Rolul jocului în dezvoltarea și evolutia armonioasa a copilului

Repere pentru practică

 Jeffrey H. Goldstein (1994) încercând să descopere modul în care conștiința umană s-a
dezvoltat amintește următoarele:

Strămoșii noștri, la fel ca și noi, au găsit plăcere în moduri variate de auto-explorare,

acționând asupra propriei persoane, în repetate rânduri, pentru a vedea ce urmează să se
întample. Din cauza plasticității creierului, împreună cu dorința de cunoaștere, precum și
curiozitatea care ne-a condus spre a explora fiecare colțișor și părticică a mediului
înconjurator... nu este surprinzător că am ajuns să dezvoltăm strategii de auto-stimulare și
auto-manipulare care au determinat apariția obiceiurilor și dispozițiilor ce au avut ca și
efect modificarea radicală a structurilor interne de comunicare din creierul nostru, iar
aceste descoperiri au devenit parte din cultura noastră fiind disponibile tuturor.
(Goldstein, 1994, p. 6)

Menționând această noțiune evoluționistă, Goldstein (1994) propune că jocul, cu toate

caracteristicile sale repetitive și exploratorii, reprezintă nu doar distracție, ci și o trăsătură
importantă în ceea ce privește dezvoltarea abilitățiilor cognitive și emoționale, iar considerând
formele variate pe care jocul poate să le ia, este relativ simplu de identificat posibila valoare a
jocurilor senzorio-motorii privind dezvoltarea și îmbunătățirea abilitățiilor fizice, precum și
modul în care jocurile cu reguli modelează moralitatea și forme incipiente de disciplină.

Studiile de specialitate subliniază faptul că jocul contribuie semnificativ la dezvoltarea

cognitivă, fizică, emoțională și socială a copilului, și mai mult decât atât, se menționează
impactul unic pe care acesta îl are în viața micuților, astfel încât Asociația Americană de
Pediatrie a afirmat deschis că "...jocul este esențial dezvoltării...atât de important...încât a fost
recunoscut de către Înalta Comisie pentru Drepturile Omului a Națiunilor Unite ca un drept al
fiecărui copil" (Lillard, Lerner, Hopkins, Dore, Smith & Palmquist, 2013).

Joaca oferă mai mult decât amintiri plăcute, dându-i copilului posibilitatea de a deveni creativ și
plin de imaginație, în timp ce dezvoltarea cognitivă, fizică și emoționlă a acestuia se
îmbunătățește. Prin joaca se aduce o contribuție majoră și în dezvoltarea armonioasă a creierului,
sporind capacitatea copilului de a stoca informații noi și de a-și îmbunătății capacitățiile
cognitive (Milteer, Ginsburg, Mulligan, Ameenuddin, Brown, Christakis & Levine, 2012).
Jocul și dezvoltarea cognitivă

Jocul solicită capacitatea copilului de a transforma obiecte și acțiuni într-un mod simbolic, este
însoțit de dialog social interactiv și tehnici de negociere, și implică schimburi de rol,
improvizație și cunoașterea regulilor (Bergen, 2002).

O serie de cercetări și-au concentrat atenția asupra relației care ar putea să apară între joc și
dezvoltarea unor strategii cognitive specifice precum auto-reglare, reamintire narativă, rezolvare
de probleme și înțelegerea regulilor.

Jocul în care copilul se preface că este altceva sau altcineva îl poate ajuta pe acesta, prin
modificarea punctului de vedere propriu spre alte perspective de luat în considerare, să își
dezvolte capacitatea de meta-reprezentare (Lillard, Pinkham & Smith, 2011). De asemenea,
schimburile de rol (jocurile de rol) ajută la promovarea cogniției sociale. Mai exact, copiii pot să
devină din punct de vedere mental și emoțional la fel ca și personajele pe care aceștia le imită.
Luând în considerare perspectiva altor persoane, chiar și în contexte care nu au legătură cu jocul,
se ajunge la o mai bună înțelegere socială. De exemplu, părinții care își disciplinează copiii
cerându-le să își imagineze cum se simte o altă persoană căreia i s-a întampla un anumit lucru, îi
ajută pe cei mici să dezvolte o înțelegere precoce a convingerilor și credințelor (Lillard et al.,
2011).

Jocul și competența socială

Jocurile care implică negocierea cu alții necesită un anumit nivel de competență din partea
copiilor. Există studii care raportează o relație între competența socială și jocul socio-dramatic.
Aceste studii arată că micuții mai populari se implică mai activ în joc și au un comportament mai
competent din punct de vedere social în timpul desfășurării jocului; de asemenea, au capacitatea
de a oferi explicații cu privire la joc și pot să includă ideile colegilor de joacă în sceneta lor
(Lillard et al., 2011).

Pentru că majoritatea jocurilor implică și o componentă lingvistică și se desfășoară în contexte

sociale, exista studii care au folosit aceste elemente chiar și în prezicerea succesului școlar.
Rubin și Coplan (1998) au realizat o serie de investigații urmărind copii care manifestau un
comportament retras și non-social în ceea ce privește jocul. Cercetătorii au descoperit că
retragerea socială timpurie prezice respingere în grupul social, anxietate, singurătate, depresie și
stimă de sine scăzută, mai târziu în copilărie și adolescență, precum și implicații negative privind
succesul academic.

Se pot observa și diferențe de gen legate de modul în care copiii se joacă și acomodarea acestora
cu grădinița. Fetele tind să aiba un stil de joacă mai solitar-activ, pe când băieții se implică în
comportamente de joacă solitar-pasive (Coplan, Gavinski-Molina, Lagace-Seguin, & Wichmann,
2001).

Jocul și dezvoltarea personalității

Stilul de joacă al copiilor se dezvoltă în jurul vârstei de un an și rămâne bine stabil de-a lungul
perioadei pre-școlare. Este posibil ca interesul pe care copiii îl exprimă în ceea ce îi privește pe
oamenii din jurul lor să le influențeze stilul de joacă, iar în aceeași măsură, interesul copiilor să
conducă la dezvoltarea timpurie a teoriei minții, după cum afirmă Lillard (1998).

S-a observat că acei copii care sunt mai greu de gestionat, adică aceia care prezintă trăsături de
personalitate și comportament antisocial, au tendința să desfășoare episoade de joc adesea
caracterizate de ideații violente și agresive (Nelson, Hart, & Evans, 2008). Studii mai complexe
care să vizeze atât dezvoltarea personalității, cât și legătura dintre aceasta, joc și dezvoltarea
teoriei minții sunt necesare pentru a aduce clarificări în acest domeniu.

Joaca este vitală pentru buna dezvoltare cognitivă, socială, emoțională și fizică a copiilor,
fiind unul dintre primele comportamente pe care aceștia le desfășoară în mod deliberat. Poate fi
privită ca un instrument natural prin care copii dezvoltă reziliență, învățând să coopereze, să
depășească obstacole și să negocieze cu alții. De asemenea, este cunoscut faptul că joaca le dă
copiilor posibilitatea să își exprime creativitatea până la cel mai înalt nivel. Aceasta le oferă
părinților posibilitatea de a se implica total în activități împreună cu copiii lor, de a-și forma
legături emoționale puternice și de a vedea lucrurile din perspectiva copiilor lor (Milteer et al.,
2012).
Bergen, D. (2002). The role of pretend play in children's cognitive development. Early
Childhood Research & Practice, 4(1), n1.

Coplan, R. J., Gavinski-Molina, M. H., Lagace-Seguin, D. G., & Wichmann, C. (2001). When
girls versus boys play alone: Nonsocial play and adjustment in kindergarten. Developmental
psychology, 37(4), 464.

Goldstein, J. H. (1994). Toys, play, and child development. Cambridge University Press.

Lillard, A. S. (1998). Playing with a theory of mind. Multiple perspectives on play in early
childhood education, 11-33.

Lillard, A. S., Pinkham, A. M., & Smith, E. (2011). Pretend play and cognitive development. The
Wiley-Blackwell handbook of childhood cognitive development, 285-311.

Lillard, A. S., Lerner, M. D., Hopkins, E. J., Dore, R. A., Smith, E. D., & Palmquist, C. M.
(2013). The impact of pretend play on children's development: A review of the
evidence. Psychological bulletin, 139(1), 1.

Milteer, R. M., Ginsburg, K. R., Mulligan, D. A., Ameenuddin, N., Brown, A., Christakis, D. A.,
... & Levine, A. E. (2012). The importance of play in promoting healthy child development and
maintaining strong parent-child bond: Focus on children in poverty. Pediatrics, 129(1), e204-
e213.

Nelson, L. J., Hart, C. H., & Evans, C. A. (2008). Solitary‐functional play and solitary‐pretend
play: Another look at the construct of solitary‐active behavior using playground
observations. Social Development, 17(4), 812-831.

Rubin, K. H., & Coplan, R. J. (1998). Social and nonsocial play in childhood: An individual
differences perspective. Multiple perspectives on play in early childhood education, 144-170.