Sacrificiul Ofeliei și al lui Hamlet a reușit să reordoneze „lumea scoasă din țâțâni.

”
Hamlet este cel care a sacrificat dragostea lui pentru Ofelia și dragostea ei pentru el,
pentru a-și răzbuna tatăl și a restabili dreptatea. În această piesă a lui Shakespeare, dragostea
fiului pentru tatăl lui este motorul întregii acțiuni și situația este de așa natură încât Hamlet e
conștient că deocamdată în sufletul lui nu e loc și nici timp de a-și manifesta iubirea pentru
Ofelia. El vrea ca această ființă, atât de naivă și de fragilă, să nu își piardă nicioadată
frumusețea sufletească și de aceea o trimite la mănăstire. Știe că lumea, așa cum e ea, urâțește
tot ce se află în raza ei nimicitoare. Hamlet vrea să o știe în siguranță, și poate, după ce toată
furtuna se va liniști, să vină o zi când el și Ofelia să viețuiască împreună departe de lume. Este
ceea ce reușesc să facă Miranda și Ferdinand. Ofelia va împlini dorința lui Hamlet, mult mai
curând decât acesta se aștepta. Ea nu merge la mănăstire... mănăstirea nu este nici ea complet
ferită de urâciuni, ci se va ascunde în moarte. De fapt, chiar Hamlet, dorind cu ardoare ca
Ofelia să rămână un ideal, îi dorește, fără să vrea, într-un fel moartea: „Dacă te măriți, îți
dăruiesc această pacoste drept zestre: să fii castă precum gheața, neprihănită precum zăpada.”
(III, 1) La mormântul Ofeliei, el nu găsește cuvinte să-și strice durerea: „Cine-i acel a cărui
suferință/ Răsună-atât de-asurzitor? A cărui/ Rostiri de jale farmecă și-opresc/ Rătăcitorii aștri
ca s-asculte,/ Răniți de uluire? Eu sunt Hamlet/ Danezul.” (V, 1) Nimic nu i se pare demn de
făcut sau de zis și îl atacă pe Laert: „Cam ce poți să faci? Să plângi?/ Să lupți? Să-ți sfâșii
haina? Să postești?/ Să bei oțet? Să-nghiți un crocodil? Și eu pot face astea.” (V, 1) Hamlet își
dă seama că singurul om care îi semăna nu îi mai putea sta alături niciodată. Ofelia era
templul în care el își depusese toate visele, știind că acolo erau în siguranță. Templul s-a
inundat cu tristețe. Iubirea dintre Hamlet și Ofelia prinsese și zile mai bune pentru că Ofelia îi
vorbește de jurăminte și amintiri trăite împreună. Hamlet recunoaște: „Te-am iubit cândva”
(III, 1) și o iubește încă, dar neliniștea din sufletul lui, ce atinge proporții metafizice în
celebrul monolog „A fi sau a nu fi” (III, 1), înăbușe sentimentul. Mugurele iubirii lor pure a
stagnat pentru că a fost privat de seva vieții.