Imbracati-Va Cu Dragostea Legatura Desavarsirii - Transcriere - 1952 PDF

4 mai 2014, Biserica Iris, Cluj Vorbitor: Beniamin Fărăgău
Data: 4 mai 2014

Text: Coloseni 3: 12 – 17
Titlu: Îmbrăcaţi-vă cu dragostea: legătura desăvârşirii
Vorbitor: Beniamin Fărăgău
I. Introducere
Îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Pavel a fost trimis de Hristos să
desăvârşească, într-un fel, prin lucrarea lui, prin suferinţa lui, pe cei pe care Hristos i-a mântuit prin
sângele Lui. Şi de aceea, în 1:28 spune: Pe El îl propovăduim noi şi sfătuim pe orice om şi învăţăm
pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om desăvârşit în Hristos Isus.
Desăvârşirea fiecăruia dintre noi reclamă două lucruri: dezbrăcarea de omul vechi şi îmbrăcarea cu
omul nou. Omul vechi l-am avut înaintea noastră duminica trecută, şi am fost chemaţi să-i declarăm
război, să-i spunem clar că am murit faţă de el; şi de aceea v.5 spune: omorâţi mădularele voastre
care sunt pe pământ: curvia, necurăţia, patima, pofta rea, lăcomia, care este o închinare la idoli.
Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Din numărul lor eraţi şi
voi odinioară, când trăiaţi în toate aceste păcate. Dar acum lăsaţi-vă de toate aceste lucruri: de
mânie, de vrăjmăşie, de răutate, de viclenie, de vorbele ruşinoase care v-ar putea ieşi din gură. Nu
vă minţiţi unii pe alţii, întrucât v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu
omul cel nou, care se înnoieşte spre cunoştinţă după chipul Celui ce l-a făcut.
Versetul 9, ultima parte, şi versetul 10 sunt interesant formulate: avem un verb la perfectul compus.
În limba română asta înseamnă o acţiune trecută şi terminată: „v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi” şi
„v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou”. Deşi ne-am dezbrăcat de omul cel vechi, noi trebuie să continuăm
să-l dezbrăcăm, pentru că dezbrăcarea s-a realizat doar prin schimbarea minţii, prin înnoirea minţii
noastre. De aceea avem porunca să omorâm mădularele noastre care sunt pe pământ. La fel, ne-am
îmbrăcat cu omul cel nou în momentul naşterii noastre din nou, dar acum acest om nou trebuie să
fie învederat şi de aceea se înnoieşte spre cunoştinţă după chipul Celui ce l-a făcut.
Dezbrăcarea de omul cel vechi, am văzut data trecută, reclamă o luptă pentru curăţie morală şi
pentru sănătate socială. Curăţia morală înseamnă curăţie în adâncurile noastre. Dar odată ce
adâncurile noastre sunt curăţate, se curăţă relaţiile noastre; se curăţă relaţiile noastre de mânie, de
vrăjmăşie, de răutate, de clevetire, de vorbe ruşinoase, de minciună.
Dar nu e suficient să cureţi relaţiile de toate aceste lucruri, ci trebuie să le întăreşti prin legătura
desăvârşirii, trebuie să aduci în relaţii alte lucruri: relaţiile noastre trebuie să fie pline de chipul lui
Dumnezeu. Şi de aceea textul din ziua de astăzi continuă începând cu v.12:
II. O scară pe care urcăm

Astfel dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de
îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi,
dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa
iertaţi-vă şi voi. Dar mai presus de toate acestea, îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura
desăvârşirii.
Pentru varianta audio a acestui mesaj (şi alte mesaje din serie) vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org sau
contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
-1-
Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi, ca să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile
voastre şi fiţi recunoscători. Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi în toată
înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări
duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima voastră. Şi orice faceţi, cu cuvântul sau
cu fapta, să fie făcut totul în Numele Domnului Isus, şi mulţumiţi prin El lui Dumnezeu Tatăl.
Textul pune înaintea noastră o lungă listă de lucruri care trebuiesc îmbrăcate, etalate, într-un fel, în
viaţa noastră. Întrebarea este: cum să mă raportez la această listă? Cum să o privesc? Aş putea să-mi
închipui că sunt în faţa unei scări pe care trebuie să urc treaptă cu treaptă sau în faţa unui raft de pe
care pot alege ce doresc şi pot lăsa ce nu-mi place, ce nu mi se potriveşte.
Dacă aţi fost şi dumneavoastră într-un supermarket, când eşti în faţa unui raft iei produsul, te uiţi
eventual la etichetă şi zici: asta nu îmi trebuie, pentru asta nu am bani chiar acuma. Deci, în faţa
unui raft alegi lucruri. În faţa unei scări, în schimb, mai ales dacă vrei să ajungi în vârf şi în vârf este
dragostea, legătura desăvârşirii, este Dumnezeu, nu poţi sări trepte, ci trebuie să urci din treaptă în
treaptă spre desăvârşirea spre care te cheamă textul, spre legătura aceea a desăvârşirii, care este
dragostea; şi nu uitaţi, dragostea este Dumnezeu.
Priviţi o clipă scara pe care Duhul lui Dumnezeu o pune înaintea noastră prin acest text. Deci în
niciun caz nu vă imaginaţi în faţa unui raft de unde puteţi alege ceea ce vă place şi respinge, refuza,
ceea ce nu vă place. Porniţi cu mine în susul ei: îndurare, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă
răbdare, îngăduinţă, iertare, pace – pacea aceea care întrece orice pricepere şi care te duce în
prezenţa lui Dumnezeu, care este dragostea.
Când te uiţi foarte atent la fiecare treaptă şi începi să te gândeşti la ele, vezi că ele se asociază două
câte două, ca cele două feţe ale aceleiaşi monede. Şi lucrul acesta derivă din felul în care noi suntem
construiţi. Întotdeauna există un înlăuntru şi un în afară. De exemplu, dacă ne gândim la: din
prisosul inimii vorbeşte gura, în alte cuvinte, când inima e murdară, cuvintele care ne ies din gură
vor fi ruşinoase. Sau să o pun în alţi termeni: există caracter şi conduită. În Predica de pe Munte aşa
îşi organizează Domnul Isus predica, mai întâi este caracterul, pe urmă este conduita. Întotdeauna
caracterul determină conduita. Izvoarele care sunt înlăuntrul nostru vor ieşi în afară şi semenii noştri
se vor întâlni cu ele.
Deci, imaginaţi-vă scara modificându-se puţin şi grupându-se două câte două, cu alte cuvinte, două
aspecte formează câte o treaptă; dacă vrei să o urci, eşti obligat să asociezi aceste aspecte, aceste
virtuţi, una cu cealaltă. De pildă, îndurarea este o realitate lăuntrică. Dacă relaţiile mele se frâng,
dintr-un motiv sau altul, şi nu sunt eu partea vinovată, îmi vine să le trântesc la pământ. Îndurarea
mă îndeamnă să nu fac lucrul acesta. Dar îndurarea trebuie să se nască, să se materializeze, şi ea se
materializează în bunătate. Bunătatea se vede, îndurarea este izvorul ei.
Apoi urmează smerenia, o altă realitate lăuntrică. Ca oamenii să o vadă, să o simtă, smerenia trebuie
să se traducă, să se învedereze în blândeţe; îndelunga răbdare în îngăduinţă, iar iertarea în pace. Şi
toate acestea se adună laolaltă în legătura desăvârşirii, care este dragostea.
Suntem, deci, în faţa unei scări, nu în faţa unui raft de pe care putem alege lucruri sau respinge
lucruri. Dar scara aceasta nu e fără pericole, pentru că, din păcate, suntem pe teritoriile duşmanului,
diavolul dă târcoale ca un leu căutând pe cine să înghită, şi va fi acolo la fiecare pas, cu fiecare
victorie să ne ofere şi ispita. Şi de aceea scara poate fi o scară a victoriilor, dar se poate transforma
foarte uşor într-o scară a înfrângerilor. Toţi am gustat aceste ridicări şi coborâri. Toţi ne-am bucurat
de o victorie, după care am călcat în străchini şi a venit înfrângerea, şi a trebuit să luăm lucrurile de
la capăt.
-2-
Cu alte cuvinte, lupta spirituală nu este exclusă, deşi Hristos a dezbrăcat domniile şi stăpânirile. Ele
sunt aici pe pământ. Vai de voi, pământ şi mare! Diavolul s-a coborât la voi... De ce? Ştie că are
puţină vreme. Şi de aceea se va lupta să ne tragă înapoi, să nu ne lase să urcăm această scară a
virtuţilor.
Omul nou se înnoieşte spre cunoştinţă după chipul lui Dumnezeu cu fiecare treaptă pe care reuşeşte
să o urce. Dacă mă gândesc la inima mea, la îndurare adaug smerenia, la smerenie – îndelunga
răbdare, la îndelunga răbdare – iertarea. Dar dacă mă gândesc la relaţiile mele, la bunătate,
îndurarea născută, văzută, materializată, adaug materializarea smereniei – blândeţea, a îndelungei
răbdări – îngăduinţa, a iertării – pacea.
Observaţi, cele două aspecte, caracterul şi conduita, se îngână unul pe celălalt până când ajung la
Dumnezeu. Nu cred că la întâmplare Pavel se roagă în Efeseni să ajungem plini de toată plinătatea
Dumnezeirii. În Coloseni spune: legătura desăvârşirii, care este dragostea.
III. Scara victoriilor sau scara înfrângerilor

Fiecare treaptă urcată este o victorie. Dar, am spus, scara foarte uşor poate fi transformată sau se
poate transforma în scara înfrângerilor. Pentru că după fiecare victorie sau în dreptul fiecărei
victorii diavolul strecoară şi o ispită. Aş vrea să ilustrez lucrul acesta. Spuneam că îndurarea ţine de
inima mea, de înlăuntrul meu, şi în mod special e nevoie de ea într-o relaţie. Dumnezeu a arătat
îndurare faţă de mine. Am zis: a arătat îndurare faţă de mine, cu alte cuvinte, îndurarea s-a
transformat în bunătate.
Dacă o relaţie este tensionată, şi dacă am toate motivele să o trântesc la pământ, se porneşte o luptă
lăuntrică, pentru că ştiu că cel mai scump lucru pe care-l am sunt relaţiile. Eu sunt o mare relaţie:
relaţie cu Dumnezeu, cu mine însumi şi cu semenii. Dacă chipul lui Dumnezeu se sparge, relaţiile
se rup, începând cu relaţia cu Dumnezeu, continuând cu relaţia cu mine însumi, şi pe urmă relaţia cu
semenii.
Acum, îndurarea în relaţiile dintre noi este frământarea aceasta dintre relaţia cu mine însumi şi cu
semenii. Şi în frământarea asta lăuntrică să presupunem că iau decizia să fac pasul mai departe, să
nu rup relaţia. Am toate motivele să o fac, dar Duhul lui Dumnezeu, care este în mine, îmi spune:
cel mai scump lucru pe care îl ai este relaţia – nu o rupe! Şi astfel se naşte îndurarea în inima mea.
E o mică problemă. Este un vechi proverb englezesc care spune: „Iadul este pavat cu intenţii bune”.
Cu alte cuvinte, faptul că în forul meu lăuntric am luat o decizie, încă nu a rezolvat problema;
decizia aceea trebuie să se nască exact ca un prunc pe care-l aduci pe lume. Şi când se naşte această
decizie, numită îndurare, ea arată ca bunătate.
Acuma, imaginaţi-vă că am câştigat biruinţa. În primul rând, s-a decis în forul meu lăuntric să fiu
îndurător în relaţii, să nu le trântesc la pământ, şi fac pasul mai departe: las îndurarea să se nască. Şi
acum stau bucuros pe prima scară pe care am urcat. Care credeţi că este ispita pe care o strecoară
diavolul sub preş sau sub picioarele mele? Este mândria, nu-i aşa? De acolo, de sus, de pe treapta
respectivă, poţi să te uiţi în jos la vecinii tăi sau la semenii tăi – ai câştigat o biruinţă.
Veniţi cu mine în Templu. Domnul Isus spune pilda aceasta: era un fariseu şi un vameş şi amândoi
se rugau aceluiaşi Dumnezeu. „Dumnezeule”, spune fariseul, „Îţi mulţumesc că eu nu sunt ca
ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca şi vameşul acesta.” Dar observaţi
-3-
treapta pe care s-a suit omul nostru ca să privească de sus pe vameşul de lângă el? „Eu postesc de
două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate verdeţurile mele” – o bunătate manifestată – dau
zeciuială din toate verdeţurile mele.
Am urcat pe treaptă şi privesc de sus pe semenii mei. Dragii mei, de aici urmează căderea; pentru
că, atunci când privesc de sus la cineva, am uitat că mândria merge înaintea căderii. Dacă cedăm
ispitei, urcarea face loc căderii. Cu alte cuvinte, scara victoriilor se transformă în scara înfrângerilor.
Aş vrea să ţinem minte un lucru: toate pleacă de aici, de la felul în care gândim. Scriptura spune în
1Corinteni 10:13 că: Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi
Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre. Dacă am trântit
o relaţie de pământ, dacă am lăsat-o să se rupă, şi eu cred că pe bună dreptate, am dat dreptate lui
Satan, şarpelui. Am crezut că ispita este mai puternică decât eu o să o pot birui. Or, Scriptura spune,
Dumnezeu nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi
mijlocul să ieşiţi din ea, ca să o puteţi răbda. Mijlocul este să urci pe treapta următoare; acesta este
mijlocul pe care Dumnezeu ţi l-a pregătit.
De pildă, mândria este biruită prin smerenie. Uitaţi-vă încă o dată la cum se îmbină lucrurile.
Îndurarea este o realitate lăuntrică; bunătatea este manifestarea ei. Mândria, care vine ca ispită, este
o realitate lăuntrică; ea trebuie biruită în forul nostru lăuntric prin smerenie, treapta următoare.
Pavel ne spune în Romani cap.12:3: Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu
aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine – Doamne, îţi mulţumesc că eu nu sunt ca şi
vameşul acesta – să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine, ci să aibă simţiri
cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.
Dacă Dumnezeu împarte fiecăruia măsura de credinţă, smerenia este acea conştienţă de sine care se
dobândeşte în prezenţa preaînaltului Dumnezeu. Spuneţi-mi, cum aş putea să vin cu mândria mea în
prezenţa lui Dumnezeu şi să o mai ţin în braţe? Nu pot să fac lucrul acesta. În primul rând mă
ruşinează smerirea Lui. El a dezbrăcat slava Lui, a luat un chip de om, s-a făcut ascultător până la
moarte şi încă moarte de cruce. Cum să stau eu să ... nu se potriveşte în prezenţa lui Dumnezeu.
Smerenia este acea dezbrăcare de sine care este posibilă doar în prezenţa lui Dumnezeu.
Dar, ca să câştig biruinţa, nu e suficient să aduc smerenia alături de mândrie, pentru că mândria nu
este stinsă prin smerenie, ci e nevoie de o naştere a smereniei. Şi naşterea smereniei este blândeţea.
Blândeţea este curajul şi puterea – puterea biruinţei, puterea de a ieşi din competiţia afirmării de
sine. Dar când eşti în competiţia afirmării de sine continui să rămâi în mijlocul unei societăţi mânate
de dorinţa de afirmare. Toţi dăm din coate, toţi călcăm, dacă trebuie şi pe cadavre, ca să facem un
pas mai sus, să ajungem un pic mai bine. Ori, într-o astfel de societate, un om blând, un om ieşit din
competiţia afirmării de sine, este ridiculizat, este batjocorit, este marginalizat, este călcat în
picioare.
Ştiţi care e ispita cu care vine diavolul? Lăstarii de amărăciune din sufletul nostru: amărăciunea.
Singurul mod de a ieşi biruitor este prin îndelungă răbdare. Da, nu trebuie să negi faptul că te doare
că eşti nesocotit şi ridiculizat de semeni, dar pentru că ai ascultat de Dumnezeu şi ai ieşit din
competiţia afirmării de sine, ai avut curajul, disciplina şi puterea să faci lucrul acesta. Dar, în acel
moment, îndelunga răbdare este posibilă doar dacă stai cu ochii aţintiţi la Dumnezeu, nu la oameni.
Şi de aceea Pavel spune în v.17: orice faceţi, cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în Numele
Domnului Isus, şi mulţumiţi prin El lui Dumnezeu Tatăl. A face lucrurile în Numele Domnului Isus
înseamnă a le face cu ochii la El, spre plăcerea Lui, spre slava Lui, şi nu spre mulţumirea celor din
-4-
jur. Versetul 23 continuă: Orice faceţi să faceţi din toată inima, ca pentru Domnul, nu ca pentru
oameni, ca unii care ştiţi că veţi primi de la Domnul răsplata moştenirii. Voi slujiţi Domnului Isus
Hristos. Şi în momentul acela capeţi puterea să zici: orice ar zice ceilalţi, de dragul Tău, Doamne
Isuse, eu merg pe drumul acesta mai departe.
Însă biruinţa asupra lăstarilor de amărăciune nu e completă până când îndelunga răbdare nu se
naşte, nu se materializează. Ori, materializarea, arătarea îndelungei răbdări, este îngăduinţa. Când
am ales să fiu blând, să ies din competiţia afirmării de sine, nu am şi şansa să aleg să ies din
mijlocul societăţii. Cu alte cuvinte, nu pot să îi opresc pe oameni să mă judece, să mă ridiculizeze,
să mă calce în picioare, să-şi bată joc de mine, să-mi zică că-s bleg în loc de blând, nu am această
posibilitate. Şi de aceea eu trebuie să trăiesc mai departe în relaţii îngăduindu-i pe ceilalţi.
Problema este că atunci când îndelunga răbdare se manifestă prin îngăduinţă şi eu am biruit lăstarii
de amărăciune, diavolul strecoară sub preş o următoare ispită. Dumnezeu a pus în fiecare dintre noi
simţul dreptăţii, mai ales în unii, şi eu fac parte dintre ei împreună cu unii din casa mea, facem parte
dintre ei. Avem şi versete biblice ca să ne justificăm revanşa pe care dorim să o luăm, dacă nu şi
răzbunarea. Puteţi să o puneţi în ce termeni doriţi.
Dragostea nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. Eu am reţinut doar atâta: se bucură

de adevăr, şi de aceea adevărul trebuie spus, uitând că dragostea este cea care ar trebui să spună
adevărul, şi un adevăr spus în dragoste întotdeauna zideşte, nu doboară. Dar îmi aduc aminte de
versete care-mi sunt mult mai la îndemână. De pildă, în Proverbe cap.26:5: Răspunde nebunului
după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept. Crezi că numai tu poţi striga? Şi eu pot striga. Crezi
că numai tu poţi bate cu pumnul în masă? Şi eu pot bate cu pumnul în masă. Problema este că am
sărit peste versetul 24 care zice: Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu
el.
Iar Coloseni ne spune: Îngăduiţi-vă unii pe alţii – îndelunga răbdare se naşte, se materializează, se
învederează în îngăduinţă. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi dacă unul are pricină să se plângă de altul –
observaţi, pricina aceea foarte uşor se poate transforma în ispită. Singurul mod de a învinge această
ispită este de a urca un pic mai sus – dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe
altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.
Hotărăsc să iert în forul meu lăuntric, dar am o problemă: iertarea fără confruntare e răzbunare, mai
ales când pricina de plângere este un păcat. Pentru că Dumnezeu a zis „Plata păcatului este
moartea”, eu nu-l pot ierta în plata Domnului pe fratele meu. A-l ierta în plata Domnului înseamnă a
abandona, a ieşi din relaţie, a face ureche surdă la ce se întâmplă, a nu-ţi păsa de fratele tău. Şi de
aceea Scriptura mă obligă să nu ies din relaţie.
Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta – şi a păcătui înseamnă a călca porunca expresă a lui
Dumnezeu, nu părerile oamenilor, porunca expresă a lui Dumnezeu – Dacă fratele tău a păcătuit
împotriva ta, du-te şi mustră-l – în dragoste, ridică-l pe fratele tău. Dacă nu te ascultă, ia cu tine doi
sau trei inşi, spune-l bisericii. Nu te lăsa! El poate să respingă iertarea lui Dumnezeu sau oferta
iertării lui Dumnezeu, dar asta este treaba lui. Deci acesta este primul pericol când e vorba de
iertare. Iert doar când lucrurile sunt rezolvate pentru sufletul celor implicaţi în relaţie.
Dar există un al doilea aspect: iert, dar nu pot uita. În limba mamei mele există o vorbă: „Te-am
iertat, dar mi-a rămas încărcat ficatul.” Şi când ficatul e încărcat îţi iese herpesul pe buze şi eşti
amărât şi obosit şi nu te poţi ridica în picioare; nu eşti bun de nimic când ţi-e ficatul încărcat.
-5-
Deci, al doilea pericol este neuitarea, a doua ispită. E bine să ai cartea în mânecă. Atunci când
David trimite scrisoarea generalului său: „Împinge-l pe Urie în prima linie şi când vine duşmanul
daţi-vă la o parte”, generalul a luat cartea şi a băgat-o în mânecă. Şi la moartea lui, David, trebuie să
spună fiului său: „Să nu-l uiţi pe Ioab! Să nu-i laşi perii albi să se coboare în mormânt.” O viaţă
întreagă cu ficatul încărcat! Pericolul de a ierta fără să uiţi. Când ai iertat fără să uiţi, nu numai că te
îmbolnăveşti de ficat, te îmbolnăveşti de inimă, ţi se îmbolnăveşte spiritul. Deschide puşcăria, lasă-
ţi semenii să iasă liberi de acolo.
Cred că iertarea se validează doar când se naşte şi devine pace. O iertare reală, completă, îmi
permite să mă uit în ochii semenului meu fără resentimente; să pot pune capul în jug lângă el şi să
tragem împreună fără să mă uit când îmi va înfige pumnalul în spate. Se poate întâmpla. Eu nu pot
garanta pentru celălalt absolut nimica. Eu trebuie să mă ocup de mine însumi. Ca nişte aleşi ai lui
Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi – despre fiecare din noi este vorba.
Dar daţi-mi voie să iau scara aceasta şi să o răsucesc, să o adun într-un cerc. Ceea ce mă îndeamnă
să fac lucrul acesta este Domnul Isus Hristos în Predica de pe Munte; am făcut deja referire la ea:
caracterul determină conduita. Dar când vorbeşti despre caracter, era o listă a fericirilor. Şi începe
aşa: Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor. După care fuge prin cele opt
fericiri, şi a opta închide cercul: Ferice de cei prigoniţi pentru neprihănire, căci a lor este Împărăţia
cerurilor.
Acum, dacă eşti un precupeţ, te uţi la ce ţi se oferă: Împărăţia cerurilor se oferă. Care-i preţul?
Depinde: sărăcia în duh sau prigoana pentru neprihănire. Trebuie să fii nebun să alegi prigoana
pentru neprihănire dacă o poţi cumpăra pe sărăcia în duh, pe ce nu ai. Dar ai o problemă. Nu la
întâmplare fericirile nu sunt lucruri pe un raft, ci sunt o scară pe care trebuie să urci până la capăt.
De unde ştiu că sunt sărac în duh? A, din lacrimile mele: Ferice de cei ce plâng. De unde ştiu că
lacrimile nu sunt de crocodil? Din blândeţea mea. Am avut curajul să ies din competiţia afirmării de
sine pentru că am fost mângâiat de Dumnezeu. De unde ştiu că sunt blând şi nu bleg? Din faptul că
mi-am deschis pumnul. Dacă am renunţat la competiţia afirmării de sine, am devenit milostiv şi pot
da altora. Şi în felul acesta, fiecare fericire următoare o verifică pe cea precedentă, până când prima
este verificată de ultima. De unde ştiu că sunt sărac în duh? Ce am primit în urma sărăciei mele nu
dau din mână nici pentru prigoana care se abate asupra mea.
Dar, acuma, luaţi acelaşi tipar şi aplicaţi-l la cercul care stă înaintea noastră, la scara pe care trebuie
să o urcăm. Nu uitaţi ce ne aşteaptă în vârf: Dumnezeu însuşi, dragostea, legătura desăvârşirii. El
este dragostea. Dar daţi-mi voie să leg prima şi ultima dintre ele. Am spus că de îndurare am nevoie
când o relaţie se frânge, pârâie, e gata să se rupă şi eu sunt gata să o trântesc de pământ. Este lupta
aceea dinlăuntrul meu, care, în momentul în care deliberarea a fost terminată, trebuie să se nască în
bunătate.
Dar, până când nu s-a instalat pacea în relaţia aceea, pacea fără resentimente, până când masa nu a
fost complet curăţată, până atunci nu am urcat scara, nu am ajuns la iertare şi pace. Ce extraordinar
lucru este că, în Hristos, noi nu trebuie să ne încărcăm bagajele cu lucrurile altora; noi le putem
rezolva, putem despovăra poverile astea cu care ne încărcăm noi aşa de uşor. Deci, nu uitaţi, trebuie
să urci toată scara, treaptă cu treaptă, aspect cu aspect, ca să ajungi acolo unde te cheamă
Dumnezeu.
-6-
IV. Dragostea – legătura desăvârşirii

Pe deasupra tuturor acestor lucruri îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.
Îmbrăcaţi-vă cu dragostea. Cu alte cuvinte, în susul scării ne aşteaptă Dumnezeu. Dar cine este El?
Este Cel ce ne-a creat, Cel ce ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa. Cu alte cuvinte, a lăsat în noi
un gol pe care numai El îl poate umple. Şi numai când El umple golul acesta, numai atunci sunt
împlinit, atunci mi-am găsit rostul vieţii. Dar mai presus de toate acestea – sau legându-le pe toate
acestea într-un mănunchi – îmbrăcaţi-vă cu dragostea, care este legătura desăvârşirii.
Şi ascultaţi-l pe Pavel cântând imnul ei în 1Corinteni 13: Dragostea este îndelung răbdătoare, este
plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie...
Dragostea le conţine pe toate acestea – nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie,
nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede
totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Şi v.8 te-a urcat pe scara veşniciei, în prezenţa lui Dumnezeu:
Dragostea nu va pieri niciodată. De ce? Pentru că Dumnezeu este dragoste, spune Scriptura.
Superb! O tapiţerie extraordinară. Întrebarea mea este: de ce e aşa de complicat să o guşti, să ai

bucurie de ea? Cine, cum, ce mă va ajuta să ajung pe platoul acela care se cheamă legătura
desăvârşirii, dragostea?
Daţi-mi voie să mă întorc la v.12 de unde am plecat. Autorul începe aşa: ca nişte aleşi ai lui
Dumnezeu sfinţi şi preiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate şi aşa mai
departe. Este o vorbire foarte ciudată, este un ebraism care practic este pus în straie greceşti şi toate
straiele pârâie pe el. Eu mă îmbrac când pun pe mine lucruri, nu când pun în mine lucruri. Dar asta
este o îmbrăcare ciudată şi este singura posibilitate de a ajunge acolo unde îţi doreşti, în vârful
scării.
Îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, dacă aş traduce mai exact, ar suna: îmbrăcaţi-vă cu
măruntaie îndurătoare, pline de bunătate şi aşa mai departe. Când citesc Scriptura şi Scriptura
foloseşte cuvântul „inimă”, nu se gândeşte la pompa asta de aici, boţul ăsta de muşchi, ci inima
poate fi mintea: Nebunul zice în inima lui. Poate fi voinţa, deliberările noastre, pot fi sentimentele
sau spiritul nostru. Dacă le-aş aduna laolaltă, în uzajul Scripturii, inima este centrul de comandă al
personalităţii mele. Cu alte cuvinte, de acolo se decide totul.
Am o mică problemă. Ieremia îmi spune în cap.17:9: Inima omului este nespus de înşelătoare şi de
deznădăjduit de rea, cine poate să o cunoască? Cu alte cuvinte, singura posibilitate să ajungi în
vârful scării este să accepţi să te aşezi pe o masă de operaţie, să fii deschis şi să accepţi un
transplant de cord. Masa de operaţie e căuşul palmei lui Dumnezeu. Chirurgul este Duhul lui
Dumnezeu, şi transplantul de cord se face prin naşterea din nou sau prin tăierea împrejur a inimii.
Cu alte cuvinte, dacă nu a fost un moment în viaţa ta în care să te aşezi în mâinile Lui, dacă nu a
fost un moment ca decizia aceea să o scoţi în afară – iar ca toate lucrurile interioare să se nască,
trebuie scoase la suprafaţă – nici nu te apuca să urci pe scară pentru că îţi vei frânge gâtul la fiecare
pas. Ispitele sunt mult prea puternice pentru tine. E nevoie de o inimă nouă; doar o inimă nouă poate
să aducă relaţii noi.
Nu uitaţi cine suntem. Pe planul relaţiilor: relaţia cu Dumnezeu, cu noi înşine şi cu semenii. Dacă
relaţia cu Dumnezeu nu e vindecată, relaţia cu mine însumi nu e vindecată. Şi dacă relaţia cu mine
-7-
însumi nu e vindecată, în mod normal relaţia cu semenii nu poate fi vindecată. Deci există o raţiune,
un mod de a rezolva lucrurile. Şi întotdeauna creştinismul începe dinlăuntru înspre în afară.
Pentru ca să ai relaţii în care să curgă îndurarea, bunătatea, smerenia, blândeţea, îndelunga răbdare,
îngăduinţa, iertarea, pentru ca în locul cuvintelor rele să fie Cuvântul lui Dumnezeu, în locul mâniei
şi a invidiei să ai pacea lui Hristos, să ai supunere faţă de soţ, iubire faţă de soţie, ascultare de
părinţi, neîntărâtare la mânie a copiilor tăi, ci creşterea lor în frica şi în învăţătura Domnului, o
muncă cinstită nu de ochii oamenilor, ci de dragul lui Dumnezeu, şi generozitate şi corectitudine
faţă de angajaţi, trebuie să faci ce spune Solomon: Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din
ea ies izvoarele vieţii.
Da, dar inima nu este o sursă de viaţă. Inima însăşi sau izvoarele vieţii se alimentează din pânzele
freatice, din apa subterană, şi de aceea nu e totuna care sunt realităţile care alimentează izvorul.
Izvorul va determina natura apei râului sau a pârâului, deci relaţiile tale. Pânzele freatice din
adâncul nostru sunt fie Duhul lui Dumnezeu, sursa vieţii, fie firea pământească, în spatele căreia
este practic dumnezeul veacului acestuia. Deci sunt doi dumnezei, două împărăţii, două realităţi.
Iată de ce trebuie să-mi păzesc inima mai mult decât orice. Ea nu poate să-şi extragă lucrurile din
orice pânză freatică subterană. Izvorul, întotdeauna, va determina natura apei pârâului; izvorul va
aduce la suprafaţă lucrurile din care se alimentează.
Ascultaţi-l pe Pavel în Romani cap.8:5: În adevăr, cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti,
umblă după lucrurile firii pământeşti. Dacă firea pământească este sursa aceea din care se
alimentează izvorul, atunci viaţa mea va arăta la fel – va umbla după lucrurile firii pământeşti. ...pe
când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după lucrurile Duhului. Şi umblarea după
lucrurile firii pământeşti este moarte, pe când umblarea după lucrurile Duhului este viaţă şi pace.
Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ... cei
ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu, nu pot să asculte de Legea lui Dumnezeu.
Versetul 9: Voi, însă, nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă v-aţi cuplat la sursa corectă,
la pânza freatică corectă, dacă v-aţi cuplat la Duhul lui Dumnezeu. Voi nu mai sunteţi pământeşti, ci
duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă nu are cineva Duhul lui
Hristos nu este al Lui. Dacă inima mea, izvorul vieţii, se alimentează din firea pământească, izvorul
va scoate în afară curvie, necurăţie, patimă, poftă rea, lăcomie, mânie, vrăjmăşie, răutate, clevetire,
vorbe ruşinoase, minciună.
Dar dacă Duhul îmi alimentează izvorul, în afară va curge dragostea, bucuria, pacea, îndelunga
răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor. Încreştinarea nu e o
conformare la ritualuri exterioare. Până când nu ai acceptat transplantul de cord, prin naşterea din
nou sau prin tăierea împrejur a inimii, nu ai nicio nădejde, spoieşti peste rugină. Încreştinarea cere o
transformare lăuntrică radicală, o schimbare a inimii.
Abia când am primit o inimă nouă din partea lui Dumnezeu, pot îndrăzni să nădăjduiesc să fiu plin
de toată plinătatea Dumnezeirii, să ajung la legătura desăvârşirii, care este dragostea. Uitaţi-vă încă
o dată la scara pe care o avem de urcat. Îndurarea trebuie să se nască în bunătate, smerenia în
blândeţe, îndelunga răbdare în îngăduinţă, iertarea în pace, în pacea aceea care întrece orice
pricepere. De ce? Pentru că este pacea lui Hristos, care a venit să locuiască din belşug în inimile
noastre, prin Cuvântul Său.
-8-
V. Unde suntem împotmoliţi?

Daţi-mi voie să recitesc textul şi să vă pun o întrebare: oare unde ne-am împotmolit? Nu uitaţi, pe
fiecare scară este şi o victorie şi posibilitatea unei căderi, o ispită: mândria, amărăciunea, dorinţa de
revanşă sau de răzbunare – toate sunt acolo. Astfel, dar, ca nişte aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi
preaiubiţi, îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu
îndelungă răbdare. Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertaţi-
vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi.
Dar mai presus de toate acestea, cu alte cuvinte, legându-le pe toate acestea laolaltă, îmbrăcaţi-vă
cu dragostea, care este legătura desăvârşirii. Pacea lui Hristos, la care aţi fost chemaţi ca să
alcăutiţi un singur trup – fără pace, trupul, mădularele în relaţia dintre ele, nu poate funcţiona – ca
să alcătuiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre, şi fiţi recunoscători.
Unde sunt împotmolit? Care din treptele acestea sunt cele mai complicate pentru mine? Unde
falimentez mereu? Care e soluţia? Soluţia este să faceţi un lucru pe care noi ne-am obişnuit în
lumea fizică să-l facem. Eu umblu cu laptopul pe oriunde merg, pentru că nu pot predica fără el, nu
văd să citesc într-o carte; şi când am terminat prelegerea vin la mine oameni: „Nu-mi daţi şi mie
prelegerea dumneavoastră?” Dau cu bucurie oricui mi-o cere. Dar am învăţat o lecţie: după ce am
băgat toate stick-urile în computerul meu şi l-am scanat odată şi am găsit peste 40 de viruşi, am zis:
„never again!” Şi atunci mi-am pus un scan şi oricine îmi dă stick-ul, îl bag înăuntru şi îl scanez, şi
dacă e curat atunci îi transfer documentul pe el cu bucurie.
Prin urmare, cred că primul lucru pe care trebuie să-l fac ca să aflu unde m-am împotmolit este să
rog pe Duhul lui Dumnezeu să vină să facă un scan al vieţii mele. Ştiţi cum face el lucrul acesta?
Prin Cuvântul Lui. Şi de aceea textul din Evrei 4:12 spune: Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi
lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi
duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii. Şi versetul următor spune: Nicio
făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea Aceluia cu care avem a face.
Nu ştiu dacă poate exista o scanare mai perfectă decât asta, dacă e adevărat ce spune textul.
Cuvântul lui Dumnezeu în mâna Duhului Sfânt este instrumentul prin care El îmi scanează viaţa:
Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă
unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu
mulţumire în inima voastră.
Spuneţi-mi, cum pot cânta lui Dumnezeu cu mulţumire în inima mea când am făcut primul pas şi
înainte să ridic piciorul pentru al doilea pas mândria m-a secerat de pe picioare, amărăciunea a
intrat, dorinţa de răzbunare e în viaţa mea? Când sunt împotmolit pe treptele acelea, pe scara aceea,
cum aş putea să-i cânt lui Dumnezeu cu mulţumire în inima mea? Poţi cânta lui Dumnezeu cu
mulţumire în inimă doar când te laşi scanat de El, îţi ceri iertare, faci pasul următor şi urci mai
departe; când ai o singură dorinţă: să ajungi la El, să ajungi ca El.
1Ioan 2:6: Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi El cum a trăit Isus. Ascultaţi-l pe Iacov
în epistola sa, primul capitol, versetul 21-25: De aceea lepădaţi orice necurăţie şi orice revărsare
de răutate şi primiţi cu blândeţe Cuvântul sădit în voi, care vă poate mântui sufletele. Fiţi
împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri. Căci dacă ascultă cineva
Cuvântul şi nu-l împlineşte cu fapta, seamănă cu un om care-şi priveşte faţa firească într-o oglindă;
şi după ce s-a privit, pleacă şi uită îndată cum era. Dar cine îşi va adânci privirile în legea
-9-
desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un

împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui. Va putea să-i mulţumească lui Dumnezeu cu inima
plină de bucurie.
Daţi-mi voie să pun acest ultim verset pe tiparul predicii de astăzi: cine îşi va adânci privirile în
legea desăvârşită şi va stărui în ea, urcând treaptă după treaptă scara aceasta a iubirii, a
desăvârşirii, va fi fericit în lucrarea lui. Pentru asta trebuie să înţelegem ceea ce ne-a spus Pavel
înainte să fi intrat în textul nostru: v-aţi dezbrăcat de omul vechi şi v-aţi îmbrăcat cu omul nou –
acţiuni trecute, terminate. Am primit o minte nouă, metanoia.
Ascultaţi-l pe Pavel, şi aş încheia cu asta, Romani, cap.6:10: Fiindcă prin moartea de care a murit,
El, (Domnul Isus Hristos) a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna, iar prin viaţa pe care o
trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Versetul 11: Tot aşa şi voi înşivă socotiţi-vă morţi faţă de păcat
şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.
VI. Concluzii
Nu putem evita ispitele. Dumnezeu le va îngădui să vină asupra noastră: şi mândria, şi amărăciunea,
şi dorinţa de răzbunare, şi neuitarea, toate se vor îngrămădi în viaţa noastră să ne tragă în jos de pe
scară. Cum ar fi ca, ori de câte ori vine ispita, eu să zic: sunt mort faţă de mândrie, sunt mort faţă de
amărăciune, sunt mort faţă de dorinţa de răzbunare, sunt mort faţă de ficatul încărcat, faţă de
neuitare, mort faţă de ele. Dar sunt viu pentru îndurare, bunătate, smerenie, blândeţe, îndelungă
răbdare, îngăduinţă, iertare şi pace.
Cu alte cuvinte, sunt viu pentru dragoste, pentru acea legătură a desăvârşirii. Sunt viu pentru
Dumnezeu care este dragostea. Amin
- 10 -

Imbracati-Va Cu Dragostea Legatura Desavarsirii - Transcriere - 1952 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Imbracati-Va Cu Dragostea Legatura Desavarsirii - Transcriere - 1952 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4 mai 2014, Biserica Iris, Cluj Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Data: 4 mai 2014

II. O scară pe care urcăm

III. Scara victoriilor sau scara înfrângerilor

Dragostea nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. Eu am reţinut doar atâta: se bucură

IV. Dragostea – legătura desăvârşirii

Superb! O tapiţerie extraordinară. Întrebarea mea este: de ce e aşa de complicat să o guşti, să ai

V. Unde suntem împotmoliţi?

desăvârşită, care este legea slobozeniei, şi va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un

S-ar putea să vă placă și