă a vânturilor de
vest, nebulozitate accentuată etc.
b) Clima temperat continentală afectează o fâşie ce include centrul
Câmpiei Europei de Est, începând de la arcul Munţilor Carpaţi şi până la lanțul
muntos al Uralilor. Este definită de următoarele particularităţi termice şi
pluviometrice: temperatura medie a lunii ianuarie este cuprinsă în ecartul valoric
de –5...–100C; temperatura medie a lunii iulie este de 20-300C; amplitudini termice
84
ridicate, de circa 25-260C în Câmpia Română (-30C iarna şi 22-230C vara) şi de
circa 300C în Câmpia Est-Europeană; regimul pluviometric este neregulat
(precipitaţii abundente cad la sfârşitul primăverii şi începutul verii); în timpul verii
se înregistrează secete frecvente; în timpul iernii se resimte influenţa directă și
severă a Anticiclonului Siberian, prin acțiunea crivăţului; vara, dominante sunt
vânturile ce acționează dinspre sud şi sud-est; precipitaţiile medii anuale
înregistrează cantităţi de circa 400-600 mm (ex. 546 mm la Moscova) etc.

Fig. 45. Repartiţia principalelor tipuri de climă în Europa.

Sursă:(http://www.worldbook.com/wb/Students?content_spotlight/climates/european_clim
ate, accesat în 05.11.2007, orele 1623).

Varianta excesivă a climatului temperat continental defineşte peisajul de

stepă aridă din Câmpia pontico-caspică şi sudul Câmpiei Niprului, fiind
caracterizată prin amplitudini termice deosebit de mari (peste 500C), geruri
îndelungate, precipitaţii în cantităţi foarte reduse (150-350 mm/an, căzute
îndeosebi vara), vânturi de vară din direcţia sud-est, uscate şi fierbinţi etc.
85
 c) Clima mediteraneană (subtropicală) este receptată de toate cele trei
peninsule din partea sudică a Europei, cu excepţia părţii de nord-vest a Peninsulei
Iberice, nordul Peninsulei Italia (Câmpia Padului - care prin delimitarea tranşantă
faţă de Alpi la nord şi Apenini la sud şi prin deschiderea mare către est, prezintă un
climat temperat cu accente de continentalism), nord-estul Peninsulei Balcanice.
Apare, de asemenea şi în partea sud-estică a Franţei.
Se caracterizează printr-o alternanţă sezonieră riguroasă, în care se
remarcă un sezon uscat şi foarte cald (vara) și un altul, răcoros şi umed (iarna).
În cadrul său se disting două variante, respectiv: (1) varianta oceanică
(specifică vestului Peninsulei Iberice, mai ales în Portugalia şi zona Gibraltar,
precum și litoralelor vestice ale peninsulelor Italică şi Balcanică) şi (2) varianta
continentală (în părţile estice ale sudului continental). De altfel, geograful francez
Emmanuel de Martonne, evidenţia existenţa unui climat mediteranean portughez
(umed) şi a unui climat mediteranean grecesc sau atenian (uscat).
Varianta oceanică (portugheză) se individualizează prin temperaturi medii
ale lunii ianuarie cuprinse între 4-100C, temperaturi medii ale lunii iulie de 23-
240C, precipitaţii bogate (2 000 mm/an) în nord şi reduse (circa 500 mm/an) în
arealele sudice, vânturi specifice precum Mistralul sau Bora, care determină
scăderi accentuate ale temperaturii etc. Varianta continentală (ateniană sau
grecească) se caracterizează prin cantităţi reduse de precipitaţii (300-350 mm/an),
intense procese de foehnizare a aerului, veri toride şi ierni reci, amplitudini termice
pronunţate (35-400C) etc.
În anumite teritorii din sudul Europei, care intră sub incidenţa climei
mediteraneene (subtropicale), sub impulsul unor factori meteorologici locali, se
dezvoltă o serie de areale cu caracter semideşertic (Fig. 46).
d) Clima subpolară (subarctică) este specifică părţilor nordice ale Europei
de Vest (din Peninsula Kola și până în Munţii Ural). În cadrul său se disting, de
asemenea, două variante: (1) varianta subpolară oceanică, întâlnită pe ţărmurile
Norvegiei şi până în dreptul Peninsulei Kola şi (2) varianta subpolară
continentală, în arealele nord-estice europene.
Varianta oceanică se caracterizează prin amplitudini termice foarte reduse
(datorită influenţei maselor de aer oceanic și a Curentului Golfului, care atenuează
mult temperaturile în timpul iernii). De altfel, la vest de Insulele Vesterålen se
înregistrează cea mai ridicată anomalie termică de pe Glob (temperatura este
foarte ridicată, în comparaţie cu media temperaturilor specifice zonelor estice
situate la latitudini similare).
Varianta continentală, prezintă amplitudini termice deosebite (vara,
încălzirea termică este accentuată, în timp ce iarna, temperaturile sunt foarte
reduse). Se caracterizează prin alternanţa acţiunii a două mase de aer și anume,
vara, masele de aer polar iar în sezonul rece (iarna), masele de aer arctic.
e) Clima arctică (polară) definește teritoriile europene din nordul extrem,
respectiv Arhipelagul Svalbard, Arhipelagul Franz Joseph etc., unde acționează,
aproape tot timpul anului masele de aer arctic, care impun un climat restrictiv în
ceea ce privește desfășurarea activităților economice.
86
 Fig.46. Areale cu caracter semideşertic în Europa.
Sursă:(http://www.worldbook.com/wb/Students?content_spotlight/climates/european_clim
ate, accesat în 06.11.2007, orele1000).

f) Clima munţilor înalţi este influenţată de altitudine, masivitate şi

expoziţia versanţilor. Versanţii vestici şi nordici sunt mai umezi şi prezintă
amplitudini termice mai atenuate. Temperaturile scad cu altitudinea, în vreme ce
precipitaţiile cresc (ajungând la circa 3 000 mm/an în Munții Alpi). Sporește, de
asemenea, ponderea precipitaţiilor solide, sub formă de zăpadă, ce favorizează
menţinerea gheţarilor la peste 3 200 m altitudine. Funcţie de poziţia geografică şi
altitudinea masivelor montane, se evidenţiază o etajare a climatului de la cel
subtropical la cel rece, astfel: în Alpii Maritimi - climat mediteraneean cu insolaţie
puternică; în Alpii Veneţieni - nuanţă continentală cu ierni reci şi veri calde şi
umede; în Prealpii Francezi - infuenţe oceanice dinspre vest; în Prealpii Elveţieni –
vânturi de tip foehn, ce determină topirea rapidă a zăpezilor; în văile şi depresiunile
intramontane apar inversiuni de temperatură şi ierni reci.
87
 V. POTENŢIALUL HIDROGRAFIC
Apa, în diversele sale forme de acumulare, rămâne una dintre condițiile
fundamentale ale existenţei vieţii şi dezvoltării economico-sociale. Resursele de
apă devin, astfel, o condiţie indispensabilă pentru menţinerea unui standard de
dezvoltare atins şi, mai ales, pentru orice proiecţie viitoare a acestuia.
Învelişul hidrosferic al Europei s-a organizat în strânsă corelaţie cu
particularităţile climatice, ale substratului geologic, morfologiei şi vegetaţiei.
Clima impune tipurile de alimentare şi regimurile de scurgere, substratul geologic
şi morfologia condiţionează modul de organizare şi orientare a principalelor
drenuri iar vegetaţia este un element-tampon în calea scurgerii rapide şi a
creşterilor bruşte de niveluri.

V.1. Reţelele hidrografice de suprafaţă

Sistemul de râuri al continentului european se caracterizează printr-o mare
densitate, care se atenuează treptat pe direcţia vest-est, configurarea acestuia fiind,
în primul rând, o reflectare fidelă a coordonatelor climatice (Fig. 47).
Cursurile de apă ale Europei sunt tributare mărilor şi oceanelor limitrofe
(ex. Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, Oceanul Arctic, Marea Baltică, Marea
Nordului, Marea Mânecii), precum şi unor bazine marine interioare (ex. Marea
Neagră, Marea Caspică).
Astfel, în Oceanul Arctic se varsă râurile Peciora, Mezen, Dvina de Nord,
Onega; în Marea Baltică - Neva, Dvina de Vest, Niemen, Vistula, Oder, Wartha; în
Marea Nordului - Elba, Weser, Ems, Rhin, Moselle, Meuse, Tamisa, Trent, Ouse;
în Marea Mânecii - Sena; în Oceanul Atlantic - Loire, Garonne, Duero, Tago,
Guadiana, Guadalquivir; în Marea Mediterană - Ebru, Rhon, Pad, Tibru, Vardar,
Mariţa; în Marea Neagră - Dunăre, Nistru, Nipru, Bug, Don; în Marea Caspică -
Volga, Ural, Kuma.
Europa prezintă o reţea hidrografică generată și organizată preponderent în
zona pireneeano-alpino-carpatică înaltă, care devine astfel un veritabil „castel de
ape” continental. Ea se descarcă radiar înspre nord, vest şi sud. Excepţie face
partea continentală estică unde bariera Munţilor Ural s-a dovedit impenetrabilă
pentru râurile atrase de zonele joase limitrofe cu subsidenţe active, precum şi
râurile Scandinaviei sau ale Arhipelagului Britanic, cu obârşiile în regiunile
montane aferente.
Reţeaua de drenaj relevă o evoluţie şi o organizare avansată. Numeroase
fluvii, datorită debitului solid apreciabil pe care îl transportă, şi-au edificat delte cu
extensiuni variabile. În această categorie se includ Uralul, Volga, Dunărea,
Vardarul, Padul, Tibrul, Rhonul, Ebrul, Rhinul, Vistula, Niemenul, Dvina de Nord,

88
Peciora. Dimpotrivă, alte fluvii europene, ce debușează în mări cu maree puternice,
au în sectorul inferior estuare (ex. Tamisa, Elba, Tago, Garonne, Loire, Sena).

Fig.47. Principalele râuri ale Europei.

Sursă:(www.europe-map.org/images/europe-rivers-map.gif, accesat în 15.11.2007, orele, 850).

Reţeaua hidrografică naturală, a fost interconectată, din raţiuni de facilitare

a transporturilor fluviale, prin intermediul unor canale antropice (ex. Dunăre-
Main-Rhin; Rhin-Rhon; Volga-Don; Volga-Marea Baltică; Garonne-Rhon;
Dunăre-Marea Neagră etc.).

V.2. Clasificarea zonală a râurilor. Regimurile de alimentare şi scurgere

Funcţie de poziţia lor geografică, modurile de alimentare şi de scurgere în
timpul unui an, râurile continentului european pot fi grupate în mai multe clase:
râurile din Europa de nord; râurile din regiunile mai uscate ale Europei sudice;
râurile din Europa mediană şi râurile cu regim hidrologic complex.
a) Râurile din Europa de nord.
Cursurile de apă din Europa de nord au o vârstă recentă, în comparaţie cu
celelalte regiuni continentale, deoarece organizarea lor a avut loc numai după
89
retragerea definitivă a calotei glaciare, fenomen ce a debutat în urmă cu circa 6
000-7 000 ani.
Caracterul de tinereţe a reţelei hidrografice din partea nordică a Europei
este reflectat prin câteva elemente caracteristice ale morfologiei văilor, respectiv
panta accentuată a profilului longitudinal, cu prezenţa a numeroase repezişuri şi
cascade; lungimea redusă a majorității cursurilor hidrografice; potenţial
hidroenergetic deosebit de ridicat, majoritatea fiind amenajate din punct de vedere
hidroenergetic (de-a lungul lor fiind prezente un număr mare de hidrocentrale,cu
capacitate medie, construite în serie).

Fig.48. Râurile Suediei.

Sursă:(www.mapsofworld.com/.../sweden-river-map.jpg, accesat în 15.11.2007, orele 855).
90
 Reţeaua hidrografică a Europei de nord prezintă un număr mare de râuri
paralele, care nu dețin afluenţi importanţi, deoarece captările laterale nu s-au
realizat încă, datorită vârstei lor recente. Fenomenul menţionat poate fi decelat în
cazul râurilor din Suedia (pe „versantul” estic al Alpilor Scandinaviei), cunoscute
sub denumirea de elv-uri (Fig. 48).
Coeficientul de scurgere36 este de circa 55% şi se explică prin
impermeabilitatea accentuată a substratului (rocile vechi şi dure specifice Scutului
Baltic), umiditatea intensă, panta longitudinală medie ridicată etc.
Râurile din Europa nordică au un impact pozitiv în procesul de dezvoltare
economică a regiunii. Datorită înclinării accentuate, potenţialul hidroenergetic este
unul deosebit, element ce favorizează posibilitatea producerii unor mari cantităţi de
energie electrică, la preţuri de cost reduse.
Rețeaua hidrografică a regiunii se încadrează în regimul de alimentare şi
scurgere nordic (polar), datorită debitelor bogate, evaporării reduse,
impermeabilităţii substratului şi alimentării din gheţari, zăpezi, lacuri şi mlaştini.
Cursurile de apă prezintă debite mari vara determinate de suprapunerea ploilor cu
fenomenul de topire a zăpezilor. Circa 5-7 luni pe an se creează condiții favorabile
pentru apariția podurilor de gheaţă.
În această categorie se înscriu râurile din Peninsula Scandinavia, Finlanda,
partea nordică a Câmpiei Est-Europene (ex. Peciora, Mezen, Dvina de Nord, Neva)
şi cele din Islanda.
b) Râurile din regiunile mai uscate ale Europei sudice.
Specifice acestui tip sunt râurile tributare Mării Mediterane. Ele se
organizează, dar mai ales, traversează, teritoriile cu climat subtropical
(mediteranean). Din tiparul menționat fac parte cele două cursuri de apă din partea
central-vestică a Peninsulei Italia (Arno şi Tibru), râurile Ebru, Pad, Adige, Vardar,
Mariţa și sectorul inferior al Rhonului.
Regimul hidrologic al lor este determinat de alternanţa sezonieră, motiv
pentru care, în timpul verii, râurile au debite reduse (precipitaţiile fiind în cantităţi
mici), uneori scurgerea încetând aproape complet. Iarna, când precipitaţiile sunt
abundente, albia majoră este complet ocupată cu apă şi se transportă cantităţi mari
de aluviuni (ex. pietrişuri, nisipuri, mâluri). Râurile cu un astfel de specific poartă
denumirea de fiumare, fiind frecvente mai ales în Sicilia (Fig. 49).
c) Râurile din Europa mediană.
Din perspectiva configurării rețelei hidrografice, Europa mediană cuprinde
cea mai mare parte a continentului, incluzând câteva subclase/tipuri de râuri,
precum: tipul atlantic; tipul alpin; tipul hercinic; tipul de tranziţie (include
subtipurile panonic şi nord-est european) şi tipul est-european (inclusiv râurile din
partea nord-estică a continentului)37.
- Tipul atlantic include râurile din Arhipelagul Britanic şi vestul Europei
continentale (ex. Sena, Loire, Garonne etc.), alimentate covârşitor din ploi, având
36
reprezintă raportul dintre cantitatea totală de precipitaţii căzute pe suprafaţa unui bazin hidrografic
şi cantitatea de apă scursă prin gura de vărsare a râului respectiv.
37
după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
91
astfel un regim hidrologic uniform, ce concordă cu un regim pluviometric uniform
specific zonei (plouă tot timpul anului). Totuşi, apare în regimul debitelor un uşor
maxim de toamnă, conform cu maximul pluviometric din această perioadă.

Fig.49. Cursurile de apă de tip fiumare din Sicilia.

Sursă:(content.answers.com/.../73/300px-Sicily_map.gif, accesat în 15.11.2007, orele 900).

Profilul longitudinal prezintă o pantă redusă (majoritatea curg prin unităţi

de câmpie şi podişuri joase), debitele constant mari acordând acestora calitatea de
râuri navigabile (ex.Tamisa, Sena, cursul mijlociu şi inferior al Loirei etc.).
Un fenomen de importanţă majoră rezultă din faptul că nu îngheaţă în timpul
iernii, astfel, putând fi exploatate pentru transportul fluvial tot timpul anului.
Între bazinele hidrografice ale râurilor există cumpene de apă joase, care
au favorizat construcţia, încă din secolul XVIII, a unor canale navigabile de
legătură. Înaintea construirii căilor ferate (momentul 1830), cele mai importante
transporturi se făceau pe aceste canale (ex. Ţările de Jos, Germania, Franţa - Canal
du Midi, Canalul Rhin-Rhonê).
Coeficientul de scurgere este de circa 33%.
- Tipul alpin, include râurile cu alimentare din zăpezi şi gheţari și care
prezintă debite maxime în timpul verii şi debite minime iarna. Uneori, apar oscilaţii
bruşte de nivel, cauzate de topirea rapidă a zăpezilor. Cuprinde cursurile de apă ce
92
traversează regiunile înalte ale Europei, mai precis sectoarele superioare ale
râurilor din Alpi, Pirinei, Sierra Nevada, respectiv cursurile superioare ale Rhinului
şi Rhonului și afluenţii de dreapta ai Dunării (ex. Iller, Lech, Inn, Mur etc.).

Fig.50. Canalul Midi (Franţa).

Sursă:(www.canaldumidi.com/Images/Cartes/Carte-Canal, accesat în 15.11.2007, orele 908).

Principalele caracteristici ale acestor cursuri de apă constau în: pante foarte
accentuate; profile longitudinale accidentate (ex. repezişuri, cascade); alimentare
predominant nivală (din zăpezi) şi glaciară (din gheţari), în consecinţă, debitele
maxime se înregistrează în timpul verii; variaţii accentuate ale debitelor între
sezonul rece şi sezonul cald (iarna, izvoarele îngheaţă, rezultând debite foarte
reduse); coeficientul de scurgere este de circa 70%, datorită pantei accentuate şi
impermeabilităţii substratului.
- Tipul hercinic include râurile care curg în întregime prin unităţile de
relief hercinice (ex. Lahn - afluent de dreapta al Rhinului, care traversează Masivul
Şistos Rhenan).
Datorită fenomenului de corelaţie dintre regimul precipitaţiilor şi regimul
de scurgere, se evidenţiază două perioade cu debite mai ridicate, respectiv
primăvara (datorită topirii zăpezilor) şi toamna (corespunzător cu maximul de
precipitaţii de tip oceanic). Totuşi, nu există diferenţe importante de nivel, în
timpul anului, regimul hidrologic fiind unul echilibrat.
Coeficientul de scurgere este de circa 40-45%, datorită impermeabilităţii
rocilor (şisturi cristaline şi intruziuni granitice) şi caracterului oceanic al climei.
- Tipul est-european este specific fluviilor Dvina de Vest, Prut, Nistru,
Nipru, Don, Volga, Ural, ce traversează regiuni cu un climat continental excesiv, cu
ploi puţin frecvente şi ierni aspre. Maxima de primăvară se suprapune intervalului de
topire rapidă a zăpezii. Vara apare scurgerea minimă datorită evaporaţiei.
Râurile aferente prezintă o serie de caracteristici determinate de climat şi
constituţia reliefului, respectiv: traversează unităţi de relief joase şi plate (câmpii,
podişuri joase); profilul longitudinal este unul echilibrat, panta fiind redusă; albiile
prezintă lărgime mare, fapt ce permite o evapotranspiraţie accentuată; coeficientul de
scurgere are valori reduse (15-20%), o parte a apei infiltrându-se în rocile
93
permeabile; la unele râuri mai mici, coeficientul de scurgere are valori de sub 10%;
regimul debitelor este foarte neregulat, cele maxime fiind înregistrate primăvara şi la
începutul verii; regimul de alimentare are caracter mixt - zăpezi şi ploi; pe timpul
iernii se produce fenomenul de îngheţ ce determină o reducere a importanţei lor
economice (nu se poate efectua navigaţia).

Fig.51-52. Râul Lahn (Germania).

Sursă:(http://www.rudesheim-rhine.info/z-
lahn-mosel.htm, accesat în 15.11.2007,
orele 920).

Un exemplu elocvent în acest sens este Volga (3 531 km - cel mai lung
curs de apă al Europei) (Fig. 53).
- Tipul de tranziţie include marile fluvii din Câmpia Germano-Poloneză
(ex. Elba, Oder, Vistula), care prezintă caracteristici intermediare între tipul
atlantic şi cel est-european, definite de următoarele aspecte: perioade de îngheţ
destul de lungi (mai ales Vistula); debitele maxime sunt înregistrate primăvara şi la
începutul verii, pe fondul unei anumite uniformităţi; transportă cantități însemnate
de apă datorită dimensiunii lor etc.
În cadrul acestui tip se evidenţiază două subtipuri, respectiv (1) subtipul
panonic, ce caracterizează râurile din Depresiunea Panonică, teritoriu în care se
înregistrează puternice infiltraţii ale apei în substratul permeabil şi (2) subtipul
nord-est-european, specific râurilor Dvina de Nord și Peciora, în primul rând. Se
caracterizează prin fenomenul de dezgheţ mai timpuriu din zona izvoarelor situate
mai la sud, în timp ce sectoarele inferioare rămân îngheţate, astfel că, periodic
(primăvara și la începutul verii) se produc fenomene de inundaţii pe areale extinse.
d) Râurile cu regim hidrologic (de scurgere) complex.
Între marile cursuri de apă europene se impun cele cu regim de scurgere
complex, respectiv cele care traversează teritorii cu diferite coordonate climatice
(ex. Dunărea, Rhinul şi Rhonul).
94
 Fig.53. Bazinul fluviului Volga.
Sursă:(cabri-volga.org/img/cabri_map_599.gif, accesat în 15.11.2007, orele 923).

- Dunărea are o lungime de 2 857 km și un debit mediu anual la vărsare, de

circa 6 000 m3/sec).
Prezintă o importanţă economică sporită în cadrul Europei, mai ales după
construirea Canalului Dunăre-Main-Rhin. Ţările cele mai interesate de
construirea canalului au fost Austria, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria.
Transporturile externe ale Republicii Cehe s-au efectuat în mare parte pe râul
Elba (statul ceh a fost mai puţin dezavantajat decât Austria şi Ungaria, de lipsa
unui astfel de coridor fluvial de legătură). Cea mai mare parte a navigaţiei pe
Dunărea Inferioară se desfăşoară pe braţele Chilia și Sulina, porturile ucrainiene
Chilia și Reni, alături de Sulina, fiind principalele noduri de racord între
navigaţia maritimă şi cea dunăreană.
95
 Fig.54. Bazinul hidrografic al fluviului Dunărea.
Sursă:(http://assets.panda.org/img/map_danube_carpathian_89119.jpg, accesat în 15.11.2007,
orele 925).

Regimul de scurgere prezintă variaţii complexe. La izvoare se pune în

evidenţă un regim hercinic, cu debite maxime primăvara (rezultate prin topirea
zăpezilor) şi toamna (regim pluviometric maritim). În continuare, curge pe la
nord de Podişul Bavariei, primind o serie de afluenţi din partea dreaptă, a căror
izvoare se află în Munții Alpi (ex. Iller, Isar, Mindel, Inn), prin urmare,
remarcându-se un regim de scurgere alpin, cu debite mari vara (rezultate din
topirea ghețarilor), care se păstrează până la Budapesta. În continuare, intră în
Câmpia Panonică şi primeşte caracteristicile subtipului respectiv (panonian). În
final, cursul inferior al Dunării, primește caracteristicile regimului de scurgere
est-european, înregistrându-se debite maxime primăvara şi la începutul verii,
fenomene de îngheţ iarna, inundaţii primăvara.
- Rhinul are o lungime de 1 125 km, fiind cel mai important fluviu
european, din perspectiva transporturilor fluviale (de mărfuri, persoane etc.),
situaţie favorizată de debitele sale mari şi constante, determinate de suprapunerea
unor regimuri de alimentare diverse.
În partea superioară, Rhinul are un regim alpin (de la izvoare până la
localitatea Basel), fiind caracterizat şi de un profil longitudinal neregulat (ex.
abrupturi de albie, cascade). În continuare, traversează grabenul tectonic dintre
Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră, unde prezintă un regim hercinic. În
sectorul inferior, străbate teritoriile statelor Olanda şi Germania, având un regim
de scurgere atlantic, cu caracteristice de manifestare aferente. Sporirea
considerabilă a sa în ecuația economică a continentului european a fost posibilă

96
în urma construirii canalului Dunăre-Main-Rhin, pe axa de comunicaţie
Rotterdam-Constanţa.

Fig.55. Bazinul hidrografic al Rhinului.

Sursă: (http://www.grid.unep.ch/product/publication/freshwater_europe/images/rhine.jpg,
accesat în 15.11.2007, orele 930).

Regimul hidrologic este relativ constant şi nu se înregistrează fenomene de

îngheţ, ceea ce induce valenţe deosebite pentru derularea transporturilor fluviale și
fluvio-maritime.
Este navigabil în condiții de ordin natural până la Basel (în Elveţia
majoritatea transporturilor grele se derulează prin portul Basel care
interrelaţionează Elveţia cu Marea Nordului).
c) Rhonul (812 km) prezintă un regim alpin, până în dreptul localității
Lyon. În următorul sector, regimul se complică, primind caracteristici hercinice,
97
datorită faptului că receptează o serie de afluenţi din unităţile hercinice
înconjurătoare (ex. Masivul Central Francez, Munţii Jura etc.). În sectorul de la
vărsare, regimul prezintă coordonate sudice (mediteraneene).

Fig.56. Bazinul hidrografic al Rhonului.

Sursă:(http://www.grid.unep.ch/product/publication/freshwater_europe/images/map6.jpg,
accesat în 15.11.2007, orele 934).

V.3. Entitățile lacustre

Cu toate că are o suprafaţă modestă în comparaţie cu Asia sau America,
Europa deţine toate tipurile genetice de cuvete şi acumulări lacustre naturale şi
antropice (ex. glaciare, vulcanice, de baraj natural, tectonice, carstice, sărate,
lagune, limane, de acumulare) cu funcții multiple.
98
 a) Lacurile glaciare sunt localizate în Munții Alpi, Munții Pirinei, Munții
Ural, Munții Carpaţi, Peninsula Scandinavia, nordul Munților Apenini, Munții
Balcani, Munții Dinarici. Lacurile de circ sunt numeroase în Munții Pirinei,
Munții Alpi şi Munții Carpaţi, cele de baraj morenaic pe văile alpine şi
carpatice, cele cantonate între valurile de morene definesc peisajul Câmpiei
Germano-Poloneze (cunoscutele areale lacustre mazuriene şi pomeraniene),
Podişul Kharelo-Finic, nordul Câmpiei Europei de Est iar acumulările din
depresiunile de exaraţie glaciară sunt frecvente în centrul Finlandei, Podişul
Suediei, Scania etc.
b) Lacurile tectono-glaciare definesc prin prezenţa lor peisajul Podişului
Elveţiei (ex. Bodensee, Leman, Zürich, Lacul celor patru cantoane etc.),
Podişului Bavariei (ex. Chiemsee), fâşia de racord dintre Munții Alpi şi
piemontul italian (ex. Como, Maggiore, Garda), Depresiunea Suediei Centrale
(ex. Vänern, Vättern, Malaren etc.), nord-vestul Câmpiei Europei de Est (ex.
Ladoga - 17 700 km²; Onega - 9 720 km²).

Fig.57. Sistemul lacustru Ladoga-Onega.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?q=ladoga-onega+lake, accesat în 18.04.2012,
orele1420).

c) Lacurile tectonice s-au format fie pe vechi structuri faliate (ex. Balaton),
fie în regiuni montane definite de o neotectonică amplă şi intensă (ex. Ohrid,
Prespa, Skutari).
99
 d) Lacurile carstice sunt specifice arealelor calcaroase ale Munților Dinarici
(cu apariţia a numeroase lacuri de polie - ex. Popovo, Cernica, Lika), Munților
Apenini (ex. Trasimeno), Munților Carpaţi (ex. Ighiu, Coleşti, Vărăşoaia), Podişului
Mehedinţi (ex. Zăton), Boemiei etc.
e) Lacurile vulcanice sunt mai puţine numeric, datorită răspândirii modeste
a acestui tip de relief. Ca exemple menţionăm Lacul Albano din Munții Apenini şi
Lacul Sfânta Ana din Munţii Harghita.
f) Lacurile sărate au origine naturală sau antropică. Cele naturale s-au
format fie în urma procesului de dizolvare a sării şi conturarea, uneori prin
prăbuşire, a unor depresiuni inundate ulterior (ex. Lacul Ursu de la Sovata), fie
prin ascensiunea sărurilor, datorită circulaţiei ascendente a apelor subterane în
regiunile aride (cazul lacurilor din arealul estic al Câmpiei Române sau a celor din
Câmpia ponto-caspică). Lacurile sărate antropice sunt rezultatul acţiunii antropice
de extracţie a sării şi acumulare în vechile mine a apelor subterane sau de suprafaţă
(ex. lacurile din Subcarpaţii Româneşti, Depresiunea Transilvaniei).
g) Lagunele şi limanele sunt frecvente în sectoarele de litoral jos din vestul
şi sudul Europei, unde bararea cu cordoane de nisip a gurilor de vărsare a unor
râuri este frecventă. Limanele fluviatile apar în sectoarele de câmpie ale marilor
fluvii (ex. Dunăre, Volga, Rhin), prin bararea cu aluviuni a gurilor de vărsare ale
unor afluenţi cu potenţial de scurgere redus.
h) Lacurile de baraj natural şi antropic reprezintă o categorie aparte, dar
cu exemple numerice şi dimensionale revelatoare. Barajul natural este realizat în
primul rând de către alunecări de teren masive realizate pe versanţi, ce blochează
cursuri de apă în amonte. Lacul Roşu din Carpaţii Orientali este un exemplu
ilustrativ, alături de cele similare din Munții Alpi sau Munții Apenini. Mult mai
frecvente sunt însă acumulările artificiale realizate pe marile fluvii europene (ex.
Volga, Dunăre, Nipru) şi cele de pe sectoarele montane ale râurilor din Munții
Alpi, Munții Carpaţi, Munții Pirinei, Alpii Scandinaviei etc., unde funcţia
hidroenergetică şi de alimentare cu apă sunt dominante.

100
 VI. POTENŢIALUL BIO-PEDOGEOGRAFIC
Potenţialul bio-pedogeografic este un element esenţial în definirea oricărui
peisaj sau sistem teritorial având un aport însemnat în dezvoltarea economică.
Interrelaţiile complexe dintre elementele sale componente (vegetaţie-
faună-soluri) sunt „atât de strânse încât analiza individualizată, a fiecăruia în
parte, înseamnă o permanentă reliefare a condiţionărilor dintre ele”38. Acesta este
motivul pentru care, cele trei elemente componente menţionate sunt tratate unitar
în cadrul aceluiaşi capitol.

VI.1. Vegetaţia
Factorii care determină formarea, repartiţia şi compoziţia vegetaţiei unui
teritoriu sunt: clima, solul, relieful şi evoluţia paleogeografică.
Clima condiţionează tipologia asociaţiilor vegetale majore şi minore,
compoziţia în specii, ritmurile dezvoltării anuale, catastrofele fitogeografice etc.
Solul influenţează şi selectează speciile vegetale (ex. plantele de sărătură-
halofile, psamofile, higrofile, cele pe substrat carbonatic-calcofile etc.), asigurând
substratul nutritiv al acestora.
Relieful determină etajarea altitudinală a vegetaţiei și diferenţierile
compoziţionale, în funcţie de expoziţie, declivitate, fragmentare, morfologie (ex.
vegetaţie de doline, lunci, terase, vegetaţie de creste montane, vegetaţie de
abrupturi etc.).
Evoluţia paleogeografică reflectă devenirea în timp a vegetaţiei,
conservarea sau modificarea structurii acesteia, apariţia sau dispariţia unor specii.
Reperele temporale ale vegetaţiei Europei datează din mezozoic, eră geologică la
finele căreia ea a suferit modificări profunde, accentuate în terţiar şi mai ales în
pleistocen, sub influenţa implacabilă a glaciaţiunilor.
Din punct de vedere floristic, teritoriul Europei aparţine în totalitate
regiunii holarctice, respectiv celor patru subregiuni ale acesteia - arctică, euro-
siberiană, pontico-central asiatică şi mediteraneană39.
a) Subregiunea arctică are ca principale asociaţii vegetale tundra şi
silvotundra, specifice Islandei, arhipelagurilor Spitzbergen şi Franz Josef,
litoralului nordic al Peninsulei Kola, arealelor nordice din Câmpia Europei de Est
şi Munţii Ural. Clima rece, durata îndelungată a stratului de zăpadă şi permafrostul
(solul permanent îngheţat) sunt factori cu caracter de restrictivitate.
Predomină muşchii şi lichenii, vegetaţia lemnoasă lipsind. Apar arbuşti
precum, mesteacănul pitic (Betula nana), salcia pitică (Salix polaris), ienupărul

38
Cocean, P., Boţan, C.N., Ilovan, Oana-Ramona (2011), Judeţul Bistriţa-Năsăud, Edit. Academiei
Române, Bucureşti, pag. 77.
39
conform lui Pop, I. (1977).
101
pitic (Juniperus communis), merişorul (Vaccinium vitis idaea), azalea (Loiseleuria
procumbens), rogozul (Carex rariflora), arginţica (Dryas octopetalas) etc.
b) Subregiunea euro-siberiană include Uralul central şi sudic, partea
centrală a câmpiei Europei de Est, Feno-Scandia, Câmpia Germano-Poloneză,
Arhipelagul Britanic, masivele şi podişurile hercinice din centrul şi vestul Europei.
Caracteristicile acestei subregiuni sunt date de prezenţa masivă a pădurilor
de conifere (taigaua) şi a pădurilor de foiase.

Fig.58. Peisaj de tundră în Norvegia.

(Foto - Cocean, P.).

Taigaua clasică se desfăşoară între Munţii Ural şi Alpii Scandinaviei,

avansând către sud până la aliniamentul Stockholm (la sud de acest oraş)-Sankt
Petersburg-obârşiile fluviului Kama. Pădurile de conifere se extind însă compact
până la sud de Varşovia şi Moscova, iar în masivele montane înalte din Munții
Alpi şi Munții Carpaţi prezintă asociaţii larg dezvoltate.
Speciile tipice sunt molidul (Picea excelsa, Picea obovata), bradul (Abies
alba), zada (Larix decidua var. polonica), precum şi specii de amestec, dintre care
se remarcă, în primul rând mesteacănul (Betula pubescens, Betula verucosa).
Pădurile de foioase au extensiune maximă în centrul şi vestul
continentului, de unde pătrund adânc către sud în cadrul celor trei peninsule
(Iberică, Italică şi Balcanică) datorită reliefului montan. Pădurile de foioase apar şi
în sudul Peninsulei Scandinavia datorită anomaliei termice pozitive existentă în
acest sector continental. Speciile caracteristice acestui tip de păduri sunt fagul
(Fagus silvatica) - care predomină în partea vestică a Europei, deoarece preferă un
climat fără variaţii termice ample şi bruşte şi cu umiditate sporită, stejarul
102
(Quercus robur) - care se extinde până în Munţii Ural. Limita estică a pădurilor
compacte de fag se află în Câmpia Poloneză şi estul Carpaţilor Orientali.

Fig.59. Peisaj european de taiga.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?q=taiga+landscape&um, accesat în 19.04.2012, orele 1300).

Cele mai frecvente specii de amestec sunt teiul (Tilia tomentosa), frasinul
(fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus campestris), carpenul (Carpinus betulus),
arţarul (Acer campestre) etc.
c) Subregiunea pontico-central asiatică include asociaţiile vegetale
definite de stepă şi silvostepă. Silvostepa apare ca o fâşie îngustă, orientată pe
direcţia sud-vest – nord-est, din cursul inferior al Prutului până la Munţii Ural. O
desfăşurare apreciabilă prezintă în bazinul superior al Doneţkului, dar şi în Podişul
Moldovei sau Podişul Volîno-Podolic. Limita sa sudică se suprapune celei dată de
solul de tip cernoziom ciocolatiu.
La vest de Nipru predomină stejarul (Quercus robur), urmat de fag (Fagus
silvatica) şi carpen (Carpinus betulus). Între Nipru şi Volga predomină din nou
stejarul, umat fiind ca pondere de frasin, tei, arţar.
Zona stepei este specifică Europei de Est, respectiv Câmpiei Europei de
Est, Câmpiei pontico-caspice, Câmpiei Române, Podişului Dobrogei, Câmpiei
Panonice, Peninsulei Iberice. În cadrul acestei asociaţii vegetale speciile lemnoase
lipsesc lăsând loc speciilor ierboase şi arbuştilor xerofili.
Dintre speciile tipice se remarcă: colilia (Stipa capilata), laptele cucului
(Euphorbia cyparissias), pelinul (Artemisia austriaca), păiuşul (Festuca sulcata),
porumbarul (Prunus spinosa). Nu lipsesc nici plantele halofile (de sărătură) şi cele

103
psamofile (de soluri nisipoase). În lungul văilor se dezvoltă păduri de luncă cu
salcie, plop, arin. În partea sud-estică europeană (nordul Mării Caspice) apar
evidente nuanţe semideşertice, asociaţia vegetală dominantă fiind stepa deşertică,
cu specii adaptate la condiţii de ariditate. Stepa naturală apare doar izolat ea fiind
amplu transformată antropic.

Fig.60. Europa. Zonele de vegetaţie.

Sursă:(Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I., (1982).
1-tundră; 2-silvotundră; 3-taiga; 4-păduri de amestec; 5-păduri de foioase; 6-silvostepă;
7-stepă; 8-semideşert.

d) Subregiunea mediteraneană se extinde pe litoralul nordic al Mării

Mediterane până la altitudini de circa 400-500 m şi cuprinde arbuşti şi arbori
sempervirescenţi, adaptaţi la condiţii de uscăciune (unele frunze sunt transformate
în spini). În compoziţia asociaţiilor vegetale predomină stejarul de plută (Quercus
ilex), pinul moale (Pinus pinea), palmierul pitic (Chamaerops humilis), la care se
adaugă o serie de arbuşti.
Asociaţiile arbustive reprezentative sunt cele de maquis - alcătuită din laur
(Laurus nobilis), mirt (Mirtus communis), măslin sălbatic (Olea europaea), smochin
104
sălbatic (Ficus careca), prezentă în sudul Franţei, Spania, Corsica, Grecia; garriga -
compusă din desişuri xerofile ce acoperă arealele cu litosoluri slab dezvoltate ale
abrupturilor calcaroase din sudul Franţei şi Spaniei şi frigana - asemănătoare ca
biotop şi compoziţie cu precedenta, dar specifică Greciei şi insulei Creta.
Vegetaţia zonei oceanice (din vestul continentului) este compusă din
desişuri de ericacee (ex. iarba neagră), merişor, afin etc., ce preferă solurile umede,
mlaştinile sau nisipul dunelor.
Vegetaţia montană se dezvoltă azonal şi prezintă o etajare vizibilă. La
baza versanţilor predomină gorunul, urmat, la altitudini de până la 1 000 m de
fag, iar deasupra acestuia apar coniferele şi apoi pajiştile alpine. Se remarcă
deosebiri regionale în ceea ce priveşte răspândirea unor specii. Astfel, zada este
frecventă în Munții Carpaţi, Munții Alpi, Munții Sudeţi iar pinul în Munții
Carpaţi, Munții Alpi, Munții Dinarici, Munții Balcani. Zona alpină este
domeniul arbuştilor, precum, afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul
(Vaccinium vitis-idaea), smârdarul (Rhododendron Kotschyi), jneapănul,
ienupărul etc. Apar şi anumite specii de graminee: ghinţura (Gentiana verna),
ciuboţica cucului (Primula minima), nu-mă-uita (Myosotis alpestris), arginţica
(Dryas octopetala) etc.
Vegetaţia de luncă şi deltă este caracteristică zonelor intens umectate din
albiile minore şi majore ale fluviilor şi râurilor, dar mai ales din zonele de vărsare
în mare a acestora, unde apar structuri peisagistice de tip deltaic (ex Dunăre,
Volga, Nipru, Don). Este compusă din specii exclusiv hidrofile de esenţă moale
care au un ritm de creştere accelerat (ex. salcia, arinul, plopul, papura, trestia,
rogozul, pipirigul).
În final, menţionăm faptul că, în cadrul continentului european se remarcă
o reducere continuă şi susţinută a fondului forestier, prin defrişări intense,
reclamate de valorificarea industrială a lemnului (mai ales în fostele state
socialiste, unde cheresteaua a devenit o marfă de export foarte importantă). Nu
trebuie neglijat nici efectul distructiv (asupra vegetaţiei) al ploilor acide, respectiv
cel de reducere continuă a suprafețelor cu vegetație naturală, datorită nevoii
continue de terenuri pentru a fi echipate cu infrastructuri de diverse tipuri (ex. căi
de comunicaţie, suprafeţe construite, parcuri industriale, cartiere de locuinţe,
infrastructuri turistice etc.).

VI.2. Fauna
Reflectă, în structura şi compoziţia sa, condiţionările de ordin geografico-
fizic determinate de vegetaţie, climă sau morfologia reliefului, dar mai ales pe cele
de sorginte geografico-umană, legate de vechimea şi intensitatea populării (omul
devenind, pentru multe specii, un competitor cu valenţe superioare, care a
determinat diminuarea numerică sau extirparea multora dintre acestea).
Zonelor de vegetaţie europene le corespunde o faună adaptată unor
biotopuri îndelung constituite. În ultimele două milenii, omul a fost elementul cel
mai influent, extincţia unor specii faunistice datorându-i-se în totalitate.

105
 Din punct de vedere zoogeografic, continentul european aparţine regiunii
holarctice, cu subregiunile arctică, euro-siberiană, pontico-central asiatică şi
mediteraneană40.
Fauna zonei arctice, cu îngheţuri şi zăpezi permanente, este alcătuită din
specii faunistice adaptate rigorilor climatice (inclusiv prin mimarea culorii albe).
Un reprezentant cunoscut este ursul polar (Ursus maritimus), prezent în
arhipelagurile nordice Spitzbergen şi Franz Josef şi în insula Novaia Zemlea. În
apele îngheţate vieţuieşte foca (Phoca vitulina).
Fauna tundrei, deşi puţin densă şi săracă în specii, datorită condiţiilor
restrictive ale biotopurilor aferente, relevă o serie de specii endemice caracteristice,
între care se remarcă renul (Rangifer tarandus), vulpea polară (Vulpes lagopus),
iepurele polar (Lephus timidus), lemingul (Discrostonyx torquatus), găinuşa polară
(Lagopus lagopus) ciuful alb (Nyctea scandica) etc.
În subregiunea euro-siberiană, respectiv în taiga, trăiesc multe specii
endemice, precum: elanul (Alces alces), mâncăciosul (Gulo gulo), ciocănitoarea cu
trei degete (Picoides trydactilos), cucuveaua încălţată (Aegoilis funereus),
mătăsarul (Bombycilla garrulus) etc. Frecvente sunt şi alte specii precum, lupul
(Canis lupus), vulpea roşie (Vulpes vulpes), hermelina (Mustela erminea), râsul
(Lynx lynx), castorul (Castor fiber) etc.

Fig.61. Elanul (Alces alces).

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?q=alces+alces&um=1&hl=ro&sa=N&biw=1280&bih
=889, accesat în 20.04.2012, orele 1352).

40
conform autorilor Coteţ, P. (1967) şi Pop, I. (1977).
106
 Pădurile de foioase, situate în partea sudică a taigalei, asigură condiţii
favorabile vieţuirii a numeroase specii faunistice, cum sunt pisica sălbatică (Felis
silvestris), jderul (Martes martes), cerbul (Cervus elaphus), căprioara (Capreolus
capreolus), zimbrul (Bizon bonasus), ciocănitoarea verde (Picus viridis),
ciocănitoarea mijlocie (Drybates medius), sturzul verde (Turdus viscivorus) etc.
În subregiunea pontico-central asiatică, respectiv în biotopurile de stepă şi
silvostepă, predomină rozătoarele şi ierbivorele, alături de multe specii de păsări şi
reptile precum, popândăul (Citellus citellus), hârciogul (Cricetus cricetus), orbetele
(Spalas microphtalmus), marmota de stepă (Marmota bobac), iepurele (Lephus
europaeus), dihorul de stepă (Mustela eversmanni), dropia (Otis tarda),
potârnichea, prepeliţa, barza, vulpea, lupul etc. În stepa caspică trăieşte singura
specie de antilopă din Europa și anume antilopa saiga (Sayga tatarica).
Fauna submediteraneană relevă un grad mai accentuat de endemizare,
datorită particularităţilor climatice şi barierei lanţului montan Pirinei-Alpi-
Carpaţi-Balcani ce a barat, în general, expansiunea speciilor faunistice aferente
către nord. Dintre animalele caracteristice se remarcă muflonul (Ovis musimon) -
răspândit în insulele Corsica şi Sardinia, hiena vărgată (Hyaena hyaena), şacalul
auriu (Canis aureus), lupul şacal (Canis aureus lupaster), hârciogul mic
(Mesocricetus auratus), vulturul pleşuv (Gyps fulvus), vipera cu corn (Vipera
ammodytes), scorpionul (Euscorpuis europeus), broasca ţestoasă (Testudo
graeca). Singura specie de maimuţe este magotul (Macaca sylvanus), ce are ca
biotop preferat stâncile Gibraltarului.

Fig.62. Magotul (Macaca sylvanus).

(Foto - Cocean, P.).
107
 Fauna masivelor montane înalte conservă, la rândul său, o serie de specii
endemice, între care capra neagră (Rupicapra rupicapra) - în Munții Carpaţi, ţapul
de munte alpin (Capra ibex) - în Munții Alpi, ţapul pirenaic (Capra pyrenaica) - în
Munții Pirinei, marmota alpină (Marmota alpina), vulturul bărbos (Gypaetus
barbotus) etc.
Fauna subterană (cavernicolă), a peşterilor şi avenelor, se înscrie cu specii
şi genuri numeroase, studiate în primul rând de către fondatorul biospeologiei,
românul Emil Racoviţă. Mediul subteran a determinat o serie de adaptări precum
depigmentarea sau atrofierea văzului. În Europa se conturează o zonă
biogeografică de extensie a faunei cavernicole, desfăşurată latitudinal între Marea
Mediterană şi versantul nordic al arcului carpatic, peşterile aflate (în pleistocen)
sub calota glaciară fiind lipsite astăzi de vieţuitoare. Cunoscut este primul animal
cavernicol descoperit în endocarst, numit proteus (Proteus anguinus), din peşterile
carstului sloven, numeroasele colonii de lilieci generatoare de depozite însemnate
de guano, exploatat economic în trecut, în Peştera Cioclovina Mare, dar şi cele 34
specii unice pentru ştiinţa mondială, descoperite în mediul bogat în metan şi
hidrogen sulfurat al Peşterii Movile din Podişul Dobrogei.
Între animalele aflate pe cale de dispariţie se înscriu zimbrul, dropia, barza
albă, aspretele (Romanichtys valsanicola) - un peşte din familia bibanului,
considerat o adevărată fosilă vie, ce trăieşte numai în râul Vâlsan din bazinul
Argeşului, într-un număr de circa 200 exemplare, etc.
VI.3. Învelişul edafic
Rezultat al interacţiunilor complexe şi continue dintre substratul geologic,
relief, climă, hidrografie, vegetaţie şi faună, învelişul edafic se prezintă într-o gamă
diversă de clase, tipuri şi subtipuri de soluri cu un potenţial ecologic şi productiv
variat. În general, procesul de pedogeneză a fost favorizat de prezenţa terenurilor
joase şi aplatizate din categoria câmpiilor şi podişurilor cu altitudini reduse. De
asemenea, dominanţa climei temperate, fără excese termice notabile, a favorizat
procesul de descompunere a materiei organice de către microorganisme, pe mari
suprafeţe cu litieră bogată, asigurată de asociaţiile forestiere şi pajiştile stepei.
Fenomenului menţionat, de sorginte naturală, i s-a suprapus intervenţia antropică
îndelungată, care a acţionat, pe mari suprafeţe, nu întotdeauna favorabil asupra
solului, transformându-l.
Învelişul de soluri al continentului european relevă o dublă zonalitate
(latitudinală şi altitudinală) precum şi aspecte evidente de azonalitate,
determinate de influenţa decisivă a unuia sau altuia dintre factorii pedogenetici
(apa, roca, relieful, clima etc.). De asemenea, este evidentă şi influenţa legii
regionalităţii solurilor41, conform căreia anumitor soluri zonale le corespund
anumite soluri azonale (în zona cernisolurilor sunt caracteristice salsodisolurile
sau gleisolurile molice; în zona podzolurilor apar constant histosolurile şi
gleisolurile tipice etc.).

41
conform lui Ianoş, Gh. (1997).
108
 1) Zonalitatea latitudinală se reflectă în prezenţa solurilor specifice
tundrei, silvotundrei, zonei temperate şi zonei subtropicale.
a) Solurile zonei arctice (polară şi subpolară), sunt slab structurate, cu
litieră puţină, activitatea microorganismelor, datorită restrictivităţilor de ordin
climatic, fiind qvasi-inexistentă. Este mediul în care s-a format şi evoluează
permafrostul, specific arhipelagurilor insulare nordice Spitzbergen şi Franz Josef,
dar şi nordului Peninsulei Scandinavia sau Câmpiei Europei de Est. Caracteristice
pentru silvotundră sunt podzolurile criostagnice (gelice) dezvoltate pe substratul
permanent îngheţat al permafrostului, de unde profilul subţire, orizonturile
nediferenţiate şi cu aciditate amplificată.
b) Solurile taigalei aparţin formaţiunilor pedogenetice acide, sunt sărace în
humus, au culoare cenuşie-albicioasă, litiera de conifere fiind dificil de descompus
(într-un interval scurt de vară) de către microorganisme, afectate în diversitatea lor
de restricţiile severe ale climei. Frecvente sunt podzolurile tipice, care circumscriu
în domeniul lor, teritorii vaste din Peninsula Scandinavia, nordul Câmpiei Europei
de Est, Scoţia, Islanda. Sub pădurile mixte situate în sudul taigalei propriu-zise s-
au format podzo-luvisolurile, desfăşurate sub forma unei fâşii orientată vest-est, din
arealele nord-estice ale Poloniei, prin partea central-nordică a Câmpiei Europei de
Est şi până la Munții Ural.
c) Solurile specifice pădurilor de foioase temperate s-au format pe un
material parental de origini variate, acid sau bazic, în condiţii de umectare
suficientă, cu o litieră abundentă, asigurată de această asociaţie forestieră. O clasă
importantă este cea a cambisolurilor cenuşii, brune sau negre acide, care definesc
areale largi din vestul Europei, unde climatul oceanic umed le favorizează
structurarea şi orizonturile.
A doua clasă de soluri, reprezentativă prin desfăşurarea ei spaţială şi
varietatea tipurilor şi subtipurilor este cea a luvisolurilor brun roşcate, brun roşcate
luvice, brune luvice, albice etc., cu un conţinut bogat de argilă, formate pe o rocă
mamă puţin consolidată. La contactul cu silvostepa şi stepa, din Podişul Moldovei
şi până la izvoarele fluviului Kama, se extind griziomurile puţin acide, cu indice de
fertilitate superior mediei.
d) Solurile silvostepei şi stepei aparţin clasei cernisoluri, având profunzimi
mari, orizonturi clar delimitate, conţinut ridicat de humus şi fertilitate ridicată. Se
desfăşoară din Câmpia Panonică, prin Câmpia Română şi pe areale extinse în
Câmpia Est-Europeană. Cernoziomului propriu-zis i se asociază cernoziomul
levigat, iar în arealele cu ariditate sporită kastanoziomul, în diferitele sale variante.
Funcţie de condiţiile de solificare, de roca mamă şi gradul de umectare, diversitatea
subtipurilor şi variantelor de cernoziomuri se amplifică mult (ex. calcice, luvice,
cambice, salinizate, rendzinice, carbonatice, gleizate etc.). În Câmpia Caspică sunt
răspândite kastanoziomurile de stepă aridă, formate într-un climat cu precipitaţii
reduse (250-350 mm/an), o vegetaţie ierboasă cu un aport organic modest, de unde
rezultă conţinutul modest de humus şi, implicit, fertilitatea redusă.
e) Solurile zonei subtropicale (mediteraneene) maronii şi terra rossa, s-au
format sub păduri şi tufişuri xerofile din regiunea sud-europeană omonimă.
109
 Prezintă orizonturi scheletice bogate, litiera provenită de la vegetaţia
adaptată condiţiilor de uscăciune aducând un aport mediu de substanţă organică. În
schimb, activitatea microorganismelor este intensă şi îndelungată. Spălarea
humusului şi reţinerea în orizontul superior a oxizilor de fier le conferă culoarea
roşcată. Regiunii mediteraneene îi aparţin soluri precum terra rossa (ce acoperă
suprafeţele calcaroase mai umede ale Munților Apenini, Munților Rhodopi, sierrelor
din Peninsula Iberică etc.), lateritele (formate pe rocile cristaline din aceleaşi areale),
vertisolurile (formate pe un substrat parental argilos bazic şi cu răspândire insulară în
peninsulele Iberică şi Balcanică). Acestea din urmă, în ciuda comportamentului
aparte, în raport cu prezenţa sau lipsa umectării (gonflare sau crăpare), prezintă o
fertilitate ridicată, fapt ce explică intensa lor valorificare agricolă.
2) Zonalitatea altitudinală se realizează în masivele montane înalte,
poziţionate la latitudini reduse şi medii, unde ecartul climatic este mai larg şi etajarea
mai expresivă. Cele mai relevante exemple pot fi sesizate pe versantul sudic al
Munţilor Alpi unde, la bază se dezvoltă solurile zonei subtropicale (galbene, castanii
sau roşiatice), apoi se trece la luvisoluri, cambisoluri şi spodisoluri (caracteristice
climatului temperat), acompaniate, la cote altimetrice superioare, de către litosoluri
sau, sub gheţarii alpini, de secvenţe de permafrost. În Munții Carpaţi, etajarea
solurilor urmează aceeaşi succesiune, cu menţinerea prezenţei pe cele mai înalte
suprafeţe numai a solurilor brune acide alpine şi a litosolurilor.
3) Solurile azonale specifice continentului european se remarcă prin câteva
tipuri, dintre care menţionăm:
- leptosolurile, al căror orizont A se suprapune direct pe roca masivă sau pe
fragmente de rocă, în principal carbonatice. Sunt prezente în diferite areale montane
(ex. Munții Ural, Alpii Scandinaviei, Peninsula Balcanică, Munții Pirinei, Munții
Alpi etc.) şi prezintă numeroase subtipuri, dintre care cel mai răspândit este
leptosolul rendzinic.
- regosolurile au o geneză şi o structură asemănătoare cu a leptosolurilor,
însă sunt formate pe depozitele friabile, neconsolidate, specifice arealelor nordice
ale Câmpiei Europei de Est sau ale Câmpiei Germano-Poloneză.
- andosolurile s-au format pe cenuşa şi depozitele vulcanice şi prezintă o
răspândire limitată în continentul european. Cele mai extinse suprafeţe apar în
perimetrul lanţului vulcanic din Carpaţii Orientali, Masivul Central Francez,
Sicilia, Italia sudică, areale în care activitatea vulcanică a fost mai intensă.
- arenosolurile, cunoscute şi sub numele de psamosoluri, sunt specifice
unor areale din nordul şi vestul Mării Caspice, Câmpia Română, Câmpia Panonică,
anumitor sectoare din câmpia litorală atlantică, precum şi anumitor delte şi lunci.
Prezintă profile slab diferenţiate şi au o fertilitate scăzută.
- salsodisolurile (solonceacurile şi soloneţurile) s-au format fie pe
depozite de sare, precum cele din Subcarpaţii româneşti, fie, mai ales, în regiunile
cu deficit hidric, unde circulaţia ascendentă a apelor freatice concentează sărurile la
suprafaţă (ex. Câmpia pontico-caspică, Câmpia Română, Meseta spaniolă etc.42).

42
conform lui Ianoş, Gh., 1997.
110
 - rendzinele şi pseudorendzinele sunt soluri aerate, permeabile, cu humus
mult dar de calitate inferioară, s-au format într-un mediu prielnic, oferit de către
calcarele din Masivul Central Francez, Podişul Karst, Podişul Boemiei, Podişul
Mehedinţi, Munţii Apuseni etc.
- în luncile şi deltele marilor fluvii europene (ex. Volga, Dunăre, Rhon,
Pad, Ebru, Rhin) procesul de pedogeneză a fost influenţat de aportul, repetat, de
debit solid şi de abundenţa apei. Au luat naştere, astfel, fluvisolurile (solurile
aluvionare) incomplet dezvoltate, dar cu o fertilitate superioară şi gleisolurile (mai
ales lăcoviştile). Acestea din urmă sunt specifice și în anumite areale depresionare
şi câmpii joase, unde apa freatică este aproape de suprafaţă (ex. suprafeţe extinse
din Câmpia Germano-Poloneză).
- antrosolurile (solurile desfundate) sunt prezente în arealele cu intensă
activitate agricolă, precum vestul Câmpiei Germano-Poloneză, Câmpia Română
sau Câmpia Panonică, unde intervenţia antropică (prin irigare, fertilizanţi, lucrări
ameliorative sau de exploatare agricolă) a modificat total structura iniţială a
stratului de sol.

111
 VII. RESURSELE NATURALE
Raportate la extensiunea teritoriului, vechimea şi continuitatea populării,
timpul îndelungat, intensitatea şi diversitatea formelor de exploatare, resursele
continentului european au avut şi au un impact (prin calitate şi cantitate)
asemănător celor din restul continentelor. Dacă în prezent, unele dintre ele au
devenit insuficiente, cauza trebuie identificată în epuizarea lor treptată, în depăşirea
limitei superioare a sustenabilităţii, în lipsa soluţiilor alternative etc.

VII.1. Resursele subsolice

Includ o paletă diversă, dintre care se remarcă resursele energetice
(combustibilii fosili), minereurile feroase, minereurile neferoase, apele minerale,
apele termale, potenţialul de valorificare turistică a peşterilor etc.
a) Resursele energetice prezintă o importanţă deosebită datorită devenirii
energiei drept principiu vital al progresului economic şi social. La nivelul
subsolului sunt cantonate resursele clasice de energie, convenţionale (ex. cărbuni,
petrol, gaze naturale etc.) precum şi cele nucleare sau geotermice.
Rezervele de cărbuni ale Europei, deşi exploatate intens încă din secolul al
XVII-lea, odată cu debutul revoluţiei industriale, pot asigura consumul întregului
continent mai multe secole. Ele sunt alcătuite din cărbunii superiori, cocsificabili
(antracitul şi huila) şi din cărbunii inferiori, energetici (cărbunele brun, lignitul şi
turba). Bazinele carbonifere huilifere se circumscriu centurii emisferei nordice
planetare, desfăşurată est-vest, din Siberia şi până pe ţărmul pacific al continentului
nord-american. Prin urmare, sunt localizate în areale precum Munţii Ural, Peciora,
Doneţk, Lublin, Silezia Superioară, Ruhr, Saar, centrul Angliei. Intercalat acestora
se remarcă bazinele cu cărbuni inferiori (bazinul Moscovei, bazinul saxono-
turingian, Most, Motru etc.).
Curba ascendentă a valorificării cărbunilor a înregistrat un prim moment
de prag (de reducere a consumului), odată cu utilizarea tot mai largă a petrolului,
începând cu a doua jumătate a secolului XX. Al doilea moment de prag, mai
atenuat decât primul, s-a produs după „primul şoc petrolier”, din anul 1973, când s-
a revenit, pentru o scurtă perioadă, la un consum amplu al cărbunilor. În prezent,
cărbunii încep să fie înlocuiţi din ce în ce mai mult de energia atomică, mult mai
ieftină şi mai eficientă sau de sursele neconvenţionale, mai ecologice.
Petrolul a fost exploatat, pentru prima dată, în perimetrul continentului
european, în Subcarpaţii Moldovei, România fiind prima ţară din lume înscrisă cu
producţie de petrol, respectiv încă din anul 1857 (ex. Bucureştiul deţine şi el
primordialitatea mondială în ceea ce priveşte iluminatul cu petrol lampant).
Importanţa economică a petrolului românesc, exploatat în Subcarpaţii Moldovei şi
Subcarpaţii Getici, s-a menţinut la cote intense până după cel de-al Doilea Război
112
Mondial când Uniunea Sovietică începe propriile sale exploatări de mare
anvergură, în regiunea Povolje. Teritoriul dintre Volga şi Munții Ural, denumit
metaforic „al doilea Baku”, cantonează mari rezerve, intens exploatate în prezent.
Zăcăminte petrolifere importante există şi în partea nordică a Câmpiei Europei de
Est (ex. câmpurile petrolifere Peciora).
A doua regiune cu rezerve deosebite este platforma submersă a Mării
Nordului care, începând cu anii '80 a impus Marea Britanie şi Norvegia între marii
producători la nivel mondial (Fig. 63).

Fig.63. Exploatările petrolifere şi gazeifere din Marea Nordului.

Sursă: (Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Sivia, Marin, I., 1982, citaţi de
Cocean, P., 2005).
113
 Zăcăminte mai reduse cantitativ sunt cantonate în platforma continentală a
Mării Negre, Câmpia Română, precum şi în arealele estice ale Câmpiei Panonice.
Sporirea continuă a consumului de carburanţi impune un import masiv de petrol
din Africa de Nord, ţările Golfului Persic, America Latină etc.
Modul de utilizare dual (energetic şi industrial), a impus gazele naturale
drept o resursă preţioasă, exploatată cu o intensitate sporită. În Depresiunea
Transilvaniei este înmagazinat cel mai pur gaz metan din lume, rezervele fiind însă
modeste cantitativ.
Zăcăminte bogate cantitativ se găsesc în domurile fundamentului Câmpiei
Europei de Est (ex. Rusia, Ucraina), precum şi în platforma continentală a Mării
Nordului (asociate zăcămintelor de petrol), pe baza lor Olanda devenind al 6-lea
producător la nivel mondial.
Minereurile radioactive (ex. uraniu, thoriu, radiu etc.) asigură materia
primă pentru sectorul energetic nuclear. Ele sunt cantonate în structurile vechi,
arhaice şi paleozoice, ale unităţilor montane şi de podiş europene (Munții Ural,
fundamentul Câmpiei Europei de Est, Alpii Scandinaviei, patrulaterul Ceho-
Morav, Masivul Central Francez, Meseta iberică, Munţii Apuseni etc.).
b) Minereurile feroase şi neferoase asigură dezvoltarea sectorului
metalurgic. Şi în acest caz, continentul european se remarcă printr-o exploatare de
peste trei secole a zăcămintelor proprii, fapt ce a dus la epuizarea unora dintre ele.
În sectorul siderurgic, de mare impact sunt minereurile de fier, utilizate în
procesul de obţinere a fontei şi oţelurilor. Rezerve importante de fier sunt localizate
în Munţii Ural, Podişul Volîno-Podolic (Krivoi Rog), Peninsula Crimeea (Kerci),
Alpii Scandinaviei (Kiruna, Gallivare, Kirunavara), Lorena, partea centrală a Angliei
etc. Cel mai însemnat zăcământ de minereu de fier de pe Glob se suprapune
„anomaliei magnetice de la Kursk”, din partea vestică a Rusiei, unde numai rezervele
de fier se cifrează în jurul valorii de 100 miliarde tone, la care se adaugă cele de
cuarţită mineralizată şi cele de minereuri neferoase. La Krivoi Rog rezervele de
minereu de fier sunt estimate la circa 20 miliarde tone, cele din Munţii Ural
cuantifică circa 13 miliarde tone, iar cele din Peninsula Kerci sunt de aproximativ 3
miliarde tone. În cantităţi mai resuse, minereuri feroase se exploatează şi în Munţii
Poiana Ruscă (ex. Ghelari, Teliuc), centrul Spaniei, Munții Balcani etc.
Metalele colorate (ex. cupru, plumb, zinc etc.) se extrag din zăcămintele
nemetalifere, existente în cantităţi mari în Munţii Ural, Munţii Carpaţi, Munţii
Serbiei, Munţii Cantabrici.
Pentru obţinerea aluminiului se valorifică atât resursele europene de
bauxită, existente în Grecia, Croaţia, Ungaria, Franţa, România, cât şi cele
provenite din import.
Metalele preţioase (ex. aur, argint, platină) sunt exploatate în Munţii Ural,
Munţii Apuseni, Munţii Balcani. Munţii Apuseni au deţinut cele mai însemnate
acumulări auro-argentifere din Europa, însă exploatarea lor intensă şi continuă
(încă din perioadele pre-romană şi romană) le-a diminuat mult cantitativ.
Continentul european este bogat şi în alte resurse ale subsolului,
nemetalifere, dintre care se remarcă sarea, utilizată pe scară largă în consumul
114
populaţiei şi în industria chimică. Rezerve impresionante de sare sunt cantonate în
Bazinul Transilvaniei, Subcarpaţi, Polonia (Wielicza), Marea Britanie, Ucraina sau
Germania, acestea putând satisface consumul încă câteva milenii. O altă resursă
este sulful, cu mari rezerve existente în Sicilia, Spania, Rusia, Polonia. Cromul se
remarcă, de asemenea, prin mari cantităţi, existente în Kosovo, Albania, Serbia.
Sărurile de potasiu, utilizate în industria chimică pentru producerea
îngrăşămintelor chimice sunt prezente în cantităţi considerabile în arealele
masivelor hercinice din Germania (ex. Harz, Eiffel), Spania, Italia, Rusia
(Solikamsk), Ucraina, Belarus.
Varietatea structurilor geologice asigură întreaga gamă de roci de
construcţie, cea mai valoroasă fiind marmura extrasă din stratele de calcare
cristaline din Munţii Apenini (ex. Carrara, La Spezia, Siena, Prato), Munţii
Rhodopi (ex. Paros, Pentelic), Munţii Carpaţi (ex. Moneasa, Ruşchiţa, Vaşcău),
Munţii Ural. Cunoscute sunt, de asemenea, şi rezervele de travertin din Munţii
Apenini şi Munţii Carpaţi, precum şi granitele roşii prezente în fundamentul
Scutului Baltic, exploatat la Rapakiwi (Finlanda) sau Vibro (Suedia).
c) Apele minerale şi termale reprezintă acumulări hidrogeologice cu un
spectru larg al utilizării în consumul populaţiei, turismul curativ sau (cele termale)
ca resurse energetice. Geneza lor este legată mai ales de manifestările vulcanice şi
postvulcanice, dar au apărut şi datorită altor condiţionări geotectonice sau
geologice (ex. falierea intensă a subasmentului, gradient geotermic amplificat,
prezenţa unor depozite salifere, circulaţia ascendentă a apelor prin formaţiuni
bogate în săruri etc.). În Carpaţii Orientali se află cea mai bogată aureolă mofetică
din Europa (cu un număr de peste 3 000 izvoare minerale - Fig. 64), urmată de cele
din Masivul Central Francez, Munții Pirinei, Munții Ural sau Munții Apenini.
Izvoare termale sunt prezente în subasmentul intens faliat al Câmpiei Panonice,
Câmpiei de Vest, Munţii Apuseni, Munții Pirinei. În arealul Apeninilor sudici ele
apar în legătură directă cu manifestările vulcanice şi postvulcanice derulate aici.
d) Peşterile, ca forme de relief endocarstic, au devenit o resursă
importantă, odată cu afirmarea turismului recreativ sau curativ, amenajarea lor
transformându-le în obiective turistice cu exploatarea eficientă. Forma şi mărimea
cavernamentului, speleotemele, râurile, lacurile interioare, cascadele subterane,
vestigiile arheologice şi paleontologice prezente, gheţarii fosili, climatul cu valenţe
protectoare etc., sunt atuuri pentru numeroase peşteri din Carpaţii Româneşti,
Munții Alpi, Munții Pirinei, Munții Dinarici, Munții Apenini, Masivul Central
Francez etc. Prin amenajare şi exploatare turistică, unele peşteri au devenit, practic,
o resursă inepuizabilă a economiei regionale (ex. Postojna, Choranche, Macocha,
Punkva, Peștera Urşilor, Aggtelek, Eisriesenwelt, Han sur Lesse etc.).

VII.2. Resursele solice

Includ o paletă variată, fiind reprezentate în primul rând de fertilitatea
solului, fondul forestier, energia apelor, energia solară, energia eoliană, energia
mareemotrică, potenţialul de atractivitate turistică a peisajelor etc.

115
 Fig.64. Izvor mineral la Tuşnad.
(Foto - Cocean, P.).

a) Fertilitatea solului stă la baza afirmării şi dezvoltării sectorului agricol.

Faptul că, circa 84% din suprafaţa continentului european este alcătuită din câmpii,
dealuri şi podişuri joase, cu altitudini de sub 500 m, înscrie terenurile sale în
categoria celor plane, slab fragmentate şi cu o solificare optimă. Cu toate că
restricţiile de ordin climatic afectează o mare parte din terenurile Europei de Nord,
generând fenomene fenologice restrictive, continentul analizat deţine cel mai vast
fond agricol în raport cu celelalte. Productivitatea acestuia este superioară pe
suprafeţe foarte vaste din Câmpia Europei de Est, Câmpia Română, Câmpia
Panonică, Câmpia Germano-Poloneză. Mai mult, diversitatea tipurilor şi
subtipurilor de sol şi varietatea coordonatelor climatice induc o importanţă,
recunoscută sub aspectul diversificării maxime a practicilor agricole, a ramurilor şi
subramurilor agriculturii (ex. de la valorificarea terenurilor din tundra finlandeză
116
prin creşterea renilor, până la cultivarea viţei de vie sau a citricelor, pe scară amplă,
în arealele mediteraneene sudice).
b) Fondul forestier a înregistrat modificări structurale substanţiale în
decursul timpului, presiunea antropică asupra lui fiind, în numeroase regiuni,
intensă şi pluridirecţional orientată. Astfel, în ţările nordice (Finlanda, Suedia,
Norvegia, Danemarca) el deţine încă procente de circa 60-70% din întregul
teritoriu, în vreme ce în Arhipelagul Britanic, pădurea reprezintă doar 9,6% în
Anglia şi 4,8% procente în Irlanda.
Dacă din punct de vedere al extensiunii teritoriale, indicatorii relevă încă o
situaţie relativ optimă, existând, îndeosebi, în arealele nordice şi sudice ale Europei
vaste suprafeţe împădurite, repartiţia pe cap de locuitor a suprafeţelor forestiere este
cea mai redusă de pe glob (circa 0,3 ha/locuitor). Compoziţia, consistenţa şi
conformaţia pădurilor (ca principali parametri de evaluare economică) se află la un
nivel mediu. Exceptând formaţiunile forestiere ale taigalei nordice şi ale unor areale
din regiunile montane, pădurile europene (ex. cele mediteraneene) au o calitate
redusă, având mai degrabă, simplu rol peisagistic. Proliferarea asociaţiilor secundare
a diminuat drastic valoarea economică a acestora, dar şi a vegetaţiei din alte regiuni
europene, unde replantările nu s-au derulat organizat şi la momentul oportun (ex.
România). Producţia de masă lemnoasă a pădurilor europene este superioară mediei
la nivel mondial, fiind de circa 92 m3/ha/an, valoare calculată la nivelul anului 2011.

Fig.65. Centrala solară de la Odeillo din Munţii Pirinei.

(Foto - Cocean, P.).
117
 c) Energia apelor de suprafaţă (râuri şi fluvii) este mai redusă, în
comparaţie cu a altor continente (reversul reliefului jos şi mai puţin fragmentat).
Potenţial hidroenergetic superior (valorificat în cea mai mare parte) deţin Munţii
Alpi, Alpii Scandinaviei, Munții Pirinei, Munții Carpaţi, precum şi marile fluvii
europene (ex. Dunărea, Volga, Rhinul, Rhonul).
d) Energia solară relevă cantităţi suficiente pentru a fi valorificate optim,
în regiunile sudice (ex. Peninsula Iberică, Peninsula Italică, Peninsula Balcanică),
definite printr-o durată mare a strălucirii Soarelui (peste 2 000 ore/an) şi prinr-o
radiaţie solară puternică. Situaţia se prezintă asemănător şi în cazul arealeor
montane, precum Munții Pirinei (Fig. 65), Munții Alpi, Munții Apenini.
e) Energia eoliană deţine valori considerabile în arealele europene vestice,
afectate de către vânturile de vest, precum şi în masivele montane expuse intens
circulaţiei aerului. Un număr impresionat de centrale eoliene împânzesc fâşiile
litorale şi colinele cu vânturi puternice şi constante din Marea Britanie, Belgia,
Olanda, Germania, Austria etc.
f) Energia mareemotrică valorificată, pentru prima dată, tot în perimetrul
continentului european (ex. centrala mareemotrică la Rance - Franţa), are
posibilităţi de exploatare optimă doar pe faţada atlantică a uscatului continental sau
în nordul Peninsulei Kola (ex. Kislaia-Guba), unde mareele au amplitudini
suficient de mari pentru a pune în funcţiune tehnologiile aferente.
g) Potenţialul turistic derivat din diversitatea formelor de relief, climatul
mediteranean şi cel temperat moderat, menţinerea zăpezii în arealele europene
nordice şi în munţii înalţi (peste 5 luni/an), condiţiile optime pentru agrementul
nautic, lacurile sărate, fondurile de vânătoare şi pescuit, prezenţa tuturor
categoriilor de obiective antropice (ex. istorice, religioase, culturale, etnografice,
monumente de rezonanţă mondială), fac din continentul european unul dintre cele
mai atractive la scară mondială, un veritabil paradis al turismului recreativ, cultural
şi curativ, atestat de intensitatea circulaţiei turistice şi de numărul mare de
vizitatori europeni și extraeuropeni (mai slea asiatici).

118
 VIII. RESURSELE UMANE
Continentul european nu deţine calitatea de leagăn principal al
antropogenezei, precum Africa sau Asia. Cu toate acestea, Europa a fost locuită
încă de acum 1,5-2 milioane ani, când Homo habilis a început să populeze arealele
sudice, mediteraneene, roind dinspre regiunea marelui graben est-african. A fost
urmat, în succesiunea devenirii omului ca specie cu trăsături superioare, de către
Homo erectus (în urmă cu circa 300 000 ani) sinonim cu Homo spelaeus ce locuia
(în număr mare) în peşterile din regiunile calcaroase. În pleistocenul superior
(acum circa 100 000 ani) s-a individualizat Homo sapiens (Omul de Neanderthal)
care, alături de Omul de Cro Magnon, vor surmonta rigorile glaciaţiunilor, la
adăpostul aceloraşi cavităţi naturale din Munţii Pirinei, Munţii Cantabrici, Munţii
Apenini sau Munţii Apuseni. Homo sapiens sapiens şi-a făcut simţită prezenţa în
urmă cu circa 50 000-40 000 ani (venind, cel mai probabil, din Asia vestică),
definitivând un moment important al procesului de antropizare şi anume cel al
apariției primelor comunităţi umane închegate.

VIII.1. Factorii răspândirii teritoriale a populaţiei

Răspândirea populaţiei într-un anumit teritoriu se exprimă printr-o serie de
indicatori dintre care menţionăm: densitatea generală, considerată ca raport dintre
numărul locuitorilor stabili (P) şi suprafaţa teritoriului (S) şi exprimată în loc/km2;
coeficientul de arealitate este indicatorul invers al densităţii generale; densitatea
fiziologică se obţine prin raportarea populaţiei totale (P) la suprafaţa agricolă
(S.ag.); densitatea agricolă (D.a.) receptată ca raportul numeric dintre populaţia
ocupată în agricultură şi suprafaţa agricolă; densităţile urbane care se referă la
diferitele componente ale spaţiului construit sau la întreaga suprafaţă a teritoriului
administrativ al oraşului; densitatea economică ca raport între necesităţile
populaţiei şi resursele teritoriului aferent, devenite disponibile prin producţie.
Factorii favorabili ai răspândirii şi existenţei permanente a populaţiei în
cadrul continentului european sunt: altitudinea şi fragmentarea redusă a reliefului;
orientarea (pe direcţia est-vest) a catenelor montane; prezenţa unor culoare fluviale
largi (orientate pe direcţia nord-sud); penetrarea adâncă a mărilor (ex. Marea
Baltică, Marea Mediterană, Marea Neagră etc.); climatul fără ample excese termice
şi pluviometrice, complementaritatea resurselor solice și subsolice etc.
Predominanţa formelor de relief cu altitudini de sub 200 m (care dețin
circa 57% din suprafaţa continentului), recunoscute ca fiind cele mai favorabile
pentru derularea activităţilor umane, a făcut din Europa un continent cu multiple
oportunităţi de vieţuire şi edificare a habitatelor permanente. Câmpiile litorale
aferente regiunii mediteraneene (ex. Câmpia Padului, Câmpia Ebrului, Câmpia
Andaluziei, Câmpia Mariţei, Câmpia Thessaliei etc.), alături de cele din partea
119
estică (ex. Câmpia Europei de Est) sau central-nordică (ex. Câmpia Germano-
Poloneză), la care se asociază numeroase şi extinse podişuri de joasă sau moderată
altitudine (ex. Podişul Ardeni, Meseta iberică, Podişul Ceho-morav, Podişul
Dobrogei), precum şi a unor vaste depresiuni interioare (ex. Depresiunea Panonică,
Depresiunea Transilvaniei) au devenit teritorii în care populaţia s-a sedentarizat şi
a dezvoltat forme de interrelaţionare cu natura locurilor complexe şi durabile. În
mod evident, niciun alt continent nu s-a dovedit (din perspectivă morfologică) atât
de favorabil pentru procesul de locuire umană. Restrictivităţile imprimate de
unităţile montane în primul rând (ex. Munții Apenini, Munții Pirinei, Munții Alpi,
Munții Carpaţi) s-au transformat, în perioadele critice ale istoriei, în atuuri
habitaţionale, jucând rolul de adăposturi sigure, în vremuri de restrişte, pentru
populaţia regiunilor învecinate.
În corelaţie directă cu influenţa formelor de relief, răspândirea populaţiei
afirmă valori maxime (de peste 70%) în regiunile cu altitudini de sub 200 m. Circa
24% din populaţie ocupă teritoriile cu altitudini cuprinse între 200-800 m, 5,8% pe
cele situate între 800-1 500 m şi doar 0,2% la peste 1 500 m. Spre deosebire de
Asia, America sau Africa, unde o componentă de populaţie semnificativă numeric
ocupă teritoriile unor platouri sau podişuri înalte, în Europa acestea lipsesc. La
altitudini de peste 1 500 m, aşezările umane permanente şi (deci) populaţia stabilă,
sunt prezente doar în arealele montane ale Alpilor, Pirineilor, Apeninilor şi se află
în relaţie directă cu stabilimentele turistice.
Orientarea predilectă a catenelor montane pe direcţia est-vest a permis o
circulaţie relativ facilă, pe acest itinerariu, a populaţiilor migrate dinspre Asia (un
veritabil areal de roire demografică din antichitate până astăzi). O atestă penetrarea
în spaţiul european, în perioada marilor migraţii, derulate între secolele V-XIII, dar
şi ulterior, a slavilor, hunilor, fino-ugrilor, turco-mongolilor, ţiganilor, arabilor sau
chinezilor (aceştia din urmă în perioada contemporană). Lipsa obstacolelor
morfologice a facilitat penetrarea adâncă a grupurilor de populaţii alohtone care,
datorită gradului lor de civilizaţie inferior, au fost, de regulă, asimilate, dar nu fără
anumite influenţe, în mentalul locuitorilor europeni43.
De asemenea, orientarea nord-sud a unor culoare fluviale majore (ex.
Dvina, Don, Siret, Prut, Vistula, Rhin, Rhon etc.) a favorizat deplasarea, pe acest
traseu, în ambele sensuri, a diverse valuri de populaţie, cu o serie de consecinţe
majore în dezvoltarea economică şi socială a ţinuturilor în cauză. Astfel, este
celebru, aşa-numitul drum al chihlimbarului (ambra), creionat încă din neolitic,
între Europa de Nord (Marea Baltică) și Peninsula Italică. Cu valențe favorabile
asemănătoare s-a înscris axa Rhin-Rhon (între sudul și nordul Europei), în lungul
căreia s-a derulat, în perioada antică, marea expansiune a romanilor, etc.
Penetrarea adâncă a uscatului continental de către bazine marine
favorabile circulației (ex. Marea Baltică, Marea Mediterană, Marea Neagră, etc.), a
reprezenta, la rându-i, un factor optim al procesului de răspândire a populației în
cadrul continentului analizat. Spre exemplu, Marea Mediterană a devenit în

43
conform lui Vandermotten, C., 2000, citat de Cocean P. 2005.
120
antichitate o veritabilă entitate lacustră pe țărmurile căreia s-au dezvoltat câteva
civilizații umane, printre care se remarcă cele grecești (ex. cretană, greacă, elenă
etc.), sau civilizațiile etruscă și romană. În atare condiții, bazinul mediteranean a
devenit un adevărat punct de plecare pentru exploatarea și ocuparea ținuturilor
europene interioare. Caracter asemănător (dar cu o mult mai redusă intensitate) au
avut și bazinele aferente Mării Negre sau Mării Baltice.
Climatul temperat moderat, fără amplitudini termice și pluviometrice
excesive (sau alte fenomene climatice extreme), a menținut și menține un cadru
ambiental propice locuirii și desfășurării activităților umane pe parcursul întregului
an. Excepție face doar partea nordică a continentului unde, dealtfel, popularea s-a
realizat târziu, odată cu procesele tehnologiei și cu intensități reduse.
Complementaritatea resurselor este un alt factor favorabil procesului de
populare. Pădurile întinse și râurile bogate în surse de hrană (pește) au asigurat în
preistorie, un domeniu prielnic activităților de vânătoare și pescuit. Pădurea și
terenurile fertile au oferit lemn și posibilități multiple de dezvoltare a sectorului
agricol, minereurile din Munții Apuseni, Masivul Central Francez, Munții
Apennini, Munții Balcani etc., au subvenționat metalurgia arhaică, resursele
petroliere și carbonifere au stat la baza industriei energetice de mai târziu. De
asemenea, fațadele sudice și vestice ale continentului, cu lungimi apreciabile ale
țărmurilor, au oferit, pe lângă pescuit, posibilitatea reală de dezvoltare a navigației
și, implicit, a comerțului etc.
VIII.2. Evoluția și densitatea populației
Evoluția numerică a populației continentului european a urmat, în genere,
același mers cu a populației la nivel mondial, cu o creștere lentă în perioada antică
(la începutul erei creștine populația Europei fiind estimată la circa 10 milioane
locuitori) și o accelerare ușoară în perioada Evului Mediu. Ea se supune, ca
fenomen, paralelizării cu cele patru revoluții demografice cunoscute, respectiv: cea
de acum 40 000-35 000 ani, când omul primitiv inventează primele unelte și
descoperă focul; revoluția agricolă de acum 10 000-5 000 ani; revoluția industrială
din secolele XVIII-XIX și revoluția medicală (sanitară) din secolul XX.
Primul salt major în creșterea populației are loc odată cu revoluția
industrială, ce declanșează, prin efectele ei de ordin economic și social, fenomenul
de explozie demografică, ritmul creșterii anuale ajungând la o valoare de 0,8% în
raport cu 0,1-0,2% în etapele anterioare. Ca urmare, de la circa 120 milioane
locuitori existenți în anul 1700 se ajunge la 180 milioane în anul 1800, la peste 400
milioane în anul 1900 și la circa 740 milioane locuitori în prezent44.
În ultima parte a secolului XX și la începutul secolului XXI, odată cu
realizarea procesului de tranziție demografică la scara întregului continent,
creșterea populației s-a atenuat, ritmul evoluției anuale ajungând la o valoare de
0,2-0,3%, asemănător cu cel din perioada anterioară exploziei demografice.

44
la data de 01 iulie 2012.
121
 Densitatea medie a populației Europei este în prezent de circa 68
locuitori/km2, inferioară celei din Asia, dar superioară continentului american,
african sau celei din Australia și Oceania. Valorile densității relevă o distribuție
inegală în plan teritorial, în corelație strânsă cu indicele de favorabilitate al
factorilor naturali, bogăția și diversitatea resurselor, vechimea populării etc. Astfel,
valori minime ale densității, de sub 1 locuitor/km2 sunt specifice insulelor și
arhipelagurilor nordice (ex. Franz Josef, Spitzbergen, Novaia Zemlea etc.). Cu
circa 3 locuitori/km2 se remarcă Islanda, nordul Peninsulei Scandinavia, nordul
Câmpiei Europei de Est, iar valori cuprinse între 3-10 locuitori/km2 caracterizează
taigaua europeană nordică, regiunile muntoase înalte, sectoarele deltaice ale
fluviilor Dunărea și Volga, Masivul Central Francez, meseta iberică etc.
Densitatea maximă ajunge la 15 255 locuitori/km2 în statul Monaco, 1
900 locuitori/km2 în Vatican, 1 296 locuitori/km2 în Malta, peste 300
locuitori/km2 în Bazinul Londrei, Benelux, culoarul Rhinului, Bazinul parizian,
Silezia, Bazinul Ruhr, regiunea metropolitană a Moscovei. Explicația densităților
cu valori mari rezultă din paralelizarea lor cu prezența centrelor și regiunilor
industriale (precum cele din centrul și sud-estul Angliei, vestul Germaniei), din
existența unor vaste și fertile terenuri agricole (ex. Câmpia Padului, vestul
Câmpiei Germano-Poloneze), din prezența amenajărilor turistice (ex. litoralul
spaniol, litoralul francez, litoralul italian de la Marea Mediterană) etc. Revoluția
industrială și exodul rural au permis concentrarea populației în secolele XIX și
XX. Concomitent, a avut loc o emigrare puternică din interiorul sau exteriorul
continentului către marile capitale (mai ales către principalele metropole
coloniale - Londra, Paris, Bruxelles, Amsterdam, Lisabona, Madrid) și către
regiunile industriale, miniere, carbonifere sau petroliere.
În plan regional se individualizează trei areale europene intens populate
(Fig. 66.), respectiv:
a) Câmpia nord-vest europeană (la care se ataşează şi unele bazine de la
marginea sistemului hercinic) - cuprinde Câmpia Germano-Poloneză (inclusiv
Danemarca, Olanda, nordul Belgiei), bazinele Parisului şi Loirei, Bazinul Londrei,
Scania. Este o regiune cu un înalt nivel de dezvoltare a industriei şi serviciilor, grad
de urbanizare foarte accentuat (peste 80%) şi o agricultură avansată de tip intensiv;
b) Regiunea limitrofă Mării Mediterane - are un climat favorabil, posibilităţi
multiple de valorificare a fâşiilor litorale şi a căilor maritime, o istorie veche. Aceste
condiţii au determinat existenţa unei economii diversificate, un rol important avându-
l turismul. Cele mai populate sunt zonele litorale ale Italiei, Franţei (la est de Delta
Rhonului), Greciei, litoralul estic şi sud-estic al Spaniei, precum şi câmpiile
adiacente (ex. Câmpia Padului, Câmpia Traciei, Câmpia Aragonului);
c) Europa mijlocie - este axată îndeosebi pe contactul dintre cele două
sisteme morfostructurale majore ale continentului, respectiv hercinic şi alpino-
carpatic. În cadrul ei se disting, prin concentrările de populaţie, Culoarul Rhone-
Saône, Culoarul Rhin-Main, Podişul Elveţiei, Germania de Sud, Depresiunea
Vienei, Podişul Boemiei, Câmpia Dunării Mijlocii, bazinul superior al Vistulei,
nord-vestul Ukrainei.
122
 Fig.66. Repartiţia densităţilor de populaţie în Europa (2000).
Sursă:(http://sedac.ciesin.org/wdc/downloads/maps/population/GPWv3_Population_Densit
y_Grids/Population_Density_2000_Europe.jpg, accesat în 29.11.2007, orele 840).

La nivelul statelor europene și a unor entități teritoriale cu statut special, se

constată, din punct de vedere a valorilor densității populației, umătoarea situație
(Tabelul 3):
123
 Densitatea populației la nivelul statelor europene (iulie 2012)
Tabelul 3
Populația Speranța de
Statul/Entitatea Suprafaţa Densitatea
totală viață la naștere
teritorială (km2) (loc./km2)
(locuitori) (ani)
Albania 28 748 3 002 859 104,36 77,59
Andorra 468 85 082 181,80 82,50
Austria 83 871 8 219 743 98,00 79,91
Belarus 207 600 9 643 566 46,45 71,48
Belgia 30 528 10 438 353 341,93 79,65
Bosnia și
51 197 3 879 296 75,77 78,96
Herțegovina
Bulgaria 110 879 7 037 935 63,47 73,84
Cipru 9 251 1 138 071 123,02 75,21
Croația 56 594 4 480 043 79,16 75,99
Danemarca 43 094 5 543 453 128,64 78,78
Elveția 41 277 7 925 517 192,01 81,17
Estonia 45 228 1 274 709 28,18 73,58
Finlanda 338 145 5 262 930 15,56 79,41
Franța 551 500 65 630 692 119,00 81,46
Germania 357 022 81 305 856 227,73 80,19
Gibraltar* 6,5 29 034 4 466,77 78,83
Grecia 131 957 10 767 827 81,60 80,05
Insulele Feroe** 1 393 49 483 35,52 79,85
Irlanda 70 273 4 722 028 67,20 80,32
Islanda 103 000 313 183 3,04 81,00
Italia 301 340 61 261 254 203,30 81,86
Kosovo 10 887 1 836 529 168,69 75,72
Letonia 64 589 2 191 580 33,93 72,93
Liechtenstein 160 36 713 229,46 81,50
Lituania 65 300 3 525 761 54,00 75,55
Luxemburg 2 586 509 704 197,10 79,75
Macedonia 25 713 2 082 730 80,80 75,36
Malta 316 409 836 1 296,95 79,85
Muntenegru 13 812 657 394 47,60 75,76
Norvegia 323 802 4 707 270 14,54 80,32
Olanda 41 543 17 730 632 426, 80 80,91
Polonia 312 685 38 415 284 122,86 76,25
Portugalia 92 090 10 781 459 117,08 78,70
Principatul Monaco 2 30 510 15 255,00 89,68
Regatul Unit al
Marii Britanii și 243 610 63 047 162 258,80 80,17
Irlandei de Nord
Republica Cehă 78 867 10 177 300 129,04 77,38
Republica Moldova 33 851 3 656 843 108,03 69,51
România 238 391 21 848 504 91,65 74,22
San Marino 61 32 140 526,89 83,07
124
 Rusia*** 17 098 242 142 517 670 8,34 66,46
Serbia 77 474 7 276 604 93,92 74,56
Slovacia 49 035 5 483 088 111,82 76,03
Slovenia 20 273 1 996 617 98,49 77,48
Spania 505 370 47 042 984 93,09 81,27
Suedia 450 295 9 103 788 20,22 81,18
Svalbard**** 62 045 1 970 0,03 80,17
Ucraina 603 550 44 854 065 74,32 68,74
Ungaria 93 028 9 958 453 107,05 75,02
Vatican 0,44 836 1 900,00 81,57
Uniunea
4 324 782 503 824 373 116,50 79,76
Europeană
Europa***** 10 180 000 739 165 030 72,61 77,87
Sursă:(https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/wfbExt/region_eur.html, accesat în data de 20.09.2012, orele 10 00).
*din punct de vedere administrativ-teritorial aparține de Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord.
**din punct de vedere administrativ-teritorial aparțin de Danemarca.
***datele se referă la populația întregului stat (inclusiv partea asiatică a statului).
****din punct de vedere administrativ-teritorial aparțin de Norvegia.
*****datele se referă exclusiv la continentul european, fără a include partea asiatică a Rusiei.
Datele referitoare de densitatea populației permit identificarea în cadrul
continentului european a patru clase (grupe) de state (vezi Tabelul 3):
- grupa statelor cu densitate foarte mare (peste 1 000 locuitori/km2): Malta
(1 296,95 locuitori/km2), Principatul Monaco (15 255,00 locuitori/km2) și Vatican
(1 900,00 locuitori/km2);
- grupa statelor cu densitate mare (100-1 000 locuitori/km2) include cel mai
mare număr de state europene, respectiv: Albania, Andorra, Belgia (341,93
locuitori/km2), Cipru, Danemarca, Elveția, Franța, Germania, Italia, Kosovo,
Liechtenstein, Olanda (426,80 locuitori/km2), Polonia, Portugalia, Regatul Unit al
Marii Britanii și Irlandei de Nord, Republica Cehă, Republica Moldova, San
Marino (526,89 locuitori/km2), Slovacia și Ungaria;
- grupa statelor cu densitate mijocie (50-100 locuitori/km2) grupează statele
Austria, Belarus, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Irlanda,
Lituania, Macedonia, România, Sebia, Slovenia, Spania și Ucraina;
- grupa statelor cu densitate redusă (sub 50 locuitori/km2) include Belarus
(46,45 locuitori/km2), Estonia (28,18 locuitori/km2), Finlanda (15,56
locuitori/km2), Islanda (3,04 locuitori/km2), Letonia (33,93 locuitori/km2),
Muntenegru (47,60 locuitori/km2), Norvegia (14,54 locuitori/km2), Rusia (8,34
locuitori/km2)45 și Suedia (20,22 locuitori/km2).
Dintre statele europene cu suprafaţă mare şi valori ridicate ale densităţii
populaţiei propunem, spre analiză, trei studii de caz (Regatul Unit al Marii Britanii

45
valoarea se referă la suprafața întregului stat.
125
şi Irlandei de Nord, Germania şi Italia) pentru a înţelege resorturile care determină
apariţia unor mari concentrări de populaţie.

Fig.67. Concentrări urban-industriale în Regatul Unit al Marii Britanii şi

Irlandei de Nord.
Sursă:(http://sedac.ciesin.org/gpw/maps/lecz/Great_Britain_10m_LECZ_and_population_d
ensity.jpg, accesat în 29.11.2007, orele 853).
126
 a) Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord prezintă o valoare
medie a densităţii populaţiei de 258,80 locuitori/km2. Se remarcă o diferenţiere
majoră între populaţia concentrată în arealele de câmpie şi cea din arealele
montane (aceasta din urmă reprezentând doar 1,3% din totalul populaţiei).
Densităţi mici ale populaţiei, de sub 50 locuitori/km2 se întâlnesc în sudul şi nordul
Scoţiei şi cea mai mare parte a Irlandei.
Un fenomen cu un impact deosebit este cel de polarizare a populaţiei de
către axa Londra-Birmingham-Liverpool, de conurbaţiile Londra, Manchester,
Midlands-Vest sau Merseyside, unde densitatea populaţiei atinge valori de 2 500-4
500 locuitori/km2 (Fig. 67). Doi factori au fost decisivi în conturarea acestor
concentrări de populaţie, respectiv gradul de urbanizare şi dezvoltarea industrială.
b) Germania se remarcă printr-o valoare medie a densităţii populaţiei de
227,73 locuitori/km2, arealele cu cele mai mari densităţi fiind suprapuse
principalelor concentrări urban-industriale localizate în partea vestică (Fig. 68).

Fig.68. Concentrări urban-industriale în Germania.

Sursă:(http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.library.uu.nl/kaartenzaal/Softwares
ite/Beschrijvingen/AtlasBRD.gif&imgrefurl=http://www.library.uu.nl/kaartenzaal/Softwaresit
e/Beschrijvingen/AtlasBRD.html&h=569&w=799&sz=30&hl=ro&start=20&um=1&tbnid=S
mBr-44MPhaQgM:&tbnh=102&tbnw=143&prev=, accesat în 29. 11. 2007, orele 900).

Astfel, se remarcă: (1) concentrarea industrială Rhin-Ruhr - este de tip

policentric şi grupează peste 17 milioane locuitori, reprezentând aproximativ 21%
127
din populaţia totală. Geneza şi evoluţia acesteia este legată de valorificarea
cărbunilor superiori din bazinul Ruhr (huilă). Include în perimetrul său bazinul
carbonifer Ruhr şi axa Rhinului; (2) concentrarea urban-industrială Rhin-Main -
se caracterizează prin activităţi industriale şi de servicii. Apare un policentrism din
care fac parte oraşele Frankfurt, Mainz, Wiesbade, Darmstadt, ce totalizează circa
3,2 milioane locuitori, iar ca ramuri ale industriei sunt construcţiile de maşini,
industria textilă, a pielăriei, dar şi o puternică activitate fluvială şi portuară; (3)
concentrarea urban-industrială Rhin-Neckar; (4) concentrarea urban-industrială
Saar; (5) concentrarea industrial-urbană Stuttgart; (6) concentrarea urban-
industrială München (de tip metropolitan); (7) concentrarea industrial-urbană
Nürnberg și (8) concentrarea industrial-urbană Hamburg.

Fig.69. Concentrări urban-industriale în Italia.

Sursă:(http://cache.eb.com/eb/image?id=71755&rendTypeId=4, accesat în
29.11.2007, orele 904).
128
 c) Italia - prezintă o densitate medie la nivel naţional de 203,30
locuitori/km2. Repartiţia populaţiei în teritoriu este inegală, provinciile cele mai
populate fiind situate în arealele nordice şi centrale. Astfel, teritoriile cu valori de
peste 500 locuitori/km2 sunt vestul Lombardiei, Liguria, Emilia Romagna, Latium
(zona Romei), Campania (zona Napoli). Cu valori cuprinse între 200-500
locuitori/km2 sunt Apulia, sudul provinciei Emilia Romagna, regiunile litorale iar
arealele cu densităţi de sub 50 locuitori/km2, sunt situate în zona alpină nordică,
alături de Toscana Centrală, Sicilia, sudul Italiei.
Concentrările urbane cele mai importante sunt (Fig. 69): Torino-Milano-
Brescia-Venezia (în care este dezvoltată industria constructoare de maşini, textilă
şi prelucrătoare); Genova (cu mari şantiere navale); Bologna-Modena-Ravenna
(construcţii de maşini, industria chimică, prelucrarea petrolului); La Spezia-Pisa-
Firenze-Livorno (industrie portuară, textile); Regiunea Romei; axa Napoli-
Sicilia-Sardinia.
VIII.3. Dinamica populaţiei
Dinamica naturală şi teritorială a populaţiei continentului european a fost
influenţată de numeroase condiţionări de ordin istoric, economic, social sau
cultural. Astfel, procesul de populare a Europei este rezultatul fenomenelor
istorice, declanşate odată cu expansiunea romană, popor care a integrat în sfera sa
de influenţă culturală, arealele sudice şi partea mediană a continentului.
Al doilea moment, se suprapune cu invazia, dinspre est, a slavilor, care au
ocupat în întregime arealele continentale estice şi central-estice. Expansiunea lor a
fost perturbată doar de inserţia, începând cu secolul X, a ungurilor şi rezistenţa la
asimilare a românilor. În sfârşit, formarea Imperiului Otoman, cu includerea între
graniţele sale, pentru mai multe secole, a părţii sud-estice a Europei, va determina,
în primul rând, bulversarea etnică a Balcanilor46.

VIII.3.1. Dinamica naturală

Este un indicator ce exprimă raportul dintre natalitate şi mortalitate, iar la
nivel european relevă o evoluţie spasmodică, cu ritmuri accelerate în anumite
perioade şi mult mai atenuate în altele.
În general, natalitatea se încadrează într-o evoluție descrescătoare,
începând cu maximul atins în secolele XVIII-XIX, al exploziei demografice
europene și până astăzi, datorită creșterii standardului de viață (facilitat inclusiv
prin limitarea dimensiunii familiei tradiționale), procesului de planificare familială,
a utilizării contraceptivelor (pilula contraceptivă - veritabilă revoluție în domeniu,
apărută după anul 1965), creșterii vârstei mariajului și divorțialității ridicate,
compotamentului social modern etc.
Se remarcă și o serie de momente-prag, cum ar fi cel determinat de
scăderea drastică a natalității, după anul 1960, în anumite state din jumătatea estică

46
conform lui Vandermotten, C., (2000), citat de Cocean, P., (2005).
129
a continentului (ex. Ungaria, Letonia, Lituania, Estonia etc.) datorită
industrializării rapide, condițiilor grele de locuire și liberalizării avortului.
Fenomenul a urmat, ulterior, în statele din vestul și sudul continentului, efectul
imediat fiind scăderea numărului de copii/femeie, de la 2,5-3 (1965) la 1,2-1,8
(1995) și la 0,7-0,8 (2012).
Dimpotrivă, pentru alte state din jumătatea estică a continentului, precum
România, politicile nataliste au dus la un veritabil boom demografic în anii 1960-
1970, dar de scurtă durată. După anul 1990 fecunditatea a scăzut brusc în statele
estice și s-a stabilizat la o valoare redusă în cele vestice.
În prezent (vezi Tabelul 4), Europa înregistrează o valoare medie a
natalităţii de 10,09‰, media la nivelul Uniunii Europene fiind de 10,27‰. Statele
europene cu cea mai ridicată natalitate (peste 10‰) sunt: Albania (12,38‰),
Belgia, Cipru (11,44‰), Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa (12,72‰), Irlanda
(15,81‰), Islanda (13,23‰), Liechtenstein, Luxemburg (11,70‰), Macedonia
(11,80‰), Malta, Muntenegru, Norvegia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord (12,27‰), Republica Moldova (12,50‰), Rusia, Slovacia, Spania
şi Suedia. La polul opus se situează câteva state în care valoarea natalităţii deţine
valori de sub 9‰, precum: Austria (8,69‰), Bosnia şi Herţegovina (8,89‰),
Germania (8,33‰), Principatul Monaco (6,85‰), San Marino (8,90‰) şi Slovenia
(8,76‰). Restul statelor europene prezintă valori ale natalităţii poziţionate în jurul
valorii medii la nivel continental.
Principalii indicatori ai dinamicii populației la nivelul statelor europene (iulie 2012)
Tabelul 4
Sporul Sporul
Natalitatea Mortalitatea
Statul natural migratoriu
(‰) (‰)
(‰) (‰)
Albania 12,38 6,25 6,13 - 3,33
Andorra 9,26 6,52 2,74 0,00
Austria 8,69 10,23 - 1,94 1,79
Belarus 9,73 13,73 - 4,00 0,38
Belgia 10,03 10,63 - 0,60 1,22
Bosnia și Herțegovina 8,89 8,91 - 0,02 0,00
Bulgaria 9,20 14,32 - 5,12 - 2,84
Cipru 11,44 6,48 4,96 10,75
Croația 9,57 11,99 - 2,42 1,51
Danemarca 10,22 10,19 0,03 2,36
Elveția 9,51 8,80 0,71 1,27
Estonia 10,43 13,60 - 3,17 - 3,33
Finlanda 10,36 10,33 0,03 0,62
Franța 12,72 8,85 3,87 1,10
Germania 8,33 11,04 - 2,71 0,71
Grecia 9,08 10,08 - 1,00 2,32
Irlanda 15,81 6,38 9,43 1,69
Islanda 13,23 7,02 6.21 0,53
Italia 9,06 9,93 - 0,87 4,67
130
 Kosovo 9,75 12,01 - 2,26 - 0,84
Letonia 9,97 13,60 - 3,63 - 2,34
Liechtenstein 10,76 6,78 3,98 3,98
Lituania 9,34 11,40 - 2,06 - 0,73
Luxemburg 11,70 8,50 3,20 8,15
Macedonia 11,80 8,95 2,85 - 0,48
Malta 10,31 8,72 1,59 2,00
Muntenegru 10,89 9,03 1,86 - 1,20
Norvegia 10,80 9,22 1,58 1,69
Olanda 10,89 8,39 2,50 2,02
Polonia 9,96 10,24 - 0,28 - 0,47
Portugalia 9,76 10,86 - 1,10 2,90
Principatul Monaco 6,85 8,52 - 1,67 1,02
Regatul Unit al Marii
12,27 9,33 2,94 2,59
Britanii și Irlandei de Nord
Republica Cehă 8,62 10,94 - 2,32 0,97
Republica Moldova 12,50 12,62 - 0,12 - 10,02
România 9,49 11,84 - 2,35 - 0,26
San Marino 8,90 8,06 0,84 8,96
Rusia* 10,94 16,03 - 5,89 0,29
Serbia 9,17 13,81 - 4,64 0,00
Slovacia 10,38 9,64 0,74 0,29
Slovenia 8,76 11,00 - 2,24 0,39
Spania 10,40 8,88 1,52 5,02
Suedia 10,24 10,21 0,03 1,65
Ucraina 9,59 15,76 - 6,17 - 0,08
Ungaria 9,49 12,70 - 3,21 1,37
Vatican** - - - -
Uniunea Europeană 10,27 10,05 0,22 1,90
Europa*** 10,09 9,70 0,39 3,10
Sursă (https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/wfbExt/region_eur.html, accesat în data de 23.09.2012, orele 1000).
*datele se referă la populația întregului stat (inclusiv partea asiatică a statului).
**date lipsă cu privire la acești indicatori.
***datele se referă exclusiv la continentul european, fără a include partea asiatică a Rusiei.
Mortalitatea înregistrează un prim prag în evoluția sa odată cu scăderea
din perioada revoluției industriale, când îmbunătățirea condițiilor de trai s-a
răsfrânt pozitiv asupra anumitor categorii de populație, din ce în ce mai numeroase.
Al doilea prag coincide cu așa numita revoluție medicală, care a debutat în primele
decenii ale secolului XX, când mortalitatea infantilă scade brusc, iar longevitatea
crește, urmare a unei îngrijirii medicale eficiente. În acest context, speranța medie
de viață ajunge la valori de 72-74 ani în jumătatea vestică a continentului și la 64-
66 ani în arealele estice.
În prezent (anul 2012), continentul european înregistrează o valoare medie
a mortalității de 9,70‰ (vezi Tabelul 4). În Uniunea Europeană, valoare medie a
131
acestui parametru demografic este superioară (10,05‰). Față de media la nivel
continental, statele cu valori superioare ale mortalității (peste 12,00‰) sunt:
Belarus (13,73‰), Bulgaria (14,32‰), Estonia (13,60‰), Kosovo (12,01‰),
Letonia (13,60‰), Rusia (16,03‰), Serbia (13,81‰), Ucraina (15,76‰) și
Ungaria (12,70‰), toate fiind poziționate în jumătatea estică a continentului, unde
nivelul de trai este mai redus decât în cele vestice. Cu valori reduse al mortalității
(sub 9,00‰) se remarcă următoarele state: Albania (6,25‰), Andorra (6,52‰),
Bosnia și Herțegovina (8,91‰), Cipru (6,48‰), Elveția (8,80‰), Franța (8,85‰),
Irlanda (6,38‰), Islanda (7,02‰), Liechtenstein (6,78‰), Luxemburg (8,50‰),
Macedonia (8,95‰), Malta (8,72‰), Olanda (8,39‰), Principatul Monaco
(8,52‰), San Marino (8,06‰) și Spania (8,88‰). Practic, valorile cele mai reduse
ale mortalității se înregistrează în statele cu un nivel ridicat al calității vieții (ex.
Olanda, Elveția, Franța, Luxemburg etc.) sau în cele recunoscute ca având o genă
longevivă (ex. Albania sau fostele state iugoslave).
Prin urmare, sporul natural prezintă aceeași curbă descendentă,
amplificată nu atât de valorile oarecum plafonate ale mortalității, cât de scăderea
continuă a natalității. Astfel, la nivel continental, sporul natural prezintă o valoare
medie pozitivă de 0,39‰, el fiind ceva mai redus în Uniunea Europeană (0,22‰).
Se constată prezența unui număr important de state europene (ce cumulează
circa jumătate din populația continentului) în care sporul natural deține valori
negative (vezi Tabelul 4): Austria, Belarus (- 4,00‰), Belgia, Bosnia și Herțegovina,
Bulgaria (- 5,12‰), Croația, Estonia (- 3,17‰), Germania, Grecia, Italia, Kosovo,
Letonia (- 3,63‰), Lituania, Polonia, Portugalia, Principatul Monaco, Republica
Cehă, Republica Moldova, România, Rusia (- 5,89‰), Serbia (- 4,64‰), Slovenia,
Ucraina (- 6,17‰) și Ungaria (- 3,21), datorat unui cumul de factori economici,
sociali, culturali. Valori pozitive ale sporului natural se înregistrează în restul statelor
europene, dintre care se remarcă cele cu peste 3,00‰ și anume Albania (6,13‰),
Cipru (4,96‰), Franța (3,87‰), Irlanda (9,43‰), Islanda (6,21‰), Liechtenstein
(3,98‰) și Luxemburg (3,20‰). Statele cu valori pozitive ale sporului natural dețin,
cu câteva excepții (Franța, Albania, Irlanda) un potențial demografic modest (număr
redus de locuitori) și nu reușesc să echilibreze pierderile de populație din statele cu
bilanț negativ, ceea ce demonstrează o realitate mai degrabă pesimistă: populația
Europei, din punct de vedere al evoluției naturale, stagnează!
Tranziția demografică, ca fenomen cu mare rezonanță în dinamica
populației Terrei, a debutat în istoria civilizației umane, în nord-vestul Europei,
odată cu revoluția industrială, prin scăderea mortalității, datorită ameliorării igienei
publice și progresului agriculturii, în cea de-a doua jumătate a secolului XVIII
(după anul 1775). Scăderea natalității a intervenit ca fenomen, mult mai târziu,
peste circa un secol, în ultimul sfert al veacului XIX. Astfel, urmare a sporului
natural deosebit, a rezultat un surplus de populație (în general săracă) care a
emigrat mai ales către America de Nord. Europa a înregistrat un bilanț negativ
până în jurul anului 1920.
În prezent, speranța de viață la naștere în statele continentului european,
prezintă o valoare medie de 77,87 ani, fiind mai ridicată în statele Uniunii
132
Europene, respectiv 79,76 ani (vezi Tabelul 3). Cele mai ridicate valori ale acestui
indicator (peste 81,00 ani) se remarcă în statele cele mai dezvoltate, în care
calitatea locuirii, calitatea alimentației, calitatea serviciilor medicale etc. sunt la
standarde superioare. Astfel, valori de peste 81,00 ani ale speranței de viață la
naștere se înregistrează în următoarele state europene: Andorra (82,50), Elveția
(81,17), Franța (81,46), Islanda (81,00), Italia (81,86), Liechtenstein (81,50),
Principatul Monaco (89,68), San Marino (83,07), Spania (81,27), Suedia (81,18) și
Vatican (81,57). Valorile cele mai reduse (sub 76,00 ani) apar în statele cu
coordonatele cele mai precare din perspectiva calității vieții și în cele cu o genă
mai puțin longevivă, precum: Berarus, Bulgaria, Cipru, Croația, Estonia, Kosovo,
Letonia, Lituania, Macedonia, Muntenegru, Republica Moldova, România, Rusia,
Serbia, Ucraina și Ungaria.
VIII.3.2. Dinamica teritorială
Mișcarea migratorie este un fenomen caracteristic tuturor speciilor de
animale și cu atât mai mult omului, care conștientizează avantajele deplasărilor
dintr-un loc în altul și le așează adesea, la baza rațiunii sale existențiale.
Deplasările de populație (individual sau în grup) s-au derulat cu intensități și
repercursiuni diferite, în întreaga perioadă de dezvoltare și afirmare a speciei
umane, fapt atestat de migrarea primilor oameni dinspre Africa sau Asia de Vest
către regiunea mediteraneană. Migrarea popoarelor germanice către sudul și vestul
Europei, migrarea slavilor pe direcția est-vest, migrarea din Asia și stabilirea în
centrul Europei a ungurilor, apariția turcilor în Peninsula Balcanică etc., reprezintă
exemple edificatoare.
Importanță sporită prezintă fenomenele de mobilitate derulate în ultimele
secole, deoarece ele exprimă noile raporturi de ordin economic, politic și social,
instaurate la nivel continental, precum și între acesta și celelalte continente. Astfel,
deosebit de relevantă este migrarea (începând cu secolul al XVI-lea) europenilor
spre continentele nou descoperite (America, în primul rînd și ulterior către
Australia și Oceania). Ea s-a realizat cu intensitate maximă în secolele XVIII-XIX,
pe fondul exploziei demografice din Europa, când au plecat către America un
număr de peste 50 milioane europeni, îndeosebi din statele vestice (ex. englezi,
irlandezi, spanioli, portughezi etc.), dar și din statele central sau est europene.
Rezultatul a fost instaurarea rasei albe ca rasă dominantă în toate aceste teritorii și
a limbilor engleză și spaniolă, ca limbi de mare circulație internațională. O migrare
de amploare mai redusă a avut loc și peste Munții Ural, când, peste 10 milioane de
ruși au populat întinsele teritorii siberiene.
Un alt moment important a fost generat de destrămarea imperiilor
coloniale, fenomen petrecut în prima parte a secolului XX, când s-a intensificat
procesul de emigrare către vechile metropole. Astfel, Marea Britanie a fost asaltată
de valuri de emigranți dinspre India, Pakistan, Antile, în timp ce Franța a primit
emigranți din Algeria sau Indochina, iar Belgia și Portugalia din Africa.
Al Doilea Război Mondial a determinat, la rându-i, alte dislocări și
migrări forțate de populație. Este suficient să amintim deplasarea (și din păcate,
133
exterminarea) evreilor, schimburile de populație dintre Germania și Cehia,
Germania și Polonia, URSS și Polonia, dislocarea tătarilor și a țiganilor din sud-
estul Europei etc.
După război a avut loc un proces de migrare a germanilor din țările
comuniste est-europene către Republica Federală Germană, favorizat de saltul
economic și social, care a stat la baza „miracolului german”. Redresarea economică
rapidă a Gemaniei federale s-a datorat și migrării (pentru muncă) către acest stat a
italienilor, grecilor, iugoslavilor, turcilor, proces derulat în anii 1950-1970 ai
secolului trecut. Una dintre consecințele fenomenului menționat este prezența, astăzi,
pe teritoriului Germaniei a unei comunități turce de circa 3 milioane locuitori47.
De același tip și cu aceleași cauzalități sunt migrațiile actuale dinspre
statele estice (aflate în tranziția economică și socială post-comunistă) și vestul
european dezvoltat. Statele țintă, îndeosebi pentru români (cei plecați la muncă în
străinătate sunt estimați la circa 2,5-3 milioane) sunt Spania, Italia, Franța,
Germania, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Austria
etc. Nu lipsesc din acest tip de migrație, nici bulgarii, polonezii, ucrainenii (aflați
pe primul loc între muncitorii străini din Portugalia în anul 2012), moldovenii etc.
Facilitățile acordate prin ridicarea vizelor pentru anumite state estice au stimulat
decisiv migrațiile pentru muncă.
Alte tipuri de migrații sunt cele determinate de colapsul și destrămarea
unor state multinaționale, exemplele cele mai concludente fiind URSS și
Yugoslavia. În aceste teritorii, încă au loc redistribuiri de populație, prin migrarea
etnicilor ruși din fostele republici sovietice către Rusia, a sârbilor din Croația,
Bosnia-Herțegovina, Kosovo sau Slovenia către Serbia etc.
În cadrul Europei se derulează și procese de migrație internă, în perimetrul
aceluiași stat. Cel mai cunoscut flux este cel dintre regiunea Mezzogiorno și nordul
industrial dezvoltat (în Italia), dintre meseta spaniolă și litoralul mediteranean (în
Spania), dintre arealele nord-estice și cele sud-vestice (în România) etc.
Indicatorul cel mai fidel pentru interpretarea dinamicii teritoriale a
populației este sporul migratoriu. În prezent, la nivel european acesta are o valoare
medie pozitivă de 3,10‰, fiind ceva mai redus în statele Uniunii Europene,
respectiv 1,90‰ (vezi Tabelul 4). Statele cu valori pozitive ale acestui indicator
sunt în marea lor majoritate cele dezvoltate, situate în partea vestică a
continentului. Astfel, statele europene cu valori de peste 2,00‰ ale sporului
migratoriu sunt48: Cipru (10,75‰), Danemarca (2,36‰), Grecia (2,32‰), Italia
(4,67‰), Liechtenstein (3,98‰), Luxemburg (8,15‰), Malta (2,00‰), Olanda
(2,02‰), Portugalia (2,90‰), Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord
(2,59‰), San Marino (8,96‰) și Spania (5,02‰). Desigur, valori pozitive dar mai
reduse decât în cazurile menționate, se remarcă și în alte țări europene, datorită
unor restrictivități severe în legislația muncii pentru persoanele din anumite state,
mai ales pentru cele din afara Uniunii Europene.

47
cifră valabilă la data de 01 iulie 2012.
48
idem.
134
 Statele sărace estice ale Europei prezintă valori negative ale sporului
migratoriu, după cum urmează: Albania (-3,33‰), Bulgaria (-2,84‰), Estonia
(-3,33‰), Kosovo (-0,84‰), Letonia (-2,34‰), Lituania (-0,73‰), Macedonia
(-0,48‰), Muntenegru (-1,20‰), Polonia (-0,47‰), Republica Moldova (-10,02‰),
România (-0,26‰) și Ucraina (-0,08).
VIII.4. Structurile de populație
Structurile de populație definesc, prin varietatea aspectelor relevate,
potențialul uman al continentului, respectiv valențele calitative ale resursei umane.
Constituie un indicator expresiv, fiind utilizat în orice acțiune de
planificare a dezvoltării teritoriului, fie că este vorba de întregul continent sau
numai de anumite entități regionale.
Principalele structuri de populație la nivelul statelor europene (octombrie 2011)
Tabelul 5
Structura pe Structura pe grupe de Structura pe
sexe* (%) vârstă* (%) medii* (%)
Statul
0-14 15-64 65 ani
Bărbați Femei urban rural
ani ani și peste
Albania 49,9 50,1 21,4 68,1 10,5 52,0 48,0
Andorra 52,3 47,7 15,6 71,4 13,0 88,0 12,0
Austria 48,8 51,2 14,0 67,7 18,3 68,0 32,0
Belarus 47,2 52,8 14,2 71,7 14,1 75,0 25,0
Belgia 48,9 51,1 15,9 66,1 18,0 97,0 3,0
Bosnia și
58,6 41,4 14,0 71,0 15,0 49,0 51,0
Herțegovina
Bulgaria 48,3 51,7 13,9 67,9 18,2 71,0 23,0
Cipru 50,2 49,8 16,2 73,4 10,4 70,0 30,0
Croația 48,2 51,8 15,1 68,1 16,9 58,0 42,0
Danemarca 49,2 50,8 17,6 75,3 17,1 87,0 13,0
Elveția 47,4 52,6 15,2 67,8 17,0 74,0 26,0
Estonia 45,9 54,1 15,1 67,2 17,7 69,0 31,0
Finlanda 48,9 51,1 16,0 66,1 17,8 85,0 15,0
Franța 48,6 51,4 18,5 64,7 16,8 85,0 15,0
Germania 49,2 50,8 13,3 66,1 20,6 74,0 26,0
Grecia 48,9 51,1 14,2 66,2 19,6 61,0 39,0
Irlanda 49,4 50,6 21,1 67,3 11,6 62,0 38,0
Islanda 49,6 50,4 20,2 67,1 12,7 93,0 7,0
Italia 48,1 51,9 13,8 65,9 20,3 68,0 32,0
Kosovo 51,2 48,8 27,2 66,1 6,7 48,0 52,0
Letonia 46,6 53,4 13,5 69,5 17,0 68,0 32,0
Liechtenstein 46,5 53,5 16,1 69,0 14,9 14,0 86,0
Lituania 47,2 52,8 13,8 69,7 16,5 67,0 33,0
Luxemburg 48,7 51,3 18,2 66,9 14,9 85,0 15,0
Macedonia 49,7 50,3 18,5 70,0 11,5 59,0 41,0
Malta 49,6 50,4 15,7 68,5 15,8 95,0 5,0
135
 Muntenegru 50,1 49,9 15,5 71,0 13,5 61,0 39,0
Norvegia 49,4 50,6 18,0 66,0 16,0 79,0 21,0
Olanda 49,8 50,2 17,0 67,4 15,6 83,0 17,0
Polonia 48,5 51,5 14,7 71,6 13,7 61,0 39,0
Portugalia 48,6 51,4 16,2 65,8 18,0 61,0 39,0
Principatul Monaco 48,8 51,2 12,3 60,8 26,9 100,0 0,0
Regatul Unit al
Marii Britanii și 49,4 50,6 17,3 66,2 16,5 80,0 20,0
Irlandei de Nord
Republica Cehă 48,8 51,2 13,5 70,2 16,3 74,0 26,0
Republica Moldova 56,3 43,7 15,5 74,0 10,5 47,0 53,0
România 48,8 51,2 14,8 70,4 14,8 57,0 43,0
San Marino 48,0 52,0 16,6 65,4 18,0 94,0 6,0
Rusia** 44,7 55,3 15,2 71,8 13,0 73,0 26,0
Serbia 49,0 51,0 15,1 68,5 16,4 56,0 44,0
Slovacia 48,4 51,6 15,6 71,6 12,8 55,0 45,0
Slovenia 48,8 51,2 13,4 69,8 16,8 50,0 50,0
Spania 49,0 51,0 15,1 67,7 17,1 77,0 23,0
Suedia 49,5 51,5 15,4 64,8 19,8 85,0 15,0
Ucraina 46,3 53,7 13,7 70,8 15,5 69,0 31,0
Ungaria 47,7 52,3 14,9 68,2 16,9 68,0 32,0
Vatican*** - - - - - 100,0 0,0
Uniunea
47,8 52,2 15,4 67,2 17,4 72,7 27,3
Europeană
****
Europa 49,1 50,9 16,0 67,0 17,0 70,8 29,2
Sursă:(https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/wfbExt/region_eur.html, accesat în data de 02.10.2012, orele 1245).
*date valabile la data de 01 octombrie 2011.
** datele se referă la populația întregului stat (inclusiv partea asiatică a statului).
***date lipsă cu privire la acești indicatori.
**** datele se referă exclusiv la continentul european, fără a include partea asiatică a Rusiei.

VIII.4.1. Structura pe sexe

Structura populației pe sexe consfințește raportul dintre numărul femeilor și
bărbaților. Din acest punct de vedere, Europa se înscrie în categoria macro-regiunilor
dezvoltate, caracterizate prin dominanța femeilor în raport cu bărbații. La nivel
continental, populația masculină deține o pondere de 49,1% din total, astfel că
majoritară este populația feminină cu o pondere de 50,9% din populația totală a
Europei. Decalajul este mai accentuat în partea cea mai dezvoltată economic a
continentului analizat, respectiv în Uniunea Europeană, unde populația masculină
deține o pondere de doar 47,8% din totalul numărului de locuitori (52,2% femei).
Statele europene în care populația masculină deține ponderile cele mai
reduse, de sub 48% din total, sunt: Belarus (47,2%), Elveția (47,4%), Estonia
(45,9%), Letonia (46,6%), Liechtenstein (46,5%), Lituania (47,2%), Rusia
(44,7%), Ucraina (46,3%) și Ungaria (47,7%).
136
 Pe de altă parte, există o serie de state europene, majoritatea mai puțin
dezvoltate din punct de vedere economic, în care populația masculină domină din
punct de vedere numeric și procentual, respectiv: Andorra (52,3% bărbați),
Bosnia și Herțegovina (58,6%), Cipru (50,2%), Kosovo (51,2%), Muntenegru
(50,1%) și Republica Moldova (56,3%). Cazul Republicii Moldova este unul mai
special, un procent însemnat din populație fiind plecată temporar sau definitiv la
muncă statele vest-europene, contingentul de persoane plecate fiind format în
mare parte din femei.
Cu caracter de generalitate la nivel continental și mondial, se poate
remarca faptul că, în statele dezvoltate din punct de vedere economic și social
componenta de populație feminină este majoritară, în vreme ce, în țările puțin
dezvoltate, populația masculină este dominantă.
VIII.4.2. Structura pe grupe de vârstă
Structura populației Europei pe grupe de vârstă, evidențiată prin datele
existente la nivelul anului 2011 (vezi Tabelul 5) o realitate relativ îngrijorătoare și
anume, aceea că populația continentului îmbătrânește.
Dacă trendul continuă, în anul 2050, circa un sfert din populația Europei va
avea o vârstă de 65 ani și peste. În anul 2011, din primele 20 state ale globului
(funcție de numărul de locuitori cu vârstă de 65 ani și peste), 17 sunt europene.
Populația vârstnică (65 ani și peste) deține la nivel continental o pondere
medie de 17,0%, valoarea fiind mai ridicată în statele mai dezvoltate din Uniunea
Europeană (17,4%). Contingetul de populație cu vârsta menționată depășește
ponderea populației tinere (0-14 ani), atât la nivelul întregului continent (16,0%
populația tânără) cât și la nivelul Uniunii Europene (15,4% populația tânără).
Statele europene cu cea mai mare pondere a grupei de persoane vârstnice
(65 ani și peste), respectiv peste 18% din totalul populației sunt: Austria (18,3%),
Belgia (18,0%), Bulgaria (18,2%), Germania (20,6%), Grecia (19,6%), Italia
(20,3%), Portugalia (18,0%), Principatul Monaco (26,9%), San Marino (18,0%) și
Suedia (19,8%), multe altele deținând procente situate puțin sub această valoare.
Datorită faptului că multe dintre statele cu populație vârstnică numeroasă
au un număr mare de locuitori (ex. Germania, Italia), continentul european devine
astfel unul dintre „polii bătrâneţii” de pe glob, ipostază cu variate consecințe
negative în domeniile economic și social.
Prin urmare, numai într-un număr redus de state europene, ponderea
populației tinere (0-14 ani) prezintă valori de peste 20% din populația totală,
respectiv: Albania (21,4%), Irlanda (21,1%), Islanda (20,2%) și Kosovo (27,2%).
Procesul accentuau de îmbătrânire a populației induce o serie de efecte
majore negative, precum: (1) creșterea valorilor ratei de dependență - exprimă
raportul dintre bătrâni și populația activă și (2) reducerea valorilor raportului dintre
tineri și populația adultă. Sporirea populației vârstnice are conotații multiple
dincolo de raportul statistic, dependența bătrânilor de populația activă având efecte
neproductive (dar morale), în vreme ce a tinerilor reprezintă o premisă a dezvoltării
de perspectivă.
137
 VIII.4.3. Structura profesională
Structura profesională evidențiază repartiția populației în cele trei domenii
de activitate (primar, secundar, terțiar), precum și în cel de-al patrulea, conturat în
ultimele decenii, al cercetării științifice și tehnologice. Ea oglindește atât
raporturile dintre sectoare, cât și gradul de dezvoltare, modernizare, mecanizare
sau robotizare al acestora.
În sectorul primar (agricultură, exploatare forestieră, pescuit) tendința este
de continuă reducere. Mecanizarea, chimizarea și biotehnologizarea accentuată a
agriculturii, concentrarea puternică a pământului în proprietatea unui număr din ce
în ce mai restrâns de persoane, au determinat o reducere simțitoare a populației
ocupată în domeniul agricol, ajungând în anul 2011 la valori minime în Regatul
Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (2,1%), Suedia (2,3%), Germania (3,1%)
etc. La polul opus se situează state precum Albania (52,0%), Republica Moldova
(34,1%), Ucraina (25,3%) sau Polonia (23,0%).
Pentru sectorul secundar este caracteristică o descreștere mult mai lentă,
deși robotizarea sau cibernetizarea proceselor de producție în industrie progresează
în mod evident. Aceasta se datorează reconversiilor continue sau apariției unor noi
ramuri și subramuri industriale. Pe de altă parte, destructurarea industriei, în fostele
state comuniste, a determinat un proces amplu de disponibilizări masive de
personal care a migrat în domeniul serviciilor sau a sporit rata șomajului. Procente
importante de locuitori, ce activează în acest sector sunt specifice statelor puternic
industrializate, precum Germania (37,5%), Austria (33,2%), Regatul Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord (26,7%), Franța (26,9%) sau în unele state cu industrie
masivă dar depășită astăzi din punct de vedere tehnologic, precum România
(47,6%), Ucraina (39,6%), Polonia (32,1%) etc. La polul opus se află state cu
impact industrial redus, în care o mare parte din populația activă este ocupată în
sectorul primar sau terțiar: Albania (20,8%), Olanda (22,7%), Belgia (21,4%) etc.
Sectorul terțiar, al serviciilor, cunoaște o amplificare continuă a ponderii
populației ocupate, ajungând în unele state la 60-70% din total (ex. Olanda,
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Suedia, Franța, Danemarca,
Elveția etc.). Cu valori reduse ale populației ocupate în sectorul serviciilor pot fi
menționate state precum Albania, România, Ucraina, Bosnia-Herțegovina, Kosovo,
Macedonia, Republica Moldova etc.
Unele state europene, situate în avangarda civilizației actuale își creionează
tot mai accentuat sctorul cercetării științifice și tehnologice (ex. Franța, Germania,
Elveția, Olanda, Suedia, Norvegia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord, Rusia etc.). Astfel, tehnopolii au devenit areale ale inovației accelerate,
considerate ca fiind „motoare” în dezvoltarea regională actuală.

VIII.4.4. Structura pe medii

Repartiția populației pe cele două medii de locuire (urban și rural) relevă o
predominare netă a populației urbane în raport cu cea rurală în majoritatea statelor
europene. Fenomenul își are rădăcinile în urbanizarea veche și intensă, în
138
industrializarea timpurie ce a permis un accentuat exod rural către centrele urbane,
în ridicarea nivelului de trai al populației (manifestat la modul generalizat) în
mediul urban, în stilul de viață considerat ca fiind optim în etapa actuală de
afirmare a civilizației etc.
Populația urbană este direct corelată cu gradul de dezvoltare a orașelor.
Ca vatră veche de populare, Europa a cunoscut procesul urbanizării încă din
perioada antică, când, în regiunea mediteraneeană s-au afirmat primele entități
urbane, numite polis-uri. Ele au fost urmate de habitate asemănătoare, apărute la
răspântiile de drumuri, de-a lungul căilor comerciale terestre și maritime (ex.
orașele porturi), în locul unor stabilimente militare, în jurul unor edificii religioase
de notorietate etc.
Astfel, populația urbană a Europei a sporit continuu, ajungând în prezent
(datele din Tabelul 5 relevă situația la momentul 01 octombrie 2011) să dețină o
pondere de 70,8% din total. Uniunea Europeană, entitatea cea mai urbanizată și
dezvoltată din cadrul continentului, prezintă o valoare superioară mediei la nivel
continental, respectiv 72,7% din totalul populației. Statele cu cea mai mare pondere
a populației urbane (peste 80,0%) sunt: Andorra (88,0% din populația totală a
statului), Belgia (97,0%), Danemarca (87,0%), Finlanda (85,0%), Franța (85,0%),
Islanda (93,0%), Luxemburg (85,0%), Malta (95,0%), Olanda (83,0%), Principatul
Monaco (100,0%), Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (80,0%), San
Marino (94,0%), Suedia (85,0%) și Vatican (100,0%). Indicatorul menționat nu
este, însă, întotdeauna relevant, definirea statutului de așezare urbană, variind mult
de la o țară la altul (ex. în Suedia toate așezările cu peste 200 locuitori sunt
considerate orașe, în vreme ce, în Spania limita inferioară pentru definirea unui
oraș este de 10 000 locuitori)49.
La nivelul Europei se remarcă un număr de numai patru state în care
populația urbană este minoritară ca pondere (‹50%), respectiv Bosnia și
Herțegovina (49,0%), Kosovo (48,0%), Liechtenstein (14,0%) și Republica
Moldova (47,0%), într-un al cincilea caz, Slovenia valoarea fiind de 50,0%.
Creșterea populației urbane s-a realizat ritmic. Astfel, la începutul
secolului al XVI-lea, procesul de urbanizare s-a afirmat în Țările de Jos (Belgia,
Olanda, Luxemburg), nordul și centrul Italiei, Sicilia. În jurul anului 1800, au
înregistrat un amplu proces de urbanizare, anumite areale din centrul și sudul
Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nordul Italiei, culoarul
Rhinului, culoarul Rhonului etc.
În prezent, peste 70,0% din populația Uniunii Europene locuiește în circa
3 500 orașe cu peste 10 000 locuitori. Mai mult de 40,0% din această populație
trăiește în 200 orașe de peste 200 000 locuitori. Există un număr de 30 orașe
milionare, iar 15 dintre ele au peste 2 000 000 locuitori. Orașele și, implicit,
populația lor contribuie cu peste 85% din PIB-ul Uniunii Europene, iar unele
precum Londra, Paris, Milano, München și Hamburg dețin, însumat, peste 40% din
cifra menționată anterior.

49
după Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2001), citați de Cocean, P. (2005).
139
 Populația rurală relevă ponderi însemnate în țările slab dezvoltate
economic, unde sectorul primar se menține încă prioritar (ex. Albania, Kosovo,
Bosnia și Herțegovina, Republica Moldova etc.), precum și într-o serie de state care
s-au inserat pe calea dezvoltării dar păstrează încă un fond de populație agricolă
însemnat (ex. România, Croația, Serbia, Muntenegru, Portugalia, Grecia, etc.).
La nivelul întregului continent, ponderea populației rurale este de 29,2%,
având valori și mai reduse la nivelul Uniunii Europene, respectiv 27,3%. Populația
rurală este majoritară într-un număr de doar patru state (ex. Bosnia și Herțegovina,
Kosovo, Liechtenstein - tradiția rurală este una deosebită, însă nivelul de trai este
unul foarte ridicat și Republica Moldova).
Statele cu cea mai redusă pondere a populației rurale (‹10%) sunt: Belgia
(3,0%), Islanda (7,0%), Malta (5,0%) și San Marino (6,0%), în vreme ce în
Principatul Monaco și Vatican nu există entități rurale.
Deoarece în Europa, continent înscris din punct de vedere al dezvoltării pe
un palier superior, ruralul tinde să se înzestreze cu numeroase valențe specifice
urbanului prin așa-numitul proces de “rur-urbanizare” (infrastructuri economice și
sociale, servicii etc.) decalajul dintre cele două categorii de medii scade simțitor.
VIII.4.5. Structura rasială
Reflectă o mare omogenitate a populației, prin predominarea covârșitoare a
rasei albe. În cadrul acesteia se diferențiază însă o serie de tipuri și subtipuri
somatice, precum tipul scandinav, tipul slav, tipul mediteraneean, fiecare cu o serie
de particularități anatomice distincte. Migrația intercontinentală asociază albilor,
reprezentanți ai rasei negre care sunt prezenți în marile metropole (ex. Londra, Paris,
Marseille, Amsterdam, Bruxelles, Oslo, Copenhaga, Madrid etc.) unde au edificat
cartiere proprii și se evidențiază printr-o natalitate susținută. În ultimele decenii, a
crescut ponderea reprezentanților rasei galbene (mai ales chinezi), grupați în arealele
comerciale, inclusiv în statele Europei Centrale (ex. Ungaria, România, Republica
Cehă, Slovacia), unde au penetrat, ulterior căderii vechilor regimuri comuniste.

VIII.4.6. Structura etnică

Relevă predominanța, în spațiul strict al continentului, a rușilor (subliniem
încă o dată că avem în vedere numai populația de la vest de Munții Ural), urmați de
germani, englezi, francezi, italieni, ucraineni, spanioli, polonezi, români etc.
Structura etnică, lingvistică și confesională în statele Europei (octombrie 2011)
Tabelul 6

Principalele Principalele confesiuni

Statul Structura etnică (%)*
limbi vorbite** (%)***

albanezi (95%); albaneza;

musulmani (70%);
greci (3%); alții (2%)- greaca; valaha;
Albania ortodocși (20%);
vlahi, țigani, sârbi, romani; diverse
romano-catolici (10%)
bulgari macedoneni dialecte slave
140
 spanioli (43%); andorezi
Andorra (33%); portughezi (11%);
francezi (7%); alții (6%)
austrieci (91,1%); foști
iugoslavi (4%); turci
Austria
(1,6%); germani (0,9%);
alții (2,4%)
belaruși (83,7%); ruși
Belarus (8,3%); polonezi (3,1%);
ucrainieni (1,7%); alții (3,2%)
flamanzi (58%); valoni
Belgia
(31%); alții (11%)
bosniaci (48%); sârbi
Bosnia și
(37,1%); croați (14,3%);
Herțegovina
alții (0,6%)
bulgari (76,9%); turci
(8%); țigani (4,4%); alții
Bulgaria
(10,7%)-macedoneni,
armeni, tătari etc.
greci (77%); turci
Cipru
(18%); alții (5%)
croați (89,6%); sârbi
(4,5%); alții (5,9%)-
Croația
bosnieci, unguri, sloveni,
cehi, țigani
scandinavi; inuiți;
Danemarca faroezi; germani; turci;
iranieni; somalezi
germani (65%); francezi
(18%); italieni (10%);
Elveția
reto-romani (1%); alții
(6%)
estonieni (68,7%); ruși
(25,6%); ucraineni
Estonia (2,1%); belaruși (1,2%);
finlandezi (0,8%); alții
(1,6%)
finlandezi (93,4%); suedezi
(5,6%); ruși (0,5%);
Finlanda
estonieni (0,3%); țigani
(0,1%); laponi (0,1%)
catalana;
romano-catolici (98%);
franceza;
alte religii (2%)
castiliana; altele
germana; turca; romano-catolici (73,6%);
sârba; croata; protestanți (4,7%;
slovena; musulmani (4,2%); atei
maghiara (12%); altele (2%)
belarusa ; rusa; ortodocși (80%); alții
poloneza; (20%)-romano-catolici,
ucraineana protestanți, mozaici
olandeza;
romano-catolici (75%);
franceza;
protestanți (25%)
germana
musulmani (40%);
bosniaca; ortodocși (31%);
croata; sârba romano-catolici (15%);
alte religii (14%)
ortodocși (59,4%);
musulmani (7,8%); alte
bulgara; turca;
religii (29,1%)-romano-
romani; alte
catolici, protestanți;
limbi
ortodocși armeni,
mozaici; atei (3,7%)
greaca; turca; ortodocși (78%);
engleza musulmani (18%); altele (4%)
croata; sârba; romano-catolici (87,8%);
ceha; slovaca; ortodocși (4,4%),
italiana; musulmani (1,3%); alte
maghiara religii (6,7%)
daneza; engleza; protestanți lutherani
faroeza; germana (95%); romano-catolici
groenlandeza; (3%); musulmani (2%)
germana; romano-catolici
franceza; italiana; (48,1%); protestanți
reto-romana; (35,3%); musulmani
sârbo-croata; (4,3%); ortodocși
albaneza; alte (1,8%); alte religii
limbi (4,3%); atei (11,1%)
evanghelici-luterani
(13,6%); ortodocși
estoniana; rusa; (12,8%); alți creștini
alte limbi (1,4%); neafiliați vreunui
cult (34,1%); alte religii
(32,0%); atei (6,1%)
lutherani (82,5%);
finlandeza;
ortodocși (1,1%); alți
suedeza; rusa;
creștini (1,1%); alte religii
lapona
(0,1%); atei (15,1%)
141
 francezi (100%) de
diverse origini: latini,
Franța
slavi, nord-africani,
celtici, indochinezi, basci
germani (91,5%); turci
(2,4%); alții (6,1%)-greci,
Germania
italieni, polonezi, ruși,
sârbi, croați, spanioli
Grecia greci (93%); alții (7%)
irlandezi (87,4%); alți
albi (7,5%); asiatici
Irlanda
(1,3%); negrii (1,1%);
alții (2,7%)
islandezi (94%); alții
Islanda
(6%)
italieni (100%) de
Italia diverse origini: germani,
francezi, sloveni, greci
albanezi (92%); alții
Kosovo (8%)-sârbi, bosniaci,
turci, etc.
letoni (59,3%); ruși
(27,8%); belaruși (3,6%);
Letonia ucraineni (2,5%), polonezi
(2,4%); lituanieni (1,3%);
alții (3,1%)
germani (65,6%); alții
Liechtenstein
(34,4%)
lituanieni (84%);
polonezi (6,1%); ruși
Lituania
(4,9%); belaruși (1,1%),
alții (3,9%)
luxemburghezi (63,1%);
portughezi (13,3%);
Luxemburg francezi (4,5%); italieni
(4,3%), germani (2,3%);
alții (12,5)
macedoneni (64,2%);
albanezi (25,2%), turci
Macedonia
(3,9%); țigani (2,7%);
sârbi (1,8%); alții (2,2%)
franceza, cu multe romano-catolici (85%);
dialecte: provensala, protestanți (2%); ozaici
bretnona, alsaciana,
(1,0%); musulmani
corsicana; altele (8%); atei (4%)
protestanți (34%);
romano-catolici (34%);
germana
musulmani (3,7%); atei
(28,3%)
ortodocși
greaca; engleza;
(98%);musulmani
franceza
(1,3%); altele (0,7%)
romano-catolici
engleza; (87,4%); anglicani
irlandeza (2,9%); alte religii
(5,5%); atei (4,2%)
lutherani (80,7%); romano-
catolici (2,5%); reprezentanți
islandeza; ai Bisericii Libere din
Reykjavik (2,4%);
engleza; limbile reprezentanți ai Bisericii
nordice; germana Libere din Hafnarfjorour
(1,6%); alte religii (9,8%);
atei (3%)
italiana;
romano-catolici (80%);
germana,
atei și agnostici (20%)
franceza; slovena
musulmani (90%);
albaneza; sârba;
ortodocși (8%); alte
bosniaca; turca
limbi (2%)
letona (58,2%); lutherani (19,6%);
rusa (37,5%); ortodocși (15,3%), alte
lituaniana și religii (0,5%); cu religie
altele (4,3%) nespecificată (63,7%)
germana; romano-catolici
dialectul (76,2%); protestanți
allemanic (7%); atei (16,8%)
romano-catolici (79%);
lituaniana; rusa; ortodocși (4,1%);
poloneza; altele protestanți (1,9%); alte
religii (5,5%); atei (9,5%)
luxembugheza
romano-catolici (87%);
(limba națională);
germana; franceza alte religii (13%)
macedoneana; ortodocși (64,7%);
albaneza; turca; musulmani (33,3%); alte
romani, sârba religii (2%)
142
 maltezi (100%)-
Malta descendenți din
cartaginezi și fenicieni
muntenegreni (43%);
sârbi (32%); bosniaci
Muntenegru
(8%); albanezi (5%);
alții (12%)
norvegieni (94,4%)-
includ și laponii (circa 60
Norvegia
000); alți europeni
(3,6%); alții (2%)
olandezi (80,7%); alți
europeni (5%);
indonezieni (2,4%); turci
Olanda
(2,2%); surinamezi (2%);
marocani (2%); caribieni
(0,8%); alții (4,8%)
polonezi (96,7%);
germani (0,4%); belaruși
Polonia
(0,1%); ucraineni (0,1%);
alții (2,7%)
portughezi (97%); alții
Portugalia
(0,3%)
francezi (47%);
Principatul
monegasci (16%); italieni
Monaco
(16%); alții (21%)
englezi (83,6%); scoțieni
Regatul Unit
(8,6%); galezi (4,9%);
al Marii
nord-irlandezi (2,9%);
Britanii și
negrii (2%); indieni
Irlandei de
(1,8%); pakistanezi
Nord
(1,3%); alții (2,8%)
cehi (90,4%); moravi
Republica
(3,7%); slovaci (1,9%);
Cehă
alții (4%)
moldoveni (români)
(78,2%); ucraineni
Republica
(8,4%); ruși (5,8%);
Moldova
găgăuzi (4,4%); bulgari
(1,9%); alții (1,3%)
români (89,5%); unguri
(6,6%); țigani (2,5%);
România ucraineni (0,3%); germani
(0,3%); ruși-lipoveni
(0,2%); alții (0,6%)
malteza; engleza; romano-catolici (98%);
altele alte religii (2%)
ortodocși (74,2%);
muntenegreana;
musulmani (17,7%);
sârba; bosniaca;
romano-catolici (3,5%);
albaneza; croata
altele (3,6%); atei (1%)
evangheliști lutherani
norvegiana-cu
(85,7%); penticostali
două dialecte;
(1%); romano-catolici
lapona;
(1%); musulmani (1,8%);
finlandeza
alte religii (10,5%)
romano-catolici (30%);
olandeza; protestanți (20%);
frisiana musulmani (5,8%); alte
religii (2,2%); atei (42%)
romano-catolici (89,8%);
ortodocși (1,3%);
poloneza; altele
protestanți (0,3%); alte
religii (8,6%)
romano-catolici
portugheza;
(84,5%); alți creștini
mirandeza
(11,5%); atei (3,9%)
franceza;
romano-catolici (90%);
engleza, italiana,
alte religii (10%)
monegasca
creștini (71,6%)-anglicani,
romano-catolici,
prezbiterieni, meodiști;
engleza
musulmani (2,7%); hinduși
(1%); alte religii și atei
(24,6%)
romano-catolici
ceha; slovaca; (26,8%); protestanți
altele (2,1%); alții (11,1%);
atei (59%)
moldoveneasca ortodocși (98%);
(româna); rusa; mozaici (1,5%); baptiști
găgăuza și alte culte (0,5%)
ortodocși (86,8%);
româna; reformați (4%);
maghiara; penticostali (3,5%);
romani romano-catolici (4,7%);
greco-catolici; alții (1%)
143
 San Marino sanmarinezi; italieni italiana romano-catolici
ruși (79,8%); tătari ortodocși (20%);
rusa; numeroase
(3,8%); ucraineni (2%); musulmani (15%); alți
Rusia alte limbi
bașchiri (1,2%); ciuvași creștini (2%); atei și cu
minoritare
(1,1%); alții (12,1%) religia nedeclarată (63%)
sârbi (82,9%); unguri
ortodocși (85%); romano-
(3,9%); țigani (1,4%); sârba; maghiara;
catolici (5,5%); protestanți
Serbia bosniaci (1,8%); bosniaca;
(1,1%); musulmani
muntenegreni (0,9%); romani; altele
(3,2%); atei (5%)
alții (9,1%)
romano-catolici
slovaca;
slovaci (85,8%); unguri (68,9%); protestanți
maghiara;
Slovacia (9,7%); țigani (1,7%); (10,8%); greco-catolici
romani;
ruteni (1%); alții (1,8%) (4,1%); alte religii
ucraineana
(3,2%); atei (13%)
romano-catolici
sloveni (83,1%); sârbi
slovena; sârba; (57,8%); musulmani
(2%); croați (1,8%);
Slovenia croata; italiana; (2,4%); ortodocși
bosniaci (1,1%); alții
maghiara (2,3%); alte religii
(12%)
(4,4%); atei (10,1%)
castiliana;
spanioli; portughezi;
catalana; romano-catolici (94%);
Spania tunisieni; basci;
galițiana; alte religii (6%)
catalonezi; alții
basca
suedezi (97,2%);
suedeza; lapona; lutherani (87%); alte
Suedia finlandezi; laponi;
finlandeza religii (13%)
danezi; norvegieni
ucraineni (77,8%); ruși
ortodocși (83,7%);
(17,3%); belaruși
ucraineana; greco-catolici (8%);
(0,6%); moldoveni
rusa; româna; romano-catolici (2,2%);
Ucraina (0,5%); tătari (0,5%);
poloneza; protestanți (2,2%);
bulgari (0,4%); unguri
maghiara mozaici (0,6%); alte
(0,3%); români (0,3%);
religii (3,2%)
alții (2,3%)
romano-catolici
(51,9%); calvini
unguri (92,3%); țigani maghiara; alte (15,9%); lutherani (3%);
Ungaria
(1,9%); alții (5,8%) limbi greco-catolici (2,6%);
alți creștini (12,1%); atei
(14,5%)
italiana; latina;
Vatican italieni; elvețieni; alții romano-catolici (100%);
franceza; altele
Sursă:(https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/wfbExt/region_eur.html, accesat în data de 08.10.2012, orele 1300).

*cu caractere italice este consemnată națiunea majoritară.

**cu caractere italice sunt consemnate limbile oficiale.
***cu caractere italice este consemnată confesiunea principală.

144
 Interpretarea structurii etnice a populaţiei continentului european relevă două
aspecte majore50 (Fig. 70) și anume: (1) în anumite state europene populaţia aparţine
aproape în întregime naţionalităţii corespunzătoare statului respectiv, caz în care,
grupurile minoritare deţin o pondere redusă din populaţia totală (sunt denumite state
naţional-unitare) și (2) în alte state populaţia este eterogenă, diverse grupuri etnice
deţinând ponderi însemnate din populaţia totală (se numesc state multinaţionale).

Fig.70. State şi naţiuni în Europa.

Sursă:(www.eurominority.org/documents/cartes/europe, accesat în 21.11.2007, orele 905).

50
după Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
pag.132-148.
145
 Prin sintagma minoritate etnică se înțelege „un grup de oameni rezidenţi
într-o ţară dar diferiţi de majoritatea locuitorilor acelei ţări prin rasă, limbă,
obiceiuri sociale sau simpatii naţionale”51. Minorităţile naţionale se disting, în
raport cu populația majoritară, în primul rând prin limbă, cultură, valori spirituale
şi istoria grupului respectiv.
Plecând de la această idee, în Europa se evidențiază două tipuri de state:
a) Statele naţionale - sunt acele state „a căror extensiune teritorială
coincide cu cea ocupată de naţiunea sa, adică o naţiune cu propriul său stat, în
care nu există un grup semnificativ care să nu facă parte din naţiune”52. În cadrul
Europei (vezi Tabelul 6) se remarcă, din acest punct de vedere, state precum
Albania (95% albanezi), Austria (91,1% austrieci), Finlanda (93,4% finlandezi),
Franța (100% francezi, conform legislației statului), Germania (91,5% nemți),
Grecia (93% greci), Islanda (94% islandezi), Italia (100% italieni, conform
legislației statului), Kosovo (92% albanezi), Malta (100% maltezi), Norvegia
(94,4% norvegieni), Polonia (96,7% polonezi), Portugalia (97% portughezi),
Republica Cehă (90,4% cehi), Suedia (97,2% suedezi), Ungaria (92,3% unguri).

Fig.71. Belgia - stat binațional.

Sursă:(http://cache.eb.com/eb/image?id=6406&rendTypeId=4, accesat în 21.11.2007, orele 1412).

51
după Goodal, B. (1987), citat de Bodocan, V. (1997).
52
Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pag. 132.
146
 b) Statele binaţionale - includ entitățile în care două grupuri etnice
formează peste 65% din populaţia totală a lor. Se remarcă în acest sens, state
precum Andorra (43% spanioli; 33% andorezi), Belgia (Fig. 71, cu 58% flamanzi -
vorbitori de limbă olandeză; 31% valoni - vorbitori de limbă franceză), Letonia
(59,3% letoni; 27,8% ruși), Macedonia (64,2% macedoneni; 25,2% albanezi).
c) Statele multinaţionale - prezintă un grad de fragmentare etnică
accentuat. Ca exemple, posibile în spațiul european, sunt Bosnia și Herțegovina
(48% bosniaci; 37,1% sârbi; 14,3% croați), Elveţia (Fig. 72, cu 65% germani; 18%
francezi; 10% italieni; 1% reto-romani), Muntenegru (43% muntenegreni; 32%
sârbi; 8% bosniaci; 5% albanezi), iar în trecut Yugoslavia, URSS etc.
d) Naţiunile fără state - includ arealele în care o comunitate umană total
diferențiată de națiunea majoritară, domină numeric un teritoriu, nefiind
recunoscută ca și comunitate minoritară. Aceste areale relevă un mare grad de risc,
iar ca exemple pot fi enunțate: laponii - din părţile nordice ale Finlandei, Suediei,
Norvegiei (Fig. 73), bascii - din Franţa şi Spania, iar în alte continente, kurzii -
prezenţi în Siria, Iran, Irak, Turcia, Armenia; palestinienii - din Israel etc.

Fig.72. Elveția - stat multinațional.

Sursă:(http://www.rollintl.com/roll/swisslang.gif, accesat în 21.11.2007, orele 1438).
147
 Fig.73. Teritoriile locuite de „națiunea laponă”.
Sursă:(http://www.onparou.com/pro/maps/50/map-1350.gif, accesat în 21.11.2007, orele 1452).
Relaţia teritoriu-minoritate-comportament politic53.
Părţile centrale ale statelor cuprind, în general, cele mai omogene regiuni
din punct de vedere a structurii naţionale, fragmentarea etnică crescând o dată cu
apropierea de arealele periferice, acolo unde statul respectiv a variat de-a lungul
timpului în suprafaţă. Un exemplu elocvent îl constituie chiar Statul Român, cu
aria sa centrală omogenă, suprapusă Munteniei Centrale şi cu fragmentarea etnică
mai accentuată în Transilvania, Banat, Crişana-Maramureş şi Dobrogea. În acest
caz, excepţiile sunt date de către Oltenia, care, deşi a făcut parte din Imperiul
Habsburgic, fenomenul a fost de scurtă durată şi Moldova, a cărei omogenitate
etnică se datorează tocmai faptului că această provincie istorică românească nu a
fost înglobată niciodată în vreun imperiu.
Repartiţia şi localizarea geografică a unei minorităţi naţionale în cadrul
unui stat, ca şi relaţia sa cu statele contigue, au o influenţă însemnată în
comportamentul politic al acestora, fapt sesizat în cele ce urmează54.
Există mai multe situaţii de repartiţie teritorială a minorităţilor etnice, respectiv:
a) prezenţa dispersată - când grupul minoritar este răspândit inegal şi cu
un grad de dispersie însemnat (ex. negrii în America; evreii în diferite state de pe
Glob; ţiganii în România, Bulgaria, Ungaria etc.). În acest caz posibilitatea de
acţiune politică, în sensul autonomiei sau secesiunii, este puţin probabilă;
- prezenţa compactă într-un anumit teritoriu - când grupurile minoritare
dețin o pondere majoritară într-un anumit teritoriu din cadrul unui stat. Şi în acest
caz există două situaţii teritoriale diferite: (1) când teritoriul ocupat compact de
către grupul minoritar este înconjurat din toate părţile de către statul gazdă (ex.

53
această parte a lucrării este analizată după Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Edit. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
54
conform lui Bodocan, V. (1997), pag. 144.
148
ungurii din Transilvania) şi (2) când aria etnică compactă minoritară se situează
periferic, în contact direct cu statul vecin, în care naţiunea majoritară este similară
(ex. ungurii din Slovacia, tirolezii din regiunea Alto-Adige, macedonenii din
Grecia şi Bulgaria, sârbii din Bosnia etc.). Doar în acest al doilea caz, șansele de
separare față de statul gazdă sunt cu adevărat reale (ex. formarea statului Kosovo).
Un statut total nefavorabil în prezintă grupurile etnice minoritare care nu au un
stat naţional corespondent, în care etnia lor să fie majoritară (ex: bascii, galicienii,
frizonii, kurzii, lipovenii, caraşovenii, ceangăii, emigranţii din diferite state occidentale).
Principalele regiuni minoritare din Europa.
În cadrul Europei se evidențiază un număr însemnat de regiuni, în care
unul sau mai multe grupuri etnice dețin teritorii în care ponderea lor este
majoritară. Dintre acestea enumerăm: Laponia; Kharelia (regiune situată în partea
estică a Finlandei, pe teritoriul Rusiei, populaţia majoritară fiind formată din
finlandezi - Fig. 74); Finlanda de Sud şi Insula Åland (formate majoritar din

Fig.74. Karelia. Fig. 75. Ulster.

Sursă:(www.russianamericanchamber.org/images/Karelia, Sursă:(www.irishclub.org/MAP.jpg,
accesat în 21.11.2007, orele 1600). accesat în 21.11.2007, orele 1610).
populaţie suedeză; Scoția; Ulster (partea nord-estică a Irlandei - Fig. 75); Wales (sau
Ţara Galilor, în cadrul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord - Fig. 76);
Galicia (regiune situată în partea nord-estică a Spaniei, populată cu o entitate umană
ce deţine o limbă şi o istorie proprie); Euskadi (Ţara Bascilor - Fig. 77); Catalonia
(regiune cu o largă autonomie, ce cuprinde şi arealul Insulelor Baleare); Bretagne;
Jura (regiune situată pe teritoriul Elveţiei, populată cu francezi); Vallonia (jumătatea
sudică a Belgiei, populată cu francezi); Flandra (jumătatea de nord a Belgiei în care
populaţia majoritară este formată din olandezi); Bozen (în partea nordică a Italiei,
populaţia majoritară fiind formată din germani); Krajna (în Croația, populația
majoritară fiind formată din sârbi); Slavonia Orientală (partea estică a Croaţiei,
149
majoritari fiind sârbii; Voivodina (în estul Serbiei, cu populație majoritară formată
din români); Estul Transilvaniei (maghiari); Sudul Slovaciei (maghiari); Rutenia;
Găgăuzia (partea de sud a Republicii Moldova); Transnistria; partea estică a
Estoniei (majoritari fiind rușii); Regiunea Caucaz-Transcaucazia (cu un mozaic
foarte complicat de grupuri etnice diferite - Fig. 78) etc.

Fig.76. Wales (Țara Galilor). Fig.77. Țara Bascilor (Euskadi).

Sursă:(www.godowales.com/Traveling_to_Wales, Sursă:(http://goeurope/graphics/basque/jpg,
accesat în 21.11.2007, orele 1610). accesat în 22.11.2007, orele 937).

Fig.78. Regiunea Caucaz-Transcaucazia.

48
Sursă:(http:/wikimedia./wikipedia/Caucasus-ethnic_en.sv, acccesat în 22.11.2007, orele 9 ).
150
 Catalonia - model de regiune europeană minoritară55.
Unul dintre statele europene care s-a confruntat mult timp cu probleme
etnice este Spania, unde mişcările naţionaliste și-au făcut simţită prezenţa mai ales
în Ţara Bascilor (Euskadi), Catalonia, Galicia şi Insulele Canare. Cea mai mare
ameninţare a societăţii spaniole post-franchiste a venit multă vreme din Euskadi,
datorită luptei poporului basc pentru autodeterminare, care de multe ori a depăşit
sfera politicului, luând forma unor lupte de gherilă stradală prin acţiunile teroriste
ale fracţiunii dure a mişcării naţionaliste basce ETA, cea mai mare organizaţie
teroristă din Europa, după Armata Republicană Irlandeză (IRA).
Spre deosebire de naţionalismul basc, în care sentimentele naţionaliste sunt
amestecate cu proiectele politico-economice ale anumitor grupuri şi clase sociale,
naţionalismul catalan are la bază locul de naştere, teritoriul şi limba, fără
deosebire de clasă. În Catalonia, naţionalitatea este dimensionată independent de
confruntările politice şi ideologice sau de poziţia socială pe care individul sau
grupul de indivizi o ocupă în societate.

Fig.79. Catalonia.
Sursă:(http:/www.villacatalonia.com/gfx/pictures/1074536182.gif, accesat în 22.11.2007,
orele 945).
Teritoriul catalan este situat în partea nord-estică a Peninsulei Iberice (Fig.
79) şi ocupă o suprafaţă de 31 932 km2, aproximativ 6,3% din suprafaţa Spaniei,
un teritoriu unitar, împărţit din punct de vedere administrativ în 41 districte

55
analiză efectuată după informațiile oferite de site-ul: http://ro.wikipedia.org/wiki/Catalonia.
151
(comarques) pe baza criteriului geografic, economic şi comercial, capitala fiind
Barcelona, unul dintre cele mai importante oraşe din bazinul Mării Mediterane încă
din Evul Mediu, azi principalul centru industrial al Spaniei.
Ca şi teritoriul, limba catalană acoperă un spaţiu unitar, fiind vorbită nu numai
în Catalonia ci şi în regiunile vecine, în Valencia (unde este numită valenciană datorită
tensiunilor dintre diferitele grupări politice), în Principatul Andorrei, pe o fâşie îngustă
din estul Aragonului, cunoscută ca Franja de Ponent, în sud-estul Franţei
(departamentul Pirineilor estici), în Insulele Baleare şi în Alguer (un oraş din
Sardinia). Pe un teritoriu de 60 000 km2 catalana, alături de castiliană, este limbă
oficială, această arie incluzând trei comunităţi autonome: Catalonia, Insulele Baleare şi
Valencia (plus Andorra), cu o populaţie de 10 milioane locuitori, din care 6 milioane o
vorbesc şi 9 milioane o înţeleg. Limba catalană a apărut în secolele X-XI şi face parte
din familia de limbi romanice, ramura occidentală, alături de franceză, spaniolă şi
portugheză, având ca şi celelalte limbi, diferite variante şi dialecte.
Caracterul distinctiv al catalanei de spaniolă (castiliană) este demonstrat şi
de faptul că, aşa cum reiese din datele de la ultimul recensământ, din totalul
populaţiei regiunii numai 90,3% înţeleg limba, 64,0% o vorbesc, 60,5% citesc şi
numai 31,5% scriu în catalană. Sosirea unui mare număr de emigranţi iberici în
ultimele decenii, lungile perioade de represiune a culturii şi limbii catalane (mai
ales în timpul lui Franco, când a fost interzisă), inexistenţa învăţământului în limba
maternă, lipsa ziarelor, cărţilor, pierderea obiceiului de a citi în limba catalană,
datorită prezenţei unor puternice ziare spaniole a făcut să scadă ponderea
vorbitorilor de catalană, respectiv 75% în 1940; 68% în 1968; 60% în 1975; 64%
în 1986 și circa 69% în prezent. Creşterea numărului de vorbitori de limbă catalană
din ultimii ani se datorează dobândirii statutului de autonomie, procesul de
promovare a limbii fiind susţinut legal de Constituţie, acesta vizând în principal
şcoala, administraţia locală şi mass-media. Cu toate că limba catalană a intrat într-
un proces de normalizare, o dată cu obţinerea statutului de limbă oficială în 1978,
alături de spaniolă, se prevede o lungă perioadă de revenire a ei.
Cultura catalană este cultura unei naţiuni care şi-a pierdut suveranitatea
deplină în secolul al XVIII-lea. Fundamentul culturii catalane este limba şi de aici
literatura, arta, legile, festivalurile, tradiţiile etc. Joan Maragall, Carles Riba (în
literatură), Salvador Dali, Pablo Picasso, Antoni Gaudi, Joan Miro (în arte plastice),
Pau Cassals, Jose Careras, Montserrat Caballe (în muzică), stilul gotic catalan în
arhitectură, mânăstirile Montserrat, Santa Maria de Ripoll, La Seu d'Urgell, basilica
Santa Maria del Mar etc., sunt numai câteva exponate ale culturii catalane.
Astfel, împărţind un teritoriu, o limbă şi o cultură comune, naţionalismul
catalan a apărut o dată cu pierderea suveranităţii. Catalonia îşi pierde pentru prima
dată independenţa faţă de Spania în 1714, când are loc dezintegrarea structurilor
juridice şi administrative şi introducerea limbii spaniole în tribunale, administraţie
locală şi şcoală. După perioada de înflorire economică şi culturală din secolul XIX
(„Renaixenca”), naţionalismul catalan devine o mişcare politică, independenţa
proclamată în 1873 fiind pierdută din nou în perioada de dictatură din anii 1923-
1930. În 1931 se proclamă Republica Catalană în cadrul Federaţiei Iberice, dar în
152
1932 se abandonează ideea în favoarea autonomiei regionale, condusă de instituţia
numită Generalitat de Catalunya. În 1934 este proclamat din nou statul catalan în
cadrul Republicii Federale Spaniole, dar reacţia militară a fost promptă, guvernul şi
câţiva membri ai Parlamentului fiind închişi iar statutul de autonomie fiind revocat.
O dată cu războiul civil (1936-1939) câştigat de Franco, Catalonia dispare ca
identitate, orice exprimare de regionalism sau autonomie fiind reprimată, iar liderii
naţionalişti executaţi sau exilați. În educaţie, afaceri şi administraţie s-a introdus ca
obligatorie limba castiliană ceea ce a condus la o opoziţie faţă de regimul de la
Madrid, a unei pături largi de populaţie, făcându-se tot mai mult asocierea între
democraţie şi reîntoarcerea la autoguvernarea şi autonomia din trecut.
Patru ani după moartea lui Franco, în anul 1979, poporul catalan s-a
exprimat din nou în favoarea statutului de autonomie, iar în anul 1980 au avut loc
primele alegeri legislative, urmate de cele din 1984, 1988, 1992, 1996, 2000, 2004,
2008 și 2012, acestea conducând la formarea parlamentului catalan care cuprinde
cinci partide sau coaliţii: Convergenţa Democratică din Catalonia (Convergencia
Democratica de Catalunya - CDC - fondat în 1974, partid naţionalist cu susţinere din
toate clasele sociale); Uniunea Democratică din Catalonia (Unio Democratica de
Catalunya - UDC - fondat în 1931, naţionalist, având ca principal obiectiv justiţia
socială); Partidul Socialiştilor din Catalonia (Partit dels Socialistes de Catalunya,
fondat în 1978 şi format din trei ramuri socialiste); Stânga Republicană din Catalonia
(Esquerra Republicana de Catalunya - ERC - fondat în 1931 de către legendarul
preşedinte catalan Francesc Macia); Iniţiativa pentru Catalonia (Iniciativa per
Catalunya - IC - o coaliţie stabilă între naţionalişti şi comunişti) şi Partidul Popular
(Partido Popular - PP - fondat în 1978 la Madrid, principalul partid de dreapta
spaniol). Alianţa dintre CDC şi UDC (CIU) a câştigat parţial sau total toate alegerile
de până acum, ceea ce demonstrează o remarcabilă stabilitate a societăţii catalane şi
o consolidare a poziţiei naţionaliste, iar prin intrarea ERC în parlament, ideologia
independenţei este pentru prima dată reprezentată în parlament.
Pe lângă naţionalismul romantic, izvorât din renaşterea culturală din
secolul XIX, naţionalismul catalan mai are la bază şi naţionalismul întemeiat pe
motive economice care vedea Catalonia ca susţinătoare a restului Spaniei.
Catalonia este considerată regiunea cea mai dezvoltată a Spaniei,
indicatorii ei demografici şi economici (vezi Tabelul 7) fiind mult mai apropiaţi de
cei caracteristici puternicelor state din Uniunea Europeană (ex. Germania, Franţa,
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Olanda, Belgia etc.).
Venitul anual pe cap de locuitor în Catalonia (2 103 958 peseta în 2011),
este cu 25,8% mai mare decât în restul Spaniei. De altfel, exploatarea economică a
putut constitui un motiv de naţionalism, Catalonia, ca şi Euskadi, fiind cele mai
industrializate şi dezvoltate regiuni ale Spaniei.
Prin urmare, naționalismul catalan are o componentă economică, una
culturală şi una politică, similar, de altfel cu a multor regiuni de acest gen. Fiecare
din aceste trei elemente au înregistrat un grad mai mare sau mai mic de succes. Când
succesul este deplin pe toate cele trei planuri atunci poate interveni separatismul.
Situaţia s-a schimbat odată cu intrarea Spaniei în Uniunea Europeană, în anul 1995,
153
fenomen ce a creionat o serie de efecte benefice în procesul de democratizare,
tendinţele naţionaliste căpătând noi orientări.
Catalonia. Principalii indicatori demografici și economici (octombrie 2011)
Tabelul 7
Indicator/Entitate politică Catalonia Spania Uniunea Europeană
Densitatea populaţiei (loc./km2) 190 77 146
Sporul natural (‰) 1,5 2,5 1,8
Sporul migratoriu (‰) 1,2 - 1,0 1,8
Rata de activitate (%) 52,5 49,1 54,6
Populaţia ocupată în agricultură (%) 3,7 10,7 6,7
Rata şomajului (%) 12,2 16,3 8,4
Sursă:(http://www.gencat.cat/index_eng.htm, accesat în 11.10.2012, orele 1345).
Astfel, cu toate că ideologia independenţei este prezentă în Parlamentul
Catalan, autonomia pare să aducă mai multe avantaje economice deoarece
mărfurile catalane pot pătrunde mai facil pe piaţa spaniolă și pe cea europeană,
astfel că tendinţele de separare nu au suport real.

VIII.4.7. Structura lingvistică

Structura lingvistică a populației Europei (vezi Tabelul 6) atestă prezența a
patru grupe de popoare, respectiv romanice (latine), germanice, slave și fino-
ugrice. Acestora li se adaugă alte popoare sau grupuri lingvistice (ex. greci,
albanezi, basci, celți, baltici etc.) ce nu pot fi încadrate unui anume domeniu
lingvistic. Limba cea mai vorbită în spațiul european este rusa, celor circa 108
milioane ruși56 (estimați a locui în partea europeană a acestui stat) adăugându-li-se
peste 16 milioane de vorbitori ai aceleeași limbi, existenți în Țările Baltice (ex.
Estonia, Letonia, Lituania), Belarus, Ucraina, Republica Moldova etc. Urmează
limba germană, cu peste 100 milioane vorbitori în Germania, Austria, Elveția,
Polonia, Cehia etc. În continuare, după numărul de vorbitori, se poziționează
limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, ucraineană, poloneză etc.

VIII.4.8. Structura confesională

Structura confesională confirmă statutul Europei de continent creștin, partea
sa vestică aparținând religiilor catolică și protestantă (ex. anglicană, reformată,
protestantă), în timp ce partea estică este dominată autoritar de religia ortodoxă
(majoritară în Federația Rusă, România, Ucraina, Bulgaria, Grecia, Serbia și
Muntenegru). În corelație cu structura etnică, în spațiul european apar și alte religii,
în primul rând islamismul (religia musulmană - în Albania, Bosnia-Herțegovina,
Kosovo, Macedonia), greco-catolicismul (România, Ucraina, Ungaria) etc. În
ultimele decenii, o afirmare continuă înregistrează cultele neo-protestante (ex.
baptist, penticostal, adventist etc.), în timp ce, un număr mare de locuitori europeni,
din multe state ale continentului se declară atei sau cu religie nedefinită.
56
după Matei, H., Neguț, S., Nicolae, I. (2003), citați de Cocean, P. (2005).
154
 IX. RURAL ȘI URBAN EUROPEAN
Vechimea populării unui spațiu atrage după sine, ca o condiție sine qua
non, o vechime asemănătoare a habitatelor care se constituie ca expresie materială
a conexiunii în timp și spațiu a omului cu locul. Diversitatea raporturilor de
intercondiționare dintre cele două elemente se reflectă nemijlocit în bogăția
formelor și structurilor pe care habitatele le dobândesc. Aspectele moștenite devin
suportul metamorfozelor ulterioare, menite a îmbogăți, a optimiza sau a satisface
continua dorință a omului de inedit și unicitate.
Primele habitate organizate s-au conturat în grotele preistorice ale Munților
Pirinei, Masivului Central Francez sau Munților Carpați încă de acum circa 40 000
ani când, înfruntând rigorile perioadelor glaciare, omul primitiv a conștientizat
imperativele unei nevoi fundamentale pentru perenitatea sa, respectiv adăpostul. Și
l-a găsit și modelat de o manieră incipientă în câteva caverne subterane, precum
Altamira (Spania), Niaux, Lascaux, Trois Frères, Combarelles, Montespan,
Betharam (Franţa), Ciur-Izbuc sau Ghețarul de la Vârtop (ambele în Munții
Apuseni). Adică acolo unde, drept mărturie a coabitării îndelungate și intense cu
mediul cavernicol, omul a lăsat generațiilor ulterioare splendide fresce parietale,
unelte, amprente palmare sau plantare. Sfârșitul perioadelor glaciare a însemnat nu
numai o victorie a omului primitiv asupra vitregiilor naturii ci și începutul
edificării unui alt tip de habitat, mai ospitalier decât peștera întunecoasă și umedă.
De aici până la edificarea primelor gospodării, care prin aglutinare numerică vor
genera viitoarele așezări rurale nu a fost decât un fenomen de continuitate și
creativitate pe linia construcției de adăposturi reclamate și de treapta de evoluție
superioară atinsă.

IX.1. Așezările rurale

Așezările rurale au, desigur, vechimea cea mai mare, începutul procesului
de edificare a lor pierzându-se în obârșia devenirii civilizației umane. Un fapt este
însă cert: continentul european, prin diversitatea condițiilor naturale, prin numărul
apreciabil al culturilor, prin interferențele spirituale derulate de-a lungul istoriei,
relevă o gamă variată de habitate rurale.
Astfel, din punct de vedere dimensional, în Europa sunt prezente toate
categoriile de sate posibile, de la nucleele de tip crâng din Munții Apuseni sau
gruparea de iurte (Fig. 80) ori bordeie ale laponilor, cu un număr mic de gospodării
(de la două la maxim câteva zeci), până la satele foarte mari din câmpiile estice și
centrale ale continentului. Creșterea numărului de locuitori în anumite sate a
devenit un prim argument al declarării lor ca orașe, ceea ce a determinat o
permanentă transformare a sistemului rural de așezări. Deoarece „input-urile” în
sistem, determinate de înființarea de noi așezări rurale, erau mult mai lente și mai
155
reduse cantitativ, creșterea continuă a ponderii populației urbane își are aici prima
și cea mai consistentă explicație.

Fig.80. Iurta laponă.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?q=iurta+lapona&um, accesat în 13.10.2012, orele 1100).

Așezările dispersate, formate din gospodării de tip fermă, sunt frecvente în

Masivul Central Francez (unde profilul lor agricol animalier domină covârșitor), în
arealul polderelor olandeze (cu un profil economic axat pe culturile vegetale), în
Masivul Ardeni, în Câmpia Gemano-Poloneză etc. Ele relevă un nucleu
administrativ, care grupează instituțiile administrative, precum și infrastructura de
comerț și servicii. Un grad mai pronunțat de risipire este specific așezărilor din
Munții Carpați, zonelor carstice ale Masivului Central Francez, Podișului Karst,
mesetei iberice. Pe lângă tipul de proprietate și scăderea fertilității solului (fapt ce
determină o sporire a mărimii fermelor) aici se adaugă și enclavele de teren
neproductiv, care are un rol cert în gradul de dispersie a habitatelor.
Așezări concentrate se regăsesc atât în arealele montane (ex. Munții Alpi,
Munții Apenini, Munții Carpați etc.) cât și în cele de dealuri sau câmpii joase. În
spațiile montane ele se concentrează în bazinetele de obârșie ale văilor, în
depresiuni sau în zonele de confuență. Tipice exemple de așezări concentrate sunt
satele din spațiul mediteranean (ex. Sicilia, Mezzogiorno, Grecia, Spania etc.),
unde gruparea gruparea strânsă a construcțiilor are mai multe cauze (crearea unui
microclimat mai atenuat termic prin umbrirea reciprocă a edificiilor între ele,
156
rațiuni de apărare, slaba prezență a terenurilor agricole, numărul redus al surselor
de alimentare cu apă etc.). Dimpotrivă, în zonele de câmpie și podișuri joase apar
așezările cu structură compactă, stimulate în numeroase state de organizarea
timpurie a teritoriului și de prosecul de dotare cu infrastructuri tehnice complexe
(ex. Bazinul Parizian, Câmpia Padului, Câmpia Panonică, Câmpia Română etc.
De-a lungul cursurilor de apă, a căilor de transport (în primul rând rutiere),
a digurilor s-au dezvoltat așezările rurale liniare, precum cele din partea centrală a
Germaniei, Podișul Boemiei, nord-estul Olandei, Câmpia Europei de Est etc.
În Europa de Nord așezările rurale sunt formate din sate risipite și
răsfirate, în cea mai mare parte pe malurile fjordurilor. Laponii trăiesc în corturi
(numite goati) transportabile, căptușite cu piei de ren. În arealele de iernare a
renilor au bordeie, pe jumătate îngropate în pământ, acoperite cu bârne și turbă. În
extremitățile europene nordice apare iglu-ul construit din blocuri de gheață și
devenit în timp, cea mai inedită casă de iarnă a regiunii.
În Europa de Vest s-a cristalizat habitatul de tip burg, respectiv satul-
târg, organizat polivalent ca dotare, cu funcții comerciale diversificate. Aceste
sate relevă o densitate mare de construcții în zona centrală și rarefierea lor
treptată către periferie.
Pentru regiunea mediteraneană, pe lângă satele mici, adunate, sunt
caracteristice și satele de deal și interfluviu, cu un număr mare de locuitori (Sicilia,
Grecia, Spania etc.). Amplasarea lor predilectă pe culmi a avut, inițial, scop de
apărare. Concomitent, localizarea respectivă a valorificat terenuri slab productive
agricol (spre deosebire din satele românești, spre exemplu, care ocupă terenurile
cele mai fertile ale luncilor și teraselor), iar actualmente se materializează într-o
actractivitate turistică sporită prin pitorescul prezenței lor în peisaj. Astfel de sate
prezintă o densitate mare a clădirilor în vatră (sunt denumite sate-faguri) și o tramă
stradală destul de îngustă.
Pentru Europa de Est sunt relevante satele mari, adunate și localizate în
arealele de câmpie, pe malurile râurilor sau la liziera pădurilor. În nordul Câmpiei
Europei de Est, puternic împădurit, satele s-au dezvoltat în poieni sau în lungul
căilor de transport.

IX.2. Așezările urbane

Europa este al treilea continent, după Asia și Africa, unde s-au afirmat de
timpuriu, încă din perioada antică, așezările de tip urban. Atena și Roma,
considerate printre cele mai vechi centre urbane, au devenit nucleele în jurul cărora
s-au afirmat marile civilizații ale continentului, respectiv greacă și romană.
Fenomenul translației urbane a urmat celui de populare a teritoriului însuși, de la
sud către nord, prin urmare, orașele mediteraneene dețin vârsta cea mai înaintată
iar cele nordice au vârsta cea mai recentă.
Funcție de particularitățile de ordin natural, istoric, economic sau social,
apar diferențieri evidente în ce privește evoluția, structura, fizionomia și funcțiile
orașelor europene. Rezultă astfel, un grad ridicat de complexitate a rețelelor urbane
și a repartiției lor teritoriale.
157
 IX.2.1. Primatul și caracteristicile sistemului urban european
Diferite studii urbanistice elaborate până în prezent au arătat faptul că într-
un stat primul dintre oraşe se detaşează faţă de celelalte situate la niveluri
inferioare. În anumite cazuri, aceste prime oraşe depăşesc de 10 până la 15 ori
oraşul de pe locul secund. Acest fapt se evidenţiază net la nivelul continentului
european, unde capitalele sunt de departe principalele oraşe ale statelor, în
virtutea unei tradiţii îndelungate în acest sens. Măsura acestei detaşări nu trebuie
căutată neapărat în mărimea oraşului, ci în influenţa naţională a lui. Acest tip de
dominanţă este plasat la nivelul întregului palier de aspecte economice, culturale şi
politice, la care se adaugă, ceea ce în unele ţări este numită „Marea Tradiţie” sau
„oraşul ortogenetic primar”, considerat matricea iniţială a culturii urbane, care s-a
dezvoltat ulterior.
Analizele pun în evidenţă faptul că, în statele dezvoltate, unde se constată
fenomenul de detaşare a unui oraş, acesta a fost produs fie de rolul de metropole
imperiale pe care l-au avut unele oraşe (ex. Londra, Paris, Lisabona), fie de
diminuarea influenţei unor capitale în urma destrămării unor imperii (ex. Viena).
Pentru ţările în curs de dezvoltare, acest fenomen este determinat de decalajele
enorme din interiorul acestora şi de mitul oraşului mare pentru marea masă a
populaţiei, care trăieşte sub nivelul minim de existenţă (ex. Moscova, Istanbul,
Kiev, Bucureşti etc.).
Capitala unui stat, de regulă, îşi manifestă funcţia de oraş primar prin
concentrarea de funcţii, prin atracţie, reprezentare, integrare, inovare şi cooperare
internaţională. În ce priveşte concentrarea de funcţii, se detaşează îndeosebi aceea
de a servi viaţa politică a ţării, ca centru de putere. Prezenţa guvernului central, a
unor agenţii naţionale creşte considerabil funcţiile economice şi cele culturale. În
capitală, de obicei, se crează elitele culturale, care contribuie la asigurarea
primatului unei capitale. De altfel, în unele state (ex. Ungaria, Franţa, Danemarca
etc.) nivelul cultural al întregii naţiuni este dat în principal, de capitalele lor.
Conştiente de pericolul supercentralizării, unele state dezvoltate, precum
Regatul Unit al Marii Britanii Și Irlandei de Nord și Franţa, au creat veritabile
programe de descentralizare, care au dat rezultatele scontate, în sensul unei
reduceri vizibile a rolului capitalelor lor la nivel naţional.
Capitala este, în acelaşi timp, un puternic centru de atracţie a populaţiei
(pentru muncă, atracţia culturală etc.). Semnificaţia istorică, politică, religioasă şi
culturală imprimă capitalelor o poziţie de lider autoritar sub aspectul reprezentării
naţionale şi internaţionale. Spre exemplu, oraşele Bruxelles, Luxembourg-Ville,
Strassbourg, Viena etc. au căpătat funcţii supranaţionale, prin localizarea unor
instituţii de rang continental sau chiar mondial.
Un rol foarte important l-au avut capitalele pentru menţinerea unităţii statale,
pentru asigurarea coeziunii acestora. Statele în care capitalele se impun, inclusiv prin
poziţia lor relativ centrală, au sisteme de aşezări urbane relativ echilibrate, pe când
altele, în care capitala este situată excentric, în raport cu nivelul de populare al ţării,
au sisteme de aşezări dezechilibrate (ex. Turcia, Rusia etc.).

158
 Capitalele, prin excelenţă, au şi cele mai mari universităţi, care împreună
cu centrele de înaltă tehnologie, sunt producătoare de inovaţii.
Faţă de celelalte oraşe, capitalele se detaşează prin multiplele facilităţi ce le
dețin în domeniul cooperării internaţionale. Puterea lor economică, faptul că dispun
de o localizare clară a tuturor organismelor tipice pentru exercitarea puterii politice
în stat, că sunt centrele, poate, cele mai vizitate, datorită marilor aeroporturi de care
sunt servite, fac din capitale, oraşe ce se detaşează din toate punctele de vedere.
În noile condiţii ale procesului de globalizare, o problemă esenţială va
consta în găsirea locului corect al fiecărei capitale, ca oraş primar, în ierarhiile
urbane naţionale. Acest loc nu trebuie să fie doar în privinţa caracteristicilor
cantitative, ci şi calitative, pentru că altfel pot intra în divergenţă cu alte capitale,
care beneficiază de un plus de funcţii transnaţionale. O astfel de experienţă, evident
că va fi trăită de continentul european unde, capitala acestuia, Bruxelles-ul, şi-a
departajat clar sarcinile faţă de celelalte capitale.
Nu se poate discuta încă de sisteme urbane continentale, în sensul absolut
al sintagmei. Cert este faptul că, în sistemul de comunicaţie actual, un rol
important, în afara legăturilor aeriene, îl au sistemele de autostrăzi şi cele ale
trenurilor de mare viteză. Atunci când aceste sisteme vor fi predominante la nivelul
continentelor cel puţin, în cazul unora, se va putea discuta de sisteme urbane
continentale într-un sens apropiat de cel real. Este vorba mai ales de Europa,
America de Nord, America de Sud, sau părţi ale Asiei.
În etapa actuală, s-ar contura un astfel de sistem urban în Europa, folosind
„scheletul” constituit de sistemul urban actual al acesteia, dar cele mai importante
probleme se vor ridica în partea sa estică, ce are deja un sistem urban
transcontinental. Totodată, caracteristicile sistemului urban al Rusiei sunt cu totul
altele faţă de cele ale sistemului vest-european sau chiar central-european, ceea ce
ar determina numeroase dizarmonii şi, în fapt, o imposibilă integrare. Oricum,
tendinţa este aceea ca, prin fenomenul gravitaţiei, să fie atraşi de către marii poli ai
Europei de Vest şi alţi poli de creştere naţionali din centrul şi estul Europei.
Analizând distribuţia principalelor filiale ale marilor firme străine repartizate în
oraşele europene, se poate demonstra existenţa unei coeziuni între aceste oraşe,
prin două tendinţe: pe de o parte, se asistă la o multiplicare a acestora , iar pe de
altă parte, o lărgire a sistemului de relaţii prin cuprinderea şi a altor oraşe, precum
Lisabona, Stockholm, Bristol, dar şi Praga sau Budapesta.
Aşa cum sublinia Dematteis, G.57, ideea că oraşele continentului nostru ar
constitui un sistem unic datează de circa 25 ani, dar rămâne să fie demonstrată.
Cert este însă că s-au elaborat nenumărate studii privind tipologia oraşelor
europene, ajungându-se la propuneri şi ierarhii. Printre aceste studii se remarcă
cele ale lui Brunet, R.58, care face două clasificări. În prima clasificare, autorul are
drept criteriu numărul de locuitori și distinge 6 clase de orașe europene: (1) orașe
cu peste peste 6,4 milioane locuitori (Londra şi Paris); (2) orașe cu o populație

57
Dematteis, G., Lanza, Carla (2011).
58
Brunet, R. (2005).
159
cuprinsă între 3,2 şi 6,4 milioane locuitori (Madrid şi Milano); (3) orașe cu o
populație cuprinsă între 1,2 şi 3,2 milioane locuitori (12 oraşe); (4) orașe cu o
populație cuprinsă între 0,8 şi 1,2 milioane locuitori (6 oraşe); (5) orașe cu o
populaţie cuprinsă între 0,2 şi 0,8 milioane locuitori și (6) orașe cu o populație de
sub 0,2 milioane locuitori. A doua clasificare are la bază o serie de criterii
complexe, distingând mai multe niveluri ierarhice: Londra şi Paris (nivelul I);
Milano (nivelul II); Madrid, Frankfurt, München, Roma, Barcelona, Bruxelles şi
Amsterdam (nivelul III) etc. În această clasificare un rol important îl deține
reprezentativitatea orașelor la nivel mondial (ex. Frankfurt - aeroport internațional
renumir; Amsterdam port maritim).
Kunzmann, K., Wegener, M.59 disting 4 niveluri ierarhice ale entităților
urbane europene şi anume: (1) metropole globale (Londra şi Paris); (2) conurbaţii
de importanţă europeană (Liverpool, Manchester-Leeds, Randstad-Holland, Ruhr,
Rhin, Rhin-Main, Copenhaga-Malmö); (3) euro-metropole (Madrid, Barcelona,
Lyon, Birmingham, Bruxelles etc,) şi (4) oraşe de importanţă europeană
(Lisabona, Zürich, Glagow, Salonic etc.). Clasificarea propusă de către cei doi
autori este, se pare, foarte discutabilă, Milano sau Madrid fiind plasate după
Liverpool, oraș a cărui influenţă europeană este în realitate mai redusă.
În fine, o a treia clasificare este făcută de un colectiv de autori de la Equipe
Paris, care propune următoarele niveluri pentru ierarhia superioară a oraşelor
europene: (1) metropole internaţionale (Londra şi Paris); (2) metropole
internaţionale specializate (Amsterdam, Hamburg, Geneva, Strassbourg, Bruxelles,
Berlin, Viena etc.); (3) metropole regionale cu puternice legături internaţionale
(Manchester, Milano, Madrid, Lyon, Barcelona, Basel, Roma etc.); (4) metropole
regionale periferice cu legături internaţionale limitate (Lisabona, Atena, Veneţia,
Nantes, Southampton etc.) și (5) metropole regionale cu legături internaţionale
limitate şi foarte specializate (Cardiff, Kiel, Bari, Saint-Etienne, Murcia etc.).
O interesantă viziune asupra sistemului continental european de aşezări
urbane o are Brunet, R. care consideră că, atunci când se trece de la arie la reţea,
hexagonul european de gravitaţie (reunind centrele Paris, Randstadt-Holland,
Berlin, Viena, Milano şi Lyon) devine spaţiul de intersecţie a două seturi de câte
trei axe. La nivelul Europei, prin conectarea marilor centre urbane într-o asemenea
reţea, rezultă un model extrem de interesant de dispunere a reţelei urbane majore.
Întâmplător sau nu, într-adevăr reţeaua urbană europeană majoră se
încadrează perfect în modelul elaborat, care demonstrează viabilitatea teoriei
christalliene, chiar în condiţiile adaptării conceptului de „reţele de locuri centrale”.

IX.2.2. Orașele europene nordice

Orașele europene nordice, din Feno-Scandia, s-au afirmat într-un mediu
relativ ostil, datorită, în primul rând, rigorilor induse de climatul restructiv, la care
au trebuit să se adapteze60, fapt ce împiedicat însă expansiunea lor până la latitudini

59
Kunzmann, K., Wegener, M., (1996).
60
după Beaujeau-Garnier, Jaqueline, Chabot, G. (1971), citați de Cocean, P. (2005).
160
superioare Cercului Polar de Nord. Densitatea clădirilor în vatră este redusă,
aceste orașe având nevoie de mai mult spațiu pentru a putea capta radiația solară,
redusă cantitativ, din regiunile respective. O altă trăsătură proprie e dată de
frecventa utilizare a lemnului în construcții, explicabilă, în primul rând prin
comportamentul optim al acestui material la temperaturile reduse (lemnul nu
acumulează frigoriile) dar și prin prezența masivă a pădurilor de conifere din
taigaua europeană, ce asigură o materie primă abundentă.

Fig.81. Imagine din Stockholm.

(Foto - Cocean, P.).

Orașele norvegiene, suedeze sau finlandeze sunt tinere, cele mai vechi
datând doar din secolul al XI-lea, prin urmare ele posedă o zestre arhitecturală
relativ modestă. Predomină orașele portuare, dezvoltate în jurul Mării Baltice, dar
și pe litoralul atlantic norvegian, în legătură strânsă cu navigația sau pescuitul.
Ulterior, au apărut orașele din interior, lângă lacuri și implantările industriale din
epoca modernă. Ele dețin, de regulă, o funcție industrială, orientată pe industria de
prelucrare a lemnului, minerit sau turism. Ca ritm de evoluție se constată o creștere
lentă până la începutul secolului XX, urmată de o accelerare a activităților urbane
și de o sporire a numărului de locuitori. Predomină numeric orașele mici și
mijlocii, centrele urbane cu peste un milion de locuitori, rezumându-se doar la
Stockholm (Fig. 81), cu circa 1 279 000 locuitori la data de 01.10.2011.

161
 Orașele nord-europene se impun, în schimb, la nivelul continentului
european, prin servicii publice și printr-o serie de indicatori ai calității vieții,
superiori oricăror alte entități urbane.
IX.2.3. Orașele Europei de Vest
Așezările de tip urban din partea vestică a Europei se impun printr-o mare
varietate de aspecte evolutive, structurale și funcționale. În primul rând, regiunea
vestică a continentului se remarcă printr-o urbanizare veche și intensă. Din punct
de vedere evolutiv, la originea multora dintre orașe se află castre romane și cetăți
antice, devenite, ulterior (în Evul Mediu) centre de polarizare urbană prin statutul
lor de orașe-târguri. Un imbold deosebit a fost dat, procesului de urbanizare, de
către dezvoltarea industriei și a transporturilor în secolele XVIII-XIX, în plin avânt
al revoluției industriale declanșată în această parte a continentului. Astfel, au
apărut noi centre miniere și siderurgice, numărul și dimensiunea porturilor a
crescut, iar comerțul s-a intensificat.
În secolul XX s-a derulat procesul de expansiune extremă a centrelor
polarizatoare, prin intensificarea exodului rural și s-au dezvoltat metropolele,
precum și ariile urbanizate de tipul aglomerațiilor, conurbațiilor sau
megalopolisurilor (ex. aglomerația din partea centrală a Angliei; Amsterdam-
Rotterdam; conurbația Rhinului etc.).
După anul 1950 s-au intensificat preocupările în domeniul planificării
spațiului urban, a căror consecință a fost individualizarea orașelor-dormitor sau a
orașelor-turistice.
Dintre trăsăturile actuale ale urbanului vest-european pot fi menționate61:
(1) talia demografică a devenit mai puțin importantă (în civilizația serviciilor)
decât calitatea resurselor umane; (2) rolul structurant de „loc central” al marilor
metropole, în cadrul rețelelor de orașe, derivă din conectarea directă a acestora prin
intermediul tehnologiei comunicaţiilor; (3) terțializarea ansamblului activităților,
fapt esențial urban, alătural urbanizării urbanului a determinat emergența unor noi
forme de organizare a producției industriale sau de altă natură. A sporit concurența
între toate tipurile de orașe, mari sau mici. Noile relații și raporturi de forță
schimbă rolul de polarizare și descentralizare, de la local la global, teritorial sau
virtual, redefinind locul sistemului politico-administrativ în ceea ce privește
regularizarea exogenă, precum și rolul statului ca partener de negociere; (4) în
procesul de localizare a activităților, rolul major al ariilor metropolitane rezultă mai
puțin din capacitatea de înnoire și mai mult din puterea de restructurare
(reconversie) a rețelelor susceptibile de metamorfozare; (5) centrele urbane au
devenit vitrine metropolitane. Ele participă la procesul de mondializare prin rețele
interpuse, situate în spațiile periurbane, unde sunt amplasate unități cu tehnologie
avansată, devenite foarte eficiente în antrenarea economico-socială. Orașele din
categoria respectivă devin astfel „foarte centrale” în raport cu piața internațională,
datorită rețelelor telematice care nu mai au nevoie de vechile centre istorice ale

61
după Wackermann, G. (2001), citat de Cocean, P. (2005).
162
orașelor. Apare astfel un spațiu periurban de tip interstițial care reunește, prin
creșterea sa, aglomerații bine structurate. Orașele de joncțiune, de tranziție, apărute
între vechile orașe, în urma procesului de dezvoltare a periferiilor acestora, devin o
realitate evidentă. Prin urmare, vechiul spațiu urban se banalizează (vechiul „City”
a decăzut în concurență cu „exteriorul” devenit un nou „punct focal”); (6) orașele
Europei vestice sunt saturate în transporturi, care au devenit un element comun al
peisajului urban; (7) au succes strategiile dezvoltării urbane pe termen lung; (8)
specializarea orașelor indiferent de talia lor (ex. orașele mici, dar cu resurse umane
înalt calificate au șanse sporite de dezvoltare); (9) mărimea orașelor este neglijabilă
în fața sinergiei fondată pe specificitate riguroasă, de supracreștere structurată în
rețele la toate nivelurile (ex. local, regional, național, internațional); (10) încă
înainte de anul 1980, în Europa de Vest, orașe mici sau mijlocii, antrenate în relații
cu universități și institute de cercetare, s-au impus prin producția lor specifică (ex.
Oxford, Heidelberg, Soultz, Uppsala etc.); (11) fragilizarea spațiului real de către
cel virtual prin telematecă și INTERNET; (12) din anii '80, Comisia Europeană a
stimulat politica rețelelor de orașe și a dezvoltării policentrice; (13) organizarea
integrată a teritoriului și (14) performanțe maxime în axele de dezvoltare (ex.
Rhin-Rhon; Pad; Frankfurt-München-Milano).
Spre deosebire de orașele lumii a treia, cu o creștere anuală cvasi-milenară,
dinamica urbană europeană a trecut de la expansiunea cantitativă, prin imigrare, la
concentrarea calitativă a locuitorilor. Este o tendință generalizată în statele
europene occidentale, generată de prezența grupurilor ce domină economia
mondială62. În consecință, ierarhizarea orașelor europene vestice relevă o mare
varietate de poziții și o dinamică accentuată, datorită taliei lor. De asemenea, nu
trebuie omisă terțializarea și specializarea lor profundă, ele devenind vetitabile nișe
specializate ce le permite ascensiunea rapidă în rândul polilor de creștere.
Autorii Hall, I. și Hay. E.63 aplică, la scara Europei de Vest, tehnica nord-
americană de clasificare urbană, ce are ca punct de plecare zonele de creștere
demografică. Ei descriu spațiul cuprins între Amsterdam, Paris și Milano nu
numai ca fiind cel mai dens urbanizat, ci și ca viitor pol al dezvoltării europene
(„triunghiul de aur”), Parisul și Londra fiind poziționate în fruntea ierahiei
urbane europene.
IX.2.4. Orașele Europei mediteraneene
Au cea mai mare vechime în rândul orașelor europene, majoritatea lor
punându-și baza încă din perioada antică. Din acest motiv sunt numite adesea
„fiicele istoriei”. Cele mai multe dintre ele au fost și sunt orașe-porturi, în
fizionomia și structura lor cadrul natural punându-și o pecete, adesea decisivă.
Forma relevă, în dese rânduri, ideea de amfiteatru, dată de configurarea lor în
perimetrul unor golfuri (ex. Genova, Toulon, Napoli, Marseille, Monte Carlo -
Fig. 82, Nisa, Atena etc.).

62
după Paal, Michaela (2001), citată de Cocean, P. (2005).
63
citați de Paal, Michaela (2001) și ulterior de Cocean, P. (2005).
163
 Fig.82. Configurația spațială a orașului-golf Monte Carlo.
(Foto - Cocean, P.).

Deoarece conservă, ca vestigii, nucleele antice sau medievale, ele prezintă,

în zonele centrale, străzi înguste ce converg către piața centrală (agora sau
forumul) înconjurată de edificii monumentale. Accesul auto în perimetrul central
este dificil, el rezumându-se doar la transportul de strictă necesitate (ex. alimentare
cu produse, servicii sanitare, salubritate, pompieri, poliție etc.). Fragmentarea
excesivă a terenurilor a determinat gruparea strânsă a edificiilor și etajarea
construcțiilor pe versanți. În zona centrală se conservă monumente de arhitectură
importante (ex. palate, biserici, muzee) devenite obiective turistice de prim rang.
Există însă și orașe industriale mai noi (ex. Torino, Milano, Barcelona etc.) cu o
tramă stradală mai largă și funcții complexe.
Ca element de specificitate, determinat de acțiunea factorilor climatici
favorabili, se remarcă lipsa sistemelor centralizate de încălzire, clădirile sunt
zugrăvite în culori deschise (predomină albul), pentru a avea un albedou cât mai
ridicat iar acoperișurile sunt puțin înclinate, datorită cantităților reduse de
precipitații. Orașele sud-europene au servicii bazate pe forță de lucru numeroasă.

IX.2.5. Orașele Europei centrale

Urbanul părții centrale a continentului european reflectă influențe și
condiționări variate, induse de fenomenele derulate în regiunile învecinate (mai
164
ales în cea sudică și vestică). Astfel, se remarcă vechimea deosebită a unor așezări
de tip urban, datorită civilizației grecești prezentă la Marea Neagră (ex. Histria,
Tomis, Callatis), a celei dacice și daco-romane din Munții Carpați (ex.
Sarmizegetusa Regia, Sarmizegetusa Ulpia Traiana - Fig. 83), din Depresiunea
Panonică (ex. Vindobona-Viena, Acuinqum-Budapesta) sau din Depresiunea
Transilvaniei (ex. Napoca, Potaissa, Appulum etc.).

Fig.83. Sarmizegetusa Ulpia Traiana.

(Foto - Cocean, P.).

Ulterior au apărut și s-au dezvoltat orașele medievale, fie în vatra vechilor

edificii antice, fie ca așezări noi, amplasate în principalele vaduri comerciale, la
răscrucile de drumuri, la intrarea în pasurile sau trecătorile alpine sau carpatice (ex.
Belgrad, Szeged, Salzburg, Sighișoara, Brașov, Bistrița, Sibiu etc.). În secolul al
XX-lea, cea mai mare parte a Europei centrale intră sub impactul consecințelor
celui de Al Doilea Război Mondial, dezvoltând o economie planificată, socialistă.
Orașele vor resimți acut strategiile de dezvoltare economico-sociale comuniste,
îmbrăcând multe din trăsăturile urbanului est-european (ex. cartiere muncitorești,
precaritatea infrastructurii comerciale, de transport, de agrement, lipsa edificiilor
religioase etc.). După anul 1989, în toate statele din regiune are loc o reconversie
(transformare) a entităților urbane, în sensul remodelării arhitecturale (estomparea
sau chiar distrugerea vechilor construcții de sorginte stalinisto-comunistă, explozia
cartierelor de vile în arealele periferice ale orașelor, remodelarea zonelor
industriale, apariția parcurilor tehnologice, dezvoltarea elementelor infrastructurale
comerciale, apariția orașelor-satelit în apropierea marilor orașe existente etc.).
165
 IX.2.6. Orașele Europei de Est
Procesul de urbanizare a regiunii estice a continentului european a urmat o
serie de coordonate, diferite în raport cu cea vestică, datorită circumstanțelor de
ordin natural, istoric, geopolitic și ideologic. Prin urmare, urbanul Europei de Est
poate fi definit ca o sinteză a unor influențe complexe, ce se regăsesc în arhitectura
și funcțiile actualelor orașe. Predominarea netă a reliefului jos, de câmpie și podiș,
a facilitat expansiunea vetrelor, factor valorificat doar în perioada modernă și
contemporană când apărarea unor astfel de habitate era imaginată altfel decât în
Evul Mediu sau în perioada antică, când același cadru era total nefavorabil.
Localizarea geografică atestă entități urbane derivate din așezări rurale (cu
funcționalitate agricolă, specifice Câmpiei Europei de Est), orașe edificate de-a
lungul râurilor și fluviilor (care au avut rolul de porturi comerciale), orașe-târguri
(în perioada medievală), orașe industriale noi (poziționate în bazinele carbonifere,
petrolifere sau metalurgice) etc. Dacă orașele Rusiei vechi (ex. Kiev - secolul IX;
Novgorod - secolul XII; Moscova - secolul XIII etc.) s-au conturat ca cetăți vechi,
cele sovietice sunt un rezultat al industriei energofage, dezvoltată galopant în
perioada comunistă.
În arhitectonica urbană est-europeană, este de remarcat tipul șablonar,
dominat de marile ansambluri de locuințe (Fig. 84), lipsite de orice atribute estetice
și cu dotări adesea minimale.

Fig.84. Cartier de locuințe în Volgograd (Rusia).

Sursă:(http://www.colourbox.com/image/russia-kind-on-the-city-of-volgograd-from-
height-image-2306215, accesat în 16.10.2012, orele 1145).

Un element pozitiv derivă din amplasarea lor pe locul vechilor cartiere

insalubre, fapt ce a eliminat arealele de tip bidonville. Zonarea lor funcțională
166
atestă un perimetru industrial (localizat periferic), o zonă comercială și, eventual,
turistică (în arealul central) și cartierele de tip dormitor (amplasate în vecinătatea
zonei industriale, pentru a limita deplasările forței de muncă și a reduce costurile
de transport). Dezvoltarea acestor orașe a înregistrat un ritm accelerat, odată cu
debutul procesului de colectivizare a agriculturii, când exodul rural s-a intensificat,
precum și datorită politicilor pro-nataliste, când sporul natural al populației urbane
a înregistrat valori considerabile. Pe acest principiu au ajuns unele orașe, precum
Moscova, Kiev, Volgograd, Sankt-Petersburg etc., la dimensiunile unor veritabile
metropole în prezent.
Un studiu focalizat pe urbanul european64, relevă o serie de caracteristici
specifice orașelor continentului și anume: (1) specializarea actuală a orașelor
europene relevă o situație concretă și diferențiată regional: comerț și turism -
orașele spaniole, grecești, elvețiene, austriece, nord-italiene; transporturi și
telecomunicații - orașele portuare; metropole financiare și de asigurări - orașele
nordice (cu excepția orașelor Luxembourg-Ville și Frankfurt pe Main); servicii ale
întreprinderilor productive, plasate în vârful ierarhiei din domeniul quaternar -
orașele Italiei de nord și cele olandeze; orașe „selecte” - Budapesta, Dresda,
Leipzig, Moscova, Kiev, București etc.; (2) sensul evoluției în dezvoltarea orașelor
urmează vectorul de la producția de masă (existent în perioada fordistă) către
sectorul terțiar (servicii specializate); (3) orașele europene primesc noi atribute și
funcții datorită procesului de globalizare, prin aprovizionarea și desfacerea
produselor în afara frontierelor statului care le găzduiește; (4) enitățile urbane
europene tind să elimine din structura funcțională a lor, industria, costisitoare în
investiții și sarcini sociale; (5) specializarea actuală a orașelor europene este
similară cu cea din continentul nord-american la nivelul anului 1980 (ex. serviciile
dețin peste 80% din economia urbană europeană, iar creșterea anuală este de circa
4,4% și se datorează exploziei serviciilor financiare și asigurărilor); (6) se remarcă
individualizarea a două mari arii de servicii complementare, care formează centrul
de gravitație terțiară de înaltă competitivitate internațională, respectiv (a) axa Mării
Mânecii (între Anglia de mijloc și Bazinul Parizian) și (b) axa Rhin-Alpi (Ruhr-
Marea Mediterană); (7) între cele două axe sus-menționate se evidențiază o zonă de
indiferență (de rezervă), la care se va apela, cel mai probabil în viitorul apropiat;
(8) este vizibil fenomenul de marginalizare a orașelor scandinave și a celor est-
europene; (9) viitorul metropolelor europene este dependent de concentrarea
serviciilor și comercializarea produselor inovatoare la scară internațională; (10)
cheia competitivității mondiale a orașelor constă în specializarea terțiară înalt
diferențiată, fenomen ce va determina polarizarea celorlalte activități etc.
IX.2.7. Principalele aglomerații urbane ale Europei
Populația continentului european prezintă (așa cum am constatat în
capitolele anterioare) o repartiție teritorială foarte diferențiată, evidențiind areale cu

64
Paal, Michaela (2001), Une nouvelle approche de l'importance metropolitaine et de la relativité des
reseux urbains en Europe, Bull. Asoc. Geogr. Francais, 3, Paris, citată de Cocean, P. (2005).
167
densități mari și areale în care populația este redusă numeric. Din cei 739 165 030
cetățeni europeni65, un număr de 217 457 702 (respectiv 29,42%) locuitori trăiesc
în marile aglomerații urbane ale continentului (vezi Tabelul 8).
Europa deține un număr de 79 aglomerații urbane, fiecare dintre acestea
având peste 1 000 000 locuitori, fapt ce indică, printre altele, tradiția îndelungată a
fenomenului de urbanizare european. Aceste 79 aglomerații urbane sunt prezente
într-un număr de 27 state europene, respectiv: Germania (16 aglomerații urbane
milionare, ce cuantifică o populație de 38 373 899 locuitori, reprezentând 47,20%
din numărul total al locuitorilor statului respectiv); Rusia (10 aglomerații urbane
milionare, în partea europeană a sa, cu 30 076 027 locuitori, respectiv 21,10% din
totalul populației statului); Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (9
aglomerații urbane milionare, cu 30 287 964 locuitori, respectiv 48,04% din totalul
populației statului); Franța (7 aglomerații urbane milionare, cu 19 120 897
locuitori, respectiv 29,13% din totalul populației statului); Italia (5 aglomerații
urbane milionare, cu 14 674 529 locuitori, respectiv 23,95% din totalul populației
statului); Ucraina (5 aglomerații urbane milionare, cu 8 750 776 locuitori,
respectiv 19,51% din totalul populației statului); Spania (4 ); Belgia (3), Olanda
(2); Portugalia (2); Polonia (2) etc. Restul statelor deținătoare de astfel de
aglomerații urbane milionare, au câte una, generată în jurul orașelor-capitală. Pe
lângă aglomerațiile urbane naționale, în cadrul continentului analizat se evidențiază
3 astfel de entități, generate de o serie de orașe ce aparțin unor sate diferite (ex.
aglomerația urbană Copenhaga-Malmö - Danemarca/Suedia; aglomerația urbană
Regiunea Alma - Olanda/Belgia/Germania și aglomerația urbană Lille-Kontrijk -
Franța/Belgia.
Cu excepția Rusiei (partea europeană) și Ucrainei, state extinse teritorial și
cu multe orașe de talie mare, majoritatea aglomerațiilor urbane milionare sunt
poziționate în jumătatea vestică a continentului european, fapt ce explică
densitățile superioare de populație și gradul de urbanizare mult mai accentuat, în
raport cu jumătatea europeană estică. În statele est-europene, doar marile
metropole de tip capitală generează astfel de structuri urbane. Restul orașelor,
datorită mărimii lor demografice și distanțelor considerabile dintre ele, nu pot
determina configurarea unor astfel de aglomerații urbane milionare.
Cu alte cuvinte, în jumătatea estică a continentului, putem vorbi doar de
existența aglomerațiilor urbane milionare unipolarizate, structurate în jurul
marilor metropole (ex. Budapesta, București, Belgrad, Praga etc.) și a orașelor-
satelit din apropierea lor. În schimb, în jumătatea vest-europeană, pe lângă
aglomerațiile urbane milionare unipolarizate (ex. Paris, Madrid, Lisabona, Porto,
Londra, Berlin etc.) se evidențiază și aglomerații urbane milionare policentrice, în
arealele cu grad de urbanizare ridicat și în cele industrializate (ex. Rhin-Rhur;
Regiunea Alma; Randstad; Greater Manchester-Liverpool; West-Midlands; West
Yorkshire; South Yorkshire; Tyne and Wear; Douai-Lens-Bethune-Valenciennes;
Regiunea Rhin-Neckar etc.). În jumătatea est-europeană se remarcă o singură astfel

65
date valabile pentru luna iulie 2012.
168
de aglomerație urbană milionară, respectiv Zona industrială Silezia Superioară,
din partea sudică a Poloniei.
Aglomerațiile urbane milionare ale Europei (iulie 2012)
Tabelul 8
Populația
Populația
Nr. Aglomerația orașului/orașelor
Statul aglomerației
crt. urbană principal/principale
urbane (loc.)
(loc.)
1 Moscova Rusia 14 744 150 Moscova (10 425 075)
2 Istanbul Turcia 13 179 865 Istanbul (11 372 613)
Regatul Unit al
3 Londra Marii Britanii și 13 063 441 Londra (7 517 700)
Irlandei de Nord
4 Paris Franța 11 818 503 Paris (2 153 600)
Köln (983 347)
5 Rhin-Rhur Germania 11 817 132 Essen (585 430)
Dusseldorf (574 514)
Amsterdam (743 070)
Rotterdam (588 697)
6 Randstad Olanda 6 579 720
Haga (475 627)
Utrecht (288 732)
7 Madrid Spania 6 270 551 Madrid (3 128 600)
Liverpool (460 500)
Manchester (442 800)
Regatul Unit al
Greater Stockport (281 600)
Marii Britanii și
8 Manchester- 5 019 446 Oldham (217 393)
Irlandei de
Liverpool Salford (216 103)
Nord
Rochdale (206 400)
Trafford (213 200)
9 Barcelona Spania 4 959 864 Barcelona (1 605 602)
Sankt-Petersburg
10 Sankt-Petersburg Rusia 4 820 815
(4 580 620)
11 Milano Italia 4 308 403 Milano (1 308 735)
12 Berlin Germania 4 040 690 Berlin (3 395 189)
13 Roma Italia 3 858 111 Roma (2 547 677)
14 Atena Grecia 3 829 018 Atena (745 514)
15 Napoli Italia 3 817 076 Napoli (984 242)
Birmingham (994 900)
Regatul Unit al
Coventry (306 900)
16 West Midlands Marii Britanii și 3 704 574
Wolverhampton
Irlandei de Nord
(251 462)
Regiunea
17 Metropolitană Germania 3 266 896 Hamburg (1 743 627)
Hamburg
Regiunea
Frankfurt pe Main
18 Frankfurt-Rhin- Germania 3 133 739
(667 468)
Main
169
19 Kiev Ucraina 2 989 638 Kiev (2 660 401)
20 Lisabona Portugalia 2 634 878 Lisabona (564 657)
21 Budapesta Ungaria 2 578 731 Budapesta (1 697 343)
Katowice (313 461)
Sosnowiec (223 284)
Zona Industrială
22 Polonia 2 552 515 Gliwice (197 874)
Silezia Superioară
Zabrze (189 656)
Bytom (185 793)
Copenhaga- Danemarca- Copenhaga (503 699)
23 2 387 192
Malmö Suedia Malmö (279 915)
24 Regiunea Stuttgart Germania 2 334 683 Stuttgart (592 569)
25 München Germania 2 312 477 München (1 259 677)
26 Varșovia Polonia 2 251 474 Varșovia (1 704 717)
Aachen (258 208)
Olanda, Belgia,
27 Regiunea Alma 2 215 374 Liege (187 086)
Germania
Maastricht (120 175)
28 București România 2 192 372 București (1 921 751)
29 Bruxelles Belgia 2 175 008 Bruxelles (144 784)
30 Viena Austria 2 113 619 Viena (1 651 365)
Regatul Unit al Leeds (761 000)
31 West Yorkshire Marii Britanii și 1 966 583 Bradford (477 770)
Irlandei de Nord Wakefield (320 600)
32 Stockholm Suedia 1 964 805 Stockholm (802 611)
33 Lille-Kontrijk Franța-Belgia 1 902 966 Lille (225 100)
34 Lyon Franța 1 798 395 Lyon (466 400)
Nizhniy Nizhniy Novgorod
35 Rusia 1 794 960
Novgorod (1 283 553)
36 Belgrad Serbia 1 766 534 Belgrad (1 120 092)
37 Minsk Belarus 1 753 547 Minsk (602 351)
38 Torino Italia 1 690 119 Torino (900 608)
Regatul Unit al
39 Greater Glasgow Marii Britanii și 1 633 187 Glasgow (632 000)
Irlandei de Nord
40 Donețk Ucraina 1 631 210 Donețk (999 975)
41 Marseille Franța 1 623 720 Marseille (820 900)
42 Harkov Ucraina 1 597 408 Harkov (1 464 740)
Mannheim (307 900)
Regiunea Rhin-
43 Germania 1 519 893 Ludwigshafen (163 560)
Neckar
Heidelberg (142 993)
Douai-Lens-Bethune-
44 Valenciennes
Franța 1 513 023 Douai (43 200)
Regatul Unit al
Sunderland (280 807)
45 Tyne and Wear Marii Britanii și 1 467 758
Newcastle (276 400)
Irlandei de Nord
46 Volgograd Rusia 1 449 400 Volgograd (991 643)
47 Bielefeld Germania 1 443 109 Bielefeld (326 925)
48 Samara Rusia 1 427 391 Samara (1 143 346)

170
 Dnipropetrovsk
49 Dnipropetrovsk Ucraina 1 406 704
(1 056 497)
50 Praga Cehia 1 406 142 Praga (1 181 610)
Leipzig (502 651
51 Halle-Leipzig Germania 1 388 578
Halle (237 198)
52 Valencia Spania 1 374 294 Valencia (805 304)
53 Rostov pe Don Rusia 1 363 218 Rostov pe Don (1 054 865)
54 Sevilla Spania 1 336 625 Sevilla (704 414)
55 Porto Portugalia 1 299 713 Porto (227 790)
56 Ekaterinburg Rusia 1 297 004 Ekaterinburg (1 293 058)
Regatul Unit al Sheffield (446 300)
57 South Yorkshire Marii Britanii și 1 267 139 Doncaster (289 600)
Irlandei de Nord Rotherham (253 200)
58 Helsinki Finlanda 1 262 805 Helsinki (571 354)
59 Sofia Bulgaria 1 205 048 Sofia (1 138 950)
60 Nürnberg Germania 1 204 542 Nürnberg (499 237)
61 Bremen Germania 1 184 407 Bremen (546 852)
Chemnitz- Chemnitz (246 587)
62 Germania 1 178 838
Zwickau Zwickau (97 382)
63 Anvers Belgia 1 147 776 Anvers (461 497)
64 Bilbao Spania 1 143 876 Bilbao (354 145)
Regatul Unit al
Portsmouth- Southampton (228 600)
65 Marii Britanii și 1 139 866
Southampton Portsmouth (196 400)
Irlandei de Nord
66 Toulouse Franța 1 133 105 Toulouse (435 000)
67 Odessa Ucraina 1 125 816 Odessa (1 007 131)
68 Hanovra Germania 1 112 463 Hanovra (515 729)
Saarbrücken-
69 Germania 1 102 945 Saarbrücken (178 914)
Forbach
70 Kazan Rusia 1 093 748 Kazan (954 023)
71 Zagreb Croația 1 088 841 Zagreb (779 145)
72 Saratov Rusia 1 079 220 Saratov (850 086)
73 Dresda Germania 1 075 299 Dresda (495 181)
74 Dublin Irlanda 1 058 265 Dublin (506 211)
Regatul Unit al
75 Nottingham Marii Britanii și 1 025 970 Nottingham (286 400)
Irlandei de Nord
76 Zürich Elveția 1 025 499 Zürich (347 517)
77 Bordeaux Franța 1 009 051 Bordeaux (229 500)
78 Ufa Rusia 1 006 121 Ufa (977 982)
79 Palermo Italia 1 000 820 Palermo (670 820)
109 centre generatoare
217 457 701
Total 27 state cu de aglomerații urbane
locuitori în cele
80 (79 aglomerații aglomerații milionare
27 aglomerații
urbane milionare urbane milionare 109 844 956 locuitori
urbane
dețin aceste orașe
Sursă:(https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/wfbExt/region_eur.html, accesat în data de 16.10.2012, orele 1300).
171
 Responsabile (în principal) cu apariția acestor aglomerații urbane
milionare europene sunt un număr de 109 centre urbane, care cuantifică un număr
total de 109 844 956 locuitori, ce reprezintă o pondere de 50,51% din totalul
numărului de locuitori al acestora.
Totuși, fenomenul urban european actual tinde să contrabalanseze
„supremația” marilor entități urbane, prin fenomenul delocalizării infrastructurilor
industriale în entități urbane medii sau mici și prin echiparea acestor centre
polarizatoare secundare cu infrastructuri teritoriale complexe. Modelul nord-
american, în care, în ecuația dezvoltării teritoriale echilibrate, rolul principal revine
centrelor polarizatoare de dimensiuni medii sau mici, pare a se insera, în ultima
perioadă și în continentul european, în detrimentul modului tradițional de
urbanizare al acestuia, în care rolul principal revenea orașelor metropolă.
Prin urmare, fenomenul urban actual, perceput și analizat la scara
întregului continent european, este definit de următoarele trăsături generale, care
vor dirija evoluțiile viitoare66:
a) considerarea centrelor urbane medii și mici ca actori ai spațiului
european, fapt considerat drept un instrument eficient al organizării și amenajării
teritoriului;
b) tendința de descentralizare funcțională radicală;
c) coeziune economică și socială fermă, dezvoltare durabilă,
competitivitate și echilibru teritorial cert - conform principiilor enunțate de Schema
de Dezvoltare a Spațiului Comunitar, elaborată în anul 1999;
d) înzestrarea din ce în ce mai accentuată, a orașelor medii și mici, cu
tehnologii performante și de ultimă generație;
e) racordarea orașelor medii și mici prin rețele de transport dense și rapide.
În consecință, dinamica fenomenului urban european este foarte activă și
polivalent orientată, vizând ținte de natură economică, socială și environmentală
optime.

66
Hyzy, Violette (2001), Reseaux de villes: la position de l'Union Europenne, Bull. Asoc. Geogr.
Francais, 3, Paris, citată de Cocean, P. (2005).
172
 X. ELEMENTE DE GEOGRAFIE
POLITICO-ADMINISTRATIVĂ
Continentul european deține în prezent un număr de 46 state independente,
diferite ca suprafață, populație, formă de guvernământ, instituții legislative, nivel
de trai, monedă etc.

X.1. Configurația geografico-politică europeană

La configurația statală actuală s-a ajuns în urma unui proces evolutiv
îndelungat și complex, în locul vechilor imperii și a entităților teritoriale cu statut
dependent apărând state independente, care, în majoritatea lor sunt centrate pe o
națiune majoritară. Cu siguranță, procesul evolutiv încă nu s-a încheiat, trendul
având o dublă orientare, respectiv: (1) apariția unor noi state omogene, prin
desprinderea de entități din cele federative eterogene și (2) crearea unor
suprastructuri statale, ce au ca deziderat o dezvoltare economică echilibrată și o
omogenizare a cadrului politico-legislativ și economic (ex. Uniunea Europeană).
Complexitatea procesului de interpretare a cadrului geografico-politic
european derivă din două aspecte majore: (1) existența unor teritorii extraeuropene,
cu statut de dependență față de o serie de state ale continentului analizat și (2)
existența unor teritorii și regiuni intraeuropene nesuverane (ex. regiuni autonome,
republici autonome), existența unor republici, teritorii și regiuni recunoscute parțial
și a unor entități teritoriale nerecunoscute oficial.
a) Teritoriile extraeuropene cu statut de dependență față de unele state
europene sunt presărate pe întreaga suprafață a Terrei și reflectă sfera mondială de
influență a Europei din anumite perioade (ex. perioada colonialistă în principal).
Exemple concludente în acest sens sunt state precum Franța, Regatul Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord, Danemarca, Spania etc., respectiv marile puteri
coloniale europene de odinioară.
Spre exemplu, Franța67 deține un ansamblu de teritorii aflate sub
suzeranitate proprie și cunoscute sub denumirea generică de Franța de peste mări
(France d'outre-mer), situate în afara teritoriului metropolitan. Toate acestea
provin din fostele colonii franceze. Ele sunt nominalizate prin abrevierile DOM-
TOM (Département d'outre-mer - Territoire d'outre-mer însemnând Departament
de peste mări și respectiv Teritoriu de peste mări) (Fig. 85). Ele se află în
jurisdicția unui minister francez de specialitate.
Departamentele și regiunile de peste mări au același statut cu cel al
departamentelor și regiunilor Franței metropolitane. Sunt părți integrane ale Franței

67
informații preluate și analizate după cele oferite de site-ul:
http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C8%9Ba_de_peste_m%C4%83ri.
173
și ale Uniunii Europene, fiind considerate regiuni ultraperiferice. Locuitorii de aici
își aleg reprezentanți în Senatul francez, Adunarea Națională franceză și în
Parlamentul European. Cele mai importante sunt: Guadelupa, Guyana Franceză,
Martinica, Mayotte, Réunion, Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Saint Pierre și
Miquelon, Wallis și Futuna.

Fig.85. Principalele DOM-TOM-uri ale Franței.

Sursă:(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C8%9Ba_de_peste_m%C4%83ri, accesat în
18.10.2012, orele 1155).

b) Teritoriile și regiunile intraeuropene nesuverane, recunoscute parțial

sau nerecunoscute oficial68, acompaniază, pe harta politică a Europei, cele 46 state

68
informații preluate și analizate după cele oferite de site-ul:
http://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_teritorii_dependente_dup%C4%83_continent#Europa.
174
independente. Dintre acestea se remarcă: Insulele Åland (provincie autonomă,
demilitarizată și unilinguală suedeză a Finlandei); Akrotiri și Dhekelia (două baze
militare aflate sub suzeranitatea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord, situate în Cipru); Gibraltar (teritoriu britanic de peste mări, singurul situat în
Europa); Guernsey (o dependență a „Coroanei Britanice” formată din câteva Insule
ale Canalului); Insulele Feroe (regiune autonomă insulară a Regatului Danemarcei
din 1948 și care, de-a lungul anilor, au preluat controlul asupra majorității
problemelor de stat, exceptând apărarea, nu dețin o armată proprie organizată, care
rămâne în responsabilitatea Danemarcei, cu excepția unei mici poliții și a Pazei de
Coastă, precum și relațiile externe); Insula Mann (o insulă dependentă de „Coroana
Britanică”, situată în Marea Irlandei, între Irlanda și Anglia-nu aparține nici
Regatului Unit și nici Uniunii Europene); Jersey (cea mai cunoscută dintre Insulele
Canalului Mânecii, dependență a „Coroanei Britanice”-situată în largul coastelor
Normandiei); Statul Autonom Monastic al Muntelui Sfânt-Athos (regiune autonomă
din punct de vedere administrativ cu capitala la Kareia); Abhazia (republică
autonomă în nord-vestul Georgiei, autoproclamată independentă); Republica Turcă
a Ciprului de Nord (nu este recunoscută pe plan internațional decât de Turcia);
Osetia de Sud (republică autonomă din Georgia care și-a proclamat unilateral
independența în 1990); Transnistria (republică separatistă pe teritoriul Republicii
Moldova); Nagorno-Karabah (republică autoproclamată, de facto independentă,
aflată în Caucazul sudic, între Marea Neagră și Marea Caspică) etc.
Prezența acestor entități teritoriale cu statut relativ incert, care și-au
declarat într-o formă sau alta independența, alături de altele cu conotații similare
(mult mai puține în Europa decât în alte părți ale lumii) poate induce o stare
generală de risc geopolitic în cadrul continentului. Pe o astfel de filieră conflictuală
a apărut statul Kosovo, ce s-a declarat independent față de Serbia în anul 2008, el
fiind recunoscut la nivel mondial de un număr de 76 state, dintre care 75 membre
ale Organizației Națiunilor Unite.
Referitor la denumirea oficială a statelor (atât în Europa cât și la nivel
mondial), dreptul internațional prevede posibilitatea mai multor formule legale și
corecte de identificare, respectiv: (1) forma convențională lungă (ex. Republica
Macedonia; Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord; Republica Federală a
Germaniei etc.); (2) forma convențională scurtă (ex. Macedonia; Marea Britanie;
Germania etc.); (3) forma locală lungă (ex. Republika Macedonija; Bundesrepublik
Deutschland etc.) sau (4) abrevieri (ex. UK, pentru Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord etc. În cazul statelor europene, formulele sunt complexe, în cazul
anumitor state sau simple, în cazul altora. Spre exemplu, România, Ucraina, Ungaria,
Irlanda nu dețin dețin forma convențională lungă, în timp ce altele prezintă toate
pobilitățile de denumire oficială. Tabelul 9 relevă forma convențională lungă de
denumire a statelor Europei.
Sistemele de guvernământ (Tabelul 9) existente în statele Europei atestă
gruparea lor în următoarele categorii: republici parlamentare; republici
prezidențiale; republici semi-prezidențiale; monarhii constituționale sau teocrații.

175
 Cele mai multe state europene (27, respectiv 58,70% din total) au adoptat
sistemul de guvernământ de tip republică parlamentară, definind ideologia de bază
a continentului. Unele dintre ele sunt fie sate federale (ex. Germania, Austria,
Bosnia și Herțegovina, Elveția etc.) fie state național-unitare (ex. Albania,
Bulgaria, Estonia, Finlanda, Macedonia, Lituania, Portugalia etc.).
Cu sistem politic de guvernământ de tip republică prezidențială se remarcă
un singur stat (Belarus), în dese rânduri președintele țării fiind acuzat de atitudine
dictatorială.
Statele europene republicane semi-prezidențiale sau semi-parlamentare,
cu sistem politic mixt (împărțirea atribuțiilor de guvernare între președinte și
parlament) sunt Croația, Franța, România, Rusia și Ucraina, în care, în dese
rânduri, funcție de claritatea atribuțiilor prezidențiale și parlamentare apar
conflicte și disfuncționalități în procesul de guvernare (ex. cazul României în
anul 2012).
Un număr de 11 state europene (23,91% din total) sunt monarhii
constituționale, în care parlamentul este forul legislativ superior, monarhul având
ca prerogative constituționale principale, reprezentarea intereselor statului la nivel
internațional, este garantul suveranității și are rolul de mediator între instituții.
Monarhiile europene au o vechime îndelungată și carater ereditar.
Un singur stat european, respectiv Vatican, are ca sistem politic de
guvernământ, teocrația, în varianta unei monarhii elective, rolul de monarh
revenindu-i Suveranului Pontif, în urma unor alegeri a membrilor Comitetului
Pontifical.
Europa. Elemente de geografie politico-administrativă
Tabelul 9
Denumirea Diviziuni
Sistem de Ziua Moneda Forul
oficială a administrativ
guvernare națională națională legislativ
statului -teritoriale
Republica republică municipalități Parlament
28 Noiembrie lek
Albania parlamentară (37) unicameral
Principatul
Andorra
(deținut în
cotutelă de parishes Consiliu
monarhie
Președintele (parròquies) 8 Septembrie euro General
parlamentară
Franței și (7) unicameral
Episcopul
spaniol de
Urgell)
republică
Republica landuri Parlament
federală 26 Octombrie euro
Austria (9) bicameral
parlamentară
provincii Adunare
Republica republică rubla
(voblastsi) 3 Iulie Națională
Belarus prezidențială belarusă
(6) bicamerală
monarhie regiuni Parlament
Regatul Belgiei 21 Iulie euro
constituțională (3) bicameral
176
 Federația Bosnia
și Herțegovina
divizată în
cantoane (10);
Republica
Republica
Socialistă
republică Srpska;
Bosnia și marca Parlament
federală Districtul federal 25 Noiembrie
Herțegovina convertibilă bicameral
parlamentară Brčko;
(forma
Orașe cu statut
convențională)
propriu:
(Sarajevo,
Mostar, Tuzla,
Banja Luka)
provincii Adunare
Republica republică
(oblasti) 3 martie leva Națională
Bulgaria parlamentară
(28) unicamerală
1 Octombrie;
districte (6);
Republica
Republica
Republica republică Turcă a Parlament
Turcă a euro
Cipru parlamentară Ciprului de unicameral
Ciprului de
Nord-15
Nord
Noiembrie
republică
Republica cantoane Parlament
semi- 8 Octombrie kuna
Croația (20) unicameral
prezidențială
Regatul monarhie regiuni coroana Parlament
5 Iunie
Danemarcei constituțională (5) daneză unicameral
republică
Confederația cantoane francul Parlament
federală 1 August
Helvetică (26) elvețian bicameral
parlamentară
Republica republică regiuni (15) Parlament
20 August euro
Estonia parlamentară maakonnad unicameral
regiuni
Republica republică Parlament
(maakunta) 6 Decembrie euro
Finlanda parlamentară unicameral
(19)
republică
Republica regiuni Parlament
semi- 14 Iulie euro
Franceză (26) bicameral
prezidențială
Republica republică
landuri 3 Parlament
Federală a federală euro
(16) Octombrie bicameral
Germaniei parlamentară
Republica republică regiuni (13) Parlament
25 Martie euro
Elenă parlamentară (perifereies) unicameral
republică counties (26) Parlament
Irlanda 17 Martie euro
parlamentară cities (5) bicameral
Republica republică regiuni coroana Parlament
17 Iunie
Islanda constituțională (8) islandeză unicameral
Republica republică regiuni Parlament
2 Iunie euro
Italia parlamentară (15) bicameral
Republica republică municipalități Parlament
17 Februarie euro
Kosovo parlamentară (37) unicameral
Republica republică municipalități Parlament
18 Noiembrie lati
Letonia parlamentară (110) unicameral

177
Principatul monarhie comune francul Parlament
15 August
Liechtenstein constituțională (11) elvețian unicameral
județe
Republica republică Parlament
(apskritys) 16 Februarie litai
Lituania parlamentară unicameral
(10)
Parlament
Marele Ducat monarhie districte unicameral
23 Iunie euro
de Luxemburg constituțională (3) (Camera
Deputaților)
Republica republică municipalități dinarul Parlament
8 Septembrie
Macedonia parlamentară (84) macedonean unicameral
Parlament
Republica republică localități unicameral
21 Septembrie euro
Malta parlamentară (64) (Casa
Reprezentanților)
Republica republică municipalități Parlament
13 Iulie euro
Muntenegru parlamentară (21) unicameral
Regatul monarhie județe (19) coroana Parlament
17 Mai
Norvegiei constituțională (fylker) norvegiană unicameral
Regatul monarhie provincii Parlament
30 Aprilie euro
Olandei constituțională (12) bicameral
Republica republică provincii 3 Mai zlot Parlament
Polonia parlamentară (16) 11 Noiembrie polonez bicameral
Republica republică districte Parlament
10 Iunie euro
Portugalia parlamentară (18) bicameral
Consiliul
Principatul monarhie
nu există 19 Noiembrie euro Național
Monaco constituțională
unicameral
4 țări
constituente:
Anglia-regiuni
23 Aprilie-
(9), divizate în
Anglia;
comitate
30 Noiembrie
Regatul Unit al administrative;
-Scoția;
Marii Britanii monarhie autorități Parlament
1 Martie- lira sterlină
și Irlandei de constituțională unitare; burguri bicameral
Țara Galilor;
Nord Scoția-zone de
17 Martie-
consiliu (32);
Irlanda de
Țara Galilor-
Nord
autorități unitare
(22); Irlanda de
N-districte (26)
Republica republică regiuni coroana Parlament
28 Octombrie
Cehă parlamentară (13) cehă bicameral
Republica republică raioane leul Parlament
27 August
Moldova parlamentară (32) moldovenesc unicameral
republică
județe leul Parlament
România semi- 1 Decembrie
(41) românesc bicameral
prezidențială
Marele
municipalități
Republica republică Consiliu
(castelli) 3 Septembrie euro
San Marino parlamentară General
(9)
unicameral

178
 republici
federale (21);
regiuni (48);
ținuturi (7);
raioane
Adunarea
republică autonome (9);
Federală a
Federația Rusă federală semi- regiuni 12 Iunie rubla rusă
Rusiei
prezidențială autonome (1);
bicamerală
orașe federale
(2);
districte
federale
extinse (7)
Adunarea
Republica republică municipalități
15 Februarie dinarul sârb Națională
Serbia parlamentară (opstine) (167)
unicamerală
Consiliul
Republica republică regiuni
29 August euro Național
Slovacia parlamentară (kraje) (8)
unicameral
Republica republică municipalități Parlament
25 Iunie euro
Slovenia parlamentară (obcine) (200) bicameral
comunități
monarhie Curtea
Regatul autonome (17);
constituțională 12 Octombrie euro Generală
Spaniei orașe
parlamentară bicamerală
autonome (2)
Regatul monarhie județe coroana Parlament
6 Iunie
Suediei constituțională (lan) (21) suedeză unicameral
provincii (21);
republică republici Consiliul
Ucraina semi- autonome (1); 24 August hryvnia Suprem
prezidențială municipalități unicameral
(2)
15 Martie Adunarea
republică județe
Ungaria 20 August forintul Națională
parlamentară (megyek) (19)
23 Octombrie unicamerală
teocrație- Comisia
Vatican City
monarhie nu există 22 Octombrie euro Pontificală
State
electivă unicamerală
Sursă:(https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/wfbExt/region_eur.html, accesat în data de 18.10.2012, orele 0930).

Unitățile administrativ-teritoriale, ca forme de organizare la nivelul

fiecărui stat european, relevă ideologii, criterii de delimitare, mărimi, denumiri
și complexități diferite. Unele state au adoptat politica de împărțire
administrativ-teritorială în entități de dimensiuni mari (ex. landurile în
Germania; provinciile în Belarus; regiunile în Grecia; regiunile în Franța etc.),
în timp ce alte state au ales varianta unor unități administrativ-teritoriale medii
sau reduse dimensional (ex. județele în România; municipalitățile în Slovenia;
municipalitățile în Letonia; localitățile în Malta etc.). Situații mai complicate,
din acest punct de vedere, relevă unele state mari și/sau eterogene din punct de
vedere a comunităților umane și a existenței unor teritorii cu statute diferite (ex.
179
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord; Federația Rusă; Bosnia și
Herțegovina; Cipru; Ucraina, Spania), care au fost nevoite să adopte entități
administrativ teritoriale diferite în perimetrul statului, cu specific diferențiat în
anumite porțiuni ale teritoriului național.
Monedele și sistemele fiscale actuale unifică într-o oarecare măsură spațiul
european, așa-numita zonă euro (cu monedă unică) grupând un număr de 17 state
central sau vest-europene (Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia, Franța,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia,
Slovenia și Spania). Sunt statele europene cele mai stabile din punct de vedere
economic și cu rate anuale ale inflației sub media întregului continent. Cu toate că,
actuala criză economică mondială a afectat serios o parte a acestor state (ex.
Grecia, Italia, Irlanda, Spania), zona euro rămâne un reper pentru restul
continentului. Și alte state au adoptat euro ca monedă oficială (Andorra, Kosovo,
Muntenegru, Monaco, San Marino, Vatican), însă fără a aparține sistemului
monetar uniform al celor 17 state din zona euro. În celelalte 23 state ale Europei
monedele naționale sunt altele decât euro, fie pentru faptul că nu au dorit să adopte
această monedă (ex. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Norvegia,
Elveția etc.), fie că nu îndeplinesc încă criteriile economice și fiscale pentru a putea
adera de zona euro (ex. România, Bulgaria, Ucraina, Ungaria etc.).
Configurația forurilor europene legislative (a Parlamentelor) pune în
evidență, în principal, două categorii de state: (1) cu instituții legislative supreme
unicamerale (28 state, mai ales din categoria celor medii sau reduse teritorial) și
(2) cu instituții legislative supreme bicamerale (18 state, cu teritorii mai extinse și
mai complexe datorită comunităților naționale și a grupurilor etnice existente).

X.2. Organizații și uniuni politico-economice suprastatale europene

În cadrul Europei s-au constituit, în decursul timpului, o serie de uniuni sau
organizații suprastatale care au avut la bază raționamente de ordin geopolitic și
economic. Dintre cele funcționale în prezent menționăm: Uniunea Europeană-UE;
Asociația Europeană a Liberului Schimb-AELS; Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord-NATO; Comunitatea Statelor Independente-CSI; Spațiul
Economic European-SEE; Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa-
OSCE etc.
1) Uniunea Europeană (UE)69.
Uniunea Europeană reprezintă o construcție suprastatală europeană bazată
pe un parteneriat economic şi politic unic în lume care reunește un număr de 27
state. În prima etapă a formării sale, s-a pus accent pe consolidarea cooperării
economice interstatale - ţările implicate în schimburi comerciale au devenit
interdependente din punct de vedere economic.
Începuturile Uniunii Europene70 își au originea în Comunitatea Europeană
a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și în Comunitatea Economică Europeană (CEE),

69
http://europa.eu/about-eu/basic-information/index_ro.htm, accesat în 23.10.2012, orele 1005.
70
http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83, accesat în 23.10.2012, orele 1015.
180
formată în anul 1958, prin asocierea economică a unui număr de șase state (Belgia,
Germania, Olanda, Luxemburg, Franța și Italia). Ulterior, Uniunea Europeană s-a
extins, prin aderarea altor state și și-a sporit prerogativele prin adăugarea de noi
domenii (ex. economic, social, politic, environmental, strategic etc.). Tratatul de la
Maastricht, din anul 1993 a stabilit titulatura oficială-Uniunea Europeană. Ultimul
tratat de amendare a bazelor constituționale ale Uniunii Europene a fost Tratatul de
la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Uniunea Europeană
funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale independente și
interguvernamentale, care iau decizii prin negociere între statele membre. Cele mai
importante instituții ale Uniunii Europene sunt:
a) Comisia Europeană - este puterea executivă a Uniunii Europene și are
responsabilitatea inițierii de proiecte legislative și conducerea permanentă a acestei
uniuni. Comisia este, de asemenea, motorul integrării europene. Este organizată ca și
un cabinet guvernamental, cu 27 de comisari pentru diferite domenii de activitate,
unul pentru fiecare stat membru, ei având obligația de a reprezenta interesele Uniunii
Europene ca întreg și nu interesele naționale ale fiecărui stat membru;
b) Consiliul European - stabilește direcțiile strategice ale Uniunii Europene,
în cadrul unor întruniri derulate de cel puțin patru ori pe an. Este compus din
Președintele Consiliului European, Președintele Comisiei Europene și un
reprezentant din fiecare stat membru, șeful de stat ori șeful guvernului. Consiliul
European este recunoscut drept autoritatea politică supremă a Uniunii Europene,
fiind implicat activ în negocierea schimbărilor tratatelor și definirea politicilor
generale, stabilirea agendei și elaborarea strategiilor generale. Consiliul European are
rolul de a media disputele dintre statele membre și dintre instituții, pentru a rezolva
crizele politice și dezacordurile referitoare la politici și probleme controversate.
Acționează ca un șef de stat colectiv și ratifică documentele importante (ex. tratatele
și acordurile internaționale) alături de Parlamentul European;
c) Consiliul Uniunii Europene - numit și Consiliul sau Consiliul de
Miniștri, este parte a legislativului Uniunii Europene, fiind format din miniștrii
statelor membre. Se întrunește în diferite configurații, funcție de domeniul de
activitate. Alături de atributele legislative deține prerogative în politica relațiilor
externe comune și politica de securitate;
d) Parlamentul European - reprezintă cealaltă jumătate a legislativului
Uniunii Europene (alături de Consiliul Uniunii Europene). Membrii săi sunt aleși
direct de către cetățenii Uniunii Europene la fiecare cinci ani, în baza unui sistem
de reprezentare proporțională, funcție de numărul de voturi acumulat de fiecare
partid politic. Deși parlamentarii europeni sunt aleși la nivel național, ei urmează
politica grupului parlamentar din care fac parte (ex. grupul popularilor europeni;
grupul social-democraților; grupul verzilor etc.). Fiecare stat are un număr de
mandate, împărțite în circumscripții naționale ce nu afectează natura proporțională
a sistemului de vot. România are în prezent (2012) un număr de 33 de mandate în
Parlamentul European.
e) Curtea Europeană de Justiție - atribuțiile sale constau în asigurarea
interpretării uniforme a legislației europene. În anul 1989, pentru a ușura
181
activitatea Curții Europene de Justiție, a fost înființată Curtea Europeană de
Justiție de Primă Instanță (CEJ-PI), iar ulterior, în 2004, o altă instanță, pentru
probleme care privesc funcționarii publici, respectiv Tribunalul funcționarilor
publici ai Uniunii Europene. Astfel, Curtea Europeană de Justiție are competențe
doar pentru soluționarea căilor de atac înaintate de persoanele fizice și juridice
împotriva deciziilor luate de Curtea Europeană de Justiție de Primă Instanță și
răspunde de dosarele de chemare în judecată în primă instanță înaintate de statele
membre ale Uniunii Europene împotriva Comisiei Europene.
f) Banca Centrală Europeană - este banca centrală a Uniunii Europene, cu
funcția de administrare a politicii monetare în cele 17 state cu monedă euro.
Uniunea Europeană a dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem
standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. Spre
exemplu, în cadrul Spațiului Schengen (care include atât state membre ale Uniunii
Europene cât și state non-membre) controalele vamale au fost desființate.
Politicile Uniunii Eeuropene sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor,
bunurilor, serviciilor și a capitalului. Au fost emise legi în domeniul justiției și
afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul comerțului,
agriculturii, pescuitului și al dezvoltării regionale. A fost înființată și o uniune
monetară, așa-numita zonă Euro, compusă în prezent din 17 state. Există și misiuni
diplomatice permanente în mai multe state din lume, Uniunea Europeană fiind
reprezentată în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizația Mondială a
Comerțului, G8 și G-20.
Este considerată a fi o construcție sui generis, fiind interpretată uneori ca
fiind (de facto) o confederație. Începând cu data de1 decembrie 2009, Uniunea
Europeană are personalitate juridică internațională și poate încheia tratate cu
diverși parteneri internaționali.
În prezent Uniunea Europeană include 27 de state membre (Fig. 86),
respectiv Belgia, Bulgaria, Cipru, Danemarca, Germania, Estonia, Finlanda,
Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda,
Austria, Polonia, Portugalia, România, Suedia, Slovacia, Slovenia, Spania, Cehia,
Ungaria și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Teritoriul său este de
4 324 784 km2, reprezentând circa 42,5% din suprafața totală a Europei și deține o
populație de 503 824 373 locuitori, însemnând 68,2% din populația continentului.
2) Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS)71.
Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) este o organizație
economică internațională cu caracter regional, înființată la data de 3 mai 1960,
prin Convenția de la Stockholm din 4 ianuarie1960, în urma unui acord european
de liber schimb, ca reacție la formarea Comunității Economice Europene (CEE).
Prin convenția AELS, statele semnatare au stabilit o zonă de liber schimb pentru
comerțul mărfurilor, convenția fiind completată ulterior printr-un acord de
integrare economică pentru sectorul de servicii. Spre deosebire de Uniunea

71
http://www.scribd.com/doc/28442366/Asocia%C5%A3ia-European%C4%83-a-Liberului-Schimb,
accesat în 23.10.2012, orele 1120.
182
Europeană, AELS nu este o uniune vamală, ceea ce înseamnă că fiecare stat
membru poate stabili în principiu liber taxele vamale și politica comercială
externă privind statele terțe, adică țările non-AELS.

Fig.86. Statele membre ale Uniunii Europene (2012).

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?q=uniunea+europeana&um, accesat în 23.10.2012,
orele 1105).

Inițiativa creării AELS a revenit Regatului Unit al Marii Britanii și

Irlandei de Nord, ale cărui interese au determinat inițial respingerea participării la
Comunitatea Economică Europeană. Tratatul de constituire a AELS a fost semnat
la Stockholm (ianuarie 1960) de către șapte state-Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord, Suedia, Norvegia, Danemarca, Elvetia, Austria și Portugalia.
Principalele obiective vizate de Asociația Europeană a Liberului Schimb
sunt: contribuții la stabilitatea creșterii economice; stabilitatea financiară; utilizarea
rațională a resurselor; contribuții la extinderea comerțului mondial și lichidarea
barierelor comeciale; dezvoltarea comerțului între statele membre în condițiile unei
concurențe corecte; ocuparea populației active în piața muncii; reducerea
șomajului; înlăturarea concurenței neloiale; eliminarea taxelor vamale între statele
membre și menținerea acestora în raport cu statele non-membre.
183
 3) Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)72.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, abreviată NATO (în limba
engleză și OTAN în limba franceză) este o alianță politico-militară
transcontinentală formată prin semnarea la Washington a Tratatului Atlanticului de
Nord, la data 4 aprilie 1949. Cuprinde 28 state (Fig. 87) din Europa și America de
Nord (Albania, Belgia, Bulgaria, Canada, Croația, Republica Cehă, Danemarca,
Estonia, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii
și Irlandei de Nord, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Statele Unite ale
Americii și Turcia).

Fig.87. Statele membre NATO.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?q=NATO&um, accesat în 23.10.2012, orele1240).

Alianța s-a format prin asocierea unor state independente, interesate de

mentinerea păcii și apărarea propriei independențe prin solidaritate politică și
printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă
ar fi necesar, să răspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptate
împotriva ei sau a statelor membre. Ideea de bază a construirii alianței a fost
realizarea unei apărări comune, credibile și eficiente.
Structura NATO este asigurată de următoarele organisme operaționale:
Cartierul General al NATO (cu sediul la Bruxelles); Consiliul NATO (numit și
Consiliul Atlanticului de Nord, este instanța superioară a conducerii alianței.
Acesta se poate întruni la nivelul Reprezentanților Permanenți sau poate fi compus
din Miniștrii de Stat ai Apărării ori din Primii-miniștri ai statelor membre.
Consiliul are aceeași autoritate indiferent de nivelul de reprezentare al
componenților și se întrunește de două ori pe săptămână, astfel: în fiecare marți-
pentru discuții informale, și în fiecare miercuri-pentru ședințe ce vizează decizii) și

72
http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Tratatului_Atlanticului_de_Nord, accesat în 23.10.2012,
orele 1205.
184
Adunarea Parlamentară a NATO (a fost înființată în anul 1955 sub denumirea de
Adunarea Atlanticului de Nord și este un organism consultativ interparlamentar
format din membri ai parlamentelor naționale din statele membre, numărul
reprezentanților naționali fiind proporțional cu numărul populației statelor membre
și reflectă distribuția politică a parlamentelor naționale).
4) Comunitatea Statelor Independente (CSI)73.
Este o structură de cooperare între o parte a statelor din estul Europei și
câteva state din Asia, considerată de comunitatea internațională drept o organizație
regională interstatală. Caracteristicile sale distinctive constau în organizarea de
interacțiune în aproape toate sferele de comunicare interstatală, asigurarea
flexibilității mecanismelor și formatelor de cooperare colectivă. Flexibilitatea
mecanismului organizației interstatale și interguvernamentale permite să se ia în
considerare diferite grade de pregătire a țărilor pentru integrare și permite fiecăruia
să participe la procesele de integrare, în măsura și în direcțiile care corespund
intereselor lor naționale. Interacțiunea în cadrul Comunității are loc prin organele
sale statutare, respectiv Consiliul șefilor de stat, Consiliul șefilor de guvern,
Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe, Consiliul Economic, Consiliul Miniștrilor
Apărării, Consiliul comandanților trupelor de graniță, Adunarea Inter-
Parlamentară, Curtea judecătorească economică.

Fig.88. Statele membre CSI.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?q=comunitatea+statelor+independente, accesat în
23.10.2012, orele 1342).

73
http://www.moldova.ms/?l=ro&a=65, accesat în 23.10.2012, orele 1245.
185
 Comunitatea Statelor Independente (CSI) a fost înființată la 8 decembrie
1991, prin acordul dintre Belarus, Federația Rusă și Ucraina. La data de 21
decembrie 1991, la Alma-Ata, liderii a unsprezece state suverane (cu excepția
statelor baltice și a Georgiei, care a devenit membru al CSI în 1993) au semnat un
protocol de acord, în care au subliniat că Republica Azerbaidjan, Republica
Armenia, Republica Belarus, Republica Kazahstan, Republica Kîrgîzstan, Republica
Moldova, Federația Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan și Ucraina, pe bază
de drepturi egale, înființează Comunitatea Statelor Independente.
La 18 august 2008 Georgia s-a retras din CSI, fapt confirmat printr-o
notificare elaborată exact un an mai târziu (18 august 2009). Pe 22 ianuarie 1993
la Minsk, la Summit-ul CSI a fost adoptat Statutul Comunității. Acesta nu a fost
semnat de către Ucraina și Turkmenistan, care, astfel, de jure, nu sunt state-
membre ale CSI, putând fi considerate numai state-fondatoare și state-
participante ale Comunității.
Principalele obiective ale Comunității Statelor Independente sunt:
cooperarea în domeniile politic, economic, ecologic, umanitar, cultural și de altă
natură; dezvoltarea globală și echilibrată în domeniul economic și social a statelor
membre în cadrul unui spațiu economic comun, cooperarea între state și integrare;
asigurarea drepturilor și a libertăților fundamentale, în conformitate cu principiile
general recunoscute și normele dreptului internațional și a documentelor OSCE;
cooperarea între statele membre pentru menținerea păcii și securității
internaționale, punerea în aplicare a unor măsuri eficiente de reducere a
înnarmărilor și a cheltuielilor în domeniul militar, de eliminare a armelor nucleare
și a altor arme de distrugere în masă, realizarea dezarmării generale și complete;
asistența pentru cetățenii statelor membre în comunicarea liberă, stabilirea
contactelor și circulația în cadrul Comunității; asistența juridică reciprocă și
cooperarea în alte domenii ale relațiilor juridice; soluționarea pașnică a
diferendelor și conflictelor între națiunile Comunității etc.
5) Spațiul economic European (SEE)74.
Spațiul Economic European a luat ființă la data de 1 ianuarie 1994 în urma
acordului (semnat la data de 2 mai 1992) dintre statele participante la Asociația
Europeană a Liberului Schimb (AELS) și statele membre UE. Acest acord a stabilit
bazele unei piețe unice guvernate de aceleași reguli de bazǎ, ce permit mărfurilor,
serviciilor, capitalului și persoanelor să circule liber în cadrul SEE, într-un mediu
deschis și competitiv economic. Prin urmare, SEE este compus din cele 27 state
membre ale Uniunii Europene și cele trei (din patru) state participante la Asociația
Europeană a Liberului Schimb (Islanda, Liechtenstein și Norvegia).
Acordul SEE se bazează pe legislația primară (Tratatul de la Roma) a
Uniunii Europene și pe legislația secundară derivată (ex. regulamente, directive,
decizii și anumite instrumente non-obligatorii ale SEE, adoptate de instituțiile UE
în mod continuu - cunoscute și sub denumirea de acquis-ul comunitar). Astfel, o
mare parte a acordului SEE este identifică cu părțile corespunzătoare din Tratatul

74
http://ro.wikipedia.org/wiki/Spa%C8%9Biul_Economic_European, accesat în 23.10.2012, orele 1350.
186
de la Roma din 1957 care guvernează cele patru libertăți (libertatea de mișcare a
bunurilor, persoanelor, serviciilor și a capitalului).
6) Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)75.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa este o organizație
internațională pentru securitate. Se concentrează asupra prevenirii conflictelor,
administrării crizelor și reconstrucției post-conflictuale. Este formată din 56 state
participante din Europa, Caucaz, Asia Centrală și America de Nord (Fig. 89).

Fig.89. Statele membre OSCE.

Sursă:(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:OSCEmap_2005.png, accesat în
23.10.2012, orele 1412).

Organele de decizie ale organizației sunt Summitul, Consiliul Ministerial și

Consiliul Permanent (for cu rol de luare a deciziilor care se întrunește săptămânal).
Sediul OSCE este situat în Viena. Organizația are birouri în Copenhaga, Haga,
Varșovia, Praga și Geneva. La Copenhaga se află sediul Adunării Parlamentare a
OSCE, la Haga cel al Înaltului Comisar OSCE privind Minoritățile Naționale
(ÎCMN), iar la Varșovia cel al Biroului OSCE pentru Instituții Democratice și
Drepturile Omului (ODIHR). La Viena se află și sediul Reprezentantului OSCE
pentru Libertatea Presei (RFOM).

75
http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_pentru_Securitate_%C8%99i_Cooperare_%C3%
AEn_Europa, accesat în 23.10.2012, orele 1410.
187
 XI. TRĂSĂTURILE ECONOMIEI EUROPENE
Economia continentului european prezintă în plan macro-regional ritmuri
diferite de dezvoltare, acestea putând fi catalogate drept accelerate în statele din
jumătatea vestică și lente în arealele continentale centrale și estice. Criza
economică mondială instaurată în anul 2010 a estompat însă, ritmurile de
dezvoltare și inovare în întreg spațiul continental.
1) Economia părții vestice a continentului, suprapusă nucleului de formare a
Uniunii Europene este definită, în ansamblul său, prin următoarele coordonate
funcționale: ritmuri de dezvoltare susținute, cu valori cuprinse în ecartul 3-6%/an;
dezvoltarea tuturor ramurilor economice, ca o condiție a interrelaționărilor eficiente și
a definirii unor lanțuri economice proprii, foarte productive; afirmarea unei agriculturi
intensive (inclusiv pe fondul unor suprafețe de teren mai puțin fertile sau dobândite cu
eforturi umane considerabile - clasic fiind exemplul polderelor Olandei); agricultură
intens mecanizată, chimizată și biotehnologizată; orientarea susținută către o
agricultură ecologică; industrie diversificată, a cărei evoluție a înregistrat parcurgerea
tuturor etapelor afirmării, de la stadiul de atelier (manufactură) specific secolului XVIII
la platformele industriale moderne sau tehnologia informației (în prezent); renunțarea
la industriile energofage și poluante; delocalizarea industriilor poluante, a celor bazate
pe materii prime din import sau pe forță de muncă numeroasă; punerea accentului pe
industriile de vârf, cu caracter inovator (electronică, IT); robotizarea continuă a
proceselor industriale; căi și mijloace de transport diversificate, moderne, rapide; piață
de desfacere proprie importantă, atât prin numărul locuitorilor cât și prin potențialul de
consum sporit al acestora; susținerea economiei de o logistică financiar-bancară
puternică (Europa vestică deține o serie de concerne bancare și burse de rezonanță
mondială); atenție sporită acordată sectorului quaternar, cercetării științifice și
tehnologice, ca premisă a afirmării inovației (ex. implementarea tehnopolilor); deficit
intern redus (în comparație cu Statele Unite ale Americii) și balanțe economice, în
general excedentare; prezența unei monede regionale proprii (euro), competitivă pe
plan mondial, în raport cu monedele internaționale de referință (ex. dolar, yen, yuan
etc.); existența unui model propriu de dezvoltare economică și socială, consolidat și
eficientizat în timp, derivat din imbricarea liberalismului cu conceptele protecției
sociale etc.
2) Economia părții centrale și estice a Europei evoluează în parametri cu
intensitate redusă, datorită perioadei de tranziție pe care o parcurge (încă) după
căderea sistemelor comuniste și abandonarea economiei etatizate în anii '90,
existentă în toate statele din regiune. Metamorfoza ramurilor economice s-a produs
cu numeroase convulsii și aspecte negative, care frâneză dezvoltarea, cum ar fi:
fragmentarea excesivă a proprietăților agricole în unele state (România este un
exemplu elocvent), prin procesul de împroprietărire a foștilor deținători de terenuri;
existența, astfel a loturilor agricole de mici dimensiuni improprii aplicării unei
188
agrotehnici moderne; indice redus al mecanizării, cu reîntoarcerea frecventă la
tehnicile agricole tradiționale lipsite de rentabilitate; chimizare și biotehnologizare
precare; forță de muncă îmbătrânită și redusă numeric; destructurarea industriei
prin privatizări abuzive, management deficitar, prin dispariția piețelor de desfacere
tradiționale, prin uzura morală a întreprinderilor; mijloace și căi de transport
insuficiente, cu indice redus de modernizare (ex. lipsa autostrăzilor, a trenurilor
rapide, a aeroporturilor moderne etc.); inflație în ritmuri alarmante; lipsa
capitalului pentru investiții; sistem bancar fragil; comerț de tip second-hand (în
primii ani ai tranziției) ce a favorizat Europa de Vest prin epuizarea stocurilor
proprii de produse nevandabie și reciclarea celor utilizate deja (ex. comerțul cu
automobile de mâna a doua); economie de tip „lohn”, generată prin valorificarea
de către investitorii din vestul Europei (mai ales) a forței de muncă ieftină; infuzia
lentă de capital străin prin privatizare și investiții ample; afirmarea la cote
alarmante a economiei nefiscalizate (subterane); convulsii sociale generate de
reducerea drastică a locurilor de muncă și reducerea bruscă a nivelului de trai a
majorității populației; balanțe comerciale deficitare; creșterea datoriei externe;
probleme de mediu numeroase și complexe; fenomene sociale cu impact negativ
profund (ex. prostituția, consumul de droguri, criminalitatea - inclusiv cea
economică și financiară, abandonul școlar, familii monoparentale etc.).
Extinderea, către est, a Uniunii Europene reprezintă un factor de emulație și
accelerare a proceselor și fenomenelor economice și sociale din statele vizate, în
scopul racordării acestora la imperativele impuse de aderare. De asemenea, nu
trebuie neglijat nici suportul logistic și financiar acordat statelor respective pentru
atenuarea decalajelor existente, în raport cu cele localizate în partea vestică a Uniunii
Europene. De altfel, prin extinderea către est, Uniunea Europeană tinde să devină cea
mai puternică forță economică a lumii, depășind nu numai geografic (peste 500 000
000 milioane locuitori), dar și economic, Statele Unite ale Americii și China.
În vederea realizării acestui deziderat, economia continentului european, în
ansamblul său, trebuie să surmonteze o serie de obstacole dificile care o amenință
și îi fragilizează afirmarea, respectiv: ritmul lent al creșterii la vârf (2-4% în raport
cu 10-15%/an al Chinei, spre exemplu); stoparea procesului de emigrare a forței
de muncă înalt calificată către Statele Unite ale Americii (brain-drain) și creșterea
investițiilor în cercetarea științifică; insuficiența resurselor energetice și a celor
necesare altor ramuri industriale, corelată cu creșterea continuă a costurilor
materiilor prime importate; procesul de îmbătrânire a populației; exacerbarea
consumului intern, care are ca efect imediat risipa de bunuri și resurse; creșterea
lentă, dar continuă, a ratei șomajului; presiunea imigraționistă, îndeosebi dinspre
unele state arabe (ex. Tunisia, Maroc) sau din unele state din Asia de Sud, derivată
și din „datoria morală” a metropolelor față de fostele colonii; probleme
environmentale cauzate de poluare și încălzirea generală a climei (ex. procese
intense de semideșertificare în unele areale din estul, sudul și sud/estul
continentului, ploi acide frecvecte în partea vestică și centrală etc.); reducerea
decalajelor și disparităților între vechii membrii ai Comunității Economice
Europene și statele recent intrate (mai ales în cele două ultime etape) etc.
189
 PARTEA a III-a

REGIUNILE GEOGRAFICE ALE

EUROPEI

190
 XII. REGIONAREA GEOGRAFICĂ A EUROPEI
Demersul regionării continentului european a fost și este o operațiune
dificilă, majoritatea încercărilor dovedindu-se lacunare sau cu o serie de puncte
slabe, ce au deschis calea și au motivat contestările ulterioare. Cauza care sporește
dificultatea demersului regionării constă în lipsa unor criterii stabile, decisive prin
prisma impactului lor în creionarea caroiajului teritorial. Schimbarea periodică a
criteriilor de regionare sau slaba argumentare a importanței lor, conduce invariabil
la disparități, uneori frapante în ceea ce privește rezultatul final scontat, respectiv
regiunile propuse ca entități teritoriale europene.
Pe lângă aspectul menționat, ce aparține exclusiv de metodologia
procesului de regionare, au intervenit (în Europa mai intens decât în oricare alt
continent) o serie de factori de altă natură, care au influențat (uneori în mod
decisiv) demersul decupajelor teritoriale. Se evidențiază, în primul rând,
condiționările de ordin politic, care, de-a lungul timpului, și-au pus o pecete
definitivă asupra delimitării regiunilor europene. Este suficient să amintim
permanentele metamorfoze, pe care le-a înregistrat Europa, din punct de vedere
geopolitic (ex. imperiile roman, otoman, francez, austro-ungar, rus etc.; apariția
statelor naționale în secolele XIX și XX; „regionarea ideologică” din secolul XX
cu divizarea Europei, de către așa-numita „cortină de fier”, în două entități politice
etc.) dar și economic sau social (ex.societățile capitaliste și comuniste; tendința
actuală de unificare a continentului prin apariția unor suprastructuri statale
economico-politice - Uniunea Europeană, Comunitatea Statelor Independente etc.),
pentru a înțelege impactul major al factorilor politico-economici în procesul de
regionare european, la un moment dat și într-un anumit spațiu.
Taxonii utilizați în regionarea politico-administrativă intrastatală diferă de
la o țară la alta. Astfel, Franța este divizată în provincii, regiuni, departamente și
comune; Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord - în provincii istorice
(Scoția, Țara Galilor, Irlanda de Nord, Anglia), departamente și comune; Germania
- în landuri, districte și comune; Spania - în provincii, comarques și comune;
România - în regiuni de dezvoltare, județe, orașe și comune etc. Gradul lor de
suprapunere cu sistemele teritoriale de diferite ordine este, în majoritatea cazurilor,
aleatoriu, datorită supralicitării unor criterii utilizate, precum suprafața, numărul
de locuitori, resursele, potențialul de dezvoltare etc., vizându-se o uniformitate cât
mai pronunțată.
Într-o viziune cvasi-generalizată, regiunea tinde să se substituie statului,
adică unei structuri politice, economice, sociale și mentale, care și-a dovedit, timp
de secole atributele organizatorice și funcționale. Este evident că o nouă entitate
regională trebuie să dețină atribute de performanță superioare, să elimine
disfuncțiile teritoriu-stat, propunând soluții mai eficiente de derulare a activităților
economice, sociale, culturale, politice, environmentale etc. Ea va trebui să elimine
191
discontinuitățile determinate de prezența frontierelor și toată risipa de energie
logistică reclamată de menținerea lor. Problema este ca limitele noilor regiuni
transfrontaliere funcționale să nu se transforme ele (însele) în frontiere mai mult
sau mai puțin vizibile sau obstrucționiste.
În altă ordine de idei, dacă s-ar face abstracție de ingerințele și imixtiunile
reale ale factorilor politici în procesul de regionare european și s-ar lăsa totul în
seama specialiștilor (tehnocraților), în primul rând geografi, se poate constata
faptul că fenomenul este în continuă evoluție, el vizează mereu o altă finalitate, ce
are ca raționament optimizarea procesului de delimitare a unor teritorii care să
răspundă mai eficient dezideratelor de dezvoltare ale perioadei actuale și ale celor
viitoare. Prin urmare, regiunea naturală propusă de Paul Vidal de la Blache sau
Emmanuel de Martonne, cu valențe funcționale indubitabile la începutul secolului
XX, nu mai corespunde exigențelor prezente, când vectorii purtători de dezvoltare
și progres sunt de altă natură (decât geografico-fizică), când cerințele societății sau
multiplicat, diversificat și perfecționat exponențial. În mod similar, sunt depășite și
fazele regiunilor umanizate și polarizate clasice, evoluția tehnologică surmontând
vechile obstacole și fluidizând interrelațiile. De aici și până la creionarea regiunii
de tip sistem-funcțional, sau, mai precis formulat, regiunea de program cu însușiri
sistemice nu a fost decât un pas, pe care geografii regionaliști, în strânsă coabitare
cu factorii decizionali l-au aprobat deja.
Conform preceptelor acestui tip de regiune, criteriile ce stau la baza
caroiajului teritorial sunt76: gravitația naturală și antropică convergentă către poli,
axe, fâșii, areale; existența unei baze de susținere proprie bogată și diversificată;
fluența internă a vectorilor purtători de masă, energie și interese; capacitate
sporită de inovare; raporturi favorabile cu entitățile teritoriale similare
învecinate; existența unei rețele urbane, compusă în general din orașe mici și
mijlocii, cu rol major în echilibrul teritorial; spațiu mental cu trăsături definitorii
proprii etc.
Este evident faptul că regiunea de program cu atribute sistemice nu poate
fi conturată în contextul existenței unor constrângeri de alt ordin decât cel științific.
Pentru prima dată în istoria Europei acest cadru strict necesar pentru o delimitare
riguroasă a entităților regionale se întrezărește în urma creării Uniunii Europene.
Permeabilizarea până la dispariție a frontierelor intestatale (cele mai serioase
obstacole în calea unei regionări funcționale) pe de o parte și interesul noii
construcții geopolitice de a-și armoniza relațiile între componentele spațiale ale
propriului organism teritorial major, pe de altă parte, va permite, în sfârșit,
regionări care să satisfacă relevant criteriile menționate mai sus.
Demersul de față are ca menire orientarea preocupărilor către o astfel de
direcție de regionare eficientă și de perspectivă. Acesta este motivul pentru care, la
nivelul macroregiunilor, am optat pentru entități ce grupează teritorii, uneori
eterogene din punct de vedere morfologic sau climatic, demografic, etnic sau
economic, însă care prezintă o specificitate derivată din devenirea în timp, din

76
conform lui Cocean, P. (2004).
192
potențialul lor de agregare funcțională, din spațiul mental (spațiile mentale) pe care
îl (le) circumscriu. Spre exemplu, Europa Estică, o macroregiune reprezentativă a
continentului, apare ca un sistem teritorial cu însușiri aparte, dar specifice numai
lui, atât la nivelul structurilor cât și al funcțiilor sau al spațiului mental propriu (de
sorginte slavă). Nivelarea determinată de factorul politic secole la rând (regiunea a
aparținut Imperiului Țarist iar ulterior Uniunii Sovietice) are puține șanse de a se
estompa și diversifica în perspectiva imediată, chiar dacă formațiunile politice care
au generat-o s-au dezmembrat. Aceasta, datorită inerției profunde indusă structurii
și funcțiilor sistemului teritorial dificil de reorientat într-o perioadă scurtă de timp.
De asemenea, regionarea propusă de către noi77 (Fig. 90) are menirea de a
elimina unele ambiguități și deformări ale realității geografice europene privind
poziționarea unor entități funcționale.

Fig.90. Regionarea geografică a Europei.

Sursă:(Cocean, P., 2005, Cocean P., Alexe Rădiţa, 2007).
Legenda: I-Europa Nordică; II-Europa Central-Nordică; III-Europa Estică; IV-Europa
Centrală; V-Europa Alpină; VI-Europa Vestică; VII-Europa Insulară; VIII-Peninsula
Iberică; IX-Peninsula Italică; X-Peninsula Balcanică.

77
după Cocean, P. (2005), Cocean, P., Alexe Rădiţa (2007).
193
 Este cazul Europei Centrale, care în perioada contemporană, a divizării
continentului în două entități ideologice, politice și economice distincte era o
sintagmă vagă. În prezent, această regiune europeană trebuie să-și recâștige poziția
de „loc central” favorizat din perspectiva dezvoltării și interrelațiilor cu sistemele
teritoriale vecine.
Prin urmare, demersul regionării continentului, pe criterii de funcționalitate
teritorială sistemică, este obligatoriu, în contextul trecerii de la o Europă a statelor
naționale la o Europă a regiunilor, proces anevoios mai ales la nivelul percepției
umane, obișnuită cu o anumită realitate în care și-a consolidat un sistem propriu de
valori. Fără a le pierde, ci dimpotrivă, punându-le la temelia devenirii viitoare,
noua Europă a regiunilor de dezvoltare sistemice, are șansa de a se substitui
celeilalte, prin armonizarea structurilor interne și a funcțiilor teritoriale proprii.
XII.1. Europa Nordică
Include în perimetrul său peninsula Scandinavia și podișul finlandez (așa
numita Feno-Scandia), precum și insulele și arhipelagurile insulare vecine (ex.
Svalbard, Franz Jozef etc.). Datorită gravitației naturale și mentale către bazinul
baltic, a conexiunilor intense cu statele nordice, acestei regiuni i se atașează și
litoralul estic al Mării Baltice aparținător statelor Letonia, Lituania și Estonia.
Astfel, regiunea în cauză are o suprafață de 1 336 984 km2 și o populație de circa
27 milioane locuitori. Pe de altă parte, sectorul estic al Khareliei și Peninsula Kola,
din punct de vedere natural (iar până în anul 1940 și geopolitic) aparținătoare
Feno-Scandiei, sunt polarizate astăzi de spațiul rus, fiind integrate Europei Estice.
Europa de Nord se suprapune, din punct de vedere genetic, exclusiv
structurilor vechi, paleozoice, ale Scandinaviei (de vârstă caledoniană) și
precambriene (Scutul Baltic). Morfologic, se detașează două unități majore, respectiv
Munții Scandinaviei și Podișul Nordic, cu largă desfășurare în Suedia și Finlanda.
Catena montană a Munților Scandinaviei, deși cu altitudini mijlocii (altitudinea
maximă este de 2469 m în vârful Galdopiggen, are un important rol de barieră
climatică în calea influențelor oceanice vestice, precum și peisagistic, altitudinea,
corelată cu latitudinea ridicată, determinând o extensiune largă a reliefului glaciar
(inclusiv prezența unor mici calote somitale). În plan major, fragmentarea este redusă
datorită nivelării puternice și îndelungate, în vreme ce, la microscară se evidențiază
un indice ridicat al fragmentării, dat de prezența depresiunilor de excavație glaciară,
morene, văi glaciare, praguri (eskere) etc. În calcarele paleozoice au fost sculptate
peșteri de dimensiuni reduse lipsite de speleoteme.
Repartiția inegală a celor două forme majore de relief face ca Norvegia să
fie o țară eminamente montană, iar în Finlanda și Suedia să domine podișul.
Câmpiile sunt slab reprezentate, apărând doar în zonele litorale sudice și estice și
au un aspect vălurit, datorită conservării vestigiilor morfologiei glaciare, mai ales a
valurilor de morene și a depresiunilor de subsăpare.
Clima este factorul principal în evoluția peisajlui. Trăsăturile sale sunt
direct influențate de latitudinea ridicată, subpolară. Totuși, Curentul Golfului
generează ce mai pregnantă anomalie termică pozitivă din Europa și de pe Glob,
194
determinând instaurarea unui climat blând și umed până dincolo (către nord) de
Cercul Polar, pe fațada vestică a Norvegiei.

Fig.91. Peisaj din Munții Scandinaviei.

(Foto - Cocean, P.).

Culmea principală a Munților Scandinviei (Alpilor Scandinaviei), orientată

nord-est – sud-vest) determină o continentalizare bruscă a climei, cu reducerea
către est a precipitațiilor, de la 1 500-2 000 mm/an la circa 300-400 mm/an în
podișul finlandez. Sporesc, de asemenea, amplitudinile termice (peste 250C) și
durata stratului de zăpadă (4-6 luni/an) cu implicații și restricții, directe în
agricultură și transporturi.
Hidrografia se impune, în primul rând, prin prezența entităților maritime
pe trei din cele patru laturi ale regiunii. Prin urmare, se evidențiază o largă
deschidere către Oceanul Planetar, reflectată favorabil în economie și mai ales în
transporturi. Rețelele hidrografice sunt scurte (cu excepția râului Glomma, care
are o lungime de peste 500 km), dense și cu debite mari, pe fațada vestică a
Norvegiei. Prima consecință importantă este potențialul hidroenergetic ridicat,
valorificat intens, inclusiv prin dezvoltarea unor ramuri industriale energofage
(ex. industria aluminiului). În schimb, rețele hidrografice curgătoare cu densități
medii și reduse definesc teritoriul Suediei și Finlandei. Importante rezerve de apă
dulce sunt cantonate în lacurile Vanern ( 5 585 km 2), Vattern (1 899 km2) și
Malaren (1 140 km2) de pe teritoriul Suediei sau în cele din Finlanda (ex. Saimaa
195
- 4 400 km2, Paijanne - 1 090 km2, Inari - 1 000 km2 etc.). Finlanda și Suedia
dețin un număr impresionat de entități lacustre cu diametre mai mari de 200 m
(circa 455 000 în Finlanda și 96 000 în Suedia, conform unor surse). În schimb,
pe teritoriul Norvegiei este localizat cel mai adânc lac european,
Hornindalsvatnen, cu – 514 m profunzime. În Munții Scandinaviei, ghețarii
montani acoperă o suprafață de circa 4 600 km2.

Fig.92. Vale glaciară în Alpii Scandinaviei.

(Foto - Cocean, P.).

Vegetația reflectă fidel coordonatele și restrictivitățile climatice ale

regiunii. Asociațiile forestiere ocupă circa 60% din teritoriul Finlandei și circa 50%
din cel al Suediei. Rezultă însemnate cantități de lemn de calitate superioară
(conifere) specifice taigalei, valorificate însă judicios, păstrându-se un echilibru
ecologic optim. În arealele nordice ale regiunii este prezentă tundra și silvotundra,
în arealele centrale, taigaua, alcătuită din specii precum pin (55%), molid (30%),
mesteacăn (15%) etc., în timp ce arealele sudice sunt acoperite cu păduri de
amestec (foioase/conifere).
Fauna relevă un mozaic compozițional în care domină speciile adaptate
climatului rece (ex. ren, urs polar, vulpe polară, marmotă etc.) și cele cu ecotopul
suprapus taigalei (ex. elan, cerb, urs, zibelină, căprior, leming, alunar, mâncăcios,
vulpe argintie, castor etc.).
Învelișul edafic include permafrostrul (în arealele nordice), solurile acide
(spodisoluri brune și brune acide), argiluvisolurile (în arealele sudice), alături de
196
gleisoluri, turbisoluri etc. În ansamblul lor, solurile Europei Nordice sunt slab
fertile, au puțin humus și orizonturi slab dezvoltate.
Resursele subsolice și solice relevă mari cantități de fier (cu o concentrație
în metal de peste 60%) în Suedia și Finlanda, petrol și gaze naturale în Marea
Nordului (au impus Norvegia drept o mare producătoare europeană), cărbuni în
Arhipelagul Spitzbergen, resurse lemnoase apreciabile, peisaje cu atractivitate
turistică sporită etc.
Resursele umane au drept caracteristică generală densitatea redusă (19,5
locuitori/km2), cu diferențieri majore între statele baltice (densități mari) și
celelalte (ex. Norvegia - 14,0 locuitori/km2; Finlanda - 15,3 locuitori/km2).
Densitatea medie, cu valori reduse, permite aprecierea Europei Nordice drept cea
mai slab populată regiune europeană. Concentrări accentuate de populație se
regăsesc în arealele sudice ale Scandinaviei, estul litoralului baltic și pe litoralul
norvegian. În arealele nordice ale peninsulei, valorile densității populației abia
ating valori de 5 locuitori/km2, în vreme ce, părțile sudice ale Suediei și Norvegiei,
cuantifică valori de 30-50 locuitori/km2. Prin urmare, cele trei mari state din
regiune dețin un număr redus de locuitori (Norvegia - 4,7 milioane; Suedia - 9,1
milioane și Finlanda - 5,2 milioane), fapt ce conduce la un raport pozitiv între
populație și baza de resurse existentă. Natalitatea se cifrează în jurul valorii de
12,0‰ iar mortalitatea este de circa 11,0‰, rezultând un spor natural ușor pozitiv.
Îmbătrânirea populației este un fenomen în derulare cu repercusiuni sociale
importante. În schimb, apare o mare omogenitate etnică (regiune periferică, fără
migrația popoarelor, conflicte, colonizări). Excepție fac Țările Baltice, în care
melanjul etnic, determinat de ocupația sovietică, este evident, în special în Estonia
și Letonia, unde comunitatea rusă deține procente de 28-29% din populația totală.
Predomină populația urbană (83% în arealele sudice, 70% în cele nordice) iar din
punct de vedere al structurii profesionale, populația ocupată în servicii deține
ponderi de 60%. Contingente de populație cu procente cuprinse între 6-12%
activează în agricultură, în timp ce 20-30% din populație este ocupată în sectorul
industrial. Regiunea se definește și prin standarde culturale ridicate.
Așezările exprimă, prin densitatea, structura, textura și funcțiile lor,
rigorile impuse de către factorii naturali și socio-istorici. Restricțiile climatice,
popularea târzie, echilibrul demografic etc., se reflectă într-o densitate modestă a
entităților urbane și rurale, în adaptarea lor la temperaturi reduse, în creșterea
dimensională lentă. Predomină orașele mici și mijlocii, dintre cele mari
remarcându-se doar Stockholm (peste 1 milion locuitori), Oslo, Helsinki, Riga,
Vilnius și Tallin etc.
Economia Europei nordice, prin nivelul atins, productivitate, eficiență și
performanțe, se integrează într-un ecart de dezvoltare superior, specific statelor
vest-europene. Un rol important în dobândirea acestui statut (de economie
performantă) l-a avut raportul favorabil dintre componenta umană și baza de
resurse (populație puțin numeroasă/resuse bogate și variate), alături de evoluția
istorică a statelor din regiune (poziția periferică a redus drastic numărul și
intensitatea conflictelor) și strategiile de dezvoltare economică și socială
197
adecvate (modelele de dezvoltare suedez, norvegian și finlandez sunt recunoscute
pentru eficiența lor).
Agricultura relevă un caracter intensiv, determinat de constrângerile de
ordin climatic, pedologic și morfologic, teritoriile agricole având suprafețe reduse
(circa 3,0% în Norvegia; 7,0% în Finlanda). Principala ramură agricolă este
creșterea animalelor, în Suedia deținând peste 80% din întreaga producție aferentă
acestui sector. Se cresc bovine, porcine, reni (în arealele extreme nordice), iar în
Norvegia și Suedia apar și culturi răzlețe de orz, cartof, secară și ovăz. Producția
nu acoperă necesarul de consum, astfel că se apelează la importuri.
Industria se impune prin câteva ramuri de bază, precum:
- producția de energie electrică (ex. Norvegia deține locul I pe Glob la
cantitatea de energie electrică/locuitor, ponderea covârșitoare revenind
hidroenergiei - 98% din cantitatea totală produsă; în Finlanda este produsă mai ales
în termocentrale iar în Suedia, pe lângă hidroenergie, funcționează și atomo-
centrale care produc circa 25% din totalul producției);
- metalurgia, bazată pe rezervele proprii de minereu de fier de la Kiruna
(Fig. 93), Kirunavara, Gallivare și cocs din import. Se produc oțeluri superioare în
Suedia, aluminiu și nichel în Norvegia (ex. Ardal, Sunndal, Kristiansand).
Combinate siderurgice funcționează și la Turku și Tampere în Finlanda;

Fig.93. Exploatarea minereului de fier la Kiruna (Suedia).

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?start=174&um=1&hl=ro&biw=1280, accesat în
12.11.2012, orele 1225).

- industria constructoare de mașini excelează în producerea navelor de mare

tonaj (ex. Oslo, Stavanger, Bergen; Malmö, Götenborg; Helsinki, Turku; Tallin;
198
Riga). Se produc, de asemenea și alte mijloace de transport, precum locomotive,
autocamioane (ex. Scania, Volvo), autoturisme (Volvo), mașini-unelte, produse
electronice și electrice;
- industria de prelucrare a lemnului s-a dezvoltat mult datorită materiei
prime abundente. Fabricile de cherestea sunt amplasate în lungul cursurilor de apă,
a căror energie este utilizată pentru transportul buștenilor și la țărmul mării, pentru
a facilita exportul. Statele scandinave sunt primele, în ierarhia mondială, în
producerea de celuloză, hârtie, cartoane (ex. Vasteras, Jonköping, Motala). În
Finlanda, căreia îi revine circa 1/3 din producția de celuloză a continentului, s-au
construit fabrici de profil foarte mari, la Kotka și Kan Kopää;
- industria textilă utilizează exclusiv materii prime din import și este
localizată la Tampere, Göteborg, Boras;
- industria alimentară excelează în prelucrarea peștelui (ex. conserve, făină)
în fabrici localizate la Trondheim, Bergen Stavanger etc.;
- industria chimică, producătoare de acid sulfuric, amoniac, îngrășăminte
chimice, apă grea etc., este dezvoltată în Norvegia (ex. Rjukan, Odda), deoarece
posedă materii prime valoroase și substanțiale cantitativ (ex. petrol și gaze
provenite de pe platformele de exploatare din Marea Nordului).
Pescuitul este o ramură economică importantă a Europei nordice, mai ales
în Norvegia (circa 90% din cantitatea de pește și produse piscicole se exportă), care
ocupă locul I în Europa și locul IV pe Glob în acest domeniu. Se pescuiește
îndeosebi hering și cod.
Transporturile surmontează distanțele mari, restricțiile climatice și arealele
nepopulate extinse. În Norvegia relieful este puternic accidentat, există numeroase
fjiorduri și persistă cețurile îndelungate. Prin urmare, sunt dezvoltate transporturile
navale (locul III la nivel mondial) în detrimentul celor terestre, capacitatea
superioară a flotei permițând prestarea unor servicii de resort și pentru alte state.
Transporturile rutiere și feroviare se practică îndeosebi în sud, în regiunea Oslo-
Trondheim. Bine dezvoltate sunt transporturile aeriene, singurele cu acces
permanent către extremitățile nordice. În Suedia se remarcă o densitate ridicată a
căilor de transport rutiere și feroviare (în arealele centrale și sudice), un transport
naval intens pe râurile și lacurile interioare (10% din total), transporturi maritime
tradiționale prin intermediul porturilor principale (ex. Göteborg, Lulea și
Stockholm) și numeroase aeroporturi. Finlanda, se remarcă prin transporturi navale
intense pe lacuri, râuri și canale navigabile; transporturi maritime (ex. porturile
Helsinki și Skoldvik) și transporturi rutiere și feroviare în expansiune. Statele
baltice, cu deschidere largă către Marea Baltică, prezintă o dezvoltare amplă a
transporturilor de tip maritim, facilitate de orașele-porturi Riga și Tallin.
Comerțul relevă o serie de trăsături comune tuturor statelor regiunii,
precum: export de celuloză, hârtie și cartoane; export de produse animaliere (ex.
carne, brânzeturi); export de pește și produse din pește; export de mașini și utilaj
tehnologic; import masiv de produse alimentare (ex. cereale, fructe, legume);
statele scandinave (Norvegia, Suedia și Finlanda) au balanțe economice
excedentare (valoarea exporturilor este superioară importurilor). Există, însă, și o
199
serie de specificități la nivel de stat. Astfel, Norvegia exportă nave maritime, țiței și
gaze naturale, pește și produse din pește, aluminiu, magneziu etc.; Suedia exportă
autovehicule (cunoscutele mărci Scania și Volvo), minereu de fier și produse
siderurgice și importă combustibili, bumbac, lână, cocs, cereale; Finlanda importă
produse alimentare și mijloace de transport; Lituania exportă energie electrică
(produsă în atomocentrala de la Ignalina, care asigură 73% din producția întregului
stat), mașini și utilaje, produse din pește etc.
Partenerii comerciali ai statelor din Europa nordică sunt, în primul rând,
statele Uniunii Europene (ex. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord,
Germania, Polonia), Rusia, Statele Unite ale Americii etc.
Diferențieri regionale:
La nivelul Europei nordice se evidențiază o serie de subdiviziuni teritoriale
cu coordonate structurale și funcționale proprii:
1. Norvegia de sud-est - se remarcă prin următoarele caracteristici: prezintă
condiții naturale mai prielnice în raport cu restul regiunii (ex. relief jos, climat
temperat oceanic, soluri mai fertile); densitate mai ridicată a populației, orașe mici
și mijlocii numeroase (Oslo - principalul centru polarizator); densitate mare a
căilor de transport; industrie complexă (ex. metalurgică, navală, chimică) la Skien,
Halden, Drammen, Pjukan; este principala zonă agricolă a țării; este dezvoltat
turismul cultural și recreativ;
2. Litoralul atlantic - prezintă un relief diversificat morfologic, unde
îngusta fâșie de câmpie litorală trece tranșant în abruptul Munților Scandinaviei;
climatul oceanic este favorabil navigației pe durata întregului an, datorită influenței
curenților calzi din Oceanul Atlantic, fapt cu conotații pozitive în afirmarea
industriei portuare (Bergen, Stavanger); în arealul Trondheim culturile de ovăz,
orz, cartofi ating cea mai ridicată latitudine la nivel mondial; prezența unor
importante rafinării petroliere și centre industriale petrochimice; pescuit intens cu
numeroase porturi și firme de profil; dezvoltarea unui turism de tip recreativ (este
arhi-cunoscut „Circuitul fjordurilor”); siderurgie puternică în centrul Mo-i-Rana;
portul Narvik este specializat în exportul minereului de fier din Suedia; centrul
polarizator regional este orașul Trodheim.
3. Laponia (Noorland) - circumscrie teritoriile nordice ale celor trei state
scandinave (Norvegia, Suedia și Finlanda); relieful este dominat de unități montane
joase (extremitatea nordică cu altitudini aplatizate a Alpilor Scandinaviei) și
podișuri joase, modelate de calota glaciară; climat atenuat termic pe latura vestică
(oceanică) și excesiv în partea estică; asociații vegetale de tip tundră, silvotundră și
păduri de conifere aparținătoare taigalei europene nordice; densitate redusă a
populației lapone, însă cu un bilanț demografic pozitiv; așezări de tip iglu,
respectiv bordeie semi-îngropate în pământ și acoperite cu turbă; așezări urbane
mici (ex. Kiruna, Gallivare, Lulea, Narvik, Tromsø, Inari, Tana, Kemi,
Rovaniemi); creșterea intensivă a renilor (activitate tradițională); economie
forestieră și minerit intens (exploatări de fier la Kiruna și Gallivare; siderurgie la
Lulea); turism recreativ bazat pe sporturile de iarnă; valorificare intensă a
potențialului hidroenergetic).
200
 4. Suedia centrală - circumscrie depresiunea omonimă, Podișul Smaland și
arealele central-sudice ale Podișului Noorland; climatul este temperat continental
cu intensificarea rigorilor către nord; subregiune intens populată (ex. deține circa
60% din populația totală a Suediei); se remarcă o serie de orașe mari (ex.
Stockholm, Göteborg, Norrköping, Örebro, Uppsala); deține arealul industrializat
Bergslagen (specializat în siderurgie și industria constructoare de mașini);
agricultura are caracter intensiv (ex. culturi vegetale, creșterea bovinelor și
ovinelor); este dezvoltat turismul cultural și recreativ.
5. Scania (Suedia sudică) - prezintă un relief jos, aplatizat și vălurit în care
se remarcă o serie de depozite morenaice; climatul are caracteristici oceanice, cu
exces de umiditate; densitatea populației relevă valori mari (peste 150
locuitori/km2); este o regiune agricolă (culturi vegetale și creșterea porcinelor);
industria este complexă (ex. construcții de mașini, industria textilă, alimentară și
industria chimică); principalul centru polarizator regional este orașul Malmö.
6. Litoralul baltic al Finlandei - relevă o concentrare majoră a populației;
deține numeroase centre urbane și o industrie diversificată (ex. siderurgie, construcții
de mașini, industrie ușoară); densitate sporită a căilor de transport de tip rutier,
fluvial, maritim, feroviar (magistrala feroviară principală are o orientare pe direcția
vest-est și a fost construită pe fruntea morenei frontale numită Salpausselkä);
sectorul agricol are caracter intensiv (ex. orz, ovăz, cartofi, alături de creșterea
bovinelor și porcinelor); orașele principale vădesc un caracter comercia, industria,
cultural și turistic (ex. Helsinki, Turku, Pori, Vaasa, Tampere, Lahti etc.).
7. Podișul Lacurilor - este o subregiune cu altitudini joase, aplatizată de
eroziunea glaciară; depresiunine de excavație și cele inter-morenaice găzduiesc un
număr impresionant de entități lacustre (peste 55 000, de unde și toponimul
atribuit); este o regiune intens împădurită (circa 80% din suprafață); industria de
exploatare și prelucrare a lemnului este foarte bine dezvoltată; densitatea populației
relevă valori reduse (10-15 locuitori/km2); așezările urbane sunt mici (ex. Mikkeli,
Kuopio, Kajaani etc.).
8. Statele baltice - circumscriu o subregiune a Europei nordice cu relief
jos și cu frecvente fenomene de înmlăștinire; climatul este de tranziție, umed și
răcoros; resursele subsolului sunt nesemnificative calitativ și cantitativ; economia
se află într-un proces de restructurare (de la cea planificată de tip comunist la cea
capitalistă, liberalizată); există un număr mare de orașe mici și mijlocii, polarizate
de cele trei orașe mari (Riga, Tallin și Vilnius) cu rol de capitale; principalele
ramuri industriale sunt pescuitul, industria prelucrătoare și construcțiile de mașini;
turismul relevă valențe culturale certe; principalii parteneri comerciali sunt Rusia,
Belarus și statele Uniunii Europene.

XII.2. Europa Central-Nordică

Europa Central-Nordică este o entitate teritorială suprapusă Câmpiei
Germano-Poloneze, extinsă spațial între culoarul Rhinului (la vest), cumpăna de
ape Vistula-Niemen-Nipru (la est) și unele sectoare de podișuri, precum Lysa Gora
(la sud) sau Lublin (la sud-est). Include în perimetrul său și unele masive de vârstă
201
hercinică de pe teritoriul Germaniei, respectiv Harz, Eiffel, Lausitz etc. În partea
sudică se sprijină pe masivele aparținătoare Patrulaterului ceho-morav (ex. Munții
Metaliferi, Munții Sudeți), precum și pe unitățile montane din sectorul nord-estic al
Munților Carpați. Are o suprafață de circa 712 783 km2, incluzând teritoriile a trei
state europene (Germania, Polonia și Danemarca).
Componenta morfologică a teritoriului este asemănătoare cu a Europei
Estice, fiind dominată de relieful jos, de câmpie și de o serie de podișuri și masive
vechi, intens peneplenizate. Spre deosebire de Europa Estică, se remarcă o
fragmentare minoră mai accentuată, o energie de relief cu valori sporite, iar
contactele morfologice tranșante cu unitățile învecinate sau între unitățile de relief
proprii sunt frecvente. Elementul generalizat în peisaj este morfogeneza glaciară
(indusă de calota glaciară) care a afectat cea mai mare parte a regiunii, imprimând
ca forme de referință, valurile de morene și depresiunile de exarație.
Din punct de vedere climatic, regiunea analizată este domeniul
interferențelor între influențele vestice (oceanice), cele ale climatului temperat
continental (tipic manifestate în est), influențele scandinavo-baltice (dinspre nord)
și cele temperat moderate (specifice arealelor sudice). Relativa uniformitate a
reliefului creează condițiile unei manifestări și propagări facile a influențelor
menționate către direcțiile opuse, în corelație cu acțiunea sezonieră a centrilor
barici de referință (anticiclonul siberian, anticiclonul Azorelor, ciclonul Islandei).
Higrografia relevă rețele organizate în părțile sudice ale versantului nordic
al Munților Carpați sau Munților Metaliferi. Rețeaua de ape curgătoare se
orientează în totalitate către nord, debușând în Marea Baltică și Marea Nordului
(ex. Niemen, Vistula, Oder, Elba etc.). De asemenea, demne de semnalat sunt
entitățile lacustre din depresiunile intermorenaice și de excavație (lacurile
mazuriene, lacurile pomeraniene) ce definesc peisajul arealelor de nord, precum și
predominanța tipului de alimentare pluvio-nival.
Biogeografic, regiunea se caracterizează prin extensiunea largă a pădurilor
de foioase, fagul pătrunzând către est până în arealele centrale ale Poloniei.
Climatul mai restrictiv și latitudinea ridicată impun extinderea pădurilor de
conifere ale taigalei în părțile nord-estice ale colinelor din Mazuria, generând un
peisaj de tip „parc” (păduri intens poienite). Fauna propune ca reprezentant
relevant zimbrul, rezervația faunistică Bialowieska (Fig. 94) din estul Poloniei
având caracter de unicitate în Europa, datorită fondului genetic al acestei specii,
dispărută în secolele trecute din alte zone, inclusiv din Carpații României. Alte
specii prezente sunt ursul, cerbul, căprioara, lupul, mătăsarul, alunarul,
ciocănitoarea, iar din domeniul ihtiofaunei, păstrăvul, lostrița, cleanul și mreana.
Învelișul edafic s-a format în condițiile unui climat umed și răcoros, fiind
dominat de spodisoluri (ex. podzoluri, soluri brun acide), gleisoluri și hidrosoluri.
Cambisolurile și argiluvisolurile sunt prezente mai ales în partea vestică a
subregiunii.
Baza de susținere economică este dată de terenurile agricole extinse (în care
predomină pășunile și fânețele permanent verzi, cu mare productivitate în vest,
datorită climatului umed), de resursele forestiere bogate și de zăcămintele apreciabile
202
de cărbuni superiori (prezente în bazinul Sileziei din Polonia și în Germania, cu
exploatări la Lublin, Cotbus, Berlin-Halle-Bieterfield). Se remarcă, de asemenea,
zăcămintele de uraniu (localizatele în masivele hercinice din Germania), cele de sare,
petrol și gaze naturale (în arealul dintre Weser și Labe), fier (ex. Harz, Pădurea
Thuringiei, Radom, Kielce), cupru, plumb (ex. Lublin, Harz) etc.

Fig.94. Peisaj de iarnă din rezervația faunistică Bialowieska (Polonia).

Sursă:(http://polska.pl/polska/51,125333,11433744.html?i=33, accesat în 13.11.2012, orele 1245).

Componenta de intervenție (omul și habitatele sale) exprimă o ordonare

teritorială subordonată factorilor naturali (ex. resurse, climat, relief), istorici (ex.
vechimea locuirii, influența factorilor politici), economici și sociali. Populația
depășește valoarea de 126 000 000 locuitori, generând o densitate medie de circa
177,3 locuitori/km2, cu diferențieri teritoriale majore. Astfel, partea nord-estică a
Poloniei prezintă valori reduse (10-20 locuitori/km2), în timp ce arealele centrale
dețin circa 50 locuitori/km2, iar anumite zone fertile vestice depășesc valoarea de
100 locuitori/km2. Bazinele carbonifere, arealele urbanizate și cele industriale, din
sudul Poloniei și Germania, au o densitate a populației ce depășește valoarea de
200 locuitori/km2.
Spațiul geografic al regiunii analizate aparține aproape exclusiv
naționalităților germană și poloneză, cu o serie de interferențe etnice (ex. prusace,
lituaniene, turcești). În Peninsula Yutlanda predomină net danezii, care au, de
asemenea, o origine germanică. Din punct de vedere confesional, regiunea este
domeniul de interferență dintre protestantism (în vest) și romano-catolicism (în est).
Așezările urbane actuale sunt continuatoarele vechilor situri antice din
arealele sud-vestice (ex. Colonia - Köln) sau a burgurilor medievale ce constituie
203
majoritatea absolută a entităților urbane (ex. burgurile hanseatice ale Germaniei).
Polarizarea majoră a teritoriului se realizează prin intermediul a trei mari poli de
referință, respectiv Berlin, Varșovia și Copenhaga. Acestora li se atașează o serie
de centre polarizatoare de ordinul II, precum Hamburg, Cracovia, Szczecin, Köln,
Frankfurt, Dresda. Regiunea deține o serie de aglomerații urbane multimilionare de
anvergură, precum Rhin-Rhur, Silezia Superioară, Szczecin-Gdansk, Hanovra-
Bremen-Hamburg, Leipzig-Halle etc.
Economia regiunii se remarcă printr-un dualism evident, determinat de
disparitățile de dezvoltare dintre Germania și Danemarca (pe de o parte, ca țări
puternic dezvoltate) și Polonia (pe de altă parte, aflată în curs de dezvoltare, însă cu
creșteri economice rezonabile). Se remarcă o anumită specializare economică
regională, Danemarca, în lipsa unor resurse ale subsolului, dezvoltându-și puternic
sectorul agricol, în timp ce Germania, beneficiind de resurse însemnate, de o forță
de muncă numeroasă și o tradiție îndelungată și-a dezvoltat eficient sectorul
industrial. Polonia, posedă şi datorită reminiscenţelor vechii strategii economice de
tip comunist, care a presupus dezvoltarea tuturor ramurilor, o economie mixtă
aflată însă într-o rapidă și eficientă restructurare.
Sectorul agricol reflectă condiţionările de ordin climatic şi pedogeografic,
culturile cele mai răspândite fiind secara, cartoful, sfecla de zahăr, orzul, ovăzul, inul,
plantele furajere etc. Pe primul loc se situează, detaşat, sectorul zootehnic, respectiv
creșterea bovinelor, facilitată de păşunile şi fâneţele extinse. Se remarcă două rase
principale - Roşia daneză şi Holstein. Creșterea bovinelor este acompaniată de
activitatea de creștere a ovinelor, porcinelor (ex. Germania ocupă locul IV pe Glob)
şi a păsărilor, care completează structura subramurii, diversificând-o. Creșterea
cabalinelor este o activitate definitorie pentru sectorul zootehnic al Poloniei.
Mecanizarea, chimizarea şi biotehnologizarea sectorului agricol înregistrează valori
ridicate în Danemarca şi Germania şi valori medii în Polonia.
Industria regiunii se impune prin productivitate, automatizare, robotizare
și eficiență a muncii. Germania ocupă locul al II-lea (după Statele Unite ale
Americii) în ceea ce priveşte producţia industrială, având dezvoltate toate
ramurile. Industria energetică valorifică zăcămintele de cărbuni inferiori (din
partea estică a ţării), cele de uraniu (cantonate în masivele hercinice vechi) și
potenţialul hidroenergetic al râurilor. Consumul ridicat de petrol și gaze naturale
este asigurat în mare măsură din import.
Metalurgia are tradiţii vechi în regiunea Ruhr (ex. Bochum, Duisburg,
Dortmund, Leipzig, Berlin etc.) dar şi în Silezia inferioară şi superioară (ex.
Nova Huta, Katowice, Chorzow). Cărbunele cocsificabil propriu este asociat
minereului de fier importat din state precum Suedia, Franţa, Canada, Liberia, în
cadrul unei siderurgii performante. Germania este una din marile producătoare de
automobile, la Wolfsburg (Volkswagen), Russelheim (Opel), Köln (Ford),
Stuttgart (Daimler-Benz) şi München (BMW - Fig. 95). În regiune, se produc, de
asemenea, nave la Rostock, Hamburg, Bremen, Kiel (Germania), Szczecin,
Gdansk (Polonia) și Copenhaga (Danemarca), precum și material rulant,
aparatură optică (ex. Jena, Dresda, Berlin), mecanică de precizie, maşini agricole
204
etc. Industria chimică, textilă, alimentară, a materialelor de construcţie au, de
asemenea, o competitivitate ridicată.

Fig.95. Sediul firmei BMW (München, Germania).

Sursă:(http://www.jhgphoto.com/photo-blog/2011/9/24/bmw-headquarter-munich-bavaria-
germany.html, accesat în 30.11.2012, orele 1155).

Turismul beneficiază de un potenţial atractiv, natural şi antropic, variat,

permiţând desfăşurarea tuturor tipurilor şi formelor posibile. Poziţia geografică şi
climatul mai răcoros reduc însă ponderea turismului litoral, cele trei ţări
constituindu-se într-o regiune emiţătoare de turişti, mai ales către litoralul
mediteraneean sau al altor mări tropicale. În Germania şi Polonia turismul recreativ
şi cel cultural identifică condiţii optime de afirmare, în vreme ce, în Danemarca
tipul predominant este cel cultural. Ca regiuni turistice de rezonanţă europeană
menţionăm Valea Rhinului (cu numeroase castele celebre), Carpaţii polonezi (cu
staţiunea Zakopane), litoralul baltic (cu stațiunea Sopot). Un obiectiv de rezonanţă
europeană este complexul salino-turistic Wieliczka (Fig. 96) de lângă Cracovia (cu
300 km galerii; - 325 m adâncime) cu amenajări interioare complexe (ex. statui,
grupuri statuare, capelă, sală de concerte, muzeu, sanatoriu, bar etc.). Alte centre
de focalizare turistică sunt oraşele Berlin, Dresda, Leipzig, Heidelberg, Potsdam,
Weimar, Cracovia, Varşovia, Copenhaga etc., cu numeroase atracţii de ordin
antropic (ex. muzee, monumente, catedrale, castele şi palate).
Transporturile se remarcă printr-o rețea densă de autostrăzi, căi ferate şi
aeroporturi, configurată mai ales în partea vestică şi centrală a regiunii, ataşată
Germaniei şi Danemarcei. Multe din autostrăzile Germaniei au fost edificate încă
205
dinainte de cel de-al II-lea război mondial, la bază fiind raţiuni de ordin strategic.
Astăzi ele traversează întregul teritoriu al statului, de la nord la sud şi de la vest la
est, având conexiuni internaţionale numeroase. În viitor va fi edificată autostrada
Berlin-Varşovia-Moscova, ce va lega Europa Central-Nordică de cea Estică.

Fig.96. Structura complexului salino-turistic Wieliczka (Polonia).

Sursă:(http://www.google.com/imgres?um=1&hl=en&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih=789
&tbm=isch&tbnid=qXpNzimqxjoKJM:&imgrefurl, accesat în 30.11.2012, orele 1115).

Transporturile maritime sunt facilitate de larga deschidere a celor trei state

către Marea Baltică şi Marea Nordului, fiind deservite de infrastructuri portuare
complexe (ex. Gdansk, Gdynia, Szczecin, Copenhaga, Rostock, Lübeck, Hamburg
etc.). Germania se remarcă și printr-o reţea densă de aeroporturi, acestea fiind
prezente şi în oraşele mari ale celorlalte două state.
Pentru optimizarea transportului fluviatil au fost construite canale fluviale
de transport (ex. Kiel, Rhin-Main-Dunăre etc.).
206
 Comerţul înregistrează valori ridicate, datorită unor intense schimburi
internaţionale, realizate între ţările regiunii, cu celelalte state din Uniunea
Europeană, cu o parte din statele vecine (ex. Rusia, Ucraina, Norvegia) și cu alte
state din America (ex. Statele Unite ale Americii, Canada, Brazilia, Argentina etc.),
Asia (ex. China, Japonia) sau Africa.
Germania şi Danemarca înregistrează balanțe comerciale excedentare.
Danemarca exportă produse agricole, centrale eoliene, nave şi importă combustibili
şi alte produse manufacturate. Germania importă minereuri, combustibili, produse
agricole şi exportă o mare varietate de mărfuri industriale de înaltă calitate.
Exportul Poloniei constă în produse agricole (ex. cereale, cartofi, carne), cărbuni,
cherestea iar importul, în maşini şi utilaje, petrol şi gaze etc. Balanţa sa comercială
este deficitară.
Diferențieri regionale:
La nivelul Europei central-nordice se evidențiază o serie de subdiviziuni
teritoriale complexe și cu o anumită notă de specificitate, respectiv:
1. Mazuria, cuprinde partea nord-estică a Câmpiei Germano-Poloneze.
Este dominată peisagistic de formaţiuni glaciare (ex. morene, drum-linuri,
depresiuni de excavaţie etc.) şi de reţeaua celor peste 10 000 lacuri de mici
dimensiuni. Este o subdiviziune teritorială intens împădurită, cu densitate a
populației redusă şi oraşe puţine. Centrul de gravitaţie major este Varşovia, un
centru de ordinul doi fiind oraşul Bialystok. Industria este dezvoltată în Varşovia,
în restul teritoriului predominând o economie forestieră conjugată cu creşterea
animalelor, cu o densitate mai redusă a căilor de transport și cu un peisaj cu valenţe
turistice remarcabile (ex. păduri, lacuri, faună cinegetică, vestigii medievale etc.).
2. Silezia superioară este o subunitate poziționată în sudul Poloniei şi
include podişul Lysa Gora şi versantul nordic al Carpaţilor polonezi. Bogate și
variate resurse ale subsolului (ex. cărbuni, minereuri neferoase, sare, petrol, gaze
naturale etc.) se află la baza industriei metalurgice, industriei chimice și
construcțiilor de maşini. Densitatea populaţiei depăşeşte 150 locuitori/km², iar
numărul oraşelor şi aglomeraţiilor urbane este ridicat. Principalul centru polarizator
este Cracovia, secondat de Wroclaw, Katowice, Nova Huta, Czestockowa.
Industrie extractivă (a cărbunilor), metalurgie, constructoare de maşini. Este
dezvoltată creşterea animalelor şi turismul (ex. Zakopane).
3. Litoralul baltic include faţada baltică a Poloniei, Germaniei şi
Danemarcei. Este o regiune cu specific portuar, cu industrie constructoare de
maşini, chimică, alimentară (ex. conserve de peşte). Activităţi comerciale şi de
transport intense. Principalele oraşe sunt: Gdansk, Gdynia, Sopot (turism),
Szczecin, Rostock, Lübeck, Copenhaga. Trafic internaţional de mărfuri, turism.
4. Regiunea berlineză are ca sistem de referinţă teritorială metropola
omonimă către care gravitează partea estică a Germaniei (inclusiv oraşele Postdam
și Frankfurt pe Oder), dar şi vestul Poloniei (în cadrul regiunii tranfrontaliere).
Densitate ridicată a populaţiei. Industrie electronică şi electrotehnică, chimică,
metalurgică. Activităţi industriale, comerciale, culturale şi turistice intense.
Agricultura este de tip periurban cu dezvoltarea legumiculturii și de creștere a
207
păsărilor şi bovinelor pentru lapte. Căile de transport sunt dense, variate și
moderne. Este dezvoltat turismul cultural şi cel de tranzit.
5. Peninsula Yutlanda include cea mai extinsă parte a Danemarcei şi
nordul Germaniei. Economia este mixtă iar agricultura are caracter intensiv (ex.
creşterea animalelor, plante furajere, legume, orz, secară). Dezvoltate sunt și
pescuitul, industria prelucrătoare şi navală. Sectorul turistic este dominat de cel
cultural şi de tranzit spre și dinspre Scandinavia. Centrele polarizatoare principale
sunt Arhus, Aalborg, Hamburg, Bremen.
6. Rhinul mijlociu se suprapune spaţial sectorului german al culoarului
Rhinului, desfăşurat între Karlsruhe şi Köln, respectiv Masivului Şistos Renan. Este
una dintre cele mai tipice regiuni industriale ale Europei incluzând bazinul Ruhr cu o
puternică industrie extractivă a cărbunelui şi metalurgie, industrie chimică,
constructoare de maşini. Aici se conturează un viitor megalopolis cuprinzând oraşele
Duisburg, Bochum, Essen, Dortmund, Düsseldorf și Wupertal. Se remarcă o intensă
activitate de transport fluvial, feroviar, rutier.
7. Germania de sud-est (Subregiunea Sudetă) - cuprinde zona Nürnberg-
Dresda cu industrie optică, electronică. Agricultură mixtă, industrie textilă, industrie
optică, turism. Centre polarizatoare secundare sunt Zwikau, Jena, Cottbus.
XII.3. Europa Estică
Are o extensiune teritorială remarcabilă, atât pe latitudine cât şi pe
longitudine, desfăşurându-se între mările aferente Oceanului Arctic (la nord),
Marea Neagră şi Munții Caucaz (la sud), Munţii Ural (la est) şi culoarul Nistru-
Dvina de Vest (la vest). Suprafaţa sa este de peste 4 500 000 km² deţinând, astfel,
aproape jumătate din extensiunea continentului, ceea ce o instaurează, dimensional,
drept o macroregiune tipică.
Peisajul său este tributar din punct de vedere fizionomic şi structural
reliefului jos, de câmpie (Câmpia Europei de Est - dezvoltată integral în cadrul
regiunii pe direcţia nord-sud) şi de podişuri cu altitudini reduse (ex. Volîno-
Podolic, Smolensk, Valdai, Volgăi) situate în partea vestică a unităţii. Catena
montană a Munților Ural, amplasată periferic, este o limită precisă în raport cu
Asia şi o fâşie de convergenţă regională a fluxurilor economice.
Impactul climei, al doilea element natural cu importanţă peisagistică
majoră, se impune prin continentalismul accentuat, datorat influenţei
anticiclonului siberian şi prin degradeul fenomenelor pe direcţia nord-sud, de la
climatul rece, subpolar (receptat pe litoralul arctic) la cel temperat continental
propriu-zis (în centru) şi subtropical (în Peninsula Crimeea). Relieful jos permite
o propagare nestânjenită, pe mari suprafeţe, a diverselor influenţe climatice. În
arealul sud-estic (caspic) al unităţii este localizat polul continental al aridităţii
continentului european.
Hidrografia se detaşează prin organizarea pronunţată a reţelelor de drenaj
(ex. Volga, Nistru, Nipru, Don, Peciora, Dvina, Mezen) şi prin descărcarea lor
divergentă către nord (Marea Barents), nord-vest (Marea Baltică), respectiv către
sud (Marea Caspică şi Marea Neagră). Regiunea est-europeană se remarcă prin
208
prezența celui mai important fluviu european, ca debit şi lungime (Volga) şi a unor
mari lacuri tectono-glaciare (ex. Ladoga şi Onega).
Vegetaţia relevă cea mai ilustrativă zonalitate latitudinală, omogenitatea
reliefului asigurând treceri lente de la un tip de vegetaţie la altul. Astfel, litoralul
nordic este dominat de elementele tundrei şi silvotundrei, urmate, către sud, de o
largă fâşie a pădurilor de conifere boreale (taigaua). Ea ocupă o vastă suprafaţă
derulată între Munţii Ural şi litoralul baltic, suprapusă zonei central-nordică a
regiunii. Spre sud, taigaua este asociată unei fâşii înguste de foioase, cu menţiunea
că fagul se întâlneşte doar în partea apuseană a acesteia, respectiv până unde se
resimt influenţele vestice. Un important areal din partea central-sudică revine
silvostepei şi stepei, cu predominanţa asociaţiilor de graminee. De altfel, în această
zonă asociaţia de stepă relevă cele mai tipice trăsături la nivel continental.
Vegetaţia este interferată direct cu răspândirea elementelor faunistice,
caracteristice zonei reci (ex. urs alb, vulpe polară), zonei forestiere (ex. elan, urs,
cerb, hermelină, zibelină) sau a stepei (ex. iepurele, dropia, antilopa saiga).
Învelişul edafic este alcătuit din permafrost (în arealele nordice),
spodosoluri - soluri acide, podzoluri, soluri gleice (în taiga), molisoluri -
cernoziomuri, soluri nisipoase sau halomorfe (în stepă şi silvostepă).
Componenta antropică a sistemului regional este compusă din populaţia
părţii europene a Rusiei (circa 108 milioane locuitori), Ucrainei (48,7 milioane) şi
Belarusului (10 milioane locuitori). În total, circa 167 milioane locuitori, ceea ce îi
atribuie un loc important în structura demografică europeană (deţinând un sfert din
populaţia totală a continentului). Densitatea medie este de 36 locuitori/km², fapt ce
plasează Europa estică mult sub media europeană. Raportul populaţie-bază de
resurse este deosebit de favorabil datorită, pe de o parte, densităţii demografice
reduse iar pe de altă parte, resurselor solului şi subsolului variate şi bogate. Mari
contraste ale densităţii apar între partea nordică (1-10 locuitori/km²) şi cea centrală
(20-50 locuitori/km²) sau sud-vestică. În sud-est şi nord se identifică areale foarte
slab populate (sub 1 locuitor/km²), iar în sud-vest (ex. Podişul Volîno-Podolic,
Câmpia Niprului) areale cu peste 100 locuitori/km².
Predomină populaţia urbană concentrată în mari metropole (ex. Moscova,
Sankt- Petersburg, Kiev, Minsk) sau în veritabile aglomeraţii urbane (cum sunt
cele din jurul Moscovei, Bazinul Donetsk, Ural etc.).
Structura etnică este mozaicată și este formată în proporție covârșitoare din
ruşi, ucrainieni și bieloruşi. Se constată un accentuat amestec de populaţii (mai ales
în sud) datorat politicii sovietice de creare a unei singure naţionalităţi, prin
dislocări şi deportări de grupuri etnice în vederea ştergerii memoriei ancestrale a
populațiilor locale și a reconfigurării structurilor etnice de populație.
După anul 1990 s-a amplificat fenomenul stagnării demografice şi a
îmbătrânirii, datorită renunţării la politicile nataliste, a liberalizării măsurilor
contraceptive, a planificării familiale. De asemenea, au apărut elementele unei
dinamici teritoriale accentuate, cu migrarea populaţiei către noile ţări
independente, apărute după destrămarea Uniunii Sovietice, inclusiv a ruşilor
dinspre acestea către Rusia (fenomen cu intensitate mult mai redusă).
209
 Sistemele de aşezări cuprind celule habitaționale variate, de la iglu-ul
zonei polare, la gospodăriile construite din lemn în taiga sau bordeiele din arealele
de stepă. Aşezările rurale de tip răsfirat sau compact apar în poienile taigalei, la
liziera pădurilor, de-a lungul râurilor sau a căilor de transport (în vastitatea
spaţiului ele devin axe de referinţă existenţială). Multe aşezări rurale au tente
tradiţionale pronunţate.
Aşezările urbane concentrează majoritatea populaţiei. Unele au vechime
feudală (ex. Moscova, Kiev, Tula, Gorki, Perm, Samara), în timp ce altele au
apărut mai recent (ex. Sankt-Petersburg, secolul al XVIII-lea; oraşele din Ural,
Donbas, Krivoi Rog - secolele XIX-XX). Au funcţii complexe, îndeosebi
industriale, comerciale, turistice, administrativ-culturale. Predomină oraşele mari şi
mijlocii. Tendinţa de formare a unui megalopolis, având ca centru de referinţă
Moscova, se accentuează.
Componentele derivate ale sistemului regional (economia, infrastructura
tehnică a teritoriului, aspectele sociale şi de mediu) primesc note caracteristice.
Economia, reflectă pe de o parte gradul de valorificare a resurselor naturale
şi umane dar şi impactul sistemului politic şi al strategiilor de dezvoltare urmate de
cele trei ţări ale regiunii analizate.
Din punct de vedere a resurselor subsolului, Europa Estică este, cu
certitudine, cea mai bogată regiune a Europei. Ea deţine mari resurse energetice,
respectiv: petrol (în Povolje - „Baku II”, Munții Caucaz, Câmpia Peciora, Marea
Caspică); gaze naturale (între Volga şi Ural, Ucraina); cărbuni (Donbas, Ural,
Peciora, Bazinul Moscovei); potenţial hidroenergetic (pe Volga, Nipru, Don);
resurse mareemotrice (în Peninsula Kola); potenţial energetic solar (în arealele
sud-estice). În aceeaşi regiune sunt cantonate cele mai mari rezerve de fier din
lume (ex. Kursk, Krivoi-Rog, Magnitogorsk, Kerci), alături de minereuri
neferoase (ex. plumb, zinc, cupru, aur, argint, bauxită - în Munţii Ural), fosforite
şi apatite (ex. Peninsula Kola, Ural), lemn (în taiga), soluri fertile (în zona de
stepă şi silvostepă) etc.
Dezvoltarea economiei a fost influenţată decisiv de existenţa, timp de circa
70 de ani a regimului comunist, cu o strategie proprie, bazată pe dezvoltarea
tuturor ramurilor economice, pentru asigurarea independenţei față de blocul
statelor capitaliste, amplasarea lor omogenă în teritoriu, dotarea tehnică modestă,
productivitatea scăzută. Astfel, distanţele apreciabile dintre arealele cu resurse și
unitățile de producție constituie, alături de alte elemente, o frână în dezvoltarea
sistemului economic centralizat.
În domeniul industrial, actualmente, se remarcă o reorientare către
ramurile cele mai productive şi competitive, cu punerea accentului pe industria
extractivă a petrolului şi gazelor naturale, intens solicitate pentru export.
Exploatarea cărbunilor vizează alimentarea industriei termoenergetice. Industria
metalurgică are vechi tradiţii în Munții Ural, Ucraina de sud, Bazinul Moscovei, iar
industria constructoare de maşini în centrele din Munții Ural, Moscova şi în marile
oraşe (inclusiv porturi). Industria chimică produce îngrăşăminte chimice, mase
plastice, cauciuc (ex. Moscova, Sankt Petersburg, Kiev, Munții Ural). Industria
210
mijloacelor de transport trebuie să satisfacă o cerere apreciabilă pentru toate
tipurile (ex. rutiere, feroviare, aeriene, navale). Întreprinderile sunt concentrate în
marile oraşe (ex. Moscova, Sankt Petersburg, Kiev, Harkov) sau în porturi (ex.
Sevastopol, Novorosibirsk, Odessa). Industria alimentară prelucrează materii prime
de origine vegetală sau animală, producând zahăr (din sfeclă), ulei, conserve de
carne, legume sau peşte, brânzeturi, lactate, alcool (celebrele sortimente de votcă,
obţinute din secară). Industria textilă valorifică lâna, inul, cânepa, bumbacul etc.,
producând confecţii, tricotaje, postavuri.
Agricultura a fost puternic influenţată de sistemul centralizat de gestionare
a terenurilor agricole şi a mijloacelor de producţie, în așa-numitele sovhozuri.
Mecanizarea este redusă, chimizarea insuficientă, agrotehnicile slab productive.
Cererea de consum nu este acoperită din resursele proprii (în cazul grâului şi a
cărnii), Rusia fiind nevoită să apeleze la importuri masive. Agricultura are, încă, un
caracter extensiv, etapa actuală semnificând începutul apariției fermelor mijlocii,
activitatea în domeniu fiind încă dezarticulată și slab subvenţionată.
Transporturile se caracterizează prin dezvoltarea tuturor tipurilor la un
nivel mediu de eficienţă, prin precaritatea şi densitatea redusă a elementelor
infrastructurale, datorită vastităţii spaţiului deservit. Cunoscută este linia ferată
transcontinentală trans-siberiană ce leagă Moscova de Vladivostok (Fig. 97).

Fig.97. Calea ferată trans-siberiană.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih=789&tb
m=isch&tbnid=97kuCIi3IUJxRM:&imgrefurl=http://george2210.blogspot.com/2009/02/1-
transsiberianul.html, accesat în 01.12.2012, orele 1115).

Sunt dezvoltate transporturile aeriene, Rusia fiind una dintre cele patru
state cu mare tradiţie în construcţia aparatelor de zbor, alături de Statele Unite ale
211
Americii, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord şi Franţa. Ca
neajunsuri, amintim slaba conectare a căilor rutiere şi coeficientul de modernizare
scăzut. Transportul fluviatil este deosebit de intens pe fluviul Volga şi pe canalele
desprinse din acesta. Transportul maritim se realizează pe Marea Neagră, Marea
Baltică, Marea Caspică, Marea Barents.
În privința raporturilor comerciale, Europa Estică realizează schimburi
diversificate cu state din Europa, Asia şi America. Se exportă minereuri, petrol,
gaze naturale, cărbuni, cherestea şi se importă produse alimentare, bunuri de
consum, maşini şi utilaje. Parteneri privilegiaţi pentru exporturile regiunii sunt
fostele republici sovietice, statele din Uniunea Europeană iar la import, pe lângă
acestea, se remarcă Statele Unite ale Americii, Japonia, China etc.
Regiunea a suferit un evident recul geopolitic după anul 1990, o dată cu
pierderea rolului de a doua mare putere mondială. Încercarea de revenire a Rusiei
la vechiul statut este evidentă prin tendinţa de reconstituire a vechiului imperiu sub
forma unei sfere de influenţă proprie (prin crearea Comunității Statelor
Independente) dar şi prin opoziţia deschisă față de extinderea Organizației
Atlanticului de Nord (NATO) şi a Uniunii Europene, către est.
În prezent stratificarea socială este anarhică, datorită apariţiei unei clase de
vârf oculte, în vreme ce clasa de mijloc este nesemnificativă numeric. Populaţia
pauperizată este majoritară. Numeroase şi grave probleme sunt și în domeniul
protejării și gestionării mediului (ex. cazul centralei atomoelectrice de la Cernobâl,
ale cărei efecte negative sunt încă departe a fi rezolvate).
Diferențieri regionale:
Europa de Est prezintă următoarele subdiviziuni teritoriale majore:
a) Regiunea Kola-Peciora include estul Peninsulei Kola şi partea nordică a
Câmpiei Est-Europene. Relieful atinge altitudinea maximă de 1 191 m în Munţii
Hibini, pentru a coborî definitiv în podişul Khareliei şi Câmpia Peciora. Este
circumscrisă climei polară, subpolară şi temperat-excesivă (rece), respectiv tundrei,
silvotundrei şi părţii nordice a taigalei. Subregiunea este slab populată, însă deține
o industrie variată (ex. extractivă, metalurgică, constructoare de maşini), o
economie forestieră intensă şi o agricultură bazată exclusiv pe creşterea animalelor
pentru lapte. Principalul centru polarizator este metropola Sankt-Petersburg, alte
centre, de nivel inferior fiind Murmansk şi Arhanghelsk.
b) Câmpia Moscovei are ca pol de gravitaţie oraşul Moscova, cu peste 10
milioane locuitori. Se extinde pe o arie vastă reprezentând nucleul economic al
Rusiei. Taigaua se interferează către sud cu silvostepa şi stepa, de unde rezultă
diversitatea formelor de exploatare a terenurilor. Mari resurse de fier și cărbune,
cantonate în bazinul Kursk-Belgorod şi Bazinul Moscovei stau la baza metalurgiei
şi industriei constructoare de maşini de la Moscova, Kursk, Belgorod, Tula etc.).
Sunt dezvoltate toate ramurile industriei (ex. energetică, chimică, textilă,
alimentară, materiale de construcţii). Se practică o agricultură mixtă, formată din
creşterea bovinelor pentru carne şi lapte, pomicultură, legume, cartofi, grâu. Se
remarcă o densitate mare a populaţiei (peste 100 locuitori/km²) şi a reţelelor de căi
de transport. Moscova se detaşează ca centru de gravitaţie regională. Alte centre
212
polarizatoare, de rang inferior sunt Vladimir, Kaluga, Tula, Smolensk, Kursk,
Voronej, Gorki, Kostromo.
c) Regiunea Ural este o entitate teritorială de tip anizotrop, suprapusă
lanţului montan omonim cu o lungime de peste 2 000 kilometri. Prezintă o
morfologie glaciară (în nord), una carstică (în centru - Peştera Kungur, cu picturi
preistorice), un climat polar (în nord) şi temperat continental excesiv (la latitudini
mai joase). Asociațiile vegetale predominante sunt tundra, silvotundra și pădurile
de conifere. Este o regiune industrială complexă (ex. metalurgie, construcţii de
maşini, chimică, prelucrarea lemnului etc.), dezvoltată pe seama unor resurse
autohtone bogate. Agricultura este slab dezvoltată și bazată exclusiv pe creşterea
animalelor. Centrele polarizatoare, cu activităţi industriale diversificate (ex.
siderugie, construcţii de maşini, industrie chimică, electronică şi electrotehnică)
sunt oraşele Ekaterinburg, Celiabinsk, Magnitogorsk, Perm şi Ufa.

Fig.98. Peştera Kungur (Rusia).

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?start=190&um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bi
h=789&tbm=isch&tbnid=zfDimzsb0sTHtM:&imgrefurl, accesat în 01.12.2012, orele 1235).

d) Povolje este o unitate situată între Volga şi Munții Ural și are la bază o
câmpie tipică, bogată în resurse de petrol şi gaze naturale (ex. exploatarea Baku
II), pe seama cărora s-a dezvoltat industria chimică (ex. petrochimie, îngrășăminte
chimice etc.). Alte ramuri industriale dezvoltate sunt metalurgia şi industria
213
constructoare de maşini. Terenurile fertile sunt cultivate mai ales cu cereale și
plante tehnice, iar în secundar se practică creşterea animalelor. Centre polarizatoare
mai importante sunt Volgograd şi Samara.
e) Regiunea Belarus se desfăşoară în partea vestică a Europei de Est,
ocupând întreaga suprafaţă a statului omonim. Este compusă dintr-o asociere de
câmpii şi podişuri joase, brăzdate de coline morenaice, iar climatul este de tip
temperat continental de tranziţie. Asociațiile vegetale predominante sunt pădurile
de amestec, foioase şi cele de răşinoase. Din punct de vedere industrial de remarcă
construcțiile de maşini și industria alimentară. Sectorul agricol este dominat de
creşterea bovinelor şi porcinelor, de culturile de cereale, plante furajere, in. Centrul
polarizator principal este oraşul-capitală Minsk (1,7 milioane locuitori), alte centre
secundare fiind Vitebsk, Moghilev, Brest.
f) Regiunea Nistru-Don este o subunitate conturată în partea centrală a
Ucrainei, suprapusă morfologic podişului Volîno-Podolic şi Câmpiei Niprului și
bogată în cărbuni (ex. Donbas) şi fier (ex. Krivoi-Rog). Prin urmare, se remarcă
industria extractivă, metalurgia și industria construcțiilor de maşini. Sectorul
agricol are un caracter mixt, bazat pe culturile de cereale, plante furajere, sfeclă de
zahăr și creşterea animalelor. Principalele centre polarizatoare sunt Kiev (2,7
milioane locuitori), Harkov, Doneţk, Dnepropetrovsk, Rostov pe Don.
g) Regiunea pontico-caspică se extinde în sudul Ucrainei, nordul
Caucazului şi nord-vestul Mării Caspice. Câmpia imprimă nota definitorie a
reliefului, excepţie făcând peninsula Crimeea, unde apare un masiv muntos
pitoresc (Munţii Crimeii, de 1 545 m altitudine - Fig. 99).

Fig.99. Munții Peninsulei Crimeea.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih=789&tb
m=isch&tbnid=9yII61E_SU3muM:&imgrefurl=http://www.perekop.net/excursions-in-
crimea, accesat în 03.12.2012, orele 1400).
214
 Este mai dens populată în nordul Mării Negre. Profilul economic este
unul mixt, având la bază sectorul agroindustrial și turismul (ex. Peninsula
Crimeea, Munții Caucaz). Industria se bazează în principal pe ramura
construcțiilor de maşini (ex. nave, maşini agricole) și pe exploatările de petrol şi
gaze naturale (inclusiv cele de pe platforma continentală a Mării Neagre).
Agricultura este diversificată - cereale, viticultură, pomicultură, legume etc.,
fiind favorizată de climatul mai cald și cu accese de ariditate (varianta
submediteraneană uscată, specifică Peninsulei Crimeea).
Extensiunea deosebită a macroregiunii Europei de Est se reflectă şi în
dimensiunile taxonilor inferiori, ale regiunilor de ordinul I sus-menţionate. Ele
echivalează adesea, sub raportul desfăşurării spaţiale, cu celelalte regiuni europene
(Europa de Vest, Peninsula Iberică, Peninsula Balcanică, Europa Centrală) ale
căror subdiviziuni pot fi racordate cu regiunile de ordinul II ce pot rezulta din
divizarea celor șapte entităţi descrise anterior (spre exemplu, pentru regiunea Ural
pot fi delimitate, urmând particularităţile fizico-geografice, dar şi aspectele
economice, trei compartimente - Uralul de Nord, Uralul Central şi Uralul Sudic,
fiecare dintre ele având suprafeţe apreciabile etc.

XII.4. Europa Centrală

Poate fi interpretată drept cea mai ambiguă unitate geografică a Europei,
datorită distorsiunilor de ordin politic (ideologic sau strategic) ce au guvernat
realităţile europene ultima jumătate de secol. Deoarece sistemul de referinţă era
format din cei doi poli de putere (Comunitatea Economică Europeană şi Uniunea
Sovietică), localizați în extremele opuse ale continentului (vest şi est), partea sa
centrală a rămas la periferia ambelor sisteme, fără o anumită identitate proprie.
Abia odată cu anii `90 ai secolului XX, după destrămarea „cortinei de fier”, ce
separa cele două „lumi”, Europa Centrală începe să fie perceput și apreciată ca o
entitate viabilă și cu personalitate proprie.
Din punct de vedere geografic, în această unitate se include sistemul
conturat (sub forma unei coloane vertebrale) de arcul carpatic, la care se ataşează
spre exterior o serie de vertebre precum patrulaterul ceho-morav (în nord-vest),
Podişul Moldovei şi insula hercinică dobrogeană (către est şi sud-est). Suprafaţa ei
este de circa 550 000 km² şi include cinci state (Republica Cehă, Slovacia,
Ungaria, România şi Republica Moldova). Gravitaţia naturală, sistemul
interconexiunilor economice şi infrastructurile teritoriale impun ataşarea la această
regiune, a bazinului Vienei (din Austria - respectiv circa ¼ din teritoriul acestui
stat), a Transkarpatiei, nordului Bucovinei şi a sudului Basarabiei (aparţinătoare
astăzi Ucrainei).
Astfel, limitele regiunii se suprapun culoarului Nistrului (în est), sectorului
românesc şi sârbesc al Dunării (către sud), bazinului Vienei (în sud-vest),
masivelor hercinice racordabile Carpaţilor vestici (înspre vest) şi culmile înalte
carpatice (la nord).
Din punct de vedere morfologic este unitatea cea mai nuanţată şi mai
echilibrată proporțional a Europei, unui lanţ muntos cu trăsături specifice (varietate
215
litologică şi structurală, tipuri și forme de relief mozaicate), cum este cel carpatic,
asociindu-i-se podişuri extinse, extra-carpatice (ex. Podişul Boemiei, Podişul
Moldovei, Podişul Dobrogei, Podişul Getic) şi intra-carpatice (ex. Podişul
Transilvaniei, Dealurile de Vest, masivele muntoase de tip horst din Panonia).
Triada peisajului morfologic este completată de câmpii reprezentative interne (ex.
Câmpia Panonică) sau externe (ex. Câmpia Română). De altfel, relieful este
elementul geografico-fizic care îşi pune cea mai expresivă pecete în peisaj.
Un alt element geografico-fizic cu impact major în configurarea
trăsăturilor de peisaj este clima. Europa Centrală îşi confirmă existența și
personalitatea și prin faptul că, în perimetrul său se întâlnesc, se interferează şi se
atenuează toate influenţele climatice ale continentului european. Bariera Carpaţilor
româneşti (mai ales prin sectorul Carpaților Orientali) devine un obstacol orografic
de netrecut atât pentru influenţele climatului continental excesiv est european, cât
şi pentru cele ale climatului oceanic, specific vestului Europei. Aici se atenuează,
până la dispariţie, influenţele scandinavo-baltice (pătrunse până la mijlocul
Culoarului Siretului) dar şi cele submediteraneene, ajunse în Podişul Mehedinţi sau
Munţii Banatului. Acest faptul trebuie accentuat, deoarece justifică pe deplin
condiţia regiunii de loc central, în raport cu principalii centri barici, dar şi de loc
echidistant, în raport cu posibilitatea lor de influenţare climatică.
Din punct de vedere hidrografic, Europa Centrală, cu excepţia unor
suprafeţe restrânse din arealele nord-vestice (tributare Elbei) sau est - sud-estice
(drenate direct în Marea Neagră) este o regiune tributară fluviului Dunărea. Axa
fluvială menționată este un dren magistral, deşi asimetria bazinului său este
evidentă, doar afluenţii de stânga aparţinând regiunii studiate, în timp ce, afluenții
de dreapta aparțin regiunii alpine și celei balcanice. Dunărea devine astfel o axă de
gravitaţie majoră, atât naturală, cât, mai ales, economico-socială, ceea ce-i conferă
rolul de vector preferenţial al masei, energiei şi intereselor din interiorul sistemului
regional. Densitatea medie a reţelelor hidrografice, regimurile scurgerii şi debitele
cu oscilaţii normale asigură resurse de apă suficiente unei dezvoltări susţinute și
sustenabile a regiunii. Apelor de suprafaţă li se adaugă mari resurse subterane,
cantonate în zonele pericarpatice sau (ca acvifere de profunzime) în bazinul
transilvan şi cel panonic (însemnate rezerve de ape termale).
Din perspectiva învelișului biogeografic, Europa Centrală relevă cea mai
tipică interferenţă între speciile vegetale şi faunistice ale Europei vestice, cu cele
eurasiatice, continental-pontice, cu cele sudul şi sud-estul Europei sau cu cele
circumpolare și alpine. Varietatea biotopurilor explică diversitatea speciilor de plante
şi animale (numai în România existând peste 3 350 specii de plante). Asociațiile
vegetale foioase specifice Europei vestice se amestecă permanent cu coniferele
Europei de Est, în vreme ce elementele pontice apar în Câmpia Română sau în
Câmpia Panonică. Mesteacănul pitic (element boreal) vieţuieşte în masive muntoase
populate cu vegetaţie mediteraneană (ex. castanul dulce). Rozătoarele stepei justifică,
în etajul pădurilor de foioase, existența unei variate faune terestre, acvatice sau
avifaunei, urmată, la altitudini mai mari, în pădurile de conifere, de fauna de interes
cinegetic, iar pe crestele alpine de capra neagră sau diverse specii de acvile.
216
 Un alt element geografic însemnat este cuvertura edafică, prin varietatea și
mozaicul de soluri existente. Nu pe nedrept pedologii români au propus o
clasificare a solurilor recunoscută, alături de cea americană, pe plan mondial. Cele
zece clase de soluri sunt reprezentate ilustrativ numai în Europa Centrală, unde
condiţiile de relief, climă, vegetaţie şi substrat litologic au fost deosebit de
favorabile formării lor. Diapazonul pedogeografic al acestei unităţi este cel mai
variat, în raport cu toate celelalte regiuni ale continentului. Zonalitatea latitudinală
este mai puţin expresivă în raport cu cea altitudinală. Astfel, în câmpiile dunărene
se dezvoltă larg molisolurile, solurile halomorfe, psamosolurile şi solurile
hidromorfe, în podişuri sunt prezente argiluvisolurile şi cambisolurile iar în
arealele montane spodosolurile, solurile organogene și solurile neevoluate.
Europa Centrală excelează și din perspectiva resurselor naturale.
Fertilitatea solului şi diversitatea condiţiilor biopedoclimatice, fac posibile forme
extrem de variate de exploatare agricolă (de la cultura orezului - în lunca Dunării,
la viticultură şi creşterea animalelor de rasă - în alte areale). Fondul forestier se
află, în schimb, la limita posibilităţilor de exploatare și valorificare industrială,
existând vaste suprafeţe cu deficit de resurse lemnoase (ex. Câmpia Panonică,
Podişul Moldovei, Câmpia Română).
Marile zăcăminte de petrol din Subcarpaţii româneşti s-au diminuat
datorită exploatării lor îndelungate. Sunt suplinite, într-o anumită măsură, de noile
zăcăminte din Câmpia Română, estul Câmpiei Panonice, Platforma Mării Negre. În
Depresiunea Transilvaniei este cantonat cel mai pur gaz metan din lume. Regiunea
posedă, de asemenea, mari zăcăminte de cărbuni (ex. România, Republica Cehă,
Slovacia), sare (ex. România, Ucraina), minereuri neferoase (ex. România,
Republica Cehă), aur, argint, uraniu (ex. România, Republica Cehă), bauxită (ex.
Ungaria, România), roci de construcţie, nisipuri cuarţoase etc.
Componenta antropică a regiunii cuantifică circa 60 milioane locuitori,
rezultând astfel o densitate medie de 106 locuitori/km². Valorile cele mai mari se
întâlnesc în zonele de racord ale podişurilor cu câmpiile, în culoarele râurilor, în
ariile urbanizate (ex. Praga, Brno, Bratislava, Budapesta, Bucureşti, Chişinău,
Cernăuţi etc.). Europa centrală deține patru mari centre polarizatoare, de ordinul I
(Viena, Praga, Budapesta, Bucureşti), cărora li se asociază polii de ordinul II
(Brno, Bratislava, Györ, Szolnok, Szeged, Debrecen, Ujgorod, Cernăuţi, Chişinău,
Iași, Cluj-Napoca, Timişoara, Braşov, Craiova, Constanţa etc.). Din punct de
vedere etnic predomină românii (circa 25 milioane, prezenți în România, Republica
Moldova și Ucraina), urmaţi de maghiari, cehi, slovaci, ucraineni.
Regiunea se confruntă în prezent cu fenomenul reducerii numerice a
populaţiei (ex. în România între 1992-2002 populația s-a diminuat cu circa 1
milion locuitori), datorită sporului natural negativ, a migraţiei contingentului de
populație tânără către ţările dezvoltate din vest şi unei imigraţii - ca şi proces de
compensație demografică - cu impact redus).
Economia se află într-un proces (firav) de dezvoltare, datorită apartenenţei,
vreme îndelungată, a statelor componente la vechiul bloc cu orientare socialistă
(excepţie, făcând desigur, Austria, însă ponderea sa în regiune este
217
nesemnificativă). Se înregistrează remodelări profunde de ordin structural, inclusiv
la nivelul proprietăţii (ex. privatizarea amplă a vechilor întreprinderi de stat,
retrocedarea terenurilor agricole, divizarea exacerbată și reconfigurarea structurii
acestora etc.). După anul 1990 se manifestă o tendinţă îngrijorătoare de scădere a
ponderii industriei (de unde şomajul şi creşterea dependenţei de produsele
manufacturate în statele dezvoltate). Agricultura trece, de asemenea, printr-un recul
evident derivat din fragmentarea proprietăţilor, dotarea tehnică insuficientă,
îmbătrânirea populaţiei ocupată în acest sector. Orientarea, din păcate, aproape
exclusiv, către o economie a serviciilor este evidentă.
Sectorul agricol deține mari resurse de afirmare în România, Republica
Moldova şi Ungaria. Se practică o agricultură mixtă, bazată îndeosebi pe culturile
de cereale, plante tehnice, legume, viticultură, pomicultură și pe creşterea
animalelor). În Ungaria şi Republica Moldova se remarcă existența unui excedent
de produse agricole pentru export, în timp ce România, Republica Cehă şi Slovacia
sunt nevoite să apeleze la importuri masive. Dintre subramurile specifice sectorului
agricol, pot fi menționate viticultura (în Republica Moldova, Ungaria - podgoriile
Tokaj, vezi Fig. 100 şi România - Murfatlar, Cotnari, Jidvei etc.), cultura
hameiului (în Republica Cehă), cultura porumbului (în România), pomicultura (în
Republica Moldova, Ungaria, România), creşterea ovinelor (în România şi
Republica Moldova) etc.

Fig.100. Podgoria Tokaj, Ungaria.

(Foto - Cocean, P.).

Procesul de implementare a fermelor agricole şi a asociaţiilor de producători

este în curs de derulare. Gradul de mecanizare şi chimizare diferă de la o ţară la alta,
fiind optim în Republica Cehă, mediu în Ungaria, insuficient în România și
Republica Moldova. Sistemele de irigaţii (ample în perioada comunistă) sunt tot mai
necesare în contextul sporirii temperaturilor medii multianuale. Nevoia lor se resimte

218
în Ungaria şi România, suprafeţele cu astfel de echipări fiind reduse (de menţionat că
România a avut peste 3 milioane de hectare irigate înainte de 1990 dar destructurarea
economică, inclusiv a agriculturii, în anii tranziţiei, a redus această suprafaţă la sub
600 000 hectare). Dintre produsele regiunii, competitive pe piețele europene și extra-
europene pot fi menționate vinurile celebre (ex. de Tokay, Murfatlar, Cotnari, Recaș,
Mileștii Mici, Cricova etc.), carnea de pasăre, brânzeturile, legumele, grâul etc.
Industria a fost cea mai afectată de fenomenele tranziţiei, destructurarea și
reconfigurarea ineficientă a sa fiind aproape generalizată. Dacă înainte de anul
1990, statele regiunii aveau dezvoltate toate ramurile industriale (însă cu o
tehnologizare limitată şi o uzură morală evidentă), ulterior s-a renunţat la
industriile energofage și la marile complexe industriale. Privatizarea multor
întreprinderi s-a realizat deficitar, noii proprietari fiind interesaţi să-şi elimine un
fost concurent de pe piaţă sau să le vândă în continuare pentru fierul vechi
înmagazinat în instalaţiile lor. Un număr redus de astfel de privatizări au fost
reuşite, investiţiile făcute de noii proprietari aducându-le eficienţă. Actualmente,
Republica Cehă se detaşează prin prisma unei industrii mai performante, fiind
urmată de Slovacia, Ungaria şi România. Republica Moldova relevă un indice al
industrializării foarte redus, majoritatea întreprinderilor sale fiind situate pe
teritoriul separatist al așa-numitei Republici Transnistria.
Industria energetică se bazează pe termoenergie, obţinută în centrale care
funcționează pe cărbune sau petrol, în hidrocentrale (România şi Slovacia) sau
atomocentrale (Republica Cehă, România).
Siderurgia are vechi tradiţii atât în Republica Cehă (ex. Ostrava, Karvina,
Kladno), cât şi în Slovacia (ex. Kosice) sau România (ex. Hunedoara, Reşiţa,
Galaţi), state cu materii prime bogate, în acest sens, majoritatea acestor centre fiind
astăzi nefuncționale.
Industria construcțiilor de maşini se remarcă în Republica Cehă, Ungaria,
România (ex. Praga; Plzen - uzinele Skoda; Budapesta, Miskolc, Pecs, Györ;
Braşov, Mioveni - uzinele Dacia etc). Se produce utilaj minier, petrolier, utilaj
greu, material rulant, automobile (ex. Skoda, Dacia), tractoare şi maşini agricole,
produse electronice și electrice etc..
Industria chimică produce îngrăşăminte chimice, acid sulfuric, produse
petrochimice (ex. Râmnicu Vâlcea - complexul Oltchim, aflat astăzi în proces de
insolvență financiară, Piteşti, Târgu Mureş, Baia Mare; Ostrava, Praga;
Budapesta, Szolnok).
Industria lemnului este mai dezvoltată în Republica Cehă, Slovacia şi
România, unde se produce mobilă, cherestea, instrumente muzicale (ex. Praga,
Kraslice; Kosice; Satu Mare, Braşov, Reghin), state ce deţin rezerve forestiere
superioare.
Materiale de construcţie (ex. ciment, var, sticlărie, porţelanuri) se fabrică
în Republica Cehă (ex. Ceske Budejovice, Sokolov - renumitele cristaluri de
Boemia), România (ex. Bicaz, Târgu Jiu), Slovacia.
Industria alimentară se afirmă în Republica Cehă, Ungaria, România şi
Republica Moldova, având la bază o serie de materii prime animale şi vegetale
219
abundente (ex. bere - Plzen, Budapesta, Bucureşti, Buzău; vinificaţie, morărit și
panificaţie, produse lactate, carne și preparate din carne).
Industria textilă, utilizând lâna, inul, cânepa sau bumbacul din import, este
prezentă în Republica Cehă, Ungaria şi România, multe din unităţi lucrând în
regim lohn78 (forța de muncă utilizată în producție este necalificată sau slab
calificată, deoarece este mai ieftină).
Turismul este în plină afirmare, fiind considerat o alternativă de dezvoltare
în perioada tranziţiei. România, Slovacia şi Republica Cehă dețin un potenţial
natural apreciabil, în timp ce Ungaria dispune de resurse antropice atractive.
România este statul cel mai avantajat la acest capitol, prin prezenţa litoralului
Mării Negre şi a Deltei Dunării. Se practică un turism mixt (cultural-curativ-
recreativ în Republica Cehă (ex. Praga, Brno, Karlovy-Vary, Marianske Lazne),
turism recreativ în Slovacia (ex. Javorina), cultural şi recreativ în Ungaria (ex.
Budapesta, Balaton, Munţii Matra), toate tipurile de turism în România (ex.
Bucovina, Valea Prahovei, Delta Dunării, litoralul Mării Negre, Bucureşti).
Transporturile sunt într-o dezvoltare continuă. Se extinde reţeaua de
autostrăzi, prin implementarea unor tronsoane noi (ex. Viena-Budapesta; Praga-
Bratislava-Budapesta; Borş-Braşov; Bucureşti-Constanţa; Timișoara-Arad etc.), se
modernizează drumurile naţionale şi judeţene. Reţeaua de căi ferate este relativ
densă (103 km/1 000 locuitori în Republica Cehă; 84 km/1 000 locuitori în
Ungaria). Ele sunt într-un recul al expansiunii, dar se tinde spre modernizarea lor
prin creşterea vitezei de circulaţie. Unele tronsoane au devenit căi ferate de interes
turistic. Navigaţia este dezvoltată pe Dunăre, orașele Bratislava, Viena, Budapesta,
Galaţi, Brăila etc., fiind porturi fluviatile importante. Circulația fluvială facilitează
racordul maritim al Slovaciei, Austriei şi Ungariei, state fără ieşire la Oceanul
Planetar. România şi-a dezvoltat o flotă maritimă de transport, diminuată mult
dimensional după anii `90. Constanţa rămâne unul din porturile importante ale
Mării Negre. Deşi a suferit un recul, datorită conjuncturilor internaţionale
nefavorabile, transportul aerian tinde să se dezvolte, îndeosebi pentru distanțe mari
şi medii. Viena, Budapesta, Praga, Bucureşti și Chişinău sunt aeroporturile cele
mai importante din regiune, având conexiuni intercontinentale multiple.
Comerţul este favorizat de poziţia centrală a regiunii, dar şi de diversitatea
ramurilor sale economice. Se exportă materii prime, semifabricate, produse agricole
şi industriale. Se importă maşini şi utilaje, combustibili, fructe tropicale, legume,
bunuri de consum. Principalii parteneri comerciali ai regiunii sunt statele Uniunii
Europene, cele din Comunitatea Statelor Independente, statele arabe, Statele Unite
ale Americii etc.
Diferenţieri regionale:
Europa Centrală se divide în următoarele entități intraregionale:
a) Podişul Moldovei este o regiune geografică ale cărei limite sunt date de
culmea Carpaţilor Orientali (la vest) și culoarul fluviului Nistru (la est).
Coordonatele generale ale peisajului sunt dominate de prezenţa unui podiş jos, cu

78
vezi definiția termenului lohn, în Dicționarul Explicativ al Limbii Române (1998), ediția on-line.
220
înclinare generală către bazinul pontic, fragmentat de culoare de văi largi (ex. Siret,
Prut), a unor depresiuni interioare (ex. Rădăuţi, Jijiei) sau a unor câmpii fluviatile
(ex. Câmpia Nistrului inferior, Câmpia Cahul). Climatul este de tip temperat-
continental, aspru, cu ierni geroase şi veri călduroase. Este singura unitate aflată în
totalitate sub influenţa anticiclonului siberian de iarnă. Hidrografia este tributară
atât fluviului Dunărea (ex. Siretul, Prutul etc.), cât şi Mării Negre (ex. Nistru) și
prezintă un regim de alimentare pluvio-nival. Impact important revine iazurilor,
prezente îndeosebi în Câmpia Moldovei, dar şi în podişul situat la est de Prut,
precum şi numeroaselor limane fluviatile sau fluvio-maritime. Asociațiile vegetale
dominante sunt stepa şi silvostepa, la care se adaugă, pe dealurile mai înalte,
păduri compacte de foioase. Aici se află limita est-europeană a pădurilor de fag.
Resursele subsolului sunt puţin variate şi în cantităţi limitate (ex. gaze naturale,
sare, roci de construcţie etc.).
Configurația aşezărilor rurale confirmă conceptul de „rural profund”,
vizibil mai ales în interiorul unităţilor de podiş şi mai puţin în culoarele de văi,
unde a suferit metamorfoze semnificative. Oraşele polarizatoare principale sunt
Chişinău (750 000 locuitori), Iaşi şi Cernăuţi. Alte centre cu funcţii similare, dar de
ordin inferior sunt Suceava, Vaslui, Bălți, Tighina, Roman, Bacău, Galaţi și Chilia.
Economia este de tip mixt, bazată pe agricultură și industrie. Predominant rămâne
sectorul agricol, cu o industrie prelucrătoare variată. Se remarcă o serie de
dificultăți de acces în unele areale din interiorul subregiunii, cauzate de căile de
transport insuficiente. Este cea mai defavorizată zonă a regiunii din punct de
vedere economic și al veniturilor locuitorilor.
b) Dobrogea asociază cel mai vechi teritoriu, precambrian, din Podişul
Casimcei, cu cel mai nou, cuaternar, al Deltei Dunării. Relieful este format din
munţi vechi, fiind aplatizat la nivelul unui podiş extins. Pe o suprafaţă de 4 340
km² se extinde peisajul deltaic, cu grinduri, ostroave, lacuri, braţe fluviatile şi
canale de drenaj. Climatul este continental tipic, în sudul unităţii temperaturile
medii lunare fiind integral pozitive. Resursele sunt variate: petrol (pe platforma
submersă a Mării Negre), cupru şi fier (la Altân-Tepe şi Palazu Mare), bentonită,
calcare, terenuri agricole fertile, potenţial turistic apreciabil (litoralul Mării Negre
şi Delta Dunării).
Din punct de vedere economic, Dobrogea se evidenţiază printr-o
agricultură orientată pe cultura plantelor (ex. viţă de vie, pomi fructiferi, cereale) şi
creşterea animalelor (ex. ovine, porcine, păsări). Industria energetică
(atomocentrala de la Cernavodă - Fig. 101), industria materialelor de construcţie,
petrochimia, construcţiile de nave, industria alimentară şi textilă sunt principalele
subramuri. A treia componentă economică este turismul litoral (cu expansiune
recentă către domeniul Deltei Dunării), bazat pe o pleiadă de staţiuni renumite (ex.
Mamaia, Eforie, Mangalia, Jupiter, Saturn, Costinești etc.).
c) Câmpia Română prezintă un relief jos, monoton, un climat variat
(continental-în est; de tranziţie-în centru; submediteranean-în vest), o hidrografie
densă, tributară Dunării (ex. Jiu, Olt, Argeş, Ialomiţa etc.). Asociațiile vegetale
tipice sunt stepa şi silvostepa. Resursele naturale sunt bogate și variate - petrol şi
221
gaze, ape termale, soluri fertile. Vetrele de așezări rurale sunt diseminate în
lungul râurilor şi a culoarelor de transport, în timp ce oraşele sunt variate
tipologic (mici, mijlocii, mari). Centrul polarizator major este Municipiul
București. De nivel inferior sunt orașe precum Craiova, Ploieşti, Piteşti, Brăila și
Buzău. Economia este bazată pe o agricultură variată structural (ex. cereale,
plante tehnice, legume; creşterea ovinelor, bovinelor şi porcinelor). Industria
prelucrătoare are la bază subramurile siderugie, construcții de maşini, industria
chimică, textilă, alimentară, toate aflate în faza de restructurare. Turismul are la
bază valențele culturale şi curative ale subregiunii. Căile de transport sunt
numeroase dar insuficient modernizate.

Fig.101. Centrala atomoelectrică de la Cernavodă.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?um=imgurl=http://m.incomemagazine.ro/uploads/modules
/news/2011/10/67379/Centrala_nucleara_Cernavoda1.jpg, accesat în 13.12.2012, orele 1155).

c) Bazinul Transilvaniei cuprinde în sistemul său gravitaţional

Depresiunea Transilvanie şi catenele carpatice limitrofe. Deține o poziţie centrală
în cadrul regiunii majore, fapt ce îl poate favoriza în dezvoltarea de perspectivă.
Peisajul este specific unui podiş extins, de 400-500 m altitudine, înconjurat de
bariere montane. Climatul este de adăpost, cu influenţe vestice cvasi-generalizate.
Hidrografie este tributară Dunării, râurile avându-și obârşiile în zonele montane
învecinate (ex. Mureş, Olt, Someş). Majoritatea lacurilor sunt din categoria celor
sărate şi a iazurilor. Deține importante resurse naturale, precum: sare (în cantități
apreciabile), gaz metan, zăcăminte nemetalifere, cărbuni, lemn, soluri cu fertilitate
acceptabilă, resurse turistice naturale şi antropice. Din punct de vedere etnic, se
remarcă un melanj, populația fiind compusă din români, unguri, germani, ţigani,
slovaci etc. Deţine un rural bine închegat, tradiţional (de mare specificitate în
„ţările” adiacente ale Năsăudului, Lăpuşului, Bârsei, Făgăraşului, Haţegului).
222
Aşezările urbane îşi au originea în antichitate (ex. Napoca, Apullum, Potaissa) și
mai ales în epoca medievală (ex. Bistriţa, Braşov, Sibiu, Deva, Sighişoara,
Târnăveni, Mediaş). Agricultura s-a dezvoltat în ambele subramuri, cultura
plantelor fiind predominantă în zona de podiş iar creşterea animalelor (ovine și
bovine) în spațiile montane. Sectorul industrial se bazează pe industria metalurgică
(ex. Hunedoara, Călan, Câmpia Turzii - majoritatea aflate în conservare), industria
construcțiilor de maşini (ex. Braşov, Cluj-Napoca, Sibiu), industria chimică (ex.
Ocna Mureş, Turda, Târnăveni), industria de prelucrare a lemnului, industria textilă
și industria alimentară. Se practică turismul recreativ (ex. Poiana Braşov, Păltiniş,
Băişoara), turismul curativ (ex. Sovata, Bazna, Praid) şi turismul cultural (ex.
Sighişoara, Cluj-Napoca, Alba Iulia).
d) Bazinul panonic se dezvoltă între versantul estic al extremităţii vestice a
Munților Carpaţi (culmea Carpaţilor Albi din nordul bazinului Vienei) şi cel vestic
al Munţilor Apuseni, având drept osatură morfologică depresiunea omonimă,
cunoscută sub denumirea de Câmpia Panonică. Peisagistic, predomină relieful de
câmpie cvasi-orizontal, diversificat din loc în loc de intercalarea unor munţi joşi,
reminiscenţe ale vechiului bloc hercinic Tisia. Climatul este continental, cu
influenţe vestice iar hidrografia este tributară Dunării, bazinul funcţionând ca o
zonă de confluenţă majoră în sectorul mijlociu al fluviului menționat. Vegetaţia
dominantă este cea de stepă şi silvostepă, periferic trecându-se la pădurile de
foioase. Subregiunea dispune de importante resurse agricole, ape termale, petrol,
bauxită, potenţial turistic antropic, ape minerale. Aşezările rurale sunt reprezentate
îndeosebi prin sate mari, compacte. În structurile urbane predomină oraşele mici şi
mijlocii. Budapesta se detaşează din punct de vedere demografic (cu peste 2
milioane locuitori) şi ca putere de polarizare, datorită instituțiilor sale diverse și
capacității economice. În plan secund, se remarcă orașe precum Györ, Miskolc,
Debrecen, Pecs, Szeged, Oradea, Arad, Satu-Mare. Agricultura este de tip intensiv
și se bazează pe cultura plantelor (ex. cereale, plante tehnice, pomi fructiferi, viţă-
de-vie) și pe creşterea animalelor în mari combinate zootehnice (ex. bovine,
cabaline, porcine, păsări). Industria este concentrată în Budapesta şi în oraşele
mijlocii, având ca ramuri de referinţă construcțiile de maşini, textilele, produsele
chimice şi alimentare. Budapesta (mai ales prin orașul vechi - Fig. 102) şi lacul
Balaton sunt principalii poli ai turismului regional, urmaţi de Oradea şi Bratislava.
e) Munţii Tatra se individualizează ca unitate distinctă, prin relativa lor
izolare față de restul lanţului carpatic, prin peisajul montan şi prin economia
caracteristică. Masivitatea şi altitudinea ridicată (2 655 m în vf. Gerlachovka),
energia mare de relief şi festonarea laterală, sunt atribute specifice acestui sector
montan. Din punct de vedere petrografic, se evidențiază un mozaic complex, fiind
formați din roci sedimentare, cristaline și vulcanice. Climatul este de influenţă
vestică dar cu o etajare altitudinală la nivelul nuanţelor. Hidrografia este densă,
cursurile de apă având o alimentare nivo-pluvială (ex. Morava, Vah, Hron, Vltava).
Sunt prezente numeroase lacuri de origine glaciară. Vegetaţia forestieră prezintă o
etajare evidentă, la peste 1 600 m altitudine dezvoltându-se stepa rece, cu arbuşti şi
pajişti alpine. Parcul Natural Tatra Înaltă are o extensiune apreciabilă. Resursele
223
sunt reprezentate de cărbuni (ex. Ostrava-Karvina, Kosice), fier, cupru, zinc; de un
fond forestier extins, de terenuri agricole (în zonele joase), de un potenţial turistic
natural deosebit. Populaţia este mai puţin densă, fiind concentrată în aşezări rurale
de mărimi şi structuri diferite, precum şi în oraşe mici şi mijlocii. Principalul
centru polarizator este oraşul Košice. Economia are la bază triada formată din
turism, industrie și agricultură (mai ales creşterea animalelor).

Fig.102. Praga. Vltava şi Hradul.

(Foto - Cocean, P.).

f) Patrulaterul ceho-morav este un podiş vechi, de vârstă hercinică,

delimitat marginal de munţi asemănători ca vârstă şi compoziție litologică,
respectiv Munții Sudeţi (în nord-est), Munții Metaliferi (în nord-vest), Munții
Pădurea Boemiei (în sud-vest). La sud-est se desfăşoară Colinele ceho-morave, o
unitate mai tânără şi mai joasă. Climatul este de tip temperat-continental, cu
evidente influenţe vestice şi amplitudini termice moderate , generate de iernile reci
şi verile răcoroase. Este un areal de divergenţă a reţelei hidrografice (ex. Elba cu
Vltava spre Marea Nordului, Odra spre Marea Baltică, Morava spre Dunăre şi
Marea Neagră). Asociațiile vegetale predominante sunt pădurile de foioase (în
zonele joase) şi cele de conifere (în arealele montane înalte). Resursele minerale
sunt formate din cărbuni, uraniu, plumb.
Fenomenul de populare a subregiunii analizate este unul vechi, însă astăzi,
relevă un bilanţ demografic negativ. Aşezările rurale sunt intercalate cu cele
urbane, urbanizarea spațiului rural fiind un fenomen în derulare. Centrul
polarizator principal este metropola Praga, urmată de Brno şi Plzen. Economia este
224
una dezvoltată și are ca pilon principal industria, prin subramurile metalurgie
construcții de maşini, chimică, uşoară), iar agricultura este axată pe creşterea
animalelor (mai ales bovine şi porcine). Din perspectivă turistică, predomină
turismul cultural (ex. Praga, Brno), turismul curativ (celebra stațiune Karlovy-
Vary) şi turismul de agrement (în spațiul montan propriu-zis).
g) Bazinul Vienei se ataşează Europei Centrale (inclusiv culoarul Dunării
dintre Linz şi Kremz) prin gravitaţia sa către axa directoare a Dunării şi prin rolul
jucat de oraşul Viena în istoria, economia şi cultura acestei părţi europene.
Depresiunea vieneză se racordează la est cu colinele Burgenlandului, iar spre vest
cu prelungirile nordice ale lanţului alpin, modeste altimetric, fierăstruite de Dunăre
printr-o serie de defilee pitoreşti. Clima este temperat-continentală, vegetaţia este
compusă din păduri de foioase (celebra Wienerwald), iar resursele sunt modeste
(ex. roci de construcţie, terenuri agricole, păduri, peisaj cu valenţe turistice).
Gradul de populare este ridicat (în aglomeraţia vieneză densitatea populației ajunge
la valori de peste 5 000 locuitori/km²). Centrul polarizator principal este Viena,
urmat de centrele urbane Linz și Saint Polten. Industria este de tip metropolitan (cu
dezvoltarea majorităţii subramurilor). Sectorul agricol este unul eficient, bazat pe
creşterea animalelor în ferme mici şi mijlocii. Căile de transport relevă un grad de
modernizare accentuat (ex. autostrada Linz-Viena-Budapesta; autostrada Viena-
Graz-Klagenfurt etc.). Bine dezvoltat și eficient este turismul cultural.
XII.5. Europa alpină
Face parte din categoria regiunilor compacte, masive, cu o suprafață de
peste 240 000 km², încadrabilă într-un trapez cu laturile paralele orientate uşor
către nord-est – sud-vest. Din punct de vedere funcţional, ea include întregul lanţ
alpin, precum şi Prealpii (din vest – nord-vest), piemonturile (dinspre sud) și
podişurile Elveţiei, Bavariei şi Austriei. Prin urmare, limitele sale sunt fie tranşante
(către Culoarul Rhonului, Câmpia Padului), fie ezitante, în nord, unde Podişul
Elveţiei sau Podișul Bavariei fac un racord greu sesizabil cu structurile hercinice
vecine. Rezultă astfel un subasment mozaicat și alcătuit preponderent din
formaţiuni sedimentare cutate şi şariate (în neozoic), din autohtonul cristalin ce
apare la zi în așa-numitele ferestre tectonice (ex. Engadine, Mont Blanc), respectiv
din flişul şi molasa terţiară, aflate în structura podişurilor nordice.
Relieful regiunii se impune, în primul rând, prin altitudinile sale, maxime
în context continental, cu numeroase vârfuri de peste 4 000 m, culmi prelungi şi
ascuţite, dar şi prin masivitatea întregului sistem montan. O consecinţă imediată a
acestor trăsături este energia mare de relief, lungimea şi declivitatea versanţilor,
precum și forma de canion a văilor. Lipsesc însă vastele suprafeţe de nivelare
prezente în Munții Carpaţi, cu importante efecte asupra umanizării spaţiului
montan. Prezenţa unei puternice glaciaţiuni cuaternare şi a gheţarilor actuali,
inclusiv subterani (limita zăpezilor perene fiind poziționată la circa 3 600 m în sud
şi 3 200 m în nord) şi-a pus amprenta asupra morfologiei, iar carstul din Alpii
Dolomitici sau Alpii Vercors este tipic pentru relieful de disoluţie de mare
altitudine din Europa.
225
 Dimpotrivă, racordul munţilor cu podişurile nordice este adesea brusc,
nivelarea glaciară a acestora reducând efectele glacizării ce i-a urmat. Lipsa
depresiunilor interne rămâne o caracteristică majoră a morfologiei Alpilor, areale
cu aspect depresionar apărând doar în spațiile de confluenţă hidrografică. De aici
derivă şi gradul mai redus de populare, în comparaţie cu Munții Carpaţii sau cu alte
lanţuri muntoase europene.
Coordonatele climatice sunt influenţate de poziţia relativ sudică în cadrul
continentului, de altitudine şi orientarea principalelor culmi montane. Partea de
vest şi nord, aflată sub influenţa maselor de aer oceanic, este mai umedă, cea estică
este mai aridă, continentală, iar cea sudică resimte impactul climatului
mediteranean. Pe versantul nordic se produc fenomene puternice de foehnizare,
datorate escaladei maselor de aer tropical. Astfel, primăvara zăpezile se topesc
rapid, generând inundaţii sau moderând climatul, fapt ce permite cultivarea viţei-de
vie până pe Valea Rhinului superior). În spațiul montan interior, în culoarele de
vale, apar inversiuni termice, ierni reci şi veri calde, iar nebulozitatea şi ploile de
convecţie sunt fenomene meteorologice frecvente. Nuanţele climatice rezultă dintr-
o etajare verticală vizibilă, de la subtropical (la baza versantului sudic), la
temperat, subalpin şi alpin (pe crestele cele mai înalte).
Din punct de vedere hidrografic, Alpii reprezintă, în primul rând, un
castel de ape veritabil deşi, datorită masivităţii, nu sunt traversaţi integral de
nicio vale. Organizarea hidrografică este mai accentuată şi mai densă pe
versantul nordic, unde îşi localizează obârşiile râuri importante precum Rhin,
Rhon, Inn, Enns, Salzach etc. Râurile versantului sudic sunt colectate de către
Pad (Po). Regimul lor de scurgere diferă mult, funcţie de tipul de alimentare,
fiind marcat de creşteri de debite primăvara (rezultate din topirea zăpezilor), în
august (datorită topirii gheţarilor) sau iarna (datorită ploilor mediteraneene
specifice macro-versantului sudic).
Entitățile lacustre cele mai numeroase au origine glaciară sau glaciar-
tectonică. Se includ aici cele peste 1 000 de lacuri din Elveția, între care
menționăm Bodensee, Leman, Zürich, Neuchâtel, Lugano, Lacul celor patru
cantoane, precum şi cele de pe versantul italian sudic (Como, Garda, Maggiore).
Din perspectiva învelișului biogeografic se remarcă o etajare clasică a
vegetaţiei, îndeosebi pe versantul sudic, unde vegetaţia mediteraneană de maquis
ocupă zona de racord cu spațiul piemontan. În Alpii Piemontezi ea prezintă o
varietate de specii (ex. stejar de plută, cedru, chiparos). Urmează altitudinal etajul
stejarului, fagului, coniferelor (Pinus silvestris), etajul subalpin (ex. jneapăn,
ienupăr, rhododendron) şi etajul alpin (ex. muşchi, licheni, turbării). În partea
superioară a unităților montane înalte apare roca nudă şi/sau gheţarii. Culturile
agricole urcă pe macro-versantul sudic până la peste 1 600 m altitudine (inclusiv
cultura viței-de-vie în Alpii Savoiei).
Fauna este corelată cu asociațiile vegetale, evidențiind totodată raritatea
unor specii (ex. ursul, lupul), dar şi prezenţa altora (ex. marmota alpină). În
general, vânatul intens şi umanizarea turistică accentuată au restrâns efectivele
faunei cinegetice, foarte bogată în trecut.
226
 Solurile se dispun într-un diapazon variat, fiind prezente rendzine, terra-
rossa mediteraneene, soluri brun-gălbui montane, soluri brune-cenuşii, soluri
brune, soluri brune-acide, podzoluri, litosoluri.
Resursele naturale înscriu regiunea analizată printre cele mai sărace din
continentul european, din perspectiva celor subsolice. Cantităţi limitate de cărbuni,
fier și cupru sunt localizate în Alpii Savoiei, la altitudini mari (ex. Alpes d’Huez
este cea mai înaltă mină de cărbuni din Europa, poziționată la 2 800 m altitudine).
Pe de altă parte, regiunea analizată posedă un potenţial hidroenergetic apreciabil,
datorită râurilor cu debite mari şi rupturi de pantă, intens valorificat. De asemenea,
Alpii deţin păduri extinse cu o rezervă importantă de material lemnos, conservată
datorită funcţiei ei ecologice şi peisagistice. Cea mai importantă categorie de
resurse sunt cele turistice, morfologia, hidrografia şi climatul montan generând un
patrimoniu turistic de excepţie, valorificat la cote superioare în întreaga regiune.
Există și suprafețe extinse de pajişti fertile cu o utilizare pastorală actuală în declin,
datorită avantajului competitiv al agriculturii intensive din zonele joase.
Populaţia este redusă în spaţiul montan, datorită unor condiţii naturale
improprii și restrictive, precum: declivitate ridicată, fragmentare şi energie mare de
relief, lipsa depresiunilor, a văilor largi şi a platformelor de nivelare. La periferie,
în piemonturile şi în podişurile ataşate ramei montane densităţile sporesc
considerabil. Se estimează că regiunea este locuită de circa 15 000 000 persoane,
ceea ce determină o medie a densităţii de 62,5 locuitori/km², apropiată de cea a
continentului. Mai numeroase sunt satele de versant însorit, aşezările de
confluenţe, din pasuri şi trecători.
În procesul de umanizare a Alpilor pot fi decelate trei faze distincte şi
anume: (1) faza pastorală, cea mai veche, cu ascensiunea habitatelor sezoniere la
peste 3 000 m altitudine (până la limita superioară a păşunilor alpine). Această
etapă se află în regres începând cu anii `60; (2) faza industrială, cu apariţia de noi
aşezări și, mai ales, fortificarea celor existente pe seama dezvoltării industriei
extractive, exploatării lemnului, industriei mici, hidroenergiei. Este legată, ca
poziţie spaţială, de axul văilor şi se află în restrângere severă începând cu anii `80;
(3) faza turistică, în expansiune începând cu a doua jumătate a secolului XX, cu
urcarea habitatelor permanente la peste 4 000 m, în domeniul zăpezilor
permanente, poziţie condiţionată de posibilitatea practicării sporturilor de iarnă pe
parcursul întregului an. Habitatele turistice (ex. staţiuni, sate turistice, baze
singulare) sunt frecvent interconectate prin intermediul reţelelor de transport
turistic pe cablu, prezente masiv în spațiul montan.
Entitățile urbane sunt situate aproape în totalitate la periferie (ex.
Salzburg, München, Valence, Lyon, Marseille, Torino, Como, Udine, Klagenfurt,
Lugano). Tipică este absenţa marilor oraşe din interiorul regiunii, doar un număr de
8 depăşind valoare de 100 000 locuitori. Cauzele principale sunt masivitatea şi
restricţiile reliefului. Dimpotrivă, Alpii au o periferie foarte urbanizată. Astfel, pe o
fâşie cu o lățime de circa 20-100 km există mari aglomerări urbane (6 - cu peste 1
milion locuitori; 6 - cu peste 300 000 locuitori). Predomină oraşele de contact
morfologic, fiecare având o arie proprie de influenţă în spațiul montan.
227
 Se conturează o fenomen de polarizare de tip inelar, asimetric, cu
deversare exterioară pe aliniamentul conturat de oraşele Torino - Aix en Provence -
Grenoble - Chambery - Geneva - Lausanne - Luzern - Saint Gallen - Salzburg -
Graz - Udine - Verona. Unele mari centre de polarizare se află în afara regiunii.
Astfel, Viena polarizează partea nord-estică a Alpilor; München - podişul bavarez;
Milano - Alpii Lombarzi etc. Există şi o serie de centre polarizatoare interne cum
ar fi Grenoble, Lugano, Innsbruck, Klagenfurt, Bolzano etc.
Din punct de vedere economic, aria cea mai vastă a regiunii analizate este
exploatată exclusiv turistic, Alpii deţinând câteva atribute greu de egalat în
domeniu, precum: posedă cel mai extins domeniu turistic european; este spațiul de
debut și de afirmare a turismului montan; constituie paradisul agrementului
hivernal; este regiunea cea mai specializată în turismul de iarnă; deține cele mai
celebre stațiuni turistice de iarnă.
Dintre staţiunile celebre ale regiunii amintim următoarele: în Franța - Val
d’Isère (1930 - anul înființării; 1936 - primul teleski; circa 26 000 locuri locuri de
cazare; 1 500 km pârtii de ski - Fig. 103); Albertville; Avoriaz; Megève; Alpes
d’Huez (30 000 locuri de cazare; una dintre cele mai lungi pârtii de schi - 15 km,
cu 2 900 m denivelare; helioport); Chamonix (1893 - prima pîrtie de schi; 56 000
locuri de cazare); Les Deux Alpes (1854 - primele referinţe turistice; 1860 -
alpinism; 1912 - primul hotel; 1994 - 7 teleskiuri); în Elveția - Zermatt; St. Moritz;
Interlaken; în Italia - Cortina d’Ampezzo; Domodossola; Valle d’Aosta; în
Germania - Berchtesgarden; Garmisch-Partenkirchen; Oberstdorf; în Liechtestein
- Malbun; în Austria - Innsbruck, Villach etc.

Fig.103. Rețeaua pârtiilor de ski din Stațiunea Val d'Isere (Franța).

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih=789&tb
m=isch&tbnid=pGtsjl3iTpvanM:&imgrefurl=http://www.piste-
maps.co.uk/France/ValdIsere.aspx, accesat în 14.12.2012, orele 1130).
228
 Lacurile elveţiene sunt considerate drept veritabile „mări interioare” (ex.
Lacul Geneva, pe malul căruia se află „Coasta de Azur a Elveţiei”). Alpii sunt
vizitaţi de peste 50 milioane turişti anual, rezultând circa 300 milioane înnoptări.
Infrastructura turistică a regiunii cuantifică peste 3 milioane locuri de cazare, 12
000 ski-lifturi, 405 000 km căi de transport etc. Austria şi Elveţia sunt ţări
eminamente alpine, încasările anuale din turism fiind circa 13 milioane USD
(Austria), respectiv 9 milioane USD (Elveția).
Industria s-a dezvoltat sub forma micilor întreprinderi, poziționate în
lungul văilor alpine și valorifică principalele resurse locale (ex. minereuri, lemn,
roci de construcţie) sau prelucrează, cu mână de lucru mai ieftină, materii prime
aduse din alte regiuni. După anii `80, industria Alpilor a intrat în declin, în
favoarea marilor platforme din porturi sau marile oraşe, a întreprinderilor
delocalizate în alte ţări sau continente. Actualmente, este prezentă în Podişul
Elveţiei (ex. Zürich, Luzern, Basel), unde se produc ceasuri, motoare electrice,
produse farmaceutice, coloranţi, textile, produse alimentare (ex. lactate). În
interiorul spațiului montan se produce hidroenergie, iar pe seama ei, în Elveţia,
Austria şi Franţa s-a afirmat puternic industria aluminiului.
Agricultura este de tip pastoral, cu o frecvenţă mai mare în Savoia, Tirol şi
Podişul Elveţiei. Culturile ocupă suprafeţe modeste în Podişul Bavariei, Podișul
Austriei şi în piemonturile italiene. În cadrul sectorului zootehnic se cresc ovine,
bovine şi caprine.

Fig.104. Tunelul feroviar Saint Gothard.

Sursă:(http://www.linternaute.com/savoir/diaporama/saint-
gothard/2.shtml&docid=IvfbSl99KlGNkM&imgurl=http://www.linternaute.com/savoir/dia
porama/saint-gothard/images/stgothard.jpg, accesat în 14.12.2012, orele 1515).
229
 Căile de comunicaţie sunt relativ dense în raport cu numărul aşezărilor
umane. Regiunea dispune de un sistem modern de căi de transport rutiere,
autostrăzi şi drumuri rapide, cu numeroase tuneluri (ex. Simplon I; Simplon II;
Saint Bernard; Saint Gothard - Fig. 104; Mont Blanc; Frejus; Brener etc.). Căi
ferate electrificate asigură conexiuni între cele două faţade, nordică şi sudică a
Alpilor (ex. Graz-Klagenfurt-Udine; Brener-Bolzano etc.
Comerţul relevă o serie de trăsături particulare, derivate din caracterul „de
absorbţie” al regiunii, condiţionat de consumul turistic. Elveţia şi Austria exportă
produse industriale, chimice, locomotive, produse lactate şi importă combustibili,
fructe, vinuri, porţelanuri. Franţa şi Italia susțin industria turismului, domeniu
producător de devize cu brânzeturi, bunuri de larg consum, echipament turistic etc.
Diferenţieri regionale:
Principalele subregiuni ale Europei alpine sunt:
a) Alpii francezi - se caracterizează prin următoarele atribute: masivitate
accentuată; altitudini mari; văi adânci; carst spectaculos în Savoia Înaltă (ex.
arealele Vercors, Belledone); gheţari numeroşi (ex. Mer de Glace); climă
mediteraneană (în sud) și oceanică (în vest); etajare climatică în masivele înalte; pe
valea Rhonului bate mistralul; drenaj către Rhon; lacuri glaciare şi tectonice (ex.
Annecy); populaţie mai redusă în Alpii Maritimi; numeroase oraşe-staţiuni (ex.
Grenoble, Chambery, Thon, Chamonix, Albertville); economie turistică;
agricultură complementară; industrie mică; servicii turistice complexe; aici se
individualizează „Şanţul Alpin”, un culoar regional de gravitaţie complexă,
desfăşurat între Grenoble şi Geneva, cu patru centre de polarizare dispuse liniar
(Grenoble, Chambery, Annecy, Geneva); este o regiune de tip anizotrop.
b) Alpii Elveției şi Podişul Elveţiei - prezintă un racord funcţional între o
unitate muntoasă înaltă şi un podiş clasic; peisaj alpin grandios, marcat de o
modelare glaciară actuală accentuată; etajarea elementelor biopedogeografice pe
versantul nordic; populare puţin densă în spaţiul montan; habitate turistice
tradiţionale; podiş ce deține un număr de peste 200 lacuri glaciare; nivelare
pronunţată, morene, depresiuni; umanizare mai intensă; agricultură bazată exclusiv
pe creşterea animalelor; industrie specializată (ex. ceasuri, mecanică fină,
electronică); căi de comunicaţie moderne și dense; raport optim om/ofertă
teritorială; sistem regional polarizat marginal.
c) Alpii Bavariei şi Podişul Bavariei - trăsături morfologice asemănătoare
celor din regiunea precedentă (ex. munţi de până la 2 900 m, podiş de circa 600 m
altudine); populare contrastantă (rară în munte, densă în podiş); agricultură
specializată în creşterea animalelor (ex. bovine); turism recreativ intens în spațiul
montan, recreativ şi cultural în podiş; industrie diversă (ex. hidroenergie, metalurgie,
construcţii de maşini); centrul polarizator principal este oraşul München.
d) Alpii Austriei şi Podişul Austriei - relevă un raport mai echilibrat munte-
podiş; o trecere mai lentă către formele joase; o populare mai densă a spaţiului
montan; o economie turistică, pastorală, industrie mică; căi de comunicaţie dense şi
moderne; apare o dublă polarizare, respectiv internă (de către Innsbruck) şi externă
exercitată (de către Salzburg, Viena şi Graz).
230
 e) Alpii Italiei şi Piemontul italian - regiune vastă, incluzând tot versantul
sudic al Alpilor; contact variat între munte şi piemont (brusc - în est; lent - în centru
şi vest); efectele climatului mediteranean în zonele joase, etajare climatică în spațiul
montan; populare mai intensă pe văi; turism recreativ; agricultură mixtă; industrie
mică; presiune antropică accentuată asupra muntelui; polarizare marginală exercitată
de oraşele din Câmpia Padului (ex. Torino, Milano, Padova, Udine).

XII.6. Europa Vestică

Reprezintă una dintre regiunile geografice tipice ale continentului
european, având cea mai pregnantă individualitate și specificitate geografică.
Limitele sale sunt date de către o serie de elemente ale cadrului natural de maximă
relevanţă peisagistică, respectiv: culoarele tectonice ale Rhinului şi Rhonului (la
est), Marea Mediterană şi versantul nordic al Munților Pirinei (la sud), Oceanul
Atlantic (în vest) și Marea Nordului (la nord).
Din punct de vedere morfologic, arhitectura peisajului este grefată pe
două structuri litologice aflate în antiteză, ca vârstă și anume masive hercinice
vechi şi câmpii recente. În ansamblu, relieful jos a facilitat umanizarea intensă,
iar diversitatea formelor sale a fost o premisă a polivalenţei formelor de
exploatare economică (ex. agricolă, forestieră, turistică). Fragmentarea şi energia
mai redusă a reliefului au favorizat dezvoltarea infrastructurilor tehnice ale
teritoriului şi accesul relativ facil.
Nodul orografic și hidrografic Puy de Sancy (1 886 m) poziționat în
Masivul Central Francez este pilonul morfologic de referinţă, atât prin altitudinea
sa (cea medie a masivului coborând totuși la 710 m), cât mai ales prin structura
litologică mozaicată, compusă din formaţiuni cristaline, vulcanice şi sedimentare
(ex. calcare în stive de peste 2 000 m grosime în Platoul Causses - Fig. 105). O altă
unitate reprezentativă este Bazinul Parizian, o vastă depresiune tectonică,
colmatată cu o succesiune de depozite sedimentare, între care calcarele
generatoare, pe laturile periferice, de cueste. Argilele, pietrişurile, nisipurile sunt
frecvente în partea centrală a unităţii.
La poalele Munților Pirinei, lanţ montan ce separă Europa Vestică de
Peninsula Iberică, se află Bazinul Acvitaniei, format din roci mezozoice în nord şi
terţiare în sud (suprapus vechiului canal dintre Oceanul Atlantic şi Marea
Mediterană, cu celebrul afloriment de la Villefranche). În rocile mezozoice (ex.
calcare, gresii) sunt sculptate peşteri, chei, cueste şi depresiuni. Apar, de asemenea,
largi piemonturi, iar în sud-vest se extinde Câmpia Landelor, mlăştinoasă şi cu
numeroase dune de nisip.
Partea vestică se suprapune Podişului Armorican, format din trei
compartimente şi anume: compartimentul Breton (cu Monts d’Arres, de 384 m),
compartimentul Normand (cu Dealurile Avaloir, de 417 m) şi Colinele Gatine (cu
altitudinea maximă de 285 m).
În partea de nord-vest se dezvoltă Podişul Ardeni (694 m), alcătuit din
structuri hercinice, uşor ondulate, cu depozite carbonifere importante şi un carst
notabil (ex. Han sur Lesse).
231
 Fig.105. Versantul sudic al platoului Causses la Les Baux.
(Foto - Cocean, P.).

Partea nordică coincide cu prelungirea către vest a Câmpiei Germano-

Poloneze, cu o serie de elemente de relief mai ridicate (ex. Podişul Brabant,
Podișul Limburg). Câmpia Olandei este în general submersă (˗ 6,70 m), terenurile
răpite mării prin lucrări hidrotrehnice unice în lume (polderele Olandei - Fig. 106)
fiind cele mai extinse din Europa.

Fig.106. Sistem de tip polder olandez și terenuri agricole rezultate.

Sursă:(https://www.google.ro/search?hl=ro&q=polder, accesat în 17.12.2012, orele 1130).

Europa Vestică se înscrie cvasi-general în coordonatele climatului

temperat oceanic, un climat umed, ceţos, bogat în precipitaţii lichide, datorită
influenţelor directe ale vânturilor de vest. O notă discordantă o introduce totuși
232
Masivul Central Francez, unde se resimte o atenuare de ordin altitudinal (inclusiv
precipitații solide, iarna). Extremitatea sud-estică prezintă o climă mediteraneană
(sudul Masivului Central Francez şi estul Bazinului Acvitaniei). Trăsăturile
elementelor climatice, cu un ecart al variaţiei relativ mic, sunt factori favorizanţi ai
dezvoltării comunităţilor umane și a desfăşurării unei activităţi permanente.
Menţinerea păşunilor verzi pe parcursul întregului an, spre exemplu, este de mare
importanţă în agricultură, stabulaţia fiind eliminată.
Componenta hidrică asigură resurse de apă suficiente regiunii, fiind
tributară Oceanului Atlantic (ex. Garonne, Dordogne, Sena, Loire), Mării
Mediterane (ex. Rhon) şi Mării Nordului (ex. Rhin). Reţeaua hidrografică este
densă datorită climatului umed (excepţie face arealul sud-estic, mai arid),
alimentarea dominantă este cea pluvială (excepţie fac fluviile Rhin şi Rhon în
sectoarele superioare alpine, cu alimentare mixtă - din poli, topirea zăpezilor,
topirea ghețarilor). Prin urmare, regimul de scurgere al râurilor este unul uniform,
cu variații reduse. Calcarele, fenomenele vulcanice şi postvulcanice au prilejuit
acumularea, termalizarea şi mineralizarea apelor subterane din Masivul Central
Francez, Munții Pirinei, Munții Vosgi sau Munții Pădurea Neagră (ultimele două
masive aflându-se la limita estică a regiunii). Lamalou les Bains, Vichy,
Contreville, Ax-les-Thermes, Bagneres des Bigorre, Baden-Baden, Badenweiller
sunt staţiuni turistice specializate în valorificarea turistică a apelor respective. Tot
în calcare s-au format importante acvifere subterane, descărcate prin izbucuri
renumite, precum Vaucluse - Fig. 107).

Fig.107. Izbucul Vaucluse (Franța), la ape mici.

(Foto - Cocean, P.).
233
 În zona litoralului atlantic se produc maree puternice a căror forţă a fost
valorificată energetic, prin implementarea unor centrale mareemotrice. Durata
îndelungată şi intensitatea mare a vânturilor justifică, de asemenea, construirea
de centrale eoliene.
Vegetaţia naturală este compusă, predominant, din păduri de foioase,
încadrate domeniului fagului, ce găseşte cele mai propice condiţii de dezvoltare La
altitudini de peste 1 000 m în Munții Pirinei, Masivul Central Francez sau Munții
Pădurea Neagră se dezvoltă pădurile de conifere temperate. În zonele joase ale
Belgiei şi Olandei, precum şi în sud-vestul Franţei apare vegetaţia de landă,
alcătuită din specia numită iarbă neagră.
Partea sudică relevă o vegetaţie mediteraneană tipică, cu largă impunere în
peisaj a maquisului şi a pâlcurilor arborescente cu pini mediteraneeni, măslin
sălbatic sau stejar de plută etc.
Fauna urmează îndeaproape structura vegetaţiei, în pădurile de foioase şi
conifere temperate fiind localizat biotopul ierbivorelor (ex. iepure, cerb, căprior) şi
al carnivorelor (ex. vulpe, lup, urs). Datorită vânatului excesiv în timp istoric multe
specii au dispărut sau prezintă o răspândire cu totul insulară (ex. lupul, ursul).
Învelișul edafic prezintă următoarele trăsături, condiționate geografico-
fizic: solurile lateritice se extind în arealele sud-estice, sub impactul climatului şi a
vegetaţiei mediteraneene; molisolurile apar în Bazinul Acvitaniei; argiluviosolurile
în Bazinul Parisului, Podişul Ardeni şi Masivul Armorican; solurile nisipoase,
gleice şi lăcoviştile sunt frecvente în Câmpia Belgiei şi Câmpia Olandei.
Resursele naturale sunt relativ variate, însă insuficiente cantitativ şi
calitativ pentru a satisface cererea unei industrii deosebit de dezvoltate.
Combustibili clasici, sub forma gazelor naturale, deţine, în primul rând Olanda, în
zăcămintele din Marea Nordului (locul VI la nivel mondial). Franţa exploatează
gaze naturale în arealul Lacq, din Aquitania. Petrolul se exploatează în aceeaşi
zonă a Mării Nordului dar şi în bazinul Aqvitaniei sau Bazinul Parizian. Producţia
este total insuficientă consumului regional. Cărbuni superiori se exploatează în
Podişul Ardeni (la Charleroi, Namur etc.). Costurile ridicate şi avantajul
comparativ oferit de importuri a dus la închiderea multor exploatări. Minereul de
fier, cu un conţinut redus în metal (circa 20-30 %) se exploatează în Lorena, iar
bauxită în sudul Franţei (la Baux, Brignoles etc.). Franţa mai deține și resurse de
sare, potasiu, sulf, uraniu.
O resursă importantă o reprezintă însă solurile fertile, fondul forestier din
zonele deluroase şi montane precum şi potenţialul turistic apreciabil al regiunii.
Componenta antropică a Europei Vestice este una numeroasă (circa 85
517 000 locuitori), deşi regiunea are o suprafaţă relativ restrânsă (de circa 618 605
km²). Rezultă, astfel, o densitate a populaţiei superioară mediei continentale (circa
138 locuitori/km²). Franţa este una dintre cele mai populate state europene (59
milioane locuitori) iar Belgia şi Olanda prezintă densități de peste 336
locuitori/km2, respectiv, 385 locuitori/km², fapt ce le situează pe primele locuri în
Europa (fără a lua în calcul statele mici, precum Vatican sau Monaco). Densități
intra-regionale mari sunt specifice Bazinului Parizian, aglomeraţiei Rotterdam-
234
Amsterdam, părții centrale a Belgiei etc. Sporul natural este redus, iar imigraţia
este controlată prin măsuri restrictive. Un mare număr de imigranţi provin din
fostele colonii franceze, belgiene sau olandeze din Africa de Nord, Africa Centrală,
Caraibe, Indochina etc.
Europa Vestică are un rural vizibil transformat antropic. Aşezările rurale
au, fie un aspect concentrat, de tip urban, fiind dotate cu toate elementele
infrastructurii urbane, fie risipit, sub formă de ferme, în Masivul Central Francez
sau Podișul Ardeni. Procesul de urbanizare este unul de tradiţie, intens. În sud şi
centru se află oraşe antice (ex. Nîmes, Beziers, Valence), în vreme ce, în nord ele
sunt mai tinere, de sorginte medievală. Alături de aceste două categorii menționate,
se remarcă și oraşele-cetăţi (ex. Paris, Lyon, Anvers, Brugges etc.), oraşele-târguri,
din perioada medievală (ex. Strassbourg, Liege, Amsterdam), precum și oraşe mai
recente, dezvoltate în perioada revoluţiei industriale (ex. Rotterdam, Haga, Nantes,
Lille etc.). Ca metropole de referinţă, pot fi enumerate orașele Paris, Bruxelles,
Rotterdam, Amsterdam etc. Fenomenul de aglutinare a oraşelor este în afirmare,
generând conurbaţii (ex. Roterdam-Amsterdam-Utrecht; Lille-Roubaix). Între
centrele polarizatoare majore menţionăm orașele Strassbourg, Lyon, Nantes, Saint
Etienne, Bordeaux, Toulouse. O categorie aparte o formează oraşele-porturi,
poziționate pe litoralul Oceanului Atlantic, al Mării Nordului şi al Mării
Mediterane, ce se înscriu, prin funcţiile şi potenţialul lor economic între centrele
urbane de referinţă mondială (ex. Rotterdam, Nantes, Bordeaux, Marsilia, Toulon).
În ultima perioada s-au afirmat oraşele turistice, localizate fie în zona montană
periferică sau în Masivul Central Francez (ex. Lourdes, Ax-les-Thermes, Vichy),
sau, mai ales, în zona litoralului mediteraneean (ex. Cannes, Nice, Monte Carlo,
Saint Raphael, Saint Maxime, Saint Tropez etc.).
Economia Europei Vestice a fost influenţată în dezvoltarea sa de următorii
factori favorabili: revoluţia industrială timpurie; deţinerea unor imperii coloniale;
extinsa faţadă maritimă; nucleul iniţial al Uniunii Europene.
Declanşată în Anglia la începutul secolului al XVIII-lea, revoluţia
industrială a translatat către partea continentală a Europei la scurt timp, primele
implantări fiind în Ţările de Jos (Belgia şi Olanda). Ca urmare, economia acestora
se modernizează şi se afirmă într-un ritm accelerat, punând temelii solide
dezvoltării ulterioare. Industria devine ramura economică de bază iar produsele
sale beneficiază, în perioada respectivă, de o piaţă de desfacere, practic nelimitată
de prezenţa altor competitori.
Progresul economic s-a răsfrânt şi în ceea ce priveşte expansiunea
colonială, cele trei state din regiune având, până la mijlocul secolului al XX-lea,
imperii extinse ce asigurau metropolelor materiile prime industriale (atât de
necesare îndeosebi Belgiei şi Olandei, lipsite total de astfel de resurse), forţă de
muncă ieftină şi o piaţă de desfacere sigură.
Extinsa faţadă maritimă a jucat rolul unei oportunităţi istorice extrem de
favorabilă în perioada marilor descoperiri geografice, când reprezentanţii statelor
respective (îndeosebi ai Franţei) au participat, pe calea apelor, la descoperirea unor
noi teritorii (devenite ulterior colonii) cât şi prin mijlocirea afirmării unui tip de
235
transport de mare capacitate şi eficiență, cum este cel maritim. Toate cele trei state
au deţinut şi deţin puternice flote maritime.
Faptul că Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburgul se află, alături de
Germania şi Italia, la originea Uniunii Europene de astăzi le-a adus un avantaj
economic important, fiind beneficiarele tuturor reuşitelor acestei iniţiative
geopolitice de largă audienţă în prezent.
Agricultura, ca ramură economică de mare tradiţie, este definită ca
modernă, variată, intensivă și specializată. Franţa ocupă, detaşat, locul I în Europa
în producţia agricolă, deşi deţine doar 31% teren arabil, 24% păşuni şi fâneţe și
numai 3% vii şi livezi. Culturi intense acoperă suprafeţe extinse din Bazinul
Parisului, Alsacia, Lorena. O agricultură extensivă, specializată în creşterea
animalelor (ex. bovine şi ovine) este tipică Masivului Central Francez. Între
culturile principale se impun cele de grâu, porumb, sfeclă de zahăr, orez (în Delta
Rhonului), legume (pe văile Senei, Loirei, Garonnului). Viticultura, cu reuşite de
nivel mondial, se practică în sud şi est (ex. Lanquedoc, Camarque, Champagne,
Alsacia). Pomicultura se extinde în vest şi nord (ex. Normandia, Bretagne, Lorena)
dar şi în zona mediteraneană, unde se cultivă mai ales citrice.
Creşterea animalelor este bazată pe specii selecţionate (ex. Blonda de
Acvitania sau Hollstein - la bovine) și pe tehnologii moderne (aplicate în nord,
centru şi vest, pe seama păşunilor productive). În Camarque, zonă cu un climat mai
arid, se cresc tauri pentru coride. Porcinele se grefează pe arealele cerealiere iar
ovinele, pe întinsele suprafeţe cu pășuni din Masivul Central Francez, Munții
Pirinei sau Munții Alpi. O subramură deosebit de eficientă este creşterea melcilor
pentru consum.
În Olanda şi Belgia, 70% din producţia agricolă este de origine animalieră.
Se practică o agricultură intensivă datorită terenului redus, „furat” mării sau
Rhinului. Culturile reflectă adaptarea la climatul oceanic mai răcoros, astfel că se
cultivă grâu, secară, orz, ovăz, sfeclă de zahăr, in, legume. Olanda s-a specializat
în floricultură (lalele).
Regiunea produce mari cantități de produse agricole, destinate, în mare
parte, exportului. Pentru a nu genera stocuri masive de produse agricole se aplică
riguros Politica Agricolă Comună (PAC) a Uniunii Europene, ce stipulează, printre
altele „îngheţarea pământurilor” periodic, pe suprafeţe planificate cu despăgubirea
adecvată a proprietarilor.
Industria are, de asemenea, o tradiţie îndelungată, fiind modernă,
diversificată și competitivă. Dintre ramurile aferente, se remarcă cea energetică,
bazată fie pe exploatarea potenţialului hidraulic, energia nucleară, care asigură peste
75% din necesar (ex. Marcoule, Chinon), energia mareemotrică (ex. La Rance),
energia solară (ex. Odeillo). În Olanda primează termoenergia, obţinută din cărbunii
localizați în bazinul Limburg şi din gaze naturale, iar în Belgia, cea rezultată din
valorificarea cărbunilor din Podişul Ardeni sau cea nucleară (peste 65%).
Metalurgia feroasă, cu mari întreprinderi în Franţa (la Thionville,
Valenciennes, Fos), Belgia (la Charleroi, Liege), Olanda (în orașele-porturi),
valorifică minereul de fier din Lorena şi, mai ales, din import. Metalele neferoase
236
(aluminiu, cupru, zinc) se prelucrează în Franţa (fie în apropierea surselor
hidroenergetice, precum Lannemezan din Munții Pirinei, Ugine din Munții Alpi)
sau în orașele-porturi (ex. Anvers, Rotterdam).
Construcţiile de maşini se impun prin producţia de nave (la Rotterdam,
Amsterdam, Marseille, Toulon, Bordeaux, Anvers), avioane (Toulouse-uzinele
Airbus, Fig. 108), autovehicule (la Rouen, Rennes, Caen, Lyon), material rulant,
produse electronice (la Eindhoven) etc.
Industria chimică se bazează îndeosebi pe materii prime importate, fiind
localizată în principalele porturi (ex. Marseille, Toulon, Nantes, Anvers,
Rotterdam) dar şi la Toulouse, Lyon sau Paris, prin câteva subramuri, precum
petrochimie, acid sulfuric, cauciuc sintetic, îngrăşăminte, produse farmaceutice etc.

Fig.108. Uzinele Airbus, Toulouse (Franța).

Sursă:(http://www.airbus.com/galleries/photo-gallery/dg/idp/18255-france-toulouse-a330-
a340-fal-2/?backURL=galleries/photo-gallery/filter/a330a340-family/cache/0/?p=6, accesat
în 17.12.2012, orele 1445).

Industria textilă, cu o mare tradiţie în Flandra de odinioară, s-a specializat

în prelucrarea bumbacului (din import), lânii și inului. Centre de prelucrare
recunoscute sunt la Anvers, Breda, Roubaix, Lille etc.
Industria alimentară, larg răspândită, produce zahăr, vinuri, brânzeturi
(renumită pe plan mondial, în acest sens este Franţa), conserve din produse
vegetale sau animaliere.
Căile de transport relevă o densitate mare şi o diversitate tipologică
apreciabilă. Pentru transporturile rutiere, de mare importanţă este reţeaua de
237
autostrăzi, între care cea din culoarul Rhinului şi Rhonului, care este un veritabil
dren către nordul şi sudul întregului continent. Tunelul construit pe sub Canalul
Mânecii a interconectat această reţea cu cea din Arhipelagul Britanic.
Căile ferate, deşi în stagnare sub aspectul extensiunii reţelei, se impun prin
modernizarea lor, respectiv prin înmulţirea trenurilor de mare viteză (celebrul
TGV). În mod similar, se pune accentul pe dezvoltarea transporturilor aeriene, prin
creşterea numărului de aeroporturi dar şi prin creşterea capacităţii de transport
(modelul de aeronavă Airbus 380 putând transporta un număr de 550 pasageri).
O serie de cursuri hidrografice și canale sunt intens valorificate pentru
circulaţia navală (ex. Rhin, Schelde, Meuse, Loire, Sena), iar litoralul maritim şi
oceanic al regiunii beneficiază de prezenţa unor porturi cu cele mai complexe
amenajări, reclamate de transportul maritim actual (ex. Anvers, Gent, Rotterdam -
cel mai mare port din emisfera estică, Amsterdam, Marseille, Le Havre, Nantes).
Turismul este o ramură economică în plină expansiune pe plan mondial.
Vestul Europei face parte dintre primele regiuni turistice ale lumii, atât ca vechime
a practicării acestei activităţi, cât şi în ceea ce priveşte potenţialul de atracţie sau
infrastructura de cazare și transport. Franţa primeşte anual peste 48 milioane turişti,
fiind dezvoltate toate tipurile de turism (ex. recreativ, curativ, cultural sau mixt).
Principalele oraşe turistice (cu capacitate de cazare însemnată) sunt Paris, Lyon,
Bruxelles, Marseille, Lourdes etc., iar ca regiuni de destinaţie turistică se remarcă
Munții Alpi, Munții Pirinei, litoralul mediteranean, Paris, Strassbourg, Valea
Loirei, Masivul Central Francez. În Belgia şi Olanda tipul de turism predominant
este cel cultural.
Comerţul reflectă interacţiunile de ordin economic, dar şi politic sau
social ale regiunii studiate cu alte regiuni ale lumii. Se importă combustibili,
minereuri, materii prime textile, celuloză, maşini şi utilaje și se exportă maşini şi
utilaje, produse electronice, automobile, avioane, maşini agricole, produse
agricole, produse chimice etc.
Principalii parteneri comerciali ai Europei Vestice sunt statele Uniunii
Europene, statele din estul Europei, Rusia, China, America Latină, Statele Unite
ale Americii, statele arabe exportatoare de petrol etc.
Diferenţieri regionale:
Principalele subregiuni ale Europei Vestice sunt:
a) Ţările de Jos - prezintă un peisaj monoton, impus de relieful jos,
predominant de câmpie (ex. Câmpia Belgiei, Câmpia Olandei - cu ineditele sale
poldere), între care se intercalează o serie de podişuri scunde, precum Podişul
Brabant, Podişul Limburg etc. Climatul este unul de tip oceanic tipic, umed şi
răcoros, cu amplitudini termice reduse și vânturi de vest persistente. Hidrografia
este densă, cu numeroase braţe ale Rhinului, Scheldei, Meusei şi a unei rețele
dense de canale artificiale. Stratul freatic este aproape de suprafaţă și a impus în
timpuri istorice sistemul desecărilor acţionat de morile de vânt. Vegetaţia este
formată din lande (în zonele joase) şi din păduri de foioase (în podişuri). În cadrul
învelișului edafic predomină molisolurile, solurile gleice şi cele nisipoase.

238
 Populaţia este foarte densă, fiind compusă din olandezi, flamanzi, valoni
etc. Oraşele sunt numeroase și organizate în reţele polarizate, precum Amsterdam,
Rotterdam, Anvers, Bruxelles, Liege etc. Agricultura este intensivă, predominând
creşterea animalelor (ex. bovine pentru lapte şi carne, ovine) cu mare excedent de
produse pentru export. Cultura cartofului (Olanda-primul exportator mondial) şi
horticultura (lalele) atestă o specializare avansată. Industria este diversificată,
accentul fiind pus pe ramura prelucrare (ex. metalurgie, construcţii de maşini,
chimică, uşoară). Predomină turismul cultural. Căile de transport sunt variate şi
dense (ex. autostrăzi, căi ferate de mare viteză, aeroporturi, căi fluviatile).
b) Podişul Ardeni reuneşte teritorii din partea sudică a Belgiei și din nordul
Franţei, apărând sub forma unui platou extins, de circa 600 m altitudine, cu un
climat oceanic umed şi o hidrografie densă, tributară râurilor Meusei şi Scheldei.
Vegetaţia predominantă este de foioase, întreruptă de intercalarea frecventă a
terenurilor agricole şi a spaţiilor construite. Solurile sunt reprezentate de
argiluviosoluri şi cambisoluri, bine structurate și profunde. Populaţia este mai puţin
densă în raport cu regiunile vecine. Sectorul agricol este diversificat, mixt și cu
caracter intensiv. Ramurile industriale predominante sunt industria extractivă (a
cărbunilor şi rocilor de construcţie), industria energetică, industria textilă,
metalurgia. Turismul are caracter mixt (recreativ şi cultural). Principalele centre
polarizatoare sunt oraşele Charleroi, Namur, Arras şi Lille.
c) Bazinul Parizian se suprapune din punct de vedere morfologic unei
vaste depresiuni, delimitată de Masivul Armorican (la vest) și de Munţii Vosgi
(la est). Relieful este vălurit, cu interfluvii largi şi culoare evazate. Climatul se
încadrează fidel în coordonatele temperat-oceanice. Este traversat axial de fluviul
Sena, iar în partea sudică de Loire. Vegetaţia pădurilor de foioase acoperă
mameloanele şi cuestele mai înalte, în vreme ce culturile şi pajiştile ocupă
suprafeţele plane mai joase. Cuvertura edafică este compusă din molisoluri şi
argiluvisoluri. Populaţia este numeroasă şi densă. Reţeaua urbană este polarizată
de metropola Paris (cu peste 10 milioane locuitori, împreună cu suburbiile sale).
Se practică o agricultură mixtă, intensivă, cultura cerealelor, a plantelor tehnice şi
a pomilor fructiferi concurând creşterea animalelor în ferme mari, modern
echipate şi performante. Industria este concentrată îndeosebi în Paris, unde
regăsim toate ramurile prelucrătoare (ex. construcţii de maşini, electronică,
electrotehnică, chimică, textilă, alimentară). Parisul este şi centrul unei activităţi
turistice de anvergură. Infrastructura de transport este modernă (ex. autostrăzi,
linii ferate și trenuri de mare viteză, precum celebrul TGV - Fig.109, aeroporturi,
transport fluvial pe fluvii şi canale).
d) Podişul Armorican include provinciile Normandia şi Bretagne din
vestul Franţei. Este o peneplenă tipică, sculptată în formaţiuni hercinice, aflată sub
influența unui climat oceanic umed şi dominată de o vegetaţie de foioase specifică
acestuia. Râurile sunt scurte dar cu debite relativ constante, asigurate exclusiv
dintr-o alimentare de tip pluvial. Peisajul de tip boccage rezultă din alternanţa
spaţiilor împădurite cu terenurile cultivate (în asociații agricole de tip fermă) sau
utilizate ca păşuni în practicarea unei zootehnii lipsită de stabulaţie. Regiunea are
239
un rural tradiţional, oraşe mici şi mijlocii, localizate periferic, unde este amplasat şi
principalul centru polarizator (Nantes). Economia îşi sporește eficienţa pe seama
unui intens turism rural.

Fig.109. Rețeaua TGV în regiunea analizată.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?start=84&um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih
=789&tbm=isch&tbnid=yHt9S8ocyt7FM:&imgrefurl=http://www.bonjourlafrance.com/franc
e-trains/tgv-brittany/schedules/lille-nantes-le-croisic.html, accesat în 19.12.2012, orele 1030).

e) Alsacia este o subregiune ce coincide cu provincia istorică omonimă,

situată în estul Franţei. Relieful său este diversificat (ex. Munţii Vosgi - de vârstă
hercinică; valea Rhinului - grefată pe grabenul tectonic cu acelaşi nume), iar climatul
oceanic îmbracă aici tente mai atenuate. Reţeaua hidrografică este în totalitate
tributară Rhinului. Versanţii sunt acoperiţi cu dense şi extinse păduri de foioase
etajate, iar culoarele văilor şi glacisurile cu viţă-de-vie, pomi fructiferi şi fâneţe. Se
remarcă o rețea densă de aşezări rurale şi urbane vechi (galice şi romane). Oraşele au
funcţii mixte (ex. Strasbourg, Mulhouse, Colmar). Ramurile industriale principale
sunt metalurgia şi construcțiile de maşini, ambele concentrate în Strassbourg, oraș
devenit pol principal pentru un intens şi eficient turism cultural.
f) Masivul Central Francez are un relief muntos şi de podiş aplatizat.
Varietatea structurilor geologice (ex. roci cristaline, sedimentare, vulcanice) a
generat un mozaic morfologic original şi spectaculos (ex. masivele vulcanice din
Auvergne, carstul din platoul Causses etc.). Climatul are nuanţe oceanice în vest,
continentale în est şi mediteraneene în arealele sudice ale unităţii. Unitatea
montană analizată este un veritabil castel de ape, aici avându-şi obârşiile Sena şi
Loire. Vegetaţia este bogată și variată, remarcându-se interferenţa speciilor
mediteraneene cu cele temperate. În cadrul învelișului edafic se remarcă un mare
număr de tipuri şi subtipuri de soluri impuse de roca-mamă şi de coordonatele
240
climatice. Atfel, predomină rendzinele, argiluvisolurile şi cambisolurile. Resursele
minerale sunt diversificate (ex. uraniu, sulf, potasiu), alături de apele termale şi
minerale. Peisajul dominant este de tip boccage, în care terenurile agricole relevă o
utilizare predominant pastorală. Oraşele mari sunt situate periferic (ex. Lyon, Saint
Etienne). Rolul de centru polarizator principal îi revine oraşului Clermont-Ferrand.
Agricultura s-a specializat în creşterea animalelor, mai ales ovine şi bovine.
Industria are ca ramuri reprezentative metalurgia şi construcţiile de maşini (la
Lyon, Saint Etienne, Clermont-Ferrand). Activităţile turistice vizează valorificarea
potenţialului recreativ (ex. Cheile Tarnului, conurile şi craterele vulcanice din
partea centrală a masivului) şi curativ (apele minerale şi termale de la Vichy,
Lamalou les Bains). În plină afirmare este, de asemenea, turismul rural.
g) Aquitania se interpune geografic între Masivul Central Francez şi
Munții Pirinei, de-a lungul fostului braţ de legătură dintre Marea Mediterană şi
Oceanul Atlantic. Relieful său este alcătuit din sectoare de podiş tipic (prezente
îndeosebi în partea estică) şi din câmpia atlantică joasă (din vest). Clima se află sub
directa influenţă a Oceanului Atlantic, având amplitudini reduse, precipitaţii
bogate, ierni blânde şi veri echilibrate termic. Reţeaua hidrografică este densă (ex.
Garonne, Dordogne) iar vegetaţia de landă primeşte caractere tipice, prin
desfăşurarea şi compoziţia sa. Pe solurile fertile din estul unităţii s-au dezvoltat o
serie de podgorii celebre, din strugurii cărora se produc vinuri și coniacuri la fel de
cunoscute (ex. Cognac, Armagnac, vinul roşu de Bordeaux etc.). În subsol se află
rezerve limitate de petrol şi gaze naturale. Regiunea este intens populată,
principalele oraşe fiind Bordeaux şi Toulouse. Industriile aeronautică şi portuară
de la Toulouse şi Bordeaux sunt la cote competitive pe plan mondial.
h) Litoralul mediteranean este o unitate teritorială cu o originalitate certă
şi cu o structură sistemică de mare complexitate, unde natura şi omul au conlucrat
inspirat în optimizarea funcţiilor teritoriului. Relieful este mozaicat fizionomic şi,
în consecinţă, extrem de diversificat: munte (în sectorul sudic al Alpilor Maritimi),
podiş, câmpie litorală, Delta Rhonului. Clima mediteraneană relevă particularităţi
termice şi pluviometrice favorabile afirmării agriculturii și turismului (radiaţie
solară intensă, durata îndelungată a strălucirii soarelui, temperatura ridicată a apei
mării etc.). În schimb, reţeaua hidrografică este puţin densă, singurul fluviu
important fiind Rhonul. Formaţiunile pedogenetice aparţin grupei solurilor roşii şi
gălbui subtropicale (ex. terra-rossa şi rendzine), cu schelet consistent dar cu
fertilitate superioară. Densitatea populaţiei relevă valori ridicate, datorită prezenţei
oraşelor-staţiune şi centrelor urbane mari cu funcţii economice complexe (ex.
Perpignan, Beziers, Nîmes, Avignon, Aix-en-Provence, Marseille, Toulon).
Principala ramură economică este turismul litoral, de mare tradiţie şi eficienţă (aici
se află cele 5 „coaste” - Vermeille, Maurilor, de Ametist, Esterel şi Coasta de
Azur, precum şi renumitele staţiuni Monte Carlo, Saint Tropez, Saint Raphael,
Saint Maxime, Cannes, Nice, Grande Motte). În paralel, se practică o agricultură
intensivă, prin culturile de viţă-de-vie şi citrice. În marile oraşe-porturi s-a
dezvoltat industria navală, textilă, alimentară, petrochimică, metalurgică (la
Marseille, Toulon). Regiunea beneficiază de căi de transport moderne (ex.
241
autostrada Menton-Nîmes-Perpignan-Barcelona; cale ferată adaptată transportului
de mare viteză, aeroporturi, porturi comerciale şi turistice).
XII.7. Europa Insulară
Regiunea analizată include entitățile insulare din partea nord-vestică a
continetului european, în care s-au cristalizat sisteme economico-sociale distincte
în raport cu uscatul continental, inclusiv entităti politico-administrative de sine
stătătoare. Prin urmare, Europa Insulară nu include insulele din Marea
Mediterană, care, deşi sunt mai numeroase, aparţin unor sisteme regionale a căror
centre de polarizare sunt situate, cu o singură excepţie (Malta), pe uscatul
continental al Spaniei (Insulele Baleare), Franţei (Corsica), Italiei (Sicilia şi
Sardinia), Greciei (arhipelagurile Mării Egee şi Adriatice, Creta, Rhodos) etc.
Astfel, acestea din urmă devin, cel mult, regiuni de ordin inferior în cadrul
macroregiunilor menţionate, ceea ce nu este cazul insulelor aparținătoare
Arhipelagului Britanic sau Islandei.
Principala trăsătură a regiunii analizate constă în gradul de fragmentare
teritorială a entităților insulare majore, Anglia, Irlanda şi Islanda adăugându-li-se
celorlalte 1 000 insule grupate în mici arhipelaguri, precum Shetland, Orkney,
Hebride, Man, Feroe, Mull etc. Suprafaţa unităţii studiate ajunge astfel la circa 414
205 km² ceea ce o situează, ca mărime, pe ultimul loc între regiunile Europei.
Peisajul este structurat pe un suport litologic variat, compus atât din
formaţiuni precambriene şi paleozoice (în Marea Britanie şi Irlanda), cât și din roci
vulcanice (în Islanda). Dacă uscatul britanic este considerat un fragment continental
european, cel islandez este produsul exclusiv al activităţii vulcanice din zona de nord
a dorsalei atlantice. Rezultă, aşadar, nu numai decalaje evidente de vârstă ci şi în
alcătuirea sistemelor de modelare. Astfel, în insulele britanice domină munţii şi
podişurile joase, intens erodate şi peneplenizate. Fragmentarea tectonică este
excesivă în Anglia de sud-est, unde, pe depozitele sedimentare mezozoice şi neogene
apare un relief de cueste, platforme structurale şi câmpii vălurite.
Dimpotrivă, în Islanda, relieful este înalt (cota maximă atingând 2 119 m, în
comparaţie cu cei 1 343 m din nordul Angliei) și este compus din conuri şi cratere
vulcanice. O notă comună întregii regiuni o conferă modelarea glaciară intensă din
ultimele două faze (Riss şi Würm), acţiunea calotelor lăsând drept mărturie blocurile
eratice, cuvetele de subsăpare, valurile de morene, văile cu profil transversal sub
formă de U, devenite ulterior, prin inudarea lor, fjorduri.
Un alt element de uniformitate îl reprezintă climatul. Localizarea insulelor
în Oceanul Atlantic (în spațiul de influenţă al Curentului Golfului), determină o
răspândire generalizată a climei oceanice umede. Precipitaţiile oscilează între 3 000
mm în vest şi 650 în est, bararea orografică centrală, orientată nord-sud, fiind cauza
acestei diferenţieri pluviometrice. Amplitudinile termice anuale sunt mai reduse,
temperaturi negative înregistrându-se iarna în Scoţia şi Irlanda, în vreme ce în
bazinul Londrei zăpezile sunt rare.
O puternică anomalie termică se înregistrează iarna în Islanda, teritoriu
situat pe Cercul Polar al emisferei nordice, în domeniul climei reci. Curentul cald
242
al Golfului face ca la Reykjavik temperatura medie anual să fie de 5ºC, cu veri
răcoroase (11ºC în iulie) şi ierni moderate (- 0,4ºC în ianuarie), fapt neîntâlnit decât
pe litoralul norvegian, aflat sub aceeaşi influenţă. Şi aici precipitaţiile sunt
abundente, cu un maxim specific anotimpului de iarnă (1 256 mm, în sud la
Teigarhorn). Deşi ţărmurile sunt libere de gheţuri pe tot parcursul anului, în interior
climatul este rece, fapt ce explică prezenţa gheţarilor (ex. Vatnajökull - 8 500 km²
şi 1 000 m grosime).
Trăsăturile climei se reflectă direct în organizarea hidrografică, rezultând
râuri scurte, dense, bogate în debite, cu oscilaţii de nivel nesemnificative. Râurile
Shannon (din Irlanda - 350 km), Severn (335 km), Tamisa (333 km) sunt urmate de
Ouse, Trent, Tess, Tweed. Mareele puternice au generat estuare favorabile
navigaţiei, iar fjordurile abundă în Scoţia şi Islanda.
În căldările glaciare, între morene şi în depresiunile tectonice apar cuvete
lacustre, precum Loch Ness, (Fig. 110), Loch Oih, Loch Neagh (ultimul, cu o
suprafaţă de 400 km², în Irlanda). Datorită activităţii vulcanice, în Islanda sunt
localizate acvifere minerale şi termale. Ele stau la originea numeroaselor gheizere,
exploatate turistic şi energetic.

Fig.110. Lacul Loch Ness.

(Foto - Cocean, P.).

Vegetaţia specifică Arhipelagului Britanic este cea de păduri (ex. pin și

mesteacăn în nord, stejar în sud) şi landă (ex. iarbă neagră, afin). În câmpiile
umede apar turbăriile. În schimb, vegetația de tundră, ocupă întreaga Islandă. Ea s-
a instalat pe locul unei vechi păduri defrişate în timp istoric. Astfel, muşchii şi
lichenii au fost înlocuiți cu o vegetaţie mai bogată, cu specii de flori viu colorate.
243
 Fauna este săracă, separarea insulelor de continent având loc înainte de
procesul de diversificare a speciilor din post-glaciar. Sunt comune specii precum
vulpea, căprioara, viezurele, iepurele etc. Vânătoarea intensă şi îndelungată a dus
la dispariţia unor specii de animale mari. Astfel mistreţul a fost exterminat în jurul
anului 1700, însă a fost reintrodus accidental (evadând dintr-o crescătorie pentru
carne de vânat) după anul 1980.
Cuvertura edafică este dominată de podzoluri, soluri brune, soluri gleice,
lăcovişti şi soluri turboase.
Resursele sunt reprezentate de cărbuni (171 miliarde tone în Regatul Unit
al Marii Britanii și Irlandei de Nord), cu bazine importante localizate în Munţii
Penninni și Ţara Galilor. Exploatările tradiționale au fost abandonate, rezultând în
prezent, așa-numitele mine-muzeu. Zăcăminte mari de turbă sunt cantonate în
Irlanda. Petrolul, în cantități apreciabile (circa 2 miliarde tone) este localizat în
Marea Nordului (ex. exploatările Piper, Brent, Forties, Beryl), iar gazele naturale
(circa 702 miliarde m³), în câmpurile gazeifere Frigg, Leman, Forties,
Indefatigable. Se exploatează și minereu de fier, cu o concentraţie în metal de 30%
și cu o producție de circa 4 milioane tone/an), însă este total insuficient pentru
necesităţile industriale actuale.
Terenurile agricole sunt extinse ca suprafaţă dar au un indice de utilizare
restricţionat de către climatul umed şi răcoros. Ca urmare a defrişărilor din secolele
trecute, pădurile ocupă suprafeţe limitate (circa 4% în Anglia).
Populaţia Europei Insulare depăşeşte valoarea de 64 milioane locuitori,
rezultând o densitate medie de 154,7 locuitori/km². Valori superioare revin Angliei
(230 locuitori/km²), în timp ce Irlanda înregistrează o valoare inferioară mediei
regionale (55 locuitori/km²), Însă, cele mai mici valori ale densității populației sunt
specifice Islandei (2,3 locuitori/km²), fiind cele mai reduse din întreg spațiul
continental. Evoluţia numerică a populaţiei a fost sinuoasă, revoluţia industrială
condiţionând boom-ul demografic irlandez din secolul al XIX-lea, iar foametea,
din a doua jumătate a aceluiaşi secol, determinată de compromiterea culturilor de
cartofi (planta aflată la baza alimentaţiei), o serie de ani la rând, cu afectarea
decisivă a bazei de susţinere, a dus la emigrarea în masă către America. Se remarcă
numărul redus al persoanelor ocupate în agricultură şi procente ridicate în sectorul
terțiar. În Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord structura etnică (multă
vreme omogenă) este influenţată în prezent de amestecul cu imigranţii proveniţi
din fostele sale colonii (ex. africani, indieni, arabi).
Regiunea este puternic urbanizată, veritabile sisteme urbane fiind edificate
începând din perioada feudală, pe locul unor vechi castre romane (ex. Londra,
York). Un salt major în dezvoltarea oraşelor a apărut odată cu revoluţia industrială,
când exodul rural s-a amplificat, paralel cu creşterea populaţiei urbane, pe seama
sporului natural propriu, specific perioadei exploziei demografice. Ca aglomerări
urbane se remarcă Londra (circa 10 milioane locuitori), Leeds-Bradford,
Birmingham, Liverpool, Manchester, Shefield etc., ele alcătuind un megalopolis cu
peste 35 milioane locuitori. În Irlanda şi Islanda predomină, în schimb, oraşele
mici situate îndeosebi pe litoral (vechi porturi pescăreşti).
244
 Economia relevă grade de dezvoltare diferite. Pentru Regatul Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord, afirmarea economică are la origine o serie de factori
favorizanţi, precum: deţinerea, secole la rând, a unui larg imperiu colonial,
exploatat ca sursă de materii prime; forță de lucru ieftină şi piaţă de desfacere a
produselor metropolei; este locul de origine a revoluţiei industriale, declanşată la
începutul secolului al XVIII-lea, rezultând astfel un avans tehnologic în raport cu
restul lumii; conservarea valorilor ca principiu de viaţă - izolarea naturală a
stimulat conturarea specificităţii spiritului conservator britanic; diplomaţie
eficientă - ataşarea în momentele de criză de Statele Unite ale Americii, cea mai
puternică forţă militară actuală.
Ramura de bază a economiei rămâne industria, în cadrul acesteia fiind
dezvoltate toate ramurile: industria energetică (termoenergia, hidroenergia şi
atomoenergia; energia geotermică - în Islanda); industria metalurgică feroasă şi
neferoasă, aflată astăzi în declin şi în curs de delocalizare (ex. Sheffield, Port
Talbot, Birmingham); industria construcţiilor de maşini (ex. Londra, Manchester,
Nottingham, Liverpool, Coventry) producătoare de nave, avioane, automobile,
produse electronice, aparatură optică, maşini unelte; industria chimică (ex.
petrochimie, produse clorosodice, acid sulfuric); industria textilă (cu prelucrarea
lânii, în est, la Leeds, Bradford, într-un climat uscat, şi a bumbacului, în vest,
Liverpool, Machester, într-un mediu mai umed); industria alimentară (prelucrarea
peştelui - ramură dezvoltată în toate cele trei state, datorită pescuitului tradiţional
determinat geografic; prelucrarea cărnii; prelucrarea laptelui).
Sectorul agricol are o pondere redusă în configurarea produsului intern
brut al regiunii analizate, datorită unor coordonate nefavorabile - condiţii climatice
restrictive și soluri nefertile; import de produse alimentare ieftine, mai ales din
fostele colonii; populație redusă ce activează în sectorul agricol (circa 2% în
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord etc. Subramura agricolă
dominantă este creşterea animalelor (70% din veniturile agricole în Regatul Unit
al Marii Britanii și Irlandei de Nord; 75% în Irlanda, 90% în Islanda). Se cresc
ovine şi bovine, atât în manieră extensivă, cu păşunat asigurat de pajiştile
permanent verzi sau intensivă, în stabulaţie. Utilizarea necontrolată a nutreţurilor
artificiale şi a biostimulatorilor a dus la apariţia „bolii vacii nebune”, care a afectat
grav şeptelul britanic şi, mai ales, exporturile de carne de vită. În cazul porcinelor,
performanţele superioare sunt asigurate de rase productive precum Marele Alb,
York, Landrace. Cultura plantelor este extinsă doar în sudul Angliei, prin culturi de
grâu, orz, ovăz, cartof, sfeclă de zahăr.
Turismul este foarte dezvoltat ca activitate în Regatul Unit al Marii Britanii
și Irlandei de Nord. Aici au fost iniţiate primele excursii şi înfiinţate primele
agenţii de voiaj, în secolul al XIX-lea. Deține un patrimoniu atractiv compus din
obiective antropice, situate de regulă în marile oraşe (ex. Londra, Glasgow,
Edinburgh, York, Manchester, Liverpool, Cardiff), respectiv din elemente ale
peisajului (ex. munţi, lacuri, fjorduri, ape termale). Climatul temperat oceanic, cu
insolaţie redusă, nu favorizează însă turismul estival şi, cu excepţia Scoţiei, nici
turismul hivernal, durata stratului de zăpadă fiind limitată.
245
 Transporturile sunt asigurate de o reţea densă de autostrăzi, căi ferate,
aeroporturi, helioporturi, porturi etc. Este foarte dezvoltat transportul maritim,
britanicii având mari tradiţii în domeniu. Până în anul 1967, Regatul Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord deţinea cea mai impozantă flotă maritimă din lume.
Marile porturi ale regiunii sunt Londra, Liverpool, Portsmouth, Southampton,
Cardiff, Dublin, Reykiavik.
Comerţul îşi are rădăcinile în economia fundamentată iniţial pe schimbul
de mărfuri dintre metropolă şi coloniile sale. Se caracterizează printr-un import
masiv de minereuri, fructe, cereale, carne etc., în timp ce exportul vehiculează
produse industriale, conserve de peşte, produse tehnologice inovative etc. Ca
parteneri comeciali se înscriu statele din Uniunea Europeană, statele din
Commonwealth, Statele Unite ale Americii.
Diferenţieri regionale:
Europa Insulară poate fi divizată în câteva subregiuni clare, diferențiate din
punct de vedere geografic, precum:
a) Scoţia - se caracterizează prin următoarele trăsături generale: peisaj
muntos, cu morfologie glaciară tipică; climat oceanic nuanţat, ploi abundente,
ceţuri frecvente; hidrografie bogată, râuri scurte, lacuri glaciare şi tectonice (ex.
Loch Ness, Loch Oih etc.); vegetaţie de turbării, lande şi specii de foioase de talie
mică, adaptate vânturilor puternice; păşuni şi fâneţe extinse; densitate mai redusă a
populaţiei; oraşe mici și dense polarizate de metropolele Edinburgh şi Glasgow; în
agricultură ramura de bază este creşterea animalelor; industrie chimică,
metalurgică, textilă, alimentară; turism recreativ şi cultural;
b) Anglia Centrală - are la baza definirii sale următoarele elemente
specifice: peisajul variat morfologic, cu o catenă muntoasă centrală (Munţii
Penninni), podişuri şi câmpii periferice; climatul oceanic, mai umed în vest şi mai
uscat în est; râuri bogate în debite, lacuri glaciare; vegetaţie de foioase substituită
de pajişti şi culturi agricole; resurse de fier, cărbuni, petrol şi gaze (pe platforma
submersă a Mării Nordului); obiective turistice antropice numeroase; densitate
ridicată a populaţiei; oraşe mari şi mijlocii numeroase, cu tendinţă de formare a
unui megalopolis (Manchester-Liverpool-Leeds-Nottingham); creşterea animalelor
şi, în secundar, cultura plantelor; industrie dezvoltată și diversificată tipologic;
turism cultural şi recreativ; densă reţea de căi de transport;
c) Anglia de Sud - se remarcă prin: peisaj colinar şi de câmpie (în est şi
centru) și de munţi joşi (în vest); climat oceanic umed; hidrografie densă, ape
minerale şi termale (ex. Bath); vegetaţie naturală înlocuită practic de terenurile
agricole; faună săracă (ex. iepuri, vulpi); resurse mari de cărbuni (în Ţara Galilor)
și roci de construcţie; densitate sporită a populaţiei în aria metropolitană
londoneză; creşterea ovinelor şi bovinelor; cultura plantelor; industrie extrem de
diversificată (ex. siderurgie, construcţii de maşini, chimică, alimentară, electronică
şi electrotehnică); turism cultural şi recreativ; metropola Londra se detaşează ca
centru industrial, comercial, cultural şi turistic; căi de transport moderne (ex.
conexiunea cu uscatul continental prin intermediul Eurotunelului, de sub Canalul
Mânecii - Fig. 111);
246
 Fig.111. Eurotunelul de sub Canalul Mânecii.
Sursă:(https://www.google.ro/search?hl=ro&q=eurotunelul&bav=on.2,or.r_gc.r_pw.r_qf.&
bpcl=40096503&, accesat în 20.12.2012, orele 1425).

d) Irlanda - relevă următoatele caracteristici generale: este o regiune-stat,

divizată geopolitic (prin enclava britanică a Irlandei de Nord, sursă a unor conflicte
religioase îndelungate între protestanţi şi catolici); relief de munţi joşi (1 041 m
altitudinea maximă), podiş aplatizat şi câmpie cu mlaştini şi turbării; climat blând
şi umed, aflat sub incidenţa directă a Curentului Golfului; cursuri de apă cu debite
bogate și constante, lacuri glaciare, lacuri tectonice şi carstice (ex. Loch Neagh);
vegetaţie de foioase pe suprafeţe restrânse (circa 5% din teritoriu); densitate mai
redusă a populaţiei (55 locuitori/km²); oraşe mici şi mijlocii, între care Dublin
(circa 500 000 locuitori) şi Belfast (circa 297 000 locuitori); resurse variate (ex.
plumb, zinc, gaze naturale, turbă) dar limitate cantitativ; agricultură centrată pe
creşterea animalelor (ovine şi bovine), cu mare excedent de produse la export;
industrie textilă şi alimentară, constructoare de maşini, informatică; turism intens
(peste 6 milioane vizitatori anual); balanţă comercială excedentară;
e) Islanda - poate fi definită geografic prin următoarele elemente: este o
regiune suprapusă unei entităţi politico-administrative (statul omonim); cea mai
izolată regiune europeană din punct de vedere geografic; relief muntos și vulcanic
(circa 30 vulcani activi) afectat de gheţari; climat blând, influenţat de Curentul
Golfului în sud şi est și mai aspru în arealele centrale și nordice; râuri scurte,
drenate radiar-divergent, lacuri glaciare şi vulcanice, mari acvifere hidrotermale;
vegetaţie şi faună sărace; resurse geotermale şi hidroenergetice; cea mai redusă
densitate a populaţiei din Europa; economie bazată pe pescuit şi prelucrarea
peştelui; apariţia de noi ramuri industriale (ex. industria aluminiului, petrochimia);
creşterea extensivă a animalelor (ex. ovine şi bovine); turism în afirmare;
transporturi maritime şi rutiere dezvoltate; punct de escală pentru transporturile
aeriene trans-oceanice; balanţă comercială deficitară (importă produse alimentare,
bunuri de larg consum, maşini şi utilaje şi exportă peşte şi produse din peşte).

XII.8. Peninsula Iberică

Este o regiune geografică clar individualizată, prin poziţia sa geografică în
extremitatea sud-vestică a Europei și mai ales prin mărginirea sa către est, sud, vest
247
şi parţial către nord de Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. Singura punte de
legătură cu continentul este, de asemenea, o limită frapantă, constituită de bariera
semeaţă a Munţilor Pirinei (3 404 m în Pico d’Aneto). Între cele trei peninsule din
partea sudică a Europei deține suprafaţa cea mai extinsă (588 514 km²).
Componenta de susţinere a sistemului regional are ca element de referinţă
relieful înalt (660 m altitudine medie), alcătuit din numeroase masive muntoase şi
un podiş central extins. Câmpiile, sub forma unor fâşii litorale sau golfuri alungite
în lungul marilor fluvii, au o pondere modestă.
Arhitectura reliefului are în centrul său Meseta spaniolă, un podiş de 600-
800 m altitudine, pronunţat aplatizat și compartimentat de o catenă montană
orientată pe direcția est-vest și divizată în câteva entități numite sierre (ex. Sierra
de Gata, Sierra de Gredos, Sierra de Guadarama) în Podişul Castiliei Vechi şi
Podişul Castiliei Noi. În vestul mesetei, pe lângă o serie de masive paleozoice (ex.
Sierra Morena - 3 478 m în vf. Mulhacen), se află un compartiment scufundat
ocupat astăzi de Câmpia Portugaliei.

Fig.112. Peisaj din Meseta spaniolă.

(Foto - Cocean, P.).

Estul şi nord-estul peninsulei aparţine formaţiunilor tinere (numite iberide),

mai puțin cutate şi fără pânze de șariaj evidente, ale Munţilor Iberici şi Munților
Pirinei. Orientarea extrem de variată a culmilor muntoase situate marginal (impusă
de prezenţa soclului central al podişului) a generat aspectul de vastă depresiune
internă, cu mari implicaţii de ordin climatic şi peisagistic. Ariditatea climei
reprezintă o trăsătură definitorie a sistemului de modelare, unde alterarea şi
dezagregarea și-au pus o amprentă decisivă.
248
 Din punct de vedere climatic, Peninsula Iberică se înscrie în fâşia
subtropicală mediteraneană. Ea este însă puternic afectată de vecinătatea oceanului,
de dominanţa circulaţiei vestice, oceanice şi de orografie. Astfel, litoralul vestic şi
cel nordic sunt supuse influenţelor atlantice, umede, definite de precipitaţii bogate
(1 000-2 000 mm anual), de temperaturi medii pozitive dar moderate (7-10ºC), cu
ploi de iarnă şi secete vara. Litoralul mediteranean resimte influenţa maselor de aer
tropical uscate. Precipitaţiile scad (300-500 mm), în vreme ce temperaturile medii
anuale cresc (12-14º).
Un rol climatic vizibil revine barierelor montane din vest şi sud, care
determină o foehnizare puternică în perimetrul mesetei. Descărcarea maselor de aer
cu umiditatea accentuată are loc pe versanţii dinspre Oceanul Atlantic şi Marea
Mediterană, cei opuşi fiind arizi, iar partea sudică a mesetei, în curs de deşertificare
(fenomen vizibil la Abanilla, în partea central-sudică a peninsulei). Un contrast
climatic evident apare şi în Munții Pirinei, versantul sudic fiind mult mai arid în
comparaţie cu cel nordic.
Înălţimea unor masive muntoase şi expoziţia lor favorabilă determină, în
Sierra Morena şi Munții Pirinei, la altitudini de peste 2 500 m, apariţia zăpezilor în
anotimpul hivernal.
Hidrografia are un aspect radiar divergent, cu descărcare orientată către
cele două bazine, atlantic şi mediteranean. Principalele fluvii se organizează în
sierrele din partea centrală a mesetei (ex. Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir,
Ebru). Au un regim de scurgere definit de debite cu amplitudini mari (maxime -
iarna, minime - vara) și văi largi, evazate. Râurile mici seacă frecvent în
anotimpul cald. În Munții Pirinei, în calcare, apar drenuri subterane ce
surmontează cumpenele morfologice, orientând scurgerea către alte bazine
hidrografice (ex. cazul izvoarelor râului Garonne, situate pe versantul spaniol,
sudic, al Munților Pirinei şi drenate, endocarstic, spre Oceanul Atlantic pe
versantul nordic, francez, al masivului).
Vegetaţia asigură peisajului o notă de originalitate certă prin asocierea,
uneori tranşantă a asociaţiilor forestiere cu cele de stepă sau semideşert. Într-un
degradeu al compoziţiei floristice, orientat pe direcţia nord-vest – sud-est, se
remarcă păduri dense, de climat oceanic umed (în Munţii Cantabrici şi vestul
Munților Pirinei - fag, stejar, ulm, arţar); păduri mai puţin consistente, cu
intercalaţii de specii temperate şi mediteraneene (ex. castan, stejar de plută, pin - în
sierrele centrale); stepă (cu graminee - în mesetă) şi tufişuri de garriga (în sierrele
costale). Tot aici cresc palmieri (asociaţia de palmito) sau iarba Alfa, utilizată în
industria hârtiei79. Discontinuităţile sunt frecvente în cadrul covorului vegetal,
regiunea sudică recomandându-se prin speciile adaptate uscăciunii extreme.
Fauna este aproape de tip mediteranean. Aici se află biotopul magotului
(Macaca sylvana) - singura specie europeană de maimuţe, cârtiţei de Pirinei
(Desmana pyrenaica), şoarecelui iberic, scorpionului, viperei, acvilei, vulturului etc.

79
după Caloianu, N, Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I. (1982), Geografia
continentelor. Europa, Edit. Didactică și Pedagogică, București, pag. 223.
249
 Solurile reflectă condiţionările multiple ale climei, vegetaţiei şi litologiei.
În partea de vest – nord-vest, predomină solurile brune și brune acide, formate sub
o litieră bogată și intens descompusă. Cunoscute prin fertilitatea lor sunt solurile
negre din provincia Andaluzia. Întinsele platouri ale mesetei sunt acoperite cu
soluri galbene ce au o structură deficitară. Rendzinele şi pseudorendzinele definesc
substratul edafic al suprafeţelor calcaroase din Munții Cantabrici şi Munții Pirinei,
iar terra rossa apare pe terenurile din arealele sudice şi estice. Răspândire largă au,
de asemenea, solurile sărăturate şi nisipoase.
Resursele contribuie la configurarea componentei de susţinere, în mod
direct şi decisiv. Materiile prime energetice nu satisfac nici pe departe necesarul de
consum. Cărbuni se extrag din Munţii Cantabrici şi Sierra Morena (mai ales lignit).
Petrol şi gaze se găsesc în cantităţi neînsemnate. Potenţialul hidroenergetic este
important datorită rupturilor de pantă, iar în scuturile vechi se află minereuri
radioactive. În anumite unități montane sunt cantonate minereuri de fier, plumb,
wolfram, mercur (primul loc în lume), zinc, cupru, săruri de potasiu etc. Pădurile
sunt extinse dar materialul lemnos are o calitate inferioară. Potenţialul agricol se
bazează pe soluri variate, a căror fertilitate este restricţionată climatic. Regiunea
deține însă un potenţial turistic considerabil, cu elemente de natură climatică,
culturală, morfologică, hidrografică.
Componenta antropică a Peninsulei Iberice depăşeşte valoarea de 50
milioane locuitori, fapt ce determină o densitate medie regională de circa 84,4
locuitori/km². Valori minime se înregistrează în unitățile montane şi în Podişul
Castiliei iar cele maxime în zona litorală şi în câmpiile Ebrului, Andaluziei,
Portugaliei, unde depăşesc frecvent cifra de 200 locuitori/km². După un boom
demografic, înregistrat în anii `70-`80, a urmat o relativă echilibrare, datorită
reducerii sporului natural (care se menţine însă pozitiv și în prezent), dar şi
emigrării către unele state mai dezvoltate din Uniunea Europeană. Astăzi această
emigrare este compensată prin imigraţia din statele arabe sau din anumite state est-
europene (ex. România, Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria).
Aşezările omenești sunt vechi, ruralul conservând încă valențe tradiţionale
tipice. Adaptarea la rigorile climatului (ex. gospodării adunate în căutarea
topoclimatului răcoros) este vizibilă. În sud s-au afirmat o serie de oraşe antice,
precum Cartagena, Sagunto, Murcia etc.
Reţeaua urbană este disipată în teritoriu, fiecare oraș mare polarizând
entități spațiale bine definite (ex. Madridul polarizează spațiul mesetei; Barcelona,
litoralul nord-estic; Valencia, litoralul sud-estic; Lisabona şi Porto, litoralul vestic).
Oraşele dețin funcţii industriale, comerciale, portuare, turistice, culturale,
administrative. Nucleele medievale sunt adeseori puternice și bine conservate,
conferindu-le o pecete de vechi metropole şi o atractivitate turistică majoră (ex.
Toledo, Sevilla, Burgos, Cordoba, Zaragoza, Teruel).
Economia este tributară unor condiţionări istorice (ex. Portugalia şi
Spania au deținut în trecut întinse și bogate colonii), geografice (ex. larga ieşire
la mare, care a facilitat și dezvoltat comerţul şi transporturile maritime), politice
(ex. regimuri de dictatură, precum cele ale lui Francisco Franco, în Spania sau
250
Antonio de Oliveira Salazar și Marcelo Caetano, în Portugalia), sociale (ex.
conservarea tradiţiilor feudale) etc.
Economia a înregistrat în ultimii ani o rată de dezvoltare susținută, fiind
relansată după intrarea în Uniunea Europeană. În momentul de față, însă, economia
celor două state (a Spaniei mai ales) suferă profund, fiind afectată de criza
economică și financiară mondială, fapt evidențiat în primul rând prin lipsa locurilor
de muncă, rata ridicată a șomajului, veniturile reduse etc. Sectorul economic se
bazează, în Spania, pe tridentul format din agricultură-industrie-turism, iar în
Portugalia are un caracter mixt, bazat pe agricultură şi comerţ.
Agricultura are vechi tradiţii şi deţine (atât şi Spania cât şi în Portugalia) o
pondere importantă a componentei de populaţie activă. Este favorizată, pe de o
parte, de climatul cald şi restricţionată, pe de altă parte, de lipsa resurselor de apă.
Funcţia irigaţiilor este decisivă în obţinerea unor producţii superioare.
Ramura dominantă este cultura plantelor (ex. grâu, orez, trestie de zahăr,
legume, lămâi, portocale, măsline, viţă de vie - vinurile de Xeres, Porto, Malaga şi
Alicante rivalizează cu cele franceze sau italiene).
Creşterea animalelor se practică în arealele montane şi pe terenurile puţin
fragmentate ale mesetei. Se cresc ovine şi caprine, inclusiv prin intermediul
fenomenului de transhumanţă, bovine (mai ales tauri pentru coridă), păsări.
Păstoritul se derulează exclusiv în zonele aride şi muntoase.
Industria are o bază energetică formată din cărbuni, hidroenergie (o treime
în Spania), energie nucleară (în Spania şi Portugalia), energie solară potenţială.
Ramurile industriale tradiționale sunt industria alimentară (locul I pe glob în
producția de ulei de măsline), industria de pielărie şi încălţăminte, industria textilă,
materialele de construcţii, nave maritime etc. Este dezvoltată, de asemenea,
metalurgia feroasă şi neferoasă, petrochimia, industria electronică şi de IT. Centrele
industriale sunt răspândite echilibrat în teritoriu, cu o concentrare totuşi în zona
litoralului nordic (la Oviedo, Mieres, Gijon, Bilbao, San Sebastian), pe litoralul
mediteranean (la Barcelona, Valencia, Cartagena, Sagunto), pe litoralul atlantic (la
Lisabona, Porto), în interiorul mesetei (la Madrid, Guadalajara, Zaragoza etc.).
Turismul a devenit un pilon de mare impact în economia Peninsulei
Iberice. După anul 1973, Spania a aplicat o strategie proprie de dezvoltare a
turismului, ce presupunea următoarele: poziţionarea turismului ca ramură de bază a
economiei naţionale; modernizarea bazelor de cazare și alimentație publică;
legislaţie flexibilă, permisivă, în domeniul investiţiilor turistice, inclusiv prin
edificarea de către străini a unor staţiuni exclusive; preţuri de dumping pentru
serviciile oferite; ofertă inedită, axată pe supralicitarea unor simboluri sau
manifestări (ex. castele, coridă, foclor etc.); promovarea ofertei pe piaţa turistică a
statelor dezvoltate, mari emiţătoare de fluxuri etc.
Dintre staţiunile turistice celebre, localizate pe cele șase coste
mediteraneene (Costa Brava, Costa Dorada, Costa Blanca, Costa Calida, Costa
del Sol, Costa Luz), se remarcă Benidorm, Torremolinos, Marbella, Estepona,
Salou, Estoril, Algarve etc. Din punct de vedere turistic, importante sunt, de
asemenea, arhipelagurile insulare Baleare și Canare, posesoare a unor staţiuni de
251
talie mondială (ex. Palma de Mallorca, Ibiza, Las Palmas etc.). Anual, Peninsula
Iberică este vizitată de circa 62 milioane de turişti (50 milioane în Spania şi 12
milioane în Portugalia), depăşindu-se, astfel, raportul de 1/1 între numărul de
vizitatori şi populaţia regiunii, considerat ca expresie certă a eficienţei domeniului.
Sectorul transporturilor este în curs de modernizare accelerată. În primul
rând s-a modernizat infrastructura transporturilor rutiere, prin construcţia unei
veritabile reţele de autostrăzi (încă un factor decisiv în afirmarea turismului!). Ele
sunt secondate de către căile ferate (destinate transporturilor de mărfuri) şi de către
transporturile navale (în cadrul acestora din urmă, ambele state - Spania și
Portugalia, având tradiţii seculare, prin deţinerea unor flote importante, inclusiv
pentru pescuit). Marile oraşe şi principalele staţiuni turistice au aeroporturi ce
facilitează un intens transport de călători.
Comerţul se realizează într-un ritm susținut cu statele Uniunii Europene,
America Latină, Statele Unite ale Americii. Balanţele comerciale sunt uşor
deficitare, importurile masive de combustibili, maşini şi utilaje nefiind
contrabalansate suficient de exporturile de produse agricole, textile, materiale de
construcţie etc.
Diferenţieri regionale:
Regionarea Peninsulei Iberice se izbeşte întotdeauna de problema
provinciilor istorice tradiționale: Catalonia, Andaluzia, Aragon, Castilia, Leon, La
Mancha, Estremadura, Cantabria, Asturias, Țara Bascilor, Navarra, La Rioja,
Murcia etc. Unele dintre ele, precum Țara Bascilor sau Catalonia, manifestă o
tendinţă de independenţă permanentă. Astfel, este îngreunat procesul de realizare a
unei regionări funcţionale, cu decelarea unor sisteme teritoriale de gravitaţie
centripetă. Încercarea de a introduce un taxon intermediar, numit comarques80
(asociere de comune din aceeaşi provincie), interpus între provincie şi comună, nu
şi-a probat încă eficienţa. Prin urmare, regionarea propusă în continuare caută să
prefigureze un caroiaj teritorial mai apropiat de imaginea regiunii de program cu
însuşiri sistemice81, considerată mai potrivită pentru a răspunde dezideratelor
actuale ale dezvoltării.
a) Regiunea Cantabro-Pireneeană - ocupă partea de nord a Spaniei şi
include provinciile istorice Galicia, Cantabria, Țara Bascilor, Navarra, precum și
arealele nordice ale Aragonului şi Cataloniei. Trăsăturile generale ale sistemului
teritorial sunt determinate de următoarele elemente geografice: relief montan și
variat morfologic (ex. Munţii Cantabrici şi Munții Pirinei); climat temperat-oceanic
în vest și nord, climat mediteranean în est; hidrografie densă, cu debite bogate,
lacuri, ape termale; vegetaţie forestieră și de pajişti alpine; faună cinegetică;
resurse formate din cărbuni, zăcăminte nemetalifere și minereu de fier; populaţie
mai densă pe litoral și redusă numeric în arealele montane; oraşe-porturi dense (ex.
La Coruna, Gijon, Santander, Bilbao, San Sebastian); oraşe industriale în arealele
interioare (ex. Oviedo, Mieres, Burgos, Leon); agricultură mixtă, bazată pe

80
propus de către Oyhamburu, Kattalin-Gabriel, în anul 2000.
81
după Cocean, P., 2004.
252
creşterea animalelor (mai ales ovine) și cultivarea pomilor fructiferi; industrie
energetică, metalurgică, construcţii de maşini; industrie portuară foarte activă;
turism recreativ, cultural și curativ, (ex. Cangas de Onis, Santiago de Compostela,
Leon, Burgos etc.);
b) Meseta - se suprapune podişului omonim, desfăşurat în partea centrală a
Peninsulei Iberice şi unităților montane intercalate acestuia. Peisajul general este
configurat de următoarele elemente: relief de podiş aplatizat şi munţi vechi; climat
subtropical arid, cu amplitudini termice mari; hidrografie de tranzit (ex. Tago,
Duero); vegetaţie de stepă în podiş şi păduri de foioase în munţi; populaţie mai
puţin densă; spațiu rural tradiţional și oraşe medievale (ex. Madrid - centru
polarizator, Zaragoza, Teruel etc.); agricultură variată, culturi vegetale diverse,
creşterea ovinelor şi caprinelor; industrie metalurgică şi textilă; turism cultural şi
recreativ; dezvoltare economică mai lentă faţă de litoral;

Fig.113. Laguna Mar Menor (Spania).

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih=789&tb
m=isch&tbnid=qBFIvxwxVhOrjM:&imgrefurl=http://www.directbooking.ro/prezentare-la-
manga-informatii-poze-imagini, accesat în 27.12.2012, orele 1300).

c) Litoralul mediteranean - este o regiune cu coordonate anizotropice

evidente, ce deține următoarele atribute: relief muntos (ex. Cordiliera Betică,
Cordiliera Catalonă) şi de câmpie litorală (inclusiv golful Câmpiei Ebrului); climat
mediteranean tipic; hidrografie puţin densă, cu marea majoritate a cursurilor de
apă, temporare, excepţie făcând fluviul Ebru din partea nord-estică; vegetaţie de
garriga; soluri de tip terra rossa și litosoluri; populaţie densă; numeroase oraşe-
porturi (ex. Barcelona, Valencia, Mallaga, Cartagena); staţiuni turistice numeroase
253
(ex. Benidorm, Marbella, Toremollinos etc.); centre polarizatoare, importante,
precum Barcelona și Valencia; agricultură intensivă bazată pe citrice, viţă de vie,
legume; industrie alimentară, textilă, navală; turism recreativ litoral deosebit de
eficient (ex. Mar Menor - o lagună devenită veritabil „lac turistic” şi model de
amenajare intensivă - Fig. 113; dinamică economică foarte ridicată, fiind cea mai
dezvoltată regiune a Spaniei etc;
d) Litoralul atlantic al Portugaliei - relevă o gravitaţie univocă (către ţărm) a
fluxurilor de masă, energie şi interese regionale și se remarcă prin: relief de câmpie şi
podiş; climat oceanic; hidrografie densă; vegetaţie de foioase; populaţie numeroasă;
oraşe polarizate de metropolele Lisabona şi Porto; agricultură intensivă, bazată pe
citrice, viţă de vie, cereale; industrie navală, textilă, alimentară; turism recreativ
litoral; ritm de dezvoltare moderat, datorită efectului de periferie (este considerată
drept una dintre regiunile critice ale Uniunii Europene).
XII.9. Peninsula Italică
Relevă cea mai pregnantă individualizare teritorială, atât din perspectivă
geografico-fizică cât și geografico-umană, fiind singura regiune europeană
corespunzătoare unui singur stat, respectiv Italia. Subliniem însă că, în prezenta
lucrare, partea nordică a Italiei (regiunea Lombardia) este integrată Regiunii
Alpine de care este strâns legată din punct de vedere peisagistic şi funcţional. Acest
fapt, nu reduce însă gradul de complexitate al unităţii şi nici participarea sa,
complementar, la diversificarea matricei structurale a sistemului regional
continental. O serie de factori sunt determinanți în definirea specificității regiunii
analizate și anume: poziţia geografică; forma regiunii şi raporturile ei cu mediul
limitrof; arhitectura peisajului; vechimea populării şi omogenitatea demografică;
racordarea economică şi politică la Uniunea Europeană etc.
Poziţia geografică a regiunii, în sudul continentului european, induce o
serie de consecinţe climatice, biogeografice, economice şi strategice, evidente.
Din punct de vedere climatic, regiunea se încadrează în zona subtropicală
(mediteraneană), apreciată, din punct de vedere a existenței umane, printre cele mai
favorabile de pe Glob. Verile călduroase (ex. temperatura medie a celei mai calde
luni este de circa 23-240C) şi iernile blânde (ex. 1,50C - media termică a lunii
ianuarie la Milano şi +100C, media termică anuală la Siracuza) creează un
diapazon termic optim pentru derularea activităţilor umane pe parcursul întregului
an. Un anumit deficit de umiditate resimțit în arealele sudice în perioada verii este
compensat de cantităţile mari de precipitații căzute în timpul iernii, astfel că, în
ansamblu, valoarea acestui parametru oscilează între 700 mm/an (în Peninsula
Calabrică) şi 2 000-3 000 mm/an (în regiunile muntoase din nord).
Climatul se răsfrânge direct în compoziţia şi dispunerea asociaţiilor
vegetale. Astfel, esenţele mediteraneene (ex. stejarul termofil, măslinul sălbatic,
pinul umbrelă etc.) se dispun etajat între 400-500 m în nord şi 700-1 000 m în sud.
În acest ecart altimetric, în locul pădurilor, apare frecvent, maquisul (o asociaţie de
tufişuri xerofile, dense şi ţepoase). La altitudini superioare apare etajarea clasică a
pădurilor de foioase temperate (ex. stejar, fag, carpen), urmate de speciile de
254
conifere. La altitudini de peste 2 000-2 200 m, în Munții Apenini, apar tufişuri
alpine şi pajişti bogate în specii.
Fauna este de tip mediteranean și populează zona Munților Apenini,
Sicilia şi Sardinia. Muflonul (Ovis musimon), hiena vărgată, şacalul, potârnichea de
stâncă, vrabia italiană, vipera cu corn, scorpionul etc., sunt principalele specii
existente. Umanizarea veche şi intensă a redus însă mult biotopurile acestora.
O amprentă puternică îşi pune climatul şi asupra cuverturii edafice. Prin
urmare, apar soluri specifice zonei tropicale şi subtropicale (ex. terra rossa, soluri
lateritice), precum şi rendzine, litosoluri sau soluri sărăturate. Sub pădurile de
foioase ale Munților Apenini procesele pedogenetice au generat soluri brune, soluri
cenuşii, soluri brun-roşcate. În Câmpia Padului s-au format molisoluri (ex.
cernoziom, cernoziom levigat) şi soluri aluviale. În Sicilia, pe depozitele vulcanice
sunt prezente andosolurile. Cu intercalare frecventă apar solurile de tip terra rossa.
Poziţia geografică are evidente repercusiuni și asupra unor aspecte
economice (îndeosebi comerciale) sau strategice (flancul sudic al NATO, controlul
asupra părții centrale a Mării Mediterane etc.).
Configurația teritorială filiformă (alungită) a regiunii este determinată atât
de evoluţia paleogeografică a continentului european cât şi de caracteristicile
orogenului alpin. Desfăşurarea uscatului, sub forma unei peninsule alungite, la care
se racordează sistemic o serie de insule (în primul rând Sicilia şi Sardinia) creează
raporturi inedite între mare şi unitatea continentală, fapt ce determină un efect
peisagistic pregnant. Relieful montan înalt predomină net în comparaţie cu cel al
podişurilor submontane sau al câmpiilor. Munții Apenini, orientaţi nord-vest – sud-
est, sunt alcătuiți dintr-un mozaic de blocuri hercinice, antrenate în cutările alpine
şi bulversate de manifestările vulcanice. Există diferenţieri structurale în interiorul
lanţului montan, Apeninii nordici grefându-se pe fliş, cei centrali pe calcare
mezozoice şi terţiare, iar cei sudici pe formaţiuni cristaline (aparţinând poansonului
appulian), sedimentare şi vulcanice. În cuaternar s-au format numeroase depresiuni
tectonice interioare (ex. Castellucio).
Apeninii nordici au fost afectaţi puternic de glaciaţia de circ şi vale,
evidențiată de numeroasele entități lacustre (circa 75), cele mai multe cantonate
între 1 400-1 500 m altitudine.
În Apeninii centrali există un singur lac glaciar (Lago di Pilato, poziționat
la altitudinea de 1 946 m). Apar însă, în schimb, o serie de lacuri vulcanice (ex.
Bolsena) și câteva peşteri (ex. Monte Sibilini), precum și o tectonică compresivă
remarcabilă. În Sicilia, unitățile montane sunt formate din roci sedimentare şi
vulcanice (ex. vulcanul Etna - 3 340 m altitudine maximă) iar în Sardinia, din
granite intens fracturate tectonic.
Dintre formele de relief cu altitudine redusă se impune, în primul rând,
Câmpia Padului, cu o suprafață de circa 46 000 km², rezultată în urma colmatării
fluviatile a golfului adriatic din sudul Munților Alpi.
Arhitectura peisagistică, determinată de dispunerea lanțului Munților
Apenini, sub forma unei cordiliere alungite, măreşte efectul de expoziţie
geografico-fizică şi induce adaptări de ordin antropic, reflectate în economie şi în
255
infrastructura destinată surmontării unui obstacol natural major (ex. tuneluri, şosele
de culme, căi ferate cu ecartament îngust și cremalieră etc.). Alungirea excesivă a
uscatului a creat condiţiile diferenţierilor teritoriale în plan economico-social.
Apare, de asemenea, efectul de „coloană vertebrală” (de racordare convergentă),
prin intermediul sudării vertebrelor desfăşurate divergent, la un ax central cu
funcţie directoare. Excepţie face doar Câmpia Padului, care deține rolul unei arii de
gravitaţie, interpusă între regiunea Peninsulei Italice şi Regiunea Alpină.
Vechimea populării este consecinţa mediului geografico-fizic favorabil, a
diversităţii resurselor solului (uşor de exploatat în prima etapă a umanizării) şi
subsolului, precum și a poziţiei geografice (care o situează la intersecţia unor căi
maritime majore). O veritabilă succesiune de civilizaţii (ex. etruscă, greacă, romană,
italică) s-au afirmat în plan regional și au avut un impact major, în antichitate, asupra
întregului continent european, dar și a Asiei de Vest şi Africii de Nord. Spre
exemplu, civilizaţia romană se află la baza civilizaţiei occidentale actuale.
În prezent, cu cei circa 57 892 000 locuitori, Peninsula Italică face parte
din regiunile intens populate ale Europei, având o densitate medie regională de 192
locuitori/km². Este de remarcat, totuși, uşoara tendinţă de reducere a numărului de
locuitori (valoarea sporului natural în anul 2012 a fost de -1‰), fapt ce a dus, între
anii 1981 şi 2012, la reducerea populaţiei cu circa 120 000 persoane. Fenomenul se
reflectă şi în ponderea grupelor de vârstă, cea de peste 65 ani depăşind numeric și
procentual grupa tânără (16% faţă de 15%). Remarcabilă este omogenitatea etnică
(peste 98% italieni) şi predominanţa netă a religiei romano-catolice.

Fig.114. Siena. Piazza del Campo.

(Foto - Cocean, P.).
256
 Dinamica teritorială mai conservă încă sensul univoc, dinspre
Mezzogiorno (regiune mai săracă) către nordul dezvoltat, deşi în ultimul timp,
paralel cu dezvoltarea economică mai intensă a sudului, ritmul este mai diminuat.
Aşezările umane prezintă o notă de originalitate clară. Ruralul italian, cu
rădăcini istorice profunde, este reprezentat de sate localizate pe culmi şi platouri
somitale, în ciuda posibilităţilor reduse de acces şi a alimentării deficitare cu apă.
Dimpotrivă, văile, cu luncile şi terasele lor sunt ocupate de terenuri agricole sau căi
de comunicaţie majore. Aşezările prezintă în arealul central, nucleul medieval,
dens grupat, cu piaţeta centrală şi străzi radiare înguste (Fig. 114). Astăzi, ele
facilitează doar accesul per pedes al locuitorilor şi turiştilor.
Oraşele, multe dintre ele fondate în perioada antică, conservă în spațiile
centrale vestigii milenare şi, intercalat, instituţiile de servicii. Cartierele de locuinţe
şi zonele industriale sunt poziționate periferic. Forma regiunii determină puternice
efecte de anizotropie, cu apariţia multor centre de polarizare independente, precum
Milano, Torino, Genova, Florenţa, Roma, Napoli, Bari etc. Orașul Milano este
centrul polarizator al Nordului dezvoltat, Roma, al Italiei de mijloc iar Napoli, al
părţii sudice. Pentru Sicilia, acelaşi rol îl joacă orașul Palermo, iar pentru Sardinia,
orașul Cagliari.
Resursele naturale şi umane ale Peninsulei Italice se constituie într-o bază
de susţinere solidă şi diversificată pentru activităţile economico-sociale. Fondul
agricol este important, climatul asigurând integrarea în sfera exploatării, inclusiv a
unor terenuri cu mai mare declivitate sau situate la altitudini mari (terasările fiind
frecvente). Pădurile au rezerve de material lemnos limitate, datorită expansiunii
maquisului şi nevoii de conservare peisagistică. Resursele hidroenergetice şi
geotermice sunt bogate în Munții Apenini, fiind exploatate ca atare (25% din
producţia totală de energie și un număr de 20 centrale geotermice). Italia deţine
zăcăminte importante de sulf, marmură, zinc, gaze naturale, cărbune (în Sardinia)
etc. Peisajul inedit, spectaculos, climatul favorabil şi obiectivele antropice sunt
resurse turistice cu valoare mondială.
Economia a fost influenţată decisiv, ca ritm de dezvoltare, de integrarea
Italiei în Uniunea Europeană. Situarea Italiei (chiar dacă traversează în prezent
momente dificile din punct de vedere economic și social) pe locul 7 în topul
economiei mondiale are la origine un ansamblu de factori interni şi externi, între
care stimulii veniţi pe filiera Uniunii Europene deţin poziţii cheie. Aşa numitul
„miracol italian” a debutat cu fenomenele sociale în anii `70 (ex. realizarea
tranziţiei demografice, cu reducerea drastică a natalităţii, creşterea nivelului de trai
prin productivitate superioară, schimbarea ponderii sectoarelor economice de la cel
primar-10%, la cel terţiar-50%, creşterea exporturilor prin devalorizarea lirei etc.).
Starea economiei reflectă primatul serviciilor în produsul intern brut (66%), urmate
de industrie (31%) şi agricultură (3%).
Agricultura se evidenţiază prin diversitate tipologică şi productivitate.
Italia s-a specializat în producţia de fructe mediteraneene (ex. măsline, portocale,
lămâi), struguri, cereale, grâu, porumb, orez. Instalațiile de irigaţii moderne,
dirijate către rădăcina plantei, sunt o condiţie a productivităţii superioare. Sudul
257
Italiei şi Sicilia reprezintă areale agricole de vârf. Creşterea animalelor este o
ramură agricolă secundară (ex. ovine - circa 10 milioane capete, bovine - circa 7
milioane capete) și se practică mai ales în arealele nordice, în Piemontul Alpilor şi
în Câmpia Padului, unde funcționează ferme de tip agro-bussines. Pescuitul este
practicat intens datorită lungimii litoralelor.
Industria are la bază producţia de energie electrică (243 miliarde kwh),
obţinută în termocentrale, hidrocentrale, centrale geotermice, atomocentrale.
Metalurgia foloseşte minereu de fier şi cocs din import, ceea ce explică prezenţa
combinatelor în porturi (la Genova, Livorno, Savona, Piombino). În interior,
combinate metalurgice funcționează la Milano, Torino, Roma. Industria
constructoare de maşini este specializată în producţia de automobile (companiile
Fiat, Alfa Romeo etc.), autobuze, motociclete, nave, avioane, produse electronice
şi electrotehnice. Industria chimică excelează prin petrochimie, iar cea textilă prin
produsele din lână, mătase naturală, bumbac și fibre artificiale. Industria alimentară
este diversă şi larg răspândită teritorial, cu întreprinderi în majoritatea oraşelor,
indiferent de mărimea lor.
Transporturile sunt moderne, cu reţele dense de autostrăzi, căi ferate
electrificate, aeroporturi. Dintre rutele moderne de transport rutier se remarcă
autostrada Veneţia-Genova-Ventimiglia; autostrada Soarelui (Genova-Napoli-
Regio-Calabria) etc. Tunelurile şi viaductele dau măsura eforturilor de modernizare
şi dezvoltare a acestui sector.
Turismul s-a afirmat ca urmare a potenţialului de cazare cu capacități
deosebite (circa 1,7 milioane locuri în hoteluri şi 3-15 milioane locuri în bazele de
cazare secundare, precum campinguri, pensiuni, moteluri), a căilor de acces
moderne și a unui număr impresionant de obiective turistice naturale și antropice.
Numărul turiştilor oscilează între 30-35 milioane anual, peste 80% fiind europeni,
iar dintre aceștia, circa 40% fiind germani, majoritatea vizitând Italia în sezonul
estival. Dintre staţiunile celebre, pe lângă cele alpine, menţionăm San Remo,
Viarregio, Savona, Rimini, Caorle etc.
Comerţul se realizează preponderent cu statele din Uniunea Europeană,
urmate de statele est-europene, cele din Africa de Nord, Statele Unite ale Americii,
America Latină etc. Se exportă vinuri, citrice, automobile, produse electronice,
textile și se importă carburanţi, minereuri, bumbac, lemn etc.
Diferenţieri regionale:
Dezvoltarea unor agregate spaţiale funcţionale face posibilă delimitarea în
cadrul Italiei a următoarelor regiuni geografice:
a) Italia nordică - este numită adesea şi „Padania”, deoarece include
Câmpia Padului, Piemontul Alpilor și sectorul nordic al Munților Apenini. Se
impune în peisaj prin câteva atribute geografice specifice, precum: relief mozaicat,
relativ echilibrat ca pondere altimetrică; climat submediteranean moderat termic şi
pluviometric; vegetaţie de foioase; soluri cenuşii, brune, aluvionare; populaţie
densă; oraşe mari (ex. Veneţia, Torino, Verona, Genova) polarizate de către
Milano; agricultură intensivă, în care predomină cultura cerealelor, a citricelor și
viticultura; industrie metalurgică, constructoare de maşini, textilă; transporturi
258
moderne și diversificate; turism cultural (ex. Veneţia, Verona, Padova, Torino,
Milano); standard superior de dezvoltare economică (regiunea este definită drept
Nordul dezvoltat);
b) Italia centrală - se remarcă prin: relief montan, pitoresc și prin areale de
câmpii litorale înguste și depresiuni; climat subtropical; hidrografie divergentă,
lacuri tectonice și carstice; vegetaţie de maquis şi păduri de foioase; soluri
montane; populaţie cu densităţi variate, superioare în zona litorală; oraşe vechi,
polarizate de către Roma; agricultură mixtă, bazată pe citrice, viţă de vie, creşterea
animalelor; industrie portuară; turism cultural şi de agrement litoral; transporturi
rutiere dense; standard de dezvoltare inferior unităţii precedente;
c) Italia sudică - numită și Mezzogiorno, este partea mai săracă a Italiei și
prezintă următoarele elemente definitorii: relief montan şi de câmpie litorală;
vulcanism activ, asociat cu mișcări seismice frecvente; climat subtropical tipic;
hidrografie cu caracter temporar; soluri de tip terra rossa, rendzine și andosoluri;
populație numeroasă; rural tradiţional bine conservat; oraşe mici şi mijlocii
polarizate de către Napoli; agricultură variată, bazată pe citrice, viţă-de-vie,
cereale, creşterea oilor; industrie portuară, textilă, alimentară; turism în afirmare;
standard de dezvoltare mai redus (Sudul mai puțin dezvoltat);
d) Sicilia - are un relief montan (în nord) și de podiş (în sud); prezența
vulcanului activ Etna (cel mai impozant edificiu vulcanic european); un climat
subtropical, influenţat de Marea Mediterană; o hidrografie puţin densă, temporară;
vegetație de maquis; soluri terra rossa, brune, litosoluri; populaţie densă în zona
litorală; oraşe mici şi mijlocii, polarizate de Palermo şi Messina; o agricultură
tradiţională, bazată pe viticultură, citrice, legume, creșterea ovinelor; o industrie
portuară bine dezvoltată; un turism aflat în afirmare; un indice de dezvoltare inferior
unităţilor continentale (este una dintre zonele asistate ale Uniunii Europene);
e) Sardinia - se caracterizează printr-un relief montan şi de podiş; un
climat subtropical; vegetație predominantă de maquis; populaţie redusă numeric;
oraşe puţine şi mici, polarizate de Cagliari; o agricultură mixtă; o industrie uşoară,
localizată mai ales în porturi; un turism de agrement bine dezvoltat și cu elemente
de atractivitate majore; un grad de dezvoltare redus (este considerată, de asemenea,
zonă asistată a Uniunii Europene).
XII.10. Regiunea Balcanică
Include între limitele sale peninsula omonimă, precum şi insulele şi
arhipelagurile insulare din Marea Adriatică și Marea Egee care aparţin Greciei,
având astfel o suprafață de circa 507 188 km². Spre deosebire de celelalte două
peninsule sud-europene (Iberică şi Italică), Peninsula Balcanică are o largă sutură
cu continentul în partea nordică, fapt ce relativizează limita respectivă. Se
apreciază, în general, o extensie până la Dunăre, mai precis până la limita sudică a
câmpiilor dunărene (Câmpia Română şi Câmpia Panonică).
Se înscrie printre cele mai complexe regiuni, atât sub raport natural cât mai
ales economic, etnic sau confesional. Ea include structuri vechi, paleozoice (ex.
Munții Rhodopi, Munții Rila, Munții Pirin) sau mezozoice (ex. Munții Dinarici şi
259
Munții Pindului - predominant formaţi din calcare cutate, pe care s-au modelat
platouri, numite „planine”). În Munţii Pindului, pe calcare, se dezvoltă o serie de
polii, precum cea de la Paramythia, străbătută de un râu format de marele izbuc
numit Izvoarele Akeronului, de la Glyki. Pe humurile poliei s-au instalat aşezări
omenești (ex. Koroni). O altă polie, etajată, este cea de la Katavothra (Fig. 115), cu
un compartiment mai jos și mai extins (de circa 8 km lungime), parţial inundat şi
unul superior (de 4 km lungime), inundat aproape în totalitate. Apare şi un
endocarst cu peşteri numeroase, unele amenajate turistic (ex. Peștera Perama).

Fig.115. Polia inundată Katavothra.

(Foto - Cocean, P.).

Culmile menţionate se prelungesc la sud cu Munţii Peloponesului,

alcătuiţi din calcare marmoreene şi depozite nisipo-grezoase, precum cele din
nord, cu un relief tipic de bad-land. În nord se desfăşoară Munţii Balcani, formaţi
în orogenza alpină de la sfârşitul mezozoicului şi începutul neozoicului, alcătuiţi
din două culmi paralele, respectiv Stara Planina (vf. Botev - 2 376 m) şi Sredna
Gora, între care se află depresiunile Karlovo şi Kazanlậk, cunoscute prin
celebrele culturi de trandafiri.
Munții Balcani au generat, către nord, o fâşie sub-balcanică, învecinată cu
Podişul Prebalcanic. Între Sredna Gora şi Munții Rhodopi este localizată Câmpia
Mariţei (Câmpia Traciei Superioare). Alte câmpii sunt localizate pe litoralul
albanez (ex. Câmpia Albaniei) sau în interiorul peninsulei (ex. Câmpia
Macedoniei). Alternanţa structurilor şi fragmentarea lor a generat un relief în
culise, cu depresiuni, culoare, masive izolate (ex. Masivul Olimp, cu altitudinea
maximă de 2 917 m), culmi perpendiculare etc. Astfel, se conturează imaginea
unui „bazar morfologic”, dificil de integrat într-o matrice structurală ordonată.
260
 Sub aspect climatic, regiunea relevă elemente evidente de interferenţă între
climatul subtropical (mediteranean) şi cel temperat, fapt ce generează numeroase
variante de tranziţie. Pe fațadele litorale din vest, sud şi parţial, est, se desfăşoară
climatul mediteranean, mai umed în vest (800-1 500 mm/an) şi mai uscat către
Marea Egee (400-500 mm/an).
În domeniul uscatului continental, cantități mari de precipitaţii se
înregistrează pe litoralul adriatic (ex. golful Kotor receptează peste 4 000 mm/an)
și pe versantul vestic al Munților Dinarici, unde ascensiunea maselor de aer
dezvoltă condensări puternice (2 200-2 500 mm/an, în medie). În nordul Munților
Balcani, în Munţii Serbiei şi estul Munților Dinarici, climatul prezintă coordonate
temperat-continentale, cu ierni mai reci (2ºC pe litoralul sud-vestic al Mării Negre,
-2ºC în depresiunile interne şi - 10ºC în Munții Balcani) și veri calde (23-25ºC, în
medie). Climatul de tranziţie apare cel mai bine exprimat în câmpiile şi
depresiunile intramontane, situate în nordul Munților Rhodopi.
Organizarea rețelelor hidrografice a fost îngreunată de fragmentarea
reliefului şi orientarea aleatorie a liniilor sale majore. În ciuda desfăşurării mai
compacte, Peninsula Balcanică nu are râuri importante dimensional. La procesul de
dezorganizare a reţelelor hidrografice a participat intens şi carstul din Munții
Dinarici sau Munții Rhodopi. Cursurile de apă ale Mariţei, Strumei, Vardarului,
Savei, Moravei etc., sunt exemplele cele mai ilustrative în acest sens. Sunt
frecvente lacurile carstice (în polii) și tectonice.
Vegetaţia relevă o compoziţie variată, cu numeroase specii endemice
și/sau relicte. Apare o răspândire mozaicată, cu specii mediteraneene de tip
maquis (ex. tufişuri de stejar pitic, dafin, pin etc.) şi frigana (ex. tufișuri joase și
ţepoase pe stâncării greu accesibile). Pădurile sunt alcătuite din stejar de plută,
pin umbrelă, stejar de stâncă, măslin sălbatic etc. Urmează, în ecartul altitudinal
cuprins între 800-1 000 m altitudine, etajul stejarului propriu-zis (ex. stejar
pedunculat, gorun, castan, tei, frasin), iar între 1 600-1 800 m altitudine, se
dezvoltă fagul şi coniferele, larg desfăşurate în estul Munților Dinarici. La peste
2 000 m apare vegetaţia de tufişuri subalpine şi pajiştile alpine. În sudul Greciei
predomină vegetaţia mediteraneană, cu păduri xerofile rare şi tufişuri ţepoase.
Insular, în câmpii, apare stepa şi silvostepa.
Fauna relevă un amestec pronunţat între speciile mediteraneene şi cele
temperat-continentale. Liliacul, porcul spinos (Hystris cristata) sau şoarecele
endemic (Sylvaemus mystacimus) se alătură viperei cu corn, scorpionului,
muflonului, cerbului, mistreţului și altor specii faunistice prezente.
Solurile sunt din categoria celor cenuşii şi brune montane. Pe calcare apar
rendzine şi pseudorendzine iar, pe formaţiunile cristaline, terra rossa şi litosoluri.
Resursele naturale se corelează cu diversitatea formaţiunilor geologice,
ceea ce le conferă o gamă variată de manifestare. Se detaşează, totuşi, rezervele de
bauxită (legate genetic de relieful carstic) ale Greciei, Croaţiei şi Sloveniei, cele de
fier, cupru, plumb, zinc, crom şi molibden ale Serbiei, Muntenegrului şi Albaniei
(locul I în Europa), cupru şi nichel (în Albania), petrol şi gaze (Albania, Serbia),
cărbune în cantități reduse (Bulgaria).
261
 Terenurile agricole, dispuse pe substraturi morfologice dintre cele mai
diverse, relevă o productivitate foarte variată. Câmpiile şi luncile au extensiuni
reduse, rezultând o suprafață arabilă mai limitată. În schimb, păşunile şi fâneţe sunt
extinse și relativ fertile. Fondul forestier, deşi are o răspândire apreciabilă, relevă o
serie de specii puțin valoare economic, datorită vastelor suprafeţe ocupate de către
asociaţiile de tufişuri secundare.
Procesul de populare a regiunii (circa 43 000 000 locuitori în prezent) este
unul foarte vechi (ex. la Lepenski Vir, în nordul peninsulei, descoperindu-se una
dintre cele mai vechi aşezări umane din continentul european).

Fig.116. Așezarea mezolitică Lepenski Vir (Serbia).

Sursă:(http://www.novosti.rs/vesti/naslovna/aktuelno.69.html:335442-Novi-zivot-za-
Lepenski-vir, accesat în 03.01.2013, orele 1225).

În Peninsula Balcanică s-au afirmat civilizaţiile greceşti (ex. dorică,

greacă, elenistică) urmate de cea turcă şi slavă. Pe un fond extins de aromânism,
răspândit din Munţii Pindului și până în Peninsula Istria, s-au infiltrat slavii (ex.
bulgari, sârbi, croaţi etc.). Densitatea populației, de 85 locuitori/km² situează
regiunea peste media europeană, fapt ce îi asigură, totuşi, un raport optim sub
aspectul bazei materiale de susţinere, presiunea asupra mediului fiind mai puţin
semnificativă. Frapează însă numărul mare de limbi vorbite (ex. greacă, bulgară,
albaneză, sârbă, slovenă, macedoneană) precum şi amestecul interetnic deosebit.
Interferenţa celor trei religii (catolică, ortodoxă şi musulmană) a generat frecvente
convulsii sociale, politice sau militare (ex. cazul fostului stat Iugoslavia).
Aşezările umane au o vechime milenară. Astfel, există oraşe antice în
Grecia și Macedonia și oraşe medievale în Serbia, Bulgaria, Albania. În general,
oraşele sunt din categoria celor mijlocii şi mici. Capitalele, cu excepţia Atenei (3,1
262
milioane locuitori), Sofiei (1,2 milioane) şi Belgradului (1,2 milioane) nu depăşesc
un milion de locuitori. Unele oraşe au funcţii administrative importante (ex.
Zagreb, Ljubljana, Podgorica, Skopje, Tirana, Pristina). Un rural tradiţional bine
conservat se menţine în majoritatea teritoriului regiunii.
Economia reflectă trăsătura sa actuală, în curs de dezvoltare, dar şi
acţiunea diverşilor factori, precum: reminiscenţe feudale târzii, statele respective
cunoscând industrializarea abia în secolul XX; eliberarea întârziată şi formarea
statelor naţionale moderne abia după anul 1877 (printre ultimele din Europa,
excepţie făcând Grecia, independentă din anul 1832); instabilitatea politică şi
socială (ex. dictatura coloneilor în Grecia); apariţia regimurilor comuniste din fosta
Iugoslavie, Albania, Bulgaria; regiunea este catalogată drept„butoiul cu pulbere” al
Europei (ex. Războiul Balcanic-1913; Primul Război Mondial-1914; Războiul din
fosta Iugoslavie dintre anii 1992-1994; Războiul pentru independența Kosovo, din
2001); teatru de dispută a intereselor marilor puteri (ex. Turcia, Rusia, Austro-
Ungaria, iar mai recent între NATO şi Rusia etc.).
Actualmente, se înregistrează o ierarhie economică dominată de Grecia
(care astăzi traversează o perioadă economico-financiară extrem de complicată) şi
Slovenia, urmate de Croaţia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Macedonia, Bosnia-
Herțegovina, Albania și Kosovo. Ascensiunea Greciei se datorează includerii
timpurii în NATO şi, mai ales, în Uniunea Europeană (de unde a primit circa 20
miliarde USD ca ajutor pentru dezvoltare, iar astăzi continuă să beneficieze de
ajutoare financiare importante destinate salvării economiei proprii). Așadar,
economia regiunii este fluidă, în restructurare, cu linii încă nefixate și cu
înregistrarea unor derapaje fianciare majore.
Agricultura este una mixtă, cu preponderenţa culturii plantelor în Grecia
şi echilibrată în celelalte ţări. Se cultivă citrice, viţă de vie, tutun, bumbac, grâu
(în partea sudică şi sud-vestică a regiunii, în climatul mediteranean) și viţă-de-
vie, tutun, cartofi, sfeclă de zahăr, grâu, porumb, floarea-soarelui, legume,
trandafiri (în partea nordică, în zona temperată). Creşterea animalelor are în prim
plan ovinele, caprinele (mai adaptate reliefului fragmentat) şi bovinele. Se
manifestă o tendinţă de intensivizare și de afirmare a monoculturilor (ex. citrice,
trandafiri, viţă-de-vie). Unele ţări, precum Grecia, Albania, Muntenegru și
Kosovo importă cantități mari de cereale.
Industria este încă departe de a fi competitivă. Industria energetică se
bazează pe hidrocarburi şi cărbuni din import. În Bulgaria şi Serbia există amenajări
hidroenergetice importante. În Bulgaria, la Kozlodui, funcţionează o centrală
atomoelectrică. Industria metalurgică are în prim plan minereurile neferoase (ex.
aluminiu, cupru, plumb, crom, zinc, nichel). Siderurgia foloseşte cocs din import și
minereu de fier din resurse locale şi, parţial, din import. Centrele sunt amplasate în
vecinătatea materiei prime. Industria portuară este dezvoltată în Grecia, Bulgaria şi
Croaţia (ex. Salonic, Corint; Rijeka; Split; Burgas, Varna). Industria construcțiilor de
maşini produce autovehicole, nave, material rulant, maşini-unelte etc. Industria
chimică este variată (ex. îngrăşăminte, acid sulfuric, sodă caustică). Industria textilă
şi alimentară se bazează pe materii prime proprii.
263
 Regiunea Balcanică este, în ansamblul ei, o regiune sub-industrializată, cu
unităţi depăşite tehnologic și cu o productivitate redusă.
Transporturile sunt reprezentate, în primul rând, prin câteva segmente de
autostrăzi (ex. Ljubljana - Zagreb - Belgrad; Sofia - Varna; Atena - Salonic).
Interconectarea lor este un deziderat de viitor. Grecia este un stat cu vechi tradiţii
în activităţile maritime, deținând o flotă impozantă (locul 4 în lume), datorită,
inclusiv pavilioanelor de complezenţă. S-a dezvoltat transportul aerian, stimulat
îndeosebi de circulaţia turistică.
Turismul este dezvoltat în Grecia, datorită unor factori favorizanţi, precum:
existența unor vestigii istorice de mare varietate şi atractivitate (ex. Atena; Corint;
Muntele Athos; Salonic; Delphi; Meteora - cu cele 22 mânăstiri zidite pe piscurile
unor formaţiuni conglomeratice; Olimp; Epidaur; Micene etc.); prezența unui
peisaj natural exotic (cu insule, munţi, plaje extinse, vegetaţie tropicală); climat
mediteranean cu temperaturi ridicate, insolaţie puternică, sezon estival îndelungat;
infrastructuri turistice moderne; preţuri mici etc. Astfel, numărul turiştilor
depăşeşte cifra de 12 milioane/an. În ultimii ani ea este asaltată de vizitatori
proveniți, mai ales, din centrul şi estul Europei.
În Bulgaria s-a dezvoltat un turism litoral, legat de prezența stațiunilor
aferente Mării Negre (ex. Varna, Albena, Nesebar, Nisipurile de Aur, Obzor,
Burgas), precum și unul montan și recreativ, în Munții Balcani şi Munții Rhodopi.
Pe litoralul adriatic, Croaţia și Muntenegru au devenit destinații turistice
importante, peisajul dalmatin fiind unic în Europa (ex. stațiunile Porec, Opatija,
insulele Krk şi Brioni, Dubrovnik, Budvar).
În Alpii Iulieni şi Karawanken, aparţinând Sloveniei, se afirmă un
performant turism montan (la Bled, Kranjska Gora, Bohinj). În Platoul Karst se
află Peştera Postojna, printre cele mai vizitate din Europa. De altfel, turismul este o
ramură economică în creştere sensibilă în PIB-ul Regiunii Balcanice.
Diferenţieri regionale:
Principalele subdiviziuni teritoriale ale ragiunii analizate sunt:
a) Voivodina - cuprinde câmpia omonimă, drenată de Dunăre, Drava şi
Sava și desfăşurată în nordul Serbiei şi Croaţiei. Se remarcă prin următoarele
aspecte: relief jos, de câmpie vălurită, ce trece, către sud, în podişuri piemontane
care fac racordul cu Munţii Serbiei şi Munții Dinarici; climat temperat-continental;
zona de confluenţă majoră a Dunării cu Tisa, Sava, Drava şi Morava; vegetaţie de
silvostepă şi păduri de foioase; soluri cernoziomice şi brune cenuşii; densități ale
populaţei ce depăşesc valoarea de 150 locuitori/km², aici fiind localizate
numeroase oraşe, precum Belgrad (1,2 milioane locuitori), Novi Sad, Osijek,
Zagreb; agricultură intensivă (bazată pe cultura cerealelor şi a plantelor tehnice);
industrie diversificată (ex. metalurgie, construcții de maşini, chimică); căi de
comunicaţie moderne și dense; turism cultural; grad de dezvoltare superior, în
raport cu regiunile învecinate etc.;
b) Litoralul adriatic - este o subregiune balcanică definită prin următoarele
trăsături: se află în faza de debut, din perspectiva unui sistem funcţional, datorită
sistemelor politice diferite şi conflictelor din fostul stat iugoslav; relief muntos
264
variat, spectaculos, de ţărm dalmatin; climat mediteranean; hidrografie specifică
(ex. râuri scurte care seacă vara și sisteme endocarstice descărcate periferic);
vegetaţie de maquis, foioase şi conifere; populaţie concentrată în câmpia litorală (a
Albaniei), în depresiuni şi golfuri; domeniu agricol şi turistic în rapidă ofensivă (în
Grecia el se află în eclipsa insulelor sudice); industrie portuară semnificativă (la
Rijeka, Split, Dubrovnik, Vlore etc.);
c) Regiunea muntoasă centrală - include Munții Dinarici, Munții Pindului,
Munții Balcani şi Munții Rhodopi, cu depresiunile şi culoarele lor; are un relief
muntos, înalt, sculptat pe structuri variate (ex. Masivul Olimp, 2 917 m), alături de
platouri carstice extinse, chei, defilee, depresiuni de tip polie, peşteri; climat
influenţat orografic, cu numeroase nuanțe locale de tranziţie, între cel mediteranean
şi cel temperat; vegetaţie de bazar floristic, extrem de nuanţată; soluri formate în
condiţii de rocă, climă şi vegetaţi diferite, fapt ce explică numărul deosebit al
tipurilor şi variantelor întâlnite; resurse minerale variate (ex. cărbune, fier, bauxită,
mangan, crom, cupru, nichel, petrol şi gaze); potenţial hidroenergetic ridicat;
păduri întinse și soluri fertile; populaţie răspândită neuniform, cu mari concentrări
şi disparități teritoriale; oraşe dezvoltate în depresiuni (ex. Sarajevo, Skopje, Sofia,
Podgorica, Plovdiv); domeniu pastoral şi al culturilor de pomi fructiferi; industrie
extractivă, metalurgie neferoasă, de prelucrare a lemnului, chimică; turism
polivalent (ex. recreativ, cultural, curativ); infrastructură de acces slab articulată
(fără legături transfrontaliere optime); disparităţi frecvente, zone defavorizate,
convulsii politice (ex. Kosovo); este subregiunea cu cel mai redus nivel al
dezvoltării regionale din Peninsula Balcanică;
d) Grecia continentală - include Munţii Pindului şi Munții Peloponesului,
Câmpia Thessaliei şi zona litorală sudică; are un relief variat, format din munţi,
podişuri și câmpie litorală; climat mediteranean; râuri scurte cu debite reduse și
inconstante; soluri de tip terra rossa, rendzine, litosoluri; populaţie densă spre sud
și rară în munţi; veche vatră de civilizaţie; turism cultural în siturile cu vestigii
antice şi recreativ în zona litorală; agricultură intensivă, bazată pe cultura pomilor
fructiferi tropicali și a viţei-de-vie; industrie portuară dezvoltată (ex. Salonic,
Atena, Corint); reţea de transporturi densă, modernă, complexă; deține cel mai
ridicat standard economic din întrega regiune aferentă Peninsulei Balcanice;
e) Grecia insulară - este o regiune intens fragmentată în insule şi
arhipelaguri (ex. Creta, Eubeea, Ciclade, Sporade); relief muntos şi de podiş
exocarstic şi endocarstic; climă şi vegetaţie mediteraneană tipice; hidrografie slab
organizată, scurgere temporară; populaţie cu densitate medie, concentrată în fâşia
litorală; oraşe-porturi cu funcție de staţiuni turistice; domeniu turistic de vârf
(recreativ); agricultură productivă (ex. citrice, măsline); pescuit intensiv;
transporturi navale şi schimburi comerciale intense.

265
 PARTEA a IV-a

EUROPA. ELEMENTE DE GEOGRAFIE

REGIONALĂ APLICATĂ

266
 XIII. MODELE DE REGIONARE
ÎN GEOGRAFIA REGIONALĂ
Partea a IV-a82 din prezenta lucrare este destinată exclusiv studenților
geografi și are menirea de a aborda o serie de probleme și studii de caz, pentru ca
aceștia să poată dobândi cunoștințe, competențe și abilități practice de analiză
geografică regională. În toate capitolele aferente părții a IV-a, studenții sunt puși în
situația de a analiza, compara și rezolva o serie de problematici, ce vizează elemente
de factură geografico-fizică și geografico-umană din continentul european.
Conținuturile fiecărui capitol sunt atât informative (incluzând o serie de aspecte și
date statistice actuale despre Europa), cât, mai ales formative (prin existența unor
studii de caz, situații de lucru și aplicații practice concrete). Astfel, studenții vor fi
puși în situația de a descoperi diverse fațete ale continentului european și de a
surprinde principalele interrelații instituite între elementele sale componente.
Situaţia de lucru nr.1.
Definiţi termenii „zonă geografică” şi „regiune geografică”. După un asalt
de idei şi păreri din partea studenţilor se va explica și reține definiţia corectă a
celor doi termeni.
Ce se înţelege prin termenul regionare geografică?
Regionarea reprezintă un complex metodologic prin care spaţiul geografic
este descompus în unităţi teritoriale, relative în raport cu un anumit scop şi la un
anumit moment evolutiv al acestuia.
Principalele criterii de delimitare a regiunilor geografice.
Principalele criterii majore care au stat, în decursul timpului, la baza
procesului de regionare geografică sunt:
a) Criteriul peisagistic - presupune delimitarea regiunilor pe baza
atributelor fizice ale teritoriului83;
b) Criteriul funcţional - o regiune delimitată pe baza acestui criteriu va
include peisaje dintre cele mai variate, unităţi geografico-fizice diverse (ex.
sectoare de câmpie, de podiş, vegetaţie de stepă şi vegetaţie forestieră, un mozaic
de soluri etc.), densităţi nuanţate ale aşezărilor, ale populaţiei etc.84;
c) Criteriul politico-administrativ - produce regionări pe baza
considerentelor de ordin peisagistic, funcţional, etnic sau cultural, a unor strategii
de dezvoltare economică, socială, geopolitică, culturală etc.85;

82
această parte are la bază lucrarea lui Boțan, C. N. (2009), Europa. Geografie regională aplicată, Centrul de
Multiplicare al Universității „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.
83
vezi, Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pag. 81-83.
84
idem, pag. 83-84.
85
idem, pag. 84-87.
267
 d) Criteriul mental - conturează regiuni pe baza conexiunii mentale dintre
om şi loc, entitatea astfel delimitată devenind un „spaţiu perceput” sau un „spaţiu
trăit”, adjudecat fizic şi spiritual de către fiinţa umană86;
e) Criterul extensiunii spaţiale - nu există o dimensiune standard, conform
căreia o entitate spaţială este inclusă în categoria de regiune geografică, aceasta
(regiunea) trebuind să fie suficient de complexă pentru a permite exprimarea unor
generalizări, valabile în cazul tuturor regiunilor similare;
e) Criteriul discontinuităţilor geografice - ia în calcul existența
discontinuităților de orice tip (ex. morfologice, hidrografice, politico-
administrative, mentale etc.), acestea impunând, de fiecare dată, limite de regiuni;
f) Criteriile heteroclite - presupun surprinderea într-un tot unitar a unui
cumul de însuşiri extrem de nuanţate. Astfel, forţele centripete care menţin un set de
elemente, cu origini diferite, în limitele aceleaşi regiuni trebuie să fie mai puternice
decât forţele centrifuge, ce ar putea determina dezintegrarea regiunii respective87.
Situaţia de lucru nr. 2.
După explicarea prealabilă a importanței criteriilor de regionare
(menționate mai sus), vor fi emise, de către studenți, câte trei exemple de regiuni
europene existente în realitate, delimitate pe baza fiecărui criterui în parte.
Care sunt elementele utilizate în procesul de regionare?
În procesul de regionare se operează cu trei seturi de elemente:
a) elemente cuantificabile (calitative şi cantitative) - dintre acestea se
remarcă: mărimea şi/sau intensitatea fluxurilor regionale (ex. mişcări de populaţie,
de mărfuri, de informaţii), tipul predominant de vegetaţie, climă sau sol, indicatori
socio-economici (ex. Indicele de Dezvoltare Umană-IDU, Produsul Intern Brut-
PIB, mortalitatea infantilă, natalitatea, sporul natural, rata emigraţiei etc.);
b) elemente non-cuantificabile - precum sentimentul apartenenţei
individului la un anumit spaţiu (ex. spaţiul mental, spațiul trăit, spațiul perceput
etc.), deciziile politico-administrative arbitrare sau argumentate etc.;
c) elemente complexe - rezultate din combinări ale elementelor
cuatificabile cu cele non-cuantificabile (în diferite variante).
Metode de regionare.
În general, în procesul de regionare, spaţiul geografic este descompus în
unităţile sale cele mai simple (numite unități elementare de teritoriu), după care
urmează o etapă de recompunere (de asociere a acelor unităţi elementare de
teritoriu care prezintă similitudini sau afinităţi), funcţie de scopul urmărit.
Tehnicile de recompunere a spaţiului şi de delimitare a regiunilor sunt
diverse şi, în funcţie de scopul urmărit de cercetător, pot fi de la cele mai simple
{asocierea de unităţi elementare de teritoriu (ex. unităţi elementare de peisaj,
unităţi elementare statistice etc.) cu caractere asemănătoare, rezultatul fiind

86
idem, pag. 87-88.
87
idem, pag. 89.
268
punerea în evidenţă a unor regiuni omogene}, la cele mai complexe (numite tehnici
de analiză statistică multifactorială computerizată, unde se stabilesc corelaţii
pozitive sau negative între o multitudine de variabile sau grupuri de variabile,
folosind algoritmi de natură statistică diferită88).
Regionarea pornind de la unităţi elementare de teritoriu definite pe baza
unui singur caracter.
Această metodă este una dintre cele mai simple89 şi implică
descompunerea unui spaţiu în unităţi elementare de teritoriu (cel mai des uzitate
fiind unităţile statistic omogene - unităţile administrative), iar, ulterior,
reprezentarea, conform unei legende, a distribuţiei în spaţiu a unui singur caracter.
Faza finală a acestei metode constă în trasarea limitelor regiunii/regiunilor
omogene obţinute, conform modelului de mai jos (Fig. 117).

Fig.117. Regionarea pe baza unui singur caracter.

Sursă: (Claval, P., 1993).

Aplicaţia practică nr. 1.

a). Pornind de la modelul lui Claval, P. din figura 117, precizaţi câte
regiuni pot fi puse în evidenţă în cazul 1a ? Dar în cazurile 1b şi 1c ?

88
acest demers implică folosirea unor pachete de softuri specifice metodologiei GIS (Sistemelor
Informaționale Geografice.
89
emisă de Claval, P. (1993).
269
 b) Ce natură poate fi atribuită spaţiului B din situaţia 1c ?
Se va explica situaţia existentă în fiecare din cele trei ipostaze ale figurii
117, cu precizarea numărului de regiuni omogene (pe baza a un caracter) din
fiecare ipostază şi a modului în care ele sunt delimitate. Claval, P. nu precizează
dacă avem de-a face cu o singură regiune, în care se evidenţiază trei areale
distincte sau sunt prezente trei regiuni diferite. Oricum, pentru analiza fenomenului
urmărit acest aspect nu prezintă importanță.
c) Enunţaţi trei exemple de regiuni omogene din continentul european, în
care elementul turistic (definit drept caracterul „a”) este principalul resort în
procesul de dezvoltare teritorială.
Aplicaţia practică nr. 2.
Folosind datele statistice din tabelul 10, referitoare la indicatorul intitulat
„Speranţa de viaţă la naştere în statele Europei, în anul 2012” (înțeles, în acest
caz, drept caracterul „a”), delimitaţi regiuni omogene (se vor haşura orizontal
numai statele în care valoarea acestui indicator este mai mare sau egală cu 77
ani). Ulterior, prin consultarea unor titluri bibliografice se va comenta şi explica
realitatea existentă la nivelul Europei (factorii care influenţează în mod decisiv
valorile speranței de viață la naștere în statele Europei).
Explicarea valorilor indicatorului menţionat va fi centrată pe o serie de
factori cu impact direct, precum: venitul/locuitor în statele Europei; nivelul de trai;
calitatea serviciilor medicale; calitatea alimentaţiei; contextul geopolitic în care
statele Europei au evoluat în timp (ex. dictaturile comuniste/democraţiile
tradiţionale); epidemii; comportamentul geodemografic specific etc.
Pentru această aplicaţie se va utiliza, ca suport de lucru, o hartă politică
mută a Europei (Fig. 118).
Speranța de viață la naștere în statele Europei (iulie 2012)
Tabelul 10
Speranţa de Speranţa de
Nr. Nr.
Statul viaţă la Statul viaţă la
crt. crt.
naştere (ani) naştere (ani)
1 Principatul Monaco 89,68 31 Republica Cehă 77,38
2 San Marino 83,07 32 Polonia 76,25
3 Andorra 82,50 33 Slovacia 76,03
4 Italia 81,86 34 Croația 75,99
5 Vatican 81,57 35 Muntenegru 75,76
6 Liechtenstein 81,50 36 Kosovo 75,72
7 Franța 81,46 37 Lituania 75,55
8 Spania 81,27 38 Macedonia 75,36
9 Suedia 81,18 39 Cipru 75,21
10 Elveția 81,17 40 Ungaria 75,02
11 Islanda 81,00 41 Serbia 74,56
12 Olanda 80,91 42 România 74,22
13 Irlanda 80,32 43 Bulgaria 73,84
14 Norvegia 80,32 44 Estonia 73,58
270
 15 Germania 80,19 45 Letonia 72,93
Regatul Unit al
16 Marii Britanii și 80,17 46 Belarus 71,48
Irlandei de Nord
Republica
17 Svalbard* 80,17 47 69,51
Moldova
18 Grecia 80,05 48 Ucraina 68,74
19 Austria 79,91 49 Rusia**** 66,46
Uniunea
20 Insulele Feroe** 79,85 50 79,76
Europeană
21 Malta 79,85 51 Europa***** 77,87
22 Luxemburg 79,75 52 Lesotho 51,86
23 Belgia 79,65 53 Zimbabwe 51,82
24 Finlanda 79,41 54 Somalia 50,80
Bosnia și Republica
25 78,96 55 50,48
Herțegovina Central Africană
26 Gibraltar*** 78,83 56 Afganistan 49,72
27 Danemarca 78,78 57 Swaziland 49,42
28 Portugalia 78,70 58 Africa de Sud 49,41
29 Albania 77,59 59 Guineea-Bissau 49,11
30 Slovenia 77,48 60 Ciad 48,69
Sursă:(https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/wfbExt/region_eur.html, accesat în data de 04.01.2013, orele 1015).
*din punct de vedere administrativ-teritorial aparține Norvegiei.
**din punct de vedere administrativ-teritorial aparțin Danemarcei
***din punct de vedere administrativ-teritorial aparține Regatului Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord.
****valoarea se referă la suprafața întregului stat (inclusiv partea asiatică).
*****valoarea se referă exclusiv la continentul european, fără a include partea asiatică a Rusiei.

Regionarea pornind de la unităţi elementare de teritoriu definite pe baza a

două caractere.
În acest caz, unităţile elementare de teritoriu vor fi grupate după raporturile
lor posibile, vis-a-vis de existența a două caractere diferite, prezente în acelaşi
moment, într-un spațiu dat.
În momentul în care se iau în calcul două elemente diferite, dar prezente
simultan în același teritoriu, rezultă următoarele situaţii posibile: (1) sunt prezente
ambele caractere în aceeaşi unitate elementară; (2) și (3) situaţii în care o unitate
elementară se caracterizează prin prezenţa unui singur caracter (primul sau al
doilea) din cele două existente și (4) situaţia în care nu este prezent niciunul din
cele două caractere luate în calcul. Astfel, modelul abstract propus de către Claval,
P., 2003, prezintă următoarele situaţii teritoriale (Fig. 119).
Prima situaţie, este caracterizată prin faptul că, distribuţia celor două
caractere este difuză în teritoriul analizat, fără a putea fi urmărită o „anumită
grupare” spaţială a unităţilor elementare cu trăsături similare. În acest caz,
delimitarea unor areale omogene, altele decât regiunea în sine, nu este posibilă.
271
 Fig.118. Harta mută a Europei.
Sursă:(http://alliance.la.asu.edu/maps/Europe.PDF, accesat în 11.06.2009, orele 1125).
272
 Fig.119. Regionarea pe baza a două caractere.
Sursă:(Claval, P., 1993, citat de Pendea, F. I., 2003).

În al doilea caz, se observă că arealele elementare, caracterizate de

existența simultană a ambelor caractere, se grupează clar în spaţiu. Aici este
posibilă delimitarea a două regiuni omogene, respectiv: una, în care sunt prezente
ambele caractere şi alta, caracterizată prin absenţa ambelor caractere.
În situaţia „c”, se observă gruparea teritorială a arealelor elementare în trei
categorii: (1) definit numai de prezența caracterului „a”; (2) în care se remarcă
numai caracterul „b” și (3) în care ambele caractere lipsesc.
În al patrulea caz, cel mai complicat, există patru situaţii teritoriale,
respectiv: un areal format din unităţi elementare de teritoriu în care apare doar
caracterul „a”; un areal în care apare numai caracterul „b”; între acestea două se
interpune un sector, în care apar suprapuse ambele caractere şi un ultim caz, când
într-un spaţiu ce reuneşte mai multe areale elementare de teritotiu nu apare niciunul
din cele patru caractere luate în calcul.
Aplicaţia practică nr. 3 (Regionalizarea Italiei pe baza a două caractere).
Vor fi utilizate datele statistice din tabelul de mai jos (tabelul 11), în care
sunt date valori ale produsului intern brut (PIB) (considerat ca fiind caracterul 1)
şi valori procentuale ale numărului de persoane ce activează în sectorul primar
(considerat drept caracterul 2), pentru fiecare din unităţile statistice de tip NUTS 2
(Nomenclatorul Unităților Statistice Teritoriale), ale Italiei. Se va trece la
reprezentarea pe o hartă mută (Fig. 120), pe care sunt delimitate regiunile statistice
de tip NUTS 2 ale Uniunii Europene, în anul 1990, a datelor oferite în tabel,
273
conform legendei de mai jos şi se vor grupa numai acele unităţi în care se suprapun
valori pozitive ale celor doi indicatori90, deci vor fi identificate grupările teritoriale
omogene (regiunile omogene), funcție de existența și distribuţia simultană celor
două caractere.
Ulterior, se va analiza și comenta situaţia existentă la nivelul regiunilor de
tip NUTS 2 din Italia, avându-se la îndemână datele din tabel şi eventualele surse
bibliografice. Se vor pune în evidenţă diferenţierile însemnate, existente între
„nordul” dezvoltat şi celelalte regiuni ale Italiei, în special cele din „sudul” mai
puţin dezvoltat.
Populaţia ocupată în agricultură şi valoarea PIB-ului/locuitor în unităţile
teritoriale statistice de tip NUTS 2 ale Italiei (1990)
Tabelul 11
Produsul intern
brut/locuitor
Nr. Populaţia ocupată în
Regiunea (% față media
crt. agricultură (%)
considerată ca fiind 100
a Uniunii Europene)
1 Piemonte (77) 7 121
2 Valle d’Aosta (78) 10 128
3 Liguria (79) 6 117
4 Lombardia (80) 3 139
5 Trentino-Alto Adige (81) 11 119
6 Veneto (82) 7 118
Friuli-Venezia Giulia
7 5 118
(83)
8 Emilia-Romagna (84) 10 130
9 Toscana (85) 6 114
10 Umbria (86) 9 99
11 Marche (87) 10 104
12 Lazio (88) 5 117
13 Campania (89) 12 67
14 Abruzzi (90) 12 89
15 Molise (91) 20 79
16 Puglia (92) 17 73
17 Basilicata (93) 22 62
18 Calabria (94) 22 57
19 Sicilia (95) 15 69
20 Sardegna (96) 14 75
Sursă:(Pendea, F. I., 2003).

Legenda:
≤ 7% populaţie ocupată în agricultură - haşuri verticale.
≥ 100 valoare a PIB-ului - haşuri orizontale.

90
adică valori reduse ale populaţiei ocupate în agricultură şi valori mari ale produsului intern brut.

274
Fig.120. Unitățile teritoriale statistice de tip NUTS 1 și 2 ale Uniunii Europene (1990).
Sursă:(Pendea, F. I., 2003).
275
 Regionarea pornind de la unităţi elementare de teritoriu definite de “n”
caractere.
În cazul regionării pe baza a “n” caractere (însemnând mai mult decât
două caractere existente simultan într-un anumit teritoriu) se procedează la fel ca şi
în cazul metodei de regionare pe baza a două caractere. Aici însă, pot apărea
situaţii mai diverse și mai complexe (Fig. 121), funcţie de numărul de caractere
existente şi de distribuţia spaţială a acestora.

Fig.121. Regionarea pe baza a „n” caractere.

Sursă:(Claval, P., 1993, citat de Pendea, F. I., 2003).
276
 În figura 121 sunt prezentate situaţiile teritoriale ce pot apărea în cazul
regionării în care se ține cont de un număr mai mare de două elemente. Astfel, în
ipostaza A, este vorba de regionarea unui anumit teritoriu în unități elementare,
luându-se în calcul existența a patru caractere (exercițiul este dublat în cazul
ipostazei A, patru elemente fiind prezente într-un anumit mod în partea de sus a
acesteia - caracterele 1, 2, 3, 4 și alte patru - caracterele 5, 6, 7, 8, în partea de jos a
ei). În esență, se evidențiază în teritoriul A, un număr de cinci unități elementare:
(1) în care nu este prezent niciun element din cele patru (în ambele exemple date);
(2) în care există doar elementul 4; (3) în care există elementele 3 și 4; (4) în care
sunt prezente elementele 3, 4 și 5 și (5) o unitate elementară în care sunt prezente
simultan toate cele patru caractere.
Ipostaza B, propune regionarea unui teritoriu în unități elementare,
ținându-se seama de existența simultană a șase caractere. Astfel, poate fi
evidenţiată o unitate elementară în care sunt prezente simultan toate cele șase
caractere; o alta în care există simultan numai caracterele 1, 2 și 3; o a treia, în care
sunt prezente doar caracterele 4, 5 și 6; câteva unități elementare în care există doar
câte două din cele șase caractere; unele, unități elementare, în care există câte un
singur caracter (din cele șase) și, în fine, o unitate elementară de teritoriu, în care
nu este prezent niciunul din cele șase caractere analizate.
Aplicaţia practică nr. 4.
Se va analiza figura 121 și vor trebui emise două explicații: (1) câte unități
elementare de teritoriu pot fi identificate în fiecare din cele două ipostaze (A și B)
și (2) câte caractere sunt prezente simultan în fiecare dintre unitățile elementare
identificate în cele două ipostaze.
Metode complexe utilizate în procesul de regionare.
Dintre metodele de regionare complexe, cele mai uzitate sunt cele de
analiză statistică asistate de GIS (Sistemele Informaționale Geografice). Pentru a
folosi aceste metode sunt necesare programe de analiză statistică computerizată.
Analiza statistică multifactorială computerizată.
Se bazează pe un complex de metode, adaptate nevoilor ştiinţei
organizării spaţiului geografic şi a studiului diferenţierilor sale (ex. analiza
regională). Pentru utilizarea acestor metode este necesară organizarea sistematică
a informaţiei geografice sub forma unor matrici de informaţii spaţiale (baze de
date). Ansamblul spaţial analizat este decupat în unităţi elementare de teritoriu
(indivizi spaţiali) fiecare fiind analizată din perspectiva unor serii de indicatori
(variabile), funcţie de scopul cercetării. O astfel de matrice este compusă din
linii, pe care sunt reprezentate unităţile elementare de teritoriu şi din coloane,
însemnând seriile de variabile luate în calcul (ex. date statistice de populaţie,
indicatori socio-economici, etc.).
Pe baza acestei metode se pot identifica regiuni omogene, luând în calcul
un număr foarte mare de indicatori, ce pot fi întâlniți, în mod simultan în arealul
respectiv.
277
 Dacă am încerca un exerciţiu de imaginaţie, am putea considera, că dorim
să obţinem, la nivelul continentului european, unități elementare de teritoriu
(regiuni omogene), luând în calcul, spre exemplu, cincizeci de indicatori, simultan,
pentru fiecare stat în parte.
Pentru a putea îndeplini dezideratul propus, trebuie să introducem în
computer datele referitoare la cei cincizeci de indicatori aleși inițial, pentru fiecare
stat în parte, în coordonatele informatice ale acestei analize (analiza statistică
multifatorială computerizată). Ulterior, prin procesarea datelor, computerul este
capabil să producă o hartă a Europei, pe care să apară toate acele areale,
considerate de către noi ca fiind regiuni omogene (unități teritoriale elementare), în
care sunt prezenţi, în mod simultan, toţi cei cincizeci de indicatori.
Complementar, pot să apară areale în care sunt prezenţi simultan, doar 49
indicatori, 48 indicatori ... un singur indicator, sau areale din care lipsesc toți cei 50
indicatori stabiliți inițial. Programul este capabil să identifice areale în care pot
apare 3, 5, 23...etc. indicatori, la modul aleator. Spre exemplu, poate apărea un
areal omogen în care sunt prezenţi indicatorii 3, 18, 46, 49 sau areale în care sunt
prezenţi cu totul alţi indicatori, din cei cincizeci iniţial introduşi în computer.
Desigur, crearea unei baze de date computerizate cu indicatorii pe care noi
îi vizăm, este un demers anevoios, dar rezultatele obținute vor reflecta fidel
realitatea. Calitatea metodei constă în faptul că, respectă principalul deziderat al
Geografiei Regionale şi anume, acela că delimitarea unei regiuni este cu atât mai
corectă, cu cât, în analiza ei, se iau în calcul un număr mai mare de indicatori.
Aplicaţia practică nr. 5.
Pentru fixarea cunoștințelor, studenţii vor localiza pe o hartă mută a
Europei următoarele elemente geografico-fizice (ca suport de lucru va fi utilizată
harta Europei din figura 118):
a) Punctele extreme ale Europei: Capul Nord (710 latitudine nordică);
Capul Nordkyn; Capul Roca (9034' longitudine vestică); Capul Tarifa (360
latitudine nordică); Insula Creta: 350 latitudine nordică); nord-estul Munţilor Ural
(arealul Vorkuta): 670 longitudine estică.
b) Oceane, mări mărginaşe, golfuri: Oceanul Arctic (Marea Barents,
Marea Albă, Marea Peciora); Oceanul Atlantic (Marea Norvegiei, Marea Nordului;
Marea Mânecii, Marea Baltică, Golful Botnic, Golful Finic, Golful Biscaya, Golful
Bristol, Golful Cadiz, Marea Irlandei, Golful Cardigan); Marea Mediterană (Marea
Tireniană, Marea Adriatică, Marea Egee, Golful Veneţia); Marea Neagră; Marea
Caspică; Marea Azov.
c) Insule și Arhipelaguri: Insula Magerøy, Insula Islanda, Insulele Orkney,
Insulele Feroe, Insula Yan Mayen, Insula Shetland, Arhipelagul Britanic (Marea
Britanie, Irlanda, Hebride, Man, Islay, Anglesey), Insula Gotland, Insula Ǻland,
Insula Öland, Insula Bornholm, Insulele Pitiuze, Insula Sicilia, Insula Sardinia,
Insulele Baleare (Mallorca, Menorca, Ibiza, Formentera), Insula Corsica, Insula
Malta, Insula Creta, Insula Rhodos, Insula Lesbos, Insula Chios, Insula Limnos,
Insulele Sporade, Insulele Ciclade, Insula Cipru.

278
 d) Peninsule: Peninsula Kola, Peninsula Cornwall, Peninsula Iberică,
Peninsula Peloponez, Peninsula Yutlanda, Peninsula Bretagne, Peninsula Italică,
Peninsula Balcanică, Peninsula Scandinavia, Peninsula Cotentin, Peninsula Istria,
Peninsula Crimeea.
e) Strâmtori: Strâmtoarea Øresund, Strâmtoarea Skagerrak, Strâmtoarea
Kattegat, Strâmtoarea Dover (Calais), Strâmtoarea Gibraltar, Strâmtoarea
Dardanele, Strâmtoarea Bosfor, Strâmtoarea Kerci, Strâmtoarea Messina,
Strâmtoarea Bonifaccio.
f) Fjorduri: Hardandenfjord; Sognefjord.
g) Elementele geografice ale limitei dintre Europa şi Asia: Munţii Ural -
fluviul Ural - nordul Mării Caspice - Depresiunea Kuma-Mânici - Marea Azov -
Strâmtoarea Kerci - Marea Neagră - Strâmtoarea Bosfor - Marea Marmara -
Strâmtoarea Dardanele - Marea Egee.

279
 XIV. TIPURI DE REGIUNI GEOGRAFICE.
REGIUNI OMOGENE ÎN EUROPA
Regiunea geografică - coordonate generale.
Criteriile de clasificare a regiunilor geografice sunt diverse şi corespund
mai multor viziuni de abordare ce au dominat gândirea geografică în diferite
etape91. Astfel, regiunile pot fi clasificate conform necesităţilor la care răspund
aceste operaţii şi pot fi în funcţie de următoarele criterii specializate92, desprinse
din cele generale enunțate în capitolul precedent: scopul demersului ştiinţific,
structură, trăsături evolutive, mărime, nivel de organizare, relaţiile om-mediu,
gradul de complexitate şi gradul de vulnerabilitate.
Situaţia de lucru nr. 3.
În situația de față li se va explica studenților că aceste criterii (tehnice şi
specializate) decurg din criteriile geografice (majore şi generale) ce au fost
prezentate în capitolul precedent al lucrării.
Pe baza criteriilor menţionate se pun în evidenţă următoarele tipuri de
regiuni geografice:
a) Scopul demersului ştiinţific - presupune divizarea suprafeţei terestre în
concordanţă cu dezideratul pe care şi-l propune cercetătorul geograf la începutul
investigaţiei sale, rezultând următoarele tipuri de regiuni93: morfologice; climatice;
pedogeografice; biogeografice; rurale; urbane; agricole; industriale; turistice;
politico-administrative; ecologice și mixte.
b) Structură - regiunile rezultate răspund complet oricărei analize
structuraliste, integrând în cadrul lor întreaga fenomenologie geografică94:
omogene; polarizate (funcționale); anizotrope.
c) Trăsături evolutive - tipurile de regiuni rezultate corespund, fiecare,
anumitor faze ale dezvoltării Geografiei Regionale95: naturale; umanizate;
funcţionale (polarizate); sistem.
d) Mărime - ordinele de mărime sunt impuse de amploarea şi gradul de
aprofundare a introspecţiilor, de scopul demersului ştiinţific, de capacitatea
intuitivă şi interpretativă a investigatorului96: macroregiuni; regiuni de ordinul I,
II, III etc.; microregiuni.

91
conform lui Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
pag. 89-107.
92
Cocean, P., 2002, 2005.
93
după Cocean, P. 2005, pag. 93.
94
idem, pag. 94.
95
idem, pag. 94
96
idem, pag. 94.
280
 e) Nivelul de organizare - generează următoarele tipuri de regiuni
geografice: active; echilibrate; informatizate; autofinalizante.
f) Relaţie om-mediu - impune: regiuni înrădăcinate; regiuni fluide;
regiuni explozive.
g) Gradul de complexitate - regiuni elementare și regiuni complexe.
h) Gradul de vulnerabilitate - este un rezultat al orientării studiilor actuale
către domeniile riscurilor şi hazardelor, ca fenomene de maxim impact asupra
omului. Pe baza lui apar97: regiuni stabile; regiuni critice și regiuni defavorizate.
Aplicaţia practică nr. 6.
Prin consultarea bibliografiei generale indicate şi a oricăror alte lucrări de
specialitate, studenţii vor trebui să enunţe cel puţin două exemple de regiuni
geografice europene pentru fiecare dintre enumerate mai sus.
Dintre regiunile menţionate, dezbateri ştiinţifice şi ideologice intense au
generat cele aparţinătoare criteriilor structural şi evolutiv. Fiecare dintre aceste
tipuri a parcurs perioade de acceptare, când câmpul lor conceptual a dominat
gândirea ştiinţei regionale, precum şi perioade de dezavuare, când acestea erau
înlocuite cu altele, în procesul de evoluţie a demersului ştiinţific. Unele dintre
noţiunile-tip se suprapun parţial din punct de vedere conceptual (ex. regiunea
polarizată-regiunea funcţională), altele dezvoltă idei diferite faţă de precedentele,
însă toate apelează, nemijlocit, la noţiunea fundamentală de spaţiu geografic.
Axiomele fundamentale ale regiunii geografice sunt: (1) localizarea - orice
regiune geografică trebuie să prezinte limite clare; (2) diferenţierea - trebuie să
deţină un etos personal bine individualizat prin care se diferenţiază de entităţile
vecine; (3) interacţiunea - între elementele sale componente trebuie să existe
interrelaţii funcţionale şi (4) auto-corelarea spaţială - trebuie să funcţioneze ca un
sistem deschis, cu permanente interrelaţionări cu sistemele teritoriale vecine98.
XVI.1. Problema regiunilor omogene europene
Regiunea omogenă este catalogată drept un „spaţiu definit de răspândirea
uniformă a masei, energiei şi intereselor”99.
Omogenitatea spaţială are mai multe înţelesuri, fiind determinată de o
serie de elemente geografice precum: uniformitatea peisajului (ex. relief, climă,
vegetaţie etc.); coeziunea teritorială rezultată din tipul şi modul de organizare a
activităţilor umane, ce se desfăşoară ca răspuns uniform la condiţiile de mediu
omogene existente într-un teritoriu (ex. regiuni agricole cu monocultură, regiuni
forestiere cu dominanţă a activităţilor de prelucrare primară a lemnului etc.).
Se vorbește de existența a patru tipuri de omogenitate geografică spațială,
respectiv100: (1) omogenitatea globală - rezultată din suprapunerea activităţilor

97
idem, pag. 94.
98
conform lui Dauphine, A., 1979.
99
după Cocean, P., 2005, pag. 101.
100
după Beaujeau-Garnier, Jaqueline, 1971 (primele trei tipuri) și Dauphine, A., 1979 (al patrulea tip).
281
umane pe un spaţiu fizic omogen; (2) omogenitatea relativă - rezultă din
dominanţa, în organizarea spaţiului, a unui singur element, care domină celelalte
trăsături geografice; (3) omogenitatea recurentă - rezultată din alăturarea unor
unităţi elementare de spaţiu cu trăsături similare (ex. alăturarea mai multor „celule
spaţiale” de tip hodaie din Câmpia Transilvaniei, cu teritoriile lor adiacente, duce
la conturarea unor spaţii cvasi-omogene) și (4) omogenitatea relaţională -
identificată în bazinul Amazonului, care relevă o omogenitate intercorelată între
climat, soluri şi formaţiunile vegetale.
Situaţia de lucru nr. 4.
Se explică cele patru tipuri de omogenitate, studenţii fiind invitaţi, ulterior,
să enunţe cât mai multe exemple de regiuni europene încadrabile în fiecare tip.
Punerea în evidenţă a regiunilor omogene.
Omogenitatea spaţiului geografic este înainte de toate o noţiune relativă,
care depinde, în primul rând, de scara la care se face referire. Spre exemplu, un
ansamblu spaţial de tip câmpie, cum este de pildă Câmpia Bărăganului, apare
omogen în raport cu unităţile vecine (ex. câmpii piemontane, Lunca Dunării etc.),
însă privit în detaliu, acest spaţiu relevă subunităţi diferite unele de altele, cum ar fi
luncile joase ale râurilor, tăpşanele cu dune de nisip din coridoarele aluviale,
oraşele şi localităţile rurale cu rol polarizator, sectoarele de câmpie tabulare,
sectoarele de subsidență etc.
În anumite situații, se constată că „regiunile omogene pot fi puse în
evidenţă, cel mai frecvent, la extremităţile scărilor de referinţă”101, adică
omogenitatea este evidentă atât la nivel macroscalar (ex. Bazinul Amazonului,
Câmpia Siberiei de Vest, Deșertul Sahara, Câmpia Bărăganului etc.), cât şi la nivel
microscalar (ex. o terasă fluviatilă cultivată cu cereale, un glacis piemontan cu
plantaţii viticole din Subcarpaţii Curburii etc.). De fapt, după cum precizează
acelaşi autor, în ţările dezvoltate nu se poate vorbi despre regiuni omogene,
deoarece diversitatea spaţiului geografic şi multitudinea de relaţii dintre elementele
sale, permite evidenţierea, cel mult a unor sub-regiuni omogene. De pildă, putem
aprecia, că un glacis piemontan utilizat viticol este un ansamblu sub-regional
omogen, în cadrul regiunii geografice a Subcarpaților Curburii.
În esenţă, există două tipuri de regiuni omogene102: (1) regiuni omogene de
origine naturală şi (2) regiuni omogene edificate antropic. În primul caz, un
anumit factor de origine naturală (ex. climatul, o formaţiune biogeografică, relieful
etc.) îi domină în mod clar pe toţi ceilalţi, impunându-se decisiv în peisaj. Este
cazul marilor ansambluri naturale de tipul Bazinului Amazoniei, taigalei
canadiană, taigalei siberiene, câmpiilor central-semideşertice australiene, Saharei
etc.). În cel de-al doilea caz, activităţile antropice, implementate într-un anumit
spaţiu, pot avea un caracter omogen, pornind, de cele mai multe ori, de la existența
unei uniformități a condiţiilor naturale. Astfel, se pot distinge mari regiuni agricole

101
conform lui Dumolard, P., 1975.
102
după Dauphine, A., 1979.
282
cu monoculturi (ex. cotton belt-ul; corn belt-ul și soy belt-ul din Statele Unite ale
Americii sau campos-urile braziliene de creştere extensivă a bovinelor), unele
regiuni turistice sau industriale etc. De altfel, același autor103, precizează faptul că,
de cele mai multe ori, nu se poate vorbi de regiuni omogene eficitate exclusiv de
componenta antropică.
Omogenitatea este evidenţiată, aşa cum am menţionat, în primul rând, la
nivel sub-regional. De asemenea, în cazul regiunilor omogene edificate de om,
putem vorbi doar de o omogenitate multiplicativă104, realizată prin alăturarea
spaţială a mai multor unităţi elementare de acelaşi tip.
Situaţia de lucru nr. 5.
Analiza comparativă a similitudinilor și diferențierilor structural-
peisajistice dintre o regiune omogenă edificată natural (ex. Podișul Lacurilor din
Finlanda) şi o regiune omogenă edificată antropic (ex. Regiunea Alföld din
Ungaria).
a) Podişul Lacurilor - regiune omogenă edificată natural? (Fig. 122).
Podișul Lacurilor are aspectul unui podiş, înclinat înspre sud şi sud-est, cu
altitudini de circa 120 m (în nord) şi 80 m (în sud), culmile deluroase alungite
corespunzând sectoarelor de acumulare glaciară şi depăşind, în anumite locuri
altitudinea de 200 m. Dominant este peisajul lacustru, iar spaţiul dintre lacuri este
ocupat cvasi-generalizat cu păduri de conifere. Orientarea generală a cuvetelor
lacustre, pe direcţie nord-vest – sud-est, este determinată de liniile tectonice care
afectează scutul precambrian foarte vechi, puse în evidenţă de acţiunea de eroziune
a gheţarilor, care au înaintat din direcția nord-vest. Urmărind înclinarea generală a
podişului, emisarii lacurilor mari (ex. Saimaa, Päijänne) debuşează în apele
Golfului Finic.
Densitatea populației deține valori reduse iar principalele entități urbane
sunt din categoria celor mici (ex. Jyväskylä, Mikkeli, Pieksämäki, Varkaus,
Joensuu, Savonlinna și Kuopio).
b) Regiunea Alföld - regiune omogenă edificată antropic? (Fig. 123 și 124).
Regiunea Alföld este principala zonă de producţie agricolă a Ungariei.
Profilul agricol principal este cerealier, remarcându-se culturile de porumb şi grâu, a
căror productivitate crescută este susţinută prin prezenţa a vaste suprafeţe irigate.
În subsidiar se remarcă culturile de cartof, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cânepă,
trifoi și lucernă. Omogenitatea de natură antropică este generată şi susţinută de
prezența generalizată, pe întreaga suprafaţă, a culturilor de grâu și porumb. Funcţiile
industriale ale regiunii s-au extins considerabil în numeroase centre urbane (unele
dintre acestea fiind la început oraşe agricole). Mari întreprinderi industriale noi
funcţionează în orașe precum Szeged, Hódmezővásárhely, Orosháza, Békéscsaba,
Kecskemét, Szolnok, Debrecen, Tiszafüred etc.

103
Dauphine, A., 1979.
104
vezi omogenitatea recurentă, la Beaujeau-Garnier, Jaqueline, 1971.
283
 Fig.122. Podişul Lacurilor (Finlanda).
Sursă:(http://www.lib.utexas.edu/maps/europe/finland_rel96.jpg , accesat în 13.06.09,
orele 1010).
284
 Fig.123. Regiunile Ungariei105.
Sursă:(http://www.lib.utexas.edu/maps/europe/hungary_land_1973.jpg, accesat în 13.06.
09, orele 1037).

Fig.124. Ungaria. Harta utilizării terenurilor.

Sursă:(http://www.lib.utexas.edu/maps/europe/hungary_land_1973.jpg, accesat în 13.06.
09, orele 1037).

105
regiunea Alföld cuprinde teritoriul Ungariei situat între Tisa la vest şi graniţa cu România la est
fiind compusă din două subregiuni, respectiv: Eszak-Alföld (la nord) şi Del-Alföld (la sud).
285
 Aplicaţia practică nr. 7.
Se vor analiza cu atenţie textele de mai sus, precum şi materialul
bibliografic accesibil şi, ulterior, vor trebui evidențiate principalele asemănări şi
deosebiri dintre cele două regiuni diferite structural (regiunea omogenă naturală -
Podișul Lacurilor și regiunea omogenă edificată antropic - Alföld). De pildă, o
posibilă asemănare este dată de caracterul de planitate relativă a reliefului evidentă
în cazul ambelor regiuni. Vor trebui emise cel puţin cinci asemănări şi cinci
deosebiri între regiunea Podişul Lacurilor şi regiunea Alföld. În analiză se va ţine
seama, în mod deosebit, de aspecte geografice, precum: densitatea populaţiei,
filonul genetic al populaţiei din cele două regiuni, nivelul de trai, fenomenul
turistic, ocupația locuitorilor etc.
Aplicaţia practică nr. 8.
Răspundeţi la următoarele probleme: (1) Poate fi considerată Regiunea
Alföld (în prezent), o veritabilă regiune omogenă?; (2) Dacă da, care este
elementul principal ce defineşte omogenitatea teritorială?; (3) Dacă nu, care sunt
factorii ce au determinat transformarea sa în alt tip de regiune?; (4) Care este rolul
centrelor urbane existente în regiunea Alföld?; (5) Dar a celor din Podişul
Lacurilor?; (6) Comunitățile umane existente în cele două regiuni sunt un factor al
omogenităţii teritoriale sau această caracteristică este indusă exclusiv de factorii
naturali? Argumentați fiecare răspuns.
Aplicaţia practică nr. 9.
Pe baza exemplului de mai sus, vor trebui enunțate alte zece exemple de
regiuni omogene (naturale și/sau antropice) existente la nivelul continentului
Europa (câte cinci din fiecare categorie). Ulterior, fiecare student va trebui să-şi
aleagă din cele zece exemple enunţate, o regiune, pe care o va analiza din
perspectiva omogenităţii geografice. Se va preciza, pentru regiunea aleasă, tipul de
omogenitate geografică, factorii generatori ai acestui fenomen, factorii care în
prezent inhibă omogenitatea în regiunea respectivă şi orice alte aspecte geografice,
care susţin caracterul de omogenitate în regiunea analizată. Se va realiza și o
cartoschemă a regiunii analizate.
Aplicaţia practică nr. 10.
Studenţii vor localiza, pe o hartă mută a Europei elementele geografico-
fizice nominalizate mai jos106. Pot fi întocmite două hărţi pentru a evita aglomerarea
elementelor, iar ca suport de lucru va fi utilizată harta Europei din figura 118.
a) Principalele unități (masive și vârfuri) montane ale Europei: Munţii
Scandinaviei (vf. Galdhøpiggen - 2 469 m, vf. Glittertinden - 2 470 m), Munţii
Scoţiei (vf. Ben Nevis - 1 343 m), Munţii Grampiani, Munţii Cheviot, Munţii
Penninni, Munţii Sierra Nevada (vf. Mulhacen - 3 478 m), Munţii Cantabrici,
Munţii Iberici, Munţii Pirinei (vf. Pico de Aneto - 3 404 m), Munţii Andaluziei,
Munţii Cataluniei, Munţii Alpi (vf. Mont Blanc - 4 807 m, vf. Matterhorn - 4 478

106
după Atlasul geografic al lumii, (2003), Edit. Cartographia, Budapesta.
286
m), Munţii Carpaţi (vf. Gerlachovska - 2 655 m, vf. Moldoveanu - 2 544 m, vf.
Negoiu - 2 535 m), Munții Dinarici, Munţii Stara Planina (vf. Botev - 2 376 m),
Munţii Pindului, Masivul Olimp (2 917 m), Munţii Rhodopi, Munţii Rila (vf.
Musala - 2 925 m), Munţii Ural (vf. Narodnaia - 1 895 m), Masivul Armorican,
Masivul Central Francez (vf. Puy de Sancy - 1 885 m), Munţii Ceveni, Munţii Jura,
Munţii Vosgi, Munţii Pădurea Neagră, Munţii Sudeţi, Munţii Pădurea Cehiei,
Munţii Metaliferi, Munţii Pădurea Thuringiei, Munţii Harz, Munţii Apenini (vf.
Gran Sasso - 2 914 m), Vulcanul Etna (3 340 m), Vulcanul Vezuviu;
b) Principalele bazine tectonice, podişuri şi câmpii din Europa: Câmpia
Germano-Poloneză, Bazinul Londrei, Câmpia Panonică, Câmpia Română, Podişul
Valdai, Câmpia Est-Europeană, Bazinul Thuringiei, Meseta Spaniei, Câmpia
Portugaliei, Bazinul Parizian, Bazinul Aquitaniei, Bazinul Weser, Podişul Bavariei,
Podişul Elveţiei, Podişul Austriei, Câmpia Padului, Câmpia Traciei;
c) Principalele cursuri de apă ale Europei: Torne, Lule, Ume, Dal, Klar,
Gotta, Glomma, Severn, Tamisa, Guadalquivir, Guadiana, Tajo, Duero, Ebro,
Tibru, Arno, Pad, Adige, Rhone, Saône, Garrone, Dordogne, Loire, Sena, Samelde
(Skelde), Rhin, Mosselle, Meuse, Ems, Wesser, Elba, Vltava, Oder, Warta, Vistula,
San, Bugul de Vest, Dunăre, Inn, Morava, Vah, Drava, Sava, Tisa, Drina, Dyose,
Mureş, Olt, Siret, Prut, Nistru, Nipru, Don, Doneţ, Volga, Oka, Kama, Dvina de
Nord, Peciora, Ural;
d) Principalele entităţi lacustre din Europa: Inari, Vänern, Vätern,
Mälaren, Saimaa, Ladoga, Onega, Ciudskoe, Geneva, Neuchâtel, Chiemsee,
Boden, Maggiore, Como, Garda, Iseo, Zürich, Neusiedlsee, Balaton, lacurile
Pomeraniene, lacurile Mazuriene, Shkodër, Ohrid, Prespa, Trasimeno, Bolsena.

287
 XV. REGIUNI POLARIZATE107 ÎN EUROPA
Dintre multiplele definiții enunțate în timp, putem reține două, datorită
coerenței și clarității lor: (1) „spaţiu de gravitaţie al unei structuri teritoriale de
rang superior”108 și (2) „entitate teritorială ai cărei vectori converg către unul sau
mai multe puncte de gravitaţie, aflate, la rândul lor în relaţii de conexiune
(dependenţă, fluenţă) reciprocă”109.
Situaţia de lucru nr. 6.
După explicarea definiţiei, structurii şi interrelaţiilor existente în cadrul
unei regiuni polarizate (funcționale) se schiţează, împreună cu studenţii, matricea
structurală a unei astfel de regiuni, compusă din centrul/centrele polarizatoare și
arealul/arealele polarizate. Ulterior, aceștia sunt invitaţi să enunțe nivelurile
ierarhice de regiuni polarizate (cu precizarea centrelor polarizatoare) din România.
Modele de reprezentare a fenomenului de polarizare.
Dintre cele mai reprezentative modele geografice (geografico-economice
şi geografico-fizice) se remarcă următoarele: Modelul lui J. H. von Thunen110
(1826) - este un model utopic (ideal) care pleacă de la ideea omogenităţii totale a
spaţiului geografic; Modelul lui W. Christaller111 (1933) - pleacă de la rolul
gravitaţional al unui oraş (centru de putere) şi arată faptul că liniile de forţă ale
teritoriului se aranjează holarhic, de la nivelul superior la cel mai puţin important;
Modelul lui W. H. Hoyt112 (1933); Modelul C. D. Harris şi E. L. Ullman113 (1945);
Modelul lui F. Perroux114 (1950) etc.
Aplicaţia practică nr. 11.
Pe baza studierii surselor bibliografice, studenţii vor trebui să sintetizeze în
câteva rânduri (circa 10 rânduri) principalele idei referitoare la fenomenul de
polarizare existente în fiecare model din cele enumerate mai sus. Sinteza realizată

107
termenul este sinonim cu cel de regiune funcţională, ce corespunde clasificării după criteriul evolutiv.
108
emisă de Vallega, A., 1995.
109
emisă de Cocean, P., 2002 și 2005.
110
von Thunen, J. H. (1826), Der insolierte Staat in beziehung auf Landwirtschaft und
Nationalokonomie, Gustav Fischer, Stuttgard. Translated by C. M. Wartenburg, 1966, The Insolated
State, Oxford University Press, Oxford.
111
Christaller, W. (1933), Die Zentralen Orte in Süddeutschland, Gustav Fischer, Jena. Translated by
C. W. Baskin, Central Places in Southern Germany, Englewood Cliff, NJ. Prentice Hall.
112
Hoyt, W. H. (1933), The Structure and Growth of Residential Neighbourhoods in American Cities,
Federal Housing Administration, Washington DC.
113
Harris, C. D., Ulmann, E. .L (1933), The Nature of Cities, in Annals on the American Academy of
Political and Social Sciences, 242, 7-17.
114
Perroux, F. (1950), Economic Space: Theory and Applications, in Quarterly Journal of Economics,
vol. 64, New York.
288
de către studenţi pentru fiecare model, va fi însoţită de câte o cartoschemă aferentă
acestora (cartoscheme elaborate de către autorii modelelor).
Concepte privitoare la fenomenul de polarizare.
Principalele concepte legate de studiul regiunii polarizate se pot grupa în
două categorii principale:
a) Conceptele polarizării economice.
Au ca idee centrală polul de creştere115, funcţia de creştere fiind asigurată
de industriile motrice, ale căror caracteristici esenţiale sunt producţia şi
productivitatea ridicată, precum şi poziţia dominantă în circuitul economic al
spaţiului respectiv.
b) Conceptele polarizării spaţiale.
Se bazează pe noţiunile de dominanţă spaţială şi centru de atracţie.
Diferenţele sensibile dintre noţiunile de centru de creştere şi cel de atracţie au fost
evidenţiate matematic, conform matricei de mai jos116, unde: Aci şi Asi reprezintă
nivelul de activitate (ex. investiţii, locuri de muncă etc.) al unei industrii i...j dintr-
un anumit centru c şi spaţiul său limitrof s. În cazul polului de creştere există o
relaţie direct proporţională între centru şi spaţiul său înconjurător, în timp ce,
pentru un pol de atracţie, spaţiul său periferic are o acţiune negativă.

Situaţia de lucru nr. 7.

Se explică antinomia și complementaritatea dintre „conceptul polarizării
economice”, elaborat de către economişti, la începutul anilor '80 și care stipulează
faptul că, într-o regiune geografică, centrul polarizator de rangul I este oraşul cu
cea mai dezvoltată funcţie industrială şi „conceptul polarizării spaţiale”, elaborat
de către geografi, aceştia susţinând faptul că, un oraş poate deveni cel mai
important centru polarizator dintr-o anumită regiune, fără a avea o funcţie
industrială bine dezvoltată, importanţa sa fiind dată de dezvoltarea funcţiilor
terţiare). Se emit o serie de exemple din realitate - Washington (pentru Statele
Unite ale Americii); Canberra (pentru Australia); Brasilia (pentru Brazilia) etc.
Ulterior, studenţii trebuie să argumenteze de ce municipiul Cluj-Napoca este cel

115
termen utilizat prima dată de către Perroux, F., 1950.
116
matrice elaborată de către Nijkamp, P. și Paelink, J.H.P. (1978), în lucrarea Operational Theory
and Method in Regional Economics, Lexington, Massachusetts.
289
mai important centru polarizator al Transilvaniei, fără a deține o funcţie industrială
superioară celorlalte orașe mari din regiune. Acelaşi demers este aplicat şi în cazul
oraşului Bruxelles, principalul centru polarizator al Uniunii Europene.
Modele de evidenţiere a regiunii polarizate.
Aceste modele se pot grupa în trei clase principale: teoretice, empirice şi
matematice117. Operând cu valori exacte (cuantificate sub formă de cifre, procente
etc.) sau cu elemente necuantificabile (ex. ataşamentul mental faţă de un anumit
loc), precum şi cu combinaţii diverse ale acestor două categorii de elemente,
modelele prezentate mai jos evidenţiază fidel fenomenul de polarizare.
În cadrul acestora, cele mai des folosite sunt:
a) Modelele gravitaţionale.
În geografia regională apariţia problemelor legate de semnificaţia spaţială
şi funcţională a interacţiunii dintre sistemele urbane, a condus la utilizarea
legităților specifice mecanicii newtoniene, cu ajutorul cărora s-a formulat un model
analog, a cărui teză centrală se referă la organizarea fluxurilor în câmpuri (ex.
fluxuri migratorii, financiare, de produse etc.)118.
Un alt model este cel al gravitaţiei de potenţial, care se exprimă prin setul
de complementarităţi din cadrul unui sistem spaţial, o măsură a proximităţii unui
centru faţă de ceilalţi centri ai unui sistem regional. Grafic, acest model, poate fi
ilustrat prin câmpuri spaţiale de izolinii. Spre ilustrare, reţinem modelul lui
Warntz, W.119 (Fig. 125)120.
Aplicaţia practică nr. 12.
Studenţii vor descrie şi explica cauzal fenomenul de polarizare la nivelul
Statelor Unite ale Americii, din perspectiva aceluiaşi „produs” (grâul), privit din
două perspective diferite, respectiv producţia de grâu (ipostaza A) şi necesarul de
consum (ipostaza B). Cu ajutorul bibliografiei vor explica situaţia existentă în
figura de mai jos (ex. condiționări orografice și climatice pentru cultura grâului,
prezența unor densități mari de populație pe fațada atlantică, ce justifică marile
cantități destinate consumului etc.)
b) Modelele empirice.
În categoria modelelor empirice sunt incluse acele tipuri care rezultă în
urma aplicării unor tehnici empirice de analiză a spaţiului regional, cum este, de
pildă, tehnica chestionarului. Reţinem în acest sens modelul lui Platier, G. (1956),
care porneşte de la rezultatele obţinute în urma sondajului prin chestionar, referitor
la practicile comerciale ale cetăţenilor dintr-o regiune dată (ex. tipul de
cumpărături, distanţa dintre cumpărător şi unitatea comercială, alegerea unităților
educaționale, alegerea unităților de sănătate publică etc.).
117
după, Dauphiné, A., 1979.
118
idem.
119
citat de către Dauphiné, A., 1979.
120
asupra limitelor de aplicare a modelelor gravitaţionale, a se consulta Dauphiné, A., (1979), pag. 107-110.

290
 Fig.125. Modelul gravitației de potenţial.
Sursă:(Warntz, W., citat de Dauphiné, A., 1979 şi Pendea, F. I., 2003).

Situaţia de lucru nr. 8.

Pentru înţelegerea importanţei modelului empiric în procesul de delimitare
şi configurare spaţială a regiunilor polarizate, se va emite ca exemplu regiunea
„Ţara Moţilor”. Fără a deţine date concrete despre importanţa celor două centre
urbane existente (orașele Câmpeni şi Abrud), se poate stabili primatul oraşului
Câmpeni în ce priveşte rolul său de centru polarizator regional de rangul I, prin
aplicarea unui chestionar în rândul populaţiei din regiune. Se emit câteva posibile
întrebări ce ar putea fi conţinute de către respectivul chestionar.
291
 Aplicaţia practică nr. 13.
Pentru judeţul de provenienţă, fiecare student va trebui să elaboreze un
model de polarizare empiric, pe baza exemplului anterior, referitor la regiunea
Ţării Moţilor. Se va stabili ierarhia centrelor de polarizare (rang I, II, III...etc.) şi
arealul (aproximativ) polarizat de către fiecare centru urban.
Etapele de lucru în cazul acestei aplicaţii sunt: (1) întocmirea unui
chestionar (cu 10 întrebări, care să vizeze fenomenul de polarizare în judeţul
analizat) de către fiecare student; (2) aplicarea chestionarului la un număr de cel
puţin zece persoane din judeţul analizat (persoanele chestionate trebuie să
domicilieze în diverse părţi ale judeţului, pentru a imprima o anumită obiectivitate
a demersului); (3) analiza răspunsurilor primite, sintetizarea lor şi elaborarea
schemei de polarizare (stabilirea nivelurilor ierarhice ale centrelor polarizatoare de
tip urban) şi (4) trasarea limitelor pentru arealele polarizate de către fiecare oraş pe
o hartă a judeţului analizat.
c) Modelele de analiză matematică a câmpurilor regionale.
Modelele din această categorie conferă fiecărui punct (dintr-un anumit
câmp regional) o valoare scalară sau vectorială. Rezultatele acestor modele sunt
reprezentări cartografice ale intensităţii, concentrării spaţiale sau formei
(morfologiei) câmpurilor regionale.
Aplicaţia practică nr. 14.
Fig. 126, sunt relevă trei situaţii teritoriale abstracte (a, b şi c) care
înfăţişează fenomenul de polarizare. A, B şi C sunt trei centri de polarizare de rang
superior înspre care converg vectori ai unor fluxuri cu valoare nedeterminată. Se
vor studia cu atenţie cele trei cazuri şi se va preciza situaţia teritorială
corespondentă fiecăruia.
Aplicaţia practică nr. 15.
Având în vedere analiza și explicațiile emise pe baza figurii 126, realizaţi
propriul model de evidenţiere a regiunilor polarizate, având la dispoziţie ipostazele
de mai jos (Fig. 127). Spaţiul din figurile a şi b conţine câte trei poli de rang
superior (interpretați de noi drept centre urbane) şi câte treizeci de centri teritoriali
de importanţă locală (catalogate drept așezări rurale). Conexiunile dintre centrii
teritoriali şi polii lor de atracţie sunt cuantificate prin intermediul unor fluxuri de
intensităţi şi valori diferite, existente în lista de mai jos. Aplicaţia constă în trasarea
de săgeţi de culori diferite (conforme cu legenda) între centrele teritoriale locale
(așerările rurale) şi centrele de polarizare de rang superior (așezările urbane).
Ulterior, se va proceda la delimitarea arealelor polarizate de către fiecare
dintre cele trei centre (pentru fiecare din cele trei ipostaze ale figurii 127).
Aplicaţia practică nr. 16.
Răspundeți argumentativ la următoarele întrebări: Câte regiuni polarizate
se pot evidenţia în fiecare din cele trei cazuri a, b, şi c?; Cum se realizează
delimitarea spaţială a regiunilor în cazul a? Dar în cazul b?; Ce alte tipuri de spaţii
292
pot fi evidenţiate în afara spaţiilor unipolarizate?; În ce tip de model se încadrează
metoda de punere în evidenţă a regiunilor polarizate, folosită?; În cadrul cărui tip
de criteriu de delimitare a regiunilor geografice se încadrează modelul realizat de
dumneavoastră? - vezi criteriile de delimitare a regiunilor geografice, expuse în
capitolul precedent.

Fig.126. Punerea în evidenţă a regiunilor polarizate.

Sursă: (Claval, P., citat de Pendea, F. I., 2003).
293
 Fig.127. Repartiţia teritorială a fluxurilor între diferiţi centri de polarizare.
Sursă:(Claval, P., citat de Pendea, F. I., 2003).
Între centrele de polarizare din figura 127, se pun în evidenţă următoarele
valori ale intensităţii fluxurilor:
a b c
1→A=3 19→A=2 1→A=3 19→A=2 C→B=2
2→C=4 20→B=4 2→C=4 20→B=4 C→A=3
3→B=5 21→B=1 3→B=5 21→A=1 B→C=9
4→B=2 22→A=3 4→B=2 22→A=3 A→C=8
5→C=4 23→C=3 5→C=4 23→C=3 A→B=4
6→A=2 24→B=5 6→A=2 24→B=5 B→A=2
7→B=3 25→A=2 7→B=3 25→C=2
8→A=6 26→C=3 8→A=6 26→C=3
9→C=1 27→A=3 9→B=1 27→A=3
10→B=7 28→C=7 10→A=1 28→C=7
11→A=7 29→B=2 11→A=7 29→B=2
12→C=1 30→C=5 12→A=1 30→C=5
13→B=3 13→B=3
14→C=6 14→C=6
15→A=2 15→C=1
16→A=5 16→A=5
17→B=3 17→C=1
18→C=3 18→A=2
Legenda (se referă intensitatea fluxurilor din figura 127):
0-3 (intensitate de polarizare redusă - săgeți de culoare galbenă);
4-7 (intensitate de polarizare medie - săgeți de culoare verde);
8-10 (intensitate de polarizare accentuată - săgeți de culoare albastră).
294
 Studiu de caz: Andaluzia, regiune polarizată121?
Andaluzia este o regiune din sudul Spaniei, formată din mai multe
provincii, polarizate de către capitalele provinciale, în jurul cărora se dispun mai
multe centre urbane și rurale de importanţă locală. Infrastructura rutieră este
configurată de o manieră concentrică, în jurul principalelor aglomerări urbane,
contribuind la unitatea acestora. Reţeaua feroviară, în special traseele Cadiz-San-
Fernando-Puerto de Santa Maria-Jerez, Sévilla-Utrera, Sévilla-Cazalla de la Sierra,
Malaga-Fuengirola și Malaga-Alora se constituie în adevăraţi vectori de polarizare
regională pentru centrele Cadiz, Sevilla şi Malaga.
Totuşi, sistemul andaluz de porturi şi aeroporturi favorizează o anumită
autonomie pentru alte centre urbane. De pildă, sistemul portuar andaluz se
caracterizează printr-o netă dominare a portului Algeciras, urmat la o anumită
distanţă de porturile Huelva, Malaga şi Almeria. Cea mai mare parte a traficului
acestor porturi se realizează cu centre din afara spaţiului andaluz, iar în cazul
portului Algeciras, chiar din afara Spaniei. De asemenea, aeroporturile principale
(ex. Malaga, Sevilla şi Almeria) desfăşoară un trafic naţional intens, iar în cazul
aeroportului Malaga, traficul internaţional (în principal cu destinaţie turistică spre
Costa del Sol) formează o bună parte din totalul zborurilor.

Fig.128. Andaluzia. Cartoschema regională.

Sursă:(Pendea, F. I., 2003).

121
după Pendea, F. I., 2003.
295
 În ceea ce priveşte fluxurile economice andaluze, se remarcă un deficit net
al industriei grele, ceea ce determină recurgerea la importuri, în special cele
energetice. Industria uşoară formează punctul forte al provinciilor andaluze.
Din analiza parametrilor economici, rezultă că, Sevilla nu domină celelalte
centre urbane ale regiunii. De exemplu, din punct de vedere a volumului total al
schimburilor economice realizate, provincia Cadiz depăşeşte de 5 ori provincia
Sevilla. De asemenea, în ceea ce priveşte trăsăturile de populaţie, trebuie notat
faptul că provincia Sevilla are un spor migratoriu negativ, precum majoritatea
celorlalte provincii andaluze122.
Aplicaţia practică nr. 17.
Folosind un atlas mondial sau al Europei, urmăriţi cu atenţie dispunerea
principalelor axe rutiere şi feroviare între principalele centre urbane andaluze,
indicate în cartoschema de mai sus (Fig. 128). Reprezentaţi pe cartoschema de mai
sus principalele căi de comunicaţie din regiunea Andaluzia (ex. şosele, căi ferate,
autostrăzi, porturi, aeroporturi), precum şi principalele cursuri hidrografice.
Reveniţi la textul de mai sus şi încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări: (1)
Este Andaluzia o regiune unipolarizată? - în răspunsurile explicative se va ține
seama de importanța și de puterea de polarizare a fiecărui centru urban din cele
existente); (2) Dacă da, care credeţi că este centrul polarizator principal și de ce?;
(3) Dacă nu, argumentați faptul că Andaluzia este o regiune multipolarizată și (4)
Dacă Andaluzia nu deține structura unei regiuni unipolarizate sau multipolarizate,
în ce tip structural de regiune poate fi încadrată?
Aplicaţia practică nr. 18.
Folosind un atlas geografic, studenţii vor trebui să identifice alte zece
regiuni polarizate, la nivelul continentului european. Vor alcătui un model
chorematic simplu (relativ) al uneia din cele zece regiuni, pornind de la
cartoschema Andaluziei (Fig. 128 - pe care o vor considera exemplu), pe baza
trăsăturilor principalelor axe de comunicaţie obţinute din atlas şi a informaţiilor
generale despre regiunea respectivă. Modelul chorematic al regiunii analizate va
trebui să conţină următoarele elemente: limitele regiunii, principalele centre
polarizatoare, principalele căi de comunicaţie și infrastructură (ex. autostrăzi, căi
ferate, șosele naționale, porturi), principalele cursuri hidrografice. Ulterior,
modelul de polarizare obţinut, va trebui descris şi explicat, din perspectiva
structurii și interrelațiilor instituite la nivelul unei regiuni polarizate (modelul de
urmat în acest sens, poate fi regiunea Andaluzia).
Aplicaţia practică nr. 19.
Folosind un atlas geografic, studenţii vor trebui să localizeze pe o hartă
mută statele Europei şi capitalele lor (ca suport de lucru vor utiliza harta Europei
din figura 118).
122
analiză compilată după datele de la Instituto Regional de Estadistica, Andalucia şi Instituto
Nacional de Estadistica, Espana.

296
 Statele Europei pe categorii de suprafață (iulie 2012)
Tabelul 12
Populația
Nr. Suprafața
Statul totală Capitala
crt. (km2)
(locuitori)
stat continent
1 Rusia* 17 098 242 142 517 670 Moscova
state mari
2 Ucraina 603 550 44 854 065 Kiev
3 Franţa 551 500 65 630 692 Paris
4 Spania 505 370 47 042 984 Madrid
5 Suedia 450 295 9 103 788 Stockholm
state mijlocii
6 Germania 357 022 81 305 856 Berlin
7 Finlanda 338 145 5 262 930 Helsinki
8 Norvegia 323 802 4 707 270 Oslo
9 Polonia 312 685 38 415 284 Varşovia
10 Italia 301 340 61 261 254 Roma
Regatul Unit al Marii
11 Britanii şi Irlandei de 243 610 63 047 162 Londra
Nord
12 România 238 391 21 848 504 Bucureşti
13 Belarus 207 600 9 643 566 Minsk
14 Grecia 131 957 10 767 827 Atena
15 Bulgaria 110 879 7 037 935 Sofia
16 Islanda 103 000 313 817 Reykjavík
state mici
17 Ungaria 93 028 9 958 453 Budapesta
18 Portugalia 92 090 10 781 459 Lisabona
19 Austria 83 871 8 219 743 Viena
20 Republica Cehă 78 867 10 177 300 Praga
21 Serbia 77 474 7 276 604 Belgrad
22 Irlanda 70 273 4 722 028 Dublin
23 Lituania 65 300 3 525 761 Vilnius
24 Letonia 64 589 2 191 580 Riga
25 Croaţia 56 594 4 480 043 Zagreb
26 Bosnia şi Herţegovina 51 197 3 879 296 Sarajevo
27 Slovacia 49 035 5 483 088 Bratislava
28 Estonia 45 228 1 274 709 Tallinn
29 Danemarca 43 094 5 543 453 Copenhaga
Haga
31 Olanda 41 543 17 730 632
Amsterdam
30 Elveţia 41 277 7 925 517 Berna
31 Republica Moldova 33 851 3 656 843 Chişinău
32 Belgia 30 528 10 438 353 Bruxelles
33 Albania 28 748 3 002 859 Tirana
34 Macedonia 25 713 2 082 730 Skopje
297
 35 Slovenia 20 273 1 996 617 Ljubljana
36 Muntenegru 13 812 657 394 Podgorica
37 Kosovo 10 887 1 836 529 Pristina
stat foarte mic
Luxembourg-
38 Luxemburg 2 586 509 704
Ville
ministate
Andorra la
39 Andorra 468 85 082
Vella
40 Malta 316 409 836 La Valletta
41 Liechtenstein 160 36 713 Vaduz
42 San Marino 61 32 140 San Marino
43 Principatul Monaco 2 30 510 Monaco-Ville
44 Vatican 0,44 836 -
structuri suprastatale
45 Uniunea Europeană 4 324 782 503 824 373
46 Europa 10 180 000 739 165 030
Sursă:(https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/wfbExt/region_eur.html, accesat în data de 20.09.2012, orele 10 00).
*valorile se referă la suprafața întregului stat.

298
 XVI. REGIUNI ANIZOTROPE ÎN EUROPA
Coordonate generale.
Plecând de la opinia că „geografia este ştiinţa diferenţierii teritoriului”123,
introducerea noţiunii de regiune anizotropă, în domeniul Geografiei Regionale124,
înţeleasă ca „anomalie teritorială a regiunilor omogene şi polarizate”, răspunde
tocmai nevoii de studiu a diferenţierilor, a „abaterilor” de la schema ideală a
diferitelor modele teritoriale (regionale) existente. Un alt autor125 propune o
definiţie structurală şi fizionomică a regiunilor anizotrope, prin perceperea lor ca
„entităţi spaţiale de formă alungită (ex. fâşii, axe, culoare), ce se remarcă prin
existenţa unor centre polarizatoare succesive, în serie”. De altfel, criteriul
structural şi morfologic propus eviodențiază trăsătura esenţială a regiunilor
anizotrope, respectiv asimetria lor structurală şi funcţională. Elementul principal
al oricărei regiuni anizotrope este axa de dezvoltare126, care reprezintă dimensiunea
privilegiată în proximitatea căreia se structurează întregul ansamblu regional.
Situaţia de lucru nr. 9.
Constă în definirea corectă a termenilor anizotrop și izotrop, în explicarea
provenienţei lor (din fizică şi mineralogie) şi, de asemenea, în identificarea
raționamentelor științifice de aplicare a lor în Geografia Regională.
Matricea structurală a unei regiuni anizotrope.
Elementele geografice esenţiale care permit ca un anumit teritoriu să fie
inclus în categoria de regiune anizotropă, trebuie, obligatoriu, să se regăsească în
structura acestuia.
Facem precizarea că, dacă vreuna dintre rigorile enumerate mai jos
(oricare) nu se regăseşte în structura unei regiuni anizotrope, aceasta nu poate fi
definită ca atare. Astfel, elementele obligatorii de definire și formare a unei regiuni
anizotrope sunt: (1) structurarea de-a lungul unei axe majore (privilegiate), care
este pusă în evidenţă prin fluxuri energetice, materiale şi informaţionale complexe
și suprapuse; (2) polarizarea parțială a teritoriului lor de către mai multe centre
(în cadrul lor se găsesc mici centre polarizatoare, cu influenţă parţială la nivelul
întregii regiuni); (3) fluxurile de masă, energie şi informaţie sunt întotdeauna
asimetrice (este vorba, în primul rând, de o asimetrie funcţională), acestea fiind la
originea inegalităţilor funcţionale, a apariţiei ierarhiilor şi disparităţilor
funcţionale127; (4) la baza formării lor se află habitatele şi activităţile concentrate

123
ideea aparține lui Hartshorne, R., 1939.
124
de către Dauphine, A., 1979.
125
Cocean, P., 2002, 2005 și 2010.
126
conform lui Dauphine, A., 1979.
127
idem.
299
în zonele litorale, în lungul axelor hidrografice, a căilor de transport, în culoare
morfologice, în depresiuni alungite etc.128; (5) regiunile anizotrope funcţionează ca
sisteme teritoriale definite în primul rând prin bucle de feed-back negativ, ele
formând, astfel, structuri spaţiale ireversibile129; (6) fluxurile energetice, materiale
şi informaţionale sunt generate atât în regiunea în cauză (fluxurile interne și
fluxurile semi-interne) cât şi în exteriorul ei (fluxurile semi-externe și fluxurile
externe), de către centrele polarizatoare de rang superior situate la o anumită
distanţă în prelungirea axei de dezvoltare; (7) regiunea anizotropă îmbină
trăsături specifice atât regiunilor omogene cât şi celor polarizate130; (8) în cadrul
unei regiuni anizotrope apar subsisteme polarizate de către centre de ordinul II,
III sau IV (însă niciodată de ordinul I)131 și (9) capacitatea de polarizare a fiecărui
centru, la nivelul întregului sistem regional, este parţială.
Situaţie de lucru nr. 10.
Matricea structurală a unei regiuni anizotrope este analizată și explicată
detaliat, argumentele fiind orientate, concret, pe una dintre regiunile anizotrope
tipice din România, respectiv „Prahova superioară”.
Regiuni şi spaţii anizotrope în România.
Caracteristicile geografico-fizice ale teritoriului României favorizează
configurarea entităţilor regionale anizotrope. Prezenţa arcului carpatic, distribuţia
în trepte a unităţilor de relief, discontinuităţile pe care acestea le impun, contactul
tranşant al formelor de relief majore, culoarele de vale existente (în lungul cărora
au apărut căile de comunicație), prezenţa litoralului românesc etc., reprezintă
premise favorabile în procesul de structurare a regiunilor anizotrope.
Pe teritoriul României pot fi identificate atât regiuni anizotrope cât şi
spaţii cu caracter anizotrop. Diferenţa dintre cele două categorii de entităţi rezultă
din gradul lor de evoluţie și structurare. Un spaţiu anizotrop nu înseamnă, în
accepţiunea noastră, altceva, decât o regiune anizotropă în devenire. Într-un spaţiu
anizotrop, caracterul limitelor, intensitatea şi conţinuturile fluxurilor energetico-
materiale și informaționale au încă un caracter ambiguu care, prin cristalizarea
definitivă a lor, poate determina includerea spaţiului respectiv în categoria
regiunilor anizotrope, pe viitor. Cu alte cuvinte, regiunea anizotropă este forma
evoluată a unui spaţiu anizotrop, elementele şi fenomenele geografice din cadrul ei
având definitiv puse bazele, pentru a putea exista în coordonatele unui sistem
regional funcţional. Problematica, într-o astfel de regiune, poate fi una
efervescentă, în sensul că, unitatea evoluează ascendent sub aspectul cristalizării
specificităţii sale, a intensificării fluxurilor, sau poate regresa, sub impactul unor
forţe centrifuge, existând riscul de a trece în categoria inferioară, a spaţiilor cu
caracter anizotrop, sau de a se fragmenta definitiv prin ataşarea părţilor sale la alte
sisteme teritoriale.
128
Cocean, P., 2002, 2005, 2010.
129
Dauphine, A., 1979.
130
Cocean, P., 2002, 2005, 2010.
131
idem.
300
 În România, până în prezent, se evidenţiază un număr relativ însemnat de
regiuni anizotrope şi spaţii anizotrope. Facem menţiunea că, ar putea exista şi
altele, identificarea şi analiza lor fiind un deziderat ce va trebui îndeplinit pe
viitor. Regiunile şi spaţiile anizotrope certe de pe teritoriul României sunt (Fig.
129): (1) regiunea anizotropă dunăreană (începe în apropiere de oraşul Drobeta
Turnu-Severin şi se desfăşoară până în apropiere de gruparea industrială Galaţi-
Brăila); (2) regiunea anizotropă sud-dobrogeană (include litoralul românesc
dintre Năvodari și Vama Veche); (3) regiunea anizotropă Prahova Superioară
(sectorul Predeal-Câmpina); (4) regiunea anizotropă Ţara Făgăraşului (sectorul
aferent Depresiunii Făgăraşului); (5) regiunea anizotropă Culoarul Siretului
(sectorul Paşcani-Mărăşeşti); (6) regiunea anizotropă Târnava Mare (sectorul
Blaj-Sighişoara); (7) regiunea anizotropă Culoarul Arieş-Mureşul Mijlociu
(sectorul Turda-Sebeş); (8) regiunea anizotropă Someș-Someşul Mare (sectorul
Dej-Sângeorz Băi); (9) spaţiul anizotrop al culoarului Timiş-Cerna (sectorul
Topleţ-Vălişoara); (10) spaţiul anizotrop aferent canalului Dunăre-Marea
Neagră și spaţiul anizotrop al văii Sălăuţa (sectorul Salva-Dealu Ştefăniţei) etc.
Regiunile anizotrope de pe teritoriul României prezintă o anumită
specificitate, în cazul unora apărând fenomenul de bifurcaţie anizotropică,
fenomen a cărui menire principală este aceea de a disipa o parte a fluxurilor
energetico-materiale existente în lungul axei privilegiate către o serie de culoare
secundare desprinse din aceasta (ex. din culoarul Someșului Mare către Bistrița,
prin culoarul văii Șieu).

Fig.129. Regiuni şi spaţii anizotrope în România.

Sursă:(Cocean, P., Boțan, C. N., 2007).
301
 Aplicaţia practică nr. 20.
Fig. 130 reprezintă schematic regiunea anizotropă „Ţara Făgăraşului”.
Aranjamentul spaţial configurează principalele elemente de habitat şi
fluxurile de bază existente în regiune. Acestea sunt: principalele oraşe (inclusiv
polii de atracţie de rang superior de la periferia unităţii); câteva localităţi rurale
de rang comunal şi supracomunal şi axele majore ce structurează teritoriul în
cauză. Se observă existenţa unei axe principale, dezvoltată longitudinal (în lungul
Oltului) şi a mai multor axe secundare (una paralelă cu cea principală, dar cu
fluxuri de intensitate mai redusă, situată la baza macro-versantului nordic al
Munţilor Făgăraş, precum şi câteva axe, cu orientare mai mult sau mai puţin
perpendiculară, ce fac legătura între cele două). Bine pus în evidenţă este
caracterul de asimetrie al regiunii, ea fiind extinsă mai mult către sud (raportat la
cursul Oltului,) fapt datorat modului de amplasare a Depresiunii Făgăraşului în
raport cu valea Oltului. Este arhi-cunoscut fenomenul de „împingere” spre nord
a Oltului, de către râurile repezi, cu potenţial energetic ridicat, ce coboară de pe
versantul nordic al Munţilor Făgăraş. Procesul de acumulare, de pe stânga Oltului
are ca şi corespondent, fenomenul de eroziune, marcat prin frontul de cuestă,
existent pe partea dreaptă a râului. Din perspectivă anizotropă, posibilitatea
apariției axei secundare (paralelă cu cea a Oltului) pe partea stângă, derivă din
extensiunea mai largă către sud a Ţării Făgăraşului.
Pornind de la cele menţionate, răspundeți argumentativ la următoarele
probleme: (1) Poate fi considerată Depresiunea Făgăraşului drept regiune
anizotropă?; (2) Care sunt argumentele în favoarea sau în defavoarea acestei idei?
(demersul identificării argumentelor pro/contra va consta în interpretarea structurii
şi funcţionalităţii Ţării Făgăraşului prin raportarea la cerinţele de la subpunctul
„Matricea structurală a unei regiuni anizotrope”) și (3) Care este rolul oraşului
Făgăraş și a oraşelor Sibiu şi Braşov?

Fig.130. Regiunea anizotropă Ţara Făgăraşului.

Sursă:(Pendea, F. I., 2003).
302
 Aplicaţia practică nr. 21.
Folosind datele referitoare la intensitatea fluxurilor energetico-materiale
din tabelul de mai jos şi harta schematică din figura 131, delimitaţi regiunea
anizotropă Lorena-Moselle (Franţa).
Intensitatea fluxurilor energetico-materiale din regiunea anizotropă Lorena-Moselle
(Franţa)
Tabelul 13
Valoarea Valoarea
Localităţi intensității Localităţi intensității
fluxurilor fluxurilor
Mets-Nancy 12 Limey-Mets 6
Nancy-Mets 11 Mets-Limey 4
Thionville-Mets 11 Kédange-Thionville 6
Mets-Thionville 10 Thionville- Kédange 4
Thionville-Nancy 10 Florange-Thionville 8
Nancy-Thionville 9 Thionville-Florange 6
Luxemburg-Thionville 3 Hayange-Thionville 7
Thionville-Luxemburg 4 Thionville-Hayange 5
Nancy-Épinal 2 Rombas-Thionville 7
Épinal-Nancy 3 Thionville-Rombas 5
Lunéville-Nancy 6 Homécourt-Thionville 6
Nancy-Lunéville 3 Thionville-Homecourt 4
Nancy-Toul 4 Toul-Limey 2
Toul-Nancy 7 Limey-Toul 2
Nancy-Gondreville 6 Limey-Mars-la-Tour 3
Gondreville-Nancy 7 Mars-la-Tour-Limey 3
Courcelles-Chaussy- Delme-Courcelles-
7 3
Mets Chaussy
Mets-Courcelles- Courcelles-Chaussy-
5 2
Chaussy Delme
Courcelles-Chaussy-
Louvigny-Mets 7 3
Kédange
Kédange-Courcelles-
Mets-Louvigny 5 1
Chaussy
Delme-Mets 6 Delme-Lunéville 1
Mets-Delme 4 Lunéville-Delme 0,5
Mars-la-Tour-Mets 7 Mets-Mars-la-Tour 5
Sursă:(Gârbacea, V., 1007, Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs,
citat de Pendea, F. I., 2003).
Legenda:
Categorii de intensitate a fluxurilor energetico-materiale:
0-3 - fluxuri cu intensitate redusă (săgeți de culoare galbenă);
4-8 - fluxuri cu intensitate medie (săgeți de culoare verde);
9-12 - fluxuri cu intensitate accentuată (săgeți de culoare roșie);

303
 Aplicația constă în trasarea de săgeți (conforme cu legenda și datele din
tabel) între localitățile situate pe cursul râului Moselle. Ulterior, se va trasa limita
nordică și cea sudică a regiunii anizotrope Lorena-Moselle, ținându-se cont de
faptul că acestea (limitele) vor fi definite numai de fluxurile energetico-materiale
cu intensitate accentuată (9-12).

Fig.131. Regiunea anizotropă Lorena-Moselle (Franţa).

Sursă: (Pendea, F. I., 2003).

Studiu de caz: Regiunea anizotropă Someș-Someşul Mare.

Structura regiunii anizotrope Someș-Someşul Mare.
Culoarul Someşului Mare, împreună cu spaţiul limitrof care se raportează
total acestuia, se încadrează fără echivoc în matricea structurală a unei regiuni
anizotrope clasice. Prin urmare, încadrarea sa în pleiada entităţilor regionale de
acest tip se impune ca un demers necesar şi obligatoriu.

304
 Configurația structurală a regiunii anizotrope Someș-Someşul Mare, pune
în evidenţă o serie de elemente şi fenomene geografice, de mare reverberaţie
pentru partea nordică a Transilvaniei şi pentru spaţiul maramureşean, prin rolul de
coridor de legătură al acesteia. Axa privilegiată, inserată în lungul Someşului Mare,
este elementul structurant al regiunii anizotrope în cauză, prin faptul că îi oferă
coeziune, continuitate şi funcţionalitate teritorială. În acelaşi timp, de o parte şi de
alta a axei privilegiate se conturează un spaţiu asimetric, ce reprezintă elementul
de rang inferior în structurarea regiunii. Asimetria este dată de extinderea mai mare
către nord, de-a lungul cursului Someşului Mare (pe versanul sudic, mai alungit al
Munţilor Rodnei şi al Munţilor Ţibleş), respectiv de extensiunea mai redusă, pe
stânga Someşului Mare (situaţie impusă de prezenţa cuestei Someşului Mare). Din
această condiţionare morfologică derivă şi asimetria funcţională, indusă de faptul
că intensitatea fluxurilor energetico-materiale de pe latura nordică, ce
„alimentează” axa privilegiată, este mai mare decât a celor de pe latura sudică.
Centre cu polarizare parţială în cadrul regiunii anizotrope Someşul Mare
Tabelul 14
Numărul Rangul Rangul
Numărul de
Centrul de (în cadrul Centrul (în cadrul
locuitori
locuitori regiunii) regiunii)
Dej 40 742 I Rebrişoara 3336 II
Beclean 9330 I Feldru 5488 II
Năsăud 9154 I Ilva Mică 3484 II
Sângeorz-Băi 8079 I Maieru 5615 II
Reteag 2790 II Rodna 6078 II
Chiuza 888 II Şanţ 2988 II
Nimigea de Jos 1624 II Coşbuc 2011 II
Salva 2972 II Telciu 3950 II
Sursă:(date oferite de Direcţia Județeană de Statistică Bistriţa-Năsăud, 2012).

În cadrul regiunii se remarcă prezenţa a patru centre urbane cu polarizare

mai intensă, dar parțială (Dej, Beclean, Năsăud și Sângeorz-Băi), precum şi a unora
mai puţin însemnate, de tip rural (ex. Reteag, Nimigea de Jos, Salva, Rebrişoara,
Feldru, Ilva-Mică, Maieru etc.). Dintre acestea, niciunul nu are capacitatea de a
polariza total regiunea. Ele generează, pe areale restrânse, pseudoizotropii de
confluenţă, prin racordarea căilor de acces principale cu ramificaţiile secundare
(ex. caz tipic fiind localitatea Salva).
Conform matricii generale a unei regiuni anizotrope, există, la
extremităţile unităţii (chiar dacă nu în imediatea contiguitate geografică) două
centre urbane importante, între care se stabilesc conţinuturile şi intensitatea
fluxurilor ce tranzitează regiunea, respectiv orașele Cluj-Napoca şi Bistriţa, chiar
dacă ultimul are o poziţie excentrică, influenţând fluxurile, numai în sectorul
Beclean-Dej.
Acest fenomen, de condiţionare indirectă, de către centrele de polarizare
extraregionale, a dinamicii proceselor dintr-un teritoriu dat, apare ca o altă

305
trăsătură specifică regiunilor anizotrope. El nu este un caz izolat, ci este întâlnit și
în restul regiunilor anizotrope (ex. Culoarul Siretului, cu centrele externe de
polarizare reprezentate de către Suceava şi Iaşi - la o extremitate şi Bucureşti - la
cealaltă; Prahova Superioară - Ploieşti şi Braşov etc.).
De remarcat, în astfel de situaţii, funcţia de tranzit a sistemului teritorial
anizotrop, o parte însemnată a input-urilor nefiind destinate şi, deci, nefiind
benefice pentru acesta. Ele părăsesc sistemul în aceeaşi stare, fără transformări, dar
şi fără ai aduce anumite avantaje. Dimpotrivă, tranzitul menţionat îi solicită
infrastructurile de profil, uzându-le. Cu toate acestea, caracterul principal al axelor
privilegiate este cel de coridor de legătură, definind principala funcţionalitate a lor.

Fig.132. Regiunea anizotropă Someşul Mare.

Sursă:(Cocean, P., Boțan, C. N., 2007).

Prezenţa fenomenului de bifurcaţie anizotropică, impune regiunea Someș-

Someşul Mare în categoria celor mai complexe entităţi anizotrope din România.
Această complexitate structurală și funcțională este dată de prezenţa văii Sălăuţa,
care şi-a ataşat o cale de transport feroviară şi una rutieră, prin intermediul cărora
se realizează legătura dintre Maramureşul istoric şi restul ţării. Este lesne de înţeles
faptul că, fluxurile energetico-materiale, venite prin intermediul axei Sălăuţei,
întregesc fluxurile orientate de-a lungul Someşului Mare. Totodată, axa Sălăuţei
preia o parte din fluxuri, orientându-le perpendicular pe axa principală. Şi în lungul
văii Sălăuţei, apar câteva centre cu polarizare parţială, de talie inferioară (ex.
Coşbuc, Telciu, Fiad, Romuli, Dealu Ştefăniţei). Interpretată separat de valea
Someşului Mare, Sălăuţa, împreună cu spaţiul limitrof, poate fi definită ca spațiu
anizotrop (regiune anizotropă în devenire), existând premise favorabile pentru

306
cristalizarea unui sistem teritorial de acest tip. Modernizarea liniei ferate şi a
şoselei naționale, promovarea turismului rural, inclusiv prin apariţia stabilimentelor
aferente, ar putea spori intensitatea traficului, necesar atât pentru vehicularea
resurselor proprii, cât, mai ales, pentru cele din regiunea Maramureş.
Responsabile cu intensitatea fluxurilor în cadrul regiunii Someşului Mare,
sunt căile de transport feroviare şi rutiere. Pe sectorul Sângeorz-Băi - Ilva Mică se
remarcă prezenţa unei căi ferate simple, neelectrificate. Sectorul Ilva Mică-Beclean
deţine o cale ferată simplă electrificată, ce face legătura între magistralele feroviare
M 4 şi M 5 (între Beclean şi Suceava). În continuare, sectorul Beclean-Dej este
caracterizat prin prezenţa unei căi ferate duble și electrificate, parte a magistralei M
4. Din linia feroviară principală a Someşului Mare se desprind alte două linii, ce
preiau sau contribuie cu un anumit procent la fluxurile regiunii, respectiv Beclean-
Bistriţa (din care, la Sărăţel se desprinde calea ferată către Bucureşti) şi Salva-Vişeu-
Sighetu Marmaţiei. Paralel cu calea ferată sunt căile de transport rutiere de rang
naţional sau de tranzit european (ex. şoseaua E 58, pe tronsonul Beclean-Dej).
Funcţionalitatea regiunii anizotrope Someș-Someşul Mare.
Trăsăturile funcţionale şi fluxurile din regiune sunt date de specificul
economic al teritoriului. În cea mai mare parte, conţinutul fluxurilor industriale
aparţine ramurii de prelucrare a lemnului, exploatării materialelor de construcţie,
industriei celulozei şi hârtiei, industriei chimice, de prelucrare a laptelui etc.
Produsele menţionate sunt orientate către alte regiuni ale României prin intemediul
axei privilegiate a regiunii anizotrope în cauză. Totodată, conţinuturile şi
intensitatea fluxurilor energetico-materiale sunt date şi de importanţa sporită a
regiunii în ceea ce priveşte legăturile pe care le condiţionează şi le facilitează (ex.
Maramureşul cu Depresiunea Transilvaniei prin intermediul Sălăuţei; Moldova cu
Depresiunea Transilvaniei, prin Culoarul Bârgău sau pe Valea Ilvei etc.).
În ultima perioadă, coridorul Someşului Mare a căpătat şi o funcţionalitate
turistică, indusă de revigorarea staţiunii Sângeorz-Băi, pe baza amenajărilor
izvoarelor cu apă minerală şi a dezvoltării agroturismului.
Edificarea unei căi rutiere moderne, cu acces peste Pasul Rotunda și cu
legătură către Ţara Dornelor, ar deschide culoarul anizotrop al Someşului Mare,
barat, în prezent, în acel sector.
Concluzii.
Interpretarea coridorului Someşul Mare şi a spaţiului aferent acestuia, ca
regiune anizotropă, se impune, în noile coordonate de cercetare în Geografia
Regională, în care accentul cade pe evidenţierea diferenţierilor teritoriale, a orientării
fluxurilor şi vectorilor, purtători ai velențelor de dezvoltare a spaţiului geografic.
Radiografierea fluxurilor ce tranzitează regiunea în cauză pune în evidenţă
o serie de aspecte importante, precum: (1) peste 50% din valoarea lor sunt
condiţionate de cele două mari centre polarizatoare (Cluj-Napoca şi Bistriţa).
Fluxurile generate de aceste două oraşe sunt formate din transportul de persoane
(zilnic sau săptămânal)existent între ele; (2) circa 30% din fluxuri revine
transporturilor de mărfuri (ex. materii prime şi produse finite) interne și/sau
307
interregionale și (3) restul, de 20% din valoarea flurilor, coincide cu circulaţia
ocazională de tranzit prin axa privilegiată (ex. persoane, mărfuri de tranzit etc.).
În anumite momente, intensitatea fluxurilor este mai accentuată pe axele
secundare, ce se desprind din regiunea anizotropă a Someşului Mare, respectiv pe
valea Sălăuţa (către Maramureş) sau pe valea Şieului (către Bistriţa), acest fapt
neafectând câtuşi de puţin structura şi funcţionalitatea regiunii în cauză.
Uneori, s-ar putea institui ideea că axa Someşului Mare şi valea Sălăuţa ar
fi două entităţi regionale anizotrope distincte, de acelaşi rang. Realitatea este însă
alta, culoarul Someşului Mare putând exista ca entitate anizotropă funcţională de
sine stătătoare, în timp ce valea Sălăuţa, prin intensitatea fluxurilor existente în
sânul ei, nu poate „funcţiona” independent, fără racordul la axa privilegiată a
Someşului Mare.
Aplicaţia practică nr. 22.
Pe baza studierii bibliografiei de specialitate, precum şi a unor atlase
geografice, studenţii vor trebui să identifice alte zece regiuni anizotrope din
continentul european, având la bază matricea structurală specifică acestora.
Aplicaţia practică nr. 23.
Plecând de la explicaţiile primite la subpunctul „Matricea structurală a
unei regiuni anizotrope” şi de la regiunile analizate (ex. Prahova Superioară, Ţara
Făgăraşului, Lorena-Moselle, Someș-Someşul Mare), fiecare student va trebui să
analizeze sintetic una din regiunile anizotrope sau spaţiile anizotrope de pe
teritoriul României (neanalizate de către noi) sau din cele zece date ca exemplu.
Vor trebui să identifice, pentru regiunea analizată, elementele sale structurante şi
problemele de funcţionalitate (toate în viziune anizotropă). Ulterior, se va întocmi
o cartoschemă a regiunii analizate.
Aplicaţia practică nr. 24.
Studenţii vor localiza pe harta mută a Europei aşezările urbane din tabelul
de mai jos (ca suport de lucru va fi utilizată harta Europei din figura 118).
Principalele oraşe ale Europei
Tabelul 15
Albania Luzern Italia Szczecin Sevilla
Tirana Zürich Torino Poznań Suedia
Shköder Finlanda Milano Łódź Uppsala
Austria Tampere Veneţia Wrocław Stockholm
Viena Turku (Åbo) Genova Varşovia Göteborg
Linz Helsinki Roma Cracovia Malmö
Salzburg Franţa Napoli Portugalia Turcia
Innsbruck Lille Bari Lisabona Istanbul
Belarus Paris Luxemburg Porto Ankara
Luxembourg-
Minsk Strassbourg Setubal Izmir
Ville
Marea Fostele ţări
Hrodna Nantes Moldova
Britanie iugoslave
308
Belgia Lyon Aberdeen Chişinău Ljubljana
Brugge Bordeaux Glasgow România Maribor
Antwerpen Marseille Edinburgh Bucureşti Zagreb
Bruxelles Monaco Belfast Constanţa Split
Maastricht Nisa Leeds Timişoara Sarajevo
Liege Germania Liverpool Iaşi Belgrad
Charleroi Hamburg Manchester Braşov Novi Sad
Bulgaria Berlin Sheffield Rusia Podgorica
Sofia Bremen Birmingham Moscova Skopje
Varna Dortmund Londra Sankt-Petersburg Ţările Baltice
Plovdiv Köln Norvegia Volgograd Tallinn
Burgas Bonn Trondheim Rostov pe Don Riga
Cehia Frankfurt Bergen Saratov Vilnius
Praga Stuttgard Stavanger Slovacia Ucraina
Brno München Oslo Bratislava Kiev
Ostrava Dresda Olanda Košice Lvov
Plzen Grecia Gröningen Spania Harkov
Danemarca Atena Amsterdam La Coruna Ungaria
Copenhaga Salonic Haga Oviedo Budapesta
Aalborg Patras Rotterdam Bilbao Győr
Aarhus Irlanda Utrech Zaragoza Debrecen
Elveţia Dublin Eindhoven Madrid Szeged
Basel Cork Arnhem Barcelona
Berna Islanda Polonia Valencia
Geneva Reykjavík Gdańsk Cordoba

309
 XVII. REGIUNI UMANIZATE ÎN EUROPA
Coordonate generale.
Regiunea umanizată este considerată „un spaţiu în care o comunitate
umană cu un anumit gen de viaţă interacţionează cu unul sau mai multe
substraturi fizice, generând un organism geografic”132.
Produs al procesului de renunţare la ideile deterministe de la începutul
secolului XX, conceptul de regiune umanizată a devenit punctul central al ştiinţei
regionale în etapa vidaliană133.
Rolul factorului social în procesul de regionare.
Dintre factorii sociali cu cel mai mare impact în conturarea unei regiuni
geografice, se remarcă: standardul de civilizaţie al populaţiei; particularităţile
culturale şi etnice; moştenirea spirituală a colectivităţilor; aspectele
comportamentale; identitatea comunitate umană-teritoriu etc.134.
Pe baza acestui tip de gândire, apar sintagme de regionare, precum:
„Nordul” dezvoltat, în opoziţie cu „Sudul”, aflat la un standard de viaţă mai redus;
vestul european catolic şi estul ortodox; câmpiile indo-gangetică sau chineză (ca
vetre ale unor vechi civilizaţii) în raport cu Siberia recent populată etc.135. Aceste
expresii sunt doar câteva exemple relevante, referitoare la impactul aspectelor
sociale în procesul de regionare.
Situaţia de lucru nr. 11.
Se explică modul în care factorul social produce regionări, studenții fiind
invitaţi să dea exemple similare concrete.
În lucrarea „La regione, sistema territoriale sostenibile. Compendio di
geografia regionale sistematica”136, sunt expuse patru idei centrale care însufleţesc
ideea de regiune umanizată, respectiv: (1) în raport cu comunitatea umană, natura,
nu este un dat imuabil, ci oferă acesteia un „câmp de posibilităţi alternative” pentru
utilizarea teritoriului şi a resurselor naturale; (2) comunitatea umană face o alegere
vis-a-vis de posibilităţile oferite de spaţiul său fizic; (3) deciziile luate de către
fiecare comunitate sunt în funcţie de gradul de cultură şi nivelul tehnologic care
însoţesc propriul gen de viaţă și (4) în această situaţie omul devine factor
geografic, cu un rol activ în evoluţia mediului său înconjurător.
Interrelaţiile stabilite între o comunitate umană și teritoriul pe care îl
ocupă, pot fi reprezentate după următorul model (Fig. 133).
132
conform lui Vallega, A., 1995.
133
vezi Cocean, P., 2002, pag. 18-19 și 76.
134
idem, pag. 76.
135
idem, pag. 76.
136
autor, Vallega, A., 1995.
310
 Fig.133. Interelații existente în cadrul unei regiuni umanizate.
Sursă:(Sorre, M., 1961, citat de Pendea, F. I., 2003).

Alţi autori137 subliniază rolul conştiinţei umane în edificarea identităţii

regionale. El afirmă că mediul înconjurător, modul de exploatare şi valorificare a
acestuia şi nivelul tehnic general nu sunt singurii factori ai diferenţierii regionale.
Concepţia asupra spaţiului, cunoştinţele sale asupra elementelor naturale şi
semnificaţia atribuită acestora în viaţa cotidiană a colectivităţii, fac din om un
factor activ al regionării.
Studiu de caz: Regiunea Aubrac - tradiţie şi identitate regională138.
Situată în partea central-sudică a Franţei, regiunea Aubrac nu are limite
geografico-fizice precise, însă este conturată de o anumită personalitate teritorială
născută din simbioza locuitorilor cu teritoriul locuit. Având o suprafaţă redusă
(circa 800 km2), regiunea Aubrac se distinge ca un platou întins, limitat la nord de
valea Truyère, iar la sud de valea Lot, format în urma tectonizării unui soclu vechi
(granite şi micaşisturi) de către mişcările de ridicare alpine. Pe liniile de falii au
avut loc o serie de erupţii bazaltice, ce au impus în peisaj, un platou vulcanic cu
altitudini cuprinse între 1 000-1 400 m. Climatul de munte se caracterizează prin
ierni aspre cu multă zăpadă. În peisaj domină vaste întinderi de păşuni şi fâneţe
presărate cu păduri, turbării, şi traversate de râuri scurte şi repezi (numite boralde).
Dovedind o înţelegere profundă a spaţiului în care trăiesc, locuitorii conferă acestui
ţinut o identitate regională precisă. Este o pays („țară”) clasică, în care ocupaţia
principală a locuitorilor este creşterea vitelor. Profund îmbinată cu viaţa locurilor,
de-a lungul secolelor, această activitate se distinge ca principală componentă a
identităţii regionale. Tradiţia îndelungată a condus la apariţia unor elemente de

137
precum, Claval, P., 1993.
138
după Pendea, F. I., 2003.
311
unicitate regională, precum: rasa bovină specifică (rasa Aubrac), brânzeturi unice,
forme de habitat specifice (de tip buron) etc.
De fapt, creşterea vitelor din această rasă, prelucrarea laptelui (conform
unor reţete străvechi), existenţa platoului înalt, impropriu pentru culturile vegetale,
dar cu păşuni şi fâneţe bogate, o umanitate simplă şi paşnică organizată în
comunităţi mici de dimensiunea unui cătun, sunt trăsături care, prin suprapunerea
lor teritorială, conturează identitatea regională.
Dacă am dori să caracterizăm regiunea în patru cuvinte cheie, am spune
„Aubrac = un plateau, un hameau, une vache, un fromage139”.
Situaţia de lucru nr. 12.
Regiunea Aubrac este un exemplu tipic de „ţară” din Franţa, care,
păstrându-şi, nealterat, acelaşi mod de viaţă tradiţional, a reuşit să ajungă, din
perspectiva veniturilor locuitorilor săi, în primele regiuni ale Franţei. Se va
prezenta comparativ această regiune, în raport cu entitățile de tip „ţară” din
România și va fi privită ca posibil model de dezvoltare regională a acestora.

Fig.134. Pays de L’Aubrac (Ţara Aubracului).

Sursă:(http://www.aubrac.com/, accesat în 04.01.2012, orele 1340)

139
platou - cătun - vacă - brânză.
312
 „Ţările” din România, ca regiuni umanizate. Spaţii mentale etnografice.
România este unul dintre puţinele state europene în care se remarcă o
unitate deosebită a limbii, practicată fără dialecte de peste 90% din populaţie, care
însă acoperă un număr mare de spaţii teritoriale, fiecare având o identitate
materială şi spirituală distinctă.
Aceste „ţări” au ca atribut principal, printre altele, funcţia spirituală
inserată pe relaţia profundă dintre om şi habitatul său, care devine astfel, o matrice
mentală indestructibilă şi care este efectul celei mai minunate expresii temporale în
constituirea entităţilor regionale de tip „ţară”140.
Spaţiile mentale de tip etnografic, inserate „ţărilor” de pe teritoriul
României, au fost generate şi sunt perpetuate de către comunităţi umane ce deţin
aceleaşi tradiţii, obiceiuri, port popular etc., de mare specificitate, în comparaţie cu
comunităţile umane din regiunile vecine.
Prezenţa pe teritoriul României a unui număr de 18 entităţi regionale de tip
„ţară”, face posibilă existența un număr similar de spaţii mentale specifice, datorită
evoluţiei lor distincte şi proceselor de individualizare diferite.

Fig.135. „Ţările” din România.

Sursă:(Cocean P., 1997).

140
după Cocean, P., 1997.
313
 Spaţiile mentale specifice „ţărilor” reflectă dezvoltarea unor valori
etnografice autentice (ex. tradiţii, obiceiuri, costume populare, muzică, dansuri
populare, mod de vorbire etc.), mai presus de acestea existând o credinţă
fundamentală comună (ortodoxă) și o limbă unitară (limba română).
În ţara noastră se remarcă prezenţa celui mai mare număr de spaţii mentale
etnografice, asociate fidel regiunilor de tip „ţară”, respectiv: Maramureş, Oaş,
Năsăud, Haţeg, Făgăraş, Loviştea, Vrancea etc. Suportul comun al acestora este
dat de originea populaţiei, limbă, morfologia izolantă, autohtonismul veritabil.
Principalele elementele componente ale unui spaţiu mental etnografic sunt:
concepţia asupra vieţii însăşi; meşteşugurile şi ocupaţiile tradiționale; simbolurile
arhitecturii şi detaliile portului popular; specificitatea muzicii şi a dansului
popular; specificitatea culinară; modul de vorbire etc.
Studiu de caz: Ţara Moţilor.
Sistemul regional al Ţării Moţilor.
Limba română a înregistrat de-a lungul timpului, o gamă largă de înţelesuri
referitoare la termenul „ţară” (care provine din latinescul „terra”). Spre exemplu,
prin acest termen se înţelege: stat, patrie, provincie (în vechea organizare
politico-administrativă a României), teritoriu, şes, ţinut, regiune.
Cocean, P.141 asociază apelativul „ţară” cu „spaţiile mentale etnografice”,
ce „includ teritoriul umanizat de o populaţie cu aceleaşi tradiţii, obiceiuri, port
popular”, adică cu acele valori spirituale şi materiale care au reprezentat, în timp,
liantul de menţinere a unei identităţi proprii. Ideea autorului face referire, în primul
rând, la teritoriul României, care excelează în raport cu alte state, în ceea ce
priveşte existenţa entităţilor regionale de tip „ţară”. Apelativul în cauză a fost
utilizat în spaţiul carpato-danubiano-pontic încă de timpuriu (ex. Ţara lui Litovoi,
Ţara lui Seneslau, Ţara Severinului, Ţara Amlaşului, Ţara Brodnicilor, Ţara
Berladnicilor, Ţara Bolohovenilor etc.). Acestor „ţări” vechi, dispărute, li s-au
adăugat treptat altele mai noi, precum: Ţara Moţilor, Ţara Dornelor, Ţara
Năsăudului, Ţara Vrancei, Ţara Făgăraşului, Ţara Haţegului etc.
Apariţia şi existenţa îndelungată a acestor „ţări” se datorează modului de
organizare propriu şi tradiţiilor puternice, neîntrerupte în spaţiul românesc. În toată
perioada Evului Mediu şi în prezent, aceste teritorii, specifice „ţărilor”, au
fost/sunt locuite de o populaţie românească. Situaţia a fost facilitată în mare parte
şi de factorul orografic (cu atribute de adăpost), ştiut fiind că „ţările” au apărut mai
ales în spaţiile depresionare montane închise (unele sunt, totuși, prezente la
periferia spaţiului montan), astfel încât pătrunderea populaţiilor alohtone a fost
aproape imposibilă.
O situaţie aparte este identificată în partea centrală a Munţilor Apuseni, unde
este localizată Ţara Moţilor, regiune ce nu respectă în totalitate caracteristicile
celorlalte entităţi geografice similare. În speţă, lipseşte cuveta depresionară, care ar fi
trebuit să fie nucleul de formare şi coeziune a întregii regiuni. Urmare a acestui fapt,
Ţara Moţilor este definită, pe bună dreptate, ca fiind „o ţară peste culmi”. Prezenţa
141
Cocean, P. (2002), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
314
„ţărilor” peste culmile Carpaţilor Româneşti a fost explicată şi de Vâlsan, G.142, care
explică faptul că „Munţii Carpaţi...poartă pe culmile lor o adevărată ţară înaltă...”.
Ideea autorului pleacă de la existenţa unor teritorii, în interiorul Carpaţilor
Românești, care au fost individualizate prin prisma elementelor spirituale proprii și,
unele chiar din punct de vedere administrativ.
În ciuda faptului că nu ocupă decât parţial un spaţiu depresionar
intramontan, Ţara Moţilor poate fi definită fără rezerve, ca atare, datorită bogatelor
valenţe toponimice şi etnografice existente şi numeroaselor asemănări cu celelalte
„ţări” (ex. bastion de păstrare a identităţii româneşti, a credinţei ortodoxe,
puternica interrelaţionare cu spaţiile din jur etc.).
Situaţia de lucru nr. 13.
Pentru a înţelege faptul că „ţările” sunt entităţi regionale, unice prin
structura, conţinuturile şi interrelaţiile complexe instituite în cadrul lor, se dă
exemplul concret al Ţării Moţilor. Criteriile de delimitare ale acestei regiuni
reprezintă tot atâtea elemente de unicitate şi personalitate regională. Se explică
impactul fiecărui criteriu în definirea personalităţii Ţării Moţilor.
Principalele criterii de delimitare a Ţării Moţilor - elemente de
personalitate şi identitate regională.
Țara Moților se caracterizează printr-o serie de atribute proprii, care au
devenit criterii de delimitare teritorială. Astfel, la baza stabilirii limitelor acestei
regiuni (Fig. 136) trebuie să se afle ierarhic, următoarele criterii: autoidentificarea,
specificul activităţilor economice, valenţele etnografice, condiţionările social-
istorice, densitatea aşezărilor rurale etc.
a) Autoidentificarea. Este cel mai important criteriu de delimitare a Ţării
Moţilor, însemnând modul în care populaţia Munţilor Apuseni conştientizează
apartenenţa la valorile spirituale şi materiale proprii, prin care se individualizează de
restul populaţiei României. Un prim aspect, este cel generat de modul în care
locuitorii din spaţiul central al Munţilor Apuseni reacţionează la atribuirea
apelativului moţ, fapt ce pune în evidenţă o primă diferenţiere între comunităţile
umane din spaţiul respectiv. În urma aplicării unor chestionare ce vizau aspectele
autoidentificării, au rezultat următoarele concluzii: locuitorii din „inima” bazinului
superior al Arieşului au dat cele mai consistente şi compacte răspunsuri, ceea ce îi
face să fie consideraţi adevăraţii moţi (ne referim la locuitorii din arealul oraşului
Câmpeni şi din comunele Bistra, Sohodol, Vadu Moţilor, Albac, Horea, Vidra,
Avram Iancu, Poiana Vadului, Gârda de Sus, Scărişoara, chiar Arieşeni, care au
precizat faptul că ei sunt adevăraţii moţi, deoarece trăiesc de pe urma exploatării şi
prelucrării lemnului). Astfel, după părerea localnicilor, adevăraţii moţi sunt cei de pe
cursurile superioare ale Arieşului Mare, Arieşului Mic, Albacului, Gârda Seacă,
Ordâncuşa, Sohodol, Bistra, Bistrişoara. Cu o oarecare diminuare a consistenţei
răspunsurilor, dar cu apartenenţă clară la calitatea de moţ, se remarcă locuitorii din

142
în lucrarea „Transilvania în cadrul unitar al pământului şi statului român”, volumul Transilvania,
Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928.
315
arealul minier al văii Abrudului (ex. Abrud, Bucium, Roşia Montană, Ciuruleasa,
Cărpiniş, Soharu, Curături etc.), ceea ce impune ataşarea acestui areal la sistemul
regional al Ţării Moţilor. Un argument în plus este modul în care au răspuns
locuitorii din arealele vecine spaţiului menţionat, respectiv cei din aval de Bistra (ex.
Lupşa, Baia de Arieş), cei din arealele Buceş, Bulzeşti, precum şi locuitorii de la
izvoarele Crişurilor, unde se remarcă o anumită lipsă de ataşament faţă de apelativul
moţ. Nu neagă faptul că ar putea fi denumiţi astfel, dar pretind o serie de precizări,
respectiv: cei situaţi în aval de Bistra, se consideră mocani (legat de specificul
agricol de creştere a vitelor), abrudenii cer să fie denumiţi moţi mineri (băieşi), iar
cei situaţi la vest de pasul Vârtop, afirmă răspicat că sunt „crişeni, nu moţi”.

Fig.136. Ţara Moţilor.

Sursă:(Boțan, C. N., 2008).

b) Specificul activităţilor economice. Activităţile economice, înţelese ca

resort al existenţei zilnice şi al nivelului de trai, sunt un alt element important, ce
trebuie avut în vedere, în demersul de delimitare spaţială a regiunii. Cea mai mare
parte a populaţiei moţeşti se ocupă cu exploatarea și prelucrarea primară a
lemnului, în diferite forme. A doua ocupație a locuitorilor regiunii este mineritul.
Aceste două ocupaţii permit divizarea Țării Moților în două subsisteme economice,
diferite funcțional dar complementare: subsistemul forestier și subsistemul minier.
În Țara Moților se remarcă o veche şi neîntreruptă industrie de prelucrare a
lemnului, determinată de abundenţa materiei prime şi de insuficienţa veniturilor
316
din celelalte ocupaţii secundare (mai ales agricole). Astfel, s-a perfecţionat
îndemânarea locuitorilor în confecţionarea unor articole din lemn. Această ocupaţie
străveche a dus la identificarea moţilor cu pădurile lor, astfel că, în anumite
momente, nici chiar perspectiva unui trai mai bun, nu i-a putut determina să
renunţe la ocupaţia lor.
În cuprinsul Ţării Moţilor apare însă o abatere de la profilul sus-menţionat,
în bazinul văii Abrud, unde exploatarea milenară a aurului s-a substituit exploatării
şi prelucrării lemnului. Complementaritatea economiei nu a modificat însă
componenta mentală a locuitorilor din arealul respectiv, elementele etnografice
având un fond comun (ex. arhitectura, obiceiurile, folclorul etc.). Specificul
activităţilor economice din arealul văii Abrud, diferit de cel din restul Ţării Moţilor
i-a determinat pe unii cercetători să individualizeze două entităţi de tip „ţară” - una
cu specific forestier (Ţara Moţilor) şi alta cu specific minier (Ţara Abrudului),
lucru cu care nu suntem de acord. Dacă individualizarea unei aşa-zise „Ţări a
Abrudului” ar reprezenta supralicitarea unor aspecte de diferenţiere, delimitarea sa
ca subsistem în cadrul Ţării Moţilor, se impune de la sine.
c) Elementele etnografice. Formează un criteriu cu o încărcătură bogată, ce
pune în evidenţă, o serie de atribute proprii Ţării Moţilor. Printre cele mai
importante elemente etnografice se remarcă: numele de familie (ex. dacă un băiat
sărac ia în căsătorie o fată bogată şi se stabileşte la casa ei, automat preia numele
de familie al fetei, pentru a nu se pierde identitatea acelei case; în prezent
fenomenul s-a diminuat ca intensitate); ritualul unor sărbători religioase (ex.
Seara de Sân-Văsâi, începerea Postului Mare, Sfântul Toader, Patruzeci de Sfinţi,
Sângeorzul, Armindenul, Ispasul etc.) sau laice (ex. Claca Cânepii, nunţi, boteze,
înmormântări etc.); prezenţa târgurilor de culme (ex. Târgul de fete de pe Muntele
Găina, Târgul de pe Muntele Călineasa); particularităţile de grai (rotacismul - în
anumite cuvinte, litera n este transformată în r: ex. găiră, bire etc.). Toate aceste
particularităţi de natură lingvistică şi etnografică, sunt argumente de netăgăduit în
individualizarea unei „țări a moţilor”.
d) Condiţionările social-istorice. Modul specific de a reacţiona, în raport
cu anumite situaţii dificile, apărute, care în majoritatea cazurilor prevedeau condiţii
mai grele de existenţă, a făcut din moţi o entitate umană cu un anumit tip de
comportament, fapt ce îi plasează pe o coordonată de elită în cadrul populaţiei
româneşti. Modul (uneori violent) în care moții au reacţionat în anumite momente
istorice, îşi are o serie de explicaţii logice: pierderea nedreaptă a proprietăţii asupra
satelor și moşiilor; a pădurilor proprii; pierderea calităţii de oameni liberi şi
transformarea în iobagi; nerecunoaşterea în rândul naţiunilor pământene (populaţia
românească în general); ignorarea şi interzicerea practicării ritualurilor specifice
religiei ortodoxe; obligativitatea plăţii unor dări imposibile etc. Aceste fapte au
adus populaţia moţească în pragul cel mai de jos al degradării umane (prin prisma
nivelului de trai), ele devenind motive reale de revoltă. De altfel, Ţara Moţilor a
reprezentat focarul de debut a două mari revolte (anii 1784 şi 1848).
Evoluţia social-istorică (modul în care moţii au răspuns la provocările
nedrepte ale istoriei) este unul din cele mai evidente criterii de delimitare a
317
sistemului regional analizat. Cu alte cuvinte, Țara Moților se extinde până acolo
unde, fenomenul de apărare a pădurii (ca resort principal al existenţei zilnice), a
fost un act generator de mişcări sociale cu rol revendicativ, model pentru întreg
poporul român, în anumite momente de cumpănă.
e) Densitatea aşezărilor rurale. Pune în evidenţă un mod specific de
amplasare a gospodăriilor în raport cu condiţiile de relief. După anumiți autori143,
Ţara Moţilor este „cea mai dens populată zonă înaltă din cuprinsul ţării”.
Regiunea se caracterizează prin prezenţa celor mai ridicate valori ale densităţii
aşezărilor rurale de pe teritoriul României, respectiv 29 sate/100 km2, în raport cu
media națională (de 5,5 sate/100 km2). Acest lucru se datorează fragmentării
excesive a reliefului, mărimii reduse a aşezărilor, factorilor de ordin social (ex.
demografic, comportamental etc.).
Numărul de sate aparţinătoare unei comune este mare: Vadu Moţilor (fost
Secătura) - 12 sate; Poiana Vadului (fost Neagra) - 11 sate; Albac - 16 sate;
Scărişoara - 14 sate; Arieşeni - 18 sate; Vidra - 39 sate (ocupând locul al II-lea la
nivel de ţară, după comuna Cornereva, din județul Caraș-Severin); Avram Iancu -
33 sate; Bistra - 35 sate; Roşia Montană - 16 sate; Bucium - 30 sate. În schimb,
mărimea demografică a unei aşezări rurale este redusă (circa 200 locuitori/sat).
Conjugarea criteriilor sus-menționate, la care se adaugă, cu un aport
esenţial (e) morfologia (cu implicaţii majore în toate criteriile menţionate mai sus),
pune în evidenţă faptul că, Ţara Moţilor este o entitate geografică de sine
stătătoare, suprapusă bazinului superior al Arieşului, cu centrul principal în
localitatea Câmpeni şi cel secundar la Abrud, înspre acestea orientându-se toate
fluxurile de masă, energie şi informaţie din regiune. Limitele Ţării Moţilor au un
mers sinuos și urmăreşte, în cea mai mare parte, linia marilor înălţimi ale masivelor
din jur: în partea de sud-vest, vest şi nord-vest, limita urmăreşte cele mai înalte
vârfuri din masivele Găina şi Bihor (ex. Găina, Rotunda, Piatra Aradului, Biharia,
Piatra Grăitoare, Glăvoaia, Biserica Moţului); în partea nordică, nord-estică şi
estică, limita străbate masivele Gilău şi Muntele Mare, pe aliniamentul dat de
vârfurile Bătrâna, Clujului, Dealul Stauin, apoi vârfurile Petreasa, Coltău,
Lămăşoaia, Neteda, Balomireasa, Piatra Groşilor, Muntele Mare, Şesul Lupşelului,
Măgura, după care traversează către sud valea Arieşului, mergând pe interfluviul
dintre văile Ştefanca şi Muşcanilor, apoi continuând pe aliniamentul vârfurilor
Vârşii Mari şi Geamăna, înspre sud limita urmând traseul dat de alte vârfuri (ex.
Vâlcoi, Petriceaua, Brădişoru, Vulcan) şi Dealul Chiuzului, după care se închide,
către sud-vest prin vârfurile Răchita şi Ştiubei.
În aceste limite Ţara Moţilor include două aşezări urbane (Câmpeni şi
Abrud) și 14 comune (cu satele lor): Albac, Arieşeni, Avram Iancu, Bistra,
Bucium, Ciuruleasa, Gârda de Sus, Horea, Poiana Vadului, Roşia Montană,
Scărişoara, Sohodol, Vadu Moţilor şi Vidra.
Sistemul regional al Ţării Moţilor este unul de tip deschis, cu intense
schimburi de masă, energie şi informaţie cu regiunile vecine, dar şi cu altele mai

143
Butură, V., 1978.
318
îndepărtate, acest din urmă aspect fiind legat mai ales de bogatele valenţe turistice,
care au la bază un semnificativ potenţial natural şi antropic.
Situația de lucru nr. 14.
După o atentă consultare a bibliografiei, studenţii îşi vor alege (fiecare)
câte una din cele optsprezece „ţări” reprezentate în harta din figura 136. Titlul
referatului este la latitudinea fiecărui student. Structura și conținuturile lucrării vor
trebui să vizeze aspecte precum: (1) încadrarea geografică şi relaţiile spaţiale dintre
„ţara” analizată şi unităţile vecine; (2) rolul cadrului natural în conturarea unităţii
teritoriale a regiunii - modul în care acesta contribuie la creionarea caracterului de
originalitate şi individualitate geografică; (3) caracteristicile infrastructurii
teritoriale (ex. habitat, căi de comunicaţie etc.); (4) relaţiile spaţiale instituite între
elementele componente ale teritoriului analizat (ex. relaţii de dominanţă, de
polarizare, zone efervescente, zone defavorizate); (5) principalele trăsături ale
universului spiritual şi cultural (ex. datini, tradiţii, port popular, arhitectură
tradiţională), cu relevarea caracterelor de unicitate și originalitate și (6) în loc de
concluzii - alegeţi cinci cuvinte-cheie, cu ajutorul cărora să alcătuiţi un rezumat de
circa zece rânduri din care să reiasă chintesenţa originalității şi specificității
geografice a regiunii analizate.

319
 XVIII. REGIUNI DE TIP
SISTEM-TERITORIAL ÎN EUROPA
Regiunea de tip sistem-teritorial - coordonate generale.
Definiţiile referitoare la regiunea de tip sistem-teritorial sunt multiple, însă
toate au un atribut comun, respectiv acela de a pune în centrul atenţiei interrelaţiile
instituie la nivelul elementelor sale componente.
Astfel, regiunea sistem-teritorial este înțeleasă ca „teritoriu ce însumează
elemente naturale şi antropice (inclusiv de ordin spiritual și mental), ierarhic
dispuse şi asociate în agregate structurale de tip sistemic...în care intrările şi
ieşirile dictează, prin însuşirile lor calitative şi cantitative, tipul, dinamica şi
starea sistemului”144.
Cocean, P.145, menţionează că „regiunea sistem este un spaţiu geografic de
gravitaţie centripetă, un sistem deschis cu feed-back echilibrat...este unitatea
teritorială de bază în practica economică, socială şi politică actuală”.
Ianoş, I.146 defineşte regiunea ca fiind „cel mai complex sistem geografic,
un sistem termodinamic şi informaţional optimal deschis, cu o structură
disipativă”. În concepția autorului, regiunea posedă fluxuri de masă, energie şi
informaţie proprii, ce-i permit o auto-organizare proprie. Fiind un sistem geografic
ultracomplex, regiunea se remarcă printr-o deosebită rezistenţă la impulsurile
interioare şi exterioare care ar putea provoca o anumită schimbare.
Dauphiné, A.147 consideră că „regiunea este un sistem spaţial deschis,
dialectic dezechilibrat, principiul unităţii dominând forţele diversităţii, de mărime
inferioară naţiunii, formată din spaţii contigue...este caracterizată printr-o serie
de proprietăţi externe (ex. echilibrul dinamic, stabilitatea, adaptarea etc.) şi
interne (rezultă din existenţa unor subsisteme relaţionate prin cuplaje în serie,
cuplaje în paralel, cuplaje retroactive, cuplaje interactive etc)”.
Anterior, Vallega, A.148 aprecia regiunea ca fiind „un sistem teritorial
sustenabil, bimodular (natural şi antropic), ce îmbracă mai multe ipostaze
spaţiale, dar şi de interferenţă cu factorul modelator principal, care este omul”.
Proprietăţile regiunii sistem-teritorial.
Se împart în trei categorii:
a) proprietăți externe - se referă la faptul că (1) sistemul teritorial se află în
echilibru dinamic, având fluxuri care se reglează reciproc. Dezechilibrele, atunci
când apar, determină apariţia unei noi stări geografice (ex. construcţia rutelor

144
Cocean, P., Cocean, R., 2003.
145
Cocean, P., 2002.
146
Ianoș, I., 2000.
147
Dauphine, A., 2003.
148
Vallega, A., 1995.
320
trans-amazoniene introduce vectorii unei polarizări incipente a unui spaţiu cvasi-
omogen); (2) teritoriul este un sistem stabil, care, după o perturbaţie externă, revine
la starea iniţială (ex. apariţia unui pol de dezvoltare în ţările subdezvoltate nu
conduce la o dezvoltare generalizată a întregului teritoriu, sistemul rămânând mai
mult sau mai puţin la starea iniţială și (3) teritoriul are capacitatea de adaptare,
aflată în relaţie cu cea anterioară, de stabilitate;
b) proprietăți interne - subsistemele componente (subregiunile) trebuie să
comunice între ele prin relaţii de interdependenţă relativă. Cu alte cuvinte, să nu
fie nici prea independente (caz în care principiul unităţii nu se mai aplică şi, în
consecinţă, nu mai există regiunea-sistem), dar să nu existe nici situaţia în care
complexele teritoriale ale subregiunilor să fie prea dependente unele de altele şi,
deci, să nu poată fi identificate subsisteme de sine stătătoare;
c) proprietăți temporale - conform principiului unităţii, sistemul regional
relevă o serie de caracteristici condiţionate reciproc, definind împreună regiunea-
sistem. Aceste trăsături definitorii sunt invariabile în timp. Elementele sau
trăsăturile invariabile din cadrul unei regiuni pot fi de două feluri149: (1) invariabile
funcţionale (ex. profilul industrial al regiunii Padania din nordul Italiei) şi (2)
invariable spaţiale (ex. omogenitatea morfologică a Bazinului Amazoniei).
Totuşi, invariabilele (mai ales cele funcționale) pot suferi transformări în
timp, caz în care starea sistemului teritorial se modifică, iar dacă aceste modificări
sunt esenţiale apare un nou decupaj regional (ex. construcţia marilor axe rutiere
trans-amazoniene poate conduce, în viitor, la individualizarea unor sub-ansambluri
teritoriale cu funcţii de regiuni polarizate, în cadrul actualei regiuni amazoniene. În
acest caz, are loc transformarea regiunii omogene în mai multe regiuni polarizate.
O altă trăsătură importantă a regiunii-sistem este ireversibilitatea
evolutivă, regiunea cumulând în timp o serie de caracterere spaţiale şi funcţionale,
care se permanentizează şi rămân ancorate în spaţiul respectiv, chiar dacă condiţiile
lor genetice dispar la un moment dat (ex. sistemul agricol olandez, bazat pe
creşterea bovinelor pentru lapte, a rămas definitoriu pentru fizionomia peisajului
geografic, deşi importanţa economică actuală a lui este redusă)150.
Model de analiză a unei regiuni de tip sistem-teritorial.
Studiu de caz: Regiunea Basse-Normandie (Franţa).
Etapele de analiză și interpretare a unei regiuni de tip sistem-teritorial sunt
următoarele, în ordine cronologică:
1) Identificarea trăsăturilor geografice, istorice, sociale și economice care
definesc personalitatea regională şi stabilesc limitele.
Cele mai importante trăsături ale teritoriului normand sunt reprezentate de:
a) Poziţia geografică - este un „...teritoriu cu amplă deschidere către Marea

149
conform lui Dauphine, A., 1979.
150
s-a ajuns la situaţia ca furajarea vacilor să se facă cu produse din import, păstrarea acestei activităţi
fiind deseori asociată doar cu sentimentul de identitate naţională.

321
Mânecii”; litoralul său a reprezentat o „...poartă de intrare şi o ţintă predilectă a
navigatorilor saxoni sau scandinavi în periplurile lor sudice”; în ciuda influenţelor
exterioare numeroase şi de lungă durată, în regiune „se dezvoltă o civilizaţie veche,
rezultată prin acumularea influenţelor provenite din interior şi ancorată puternic în
teritoriul local”; „personalitatea fizionomică a regiunii este dată de peisajul agricol
definit ca o asociere de suprafeţe predominant de tip „preerie” integrate într-o „reţea
de centuri forestiere sau garduri vii arbustive”, utilizate pentru creşterea cornutelor
mari (acest tip de peisaj agricol se numeşte bocage) 151.
b) Economia regiunii Basse-Normandie - relevă faptul că sectorul agricol
deţine aproximativ 8% din totalul populaţiei active, faţă de numai 4,5% la nivel
naţional. Importanţa sectorului agricol este dată şi de faptul că 59% din suprafaţa
agricolă utilă este ocupată de păşuni şi fâneţe, faţă de numai 33% cât reprezintă
aceste suprafeţe în ansamblul macroregiunii de vest a Franţei152.
c) Contextul politico-istoric - a grupat o serie de „ţări” (pays) care, încă de
la început, au dovedit o unitate teritorială deosebită, alcătuind „...nu o provincie, ci
mai degrabă un stat”153. Împreună cu regiunea vecină, Haute-Normandie, regiunea
Basse-Normandie împarte teritoriul vechiului Ducat Normand. Astfel, în ciuda
conotaţiei negative a prefixului „basse”154, locuitorii provinciei se consideră ca
singurii adevăraţi normanzi şi justifică acest lucru prin argumente de ordin istoric
(ex. oraşul Caen a fost centrul politic al lui William Cuceritorul şi sediul celor mai
importante abaţii ale Normandiei; de asemenea, Caen a fost centrul primei
universităţi normande din secolul XV, iar în secolul XVII, regele Franței a
întemeiat prima formă de organizare administrativă modernă a teritoriului normand
sub numele de généralité de Caen - Fig. 138). În fine, în anul 1918, în timpul Celei
De-a V-a Republici, teritoriul normand a fost separat în cele două regiuni de
program, respectiv Basse-Normandie şi Haute-Normandie.
4) Identitatea teritoriilor normande poate fi conturată spaţial şi prin
creionarea spaţiului trăit (espace vécu), adică a „teritoriului ce prezintă o coerenţă
spaţială, vehiculează o anumită identitate, un sentiment de apartenenţă a
locuitorilor şi se constitue astfel ca spaţiu vital”155.
2) Evidențierea fenomenului de polarizare în regiunea Basse-Normandie.
Conform datelor oferite de către Institutul Național de Statistică și Studii
Economice al Franței (L'Institut National de la Statistique et des Études Économiques),
pentru studiul oraşelor şi a zonelor lor de influenţă s-au identificat două categorii de
elemente spaţiale, respectiv polii urbani şi centurile periurbane. Primul element a fost
identificat în cazul oraşelor ce oferă peste 5 000 de locuri de muncă în interiorul
intravilanului lor, iar cel de-al doilea, ca areal în care, cel puţin 40% din populaţia
activă lucrează pe teritoriul polului urban sau al comunelor aparţinătoare.

151
după Vidal de la Blache, P.,[re-ed], 1994), citat de Pendea, F. I., 2003.
152
date analizate după L'Institut National de la Statistique et des Études Économiques, Paris, France, 2012.
153
după Vidal de la Blache, P.,[re-ed], 1994), citat de Pendea, F. I., 2003.
154
“de jos”.
155
după Mallet, A., 2002, citat de Pendea, F. I., 2003.
322
Fig.137. Harta teritoriilor normande trăite (territoires vécus).
Sursă:(Mallet, A., 2002, citat de Pendea, F. I., 2003).

Fig.138. Harta „Generalităţii Caen”.

Sursă:(Pendea, F. I., 2003).
323
 Fig.139. Centrele de polarizare regionali şi ariile lor de influenţă imediată.
Sursă:(Pendea, F. I., 2003).

Astfel, polul urban şi centura sa periurbană formează un areal urbanizat.

În cadrul acestuia, s-au conturat, în timp, zone specializate, unele de tip rezidenţial
(ex. comune periurbane de tip dormitor), iar altele, de concentrare a activităţilor
economice. Între aceste două categorii de zone se evidențiază un intens flux
migratoriu de tip navetist. Creşterea şi intensificarea specializării teritoriale,
multiplicarea activităţilor economice şi sporul migratoriu pozitiv din cadrul
arealelor urbanizate normande are ca efect mărirea progresivă a suprafeţei acestora.
Din analiza valorilor fluxurilor migratorii se constată o dominanţă relativă a
arealului urbanizat Caen, fapt conturat şi de structura reţelei de drumuri rutiere.
3) Regiunea Basse-Normandie, ca parte a unei ierarhii teritoriale.
Regiunea Basse-Normandie nu poate fi desprinsă din context naţional şi
european. Rolul ei, de punte de legătură, între bazinul parizian şi cel londonez are
consecinţe importante în viaţa regiunii. De pildă, poziționarea sa în proximitatea
centrului de polarizare Paris, face ca circa 40% din forţa de muncă (în afara celei
ocupate în agricultură, sănătate, educaţie şi asistenţă socială) să depindă de un
centru de decizie economică situat în afara graniţelor regionale. Astfel, Basse-
Normandie este o regiune dependentă de centrul decizional şi de polarizare socio-
economică reprezentat de către metropola Paris.
324
 Fig.140. Infrastructura rutieră existentă și rutele prevăzute.
Sursă:(Pendea, F. I., 2003).

Fig.141. Poziţia centrului regional Caen în cadrul arealului polarizat de Paris.

Sursă:(Les villes de la Basse-Normandie dans le Bassin Parisien” AdC, Universitatea din
Tours, iulie, 2000).
325
 Regiunea Basse-Normandie nu trebuie privită însă doar ca parte a unei
ierarhii de pe teritoriul Franței. Odată cu dezvoltarea structurilor Uniunii Europene,
regiunile capătă o autonomie sporită, iar asocierea lor se face pe criteriile cele mai
diverse. De pildă, în aprilie 1990 a fost creată Comisia Arcului Atlantic, cu scop
declarat de a întări cooperarea interregională (Fig. 142).

Fig.142. Regiunile „Arcului Atlantic”.

Sursă:(Pendea, F. I., 2003).
326
 Împreună cu alte 31 de regiuni, Basse-Normandie activează în această
comisie înființată pentru apărarea intereselor comune ale regiunilor riverane
Oceanului Atlantic
Prin urmare, sistemul teritorial normand trebuie privit ca un subsistem al
unei ierarhii ce cuprinde teritoriul naţional, regiuni din afara acestuia, precum
cele din sudul şi sud-vestul Angliei (conexiunile şi fluxurile teritoriale
exercitându-se prin intermediul Canalului Mânecii, inclusiv prin tunelul feroviar
construit), precum și regiunile faţadei atlantice a Europei.
4) Realizarea sintezei regionale.
Ultima etapă a oricărei analize regionale, constă în evidenţierea tabloului
geografic al regiunii analizate, ţinând cont de toate aspectele cercetării (ex.
geografice, socio-economice, infrastructurale etc.), dar subliniindu-le numai pe
cele definitorii. Este vorba de fapt de realizarea sintezei teritoriale.
Structural şi ilustrativ, sinteza regională poate fi de mai multe feluri, în
funcţie de scopul analizei şi de natura metodologiei abordate. Pentru geografi,
sinteza teritorială poate fi cel mai bine ilustrată prin intermediul hărţii sau a schiţei
cartografice. Modul de reprezentare a fenomenologiei şi elementelor spaţiale ale
unei regiuni poate fi, de asemenea, realizat prin intermediul choremelor156,
proiectul cartografic obţinut fiind numit chorotip regional.
Acesta poate fi asemuit unei amprente digitale sau unui cod genetic,
deoarece nu există spaţii geografice identice ca structură, funcţii şi aranjament
teritorial al elementelor.
Pentru regiunea analizată s-a ţinut seama de toţi factorii ce concură la
structura și funcționalitatea ei, modelul chorematic realizat fiind unul simplu, dar
sugestiv (Fig. 143). Sunt redate elementele spaţiale (cu trăsăturile lor calitative
şi/sau cantitative) şi elementele funcţionale (ex. fluxuri, arii de influenţă etc.). S-a
apelat și la trăsăturile fondului genetico-evolutiv al spaţiului bass-normand, în
special la cele moştenite care au avut un rol esenţial în conturarea actuală a
ansamblului teritorial (ex. centrele istorice cu încărcătură simbolică, vechile centre
administrative, instituțiile de educație și cultură etc.).
Situaţia de lucru nr. 15.
După explicarea structurii, conţinuturilor şi interrelaţiilor existente în
cadrul unei regiuni de tip sistem-teritorial, precum regiunea Basse-Normandie,
(care a fost prezentată deja ca model de analiză regională completă), studenţilor li
se oferă și alte modele concrete de regiuni geografice de pe teritoriul României, a
căror strategii de dezvoltare au fost elaborate de către colectivele de cercetători şi
cadre didactice de la Facultatea de Geografie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din
Cluj-Napoca și Centrul de Geografie Regională al aceleași instituții și validate de
către structurile abilitate din Ministerul Dezvoltării Regionale și Turismului. Ca
sarcină de lucru, studenții vor trebui să analizeze, respectând cele 4 etape, o
regiune sistem-teritorial din România.

156
vezi Cocean, P., 2002, pag. 116-118.
327
 Fig.143. Chorema regiunii Basse-Normandie.
Sursă:(Ministère de la Jeunesse, de l'Éducation nationale et de la Recherche, Direction de
l'Enseignement scolaire, Des démarches pédagogiques, 2003, citat de Pendea, F. I., 2003.
328
 XIX. „ŢĂRILE” CA SPAŢII MENTALE.
STUDIU DE CAZ: ŢARA MOŢILOR157
Coordonate generale.
Spaţiul mental reprezintă „teritoriul pe care o comunitate, sau un individ
aparţinător acesteia îl integrează în scara de valori proprii, existenţiale”158. Este o
parte integrată organic raţiunii de a exista a acelei comunităţi sau a acelui individ,
un suport material al tuturor acţiunilor şi reacţiunilor comunităţii respective.
Procesul de delimitare a unui spaţiu mental, este o operaţiune dificilă, care
trebuie să aibă la bază modul de percepere şi de trăire a unui teritoriu. Acest fapt
nu poate fi cuantificat fidel, deoarece percepţia este diferită de la individ la individ.
La nivel de regiune geografică, cel mai firesc mod de delimitare a spaţiilor
mentale, trebuie să ia în calcul percepţia comunităţilor umane locale asupra lui. Cu
alte cuvinte, „individualizarea teritorială a spaţiilor mentale este cât se poate de
complexă, de dificil de realizat, prin faptul că ele se materializează doar indirect şi
numai printr-o serie de atribute spirituale”159, atribute depozitate totuşi într-o serie
de elemente cu consistenţă materială certă.
Cocean, P., arată că la nivelul României pot fi identificate trei tipuri
majore de spaţii mentale: (1) spaţii mentale provinciale; (2) spaţii mentale
specifice „ţărilor” (etnografice) și (3) spaţii mentale habitaţionale, la care se
adaugă un tip secundar (4) numit spaţiu mental metropolitan, generat de
municipiul București. Cocean, P. şi Ciangă, N.160, propun clasificarea spaţiilor
mentale pe baza următoarelor criterii: percepţia componentei antropice asupra
spaţiului; întinderea şi constituţia orografică a entităţilor regionale de tip „ţară”;
modul de formare a acestor regiuni etc.). Se evidenţiază în mod deosebit (răspunde
mai bine dezideratelor) clasificarea pe baza ultimelor două criterii, care generează
spaţii mentale închise, spaţii mentale semi-închise şi spaţii mentale deschise.
Ţara Moţilor, ca entitate geografică regională, este responsabilă cu
generarea unui spaţiu mental deschis. Penuria resurselor a impus necesitatea
derulării unor schimburi permanente cu regiunile vecine, moţii având nevoie de
hrană (îndeosebi de cereale) pentru existenţa zilnică, ei fiind deţinătorii unui
excedent de produse din lemn. Rezultatul fenomenului menţionat este acela că,
spaţiul mental al moţului încorporează (cu sau fără voinţa lui), pe lângă imaginea
locurilor natale şi imaginea câmpurilor plane pe care el le-a cutreierat pentru a-și
procura hrana necesară existenței zilnice.
157
acest capitol are la bază lucrarea intitutală Țara Moților. Studiu de geografie regională, Edit. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010, autor, Boțan, C. N.
158
Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană, pag. 62.
159
idem, pag. 63.
160
Cocean, P., Ciangă, N. (1999-2000), The „Lands” of Romania as mental spaces, Revue
Roumaine de Géographie, Tomes 43-44, pag. 199-205, Bucureşti.
329
 În concluzie, autorii arată că, „Ţara Moţilor este mai diluată ca percepţie
de localizare şi de delimitare, acest lucru determinând disiparea spaţială a
trăsăturilor spaţiului mental şi influenţa puternică, exercitată asupra lui de către
comunităţile situate în teritoriile pe care moţul le traversează, în primul rând a
celor învecinate”161.
Situaţia de lucru nr. 16.
În configurarea identităţii teritoriale a regiunilor de tip „ţară” un rol
important revine valențelor spirituale şi comportamentului social şi mental. Se
explică studenţilor acest lucru, prin exemplificarea detaliată a principalelor
elemente ce stau la baza creării identității regionale a Ţării Moţilor.
Caracteristicile spaţiului mental al Ţării Moţilor.
Descifrarea problematicilor legate de interpretarea spaţiului mental al Ţării
Moţilor este un deziderat dificil. Acest lucru derivă din însăşi unicitatea regiunii în
cauză, care este situată în plin spaţiu montan, fără a se insera pe o depresiune
intramontană extinsă, precum majoritatea celorlalte „ţări” de pe teritoriul
României. Prezenţa Ţării Moţilor, în centrul Munţilor Apuseni (unele lucrări
denumesc regiunea sub apelativul Munţii Arieşului162), în care platformele de
nivelare joacă un rol esenţial în amplasarea vetrelor de aşezări, a impus conturarea
unui spaţiu mental aparte. Penuria produselor agricole, bogăţia resurselor
lemnoase, minereurile aurifere, deschiderea morfologică către sud-est (pe Valea
Arieşului) şi către nord-vest (prin Pasul Vârtop), condiţionările social-istorice,
sunt câteva elemente ce conturează spaţiul mental moţesc.
Dificultatea analizei spaţiului mental aferent Țării Moților rezultă din
calitatea sa de spaţiu mental deschis, ce a permis ca, în cultura şi comportamentul
moţilor să se regăsească multe din trăsăturile locuitorilor din regiunile pe care ei
le-au străbătut, pentru satisfacerea nevoilor de trai. Nu este mai puţin adevărat, că
moţii au transmis şi ei, la rându-le, multe din specificităţile lor, comunităţilor
umane din alte regiuni ale ţării, cu care au intrat în contact.
Elementele de analizat sunt legate de factorii ce au contribuit la crearea
spaţiului mental în cauză (nu trebuie să lipsească de aici morfologia regiunii,
pădurea, resursele aurifere, condiţionările social-istorice etc.) şi principalele
„produse” ale locuitorilor din Ţara Moţilor (ex. etnografie, folclor, grai, toponimie
etc.). Demersul nu poate fi încheiat fără a evidenţia subtipurile de spaţii mentale
habitaţionale identificate în regiune.
Analiza celor mai importante aspecte intime ale spaţiului mental moţesc,
debutează printr-o sintetică discuţie, legată de extensiunea şi problema limitelor
acestuia. Dacă, limitele sistemului regional sunt clare (stabilite în urma
investigaţiilor de teren), nu acelaşi lucru se poate spune despre limitele spaţiului
mental moţesc, ele fiind, în mare parte, produsul unor simţiri, ataşamente, trăiri
interioare etc., imposibil de cuantificat precis.

161
idem.
162
Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
330
 Spaţiul mental este produsul gândirii și activității mai multor categorii
umane, precum: (1) locuitorii băştinaşi ai regiunii (cu descendenţă de generaţii
întregi și care definesc un spaţiu mental trăit în limitele căruia îşi desfăşoară
întreaga activitate); (2) locuitorii ce provin din alte locuri (prin stabilire ulterioară
în Ţara Moţilor și care au creat un spaţiu mental asumat, prin faptul că îşi
derulează întreaga activitate în sânul său, dar nu-l pot percepe în toată
complexitatea lui) și (3) locuitorii arealelor învecinate (care propun un spaţiu
mental perceput, atribuindu-i în dese rânduri alte conţinuturi decât cele reale). La
toate acestea se adaugă (4) aportul oamenilor de ştiinţă (îndeosebi geografi),
aceștia identificând spaţiile mentale ale unor regiuni, dar veridicitatea fenomenului
este îndoielnică uneori (aşa se face, că, în multe lucrări geografice, prin apelativul
Ţara Moţilor, se înţelege întreaga suprafaţă a Munţilor Apuseni.
Fiecare din categoriile enunţate mai sus, atribuie diferite extensiuni
spaţiului mental moţesc, unele fiind mai veridice decât celelalte. Considerăm că,
cei mai avizaţi în conturarea unui spaţiu mental, sunt locuitorii efectivi ai regiunii
(băștinașii) la care se adaugă locuitorii din imediata vecinătate a regiunii.
Structura spaţiului mental moţesc.
„În procesul de conturare a unui spaţiu mental concură doi vectori majori,
respectiv realul şi imaginarul, care, printr-o interdependenţă organică, determină
creionarea unei entităţi unice, inconfundabile. Funcţionalitatea şi caracterul
evolutiv al acestei entităţi se materializează prin intermediul factorului uman, care
devine atât produs, cât şi producător, cauză şi efect a tuturor fenomenelor şi
proceselor apărute şi dezvoltate în interiorul geosferei respective. Spaţiul mental se
suprapune parţial spaţiului geografic, pe care-l înnobilează cu noi valenţe, derivate
din adăugarea elementelor de ordin spiritual, purtătoare ale unor energii
transformatoare deosebite”163.
La baza genezei spaţiului mental moţesc stau componentele fizice, proprii
Ţării Moţilor, pe care moţii le-au exploatat într-o manieră complexă şi
diversificată, creând astfel, un mediu geografico-social, ale cărui atribute esenţiale
se reflectă la nivel mental, devenind pilonul de susţinere a propriei existenţe.
Moții şi-au edificat, în îndelungata şi zbuciumata lor istorie, caracterizată
în mod deosebit, prin continuitate milenară, un astfel de spaţiu mental, de o
unicitate şi specificitate aparte.
Fundamentul spaţiului mental moţesc este reprezentat de pământul natal,
iar în cadrul acestuia, o reverberaţie deosebită o au două componente: morfologia
(care prin atributele sale dificile a imprimat o serie de particularităţi în fizicul şi
psihicul moţilor) şi pădurea (generatoare a unui tip aparte de comportament în ceea
ce priveşte intensitatea fenomenului de apărare a ei, precum şi prin inducerea unei
specializări economice clare, care a făcut din comunitatea moţească o entitate
umană celebră).
Alt element esenţial al devenirii spaţiului mental al Ţării Moţilor, este casa
şi natura înconjurătoare. Modul de amplasare a gospodăriilor în Ţara Moţilor,
163
Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pag. 70.
331
fenomenul de roire, densitatea mare a aşezărilor rurale etc., sunt tot atâtea
variabile în fenomenul de interpretare a problematicii mentale din regiunea în
cauză, prin faptul că, pun în evidenţă o serie de caracteristici unice. Cas este strâns
legat de un alt element, respectiv neamul (grupul de indivizi care aparţine unui
anumit arbore genealogic). Apartenenţa moţilor la un anumit arbore genealogic
este clară, datorită trăsăturilor proprii, precum: numele de familie; procesul de roire
a satelor - fapt ceea ce a determinat apariţia numeroaselor crânguri; modul de
vorbire - rotacismul; originea moţilor etc.). Toate acestea au impus o serie de
interpretări interesante, ce au ca rezultat, catalogarea moţilor, drept o comunitate
umană, diferită de restul românilor. Spre exemplu, aşezările înfiinţate de membri
aceluiaşi neam sunt edificatoare, sub raportul trecerii de la entitatea demografică la
cea habituală, dar şi de intercondiţionare între material (aşezarea umană nou
apărută) şi spiritual (menţinerea şi vehicularea aceloraşi valori transmise din
generaţie în generaţie).
Elementul imediat superior neamului, în procesul de conturare a spaţiului
mental al Ţării Moţilor, îl reprezintă cutuma sau legea nescrisă, ce se evidenţiază la
modul cel mai clar prin obiceiuri, tradiţii, folclor. Toate aceste forme de
manifestare a cutumei populare, pot fi înglobate într-un concept amplu, respectiv
valenţele regionale etnografice.
De la cutumă la mit, trecerea se face aproape pe nesimţite, numeroasele
tradiţii şi obiceiuri nefiind decât o punte de tranziţie între real şi imaginar. Formele
de manifestare a miturilor din Ţara Moţilor sunt reprezentate de „vâlve”, la baza
identificării lor stând natura locurilor dominată de pădurile întunecate, peşterile
misterioase, prăpăstiile ameţitoare etc. Tot în Ţara Moţilor au apărut miturile legate
de zmei, vârcolaci, strigoi.
În fine, elementul superior, cu rol integrator este Divinitatea. Moţii sunt o
entitate umană eminamente creştină (majoritatea de religie ortodoxă), fapt ce
imprimă omogenitate în modul de raportare la divinitate şi la instituţia Bisericii.
Implicarea Divinităţii în structura spaţiului mental al Ţării Moţilor îi conferă
acestuia o dimensiune cosmică certă. Prin urmare „...apare un evident fenomen de
sublimare a materialului în imaterial, a perisabilului în eternitate, a particularului în
universalitate”164.
Considerăm că, elementele enumerate sunt vectori generatori şi
componente de bază ale spaţiului mental moţesc, fiecare având un rol important în
configurarea acestuia.
a) Rolul pădurii şi a uneltelor de lemn în structurarea spaţiului mental moțesc.
Dintre componentele geosistemice care au influenţat viaţa moţilor, se
remarcă în mod deosebit pădurea. A avut rol de adăpost (un exemplu elocvent îl
reprezintă retragerea lui Horea şi Cloşca în Pădurea Scorujet, la sfârşitul Răscoalei
din anul 1784). Pădurea este elementul, graţie căruia, poporul român a putut rezista
continuu în spaţiul carpato-danubiano-pontic, în timpul migraţiilor, când teritoriul
nostru a fost străbătut de către goţi, huni, avari, slavi, bulgari, unguri, pecenegi,
164
Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pag. 73.
332
tătari, cumani etc., astfel că, sintagma des utilizată, retragerea la munte ar trebui
înlocuită (cel puţin pentru Ţara Moţilor) cu sintagma retragerea la pădure.
Argumentul principal este acela că, în spaţiul montan, dacă nu ar fi existat pădure,
care să ofere adăpost şi posibilităţi de trai (ex. lemn pentru foc și construcţii, vânat
etc.), nu s-ar fi putut locui. Pe de altă parte, pădurea a fost un aliat al moților, în
luptele cu cei sosiți în regiune pentru a aplana, cu forţa, conflicte pe care tocmai ei
le-au generat. Fondul forestier valoros a reprezentat un element de atracție pentru o
serie de populaţii alohtone.
În perioadele de linişte socială, pădurea a influenţat decisiv existența
moţului. Locuinţa lui, moara lui, biserica lui în forma arhaică, primară, mobilierul,
uneltele şi armele lui, mijloacele de comunicaţie, precum şi multe dintre obiceiuri,
viaţa lui sufletească (creaţia literară şi artistică), au fost strâns legate de pădure. Se
poate vorbi, fără rezerve de o civilizaţie moţească a lemnului, cu forme specifice, a
cărei vechime durează de peste un mileniu. Moţii sunt vestiţi pentru produsele pe
care le creau odinioară (fenomenul s-a redus drastic în prezent) şi care au devenit
vectorii definitorii ai peregrinărilor lor. Lemnul a avut rol de monopol existenţial,
fiind transformat în unelte casnice, pe care moții le transportau în regiunile de
câmpie (la ţară), în schimbul lor primind cereale şi alte produse alimentare.
S-a perfecţionat o deosebită îndemânare a moţilor în confecţionarea tuturor
articolelor din lemn. Există dogari (văsari), scândurari, şindrilari, cioplitori,
constructori de case, meseriaşi de unelte casnice şi agricole. Această ocupaţie
străveche a dus la identificarea moţilor cu pădurile lor, astfel că, în anumite
momente nici chiar perspectiva unui trai mai bun nu a putut să-i determine să
renunţe la ocupaţia lor.
Popa, I.165 relevă ataşamentul moţilor faţă de locurile natale, păduroase
prin excelenţă. Astfel, moţii plecaţi în America, pentru un trai mai bun, n-au
rezistat, întorcându-se după 2-3 ani de muncă. De asemenea, în incursiunile sale
prin ţară, moţul a întâlnit locuri mult mai favorabile decât cele natale, dar niciunul
nu a avut capacitate de atracţie asupra sa, astfel că s-a întors la munţii şi pădurile
sale. Această legătură sufletească a moţului cu munţii şi pădurile, explică şi eşuarea
acţiunii de colonizare a acestora în apropierea graniţei de vest a ţării, unde chiar
dacă au primit pământuri fertile, mulţi stăteau doar pe perioada lucrărilor agricole,
la şes, restul timpului petrecându-l la vechea gospodărie din munţi.
Modul în care moţii au reacţionat, la decizia autorităților de a le
restricţiona accesul la bunul lor cel mai de preţ - pădurea - este un element
definitoriu, în ceea ce priveşte afirmarea unei „ţări” a lor, adevăraţii moţi,
extinzându-se până acolo, unde, apărarea acestei importante resurse s-a făcut chiar
cu preţul vieţii (ex. momentele de la 1784 şi 1848). Nu va surprinde aşadar pe
nimeni, dacă pădurea, atât de legată de sufletul moţilor de-a lungul veacurilor, a
influenţat literatura populară şi cultă din regiune. De asemenea, asupra lemnului,
moţii şi-au exercitat simţul artistic. Mărturie stau în primul rând casele moţeşti,

165
Popa, I. (2003), Industria şi comerţul lemnului din Munţii Apuseni, Edit. S.C. Altip S.A., Alba
Iulia, p. 26-29.
333
bisericile de lemn, pleiada de unelte şi obiecte casnice din gospodăria moţească.
Este mai mult decât elocvent faptul că, unul dintre conducătorii revoltei din anul
1784, respectiv Horea, era constructor de biserici din lemn. Pădurea şi-a extins
influenţa şi asupra toponimiei şi onomasticii din Ţara Moţilor.
Probabil, cel mai important element de coeziune socială, dar şi de
uniformitate în gândire şi în modul de reacţie, al moţilor l-a reprezentat pădurea şi
mai ales simţul de proprietate asupra ei.
b) Rolul aurului şi al mineritului aurifer în conturarea spaţiului mental moţesc.
Dacă, lemnul este parte integrantă a vieţii moţilor, fiind considerat de către
aceştia resort al existenţei lor şi principalul element de autoidentificare faţă de alte
comunităţi, aurul a avut un impact mult mai redus în procesul de coagulare a
spaţiului mental aferent, din două considerente esenţiale, respectiv (1) arealul de
extindere şi localizare a resurselor aurifere ocupă o mică parte a regiunii, fiind
situat excentric (arealul Roşia Montană-Abrud-Cărpiniş) și (2) moţii nu au
perceput niciodată aurul ca fiind un bun al lor, el fiind exploatat de populaţii
străine şi valorificat în alte locuri. Fenomenul e pe cale să se producă şi în prezent,
prin dacă va demara Proiectul Roşia Montană Gold Corporation.
Cu toate acestea, aurul şi mineritul aurifer, şi-au adus contribuţia lor în
procesul de formare a spaţiului mental moţesc, prin însăşi faptul că au impus
diversificarea lui, printr-o serie de atribute şi moduri de comportament care nu au
fost specifice populaţiei moţeşti, dar care au rămas întipărite în mentalul lor.
Complementaritatea economiei nu a modificat însă componenta mentală a
locuitorilor, elementele etnografice păstrând un fond comun (ex. arhitectura,
obiceiurile, folclorul etc.). Specificul activităţilor economice din arealul văii
Abrudului, diferit restului Ţării Moţilor i-a determinat pe unii autori să
individualizeze două entităţi geografice de tip ţară, una cu specific forestier (Ţara
Moţilor) şi alta cu specific minier (Ţara Abrudului), demers cu care nu suntem de
acord. Dacă individualizarea unei aşa-zise „Ţări a Abrudului” ar supralicita unele
aspecte de diferenţiere, delimitarea sa ca subsistem al Ţării Moţilor, este un fapt ce
se impune de la sine.
Mineritul aurifer a avut rol important în crearea sistemului regional, prin
fluxurile de populaţie pe care le-a dirijat înspre această regiune, prin intensitatea
energiilor vehiculate datorită valorii ridicate a metalului și prin instabilitatea pe
care o induce astăzi în sistem.
c) Casa şi gospodăria moţului, ca elemente ale spaţiului mental.
Cocean, P., consideră termenul acasă, „o sintagmă cu o semnificaţie mult
mai amplă, mai complexă, ce include atât elementul de habitat, casa, cât şi natura
împrejmuitoare”166.
Referitor la casa şi gospodăria moţului, elementele de mare reverberaţie,
ce individualizează Ţara Moţilor şi implicit spaţiul mental aferent acesteia, în
raport cu celelalte entităţi de tip „ţară”, sunt: poziţia acestora funcţie de morfologia

166
Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pag. 71.
334
regiunii, structura aşezărilor rurale, valoarea densităţii/100 km2, modul de
construire a caselor etc.
Casa (gospodăria, aşezarea) este unul din cele mai importante elemente de
delimitare spaţială a Ţării Moţilor şi de structurare a spaţiului mental aferent
acesteia, prin punerea evidențierea unui anumit mod de ordonare a aşezărilor
umane (ex. modul de amplasare a gospodăriilor)şi prin densitatea lor.
După Butură, V., Ţara Moţilor este „cea mai populată zonă înaltă din
cuprinsul României167”. Aşezările se concentrează în lungul râurilor şi pe interfluviile
ce separă principalele cursuri de apă (ex. Arieşul Mare, Arieşul Mic, Albac etc.).
Satele relevă o risipire accentuată, specifică arealelor montane.
Gospodăriile fiecărui sat sunt dispersate pe întreaga suprafaţă a hotarului, apărând
fenomenul de suprapunere a vetrei cu hotarul. Tipul de sat specific Ţării Moţilor
este crângul, adică grupul de case, ce poate avea uneori doar 2-3 sau 5-6 case,
fiecare având denumire proprie și fiind entităţi habitaţionale distincte. Aspectul
satelor este condiționat de relief, în sensul că, gospodăriile au identificat o aşezare
mai prielnică pe suprafaţa înaltă (platou), decât în văile înguste, cu lunci abia
schiţate, expuse inundaţiilor. După Apolzan, Lucia, „văile n-au fost decât căi de
pătrundere în munte, căi ce au dus către păşunile şi pădurile culmilor şi pe alocuri,
unde luncile permiteau, prima vatră”168.
Pe lângă factorii geografico-fizici, cu impact în modul de amplasare a
aşezărilor umane, se evidenţiază în mod deosebit şi factorii sociali, ce primează din
acest punct de vedere. Se remarcă fenomenul de desprindere, din vatra iniţială,
situată în părţile joase, a crângurilor. Termenul crâng de referă la un lăstar, o
ramură tânără, care creşte din tulpina unui arbore. Fenomenul este explicat de către
localnici astfel: „tăt un neam o fost aici; o fost mai mulţi fraţi şi s-o împărţit
proprietatea; aici nu-s străinătăţi, numa tăt de-ai noştrii”, după spusele lui Ilie Ivan,
din Albac, crângul Costeşti169. Aşadar, prin împărţirea succesivă a proprietăţilor
iniţiale s-a ajuns la această divizare accentuată şi la numărul mare de crânguri,
lucru posibil deoarece regiunea a avut multă vreme, valori mari ale natalităţii.
În ce priveşte modul de populare a spaţiului montan al Ţării Moţilor, se pot
distinge două faze: (1) de extindere teritorială a aşezărilor, caracterizată de
pătrunderea spre înălţimi, proces însoţit în marea majoritate a cazurilor de
fenomenul de depăşire a capacităţii de susţinere a masivului respectiv şi (2) cînd
elementele de existenţă din spaţiul montan s-au epuizat, populaţia fiind nevoită să
părăsească muntele pentru a identifica posibilități de existenţă în altă parte.
Ţara Moţilor se caracterizează prin prezenţa celor mai ridicate valori ale
densităţii aşezărilor rurale de pe teritoriul României, respectiv 29 sate/100 km2,
faţă de media ţării, care este de 5,5 sate/100 km2 - datorită fragmentării reliefului,
mărimii reduse a aşezărilor, dar mai ales factorilor sociali-economici (ex. uman,

167
Butură, V. (1978), Etnografia poporului român. Cultura materială, Edit. Dacia, Bucureşti.
168
Apolzan, Lucia (1943), Sate-Crânguri din Munţii Apuseni. Observaţii asupra aşezării lor sociale,
Rev. „Sociologia Românească”, anul V, nr. 1-6, Edit. Ramuri, Craiova.
169
citat de către Apolzan, Lucia (1987), Carpaţii - Tezaur de Istorie. Perenitatea aşezărilor risipite pe
înălţimi, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pag. 43.
335
psihologic, comportamental). Numărul de sate aparţinătoare unei comune este
foarte mare. Modul de amplasare a gospodăriilor în cadrul vetrei, desprinderea la
un moment aşezărilor de tip vlăstar din localitatea iniţială, penetrarea puternică în
spaţiul montan, funcţiile forestiere şi agro-pastorale, părăsirea arealului montan
(fenomen actual), numărul mare de sate aparţinătoare unei comune, numărul redus
al locuitorilor unui sat etc., evidenţiază încă o dată caracterul unic al Ţării Moţilor
și permite o delimitare corectă, din punct de vedere geografic a acestei entităţi
regionale, precum şi a spaţiului mental aferent.
d) Neamul, ca element decisiv în conturarea spaţiului mental moțesc.
În structura spaţiului mental, nivelul superior casei (gospodăriei, aşezării),
este reprezentat de către neam. Privitor la Ţara Moţilor, acest nivel impune spre
analiză o serie de aspecte interesante, precum: originea moţilor, onomastica,
trăsăturile fizico-psihice ale moţilor, modul de vorbire etc.
Originea moţilor, explică foarte multe din trăsăturile proprii ale
acestei entităţi umane, referitoare la tipul de comportament, mentalitate,
caracteristici fizice etc., fenomene care au suscitat dezbateri ample. Dintre
ipotezele care încearcă să rezolve această problemă, merită citate două,
respectiv: (1) originea alană, ipoteză susţinută de istoricul Densuşianu, O., acesta
luând în calcul constituţia fizică a moţilor şi obiceiul de a purta părul lung, împletit
în chică lăsată pe umăr, la care se adaugă ca argument, existenţa elementului
lexical „văi” și (2) după Papahagi, T., această entitate umană de origine daco-
romană, nu prezintă asemănări evidente cu nici o altă ramură de populaţie
românească, în afară de istro-români, cu care, aproape se identifică psihic, fizic şi
lingvistic (ex. rotacismul). O altă origine atribuită moţilor este aceea de resturi
dacice neromanizate (având în vedere faptul că, în apropierea acestor locuri era
situat centrul dacilor - Sarmisegetuza Regia).
Incursiunea pe firul cunoaşterii originii populaţiei este un fenomen cu
reverberaţii puternice în structurarea spaţiului mental al Ţării Moţilor, acest lucru
explicând multe din trăsăturile fizico-psihice ale populaţiei respective ce imprimă
unicitate regiunii.
Moţii se caracterizează prin câteva trăsături care îi fac diferiţi de mocani,
crişeni, precum şi de locuitorii din imediata apropiere a Munţilor Apuseni. Tipul
reprezentativ de moţ se individualizează prin statura mijlocie, este costeliv şi foarte
iute (trăsătură imprimată de factorul orografic), lipsa simetriei în regularitatea
trăsăturilor feţei (ex. nas neregulat, cârn, ochii de un albastru spălăcit spre verzui,
păr blond spre castaniu, profil lungăreţ al feţei, barbă ascuţită, frunte lată, în timpul
mersului partea superioară a corpului este uşor încovoiată - omul de la munte care
urcă un versant se apleacă în faţă). Caracterul pune în evidenţă câteva trăsături
psiho-somatice aparte: sunt firi democrate, în sensul că nu prea există deosebiri
între clase, fiind foarte rari sau lipsind termenii de politeţe (ex. copiii se adresează
celor mai în vârstă cu apelativul tu, dar este un tu plin de cinste şi respect). Acest
aspect îi apropie de aromâni, care nu au în vocabular cuvintele dumneata,
dumneavoastră. Cinstea şi corectitudinea este la loc de frunte printre moţi. Nu se
336
prea fură prin aceste locuri, o dovadă fiind lipsa animalelor de pază şi faptul că
elementele gospodăreşti sunt lăsate afară în timpul nopţii. La o primă percepere,
par xenofobi, dar sunt paşnici şi patrioţi (devin însă hotărâți când se atentează la
patrimoniul lor sufletesc, naţional sau la interesele obşteşti - vezi judecata pe care
le-au aplicat-o trădătorilor, cu diferite ocazii). Acest lucru a făcut ca în Ţara
Moţilor să se stabilească foarte puţine persoane de altă origine decât cea locală.
În trecut moţii erau suspicioși, comunicând greu cu străinii, netransmiţând
aproape nimic din cunoştinţele lor, dar punând foarte multe întrebări
(comportamentul este uşor de explicat prin prisma condiţionărilor social-istorice
nefavorabile). Specificitatea comportamentală a moţilor, dobândită mai ales în
urma evenimentelor istorice şi sociale nefavorabile, este un element de
restrictivitate în noile condiţii ale prezentului, prin prisma faptului că, refuză în cea
mai mare parte colaborarea cu străinii, ceea ce le aduce mari insatisfacţii pe planul
dezvoltării economice.
Onomastica (numele de familie) este un alt element, cu contribuții decisive
la conturarea limitelor şi conţinuturilor spaţiului mental moțesc. Moţii îşi păstrează
numele de familie din generaţie în generaţie, astfel că, vechimea lor trebuie căutată
în timpurile cele mai îndepărtate. „Succesiunea numelui trece chiar şi asupra liniei
feminine în cazuri în care partea bărbătească s-a stins într-o familie şi averea a
trecut în posesiunea descendenţilor feminini”170. De exemplu, dacă un fecior sărac
ia în căsătorie o fată bogată şi se stabileşte la casa ei, se zice despre el că s-a
măritat (nu s-a însurat), adoptând astfel numele de familie al socrului său, după
vatra casei, pentru ca să nu piară numele. Un astfel de bărbat căsătorit, dacă
provine din alt sat, este considerat la început un venetic şi numai după o lungă
purtare bună, poate avea cuvânt în cadrul comunităţii locale.
Prin grai, moţii se diferenţiază de celelalte comunităţi umane din arealul
Munţilor Apuseni. Unul dintre particularităţile de grai este rotacismul, adică
transformarea lui n în r. Fenomenul există şi în dialectul istrian, fapt ce confirmă,
o dată în plus, ipoteza că cele două populaţii au origine comună.
Neamul, cu toate atributele şi particularităţile sale este unul din elementele
definitorii în devenirea spaţiului mental moţesc, făcând din acesta un element de
mare reverberaţie geografică.
e) Rolul cutumei în devenirea spaţiului mental moţesc.
Cutumele (obiceiuri, tradiții, mituri) specifice Ţării Moţilor sunt: Târgul de
pe Muntele Găina, Târgul de pe Muntele Călineasa, cântecele populare în
rotacism, calendarul moţului, datinile (privind naşterea, nunta, priveghiul şi
înmormântarea), descântecele, colindele, baladele, poveştile, amintirile istorice
(legate mai ales de cele două mari personalităţi istorice - Horea şi Avram Iancu).
Târgul de pe Muntele Găina. Aşezat în partea SV a Ţării Moţilor, Muntele
Găina prezintă o oarecare doză de inedit, încă din start, prin denumirea sa.
Locuitorii bătrâni din localitatea Vidra de Sus, spun că, în timpul în care erau

170
Frâncu, T., Candrea, G. (1888), Românii din Munţii Apuseni: Moţii, Edit. Tipografia Modernă,
Bucureşti, pag. 18.
337
active minele (băile) de aur din Munţii Biharia, o găină de aur ieşea din mine
pentru a se aşeza pe vârful muntelui, pe cuibul său în care erau ouăle sale de aur.
Vidrenii, atraşi de frumuseţea deosebită a găinei, au încercat în mai multe rânduri
să o prindă, însă ea a fugit în jurul minelor de la Roşia Montană. Din acel moment,
în minele din Munţii Biharia nu s-a mai găsit metal preţios, explicaţia dată de
localnici fiind aceea că, găina era de fapt Vâlva băilor, ea ducând aurul cu sine în
părţile unde a zburat.
În cea dintâi duminică, după sărbătoarea de Sân-Petru, liniştea din Muntele
Găina se întrerupe. Este ziua în care are loc anual, fantasticul târg. Iată cum descrie
un bătrân din Ţara Moţilor, modul de desfăşurare a acestei manifestări în trecut:
„În zori, dis de dimineaţă, de pe toate dealurile, curg moţi şi moaţe, crişeni şi
crişene, toţi în haine de sărbătoare. Cântecele igraţilor (lăutarilor) asurzesc
pădurile. Dis de dimineaţă, două delegaţii, una din partea moţilor din Vidra de Sus
şi una din partea crişenilor din Bulzeşti, trag o linie de despărţire între moţi şi
crişeni, în câmpul târgului, care se ţine pe o pajişte verde, ce se întinde între cele
două piscuri ale muntelui. Linia e trasă, astfel că, moţii îşi aşează merindele în
partea dinspre răsărit, iar crişenii în partea dinspre apus. Până la ora zece dimineaţa
toţi sunt ocupaţi cu cumpărarea şi vânzarea uneltelor de case şi agricole, precum:
coase, ştreanguri, greble, tulnice, oale, fructe şi legume aduse la târg de crişeni.
După târguirea celor trebuincioase, lumea începe să prânzească pe iarba verde şi să
se adune împrejurul lăutarilor, care cântă lângă o berbinţă (butoi) cu vin, ori cu
vinars de cireşe. Apoi, jocul se încinge peste întreg târgul în câte opt şi zece grupe
separate şi formate din moţi şi crişeni
În aceeași manieră au existat şi alte târguri în munţii moților, respectiv în
Lespezi (până în anul 1830), Biharia (până în anul 1828) şi Călineasa (are un
impact redus, participând doar localnicii).
Cântecele populare în rotacism. Despre fenomenul numit rotacism am
explicat mai sus câteva lucruri. Există celebrele cântece moţeşti, exprimate în acest
mod, dar din păcate fenomenul este din ce în ce mai rar întâlnit, fiind utilizat, ca
atare, doar de o mică parte a populaţiei vârstnice.
Calendarul moţului. Sănceleză zorile; O zorit de diuă; Se revarsă de diuă;
În revărsatul dilei; S-a făcut diuă; A resărit Sorele; Sorele e de o suliţă pe cer; La
prânzuţ, pe la 8-9 ceasuri; La prândul bun seu amedi; A trecut de amedi; La cina-
mică, cam pe la 4 ceasuri; Sorele e de o suliţă de deal, vara pe la 7 ceasuri; A
început a umbri; Sfinţeşce Sorele; Insereză; Amurgul serii şi amurgul dimineţii e
când se luptă diua cu noptea până când una seu alta remâne învingătoare; Întunecă;
Cina, vara între 8-9 ceasuri sera; Cina bună, între 9-10; Cina mare, între 10 şi 11;
Medul nopţii; Au cântat cocoşii odată, a doua oră etc., sunt tot atâtea expresii după
care se orientează activitatea zilnică. Cei mai mulţi se orientează noaptea după
stele şi numai când este înnorat după cocoşi.
Datinile. Dintre datinile reprezentative ale moţilor merită amintite câteva:
Seara de Sân-Văsâi (în această seară moţii fac profeţii); prinderea Postului
Paştilor (copiii de peste 12 ani şi feciorii ies cu hodăiţele - un fel de făclii din
nuiele şi paie, pe un deal din apropierea satului); Sân -Toaderul (acum se prind
338
fraţii de cruce); Patruzeci de sfinţi (se stropesc vitele cu mujdei pentru a fi ferite de
muşcăturile şerpilor şi nevăstuicilor); Sângeorzul (cu mlădiţe verzi se stropesc
casele, vitele şi oamenii casei); Armindenul (se pune în faţa casei o ramură verde
de fag sau stejar, numită arminden, cu care se aprinde focul pentru a se face prima
pâine din grâul nou al anului respectiv); Ispasul sau Ziua Căluşerilor; Haidăul;
Sânzâienele; Foca şi Pălia; Claca cânepii; Crăciunul etc.
Datini deosebite se evidenţiază în cazul unor fenomene deosebite, precum:
naşterea (copilul moţului îndată ce s-a născut trebuie să treacă prin câteva
formalităţi: i se dă, în primul rând, o linguriţă cu unsoare de urs pentru a putea
rezista ursitoarelor); nunta (invitaţia la ospăţ este făcută de doi chemători, unul din
partea miresei şi celălalt din partea mirelui); priveghiul şi înmormântarea etc.
Descântecele. Se fac la diferite ocazii, precum: descântece de frântură
(scrântitură); de muşcătură de şarpe; de buboaie; de bube dulci; de farmece etc.
Colinde, balade, poveşti. Dintre colindele reprezentative, se remarcă:
Domnului-Domne (mai multe variante); Joi Domnului-Domne; O mi dai Domne
corinda; Corindă-me Domne! Corindă!; Leromi, Domne ler! Junelui bun; Balade:
Gruia lui Novac etc. Poveşti: Agheran-Viteazul (poveste din Vidra de Sus, care
înfăţişează exact graiul şi modul de cugetare al moţului).
Cutumele specifice Ţării Moţilor sunt dintre cele mai variate şi mai bogate
sub aspect etnografic, punând în evidenţă tradiţii îndelungate, proprii doar acestei
comunităţi umane.
f) Rolul mitologiei în constituirea spaţiului mental moţesc.
Un mit specific Ţării Moţilor, este reprezentat de vâlve, creaţii ale naturii
montane, natură dominată de păduri întunecate, peşteri misterioase, prăpăstii
ameţitoare etc. „Transpunerea în dimensiunea supranaturală a lucrurilor neînţelese
a reprezentat o dominantă a modului de a explica şi de a comunica cu natura, a
românului. Miturile sunt acele resorturi care dau o nouă dimensiune spaţiului
mental, prelungindu-l în infinitul tuturor posibilităţilor, al imaginaţiei debordante,
flexibilizându-l şi totodată umanizându-l”171.
În cusăturile moţeşti există motivul Păsării Măiestre, legătura acestuia cu
mitul antic grecesc al zeiţei Ge (Gea), cunoscută la romani ca Alma Mater, se face
prin intermediul Târgului de pe Muntele Găina. Aceeaşi tradiţie spune că cel care
va ciopli în lemn chipul acestei păsări şi o va purta cu el va fi ferit de boli.
Cele expuse reprezintă doar o mică parte din mitologia populaţiei moţeşti
și relevă o importantă ancorare a acestora în imaginar. Reflecţii asupra mitologiei
moţilor au existat încă de la începuturile literaturii şi creaţiei populare, baladele,
cântecele, colindele, costumele populare, cusăturile etc., având înmagazinate în ele
conținuturi mitologice însemnate.
În Ţara Moţilor au fost semnalate obiceiuri, consemnate chiar de către
Herodot, care spunea că „dacii au un munte, nu prea departe de capitala lor,
Sarmisegetuza, unde se adună în fiecare an şi aduc ofrande zeului lor”. La rândul
său, Aristotel afirma că „barbarii ca şi grecii oferă zeilor lor locurile cele mai
171
Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pag. 73.
339
înalte”. Se păstrează printre minerii aurari, credinţe în diferite fiinţe mitologice,
precum vâlvele (ex. Vâlva băilor). În acest sens este interesantă povestea bătrânului
Ioan Mircea, din Abrud, care în urmă cu un deceniu spunea că„ ...doamna
Ecaterina Varga şi-a ascuns lucrurile cele mai preţioase ale casei în Baia Buhii, din
Ştiol, pentru ca ele să nu cadă în mâna cui nu trebuieşte, şi că, după ce au prins-o,
toţi au încercat să intre în gura minei, dar n-au putut, fiindcă se arătă duhul băii
printre cele două stânci, ca două clăi de grâu, ce acum s-or huluit pântru că vântul
şi ploile au adus singurătate şi singurătatea astupă totul dacă omul nu se mai
interesează de un lucru”. (Menţionăm faptul că Ecaterina Varga a fost
contemporană cu Avram Iancu, fiind una dintre cele mai luminoase figuri în lupta
pentru dezrobirea moţilor de sub jugul imperiului habsburgic).
g) Dumnezeu, elementul suprem în coagularea spaţiului mental moţesc.
Divinitatea este poziţionată în partea superioară a piramidei mentale, care
devine „vârful de lance” al trecerii din lumea materială profană în universul
sacramental ceresc. „Conştientizarea divină este exprimată extrem de elocvent
prin gestul larg al ţăranului român, care dintotdeauna, înainte de a porni la drum
îşi face larg semnul crucii, spunând Doamne ajută!. Este cea mai certă dovadă a
faptului că românul s-a născut creştin şi că supune întreaga sa existenţă unor
imperative morale”172.
Implicarea Divinităţii în structura spaţiului mental moţesc, poziţionarea la
partea superioară a piramidei structurale, conferă o dimensiune cosmică certă,
acestui spaţiu mental.
Din punct de vedere al implicării Dumnezeirii în structura spaţiului mental
moţesc, nu se poate face o diferenţiere certă în raport cu celelalte regiuni de pe
teritoriul României, toate spaţiile mentale având în vârful piramidei lor Divinitatea.
Problema, eventual poate fi discutată prin prisma, modului în care comunităţile
umane române au înţeles să păstreze la intensitate maximă, dimensiunea sacră a
spaţiului mental propriu. Din acest punct de vedere, locuitorii „ţărilor” în general,
şi cei din Ţara Moţilor în special, au făcut-o, chiar cu preţul vieţii. Nu trebuie uitat
faptul că, „ţările” reprezintă bastioane ale românităţii şi ale credinţei ortodoxe, idei
de care nu se vor desprinde niciodată. Câteva „clişee”, au rolul de a întări aceste
spuse, chiar dacă, aparent nu au nicio legătură între ele: poporul român s-a născut
creştin (primind învăţătură creştin ortodoxă autentică de la unul dintre cei mai
luminaţi apostoli - Sfântul Andrei), iar acest lucru face ca, pe teritoriul României
circa 99% din populaţie să se declare creştină; 86% dintre români sunt ortodocși; în
luptele pentru apărarea românităţii şi a credinţei străbune s-au aflat în dese rânduri
clerici, care purtau crucea în faţă, simbolizând astfel „arma divină”; „ţările” au fost
entităţile spaţiale regionale care au apărat cel mai acerb valorile tradiţionale
româneşti; în Ţara Moţilor, conducătorii răscoalelor erau în dese rânduri
constructori de biserici şi cunoscători a ceea ce înseamnă valorile ortodoxiei
româneşti (cazul lui Horea care a construit biserici în Ţara Moţilor şi Maramureş);
prezenţa masivă a locuitorilor în locaşurile de cult din Ţara Moţilor, cu ocazia
172
Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pag. 73.
340
sărbătorilor religioase, lucru pentru care moţii depun un efort considerabil pentru a
ajunge din crângurile izolate la biserica comunală; restaurarea vechilor locaşe de
cult are o amploare deosebită, în ciuda posibilităţilor financiare precare etc.
Toate aceste argumente, arată faptul că, Dumnezeu este receptat ca o forţă
supremă vie, faţă de care moţii îşi rânduiesc comportamentul şi caracterul.
Un exemplu folcloric din această regiune are menirea de a argumenta
decisiv prezenţa continuă a Divinităţii în viaţa de zi cu zi a moţilor. Între motivele
florale ale cusăturilor din Ţara Moţilor la loc de cinste stă motivul viţei-de-vie,
frunza, ciorchinele şi ramura, fiind stilizate după un anumit tipic. Acest lucru este
complet paradoxal, deoarece în Ţara Moţilor nu s-a cultivat niciodată viţa-de-vie,
condiţiile climatie şi pedologice fiind cu totul nefavorabile. Şi totuşi, modelul de
cusătură având drept motiv viţa-de-vie este prezent în toate satele din regiune. Cum
a ajuns aici? Este o întrebare dificilă, dificultate accentuată prin prisma faptului că,
femeile moaţe călătoreau puţin prin ţară, de unde l-ar fi putut prelua. Dar cum a
pătruns acest motiv în cusăturile din Sohodol, Albac şi în satele de pe toată valea
Arieşului Mare şi a Arieşului Mic? Trebuie să admitem că a mai existat o cale de
acces, iar aceasta nu poate fi alta, decât împrumutul de la icoanele pe sticlă. Iisus
Hristos este considerat „adevărata viţă-de-vie”, mit aflat în toate textele bisericeşti.
El a fost cunoscut prin intermediul tipăriturilor vechi româneşti, a căror conţinut, a
fost trecut prin filiera greco-bizantină. Printre cele mai valoroase cărţi româneşti
vechi, se remarcă cele găsite în comuna Sohodol (ale mitropolitului Antim
Ivireanul, pe care le-a tipărit în perioada 1712-1714, la Târgovişte). Prin urmare,
viţa-de-vie de pe poarta principală a Templului lui Solomon, cu strugurii ei de aur,
încărcat cu acelaşi simbol religios, a pătruns şi în cusăturile de pe Valea Arieşului.
Subdiviziunile spaţiului mental moţesc.
Structura şi complexitatea spaţiului mental moţesc îl poziţionează în partea
superioară a piramidei spaţiilor mentale de pe teritoriul României. Modul în care
moţii au înţeles să-şi apere valorile străbune în faţa populațiilor alohtone este doar
o latură a mentalităţii lor sănătoase şi solide, transpusă în fapte concrete la acea
vreme. Azi poate părea barbară atitudinea lor, dar dacă, nu ar fi existat atunci,
oameni de acţiune, precum Nicola Ursu, Crişan, Cloşca, Avram Iancu, Ecaterina
Varga etc. şi totul s-ar fi derular doar la nivelul unor simple manifestări de
tatonare, deputaţiuni, petiţiuni şi proteste, poate că naţiunea română ar sta astăzi
mult mai rău decât până în anul 1848.
În cadrul unui spaţiu mental etnografic precum cel al Ţării Moţilor se pot
individualiza mai multe spaţii mentale habitaţionale, care „se identifică cu
localitatea de baştină a unui individ, unde acesta îşi formează primele reprezentări
concrete ale realităţii şi ale cărei cutume şi le imprimă adesea decisiv în
comportament, sub forma unor veritabile reflexe necondiţionate”173. Deşi pun în
evidenţă numeroase asemănări structurale, aceste spaţii habitaţionale prezintă o
mare individualitate funcţională. Ele se cristalizează mult mai pregnant, datorită

173
Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pag. 67.
341
permanentelor interrelaţii dintre aşezările învecinate, prin competiţia de ordin
material şi spiritual, permanentă.
Dintre numeroasele criterii, pe baza cărora s-ar putea identifica o serie de
spaţii habitaţionale moţeşti, două sunt esenţiale, respectiv (1) ocupaţia locuitorilor
şi (2) portul popular.
Din punct de vedere a ocupaţiei, se disting, două subdiviziuni majore ale
spaţiului mental moţesc, una ce înglobează satele din subsistemul forestier (cu
centrul tradiţional la Câmpeni) şi cealaltă, care include satele cu specific minier,
din subsistemul omonim. Aceste două ocupaţii majore, au imprimat o serie de
trăsături deosebite. Moţii aurari s-au considerat, pe bună dreptate mai bogaţi şi mai
emancipaţi, lucru evident prin prisma dimensiunii caselor, a bunăstării materiale, a
bogăţiei portului popular. De partea cealaltă, moţii lemnari, s-au exprimat mai
modest în toate aceste lucruri. În cadrul acestora din urmă, apar diferenţiei mai
pronunţate, prin specificul modului de prelucrare a lemnului.
Cea mai dezvoltată şi mai caracteristică ramură a industriei casnice din
Ţara Moţilor a fost cea a vaselor de lemn, ca principală ocupaţie a moţilor de pe
cursul superior al Arieşului (ex. localităţile amonte de Câmpeni - Vidra de Jos,
Vidra de Mijloc, Avram Iancu, Ponorel, Vadu Moţilor, Neagra, Albac, Scărişoara,
Gârda, Lăzeşti, Arieşeni etc.), fapt ce a creat un puternic etos, în comparaţie cu
restul moţilor, funcție de modul de prelucrare a lemnului. În cadrul ciubărarilor, se
identificau mai multe sub-categorii, precum: ciubărarii ambulanţi (holoangării);
ciubărarii meseriaşi la domiciliu; ciubărarii proprietari de cai şi căruţe; negustorii
de vase (sfârnarii) - prezenți, mai ales în comuna Avram Iancu.
Fierăstraiele de apă ţărăneşti (producătoare de cherestea) au fost prezente
în trecut pe toate văile din Ţara Moţilor, neputându-se astfel, identifica, spaţii
mentale habitaţionale, pe baza acestui mod de prelucrare a lemnului. În schimb,
cioplitura, pune în evidenţă o serie de diferenţieri, cei mai buni cioplitori, fiind
moţii din Vadul Moţilor, Albac, Horea, Scărişoara și Arieşeni.
Un alt criteriu esenţial, pe baza căruia se pot delimita spaţii mentale
habitaţionale în Ţara Moţilor, este portul popular, care prin bogăţia sau simplitatea
sa, prin culori, prin bogăţia accesoriilor, poate contura anumite specificităţi în
cadrul regiunii. Din acest punct de vedere, se poate identifica, fără rezerve un
spaţiu mental habitaţional al buciumanilor, în opoziţie cu spaţiul mental
habitaţional al celorlalţi moţi.
Frumosul port buciumănesc, descris de Dunăre, N. și Focșa, Marcela174 nu
mai este întâlnit „la tot pasul şi insul”, fiind utilizat doar cu ocazia unor momente
importante, precum nunţi, botezuri, sărbători etc. În cadrul acestui port, erau
renumite costumul buciumănesc (pieptar „bătut”, laibăr alb, pălărie aşa-zisă de
barşon, cioareci de pănură albă şi cizme), costum care, se bucura de cea mai mare
trecere în comunele din jurul Abrudului, ajungând chiar până la Mogoş, Valea-
Barnii, Ciuruleasa, Sohodol, Bistra, Lupşa, până la Baia de Arieş. Pentru portul

174
Dunăre, N., Focșa, Marcela (1964), Portul buciumanilor din Munții Apuseni, Edit. de Stat pentru
Literatură și Artă, București.
342
buciumănesc specifică este culoarea roşie, în cazul costumelor purtate de fetele
tinere. Costumul femeiesc era compus din pieptar „bătut”, cămaşă brodată de
culoare neagră şi roşie, basma (chişchineu) neagră, căreia i se aplica, pe plan local,
diferite broderii, de cele mai multe ori din culoare roşie şi albastră, precum şi
galben, poale brodate cu negru, uneori şi cu albastru.
Zona buciumanilor este cunoscută prin broderiile de culoare neagră, în
timp ce, satele de pe Arieşul Mare și Arieșul Mic, se caracterizau tot prin culoarea
neagră, dar în combinaţie cu albastru, roşu şi galben.
Dezvoltarea economică a influenţat, în primul rând complexitatea broderiei
costumului popular românesc din Ţara Moţilor. Buciumanii erau mai bogaţi şi mai
„făloşi” pentru că au trăit într-o zonă minieră, în timp ce, „ţopii”, din amonte de
Câmpeni, s-au preocupat dintotdeauna cu văsăritul din lemn, fiind mult mai săraci
şi costumele populare mai modeste.
Portul buciumănesc se completează, încă de la începutul secolului trecut,
cu podoabe de origine meşteşugărească, podoabe de aur, argint etc. „În momentul
în care ţundra nu a mai convenit, din cauza arhaismului său, s-a adoptat jacheta de
croială orăşenească, după modelul de la mijlocul secolului al XIX-lea”175.
Ţara Moţilor este una din regiunile de pe teritoriul României, care se află
în vârful piramidei în ceea ce priveşte potenţialul de generare şi de păstrare a unui
spaţiu mental etnografic autentic. Tradiţia exploatării şi prelucrării lemnului,
dragostea pentru păduri, ca principal bun existenţial, vechimea exploatărilor
aurifere, valenţele etnografice, luptele pentru păstrarea libertăţii şi demnităţii
umane, raportarea la Divinitate, ca forţă supremă etc., sunt câteva dintre
argumentele considerării Ţării Moţilor ca regiune ai cărei locuitori au dezvoltat un
spațiu mental unic.
Aplicaţia practică nr. 25.
Plecând de la modelul de analiză al spaţiului mental moţesc, prezentat mai
sus, studenţii vor trebui să evidențieze principalele trăsături ale spaţiului mental
aferent regiunii de proveniență a lor.

175
Dunăre, N., Focşa, Marcela (1964), Portul buciumanilor în Munţii Apuseni, Edit. de Stat pentru
Literatură şi Artă, Bucureşti, pag. 71.

343
 BIBLIOGRAFIE
1. Apolzan, Lucia (1943), Sate-Crânguri din Munţii Apuseni. Observaţii asupra
aşezării lor sociale, în Rev. „Sociologia Românească”, anul V, nr. 1-6, Edit.
Ramuri, Craiova.
2. Apolzan, Lucia (1987), Carpaţii - Tezaur de Istorie. Perenitatea aşezărilor
risipite pe înălţimi, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
3. Beaujeu-Garnier, Jacqueline (1971), La géographie: méthodes et perspectives,
Mason, Paris.
4. Beaujeu-Garnier, Jacqueline, Chabot, G. (1971), Geografie urbană, Edit.
Științifică, București.
5. Berry, B. J. L. (1968), A Synthetis of Formal and Functional Regions using a
general Field Theory of spatial Behaviour, în Spatial Analysis, A Reader in
Statistical Geography, Prentice-Hall.
6. Birot, P. (1970), Les regions naturelles du globe, Paris.
7. Blacksell, M., Williams, A. M. (1994), The European Challenge, Oxford
University Press, United Kingdom.
8. Bleahu, M. (1989), Tectonica globală, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
9. Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Edit. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
10. Boţan, C. N. (2005), Aspecte critice în sistemul geografic al Ţării Moţilor, în
Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Geographia, anul L, nr. 2, Cluj-Napoca.
11. Boţan, C. N. (2005), Populaţia - factor critic în constituirea sistemului
regional al Ţării Moţilor, în vol. Simpozionului Internaţional „Probleme
demografice ale populaţiei în contextul integrării europene”, pag. 104-111,
Edit. ASEM, Chişinău.
12. Boțan, C N. (2008), Geografia regională a continentelor: Europa, Îndrumător
de lucrări practice, Centrul de Multiplicare al Universității „Babeş-Bolyai”,
Cluj-Napoca, ediția a II-a (revăzută și adăugită).
13. Boțan, C. N. (2009), Europa. Geografie regională aplicată, Centrul de
Multiplicare al Universității „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.
14. Boțan, C. N. (2010), Țara Moților. Studiu de geografie regională, Edit. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
15. Boțan, C. N., Maier, A. (2004), Premisele demografice ale constituirii sistemului
regional în Țara Moților, în Analele Universității din Oradea, Geografie, tom
XVI, Edit. Universității din Oradea, Oradea.
16. Boţan, C. N., Ilovan, Oana-Ramona (2005), Continuity and reconversion in the
industry of Moţilor Land, în vol. International Conference „Regional Growth
Agendas”, University of Aalborg, Denmark, pag. 33-34, Aalborg.
17. Breitfeld, K. și colab. (1995), Das vereinte Deutschland, Institut für
Landerkunde, Leipzig, Germany.
344
18. Brunet, R. (2005), Le Développement des territoires: formes, lois,
aménagement, Éditions de l'Aube, Paris.
19. Butură, V. (1978), Etnografia poporului român. Cultura materială, Edit.
Dacia, Bucureşti.
20. Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I. (1982),
Geografia continentelor: Europa, Edit. Didactică și Pedagogică, București.
21. Christaller, W. (1933), Die Zentralen Orte in Süddeutschland, Gustav Fischer,
Jena. Translated by Baskin, C. W., Central Places in Southern Germany,
Englewood Cliff, N.J., Prentice Hall.
22. Claval, P. (1993), Initiation à la Geographie regionale, Nathan, Paris.
23. Cocean, P. (1991), America, Curs litografiat, Universitatea „Babeş-Bolyai”,
Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.
24. Cocean, P. (1997), Țara (The Land) - A Typical Geographical Region of
Romania, RRG, 41, București.
25. Cocean, P. (2002), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
26. Cocean, P. (2004) - coord. -, Planul de Amenajare a Teritoriului Regiunii de
Nord-Vest, Coordonate majore, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
27. Cocean, P. (2005), Geografia Europei, Edit. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
28. Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită.
29. Cocean, P. (2010), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, ediţia a III-a, restructurată şi adăugită.
30. Cocean, P., Ciangă, N. (2000), The „Lands” of Romania as mental spaces, în
Revue Roumaine de Géographie, Tomes 43-44, Bucureşti.
31. Cocean, P., Cocean, R. (2003), Regiunea de Nord-Vest a României - Entitate
sistemică de program, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Geographia, anul L,
nr. 2, Cluj-Napoca.
32. Cocean, P., Boţan, C. N. (2005), Specificitatea individualizării spaţiale a
Ţării Moţilor, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Geographia, anul
XLVIII, nr.2, Cluj-Napoca.
33. Cocean, P., Alexe, Rădița (2007), Regionarea geografică a Europei, Edit.
Transversal, Târgovişte.
34. Cocean, P., Boțan, C. N. (2007), Regiunea anizotropă a Someșului Mare.
Structură și funcționalitate, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Geographia,
anul LII, nr. 2, Cluj-Napoca.
35. Cocean, P., Boţan, C. N., Ilovan, Oana-Ramona (2011), Judeţul Bistriţa-
Năsăud, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
36. Conea, I. (1993), Țara Vrancei. Geografie istorică, toponimie și terminologie
geografică, Edit. Academiei Române, București.
37. Coteț, P. (1967), Europa și Asia. Geografie fizică, Edit. Didactică și
Pedagogică, București.
38. Cubitt, Tessa (1988), Latin America Society, Longman, New York.
345
39. David, M. (1923), Munţii Apuseni, Edit. Cartea Românească, Bucureşti.
40. Dauphiné, A. (1979), Espace, region et systeme, Edit. Economica, Paris.
41. Dematteis, G., Lanza, Carla (2011), Le città del mondo. Una geografia urbana,
UTET Universita, Torino.
42. Dezsi, Șt., Bădărău, Al., Man, T. (2000), Câteva considerații asupra abordării
„Ţărilor” ca regiuni geografice funcționale, în Regionalism and Integration,
Timișoara-Tubingen-Anvers.
43. Dumolard, P. (1975), Région et régionalisation. Une approche systémique, în
l'Espace Géographique, 2, Paris.
44. Dunăre, N. (1981), Arta populară din Munţii Apuseni, Edit. Meridiane, Bucureşti.
45. Dunăre, N., Focşa, Marcela (1957), Portul buciumanilor din Munţii Apuseni,
Edit. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti.
46. Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2001), Geografia populației, Edit. Corint,
București.
47. Fremont, A. (1980), L'espace vecú et la notion région, Travaux de l'Institut
de Gégraphie de Reims, 41-42, Reims.
48. Frâncu T., Candrea, G. (1888), Românii din Munţii Apuseni: Moţii, Edit.
Tipografia Modernă, Bucureşti.
49. Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continetelor: Europa. Note de curs,
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.
50. Gârbacea, V. (1998), Europa sudică, Curs litografiat, Universitatea „Babeş-
Bolyai”, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.
51. Ghinoiu, I. (1981), Popasuri etnografice româneşti, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
52. Giurescu, C. C. (1975), Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri
până astăzi, Edit. Ceres, Bucureşti.
53. Goodal, B. (1987), The Penguin Dictionary of Human Geography, Penguin
Books, London.
54. Hägestrand, T. (1968), Innovation's Diffusion as a Spatial Process, Chicago
University Press, Chicago.
55. Harris, C. D., Ulmann, E. L. (1933), The Nature of Cities, în Annals on the
American Academy of Political and Social Sciences, 242, Washington DC.
56. Hartshorne, R. (1939), The Nature of Geography. A Critical Survey of Current
Thought in the Light of the Past, Association of American Geographers,
Lancaster, Pennsylvania.
57. Hoyt, W. H. (1933), The Structure and Growth of Residential Neighbourhoods
in American Cities, Federal Housing Administration, Washington DC.
58. Hyzy, Violette (2001), Reseaux de villes: la position de l'Union Europenne, în
Bull. Asoc. Geogr. Francais, 3, Paris.
59. Ianoș, Gh. (1997), Solurile lumii, Edit. Mirton, Timișoara.
60. Ianoș, I. (1987), Orașele și organizarea spațiului geografic, Edit. Academiei
Române, București.
61. Ianoș, I. (1993), Spre o nouă bază teoretică a regiunii geografice, SCGGG,
XL, București.
346
62. Ianoș, I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Edit. Tehnică, București.
63. Ielenicz, M., Comănescu, Laura, Mihai, B., Nedelea, A., Oprea, R., Pătru,
Ileana (1999), Dicţionar de Geografie Fizică, Edit. Corint, Bucureşti.
64. Kunzmann, K., Wegener, M. (1996) New spatial patterns of European
integration, în D. Pumain, T. Saint-Julien (Eds), Urban networks in
Europe, John Libbey, Paris.
65. Lacoste, Y. (1995), Dictionnaire de géopolitique, Flammarion.
66. Mallet, A. (2002), Les pays, territoires vécus. Cartes les territorires
vécus normands, Études Normandes, Caen.
67. Manciulea, Şt. (1997), Ţara Moţilor - Studii, articole şi comunicări, vol. V,
Edit. Clussium, Cluj-Napoca.
68. Marcelpoil, Emmanuelle (2000), Territoires de développement versus
territoires politiques. L'experience du Sillon Alpin, RGA, 1, Grenoble.
69. Marchand, P. (2001), Ville et developpement socio-spatial en Russie, în Bull.
de L'Asoc. de Geogr. Francais, 3, Paris.
70. Marin, I. (1995), Continentele. Geografie Regională, Edit. Universității din
București, București.
71. Matei, H., Neguț, S., Nicolae, I. (2003), Enciclopedia statelor lumii, ediția a
IX-a, Edit. Meronia, București.
72. Neguț, S. - coord. - (2003), Geografie economică mondială, Edit. Meteor
Press, București.
73. Netea, V. (1977), Munţii Apuseni - Muzeu istoric şi pantheon al poporului
român, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
74. Nijkamp, P., Paelink, J. H. P. (1978), Operational Theory and Method in
Regional Economics, Lexington, Massachusetts.
75. Oyhamburu, Katalin-Gabriel (2000), La recomposition territoriale de
l'Espagne et la mémoire de ses territoires, RGA, 1, Grenoble.
76. Paal, Michaela (2001), Une nouvelle approche de l'importance metropolitaine
et de la relativité des reseaux urbains en Europe, în Bull. de L'Asoc. de
Geogr. Francais, 3, Paris.
77. Papahagi, T. (1925), Cercetări în Munţii Apuseni, în Rev. „Grai şi Suflet”, Bucureşti.
78. Paterson J. H. (1989), North America, Oxford University Press, Oxford.
79. Patiţa, R. (1912), Ţara Ţopilor - despre trecutul Munţilor Apuseni ai
Transilvaniei, Edit. Tipografia Nouă, Orăştie.
80. Păun, N., Păun, A. C., Ciceo, Georgiana, Comănescu, R. A. (2005), Finalitatea
Europei, Edit. Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca.
81. Pendea, F. I. (2003), Geografie regională generală. Îndrumător pentru lucrări
practice, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.
82. Perroux, F. (1950), Economic Space: Theory and Applications, în Quarterly
Journal of Economics, vol. 64, New York.
83. Perroux, F. (1955), Note sur la notion de pôle de croissance, Economée
Appliquée, Paris.
84. Plăiaş, I. (1994), Agricultura montană↔Societate. Munţii Apuseni, Edit.
Libris, Cluj-Napoca.
347
 85. Pop, I. (1977), Biogeografie ecologică, vol. I, Edit. Dacia, Cluj-Napoca.
86. Pop, P. Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Edit. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
87. Pop, P. Gr. (2001), Depresiunea Transilvaniei, Edit. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
88. Popa, I. (2003), Industria şi comerţul lemnului din Munţii Apuseni, Edit. Altip, Alba-Iulia.
89. Popa-Necşa, V. (1930), Privire asupra agriculturii şi industriei din Ţara Moţilor,
în „Buletinul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor”, vol. IV-V, nr. 7, Bucureşti.
90. Rey, R. (1979), Civilizaţie montană, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
91. Rougier, H. (2001), L'arc alpin et le role des grandes villes de la peripherie dans
le functionnement des reseaux, în Bull. de L'Asoc. de Geogr. Francais, 3, Paris.
92. Russu-Abrudeanu, I. (1928), Moţii, Edit. Cartea Românească, Bucureşti.
93. Simion, F. M., (2001), Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Edit. Grai şi
Suflet - Cultura Naţională, Bucureşti.
94. Suciu, P. (1928), Ţara Moţilor, Edit. Societatea de Mâine, Cluj-Napoca.
95. Suciu, P. (1928), Ocupaţiunea locuitorilor din Ţara Moţilor, în Rev.
„Societatea de Mâine”, Cluj-Napoca.
96. Trebici, V., Ghinoiu, I. (1986), Demografie şi etnografie, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
97. Urdea, P. (2000), Munţii Retezat. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei
Române, Bucureşti.
98. Vallega, A. (1995), La regione, sistema territoriale sostenibile. Compendio di
geografia regionale sistematica, Mursia.
99. Vandermotenn, C. (2000), Geographie de l'Europe, PUB, Bruxelles, Belgique.
100. Vâlsan, G. (1928), Transilvania în cadrul unitar al pământului şi statului român,
în Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, vol. I, București.
101. Vidal de la Blache, P. (1994), Tableau de la géographie de la France. La Table
Ronde, Paris.
102. von Thunen, J. H. (1826), Der insolierte Staat in beziehung auf Landwirtschaft
und Nationalokonomie, Gustav Fischer, Stuttgard. Translated by Wartenburg, C.
M. (1966), The Insolated State, Oxford University Press, Oxford.
103. Vulcănescu, R. (1979), Dicţionar de etnologie, Edit. Albatros, Bucureşti.
104. Wackermann, G. (2001), Reseaux des villes et amenagement durable en
Europe, în Bull. de L'Asoc. de Geogr. Francais, 3, Paris.
105. Wackermann, G., Rey, Violette, Aquatis, Christine (1997), Mutations en Europe
mediane, CNED-SEDES, Paris.
106. Wegener, A. (1937), La genèse des continents et des ocèans. Thèorie des
translations continentales, Paris.
107. Williams, A. M. (1991), The European Community, Blackwell, UK.
108. ***(1997), Carte Les régions de l'Arc Atlantique depuis 1990, Atlas
transmanche, http://infodoc.unicaen.fr/OhRAGE/atlas/.
109. ***(1983), Geografia României, I, Geografie Fizică, Edit. Academiei, București.
110. ***(1998), Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română,
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti.
348
111. ***(2000), Carte Les villes de la Basse Normandie dans le Bassin Parisien,
AdC, Université de Tours.
112. ***(2001), Hachette multimédia / Hachette Livre, Carte la généralité de Caen,
CRDP de Caen.
113. ***(2002), Carte des aires urbaines de Basse-Normandie en 1999, INSEE-IGN.
114. ***(2002), INSEE (L'Institut National de la Statistique et des Études
Économiques), Tableaux de l'économie bas-normande.
115. ***(2003), Atlasul geografic al lumii, Edit. Cartographia, Budapesta.
116. ***(2003), Des démarches pédagogiques: La notion de region, L'exemple de
la Basse-Normandie, Ministère de la Jeunesse, de l'Éducation nationale et de la
Recherche, Direction de l'Enseignement scolaire.
117. ***(2004), Mică enciclopedie de etnografie şi folclor: Ţara Moţilor -
România, Edit. Altip, Alba-Iulia.
118. ***(2012), L'Institut National de la Statistique et des Études Économiques, Paris.
119. ***http://en.wikipedia.org/wiki/Continent.
120. ***http://www.mapsofworld.com/images/world-continents-map.gif.
121. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Asia#Sol.
122. ***http://barzilaiendan.files.wordpress.com.world-map-population-density.gif.
123. ***http://www.bbc.co.uk/blogs/scotlandlearning/small_version_of_map2.gif.
124. ***http://www.scritube.com/geografie/Teoria-tectoniciiplacilor55152.php.
125. ***http://cdn.counter-currents.com/wp-content/uploads/2011/08/Boundary-
Between-Europe-Asia.jpg.
126. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Caucasus-political_en.svg.
127. ***http://strangemaps.files.wordpress.com/2006/11/europedivides.JPG.
128. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Punctele_extreme_ale_Europei.
129. ***http://www.google.ro/search?q=Cabo+da+Rocaand_Cabo+Tarifa&um=1&
hl=ro&gbv=2&tbm=isch&ei=i8cKT9sEon3sgbpYiBDw&start=63&sa=N.
130. ***http://dexonline.ro.
131. ***http://www.arlenelee.net/work/2007_atlas/conclusion.jpg.
132. ***http://www.tehnopol.ee/public/varahaldus/T.jpg.
133. ***http://www-ose.cma.fr/evenements/2005/Images/plan-sophia2.jpg.
134. ***http://www.google.ro/search?hl=ro&q=granit%20de%20rapakiwi&gbv=2
&gs_sm=e&gs_upl=916000l920453l0l920781l18l17l0l8l8l0l281l1750l0.5.4l9l
0&um=1&ie=UTF-8&tbm=isch&source=og&sa=N&tab=wi.
135. ***https://togather.eu/bitstream/123456789/242/1/Armorican%20massif.jpg.
136. ***http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/2/2a/France_Massi
f_central.jpg/200px-France_Massif_central.jpg.
137. ***http://www.infopensiuni.ro/cazaremacin/obiectiveturisticemacin/muntiima
cin77/poza-771.jpg.
138. ***http://www.google.ro/imgres?imgurl/http://www.euratlas.com/Atlasphys/a
pennins.jpg&imgrefurl/http://www.euratlas.com/Atlasphys/Apennins2.htm&us
g__uCoVbJ0Y0Q/cR1gJ48CYxM3GaM=&h=520&w=640&sz=55&hl=ro&st
art=15&zoom=1&tbnid=rr3wIzsYVNYwUM:&tbnh=111&tbnw=137&ei=rS4
dT52wJISNwbM1Lm9Cg&prev=/search%3Fq%3Drelief%2Bmaps%2Bof%2
349
 BEurope%26um%3D1%26hl%3Dro%26sa%3DN%26gbv%3D2%26tbm%3Di
sch&um=1&itbs=1.
139. ***http://media.web.britannica.com/eb- media/.gif.
140. ***http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.holidays-in-alicante-
spain.com/images/physical-map-of-spain-2.jpg.
141. ***http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/e/eb/Italia_fisica_a
ppennini.png.
142. ***http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.highonadventure.com/Ho
a03oct/Dalmatia/mapcroatia.
143. ***http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/f4/Salpausselat-
kartta.svg/330px-Salpausselat-kartta.svg.png.
144. ***http://www.natgeo.ro/explorari/speologie/9054misterulapelorpierdute-din-
dobrogea?showall=1.
145. ***www.wunderground.com/data/images/eu_st.gif.
146. ***http://www.britannica.com/EBchecked/media/157706/Major-warm-and-
cold-currents-of-the-North-Atlantic-Ocean.
147. ***www.latorretaonline.com/.../image036.jpg.
148. ***www.uwsp.edu/.../air_masses_types.html.
149. ***http://www.planetecologie.org/ENCYCLOPEDIE/Statistiques/P61.html.
150. ***http://www.worldbook.com/wb/Students?contentspotlight/climates/europea
nclimate.
151. ***www.europe-map.org/images/europe-rivers-map.gif.
152. ***www.mapsofworld.com/.../sweden-river-map.jpg.
153. ***www.content.answers.com/.../73/300px-Sicily_map.gif.
154. ***www.canaldumidi.com/Images/Cartes/Carte-Canal.
155. ***http://www.rudesheim-rhine.info/z-lahn-mosel.htm.
156. ***cabri-volga.org/img/cabri_map_599.gif.
157. ***http://assets.panda.org/img/map_danube_carpathian_89119.jpg.
158. ***http://www.grid.unep.ch/product/publication/freshwater_europe/images/rhine.jpg.
159. ***http://www.grid.unep.ch/product/publication/freshwatereurope/images/map6.
160. ***http://www.google.ro/imgres?q=ladoga-onega+lake.
161. ***http://www.google.ro/imgres?q=taiga+landscape&um.
162. ***http://www.google.ro/imgres?q/alces/alces&um/1&hl/ro&sa/N&biw/1280&bih.
163. ***http://sedac.ciesin.org/wdc/downloads/maps/population/GPWv3_Populatio
n_Density_Grids/Population_Density_2000_Europe.jpg.
164. ***https://www.cia.gov/library/publications/the/world/factbook/wfbExt/region/eur.html.
165. ***http://sedac.ciesin.org/gpw/maps/Great/Britain/10m/LECZ/and/population/density.
166. ***http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.library.uu.nl/kaartenzaal/S
oftwaresite/Beschrijvingen/AtlasBRD.gif&imgrefurl=http://www.library.uu.nl/kaa
rtenzaal/Softwaresite/Beschrijvingen/AtlasBRD.html&h=569&w=799&sz=30&hl
=ro&start=20&um=1&tbnid=SmBr44MPhaQgM:&tbnh=102&tbnw=143&prev.
167. ***http://cache.eb.com/eb/image?id=71755&rendTypeId=4.
168. ***www.eurominority.org/documents/cartes/europe.
169. ***http://cache.eb.com/eb/image?id=6406&rendTypeId=4.
350
170. ***http://www.rollintl.com/roll/swisslang.gif.
171. ***http://www.onparou.com/pro/maps/50/map-1350.gif.
172. ***www.russianamericanchamber.org/images/Karelia.
173. ***www.irishclub.org/MAP.jpg.
174. ***www.godowales.com/Traveling_to_Wales.
175. ***http://goeurope/graphics/basque/jpg.
176. ***http:/wikimedia./wikipedia/Caucasus-ethnic_en.sv.
177. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Catalonia.
178. ***http:/www.villacatalonia.com/gfx/pictures/1074536182.gif.
179. ***http://www.gencat.cat/index_eng.htm.
180. ***http://www.google.ro/imgres?q=iurta+lapona&um.
181. ***http://www.colourbox.com/image/russiakindonthecityofvolgogradfrom-
height-image-2306215.
182. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C8%9Ba/de_peste_m%C4%83ri.
183. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista/teritorii/dependente/dupa/continent/Europa.
184. ***http://europa.eu/about-eu/basic-information/index_ro.htm.
185. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83.
186. ***http://www.scribd.com/doc/28442366/Asocia%C5%A3ia-
European%C4%83-a-Liberului-Schimb.
187. ***http://www.google.ro/imgres?q=uniunea+europeana&um.
188. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9BiaTratatuluiAtlanticuluideNord.
189. ***http://www.google.ro/imgres?q=NATO&um.
190. ***http://www.moldova.ms/?l=ro&a=65.
191. ***http://www.google.ro/imgres?q=comunitatea+statelor+independente.
192. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Spa%C8%9Biul_Economic_European.
193. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:OSCEmap_2005.png.
194. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_pentru_Securitate_%C8
%99i_Cooperare_%C3%AEn_Europa.
195. ***http://www.google.ro/imgres?start=174&um=1&hl=ro&biw=1280.
196. ***http://polska.pl/polska/51,125333,11433744.html?i=33.
197. ***http://www.jhgphoto.com/photo-blog/2011/9/24/bmw-headquarter-
munich-bavaria-germany.html.
198. ***http://www.google.com/imgres?um=1&hl=en&sa=N&tbo=d&biw=1280&
bih=789&tbm=isch&tbnid=qXpNzimqxjoKJM:&imgrefurl.
199. ***http://www.google.ro/imgres?um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih
=789&tbm=isch&tbnid=97kuCIi3IUJxRM:&imgrefurl=http://george2210.blog
spot.com/2009/02/1-transsiberianul.html.
200. ***http://www.google.ro/imgres?start=190&um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=
1280&bih=789&tbm=isch&tbnid=zfDimzsb0sTHtM:&imgrefurl.
201. ***http://www.google.ro/imgres?um/1&hl/ro&sa/N&tbo/d&biw/1280&bih/78
9&tbm/isch&tbnid/9yII61E/SU3muM:&imgrefurl/http://www.perekop.net/exc
ursionsincrimea.
202. ***http://www.google.ro/imgres?um=imgurl=http://m.incomemagazine.ro/upload
s/modules/news/2011/10/67379/Centrala_nucleara_Cernavoda1.jpg.
351
203. ***http://www.google.ro/imgres?um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih
=789&tbm=isch&tbnid=pGtsjl3iTpvanM:&imgrefurl=http://www.piste-
maps.co.uk/France/ValdIsere.aspx.
204. ***http://www.linternaute.com/savoir/diaporama/saint/gothard/2.shtml&docid
=IvfbSl99KlGNkM&imgurl=http://www.linternaute.com/savoir/diaporama/sai
nt-gothard/images/stgothard.jpg.
205. ***https://www.google.ro/search?hl=ro&q=polder.
206. ***http://www.airbus.com/galleries/photo-gallery/dg/idp/18255-france-
toulouse-a330-a340-fal-2/?backURL=galleries/photo-gallery/filter/a330a340-
family/cache/0/?p=6.
207. ***http://www.google.ro/imgres?start=84&um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=12
80&bih=789&tbm=isch&tbnid=yHt9S8ocyt7FM:&imgrefurl=http://www.bonjou
rlafrance.com/france-trains/tgv-brittany/schedules/lille-nantes-le-croisic.html.
208. ***https://www.google.ro/search?hl=ro&q=eurotunelul&bav=on.2,or.r_gc.r_p
w.r_qf.&bpcl=4009650.
209. ***http://www.google.ro/imgres?um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih
=789&tbm=isch&tbnid=qBFIvxwxVhOrjM:&imgrefurl=http://www.directboo
king.ro/prezentare-la-manga-informatii-poze-imagini.
210. ***http://www.novosti.rs/vesti/naslovna/aktuelno.69.html:335442-Novi-zivot-
za-Lepenski-vir.
211. ***http://alliance.la.asu.edu/maps/Europe.PDF.
212. ***http://www.lib.utexas.edu/maps/europe/finland_rel96.jpg.
213. ***http://www.lib.utexas.edu/maps/europe/hungary_land_1973.jpg.
214. ***http://www.aubrac.com/.
215. ***http://Perry-Castañeda-Libray-Map-Collection.
216. ***http://www.vendegvaro.hu/2-3.
217. ***http://www.aca.org.ar/servicios/cartografia/atlas.
218. ***http://www.basse-normandie.net/atlas., Damette, F., Scheibling, J. Carte
les systèmes urbains de la France, Le Bassin Parisien, D.A.T.A.R-La
Documentation Française.

352