I

Eu sînt Ofelia

de Gertrud Fussenegger

Traducerea în limba româna Dan Stoica

În elegantul nostru cămin de bătrîni "Muntele păcii eterne" s-a mutat artista emerită N.N. Doamna
N.N. a fost distinsa cu medalia Sarah-Berndhard, inelul "Eleonora Duse" şi este membră de onoare
a Asociaţiei internaţionale "Shakespeare". Specialiatatea ei au fost rolurile de iubită, mai ales în
piesele shakespeariene. A stralucit în mod deosebit întruchipînd-o pe Ofelia lui Hamlet.

Bravo, domnul meu, bravo! Va-ţi ţinut după mine. Vroiaţi să vorbiţi Ofeliei. Cum
îmi găsiţi reşedinţa? –( Cam dărăpănată?) - Pot să-mi închipui.
Dar pentru Ofelia merită să faci un drum chiar şi aşa.
Luaţi loc, domnul meu. Din păcate nu pot să văd prea bine: e cam întuneric aici, în
toata casa domneşte bezna. Vor să mă convingă că aş fi orbit. Toţi vor să mă
convingă de asta: doctorul, directoarea, ba chiar şi personalul. Caraghios. Văd la
fel de bine ca şi înainte. În faţa ochilor mei stă Helsingör - Helsing ör cu turnurile lui
înalte şi beciurile lui adînci. Iar în faţa stîncilor, valurile care se sparg, fără
încetare. Le aud zi şi noapte. Acolo unde nisipul e spălat de apă printre stînci,
acolo l-am întîlnit eu pe Hamlet... Ne cunoşteam de pe vremea cînd eram copii.
Prinţul şi cu mine. Se potriveşte, nu-i aşa? Familia mea era una din familiile
însemnate ale ţării: Tatăl meu - contele von Polonski: - un om bun şi înţelept. Mult
mai încolo a devenit sub numele de Polonius un personaj ridicul - un intrigant
blestemat, aşa cum l-a descris William. Din păcate. Ah, William...
William nu s-a purtat întotdeauna bine cu noi.

Numai copilăria, nu ne-a putut-o răpi, mie şi lui Hamlet.

Aveam una şi aceiaşi bonă, dormeam în acelaşi pat, el de cinci şi eu de patru ani.
Nu, nu! Ce vă imaginaţi!? Vîrsta nevinovăţiei. Cel mai mult ne placea să ne jucăm
în grădina din Helsingör, un loc liniştit, ascuns. Era acolo un gard viu de trandafir
sălbatic şi de jur împrejur tufişuri de fragi. În iulie, cînd se coceau, se făceau
zemoşi şi dulci.
Prinţul Hamlet... Cum să vi-l descriu? Un copilandru, un băiat scump de-ţi venea
să-l mănînci, numai lapte şi sînge. Da' ce vorbesc eu: Lapte şi sînge? Numai lapte
şi miere, cu părul lui blond, cu pielea lui atît de albă. Şi ochii lui, cum mai putea să
fulgere cu ei. - Jucării aveam o grămadă dar amîndoi preferam să ne jucăm cu un
măr de argint: cînd îl dădeai de-a dura scotea sunete, cling, clang - iar suntele se
mai auzeau chiar mult după ce mărul se oprea locului.

Într-o zi ne-a sărit mărul sub un frunziş de fragi.

M-am strecurat după el, prinţul Hamlet s-a luat după mine. Aşa ne-am tîrît pe sub
tufişuri. Eram întinsă pe burtă şi ţineam mărul apăsăt la piept, aşa că se poate
foarte bine ca rochia să mi se fi suflecat. Am simţit gura prinţului Hamlet pe
genunchi - şi pe urmă dinţii. M-a muşcat, eu am ţipat. Pe urmă am tăcut.
Guvernanta, care stătea în spatele zidului de trandafiri ne atrase atenţia: " Fiţi
cuminţi copii, fiţi cuminţi". Dar noi nu era cuminţi.
 II
Cînd prinţul Hamlet mi-a smuls mărul de argint, gulerul său alb era pătat de sînge.
Bona ne dojeni: " Iar a-ţi mîncat din fragi. Veniţi încoace să vă curăţ."
Curînd luă sfîrşit şi vremea tovărăşiei noastre.. Seara cînd tata lua masa cu
regele, îl vedeam pe Hamlet, pe atunci cam de paisprezece ani, stînd ca un copil
mic pe genunchii tatălui său, cu amîndouă mîinile agăţate de gîtul acestuia. Nu -mi
spunea decît rar vreo vorbă. Dar sub genunchi mai aveam cicatricea ... o pipăisem
de multe ori de atunci... nu puteam s-o văd, dar îmi închipuiam că o simt mereu ca
o mică, mereu repetată înţepătură dureroasă.

Mai înainte să plece la Wittenberg, Hamlet mai m-a căutat odată în odaia mea şi
mi-a spus: "Cînd am să mă întorc am să fac din tine regina mea." Şi eu l-am
crezut. Oh, Dumenzeule, şi încă cum l-am mai crezut.

În Wittenberg a rămas mulţi ani, prea mulţi, domnul meu, dacă pot să mă exprim
aşa.
După şapte ani, îşi anunţă reîntoarcerea..
Stăteam lîngă tatăl meu şi tremuram de frică, ca nu cumva acesta să nu audă
bătăile inimii mele.

Primul care a păşit pe pasarelă a fost prinţul. Faţa prinţului mi se părea asemeni
făinii... şi foarte slab. Regele a păşit înainte ca să-l îmbrăţişeze, oamenii curţii
strigau Vivat şi loveau armele de scuturi, aşa că în prima clipă nu am înţeles ce a
spus prinţul. Mai tîziu s-a povestit că la urarea de bun-venit a tatălui nu a dat nici
un răspuns, în schimb ar fi întrebat: "Unde-i poporul?" "Poporul?" ar fi exclamat
regele mirat, apoi a făcut un gest spre curtea adunată, spunînd: "Iată-l".
"Unde?" Prinţul se uită în jur - şi în privirea lui era ceva care îi făcu pe oameni să
amuţească. "Nu văd nici un popor. Şi trecu pe lîngă ei ca şi cum ar fi căutat pe
cineva.

Mai tîrziu s-a răspîndit zvonul că ar fi îmbrăţişat un copil jerpelit şi un pescar

puţind a peşte.
Acesta a fost începutul întoarcerii acasă a lui Hamlet. Curînd începu să se
zvonească în şoaptă că între el şi părinţi se iscase discordie. - Şi chiar aşa şi era.

Remarc domnul meu că sînteţi neliniştit.

O simt. Nu sînteţi muţumit cu povestea mea. Aveţi o alta în minte, o cu totul altă
poveste.
Faimoasa poveste a regelui ucis de un ticălos viclean. Asta e doar scena cu
paznicii de noapte de pe stîncile Helsingör-ului - şi cu fantoma, care îi înspăimîntă
şi care în cele din urmă apare "din bezna nopţii, cumplită arătare".
Şi acum auziţi de la mine o cu totul altă poveste. Se poate una ca asta?

Acum, stimatul meu domn, doar nu vă închipuiţi că William credea în fantome? Oh,
în nici un caz el, era doar una din minţile cele mai luminate ale secolului. Dar în
cazul acesta a avut nevoie de o fantomă, de o recuzită din lumea cealaltă, cu
oasele zdrăngănind în armură - de ce? - Ca să-l scuze pe Hamlet, ca să-l pună în
drepturile lui de Revoltat, fără să mai fie loc de îndoială, mă înţelege-ţi? Iată
motivul pentru care William a scos fantoma din groapă - iar aceasta deveni pe loc
cea mai renumită fantomă din întreaga literatură.
Publicul încă mai tremură cînd se aude vocea din turnul de aramă: " Dormeam ca
de-obicei după-amiaza/Într-o grădină, cînd, în tihna mea,/Cu zeamă blestemată de
cucută/ Într-o sticluţă, unchiul tău veni/Şi-n porţile urechii-mi deşertă/Acel venin.
Aşa a trebuit să mor. Hamlet, răzbună-mă!".
Cine-ar mai îngrăzni să se îndoiască?
 III
Fantomele nu spun minciuni. Spiritele nu înşeală, asta e un lucru recunoscut.
Închipuiţi-vă domnule meu că prinţul ar fi fost informat pe altă cale, printr-un
servitor, prieten, sau chiar prin mine, Ofelia! Oh Doamne, cîte inconvenienţe! În
primul rînd mă întreb dacă ar fi trebuit să ne creadă? Ar fi trebuit să ne bănuiască
că minţim, o intrigă netrebnică sau un zvon necugetat. Actul întîi ar fi fost distrus
cu vorbărie şi tergiversări. Aşa însă, fantoma din cavou a rezolvat totul într-o sută
de versuri; l-a transformat pe regele atotputernic într-un neisprăvit, pe mamă într-o
javră şi lui Hamlet i-a pus pe cap tichia de nebun - ca semn al actului răzbunării.
Şi această sarcină a fost tocmai chinul lui Hamlet.
Aşa că, domnul meu, trucul cu fantoma a fost genial.

În felul ăsta William a cîştigat timp ca să prelucreze cu minuţie şi sensibilitate

furiile prinţului. Sînt furiile unui pierde-vară, ale unuia care se îndoieşte de tot şi
toate, care vrea să răstoarne cerul şi pămîntul dar se calcă singur pe picioare.
Scoate sabia la timpul nepotrivit şi străpunge o perdea, şi pe tatăl meu în locul
oribilului ucigaş. Sărmanul Polonius. Sa fie asta o faptă eroică? - Ce mai personaj
şi Hamlet ăsta!

Cu el, se spune, William s-a depăşit pe sine. Fireşte: Cu aşa ceva nu puteai s-o
scoţi la capat fără să ai un model în carne şi oase. - Şi cine a fost acela? - Oh,
nicidecum o persoană oarecare. Poţi să ţi-o destăinui tinere domn: Elisabeth.
Regina. Regina lui timp de patruzecişicinci de ani. Aşa ceva te marchează. Vroia
să fia divinizată de propriul popor - şi era o pacoste pentru miniştri. Ca şi pentru
iubiţi.

Să nu mă înţelegeţi greşit domnul meu. William nu copia. În nici un caz nu copia..

Realitate încremenită... aşa ceva a lăsat pe seama altora. Şi totuşi Elisabeth i-a
servit de model. Un model cere să fie prelucrat, pune la încercare puterea
spiritului, puterea de întruchipare a viselor, scoate la iveală forţa demiurgică. În
cuptorul fierbinte al fanteziei totul se poate schimba. O femeie se transformă în
bărbat, dintr-o regină a Angliei apare un prinţ al Danemarcei; şi dintr-o mamă
asasinată, un tată ucis - iar din Essex, Ofelia. Aşa îşi structurează un geniu Lumea
- ca pe o unealtă; atotputernică. Aproape atotputernică.

Da, da, ştiu: I s-a reproşat lui William că în piesele sale ar fi născocit prea puţin;
pe unde se ducea, şi mergea cam peste tot, se aşeza şi privea: piese cu cavaleri
sîngeroşi, poezii mizerabile, monoloage nesfîrşite şi obscene, gîndite de nişte
mărginiţi, jucate de nişte săraci cu duhul, bîlbîiţi, urlînd în gura mare şi vorbind
printre rîgîieli. Scîndurile scîrţîiau, costumele se tîrau pe jos, luminile se stingeau
iar actorii care nu mai aveau nici o intrare se îmbătau în spatele scenei. Dar
William rămînea atent. Rămînea locului şi asculta: o frază, o expresie, un motiv -
nimic nu era prea neînsemnat ca el să-l treacă cu vederea. Strîngea în el tot. O
grămadă de lucruri gata să se topească în cuptorul fanteziei sale.
Şi atunci cînd se aşeza în cămăruţa sa, trăgea zăvorul încăperii de la mansardă,
atunci vocile începeau să răsune în el. Replică şi contrareplică, întrebrări, strigăte,
murmure - tot ce citise, văzuse, ascultase mai înainte nu mai exista, exista numai
o materie care se topea, se transforma, sub pana lui grăbită, pentru ca să renască
pentru veşnicie.
Pentru veşnicie, am spus. Ah nu, domnul meu. Aproape tot ce scria William era
pentru scenă, şi prin aceasta, era o materie menită se schimbe necontenit.
Ce ar fi scena dacă nu ar exista această amestecătură interminabilă între vis şi
realitate pe de-o parte şi întruchiparea ei mereu înnoită, pe de alta? Rămîn textele
la fel (rămîn ele aceleaşi?), atunci sînt spuse totuşi de voci diferite. De alte
înscenări, culise, lumini - şi bineînţeles de alţi actori. Nici unul nu-i Hamlet, aşa
 IV
cum l-a visat William. Nici una Ofelia, aşa cum a trimis-o el la mănăstire, nici o
Julietă, nici o Jessica, aşa cum le vroia el.
Am spus Julieta? Jessica? Da, domnul meu, am motivele mele să le numesc
tocmai pe ele. Am fost şi Julieta, şi Jessica - oh, şi multe altele. William mi-a
ordonat - sau convins cu blîndeţe, asemeni tuturor taţilor înţelepţi, iubind cu
înţelepciune. Ne-am contrazis, eu pe el - şi el pe mine - nopţi întregi. De multe ori,
dorinţele lui mă duceau la disperare.

Iertaţi-mă domnul meu! Despre ce vorbeam mai deverme? Vorbeam despre

Hamlet? Da? Dar m-am depărtat cu totul de la povestea pe care vroiam să v-o
spun, pe care începusem să v-o povestesc
Unde rămăsesem cu povestirea mea? - Da: Prinţul Hamlet se întorsese acasă de
la Wittenberg şi în curînd vrăbiile au început să turuie pe la streşine: E scandal
mare în casa regală.
Scandal? De ce scandal?
- Acum trebuie domnul meu, trebuie să vă mai spun cîteva lucruri, ca să înţelegeţi
de unde s-a născut totul.

Pe vremea aceea mai eram încă copii, pe jumătate copii, şi atunci a venit peste noi
potopul, marele prăpăd, care năvălii din vest, din nord, din est. Ţara rămăsese de
paragină, porturile una cu pămîntul, flota a fost făcută bucăţi, ţarinile otrăvite cu
sare. Pe unde ascultai numai jale şi disperare: nenorocirea s-a abătut peste
Danemarca noastră
Dar ce să vezi! Oamenii se jeluiau, dar se puneau şi pe treabă. Răzuiau sarea şi
nisipul de pe unelte. Tăiau cu fierăstraiele şi băteau cu ciocanul, construiau
acoperiş după acoperiş. Chiliile vaselor erau din nou reaparate, şi că erau mai
solide decît înainte, mai bune pentru drumuri peste mare, mai iuţi şi mai zvelte. Şi
ceea ce nu mai crezuse nimeni se întîmplă: ţara se curăţă.
Totul era o sărbătoare - se vorbea ca despre o minune.
Cine mai putea lua în serios vechile legi, indicaţiile scriese mărunt, obiceiurile
severe?
Cine mai putea să interzică cetăţenilor să se îmbrace în mătase şi catifea şi să-şi
împodobească casele, aşa cum mai înainte numai nobilii aveau voie? Cine putea
lua în nume de rău armatorilor de vase, dacă afacerile lor nu erau tocmai din cele
mai curate? Şi dacă curtea regală îşi avea şi ea partea din aceste afaceri... Pe
scurt: Cine putea să împiedice ca unele lucruri să înceapă să putrezească în
Danemarca? - Pe cine deranja una ca asta? Cine avea curajul să se ridice
împotrivă?
In Wittenberg, cu siguranţă, existau oameni care se ridicau împotrivă, pentru că
asta le era menirea: să se ridice împotriva lipsei de perfecţiune a lumii. S-au
apropiat de urechea prinţului şi au picurat în ea zeama nemuţumirii...
Aşa a murit tatăl în el, cel pe care mai înainte îl iubise, acel tată a murit în inima şi
mintea lui Hamlet - şi fiul se întoarse din Wittenberg ca să răzbune imaginea acelui
tată...
Iar eu - eu nu aşteptatsem decît ca el să nu aibă altceva de făcut mai grabnic decît
să-mi declare iubirea lui. Phuii...
Zilele treceau şi în fiecare din ele mi se părea că sînt înlănţuită într-o grădină
cuprinsă de flăcări.
Nu m-a căutat, nu a întrebat de mine. Apoi se întîmplă ca împreună cu tovarăşii să
se apropie de locul unde mă aflam, traversînd curtea de-a curmezişul. Mă
recunoscu abia în ultima clipă. Mă apucă de mîini, ţinîndu-mă strîns, îşi aplecă
capul pe spate cît îi erau braţele de lungi şi exclamă: " Ia te uită! Ofelia. Mai este
 V
încă în viaţă. - Şi cum se simte domnişoara în ţara Danemarcei?" Nu ştiam ce vrea
să spună punînd întrebarea asta... apoi se întoarse spre tovarăşii săi şi strigă:
"Nu-i un copil drăguţ, domnişoara? - Ea era aceea pe care eu vroiam să mi-o fac
regină." Şi izbucni în rîs - ceilalţi rîseră şi ei, ca şi cum asta li s -ar fi părut foarte
haios.
Un bărbat poate să chinuie o fată. Cine să-i ia în nume de rău? - Dar atunci cînd el
însuşi se dă drept nebun - atunci se răstoarnă lumea.
A doua zi m-a întîlnit, în timp ce-o însoţeam pe regină în drum spre slujbă.
Prinţul Hamlet se schimbase foarte tare.
Îşi scosese de mult pintenii de la cizme şi îşi pusese la o parte mantia, care ţinea
de costumul obişnuit de curte. Mai mult, acum umbla în picioarele goale cu papuci
de lemn, cu o pînză închisă la gît, asemeni unui ţăran. Faţa îi era asprită de barba
nerasă.
"Scumpul meu fiu" zise ea - şi vocea îi suna de parcă ar fi înghiţit cretă, "ce-ţi veni
să te îmbraci aşa? Doar nu sîntem la bal mascat."
"Ba da!" zise el. " E bal mascat. E vremea nebunilor. În fiecare zi e vream
nebunilor, aici la Helsingör."

În acea clipă uşile palatului se deschiseră şi o grămadă de oameni se îngrămădiră

prin ele, oameni de la curte, doamne şi domni. Am văzut cum li se deschid gurile
într-un strigăt mut de uimire. Erau înspăimîntaţi de ce vedeau: regina îngrămădită
de un vagabond.
Regina se desprinse din îmbrăţişarea lui Hamlet albă ca varul..
Din acea clipă se şoptea la curte "Prinţul nostru e beteag." " Prinţul nostru nu-i
întreg la minte.""Avem un prinţ moştenitor besmetic".

Haine ţărăneşti şi pantofi de lemn nu îmbrăcase el numai în glumă, ci ca port, prin

care vroia să arate că era una cu poporul, prieten al ţăranilor, pescarilor,
meşteşugarilor: cu ei se întîlnea el la piaţă, pe străzi, în ateliere şi toavrăşii săi îl
însoţeau în acelaşi port.

Cînd am reuşit să scap de sub supravegherea tatălui şi să mă strecor între cei

care îi ascultau, îmbrăcată la fel de ponosit ca şi el, am început în sfîrşit să
înţeleg, ce-i dădea ghes, să ia acolo cuvîntul: Furia, da, furia. Era furios, şi îşi
dorea să se înfurie şi mai tare.

"Vremea aceasta a lipsei de respect, al bunului plac şi a nesăbuinţei... Ce povară

grea, sufocarea dreptăţi de către funcţiile publice... şi peste toate vorbăria, acele
discursuri împopoţonate... O, ticălăşie! Cea mai josnică ticăloşie!"
Şi tot aşa. Dar: Dacă Hamlet vorbea cu o mînă de oameni sau în faţa unei mulţimi,
aveam de-a face mereu cu un monolog. Un nesfîrşit şi nemuritor monolog. Cu asta
l-a dăruit William. Nici unui alt personaj din cîte a făurit nu i-a mai dat acelaşi
lucru: aceiaşi furie, blestem al lumii, spovedanie de sine. Da, spovedanie. Pentru
că aşa ieşea în cele din urmă la iveală totul, căci el nu vroia decît să se
spovedească, numai pe sine

Eu Ofelia, eram numai o umbră a lui. Eu nu aveam nici un monolog. Nu aveam

voie decît să murmur: "Bineînţeles, tată" - "Ce vreţi să spuneţi prinţe?"
"William, dă-mi şi mie un monolog!" îi spuneam. "Numai unul singur".
"Ce vrei tu?" îmi spunea el "Nu ai cîntecele tale?"
"Ah, cîntecele astea! - Ce-s alea nişte cîntece?"
"Drăgălăşenia" spunea el " Asta-i de-ajuns pentru tine."
 VI
Aşa eram eu dată deoparte. Nici măcar ieşirea mea de nebună prin stufăriş, nu
mi-a îngăduit-o. Moartea mea este povestită. Asta a fost tot ce mi-a dăruit. Dar
cine îşi doreşte să fie numai o imagine?
Dar să nu mai vorbim despre asta - Vroiam doar să discutăm despre Hamlet.

Sigur că prinţul în haine tărăneşti era ascultat. Cine nu are ascultare atunci cînd
promite vremuri de aur. "Poporul meu, eşti înşelat. Nu îţi dai seama: se mănîncă
din sudoarea ta. Dar nu pentru multă vreme! O să se sfărşească acest timp al
descurajării, al suferinţei înăbuşite în tăcere. În curînd vei fi liber. Şi atunci vei fi
fericit."
Pentu că asta era ceea ce-l mîna de la spate pe Hamlet, dorinţa sa, ţelul: să
fericească. Era furios că pe pămînt există atît de puţină fericire.
Dacă de la bun început s-a gîndit să-l dea jos de pe tron pe taică-său, asta nu ştiu.
Regele... nu cred că era un om rău.. nu mai rău decît mulţi alţii...

Ce să vă spun domnul meu? Sînteţi încă tînăr. Nu aveţi cum să fi trăit o experienţa
ca aceea pe care am trăit-o eu în acele zile? S-au totuşi? Fiecare secol îşi are
regurile sale - Daţi ştirea falsă în mîini false - şi aţi dat drumul din lesă diavolului!
Sosise vremea faptelor.
Răscoala a fost stîrnită de vestea că regele plănuia uciderea lui Hamlet.
O capodoperă de îmbrobodire a poporului. În cel mai scurt timp întreaga
Danemarcă ardea.
Şi unde era Hamlet?
Se preumbla prin mlaştini şi arunca năvoade după peşti rari.
Cînd s-a întors a mai putut numai să ia la cunoştinţă că fusese declarat rege.
Slujbele înalte şi le împărţiseră deja între ei prietenii. Marcello îşi luase slujba de
şef al trezoreriei.

Hamlet... s-a putut bucura? Sau nu? -Tată meu pierise în vîrtejul răscoalei. Pe
mine, Ofelia, nu mă atinsese nimeni în timpul tulburărilor. Dar mi se dădu să
înţeleg că tînărul rege nu mă va lua niciodată de soţie. - Pe atunci a fost pescuită
o servitoarea din lacul din spatele Helsingör-ului si imediat se aduse la cunoştinţă
că m-aş fi înnecat.. Îl vedeam rar. Ne-am mai întîlnit odată pe mal, între stînci. L-
am văzut de departe cum dădea ocol pietrelor asemeni unei mari păsări negre,
cum răscolea cu vîrful picioarelor nisipul şi cum îşi vîntura din vreme în vreme
braţele. Atunci m-am apropiat de el, mi-am scos gluga de pe cap şi am întrebat:
"Mă mai recunoaşteţi, rege Hamlet?"
Se uită la mine cu ochii plini de durere şi scutură din cap. Am înţeles: sigur că mă
recunoscuse, dar nu vroia să-l numesc rege.
Răscoli din nou nisipul cu vîrful piciorului. Mă întrebă: "Ofelia, tu crezi că le-am
dorit moartea?"
"Moartea cui?" am întrebat eu, cu toate că ştiam foarte bine la ce se referea el.
"Moartea lor!" repetă el. "Parcă abia acum cîteva clipe am stat în poalele tatălui
meu, parcă tocmai aş fi ţinut-o pe mama în braţe? I-am iubit pe atunci pe ai mei? I-
am urît încă de pe atunci? - Aceasta-i întreberarea. Ură şi iubire, binefacere şi
crimă, sînt atît de aproape una de alta în sufletul nostru, cine le poate deosebi? -
Tu? - Eu nu. Acesta-i viermele care mă roade."
"Da" am spus eu " Viermele..."
"Uită-te în jur Ofelia" zise el şi arătă către mare. "Vezi corăbiile?"
Le-am văzut pînză lîngă pînză pînă unde putea străbate privirea, apropiidu-se de
coastă, nişte forme de un metalic argintiu, tremurînde.
"E flota lui!" spuse Hamlet. "Fortinbras. Vine să supună Danemarca."
Rămăsesem paraplizată de spaimă şi oroare. Într-un golf depărtat acosta tocmai
primul vas.
 VII
Mă trase în braţele lui. "Hamlet îşi ia rămas bun" zise el "Restul e tăcere".
Se întoarse pe vîrful călcîilor şi se depărtă. Şi cum se tot depărta asemeni unei
mari păsări negre şi singuratice l-am recunoscut: Nu era Hamlet. Era William.

Ia utiaţi-vă domnul meu ce am ţinut toată vremea în mîini: mărul de argint, cu care
pe vremea cînd eram copii ne jucam şi care răsuna atunci cînd îl rostogoleam. Şi
acum mai răsună: ascultaţi-l! - Cling, clang. El îmi povesteşte tot ce vreu, mărul
argintiu de jucărie - şi zgomotul valurilor lovinduse-de de stîncile Helsingör-ului