PLANURI ŞI HĂRŢI TOPOGRAFICE

7.1. Definiţia planurilor şi hărţilor topografice

Planul topografic este reprezentarea grafică, micşorată la scară a unei

suprafeţe mici de teren, care se realizează la scări mai mari sau egale cu 1:10 000.
Deoarece suprafaţa cuprinsă pe un plan topografic este mai restrânsă, curbura
Pământului este neglijată şi nu se foloseşte un sistem de proiecţie.

Harta topografică este reprezentarea grafică, micşorată la scară a unor

porţiuni mari din suprafaţa Pământului sau întreaga suprafaţă a acestuia. Din
acest motiv, la realizarea hărţilor topografice se ţine cont de curbura Pământului
şi se foloseşte un sistem de proiecţie. Hărţile topografice se întocmesc  la scări
mai mici de 1: 25 000.

Spre deosebire de plan, care conţine mai multe detalii, harta dă o imagine de
ansamblu, fiind mai săracă în detalii. Datorită acestui fapt, poziţia punctelor pe
planurile topografice are o precizie mult mai mare decât pe hărţi. De accea,
planurile topografice se folosesc pentru lucrările de proiectare şi amenajare a
teritoriului, pentru exploatarea unor resurse nat 333i88d urale, pentru construcţii
etc.

7.2. Clasificarea planurilor şi hărţilor

Pentru clasificarea planurilor şi hărţilor se pot lua în considerare mai multe criterii, în primul
rând scara de execuţie şi apoi conţinutul, teritoriul cuprins, destinaţia şi numărul culorilor.

După scară, planurile topografice se împart în:

- planuri topografice propriu-zise întocmite la scara 1:10 000 sau 1:5 000;

- planuri topografice de situaţie întocmite la scara 1:2 000, 1:1000, 1:500;

- planuri topografice de detaliu întocmite la scara 1:200, 1:100 şi 1:50,

utilizate în constucţii.

După acelaşi criteriu şi hărţile se divid în trei categorii:

- hărţi la scări mari, la care scara variază între 1:25 000 – 1:200 000;

- hărţi la scări mijlocii, cu scara cuprinsă între 1:200 000 şi 1:1 000 000;

- hărţi la scări mici, întocmite la scări mai mici de 1:1 000 000, de ex.
1:5.000 000; acestea fiind, în general, hărţi murale.
 După conţinut, hărţile pot fi:

- hărţi generale;

- hărţi speciale sau tematice.

Din categoria hărţilor generale fac parte hărţile la scări mari şi mijlocii, pe care sunt
reprezentate toate elementele geografice dintr-o regiune (relieful, reţeaua hidrografică,
vegetaţia, aşezările, căile de comunicaţii etc.), care pot fi utilizate ca materiale de bază pentru
întocmirea hărţilor la scări mai mici sau a hărţilor speciale.

Din categoria hărţilor speciale sau tematice fac parte acele hărţi care scot în
evidenţă un anumit element al peisajului geografic. În cadrul acestora se
deosebesc hărţi fizico-geografice (harta geomorfologică, harta reţelei
hidrografice, harta solurilor, harta vegetaţiei etc.) şi hărţi economico-geografice
(harta aşezărilor, harta resurselor, harta industriei, harta agriculturii etc.).

După teritoriul reprezentat, hărţile pot fi:

- hărţi universale, care cuprind întreaga suprafaţă a Pământului; după

modul de reprezantare se deosebesc planigloburi (harta sub formă de elipsă),
planisfere (harta are format dreptunghiular) şi mapamond (harta cuprinde cele
două emisfere reprezentate sub formă circulară sau eliptică);

- hărţi ale oceanelor şi mărilor;

- hărţi ale continentelor.

După destinaţie, hărţile pot fi:

- hărţi şcolare (didactice);

- hărţi turistice;

- hărţi militare;

- hărţi maritime.

După numărul culorilor se pot deosebi:

- hărţi monocrome (editate în alb-negru);

- hărţi policrome (cu două sau mai multe culori).

        

a                                                           b

Fig. 7.1. Hărţi

universale

a-      planiglob;

b-      planisfera;

c-      mapamond.
 

               

                                             c

7.3. Elementele planurilor şi hărţilor

În raport cu cadrul hărţii, la un plan sau hartă se deosebesc: elemente din

exteriorul cadrului şi elemente din interiorul cadrului.

7.3.1. Elemente din exteriorul cadrului hărţii

Titlul şi nomenclatura reprezintă primul lucru care atrage atenţia la o

hartă. Acesta este notat deasupra laturii de nord a hărţii, aproximativ în partea
centrală, şi este reprezentat, în cazul hărţilor la scări mari, prin numele localităţii
celei mai importante din regiunea cuprinsă pe hartă, în timp ce pe hărţile la scări
mici apare scris teritoriul reprezentat (ţară, grup de ţări, continent, etc.).

Pentru planurile şi hărţile topografice editate în proiecţia Gauss - Krüger

şi stereografică - 1970, s-a folosit un sistem de numerotare format din litere
mari şi litere mici, cât şi din cifre, care poartă numele de nomenclatură. De
exemplu: L-34-68-A-b. Această nomenclatură are la bază împărţirea
convenţională a globului în zone şi fuse geografice.

Zonele sunt trasate în sens latitudinal, din 4o în 4o şi sunt notate cu litere

majuscule de la A la V începând de la Ecuator spre nord şi sud. Teritoriul
României, cuprins între paralelele de 43o37’ şi 48o15’ latitudine nordică, este
acoperit de zonele K(40o-44o), L(44o-48o) şi M(48o-52o). Zona L acoperă în
întregime ţara noastră, zona K aflându-se în sudul ţării, iar zona M în partea de
nord.

Fig. 7.2. Nomenclatura foilor de hartă la scara 1: 1 000 000

Fusele geografice se obţin prin trasarea de meridiane din 6 o în 6o. Rezultă

un număr de 60 de fuse, numerotate de la 1 la 60, de la meridianul de 180 o (opus
meridianului Greenwich), de la vest spre est. Peste teritoriul ţării noastre,
cuprins între 20 o15’ şi 29o41’ se suprapun fusele 34 (18o-24o) şi 35 (24o-30o).

Prin urmare, la scara 1:1 000 000  (fig.7.2), teritoriul României este cuprins în
cea mai mare parte pe foile L34 şi L35 şi parţial pe foile K34 şi K35, în partea
de sud,  şi M34 şi M35, în parteade nord. 

Nomenclatura foilor de hartă pentru scările 1: 500 000, 1: 200 000 şi 1:

100 000 se obţine pornindu-se de la trapezul de 4ox 6o corespunzător scării 1: 1 000
000.

Astfel, pentru foile de hartă la scara 1: 500 000  trapezul de la scara 1:1 000 000 se împarte în patru
părţi, cu dimensiunile de 2o în latitudine şi 3o în longitudine, fiecare nou trapez obţinut
notându-se cu primele litere mari ale alfabetului latin: A, B, C şi D. Prin urmare,
nomenclatura va fi cea a trapezului de la scara 1:1 000 000 (L - 35), la care se adaugă una din
cele patru litere.

Pentru a se obţine nomenclatura unei foi de hartă la scara 1: 200 000,

trapezul de la scara 1:1 000 000 se împarte în şase părţi, atât în latitudine, cât şi
în longitudine, obţinându-se 36 de trapeze, notate cu cifre romane, fiecare având
câte 40I în latitudine şi 1o în longitudine.

Fig. 7.3. Nomenclatura foilor de hartă la sc. 1: 1 000 000,

1 : 500 000, 1 : 200 000 şi 1: 100 000

Pentru scara 1:100 000, trapezul de la scara 1:1 000 000 se împarte în 12
părţi în latitudine şi longitudine obţinâdu-se 144 de trapeze, notate cu cifre
arabe, fiecare având cât 20’ în latitudine şi 30’ în longitudine.

Nomenclatura foilor de hartă la scara 1:50 000 se obţine prin împărţirea

unui trapez corespunzător unei foi la scara 1:100 000 în patru părţi a câte 10’ în
latitudine şi 15’ în longituine, acestea notându-se cu primele patru litere mari
ale alfabetului latin, adică A, B, C şi D.
Fig. 7.4. Nomenclatura foilor de hartă la sc. 1:50 000  şi 1:25 000

                                   

Din împărţirea unei foi la scara 1: 50 000 în patru părţi, având în

latitudine 5’, iar în longitudine 7’30’’, vor rezulta patru foi la scara 1: 25 000.
Acestea se notează cu primele patru litere mici ale alfabetului latin (a, b, c şi d).
Deci, la nomenclatura hărţii la scara 1: 50 000 se adaugă una din cele patru
litere mici.

Fig. 7.5.  Nomenclatura foilor de hartă la scara: 1: 10 000 (L-35-20-B-c-4),

1:5 000 (L-35-20-B-c-4-I )şi 1:2 000 (L-35-20-B-c-4-I-2)

Pentru scara 1: 10 000 se împarte foaia de la scara 1:25 000 în patru

părţi, cu dimensiunile de 2’30” în latitudine şi 3’45” în longitudine, care se
notează cu cifre arabe de la 1 la 4, la nomenclatura foii de hartă la scara 1:25
000 adăugându-se una din cele patru cifre de la scara 1:10 000.

Pentru scara 1: 5 000 se împarte foaia de la scara 1:10 000 în 4 părţi cu

dimensiunile de 1’15” în latitudine şi 1’52” în longitudine, fiecare trapez
notându-se cu cifre romane de la I la IV, care se adaugă la nomenclatura foii de
la 1:10 000.

Pentru planul la scara 1:2 000, foaia de la scara 1:5 000 se împarte în
patru părţi cu dimensiunile de 37’50” în latitudine şi 56’25” în longitudine, care
se notează cu cifre arabe 1, 2, 3, 4, adăugate la nomenclatura planului de la
scara     1: 5000.

Alte elemente înscrise deasupra laturii de nord a hărţii sunt:

 - denumirea proiecţiei cartografice;

- codul hărţii, pentru evidenţa în sistem automazizat;

- caracterul hărţii.

Elementele reprezentate sub latura de sud a hărţii se referă la:

- indicaţii privind valorile declinaţiei magnetice, a convergenţei

meridianelor şi a abaterii medii a acului magnetic;

- schema declinaţiei magnetice, a convergenţei meridianelor şi a abaterii

medii a acului magnetic;

- schema şi dimensiunile trapezului;

- scara numerică şi scara grafică simplă;

- graficul de pantă;

- schema frontierelor de stat şi limitele administrative ale teritoriilor

judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale;

- indicaţii redacţionale.

Pe toate cele patru laturi ale hărţii, cadrul exterior este întrerupt pentru a
fi trecută nomenclatura hărţilor vecine.

Fig.7.6. Elementele din exteriorul cadrului hărţii

  1- Denumirea proiecţiei cartografice;2- Nomenclatura hărţii; 3- Codul hărţii;
 4- Caracterul hărţii;5- Nomenclatura hărţilor vecine;6- Indicaţii privind valorile
declinaţiei magnetice, a convergenţei meridianelor şi a abaterii medii a acului
magnetic;7- Schema declinaţiei magnetice, a convergenţei meridianelor şi a
abaterii medii a acului magnetic; 8- Schema şi dimensiunile trapezului;9- Scara
numerică şi scara grafică simplă;10 - Graficul de pantă;11- Schema frontierelor
de stat şi limitele administrative ale teritoriilor judeţene, municipale, orăşeneşti
şi comunale;12- Indicaţii redacţionale.

7.3.2. Cadrul hărţii

Este reprezentat printr-un sistem de linii care mărginesc suprafaţa

cartografică. Acesta cuprinde: cadrul interior, cadrul geografic şi cadrul
ornamental.

Cadrul interior este constituit din paralele şi meridiane care delimitează

suprafaţa cartografiată, în fiecare colţ al său fiind notate valorile acestora.

Cadrul geografic se trasează la aproximativ 8 mm faţă de cadrul interior

şi este alcătuit din două linii paralele, între care sunt marcate, prin segmente,
dimensiunile gradelor sau ale fracţiunilor de grad, atât în latitudine, cât şi în
longitudine. Datorită acestui fapt, cadrul geografic permite determinarea
coordonatelor geografice ale oricărui punct sau fixarea pe hartă a oricărui punct
ale cărui coordonate geografice sunt cunoscute.

Cadrul exterior se trasează foarte aproape de cadrul geografic, mai mult

pentru estetica hărţii, de unde şi denumirea de cadru ornamental. Pe cele patru
laturi ale hărţii, la jumătate, cadrul exterior este întrerupt pentru a fi trecută
nomenclatura hărţilor vecine.

7.3.3. Elemente din interiorul cadrului hărţii

Acestea sunt reprezentate prin reţeaua rectangulară, elemente de planimetrie,

elemente de altimetrie şi inscripţiile din interiorul hărţii.

a) Reţeaua rectangulară reprezintă un sistem de linii drepte paralele cu

axele de coordonate adoptate, adică prezintă proiecţia ecuatorului şi a
meridianului axial al fiecărui fus.

Reţeaua rectangulară are aspectul unei reţele de pătrate (de unde şi

denumirea de reţea geometrică) trasate numai pe hărţile topografice realizate la
scările 1: 25 000 – 1: 200 000. Laturile pătratelor, reprezentate printr-un număr
întreg de kilometri (fapt pentru care mai este cunoscută şi sub numele de reţea
kilometrică), diferă în funcţie de scara hărţii, după cum urmează:

- 4 cm pe hărţile la scara 1: 25 000;

 - 2 cm pe hărţile la scările 1: 50 000, 1: 100 000 şi 1: 200 000.

Valorile reţelei kilometrice sunt înscrise între cadrul interior şi cel

geografic, prin grupe de 4 cifre, la colţurile foii de hartă. Între acestea se trec
numai ultimele două cifre ale kilometrilor întregi. Pe laturile de nord şi de sud
ale hărţii, prima cifră din grupul celor patru arată numărul fusului, deci se iau în
calcule numai următoarele 3 cifre.

b) Elemente de planimetrie se referă la proiecţia pe orizontală a

obiectelor şi a suprafeţelor de pe teren, a căror reprezentare pe planuri şi hărţi se
realizează cu ajutorul semnelor convenţionale.

Principiile care stau la baza alegerii şi desenării semnelor convenţionale

sunt:

- forma semnului să fie cât mai asemănătoare cu a obiectului pe care îl

reprezintă;

- semnul convenţional să fie astfel ales, încât să se poată desena uşor;

- toate lucrările în construcţie, precum şi cele din subteran (tuneluri,

galerii etc.) se reprezintă prin linii întrerupte;

- cu cât obiectul pe care îl reprezintă semnul convenţional este mai

important, cu atât semnul va fi redat mai pronunţat, cu linii mai groase şi invers.

Elementele caracteristice semnelor convenţionele sunt: mărimea, forma şi culoarea.

Mărimea arată importanţa obiectului reprezentat, iar forma şi culoarea,

destinaţia acestuia.

Forma semnelor convenţionale este variată. Aceste pot fi intuitive, adică

să amintească prin forma lor obiectul reprezentat sau geometrice, sub formă de
cercuri, pătrate, dreptunghiuri etc.

Culorile se folosesc pentru desenarea semnelor convenţionale şi ajută la

interpretarea mai uşoară a hărţii, ca de exemplu:

- albastru închis pentru malurile apelor, adâncimi, mlaştini, fântâni;

- albastru deschis pentru suprafaţa apelor (lacuri, fluvii, mări şi oceane);

- maro pentru relief (curbe de nivel, altitudini sau adâncimi, râpe, etc);

- verde pentru păduri şi livezi;

 - portocaliu pentru autostrăzi, şosele;

- violet pentru frontiere de stat;

- negru pentru restul detaliilor de pe hartă.

După modul de folosire, semnele convenţionale de planimetrie se pot gupa în: semne
convenţionale de contur, semne convenţionale care nu ţin seamă de scară şi semne
convenţionale explicative.

Semnele convenţionale de contur sunt utilizate pentru a reprezenta pe

hartă detalii ce pot fi redate la scara hărţii, cum ar fi păduri, grădini, mlaştini
etc., ale căror limite se reprezintă prin figuri asemenea cu cele de pe teren.

Semnele convenţionale care nu ţin seama de scară sunt reprezentate prin

detalii de dimensiuni mici, care sunt exagerate pentru a fi reprezentate, ca de
exemplu reţeaua de comunicaţii, o fântână, un izvor etc.

Semnele convenţionale explicative conţin toate notările convenţionale de

pe hărţi, care se folosesc, de regulă, împreună cu semnele de contur. Exemplu:
în interiorul unui areal de pădure apare un semn sub forma unui copac, care
arată felul pădurii (de foioase, conifere sau mixte); lângă copac poate apare o

fracţie sub forma  în care numărătorul arată înălţimea, numitorul arată
grosimea, iar ultima cifră (5) reprezintă distanţa dintre copaci.

Toate semnele convenţionale sunt strânse sub forma unei colecţii,

cunoscute sub numele Atlas de semne convenţionale.

c) Elemente de altimetrie. Pentru ca planul sau harta topografică să

exprime cât mai fidel realitatea de pe teren, este necesar ca alături de elementele
de planimetrie să fie reprezentate şi formele de relief.

Reprezentarea reliefului pe planuri şi hărţi topografice se realizează prin

mai multe metode, mai utilizate fiind metoda curbelor de nivel, metoda tentelor
hipsometrice şi metoda hărţilor în relief.

Metoda curbelor de nivel este cea mai utlilizată, mai expresivă şi mai
precisă metodă de reprezentare a reliefului, permiţând rezolvarea următoarelor
probleme:

- determinarea înfăţişării generale a reliefului;

- densitatea fragmentării reliefului;

 - diferenţa de nivel dintre punctele cotate;

- înclinarea pantelor;

- realizarea profilului topografic.

Curba de nivel reprezintă proiecţia în plan orizontal a liniei care uneşte

punctele cu aceeaşi altitudine pe suprafaţa terestreă. Curbele de nivel mai sunt
cunoscute şi sub denumirea de curbe hipsometrice sau izohipse.

Curbele de nivel se obţin prin intersecţia imaginară a suprafeţei terestre cu planuri de

referinţă orizontale, situate la înălţimi succesive, la distanţe egale şi paralele între ele.
Proiectând conturul acestor planuri pe hartă se obţin curbele de nivel, care redau înfăţişarea
din natură a reliefului.

Fig. 7.7. Obţinerea curbelor de nivel

Distanţa constantă, măsurată pe verticală între planurile orizontale de

intersecţie a terenului se numeşte echidistanţă, notată pe hărţi cu litera E.
Echidistanţa are întotdeauna aceeaşi valoare în cadrul unei hărţi, variind în
funcţie de scara hărţii şi de complexitatea reliefului. Cu cât echidistanţa este mai
mică, cu atât relieful este mai bine reprezentat pe hartă.

Spaţiul dintre două curbe de nivel pe hartă nu reprezintă echidistanţa, ci

proiecţia pe orizontală a suprafeţei terestre.

În funcţie de echidistanţă curbele de nivel sunt de mai multe feluri:

- normale, care se desemnează prin linii continui normale

- principale, care apar pe hărţi sub forma unor linii mai groase

- ajutătoare, care se trasează sub forma unor linii întrerupte

 - accidentale, care se trasează prin linii punctate

Fig.7.8. Tipuri de curbe de

nivel

a – principale; b – normale;

c – ajutătoare; d - accidentale.
 

Valoarea echidistanţei, atât a curbelor de nivel principale, cât şi a

curbelor de nivel normale este trecută pe fiecare hartă, sub scară.

Curbele de nivel ajutătoare sunt trasate la 1/2 din valoarea echidistanţei

curbelor de nivel normale, iar curbele de nivel accidentale se trasează, de obicei,
cu 1/4 din valoarea curbelor de nivel normale.

Valoarea echidistanţei curbelor de nivel este în funcţie de scara hărţii şi de gradul de

fragmentare al reliefului, fiind mai mare (10, 20, 50, 100 m) pe hărţile la scară mică, cu relief
accidentat şi mai mică (1, 2, 5 m) pentru planuri şi hărţi întocmite la scări mari, cu relief
neted. De exemplu, pe harta la scara 1:25.000 echidistanţa curbelor de nivel este de 10 m
pentru regiunile cu relief accidentat şi 5 m pentru regiunile de câmpie.

Pentru o mai uşoară interpretare a reliefului, din loc în loc, pe curbele de

nivel principale, se înscriu valorile acestora, cifrele fiind orientate cu baza spre
vale, ceea ce facilitează determinarea direcţiei de înclinare a terenului

Fig.7.9. Înscrierea
valorilor

pe curbele de nivel
 
 Un alt indiciu al direcţiei de înclinare a terenului îl constituie
indicatoarele de pantă (bergstrichuri), reprezentate prin liniuţe scurte, trasate
perpendicular pe curbele de nivel, îndreptate în josul pantei.

Fig.7.10. Indicatoare de pantă  pe curbele de nivel

a – mamelon; b – depresiune

Forma pantei reiese din modul în care aceasta este ilustrată prin curbe de
nivel. Panta uniformă este reprezentată prin curbe de nivel egal depărtate între
ele. La forma concavă curbele de nivel sunt mult mai dese spre vârful pantei
rărindu-se spre bază, în timp ce la cea convexă curbele de nivel devin tot mai
rare spre vârf şi mai apropiate spre piciorul pantei. În cadrul pantelor neregulate,
curbele de nivel se răresc sau se apropie în funcţie de configuraţia terenului.

Fig. 7.11. Forma pantei din mersul curbelor de nivel

a – uniformă; b – concavă; c – convexă; d – neuniformă

Curbele de nivel înaintează pe dealuri (au formă convexă) şi se retrag pe văi (au formă
concavă).

Fig. 7.12.  Traseul curbelor de nivel pe dealuri şi

văi
 
  

Curbele de nivel care se află faţă în faţă sunt egale ca valoare.

Fig. 7.13. Curbe de

nivel

faţă în faţă
 

Cu cât curbele de nivel sunt mai dese, cu atât panta este mai mare şi invers, cu cât sunt mai
rare, cu atât panta este mai mică. În cazul pantelor foarte abrupte curbele de nivel se pot
atinge, dar nu se pot întretăia. Cu cât curbele de nivel sunt mai multe, cu atât altitudinea este
mai mare şi cu cât sunt mai puţine, cu atât altitudinea este mai mică.

Fig. 7.14. Aspectul curbelor de nivel în cazul pantelor

domoale (a) şi abrupte (b).
 

Pe orice drum s-ar merge între două curbe de nivel, se va parcurge

aceeaşi altitudine egală cu echidistanţa. Mergând de-a lungul unei curbe de
nivel, nici nu se urcă nici nu se coboară.

Fig. 7.15. Relaţie distanţă -

 echidistanţă

d1 = d2 = d3 = E (10 m)
 

Pe lângă curbele de nivel, pe hărţi se mai întâlnesc şi cote. Acestea se

găsesc sub forma unor puncte însoţite de un număr ce exprimă valoarea
altitudinii.

De asemenea, mai pot apare unele accidente de teren, cum ar fi gropi,

maluri abrupte, viroage, diguri şi unele cifre însoţitoare ce dau indicaţii asupra
altitudinii relative a acestora.

                               

    Fig.7.16. Cotă pe harta topografică          Fig. 7.17. Reprezentarea unei viroage

Pentru reprezentarea pe hartă a prăbuşirilor, stâncilor etc., se recurge la

semne convenţionale.

Fig.7.18. Reprezentarea unei zone

stâncoase
 

 
 Metoda tentelor hipsometrice constă în colorarea diferită a spaţiilor dintre
curbele de nivel. Este foarte utilizată pentru reprezentarea reliefului pe hărţile
generale, la scări mici, fiind foarte expresivă şi în acelaşi timp precisă.

De obicei, câmpiile se colorează în verde, regiunile de dealuri şi podişuri cu

galben, iar regiunile montane cu maro.

Hărţile în relief constituie un mijloc modern de reprezentare a reliefului.

Acestea se imprimă pe un material de bază ce poate fi uşor modelat (de obicei
plastic), după care harta respectivă este supusă unei operaţiuni de vacumare în
maşini speciale, obţinându-se imaginea în relief a terenului reprezentat.

În concluzie, metoda curbelor de nivel este cea mai importantă pentru

reprezentarea reliefului pe planuri şi hărţi. Prin folosirea cotelor şi a semnelor
convenţionale, aceasta devine şi mai expresivă, dând posibilitatea descifrării
mai rapide a reliefului.

d) Inscripţiile din interiorul hărţii formează scrierea hărţii (denumiri de

localităţi, ape, unităţi de relief etc.) şi facilitează interpretarea semnelor
convenţionale la care se referă.

Scrierea hărţilor a constituit şi constituie o preocupare permanentă pentru

specialişti, în ideea rezolvării cât mai favorabile a acestei probleme.

Astfel, pentru foile din harta internaţională la scara 1:2 500 000, la a cărei
realizare a participat şi ţara noastră, a fost adoptat alfabetul latin scris sub forma
oficială a fiecărui stat. în ţările care folosesc alt alfabet (chirilic, grec sau o serie
de dialecte) a fost utilizat tot alfabetul latin, prin transliterarea oficială,
recunoscută pe plan internaţional.

De exemplu, pe foaia „Sofia” pe care apar printre altele şi o parte din

Grecia şi Turcia se folosesc denumirile de Hellas pentru Grecia sau Türkiye
pentru Turcia.

În unele cazuri denumirile apar pe hărţi sub forma lor oficială, iar în
paranteză denumirea intrată în uz în limba română, ca de exemplu London
(Londra).

Un rol deosebit de important îl prezintă diferite caractere de litere

utilizate pentru scrierea denumirilor.

Pentru localităţi: numele capitalei ţării se scrie cu caracter roman, drept,

majuscul; în cazul oraşelor se foloseşte scrierea bloc, drept, cu litere majuscule;
pentru comune, tot scriere bloc, drept, dar minuscul; pentru sate, se foloseşte
scrierea bloc, înclinat la dreapta, minuscul.

Pentru denumirile unităţilor de relief se foloseşte scrierea bloc, înclinat la

dreapta, minuscul.

Numele pădurilor se scrie cu caracter bloc, drept, minuscul.

Pentru denumirile mărilor şi fluviilor se foloseşte scrierea cursivă,

înclinat la dreapta, majuscul, iar pentru denumirile lacurilor, râurilor şi
izvoarelor tot scrierea cursivă, înclinat la dreapta, dar minuscul.

Pentru căile de comunicaţii se foloseşte scrierea bloc filiform, drept,

majuscul.

Pentru cotele de detaliu şi valorile curbelor de nivel se folosesc cifre

romane din scrierea bloc filiform, înclinat spre dreapta.

Scrierea denumirilor începe cu literă majusculă numai pentru numele proprii.

Numele generice ca deal, fluviu, insulă etc. se scriu cu literă mică.

În general, scrierea denumirilor pe hărţi are în vedere:

- să nu supraîncarce harta;

- să fie aşezate pe locurile descongestionate;

- să nu acopere prea mult contururile;

- să fie respectată înălţimea literelor;

- să nu se intersecteze, pe cât posibil, desenul sau conturul altor elemente.

Amplasarea denumirilor pe hărţi are în vedere citirea uşoară şi comodă a

hărţilor.

Denumirile localităţilor se amplasează, de obicei, în partea dreaptă sus.

Dacă nu este posibil, se alege una  din soluţiile prezentate în figura următoare.
 Fig 7.19. Amplasarea denumirii unei localităţi

Denumirile localităţilor situate la graniţă, trebuie să fie situate în întregime pe

teritoriul statului căruia îi aparţin. În ceea ce priveşte orientarea denumirilor,
acestea sunt scrise întotdeauna pe direcţia vest-est, constituind un element util
pentru orientarea hărţilor.

Pentru reţeaua hidrografică, denumirile se scriu deasupra fluviilor sau

râurilor, pe porţiunea lipsită de alte detalii.

Denumirile oceanelor şi mărilor sau ale lacurilor mari sunt dispuse după
o linie uşor curbată, orientată pe axa de cea mai mare întindere.

Pentru unităţi de relief denumirile vor fi astfel plasate încât să cuprindă şi

să delimiteze întreaga lungime a acestora.

Denumirile ţărilor vecine se amplasează pe porţiunea cu care se

învecinează.

7.4. Importanţa hărţilor

Hărţile au o importanţă practică deosebită, fiind utilizate în numeroase domenii

de activitate.

Marile transformări ale peisajului, ca împăduriri, desecări, îndiguiri,

sisteme de irigaţii au fost concepute mai întâi pe planuri şi hărţi şi apoi au fost
transpuse pe teren.

Organizarea transporturilor feroviare, rutiere, fluviatile şi maritime nu poate fi concepută fără

transpunerea acestora pe planuri şi hărţi.

De asemenea, în activitatea de prospectare şi valorificare a resurselor

naturale, planurile şi hărţile îşi găsesc o largă utilizare.

Realizarea tuturor construcţiilor pe suprafaţa terestră se face pe baza

planurilor de  detaliu.

Un rol deosebit de important îl are harta şi în operaţiunile militare.

Harta ajută la înţelegerea mai uşoară a unor fenomene şi procese fizico-

geografice, social-economice, cât şi în munca de educare şi culturalizare a
oamenilor. Datorită procedeelor moderne de realizare, imaginea hărţilor s-a
schimbat foarte mult, acestea devenind mai atractive şi mai uşor de interpretat
pentru cei care le folosesc. 
 Faţă de cele prezentate, apare pe deplin justificată aprecierea lui G.
Vâslan, care spunea că ,,o hartă înseamnă o mare economie pentru
învăţătură, ........ că toate ştiinţele, ori de câte ori au putut, s-au folosit şi se
folosesc tot mai mult de hartă."