Prof.-ed.

Ivănescu Gabriela
JOCUL ÎN ERGOTERAPIE- MODEL PRACTIC

1. Obiective generale
Scopul intervenţiei teraputice prin joc vizează confortul copilului şi al familiei sale.
Obiectivele generale postulate de acestă abordare urmăresc descoperirea plăcerii utilizării jocului
de către copil şi dezvoltarea capacităţii sale de a acţiona. Mai précis, acestea se referă la:
- stimularea, dezvoltarea şi menţinerea unei atitudini ludice la copil, solicitându-I, printre
altele, curiozitatea, spontaneitatea, placerea, imaginaţia, rezolvarea de probleme, ţinând
totodată cont de dimensiunea afectivă;
- stimularea, dezvoltarea şi menţinerea interesului copilului pentru diverse activităţi;
- stimularea, dezvoltarea şi menţinerea abilităţilor ludice ale copilului prin solicitarea
sferelor senzoriale, motrice, cognitive şi sociale.
2. Evaluarea copilului
Pentru a aborda copilul din perspectiva prezentată în cadrul acestei lucrări, ergoterapeutul
trebuie să determine în momentul evaluării sfera ludică a copilului într-un mod cât mai
cuprinzător posibil. Această evaluare are ca scop o mai bună înţelegere a comportamentului ludic
al copilului. Se va evalua atât atitudinea şi interesul acestuia pentru joc, cât şi abilităţile sale
ludice sau punctele mai slabe ale acestuia.
În cadrul modelului ludic propus, se doreşte cunoaşterea intereselor copilului, a
abilităţilor acestuia, observarea modului său de a desfăşura anumite activităţi, reacţiile sale, care
sunt dificultăţile întâlnite de copil. Pentru a ajunge să cunoaştem jocul copilului şi, mai ales, să
înţelegm copilului de-a lungul jocului său, este esenţial să culegem date calitative din acest
domeniu ocupaţional. Pe de altă parte, şi datele cantitative despre nivelul său ludic pot fi la fel de
utile dacă se doreşte cuantificarea achiziţiilor făcute de copil.
În cadrul acestui model, părinţii sunt percepuţi ca nişte aliaţi care ne pot ajuta să
înţelegem mai bine copilul, ceea ce ne va permite personalizarea terapiei şi deci raportarea la
realitatea cotidiană a acestui copil. Astfel, pe lângă evaluarea copilului, este sugerată şi o
întâlnire cu părinţii acestuia pentru a cunoaşte interesele sale particulare manifestate acasă,
reacţiile sale la diferiţi stimuli, modul său de a-şi comunica sentimentele, nevoile, dar şi relaţiile
sale cu ceilalţi.
 2. 1. Instrumente
În cadrul modelului ludic propus, sunt necesare două instrumente: Evaluarea
comportamentului ludic (ECL) şi Întrevederea iniţială cu părinţii (EIP fr.) (F. Ferland, 1994).
Aceste instrumente au fost revizuite şi validate de către Francine Ferland. Mai pot fi folosite, de
asemenea, şi alte modalităţi pentru a completa procesul de evaluare al copilului: Scala ludică
pentru copiii de vârstă preşcolară (Preschool Play Scale) (Bledsoe et Sheperd, 1982; Knox, 1974,
1997), Istoricul ludic (Play History) (Behnke et Fetkovich, 1984; Takata, 1974) sau Grila de
observare a mediului familial (Home Observation for the Measurement of the Environement)
(Caldwell et Bradley, 1979).
2. 1. 1. Evaluarea comportamentului ludic al copilului (ECL)
Observarea jocului liber al copilului constituie o strategie de evaluare frecvent utilizată în
ergoterapie şi care constă, în cele mai multe cazuri, într-o listă de compotamente care trebuie
observate. O asemenea tehnică de tip calitativ este foarte utilă în cadrul modelului ludic. Totuşi,
deoarece nu interesează doar ceea ce copilul poate face spontan, ci şi reacţiile sale la diferiţi
stimuli sau situaţii, precum şi interesele sale, a fost realizat un instrument de evaluare a
comportamentului ludic. Asemenea observaţiei jocului liber al copilului, acest instrument de
evaluare nu necesită utilizarea unor materiale deosebite înafara celor folosite de obicei de către
ergoterapeut, solicitând ănsă din partea acestuia un bun simţ al observaţiei, o bună cunoaştere a
normalităţii jocului şi un deosebit simţ clinic. În lucrarea Le modele ludique scrisă de Ferland
Francine, este prezentat protocolul de evaluare şi procedura de administrare a acestuia.
Acest instrument urmăreşte descrierea aspectului calitativ şi individualizat al
comportamentului ludic al copilului, cuprinzând cinci dimensiuni:
a) interes general (mediu uman şi sensorial)
b) interes pentru joc
c) capacităţi ludice ( pentru utilizarea obiectelor şi a spaţiului)
d) atitudine ludică
e) comunicare (nevoi şi sentimente)
Această evaluare durează aproximativ o oră şi se realizează prin observaţie directă în
cadrul unei situaţii concrete.
Concordanţa cu cadrul conceptual descries permite aprobarea validităţii constructelor
acestui instrument. Pe de altă parte, pentru a verifica validitatea conţinutului, cele două
instrument au fost aplicate de către o grupă formată din şase experţi ergoterapeuţi care lucrau cu
copiii de vârstă preşcolară cu deficienţe fizice, în patru moduri diferite. După utilizarea acestor
instrumente în domeniul clinic, aceşti ergoterapeuţi şi-au făcut cunoscute comentariile şi
sugestiile pentru a creşte, pe de o parte, claritatea întrebărilor şi, pe de altă parte, pentru a aduce
completări elementelor cerute. Drept urmare, versiunea iniţială a instrumentelor a fost revizuită,
în procedura de administrare definindu-se fiecare item şi precizâdu-se modul de cotare al datelor.
Un prim studio asupra validităţii de construct al acestui instrument a fost realizat pe baza
unui eşantion de 30 de copii, cu vârsta cuprinsă între doi şi cinci ani, prezentând deficienţe
neuromotorii de diferite grade (Dufour, Ferland et Gosselin). Două variabile au influenţat
rezultatele obţinute în cadrul evaluării comportamentului ludic: gravitatea deficienţei fizice şi
capacitatea copilului de a se deplasa. Pe de o parte, gravitatea deficienţei fizice era corelată cu
interesul general manifestat de copil şi cu capacităţile sale ludice. Pe de altă parte, tipul de
deplasare al copilului era corelat şi el cu capacităţile ludice ale acestuia: cu cât copilui se deplesa
mai uşor, cu atât capacitatea sa de a desfăşura un joc era mai crescută. Din contră, nici interesul
ludic şi nici atitudinea nu au fost correlate cu aceste variabile. Astfel, se pare că, deşi copilul are
o deficienţă fizică gravă, limitându-i-se capacitatea de a se deplasa, acesta poate acea un interes
şi o atitudine ludică asemănătoare celorlalţi copii. Mai mult, deoarece fiecare item vizează atât
capacităţile, cât şi interesul copilului, se pare că acesta poate manifesta interes pentru anumite
activităţi chiar dacă este incapabil să le realizeze.
3. 1. 2. Întrevederea iniţială cu părinţii (EIP fr. )
Deoarece părinţii sunt cei care cunosc cel mai bine copilul, aceştia sunt consideraţi nişte
parteneri valoroşi în cadrul procesului de evaluare al acestuia. EIP, prezentată în lucrarea Le
modele ludique scrisă de Ferland Francine, permite cunoaşterea anumitor caracteristici ale
copilului şi comportamentul său ludic de acasă. Cunoaşterea intereselor copilului, a ceea ce îl
face să reacţioneze pozitiv sau negative, felul său de a-şi exprima nevoile şi sentimentele,
cunoaşterea percepţiei părinţilor asupra anumitor aspecte ale atitudinii ludice, sunt informaţii
deosebit de importante pentru a putea cu adevărat personaliza terapia copilului şi, drept urmare,
a obţine efecte maxime. Mai mult, această întrevedere permite validarea datelor obţinute în urma
observării copilului. În ceea ce priveşte părinţii, această întâlnire le permite să realizeze care este
contribuţia pe care ei o aduc acestui demers şi să cunoască, încă de la început, conţinutul
intervenţiei.
 Acest chestionar a fost şi el probat de anumite grupe de experţi, fiind mai apoi revizuit.
Printre altele, a fost reformulată şi procedura de administrare .
Un studio în care a fost utilizat EIP a stability faptul că acest instrument permite validarea
observaţiilor făcute de către ergoterapeut în cadrul evaluării copilului, aducând, de asemenea, şi
informaţii suplimentare (Ferland, 1997). Graţie utilizării acestui instrument pe un eşantion de 30
de părinţi ai unor copii cu grave deficienţe neuromotorii, a fost posibilă compararea rezultatelor
cu cele obţinute în urma aplicării ECL, din punct de vedere al elementelor commune celor două
instrumente. S-a adeverit paftul că răspunsurile părinţilor erau congruente cu scorurile
terapeuţilor: nu a existat nici o diferenţă semnificativă între cele două evaluări. Se pare că părinţii
constituie surse importante de informaţii pentru terapeuţi.
Printre altele, EIP a permis desprinderea unor caracteristici generale ale acestei grupe de
copii (interesul pentru apă, pentru contactele fizice, situaţiile amuzante, pentru alţi copii şi pentru
muzică), dar şi a unor preferinţe individualizate (de ex: interes pentru hrănire, pentru anumite
personaje, pentru un cântec în special etc.) (Ferland, 1997). Aceste informaţii sunt importante
pentru o mai bună cunoaştere a copilului, permiţând individualizarea intervenţiei.
2. 1. 3. Scala ludică pentru copii de vârstă preşcolară
Acest instrument, construit de către Knox (1974) şi revizuit de către Bledsoe et Eheperd
în 1982 şi de către Knox în 1997, este unul care poate fi interesant de utilizat în cadrul evaluării
copilului. Acesta permite determinarea vârstei globale a jocului copilului şi nivelul acestuia
pentru patru dimensiuni: utilizarea spaţiului şi a materialului, imitaţia şi participarea socială a
copilului. Acest instrument s-adovedit a fi précis şi fiabil pentru o populaţie de copii cu diverse
deficienţe (Bledsoe et Sheperd, 1982; Harrisson et Kielhofner, 1986; Knox, 1997).
2. 1. 4. Istoricul jocului şi Observarea mediului familial
Alte două instrumente care pot fi de ajutor în cadrul colaborării cu părinţii: Istoricul
jocului (Play History) construit de Takata (1974) şi Observarea mediului familial (Home
observation for the measurement of the environment) al lui Caldwell şi Bradley (1979). Istoricul
jocului permite desprinderea dezvoltării longitudinale a jocului copilului, plecând de la un
interviu semi-structurat cu părinţii în ceea ce priveşte activităţile, partenerii, materialul şi
contextual jocului. Informaţiile culese sunt mai apoi analizate în funcţie de o clasificare a unor
comportamente cotate ca fiind evidente sau nu, încurajate sau nu. Sintetizarea acestei analize
permite evidenţierea unor elemente importante, dar şi a acelora lacunare din experienţa ludică a
copilului, putând ajuta la înţelegerea mai profundă a dificultăţilor actuale ale acestuia.
Observarea mediului familial permite culegerea de informaţii variate despre mediul
familiar în cadrul unei vizite la domiciliu: răspunsuri verbale şi emoţionale ale mamei,
organizarea timpului şi a spaţiului fizic, prezenţa unor materiale adecvate pentru desfăşurarea
jocurilor, implicarea părinţilor în viaţa copilului şi varietatea stimulării cotidiene. Pe lângă
aportul de informaţii suplimentar pentru o mai bună cunoaştere a vieţii copilului, acest
instrument permite adaptarea intervenţiei terapeutice la stilul de viaţă al părinţilor, făcându-o
astfel mai realistă.
3. Planificarea intervenţiei
Odată terminată evaluarea, prima etapă în planificarea intervenţiei constă în analiza
rezultatelor obţinute: se vor desprinde astfel punctele forte alecopilului, dificultăţile sale
particulare, atitudinea din timpul jocului, interesele manifestate în momentul evaluării. De
asemenea, se vor compara reacţiile şi atitudinile copilului cu cele indicate de către părinţi.
Analiza acestor rezultate va permite fixarea obiectivelor terapeutice. Analiza completă a
ansamblului acestor date, având în vedere creionarea unui portret global al copilului este dificilă,
dar esenţială, la începutul terapiei, pentru aplicarea madelului ludic. Tabelul nr. 1 prezintă date-
etalon despre comportamentul ludic al copilului din punct de vedere al acţiunii şi al atitudinii
acestuia, modalitate ce ajută ergoterapeutul să urmărească evoluţia copilului de-a lungul terapiei.
Aceste date pot fi utilizate şi în etapa planificării intervenţiei. Acest table reproduce trei etape ale
dezvoltării componentelor de acţiune implicate în joc şi ale atitudinii ludice.
Atitudinea ludică cuprinde, În Tabelul nr. 1, diferite caracteristici ale jocului, frecvent
utilizate în munca ergoterapeutică. Aceste caracteristici favorizează o dispoziţie mentală
susceptibilă de a antrena copilul în obţinerea plăcerii şi a interesului pentru a acţiona în cadrul
jocului. La această noţiune de “atitudine ludică” se adaugă şi aceea de dimensiune afectivă a
copilului. Atitudinea ludică va avea mai multe şanse de a evolua dacă dezvoltarea afectivă a
copilului este una armonioasă; existenţa încrederii de bază a copilului în adult este esenţială
înainte ca acesta să manifeste cel mai mic interes pentru a lua iniţiativa în cadrul jocului. Această
dimensiune afectivă este, deci, mai degrabă asocită atitudinii ludice decât acţinuii într-un joc.
Componentele acţiunii grupează aspectele instrumentale cerute de activitatea ludică şi se
referă la: aspecte senzoriale, motorii, cognitive şi sociale. Majoritatea elementelor associate
aceestor componente sunt frecvent reprezentate prin verbe, lucru care ilustrează aspectul de
“acţiune”.
În urma evaluării, se pot nota rezultatele copilului în cadrul acestui table. Astfel, în ceea
ce priveşte capacităţile, atitudinea şi interesele ludice, se pot sublinia elementele prezente, haşura
elementele aflate în dezvoltare, dar care nu sunt complet prezente şi / sau încadra acelea care
sunt absente. Mai simplu, se pot utilize culori pentru a evidenţia rezultatele înregistrate. Se poate
obţine astfel un portret global al copilului, în care punctele sale forte sau slabe sunt uşor
reperabile.
4. Identificarea obiectivelor terapeutice
Cu ajutorul acestui tabel care conţine rezultatele evaluării, ergoterapeutul va putea mai
uşor să stabilească obiectivele terapeutice pe care le va urma. Acestea pot viza: creşterea
curiozităţii copilului pentru obiectele şi persoanele din anturajul său, favorizarea exprimării
sentimentelor, dezvoltarea capacităţilor de a rezolva probleme, de îmbunătăţire a abilităţilor de
manipulare, încurajarea explorării spaţiului şi a obiectelor, având întotdeauna ca obiectiv
principal determinarea copilului de a descoperi plăcerea de a acţiona.
Tabelul nr. 1- Categorii-etalon pentru evaluarea comportamen-
tului ludic
ATITUDINE Apropiere şi Explorarea Activitate ludică:
LUDICĂ răspunsuri obiectelor şi a utilizarea
senzoriale spaţiului; funcţională /
manipularea neconvenţională a
materialului materialului
CARACTERISTICI
COMPONENTE
AFECTIVE
ACŢIUNEA
LUDICĂ
COMPONENTE
SENZORIALE
COMPONENTE
MOTRICE
COMPONENTE
COGNITIVE
 COMPONENTE
SOCIALE

5. Principiile modelului ludic

Dacă se doreşte respectarea întocmai a modelului ludic, este necesară respectarea unor
principii care vor ghida procesul terapeutic.
5. 1. Copilul este elementul principal al activităţii terapeutice
La fel ca în cadrul jocului, copilul este şi aici un participant care poate lua decizii, căuta
soluţii, conduce şi poate să se exprime liber. Terapia este, deci, cu adevărat centrată pe copil.
Astfel, încă de la intrarea sa în sala de terapie, copilul este invitat să decidă el însuşi ceea ce
doreşte să facă; această decizie îi poate fi comunicată terapeutului printr-o simplă privire, un
gests au verbal. I se lasă copilului timpul necesar exprimării dorinţei sale. Aceşti copii au foarte
rar ocazia de a face cu adevărat anumite alegeri; câteodată, li se cere să aleagă între două jocuri,
dar dacă acest lucru le ia prea mult timp, de obicei terapeutul este cel care decide în locul lor.
Copilul are nevoie de timp pentru a înţelege, pe de o parte, că se vrea cu adevărat ca activitatea
desfăşurată să fie una care îi stârneşte lui interesul şi, pe de altă parte, că scopul este acela de a
explora materialul ales împreună cu el şi de a-l utilize pentru a se simţi bine. Copilul va putea
profita momentul de răgaz oferit, pentru a explora mediul terapeutic; explorarea este o etapă
prealabilă comportamentului ludic.
Se poate întâmpla ca acesta să opteze pentru o activitate prea simplă pentru ca plăcerea
de a se juca să fie menţinută. Această situaţie apare de obicei la copiii cărora li se spune
întotdeauna să dea tot ce au mai bun în ei în cadrul unei activităţi: “Este bine, mai sunt sigur că
poţi mai mult.”, “Haide, încă un mic efort; ştiu că eşti capabil.” Dacă îl vom face să înţeleagă că
nu se aşteaptă din partea sa nici o performanţă precisă, ci mai degrabă ca el să descopere plăcerea
de a interacţiona cu obiectele, acesta îşi va schimba rapid activitatea. Ellis (1972) spunea că
noutatea, incertitudinea şi provocarea sunt condiţii necesare pentru a suscita şi menţine interesul
unui copil. Un comentariu de genul: “Eşti foarte bun la acest joc! Este atât de uşor că ţi se pare
deja enervant?” va putea să-l incite să-şi transforme jocul într-unul mai complex sau chiar să
aleagă altul.
Câteodată, activităţile desfăşurate pot fi prea dificile pentru copil: aceasta poate fi ocazia
să i se solicite imaginaţia, umorul, intuiţia, capacitatea de a rezolva probleme, adaptând astfel
activitatea respectivă la posibilităţile sale. Acest demers trebuie propus copilului sub forma unui
joc, iar terapeutul trebuie să ajute copilul în căutarea unei soluţii.
5. 2. Terapeutul se adaptează alegerilor copilulu şi manifestă o atitudine ludică
Ergoterapeutul nu trebuie să influenţeze alegerile copilului. El trebuia să se adapteze la
alegerile făcute de acesta pentru a-şi atinge obiectivele terapeutice. Terapeutul va solicita
implicarea activă a copilului, va participa la jocul acestuia manifestând o atitudine ludică, îl va
invita pe copil să îşi folosească imaginaţia pentru a depăşi eşecul. Terapeutul va favoriza, deci,
condiţiile favorabile evoluţiei unei situaţii ludice, folosindu-şi cunoştinţele pentru a-i oferi
copilului mijloacele necesare desfăşurării jocului, în ciuda limitării sale.
5. 3. Terapia este mai mult decât activitatea ludică
Terapia începe încă de la sosirea copilului, moment în care încă nu se desfăşoară o
activitate ludică. Astfel, dacă acesta alege să se joace într-un recipient cu apă, atunci îi vom oferi
acest lucru? Ne vom juca doar cu mâinile sau şi cu picioarele? Copilul va fi cel care decide.
Procesul de luare a deciziilor face parte integrantă din terapie.
Copilul joacă un rol activ în fiecare din etapele de organizare a unei activităţi ludice.
Acesta înţelege repede că i s-a dat controlul asupra acţiunii, că are voie să vină cu idei personale,
că avem încredere în posibilităţile / capacităţile sale şi că suntem acolo pentru a-i oferi ajutorul
necesar. Terapia nu contă, deci, doar în încurajarea exprimării copilului, ci, mai ales, în derularea
unui proces decizional şi de alegere, susceptibil a oferi copilului un sentiment de control şi
satisfacţie.
5.4. Analiza activităţii este elementul controlat de ergoterapeut
Dat fiind faptul că ergoterapeutul trebuie să se adapteze constant la nevoile copilului,
analiza activităţii va fi elementul său cheie. În cursul formării sale, ergoterapeutul a învăţat să
deceleze, printr-o analiză sistematică, potenţialul terapeutic al activităţii. Această abilitate va fi
aici constant solicitată. În cadrul şedinţelor, terapeutul va trebui să-şi urmărească în mod
continuu atingerea obiectivelor terapeutice, plecând de la acticitatea aleasă de către copil.

6. Intervenţia
6. 1. Context
 Ergoterapeutul trebuie să fie atent şi sesnsibil la trăirile copilului, susţinându-l în
încercările sale de a acţiona. Atitudinea sa trebuie să fie una securizantă, suplă, dinamică.
În general, reacţia unui copil faţă de un joc se poate încadra încadra într-un continuum,
mergând de la o extremă (copilul care nu se implică deloc) la alta (se implică într-atât încât
starea sa de excitaţie excesivă sufocă activitatea). Genul de copii la care se pretează aplicarea
modelului ludic sunt cei care se încadrează mai degrabă în prima extremă prezentată mai sus.
Motivele unui asemenea comportament sunt multiple. Pentru a se juca, copilul trebuie să
se simtă îîn siguranţă, să aibă încredere (Winnicott, 1975); este deci necesară stabilirea unei
relaţii de încredere între terapeut şi copil pentru desfăşurarea unei activităţi ludice în adevăratul
sens al cuvântului. Acest lucru este necesar mai ales deoarece, în general, copiii cu deficienţe
fizice sunt foarte rar solicitaţi să devină parteneri activi în cadrul unei terapii. Trebuie deci să i se
acorde suficient timp pentru a înţelege că, în cadrul modelului ludic, ceea ce se aşteaptă de la el
este tocmai să-şi asume rolul de partener activ în procesul terapeutic. Implicarea terapeutului în
joc poate securiza copilul anxios.
Limitările inerente unei deficienţe fizice presupun o reducere a capacităţii de deplasare,
de manipulare a anumitor obiecte, de explorare. Sarcina ergoterapeutului este aceea de a-şi pune
imaginaţia în serviciul copilului, asigurându-i mijloacele necesare facilitării acţiunii, precum şi o
poziţionare corespunzătoare secondată de mijloace tehnice potrivite.
6. 2. Material
O mare varietate de material şi echipament poate fi utilizat în cursul intervenţiei:
- materialul ludic uzual folosit în ergoterapie: jucării, jocuri educative, nisip, hârtie şi
creioane etc.;
- material ludic mai puţin uzual, folosit în ergoterapie pentru copii cu deficienţe fizice: case
de păpuşi, pictură, materiale pentru deghizare etc.;
- material şi echipament care vizează mediul fizic imediat: telefon, ascensor, echipamentul
din parc etc.
Experienţele ludice oferite copilului pot implica utilizarea unor materiale sau pot fi
desfăşurate chiar şi fără utilizarea acestora. De exemplu:
- joc de simulare
- joc cu cuvinte, idei, concepte
 Acest tip de jocuri stimulează simţul de observaţie al copilului. Se pot folosi, de
asemenea, şi incongruenţele conceptuale: să-şi imagineze că animalele îşi schimbă sunetele (Ex:
cal care miaună, elefant care latră etc.).
- joc ce presupune exprimarea non-verbală: mima, expresia facială etc
- joc ce utilizează diferite părţi ale corpului
Alegerea materialului se face în funcţie de potenţialul ludic şi de interesul manifestat de
către copil, şi nu de deficienţa sa. Utilizarea neconvenţională a materialelor este recomandată,
deoarece aceasta favorizează evoluţia imaginaţiei şi a creativităţii copilului.
7. Evoluţia terapiei
7. 1. Apropiere şi răspunsuri senzoriale
În decursul acestei prime etape, atenţia copilului este solicitată de material; dacă obiectul
folosit atrage suficient de tare atenţia copilului, acesta va fi destul de curios să-l observe mai
mult timp. În faţa unui nou material, se poate afirma că atenţia copilului a fost atrasă de către
componentele senzoriale ale obiectului: forma, textura, culoarea, mirosul. Copilul îşi foloseşte
simţurile pentru a descoperi materialul: îl priiveşte, îl atinge, îl simte, îl duce la gură, îl mişcă. În
această etapă, terapeutul îl poate încuraja pe copil să exploreze obiectul.
Pentru anumiţi copii, va trebui luat în calcul un ajutor adiţional pentru a obţine o reacţie
senzorială. Terapeutul va fi deci mult mai activ. Acesta ar putea să invite copilul:
- să asculte diferite sunete
- să urmărească un obiect cu privirea, să exploreze obiectul din punct de vedere vizual,
atrăgându-i atenţia asupra detaliilor
- să-şi dezvolte simţul odorific offerindu-i diverse experienţe olfactive
- să atingă diverse obiecte, denumind senzaţiile: dulce, roşu, moale etc.
7. 2. Manipularea materialului şi explorarea obiectelor şi a spaţiului
În cea de-a doua etapă, interesul copilului este încă prezent, dar curiozitatea sa iniţială se
transformă în iniţiativă.Manipulând obiectele, copilul le descoperă posibilităţile de utilizare.În
cadrul acestei etape, copilul se poate folosi de abilităţile sale motrice sau cognitive.
Este o etapă potrivită în care copilul poate fi invitat să găsescă singur soluţii pentru
soluţionarea unei eventuale probleme. Copilul devine mai activ, se confruntă cu limitele sale,
trăieşte situaţii frustrante. Ergoterapeutul trebuie să îl „însoţească” în trăirile sale emoţionale.
Treptat, copilul va deveni conştient de capacităţile sale, trăind un sentiment de control asupra
mediului ce-l înconjoară. Trebuie acordată o deosebită atenţie elementelor ce pot menţine
comportamentul ludic: noutatea, incertitudinea, provocarea. În această etapă, copilul descoperă
multitudinea de posibilităţi de utilizare a materialului ludic şi chiar a spaţiului.
Cea de-a doua etapă se întinde de-a lungul a mai multe luni, putându-se reveni la aceasta
ori de câte ori copilul se va confrunta cu un nou material. Este etapa descoperirilor, a manipulării
de obiecte, a repetiţiei şi a explorării.
7. 3. Activitatea ludică
În decursul celei de-a doua etape, copilul a asimilat cunoştinţe referitoare la utilizarea
materialului şi a spaţiului. Acum, acesta le combină, le găseşte noi utilizări. Preia iniţiative şi îşi
foloseşte imaginaţia pentru a-şi depăşi limitele funcţionale. Acţiunea sa este tributară abilităţilor
sale, iar atitudinea sa caracterizată prin plăcere, umor şi spontaneitate susţine acţiunea.
Capacitatea sa de a rezolva probleme îi permite să înfrunte dificultăţile fără prea multă anxietate,
mai ales că a învăţat anterior să le abordeze cu umor şi folosindu-şi imaginaţia şi alte resurse
pentru a le face faţă.
8. Cazul lui N.A.
N.A. are vârsta de 5 ani şi prezintă o deficienţă neuro-motorie severă; se deplaseză într-
un scaun cu rotile. Prima constatare ce se poate face este următoarea: deşi problema principală a
lui N.A. este de natură fizică, deficienţa sa nu vizează doar sfera motrică. Interesele sale coincid
câteodată cu capacităţile sale, alteori şi cu dificultăţile sale. De fapt, în ciuda tuturor gravelor sale
limitări motrice, N.A. manifestă interes pentru obiecte, curiozitate şi umor; preferă în special să
interacţioneze cu adultul, să atingă diferite texturi, să observe anumite jocuri şi să înţeleagă
funcţionalitatea anumitor obiecte.
Obiective terapeutice
În ceea ce priveşte atitudinea ludică, se poate spune că N.A. manifestă interes pentru
activitate, altfel spus, că acesta găseşte plăcere în a se juca. Se poate deci urmări ca N.A.:
- să-şi menţină interesul pentru materialul ludic;
- să-şi utilizeze curiozitatea pentru a explora şi pentru a lua iniţiative asupra manipulării
materialului ludic şi a spaţiului;
- să-şi dezvolte un sentiment de control asupra spaţiului de joc.
În ceea ce priveşte acţiunea, obiectivele pot fi numeroase şi variate. Se urmărăşte ca
N.A.:
 - să-şi îmbunătăţească abilităţile de manipulare;
- să-şi dezvolte diverse capacităţi cerute în cadrul jocului:
 strângere / eliberare
 închidere / deschidere
 umplere / golire
 transportare
Pentru aceasta, el va fi invitat, când va fi cazul, să-şi modifice modul de a acţiona, lucru
ce poate duce la creşterea capacităţii sale de a rezolva probleme, de a prelua iniţiative şi decizii.
- să înţeleagă modul de funcţionare al obiectelor, ceea ce îl va ajuta să le utilizeze adecvat.
Curiozitatea sa va putea fi pusă în valoare şi aici.
- să fie interesat de ceilalţi copii şi să înveţe să intre în contact cu aceştia în cadrul jocului.
Aceste obiective idică faptul că jocul este domeniul de interveţie şi atestă o abordare bio-
psiho-socială a copilului.
În cadrul activităţilor desfăşurate cu acesta, N.A trebuie încurajat să exploreze cu atenţie
obiectele şi spaţiul, să descopere ceea ce poate face cu aceste obiecte, să decidă el însuşi ceea ce
va face.
Analiza situaţiei prezentate permite degajarea câtorva aspecte care i-au fost solicitate lui
N.A. şi care sunt în raport cu obiectivele terapeutice precizate mai sus:
- stimularea interesului său pentru obiecteM
- explorarea obiectelor şi a spaţiului: identificarea diferitelor părţi ale unei jucării, găsirea
jucăriei ascunse;
- luarea mai multor decizii, dându-i-se ocazia de a-şi manifesta autonomia;
- diverse moduri de a manipula o jucărie (transport, deplasare, deschidere etc.).
Printre altele, N.A. a încercat să înţeleagă modul de funcţionare al jucăriei (un camion
n.a.) şi ceea ce se poate face ce aceasta; a fost de asemenea invitat să caute o soluţie la o
problemă. Diversele sale intere (atingere, înţelegerea modului de funcţionare a diverselor
obiecte, imitarea adultului) au fost satisfăcute. Este evident că, în acest context, dimensiunea
socială este puţin atinsă. Totuşi, este posibil ca terapeutul lui N.A. să aibă şi el o asemenea
jucărie, iar acesta să fi schimbat vehicolele în timpul unui alt asemenea joc. N.A. a experimentat
în decursul acestei şedinţe plăcerea de a acţiona şi de a lua decizii, a înţeles că a fi activ într-un
joc nu implică doar eforturi fizice, ci că poate fi totalmente prezent atât din punct de vedere fizic,
cât şi spiritual, această situaţie oferindu-i satisfacţii.
Concluzii
Modelul ludic prezentat aici situează copilul în centru intervenţiei ergoterapeutice, fiind
văzut ca un participant cu drepturi egale la terapia sa. În acest sens, modelul ludic se înscrie în
optica prezentată de Les lignes directrices pour une pratique de l’ergotherapie centree sur le
client (ACE, 1993), copilul fiind cel care decide ce acţiune va desfăşura. O asemenea orientare
reprezintă o provocare mult mai grea pentru terapeut; este mai uşor să iei decizii pentru client
decât să îl faci pe acesta să decidă el însuşi. Modelul ludic se distinge de Les lignes directrices
prin obiectul intervenţiei, care nu constituie obţinerea unei performanţe sau a unui randament din
partea copilului, ci dezvoltarea capacităţii sale de a acţiona într-o manieră care să-i ofere
satisfacţie. Copilul învaţă, printre altele, să adapteze, la nevoie, activitatea la capacităţile sale şi
să reacţioneze în faţa unei activităţi imposibil de realizat.

BIBLIOGRAFIE

 Association canadienne des ergotherapeutes. (1993), Lignes directrices pour une

pratique de l’ergotherapie centree sur le client. Toronto.
 Dufourd, M., Ferland, F. Et Gosselin, J.(1994). Relation entre le comportement
ludique et les capacites fonctionnelles chey l’enfant avec deficience physique.
Revue canadienne d’ergotherapie.
 Ferland, F. (1994), Le modele ludique, Les Presses de l’Universite de Montreal.
 Verza, E. (2007), Note de curs.