10.3.

Regatul Macedoniei în timpul lui Filip II

Cunoscător al lumii greceşti, ca unul ce fusese ostatec la Theba, Filip II şi-a dat seama de
slăbiciunile cetăţilor greceşti, măcinate de lupta pentru hegemonie, iar în interior de contradicţii, ceea
ce făcea din ele o prada uşoară pentru un stat bine organizat. Filip şi-a dat seama că Macedonia nu
poate deveni o mare putere fără a avea ieşire la mare, ţel pentru atingerea căruia uzează de toate
mijloacele: abilitate şi corupere, ca şi de forţă. După reglementarea problemelor cu tracii şi illyrii,
prima ţintă o va constitui peninsula Chalcidică unde cucereşte cetatea Amphipolis (357). Urmează
apoi Pydna (356) şi Potindeea care vor reprezenta baze ale acţiunilor sale viitoare. Va fonda de
asemenea aşezarea Cremidas (numită apoi Philippi, 356) şi va cuceri minele de aur de pe muntele
Pangeu (356), care i-au asigurat un considerabil tezaur de război, necesar pentru viitoarele sale acţiuni
militare şi diplomatice.
În momentul în care începe ascensiunea regatului Macedoniei sub Filip II, nici o cetate greacă
nu este capabilă de a se opune ambiţiilor suveranului macedonean. Doar Atena pare să îşi păstreze o
relativă hegemonie, deşi nu mai deţine resortul care a făcut din ea forţa democraţiei ateniene.

10.3.1. Reorganizarea statului

Rezultatul acestei politici de cuceriri, pe lângă mărirea teritoriului, a produs şi schimbări
radicale în structura social-economică şi politică a Macedoniei, care dintr-o alcătuire continentală, se
transformă într-un puternic stat cu ieşire la mare, dispunând de o tot mai dezvoltată economie de
mărfuri, cum o dovedesc cunoscuţii philippi care încep să inunde, graţie aurului de la Pangeu, lumea
greacă. Autoritatea şi puterea regelui au crescut considerabil. Aristocraţia hetairilor, pierzând tot mai
mult independenţa, devine o aristocraţie de curte. Ca semn al schimbării, capitala statului este mutată
la Pella, aproape de mare, iar numărul oraşelor creşte. Vechea reşedinţă a regilor, Aigai, îşi va păstra
doar o valoare religioasă.
O altă importantă reformă introdusă de Filip II viza reorganizarea armatei. Inspirată din
orgamizarea militară a Thebei, nucleul armatei îl constituia infanteria grea, celebra falangă
macedoneană, compusă din cetăţeni cu stare, comandată de ofiţeri aristocraţi. În componenţa trupelor,
aceasta era completată cu trupe de infanterie uşoară, formată din mercenari illyri şi traci, ca şi de
cavalerie uşoară. Cavaleria grea se compunea din hetairii regelui, la care se adăuga garda personală
(aşa numiţii hypaspistai). Acestei organizări, Filip II îi adaugă şi un armament corespunzător, din care
amintim cunoscuta sarissa, suliţă lungă de 2 m şi chiar unităţi de "artilerie".
10.3.2. Filip al II-lea şi Grecia
Astfel pregătit, Filip II s-a angajat tot mai mult în problemele Greciei. Acţiunea lui este
facilitată de faptul că în numeroase oraşe greceşti se constituie partide pro-macedonene. La Atena,
ideologul grupării pro-macedonene, formată din marii proprietari de pământ şi din negustori sau
proprietari de ateliere, a fost oratorul Isocrates. Pentru acesta, Filip reprezenta speranţa viitoarei
unităţi, omul căruia îi revenea misiunea de a reda elenismului forţa forţa sa de expansiune şi de a-l
conduce la cucerirea Imperiului ahemenid.
Puternic şi bine organizat era la Atena şi partidul anti-macedonean, format din negustorii
legaţi de hegemonia maritimă a Atenei şi din partizani ai democraţiei, partid ce-l avea în frunte pe
marele orator Demostenes. Deşi era conştient de unele defecţiuni ale democraţiei ateniene, acesta o
considera superioară oricărei alte forme de guvernare. De aici şi lupta sa neobosită pentru menţinerea
libertăţii şi independenţei Atenei, Filip fiind considerat în "Filipicele" sale ca un "barbar", fără legătură
cu Grecia şi cu cultura sa. Devenit adevăratul şef al cetăţii, inspiratorul politicii sale externe,
Demostenes a ajuns să obţină alianţa mai multor oraşe din Peloponez (Corint, Megara). Dar nu a reuşit
să-i convingă pe thebani să treacă în tabăra antimacedoneană. Acesta însă lupta, fără să-şi dea seama,
pentru un ideal perimat.
În această situaţie, era nevoie doar de un pretext pentru ca Filip II să intervină direct în
problemele greceşti. Acest pretext a fost găsit curând în aşa-numitul război sacru.

10.3.2.1. Războiul sacru.

Pretextul războiului l-au constituit prejudiciile ce ar fi fost aduse cetăţii sacre Delphi de către
Sparta, ce nu plătise o amendă pentru ocuparea Thebei şi de către Phocida, care comisese sacrilegiul
de a cultiva pământurile sacre ale oracolului. Ambele acuzaţii, formulate de către Theba, erau reflexul
acutelor contradicţii din cadrul amficţioniei delfice. De aceea, odată conflictul declanşat prin refuzul
Spartei şi Phocidei de a da curs reclamaţiei Thebei, cetăţile membre ale amficţioniei vor fi antrenate în
acest conflict armat.
Începutul îl face Phocida, care, susţinută de Sparta, ocupă, Delphi (356), preluând şi tezaurul
său în valoare de 10.000 talanţi. Un consiliu, convocat la Thermopyle de către Phocida, ratifică actul şi
proclamă războiul sacru împotriva Thebei. Riposta acesteia nu se lasă aşteptată, o armată constituită
din forţe proprii, precum şi din ale aliaţilor săi din Thessalia va reuşi să înfrângă trupele focidiene
(355).
Războiul continuă mai aprig sub conducerea comandantului focidienilor, Onamarchos, care îşi
îndreaptă acţiunile asupra Thessaliei, începând cu ocuparea strâmtorii de la Thermopyle. La solicitarea
thessalienilor, Filip II intervine energic, înfrângând pe Onamarchos la Crocos (353) şi devenind astfel
stăpânul Thessaliei. Încercarea de a cuceri şi Phocida se izbeşte de intervenţia Atenei, care, văzându-se
direct ameninţată, îi sprijină pe focidieni.
Aceasta înseamnă doar o amânare, timp în care Filip II îşi îndreaptă atenţia spre nord unde, de
asemenea, interesele Atenei erau serios angajate. Lupta principală se dă pentru Peninsula Chalcidică,
având ca ţintă Olinthul, centrul uniunii chalcidice, care, după o rezistenţă eroică (349-348 î.Chr.), este
cucerit şi distrus, împreună cu alte 32 de cetăţi. Cu toate că avea un tratat de alianţă cu Olinthul, Atena
nu poate interveni datorită situaţiei economice-financiare şi a contradicţiilor interne. Prin pacea din
anul 346, Atena pierdea toate teritoriile şi alianţele din această regiune, rămânându-i doar controlul
asupra strâmtorilor.
Apoi, Filip II, stăpân pe situaţie, cucereşte strâmtoarea Thermopyle şi teritoriul Phocidei, ale
cărei oraşe sunt distruse, iar locul ei în amficţionia de la Delphi este luat de Macedonia. Astfel, Filip II
devenea stăpânul Greciei centrale, fiind admis oficial în comunitatea greacă. Se putea astfel amesteca
direct în treburile ei, putându-i chiar dicta hotărâri conforme cu interesele sale.

10.3.2.2. Filip II şi Atena după pacea din 346 î.Chr.

Cu toată inegalitatea de forţe existentă, nu toată Grecia era dispusă să se supună lui Filip II. În
fruntea rezistenţei se plasează Atena, secondată de Theba.
După ce înfrânge pe illyri şi pe molossi supunând Epirul, Filip II anexează şi regatul tracic al
odrysilor la Macedonia, astfel consolidându-şi stăpânirea pe valea Hebrului, unde întemeiază oraşul
Philippolis. La rândul ei, Atena, la îndemnul lui Demostenes, întreprinde o serie de acţiuni, unele fără
urmări (înţelegere cu cetăţi din Pelopones, intervenţii în Eubeea şi Acarnania), altele însă de natură să
neliniştească Macedonia. Este vorba de trimiterea unor noi coloni în Cardia (341), pentru promovarea
intereselor Atenei în Chersones, dar, mai ales, pentru ralierea la politica acesteia a Byzantionului,
Chiosului şi Eubeei şi de încercarea de constituire a unei ligi panhelenice împotriva lui Filip II (340).
Atenienii au rezistat atacurilor armatei macedonene, atunci când Filip a hotarât să cucerească
zona strâmtorilor (339). Urmărind adevăratele sale obiective, Filip II a apărut pe neaşteptate în acelaşi
an (339) în Phocida. Toată Grecia este cuprinsă de panică, determinând unele cetăţi greceşti (Theba)
să se ralieze luptei dusă de Atena. Eforturile aliaţilor de a bara înaintarea trupelor lui Filip amână,
aproape cu un an, deznodământul final care are loc la Cheroneea, în Beoţia (sept. 338 î.Chr.). După
lupte înverşunate, grecii sunt înfrânţi, lăsând pe câmpul de luptă, pe lângă numeroşii morţi şi răniţi şi
libertatea Greciei.
Cauza înfrângerii grecilor la Cheroneea a constituit-o superioritatea militară şi financiară a
Macedoniei. Idealul pentru care lupta Demostenes era măreţ, dar nu mai corespundea momentului
deoarece sistemul democratic nu mai avea la Atena, ca şi în alte părţi ale lumii greceşti, baza social-
economică din trecut.
Filip II s-a arătat nemilos faţă de Theba, căreia nu a putut să-i ierte trădarea, aceasta fiind silită
să accepte o garnizoană în citadela Cadmeea şi să desfiinţeze liga beoţiană. În alte părţi (Eubeea,
Achaia, Corinth), Filip II s-a mulţumit să impună la putere partizanii săi. În schimb, regele a fost
foarte generos faţă de Atena, unde glasurile partidei pro-macedoniene care cereau încheierea păcii, se
făceau tot mai auzite. Aceasta pierdea cea mai mare parte din posesiunile sale din strâmtori şi ceea ce
a mai rămas din a doua confederaţie ateniană, cu excepţia coloniilor din Lemnos, Samos, Imbros şi
Skyros. Atena trebuia să intre în alianţa macedoneană şi, prin urmare, să renunţe la independenţa
diplomatică. În schimb, îşi păstra instituţiile, flota şi armata.
10.3.2.3. Congresul de la Corinth (338/337 î.Chr.)
 După victorie, Filip II trece prin istmul de Corinth în Pelopones fără a întâmpina rezistenţă
decât din partea Spartei, care refuza să-i deschidă porţile. După ce pustieşte Laconia, teritoriul acesteia
l-a împărţit duşmanilor Spartei: Messenia, Megalopolis, Argos. Apoi, a convocat la Corinth un
congres al tuturor cetăţilor greceşti , unde este constituită o ligă a grecilor (Liga corintică) al cărui şef,
militar şi politic, era Filip II. Un pact a fost stabilit între statele membre, fiind definite obligaţiile
fiecăreia. Liga are ca organ de conducere un consiliu (synedrion) în care cele aproximativ 100 de
cetăţi-state erau reprezentate proporţional cu importanţa lor militară. Regele Filip II devenea garantul
privilegiilor greceşti de pretutindeni. O arată clar unele din clauzele pactului de la Corith, potrivit
cărora consiliul ligii era invitat sa vegheze "ca în toate cetăţile aliate să nu aibă loc exilări sau execuţii
şi... nici confiscări, anulări de datorii, împărţiri de averi...". În faţa delegaţilor oficiali ai cetăţilor
greceşti, Filip II anunţă intenţia sa de a porni împotriva "barbarilor" din Asia "pentru a răzbuna
fărădelegile de odinioară săvârşite de Xerxes". Acesta era programul cuceritorului macedonean, care,
ajuns stăpân al Greciei, poza în campionul elenismului împotriva "barbarilor".
Filip nu a ajuns să-şi materializeze proiectul deoarece, în 336, cade victimă unui complot
pregătit de fruntaşi ai aristocraţiei macedonene nemulţumită de politica sa centralizatoare, în timpul
unei procesiuni desfăşurate în capitala Macedoniei. Planurile preconizate de Filip II, care concordau
cu evoluţia procesului istoric, vor fi împlinite de către Alexandru, fiul său, cu care începe în istoria
Greciei o nouă epocă, epoca elenistică.

11. EPOCA ELENISTICĂ

Prin termenul de elenism (hellenismós) se înţelege răspândirea limbii şi a formelor de

civilizaţie şi cultură create de greci în lumea euro-asiatică din sec.IV-I î.Chr. Statele europene care au
grăbit difuzarea elenismului au fost, pe rând, regatul Macedoniei şi Republica italică. Fără de impulsul
dat de campaniile în Orient ale regelui Alexandru al Macedoniei şi fără ciocnirea de interese care a
opus Roma un secol mai târziu regatului macedonean, elenismul nu ar fi avut extinderea şi strălucirea
pe care a dobândit-o.
Introducerea termenului de elenism în vocabularul ştiinţific aparţine istoricului german Johann
Gustav Droysen, în lucrarea sa "Geschichte des Hellenismus", Berlin, 1883. Caracterul universal al
elenismului, care implică modificări de esenţă în evoluţia societăţilor antice din spaţiul mediteranean
şi până la cursul Indusului, a prilejuit contactul nemijlocit al grecilor timp de veacuri înainte cu
populaţiile autohtone.
Epoca elenistică începe la moartea lui Alexandru Macedon şi se termină la date diferite, o dată
cu cucerirea romană. Ea se caracterizează prin extinderea teritoriilor ocupate de greci şi prin
deplasarea spre răsărit a centrului de greutate al elenismului. Rolul jucat de Grecia propriu-zisă este de
acum înainte destul de redus în comparaţie cu cel al regatelor orientale.

11.1. Alexandru Macedon (336-323 î.Chr.).

Cucerirea părţii apusene a Imperiului persan
Cu domnia lui Alexandru s-a deschis o nouă etapă în istoria lumii antice. Filip II şi-a extins
controlul asupra Greciei continentale, punând capăt anarhiei politice din lumea grecească. Aceasta a
fost obligată să recunoască o unitate impusă, iar pe Macedonia ca purtătoare a steagului luptei pentru
dărâmarea imperiului persan. "Cruciada" din Orient a fost condusă de Alexandru Macedon în cei 13
ani de domnie (336-323) cu o vigoare legendară. Alexandru a îndeplinit o mare misiune istorică,
deschizând epoca elenistică. Marele cuceritor dorea să creieze un imperiu universal în care să se
contopească lumea greco-macedoneană cu cea orientală.

11.1.1. Izvoare. Datorită întâmplării, azi nu dispunem de o istorie completă şi critică a

faptelor lui Alexandru cel Mare, scrisă de un contemporan al său. Jurnalul zilnic, redactat din ordinul
său de cancelaria regală s-a pierdut. Generali şi colaboratori din anturajul său (Ptolemeu, fiul lui
Lagos, amiralul Nearchos, inginerul Aristobulos) au lăsat memorii, dar şi acestea s-au pierdut.
Reconstituirea istoriei lui Alexandru cel Mare se face pe baza celor scrise despre el, patru sau cinci
secole mai târziu, de către istorici din timpul imperiului roman ca Diodor din Sicilia, Iustinus, Quintus
Curtius, Plutarh şi, mai ales, Arrianus, ca şi pe baza informaţiilor oferite de numismatică, epigrafie şi
papirologie.
Dintre aceste izvoare, cel mai important rămâne "Expediţia lui Alexandru cel Mare în Asia",
scrisă în limba greacă de către Arrianus, om cult, bun cunoscător în probleme de artă militară, ofiţer în
armata romană sub Antoninus Pius (138-161 d.Chr.).

11.1.2. Copilăria şi educaţia lui Alexandru Macedon

Născut în anul 356 în palatul de la Pella, Alexandru cel Mare a moştenit de la tatăl său o
sclipitoare inteligenţă, energie şi îndrăzneală în momentele grele. Mama sa, Olimpia, o prinţesă
epirotă, vijelioasă şi orgolioasă, adeptă a cultelor orfice şi dionisiace, îi va transmite unele pasiuni
violente, dragostea de literatură şi dorinţa de glorie. Primul pedagog, Leonida, îi va da o educaţie
spartană, severă până la vârsta de 13 ani. Apoi, împreună cu alţi copii de la curte, camarazi de arme de
mai târziu, ca Leonnatos, Hephaistion, Nicanor, primeşte ca profesor pe celebrul filozof Aristotel. În
localitatea Mieza, timp de 3 ani, au studiat temeinic, într-un fel de "pension", Alexandru fiind iniţiat în
discipline ca istoria, retorica, metafizica, geografia, ştiinţele naturii ş.a.
Mândru că neamul său se trăgea, după legendă, din Heracle şi Achile, Alexandru memoriza cu
pasiune versurile lui Homer, recita din poezia lui Pindar şi din tragediile lui Euripide. Plutarh scrie că
Alexandru "socotea şi numea Iliada merindea trebuincioasă pe calea virtuţii războinice".
Perioada de studiu se termină brusc în anul 342 î.Chr., când Filip II, angajat într-un război cu
tracii, îi lasă în grijă conducerea regatului macedonean. Apoi, în lupta de la Cheroneea, Alexandru a
condus o aripă a oastei macedonene.

11.1.3. Începutul domniei

În toamna lui 336 î.Chr., suprimarea lui Filip II printr-un complot de palat, l-a adus pe
Alexandru pe tronul de la Pella. Eventualii pretendenţi la tron (fraţi, veri, unchi) au fost înlăturaţi fără
milă, cu excepţia lui Filip Arhidaios, un frate cunoscut ca debil mintal.
Dispariţia neaşteptată a lui Filip II a produs în Grecia o trezire a spiritului de libertate, stârnit
de glasul lui Demostenes, iar Liga din Corinth se considera eliberată de obligaţiile asumate. Cu
rapiditatea-i de acţiune cunoscută, Alexandru a apărut, la sfârşitul verii lui 336 î.Chr., în Thesalia, apoi
la Thermopyle unde delegaţii amficţioniei delphice îl întâmpină ca pe un şef al elenilor. Theba şi
Atena îi trimit solii de supunere. La Corinth, consiliul ligii (synedrionul) i-a recunoscut calitatea de
hegemon în proiectata expediţie împotriva perşilor.
Înainte de a întreprinde această expediţie, Alexandru trebuia să asigure graniţele nordice ale
statului, unde numeroşi dinaşti illyri şi traci aspirau la independenţă. În primăvara anului 335 î.Chr.,
regele apare pe neaşteptate în Thracia pe care o pacifică, trece apoi Balcanii împotriva tribalilor pe
care îi înfrânge. Cu această ocazie are loc şi traversarea Dunării, urmată de o demonstraţie de forţă
împotriva geţilor din câmpia munteană. Apoi sunt pacificaţi şi illyrii.
Pe când Alexandru era angajat în aceste lupte, în Grecia s-a răspândit zvonul că ar fi fost
omorât. Asigurându-şi sprijinul Atenei, Arcadiei şi Elidei, Theba se răscoală împotriva autorităţii
macedonene. În doar 14 zile de la declanşarea insurecţiei, Alexandru apare în inima Greciei, pentru a
aduce la ordine cetăţile rebele. Theba, asediată şi distrusă din temelii, cu excepţia templelor şi a casei
lui Pindar, iar supravieţuitorii reduşi la sclavie, atrage atenţia asupra preţului plătit încercării de a
rezista hegemonului Greciei.
Dar Orientul îl atrage irezistibil pe succesorul lui Filip. Încredinţând destinele Macedoniei, ca
şi supravegherea Greciei, generalului Antipater, Alexandru începe marea aventură în răsărit.

11.1.4. Cucerirea Asiei Mici

În expediţia împotriva perşilor a pornit ca rege al Macedoniei şi ca general al ligii corintice, cu
mandatul de a pedepsi pe perşi şi de a deschide zone de expansiune economică, politică şi culturală
pentru greco-macedoneni. După calculele istoricilor moderni, Alexandru dispunea de o armată de cca.
37.000 de luptători (32.000 pedestraşi şi 5.000 de călăreţi). Era o oştire disciplinată, unitară din punct
de vedere tactic, bine organizată încă din timpul lui Filip II. În cadrul ei erau prezente şi trupele aliate,
ale supuşilor din Balcani, contingente furnizate de liga de la Corinth şi câteva mii de mercenari. Statul
major al regelui cuprindea generali precum Parmenion, socotit mâna dreaptă a lui Alexandru, Crateros,
Cleitos cel Negru, Antigon, Antipater, Seleucos, Nearhos, Lysimah, Ptolemeu, Perdiccas, nume ce le
vom reîntâlni în campania de cucerire a Orientului şi ca regi ai statelor elenistice.
Părţile slabe ale acestei campanii erau flota de război şi tezaurul militar, net inferioare perşilor.
Celor 400 de corăbii duşmane din M. Egee, comandate de grecul Memnon din Rhodos, Alexandru le-a
opus doar 170 de vase, slab echipate, la care până la urmă a renunţat. Ingeniosul plan al lui Alexandru
de a cuceri coastele asiatice, din Hellespont la gurile Nilului şi moartea prematură a lui Memnon, a dus
la dizolvarea acestei flote rămasă fără porturi. Regele macedonean pornea în campania spre răsărit cu
doar 7o de talanţi în tezaurul de război şi cu alimente care îi ajungeau numai pentru o lună. Prăzile,
tributul impus unor oraşe, ca şi tezaurele capturate din capitalele persane, au acoperit acest gol.
Situaţia politică şi militară din Imperiul persan era favorabilă începerii acestei campanii. De la
Mediterană la Indus exista o masă neomogenă de state vasale, satrapii cu veleităţi de independenţă,
popoare cu obiceiuri şi limbi diferite şi un grup de forţe centrifuge ce cu greu puteau fi ţinute în frâu
de dinastia Ahemenizilor. Regele Darius III apărea prea blând şi lipsit de calităţile unui mare
conducător. Dispunea de un uriaş tezaur de război, depozitat în palatele regale de la Persepolis, Susa,
Ecbatana şi Babilon. Flota persană din Mediterana de est avea ca marinari pe iscusiţii navigatori
fenicieni. Pe câmpul de luptă putea mobiliza 100.000 de luptători. Comanda însă o armată
nedisciplinată şi neunitară ca armament şi tactică de luptă, ea fiind expresia conglomeratului de
popoare din imperiu. În primăvara anului 334 î.Chr., Alexandru cel Mare a trecut
Hellespontul fără dificultăţi, cu ajutorul corăbiilor. Primul său act ajuns în Asia Mică a fost acela de a
înfige lancea în solul ei, pentru ca acesta să devină un "pământ dobândit prin vârful lăncii". Primul
drum a fost un pelerinaj la Troia, cetatea viselor sale din lecturile homerice, unde celebrează amintirea
eroilor săi favoriţia, Achile şi Aiax.
În acest timp, Memnon şi satrapii persani din Asia Mică concentrau importante forţe pe râul
Granicos, pentru a respinge peste Hellespont pe invadatori. Prima mare ciocnire dintre cele două
armate a avut loc în mai 334 î.Chr., pe malurile râului Granicos. Victoria a fost decisă de atacul
impetuos al cavaleriei condusă de Alexandru. După victorie, oraşele ioniene, cu excepţia Miletului
şi Halicarnasului, luate prin forţă, şi-au deschis porţile în faţa învingătorului. Peste tot, regele victorios
se arată tolerant faţă de zeii locali, alungă regimurile oligarhice şi stabileşte forme de conducere
democratice şi reorganizează pământul cucerit. În locul satrapilor, a numit ca guvernatori generali de-
ai săi sau indigeni de încredere.
Pătrunde apoi adânc în interiorul Asiei Mici, până la cetatea Gordion, oraş sacru al Anatoliei.
Acolo, pe acropola oraşului, se afla cunoscutul car al lui Gordion, având jugul legat de atelaj cu multă
dibăcie. Oracolul a prevestit că "cel care va izbuti să desfacă nodul cu care fusese prins jugul, acela va
deveni stăpân peste Asia". Alexandru a încercat să desfacă nodul, "dar văzând că strădania îi era
zadarnică şi nevrând să se dea bătut scoase sabia şi-l taie" (Arrianus).
Traversând Cappadocia, apoi Munţii Tauros, Alexandru pătrunde în Cilicia, unde la Issos, la
porţile Siriei, îl aştepta Darius cu armata sa. În loc ca Marele Rege să-şi aşeze uriaşa armată în câmp
deschis, spre a-i folosi întreaga capacitate de luptă, el a plasat-o în depresiunea din faţa golfului Issos,
strânsă între munţi, mare şi râul Pinaros. Desfăşurarea bătăliei de la Issos (12 nov. 333) ne este
cunoscută din relatările lui Ptolemeu, transmise prin Arrianus. Alcătuirea necorespunzătoare a liniei de
atac persane, nesiguranţa arătată de către Darius în contrast cu iniţiativele lui Alexandru, îl determină
pe Arrianus să scrie: "Lupta avea să se dea între macedoneni, dinainte învingători şi perşi, ca şi
învinşi". Deşi inferior numeric, Alexandru a obţinut aici o categorică victorie. Darius însuşi dă
semnalul derutei din armata sa, fugind de pe câmpul de luptă şi lăsând în mâinile învingătorului
familia sa (soţia, mama şi trei copii), tezaurul (3000 de talanţi), ca şi o pradă bogată.
Cu înfrângerea imperiului persan, eliberarea Asiei Mici şi a cetăţilor greceşti din Ionia,
Alexandru realizase obiectivele fixate de Liga de la Corinth. Refuzând propunerile de pace ale
suveranului persan, el se angajază într-o nouă etapă a acţiunilor sale, cucerirea întregului imperiu
ahemenid.

11.1.5. Cucerirea Siriei şi a Egiptului

După victoria de la Issos, Alexandru avea deschise toate drumurile imperiului. Cu toate
acestea, nu-l urmăreşte pe învins, ci vizând neutralizarea flotei persane care opera în Mediterana, flotă
ce incita spiritele antimacedonene şi ameninţa legăturile cu Grecia, Alexandru ia în stăpânire oraşele
siro-palestiniene (Tripoli, Byblos, Sidon). Tyr-ul, metropola Chartaginei, care se împotriveşte, este
luat cu asalt după un asediu îndelungat şi jefuit. Cu moartea lui Memnon în Rhodos, abilul şi tenacele
comandant al trupelor de mercenari ai lui Darius III, sfârşeşte şi încercarea persană de a declanşa în
Grecia o răscoală a cetăţilor nemulţumite de hegemonia macedoneană. După cucerirea cetăţii Gaza,
Alexandru ajunge la porţile Egiptului, pe care satrapul Mazaces i-l predă fără luptă.
La Memphis, Alexandru aduce sacrificii zeilor egipteni, ai căror preoţi l-au recunoscut ca
suveran legitim, moştenitor al faraonilor. Pe această linie se înscrie şi un "pelerinaj" în îndepărtata
oază Siwah din deşertul libian, la faimosul templu-oracol al zeului Amonn, deplasare care a avut un
substrat politico-religios. După legendă, aici primeşte confirmarea destinului său divin şi promisiunea
unei monarhii universale.
Alexandru organizează şi administraţia Egiptului, puterea militară fiind separată de cea civil-
administrativă. De prezenţa lui Alexandru în Egipt se leagă şi fondarea oraşului Alexandria. Se pare că
după indicaţiile lui, arhitectul Deinolarotes din Rhodos ar fi trasat planurile celui mai important port şi
a celei mai strălucite metropole culturale a lumii elenistice, amplasate pe un teren dispus la vărsarea
braţului apusean al Nilului în Mediterana.

11.1.6. Campania din Orient. Lichidarea Imperiului persan

O dată cu părăsirea Egiptului, în primăvara anului 331 î.Chr., începe o nouă etapă a expediţiei
lui Alexandru, în vederea confruntării decisive cu Marele Rege. El străbate Palestina, Siria şi,
coborând pe Eufrat, pătrunde în Mesopotamia. Darius a avut răgazul necesar concentrării la Babilon a
forţelor recrutate din răsărit. În afara superiorităţii numerice, trupele lui Darius dispuneau de arme noi,
necunoscute macedonenilor (elefanţi de luptă, 200 care de luptă ce posedau coase fixate în prelungirea
osiilor şi a proţapului, cu care îşi deschideau drum prin rândurile inamice). El şi-a plasat trupele
dincolo de Tigru la Gaugamela, într-o câmpie deschisă, pe un front larg de 9 km, putând uşor învălui
linia de atac a lui Alexandru care dispunea de un efectiv doar de 40.000 de infanterişti şi 7.000 de
călăreţi. Dispozitivul persan cuprindea, alternativ, în linie, infanterie, cavalerie, arcaşi, care de luptă şi
elefanţi. În faţa numărului mare al duşmanilor, geniul strategic al lui Alexandru a creat un dispozitiv
ce-i oferea posibilitatea să atace fulgerător pe Darius şi să-l împiedice astfel ca să-l încercuiască.
Lupta de la Gaugamela, s-a dat la 1 oct. 331. Atacul carelor persane a fost uşor anihilat de
soldaţii lui Alexandru care le-au creat spaţii de trecere, urmând apoi ca arcaşii şi aruncătorii de suliţi să
le facă inofensive. Ordinea şi disciplina în luptă a armatei greco-macedonene au asigurat victoria
asupra masei eterogene a amatei persane. Victoria s-a datorat atacului fulgerător al cavaleriei lui
Alexandru, luptă în care macedonenii şi-au dovedit superioritatea. Presimţind înfrângerea, Darius a
părăsit câmpul de luptă, retragându-se în Media, la Ecbatana. Victoria de la Gaugamela însemna
lichidarea puterii militare a imperiului persan.
După victorie, Alexandru s-a îndreptat spre Babilon, unde în marşul triumfal spre palatul de
odinioară al lui Nabucodonosor a fost întâmpinat cu flori. Satrapul Mazaios i s-a supus, rămânând
guvernator al Babilonului, asistat de un general macedonean şi de un trezorier grec. În templul zeului
Marduk a adus acestuia sacrificii solemne, respectând obiceiurile şi religia caldeilor, comportare prin
care Alexandru a reuşit să-şi câştige aceeaşi simpatie ca şi în Egipt.
În continuare, trece prin capitalele persane de la Susa, Persepolis şi Pasargade. Trebuie să
înfrunte în această înaintare rezistenţa populaţiilor de munte ale uxilor, iar în defileul cunoscut în
antichitate sub numele de "Porţile Persidei" a întâlnit a doua rezistenţă din partea satrapului Persiei,
Ariobarzanes, care îi opune o armata de peste 40.000 luptători. Printr-o mişcare de învăluire, o parte
din armată, condusă de Alexandru, cade în spatele perşilor, obligându-i pe aceştia să se retragă.
Comandantul din Persepolis, Tridates, i se supune, predându-i lui Alexandru tezaurul regal,
compus din 120.000 de talanţi. Între palatele din Persepolis strălucea cel zidit de Xerxes, marele
duşman al lumii greceşti. Ura grecilor s-a revărsat asupra acestei monumentale construcţii, simbol al
suferinţelor abătute asupra Greciei din timpul războaielor medice. Palatul regal a fost incendiat, iar
soldaţii macedoneni au jefuit şi au făcut să curgă mult sânge în cartierele nobile ale oraşului.
Incendierea Persepolisului marchează simbolic sfârşitul expediţiei panhelenice de răzbunare a
umilinţelor suferite de greci în timpul războaielor medice.
După dezastrul de la Gaugamela, Darius III s-a refugiat în ţara Mediei, la Ecbatana unde
încearcă să opună o nouă rezistenţă. Dispunea însă de forţe insuficiente pentru o confruntare armată cu
macedonenii. Deoarece Alexandru pornise în 330 î.Chr. spre Ecbatana, Darius s-a retras către
îndepărtata regiune muntoasă din Hyrcania (sudul Mării Caspice), unde putea să se fortifice în "Porţile
caspice".
La Ecbatana, Alexandru a luat hotărâri de mare impotanţă din care deducem noua sa orientare
faţă de lumea greacă. Astfel, el renunţă la serviciile cavaleriei thesaliene şi ale aliaţilor greci,
dispensându-se de sprijinul acestora, ca şi de al ligii de la Corinth. Prin acest act de autoritate,
Alexandru arăta tuturor noua sa calitate de "rege al regilor", stăpân al unui imperiu, situaţie care
depăşea mandatul deţinut până atunci ca strateg autocrator al grecilor şi macedonenilor.
Continuând apoi urmărirea lui Darius, Alexandru a ajuns până la "Porţile caspiene" (lângă
Teheran), unde află vestea uciderii lui Darius (iulie 33o) de către Bessos, care s-a proclamat "mare
rege" (Artaxerxes IV). Alexandru, urmând politica inaugurată în Egipt, îi rezervă lui Darius funeralii
solemne, simţindu-se îndreptăţit prin aceasta să se proclame moştenitorul Ahemenizilor. De atunci va
purta coroana descendentului lui Cyrus, asumându-şi astfel moştenirea sa prestigioasă. Nu mai era un
şef de război barbar care a asimilat cultura greacă, ci un suveran asiatic. El impune prosternarea în faţa
sa şi adoptă costumul şi eticheta de la curtea ahemenidă.
Prăbuşirea Imperiului persan, moartea lui Darius III, inaugurează cea de a treia etapă a epopeii
lui Alexandru, când, proclamându-se oficial moştenitor al suveranilor persani, el urmăreşte ideea
constituirii unui vast imperiu macedonean, bazat pe colaborarea cu populaţiile orientale învinse.

11.1.7. Cucerirea satrapiilor orientale

Pentru a aduce sub ascultare satrapiile orientale asupra cărora se întinsese autoritatea regelui
ahemenid, Alexandru va avea nevoie de alţi 3 ani, marcaţi de lupte grele, dublate de frământări în
rândul armatei sale (330-327 î.Chr.). Alexandru visa la crearea unui imperiu universal, lichidarea lui
Besos, noi cuceriri până la Indus şi contopirea învinşilor cu învingătorii. Pentru materializarea acestui
plan, Alexandru dă dovadă de mare supleţe, modificând tactica de luptă şi adaptându-se condiţiilor din
ţinuturile muntoase, locuite de populaţii războinice, care utilizau tactica luptei de guerilă.
Pentru a ajunge în cele două mari satrapii, Bactriana şi Sogdiana, unde Besos organizase punct
de rezistenţă, Alexandru a trecut, în primavara anului 329, bariera munţilor Hinducuşi prin trecătoarea
văii Kabul. Besos s-a retras dincolo de fluviul Oxos (Amu Daria) în oraşul Nautace din Sogdiana.
După cucerirea Bactrianei şi traversarea de către macedoneni a fluviului, pe baloturi din piele umplute
cu paie, Besos, trădat, este prins şi executat la Bactria. Pe malul fluviului de frontieră Iaxartes (Sâr-
Daria), unde căzuse Cyrus şi de unde făcuse cale întoarsă Darius, a fost fondată cea mai estică colonie
care-i poartă numele Alexandria Eschata (Chodjentul de mai târziu), punct de sprijin pentru stăpânirea
Sogdianei.
Pe măsură ce greutăţile campaniei de supunere a satrapiilor orientale se înmulţeau, creştea şi
opoziţia în rândurile aristocraţiei civile şi militare din anturajul lui Alexandru. Opoziţia era
determinată şi de faptul că Alexandru îşi arăta predilecţia pentru numirea aristocraţiei persane în
diferite posturi cheie, civile sau militare. Macedonenii erau ostili introducerii ceremonialului şi
etichetei de la curtea persană (cea mai detestată era prosternarea în faţa persoanei sale sacre -
proskynesis). Teama aristocraţiei macedonene era provocată şi de o eventuală înlocuire a ei cu cea
persană în treburile de stat, de unde şi comploturile puse la cale.
Prima conjuraţie a fost a lui Philotas, fiul lui Parmenion, comandant de cavalerie, acuzat de a
fi organizat un complot pentru lichidarea lui Alexandru. Judecat în faţa adunării întregii armate,
transformată în curte de justiţie militară, Philotas a fost condamnat la moarte. Conform obiceiului
macedonenilor, aceeaşi armată îl va ucide cu lovituri de pietre şi lănci aruncate.
Asemenea sângeroase procedee, comune unui despot oriental au întărit opoziţia în rândul
armatei. Când în timpul unui banchet (328), Cleitos cel Negru, comandant al cavaleriei, şi-a îngăduit
să-i spună în faţă nemulţumirile provocate macedonenilor de tendinţele de "orientalizare" ale lui
Alexandru, acesta nu ezită să-l răpună cu lancea.
În rândul greco-macedonenilor intenţia lui Alexandru de a impune prosternarea în faţa
persoanei sale sacre (proskynesis), produce adânci nemulţumiri. Capul opoziţiei faţă de această
pretenţie a regelui era filozoful Calistene, nepotul lui Aristotel şi istoriograf al curţii lui Alexandru.
Ocazia înlăturării sale s-a ivit cu prilejul aşa-zisului "complot al copiilor de casă", când Calistene,
învinuit de cunoaşterea şi tăinuirea acestui pericol pentru viaţa lui Alexandru, a primit pedeapsa
capitală pe malul Indusului, prin crucificare.
 11.1.7.1. Invazia în India (327-325 î.Chr.)
Pentru cei din Europa şi Orientul Apropiat, India rămânea ţara misterelor şi a unor fabuloase
bogăţii. Se credea că acolo se afla sfârşitul lumii, loc misterios unde au ajuns doar zeii Dionysos şi
Heracle.
Din Sogdiana şi Bactriana pacificate, Alexandru s-a informat despre disensiunile existente
între dinaştii Indiei, despre conflictele seculare dintre dravidieni şi arieni (principalele populaţii),
despre prăpastia dintre caste, care puteau, toate la un loc, înlesni cucerirea. Pentru acest scop a pregătit
o armată, estimată de autorii antici la 120.000 de oameni, armată în care grecii şi balcanicii se piereau
în masa de soldaţi orientali, mai ales perşi.
După ce a trecut munţii Hinducuş, în vara anului 327 î.Chr., Alexandru a primit la Nicaia
oferta prinţului indian Omphis, raja de Taxila, de a-l ajuta în luptele cu rivalul său Poros, oferindu-i
provizii, trupe de cavalerie şi elefanţi. Poros îl aştepta pe malul răsăritean al fluviului Hydaspes,
afluent al Indusului, cu o numeroasă armată dotată cu elefanţi. Alexandru trece pe malul opus al
fluviului pe timp de noapte, înşelând vigilenţa gărzilor acestuia. Pe malul fluviului Hydaspes s-a
desfăşurat (iulie 326 î.Chr.) cea mai grea şi sângeroasă bătălie din timpul campaniei lui Alexandru în
Orient. Acţiunile energice ale cavaleriei macedonene au învins oştile lui Poros, care, rănit, a fost
capturat. Pe locul bătăliei a ridicat două oraşe: Nicaia (Victoria) şi Bucefalia.
După victorie, Alexandru îşi continuă înaintarea până la fluviul Hyphasos (azi Bias). Aici,
macedonenii, înspăimântaţi de necunoscut, ajunşi la limita efortului fizic, refuză să continuie
înaintarea. Încercările de convingere ale acestora au fost fără rezultat, Alexandru fiind obligat să
cedeze şi să anunţe retragerea. Pe malul fluviului Hyphasos au fost înălţate 12 altare pentru zeii din
Olimp, protectori ai lui Alexandru, plasate în jurul unei coloane de bronz ce purta o laconică inscripţie:
"Aici s-a oprit Alexandru".

11.1.8. Intoarcerea din India la Babilon

Pentru revenirea în Mesopotamia, Alexandru a dispus construirea pe malul fluviului Hydaspes
a unei flote de 80 de vase de transport, echipate cu mateloţi fenicieni, greci şi ciprioţi, comandată de
Nearchos. O parte a armatei a mărşăluit de-a lungul cursului Indusului până în delta marelui fluviu
(325). Ajunsă în oraşul Pattala, armata macedoneană se va retrage spre Mesopotamia pe trei coloane,
urmând căi diferite. Un corp de armată, cel imperial, dubla de-a lungul coastelor, traseul corăbiilor lui
Nearchos pentru a o sprijini şi aproviziona. Celălalt corp de armată au urmat drumul pe uscat, prin
Carmania, spre Persepolis şi Susa.
În anul 324 î.Chr., după aproape zece ani de marşuri şi lupte, marele drum asiatic al lui
Alexandru lua sfârşit. Campania, unică în istoria antichităţii, a însemnat parcurgerea a 18.000 km, la
sfârşitul căreia cel mai mare imperiu antic, imperiul lui Alexandru Macedon era constituit. Acesta se
întindea de la M. Adriatică în vest, la Oceanul Indian şi Indus la est.
Pentru Alexandru, revenit în Mesopotamia, ultimii doi ani ai domniei au fost plini de
evenimente. Preocupările sale predominante se axau pe organizarea imensului teritoriu ce-l stăpânea.
Ultimul an de domnie şi viaţă al marelui cuceritor prefigurează dificultăţile cu care s-ar fi confruntat în
viitor: frământări ale satrapilor persani, nemulţumirile surde ale trupelor macedonene, răscoale ale
mercenarilor greci, clocotul cetăţilor din Grecia în pragul revoltei.
Dar, în iunie 323, în vârstă de doar 33 ani, Alexandru se stingea brusc din viaţă în oraşul din
care intenţiona să facă noua capitală a imperiului său, Babilonul, fără a desemna un succesor.

11.1.9. Organizarea imperiului macedonean.

Cum dorise să se înfăţişeze lumii şi tatăl său, Filip II, Alexandru a pătruns în Asia în calitate
de conducător al unei coaliţii greceşti, având ca ţel "pedepsirea" perşilor şi eliberarea cetăţilor greceşti
din Asia Mică subjugate de aceştia. La începutul campaniilor sale, pretutindeni pe unde trecea
restabilea "libertatea": în Lydia, în Egipt unde, salutat ca rege şi considerat "fiu al lui Ammon", devine
"eliberator" şi "răzbunător" al sacrilegiilor săvârşite de Cambyses, regele Persiei, iar în Babilon
încearcă să refacă prestigiul Caldeei cucerite şi umilite de perşi.
O contribuţie importantă a avut Alexandru în procesul de organizare a teritoriilor subordonate.
Cuceririle sale aveau un caracter metodic deoarece regele era dominat de ideea creării unui stat
universal. Trebuind să guverneze un conglomerat de etnii, Alexandru şi-a dat seama că elenismul, încă
incipient, nu putea deveni singurul factor unificator. După înfrângerea lui Darius şi dispariţia acestuia,
considerându-se urmaş legitim al ahemenizilor, Alexandru va adopta o serie instituţii, obiceiuri şi
tradiţii orientale. Teritoriul asiatic cucerit de macedoneni cuprindea, alături de state puternice conduse
de monarhi, şi populaţii semi-barbare, independente, care figurau doar nominal în lista neamurilor
subordonate administraţiei de stat. În general, Alexandru a menţinut în vigoare sistemul administrativ
al satrapiilor din regatul persan, cu unele completări. Uneori, alături de satrap sau în locul lui, era
numit un comandant militar macedonean. Acordarea conducerii unei satrapii a devenit un privilegiu, o
recompensă, mai ales când era vorba de nobili perşi pe care regele dorea să-i atragă de partea lui.
Pentru a preveni tendinţele de mărire a satrapilor locali, Alexandru le-a retras atribuţia de strângere a
taxelor şi dărilor în natură, creindu-se un sistem fiscal diferit, controlat de greci.
Informaţiile istorice arată existenţa în jurul său, ca centru de conducere, a unei curţi,
organizată după model oriental şi deservită de numeroşi funcţionari, strict ierarhizaţi. Locul prim îl
deţinea cancelarul, un fel de prim-ministru, în persoana lui Eumene din Cardia. Subordonat acestuia
era departamentul finanţelor statului, condus de Harpalos. Îi urma hiliarhul, comandantul militar cu cel
mai înalt grad după rege, care primeşte şi alte atribuţii (recrutarea şi lăsarea la vatră).
Consiliul celor zece care forma garda personală joacă rolul unui stat major, hotărând pacea şi
războiul. Armata, adevăratul instrument de guvernământ, era dotată cu un corp de generali formaţi la
şcoala lui Filip II. Sunt primiţi în armată peste 30.000 de tineri din regiunile supuse care sunt instruiţi
după regulile de luptă macedonene, fiind obligaţi să înveţe şi greceşte. A impus şi o reformă militară
ce reprezenta continuarea tacticii macedonene inaugurate de Filip II şi anume cooperarea de luptă a
diferitelor arme. S-au constituit astfel unităţi tactice (hopliţi, arcaşi, suliţaşi), combinate într-un singur
corp. De asemenea, a sporit cavaleria, extinzând modul de luptă şi armamentul hetairilor şi a întemeiat
corpuri de călăreţi arcaşi şi lăncieri.
Pentru a-şi atrage simpatiile locale, mai ales ale aristocraţiei şi ale militarilor, dar şi pentru
satisfacerea orgoliului său, Alexandru adoptă obiceiurile orientale. Astfel, introduce, în 328 î.Chr.,
practica regală a mezilor: proskynezia (plecăciunea adâncă, cu fruntea la pământ, în faţa suveranului),
se căsătoreşte cu o prinţesă bactriană, Roxana, îmbracă veşminte persane şi promovează aristocraţi
persani în unele funcţii administrative şi militare. O expresie a acestei politici o găsim în cunoscutele
zile ale "nunţii susiene", din februarie 324, când căsătoria lui Alexandru cu Stateira, fiică a lui Darius
III, a fost însoţită de căsătoriile celor 10.000 de macedoneni cu femei persane.
Calea practică pe care s-a realizat cel mai bine politica de contopire în noul imperiu creat s-a
afirmat în viaţa economică: o dezvoltare deosebită a comerţului, a colonizării militare şi orăşeneşti, a
meşteşugurilor şi drumurilor.
Cu toate acestea, în puţinul timp cât l-a avut la dispoziţie, Alexandru cel Mare nu a izbutit să
pună la punct un sistem administrativ şi fiscal uniformizat sau o legislaţie pe baza căreia să
funcţioneze noul regim. Egiptul s-a bucurat de o autonomie mai mare decât restul teritoriului cucerit,
fiind guvernat iniţial de doi localnici, pe care Arrian îi numeşte nomarhi. Districtele administrative ale
Egiptului, nomele, rămân cu conducători locali, dar forţele militare sunt comandate de macedoneni sau
greci, ca şi sectorul financiar.
11.1.10. Opera lui Alexandru Macedon
Alexandru a fost nu doar un cuceritor neîntrecut până atunci, dar şi un organizator practic, un
sârguincios administrator. În domeniul religiei apare tolerant, arătând acelaşi respect zeilor
macedoneni, greci, egipteni, persani şi căutând un sincretism religios folositor unităţii imperiului său.
Concepţia lui Alexandru în problema guvernării tindea către un stat mondial unitar, în cadrul
căruia urma să dispară amalgamele etnice, economice, culturale, morale. Pentru o asemenea idee
grandioasă nu existau însă suficiente premise. Nunţile de la Susa, instruirea după tactica macedoneană
a 30.000 de recruţi asiatici, adoptarea ceremonialului şi a costumului persan la curte, educarea copiilor
aristocraţiei persane la curtea macedoneană, colonizările cu elemente greco-macedonene în Orient ş.a.
au constituit modeste paleative ale acestui grandios plan. Coloniile-oraşe ridicate de Alexandru au
reprezentat singurele locuri de contopire a neamurilor europene şi asiatice sub o haină de limbă şi
cultură grecească.
Expediţia lui Alexandru Macedon a stabilit traseul celor mai scurte şi bune drumuri de comerţ,
pe uscat şi pe mare. Cu domnia lui, caravanele duceau şi aduceau mărfuri direct din India, până în
porturile estice ale Mediteranei. Nearchos a deschis drumul maritim din delta Indusului la Golful
Persic. Prin introducerea unei culturi comune, cea greacă, Alexandru a deschis calea elenismului în
Orient.
 Din antichitate şi până azi s-au exprimat puncte de vedere diferite asupra lui Alexandru
Macedon. Filozoful Seneca socotea domnia lui Alexandru ca o "nebunie fericită", iar Plutarh o epocă a
"virtuţii". Toţi istoricii recunosc însă că domnia lui Alexandru Macedon a adus ceva nou pentru
progresul umanităţii. El a rupt barierele strâmte ale oraşelor-stat greceşti, a vehiculat în adâncul
Orientului cultura greacă, a deschis noi căi economice şi culturale. Dacă nu a reuşit să realizeze o
unitate politică universală, în schimb a îndeplinit una culturală. Campaniile lui au deschis epoca
elenistică.

11.2. Soarta Imperiului. Elenismul

Marele imperiu realizat de Alexandru, lipsit de unitate economică şi etnică se va dezmembra
în decursul celor patru decenii care urmează moarţii creatorului lui. În acest răstimp se desfăşoară
evenimente confuze, dominate de luptele dintre diadohi (urmaşi), fiecare dorind să desprindă o parte
din cuprinsul statului lipsit de coeziune.
Tendinţele divergente s-au manifestat încă de la primul consiliu, ţinut de marii generali la
Babilon, în problema succesiunii la tron. S-a ajuns la un acord de compromis, urmând să se aştepte
naşterea unui moştenitor, care a şi venit curând pe lume, fiind proclamat rege sub numele de
Alexandru IV. În acelaşi timp, la cererea cavaleriei, Filip Arhidaios, fratele lui Alexandru, a fost şi el
proclamat rege.
Deoarece un minor şi un debil mintal nu puteau conduce statul, s-a alcătuit o regenţă
reprezentată prin Perdiccas. Până la majoratul lui Alexandru IV, se adoptă formula unei guvernări
colective a şefilor militari, generalii urmând să devină satrapi în principalele regiuni. Aplicarea acestui
sistem a dus la dezmembrarea imperiului. La Babilon rămânea Perdiccas şi familia lui Alexandru
(soţia Roxana şi fiul minor). Ptolemeu primea Egiptul cu Libia, Lysimach - Thracia, Leonnatos -
Frigia hellespontică, Antipater - Macedonia şi Grecia etc. Deoarece fiecare diadoh urmărea să-şi
lichideze vecinul şi să se proclame rege, ei îşi vor constitui câte o armată proprie şi se vor comporta în
satrapiile lor ca adevăraţi regi. Perdiccas, adept hotărât al păstrării unităţii imperiului, ca reprezentant
al puterii centrale, se va strădui să menţină sub control pe aceşti generali-satrapi din Orient.
Împotriva politicii şi poziţiei lui Perdiccas se coalizează ceilalţi diadohi, adepţi ai divizării
imperiului (Antigonos, Antipatros, Crateros, Lisimach şi Ptolemeu). Perdiccas organizează o campanie
în Egipt pentru a-l pedepsi pe Ptolemeu Lagos, dar eşuează în încercarea de a forţa traversarea Nilului,
fiind ucis de proprii ofiţeri (321 î.Chr.). Dispariţia lui Perdiccas a determinat întrunirea de la
Triparadeisos (nordul Siriei), în vederea redistribuirii sarcinilor de guvernământ. Alegerea lui
Antipatros, cel mai vârstnic dintre participanţi, ca regent determină şi transferarea centrului teoretic al
puterii regale din Asia (Babilonia) în Europa (Macedonia). Antigonos dobândeşte titulatura de
strategos, comandant suprem al forţelor militare din Asia, iar Seleucos, unul dintre ucigaşii lui
Perdiccas, este răsplătit cu satrapia Babiloniei. După dispariţia lui Antipatros (319 î.Chr.), procesul de
destrămare a vastului imperiu şi de constituire a statelor teritoriale elenistice, conduse de diadohi, se
precipită. Cassandros, fiul lui Antipatros, desemnat strateg, se dovedeşte a fi un înveşunat duşman al
familiei lui Alexandru, stabilită în Macedonia. Din Epir, ambiţioasa Olimpia, mama lui Alexandru,
pătrunde în Macedonia, îl prinde şi ucide pe Filip Arhidaios, împreună cu şoţia sa Euridice (317).
Apoi, încearcă să provoace o răscoală în Macedonia împotriva lui Cassandros. Asediată de acesta în
cetatea Pydna, Olimpia a fost capturată şi executată (316). Fără remuşcări, Cassandros face apoi să
dispară şi ultimii urmaşi ai marelui cuceritor, soţia acestuia, Roxana şi fiul ei, Alexandru IV (310),
devenind singurul conducător al Macedoniei.
Dispariţia acestora a oferit ocazia pentru ca diadohii, oficial, să se proclame regi în satrapiile
lor şi să continue luptele între ei. Datorită acestor frământări, imperiul se va diviza în părţile din care
fusese iniţial constituit, mai importante fiind: a) regatul Macedoniei, condus mult timp de dinastia
Antigonizilor. Grecia s-a divizat din nou în oraşe-state; b) regatul lagid din Egipt, întemeiat de
Ptolemaios, fiul lui Lagos şi c) regatul seleucid, cu capitala la Babilon, fondat de Seleucos (312), unul
din generalii lui Alexandru.
Istoria statelor elenistice, deşi presărată cu războaie, vărsări de sânge şi crime, poate fi socotită
ca o perioadă de o importanţă deosebită prin răspândirea culturii greceşti în răsărit. Purtătorul acestei
făclii spre Asia la început a fost Alexandru. Apoi, prin colonişti greci şi cu sprijinul curţilor regale,
această cultură a pătruns în adâncul teritoriilor cucerite, venind în contact direct cu vechile culturi ale
popoarelor din Orient. Aici au apărut numeroase focare de cultură greacă (Alexandria, Pergam,
Antiochia etc.), dotate cu şcoli, biblioteci, teatre. Elenizarea parţială a Orientului a reuşit, în special în
oraşele-colonii, unde existau asemenea instituţii de cultură elenistică.
11.2.1. Declinul Greciei
În Grecia continentală doar câteva oraşe (Atena, Corinth) păstrează faţada independenţei şi
aparenţa la instituţiile tradiţionale. Declinul acestora se accentuează ca urmare a concurenţei
produselor agricole şi comerciale furnizate de regatele provenite din dezmembrarea Imperiului, a
deplasării spre est a marilor drumuri comerciale, a avântului unor noi poli economici, precum
Alexandria şi Antiochia şi, mai ales, de pe urma rivalităţilor persistente între cetăţi şi a nesfârşitelor
războaie la care s-au angajat moştenitorii lui Alexandru. Grecia mai poate exporta doar ulei, vin şi
produse de lux. Doar câteva oraşe insulare (Rhodos, Delos) profită de pe urma deplasării centrului
politic şi economic către Orient.
La vestea morţii lui Alexandru, Atena a luat conducerea unei coaliţii care, după câteva succese
iniţiale, a fost nimicită de armatele lui Antipatros. Aceasta reprezintă ultima răbufnire a cetăţilor
greceşti pentru dobândirea independenţei lor, acţiunea fiind aspru pedepsită: o garnizoană
macedoneană este instalată la Pireu, predarea conducătorilor democraţi care propovăduiseră rezistenţa
(Demostene s-a otrăvit pentru a nu cădea în mâinile duşmanilor) şi renunţarea la instituţiile sale
democratice.
Sfârşitul democraţiei ateniene marca o cotitură importantă în istoria lumii greceşti. Ea
evidenţia prăbuşirea unui sistem politic, cel al autonomiei cetăţilor, care făcuse originalitatea şi
măreţia civilizaţiei greceşti, dar care nu putea rivaliza cu puterea marilor regate ieşite din cuceririle lui
Alexandru. Aceste cetăţi se văd prinse în luptele care opun între ele dinastiile moştenitoare ale
imperiului, în special pe Antigonizi care domnesc în Macedonia şi pe Lagizii care căutau să cuprindă
şi spaţiul grecesc. Rezultă de aici , pentru fiecare din cetăţile greceşti, o istorie complicată, marcată de
revolte, asedii, represiune şi frământări interne, fără ca aceste evenimente să schimbe raportul de forţe
dintre cetăţi şi suveranul macedonean, devenit monarh absolut (basileus).
În cursul secolului care a precedat cucerirea romană, Grecia a continuat să sărăcească şi să se
depopuleze. Chiar în Atena activitatea economică s-a diminuat puternic după ce cetatea şi-a pierdut
ultimele sale cleruhii şi după ce centrul de greutate al lumii greceşti s-a deplasat spre marile metropole
orientale. Pireul a încetat să mai fie principala piaţă a Mării Egee, acest lucru antrenând declinul
numeroaselor activităţi meşteşugăreşti. Doar prestigiul intelectual al oraşului se mai păstrează. ªcolile
sale filozofice sunt cele mai cunoscute în lumea greacă. Atelierele de pictură livrează copii ale
lucrărilor clasice. Consecinţele crizei economice sunt nefaste pe plan social, determinând
recrudescenţa tensiunilor sociale care ajung, mai ales în Peloponez, la adevărate mişcări. Vechile
revendicări sociale din epoca arhaică (abolirea datoriilor şi reîmpărţirea generală a pământului) revin
la ordinea zilei. La Sparta, revendicările populare îşi găsesc ecou pe lângă regele reformator
Cleomenes III care printr-un program radical proclamă abolirea datoriilor, crează noi cetăţeni dintre
hiloţi, distribuindu-le loturi de pământ. Încercarea sa determină cetăţile reunite în cadrul ligii aheene să
solicite intervenţia monarhului macedonean, Antigonos Doson. Acesta, învingându-l pe Cleomenes în
bătălia de la Selesia (222), restabileşte ordinea în Peloponez.
În timp ce se profilează pericolul unei intervenţii romane în Mediterana orientală, sub aspect
politic Grecia continentală se găseşte împărţită în trei zone, inegale ca importanţă: a) Nordul şi estul
constituie spaţiul unde monarhia macedoneană îşi exercită autoritatea directă. b) În centru, între
Thessalia şi istmul de Corint, se întinde sfera de influenţă a ligii etoliene, o confederaţie cu instituţii
foarte slabe din care nici un membru nu poate atinge hegemonia. Totuşi, organizarea sa a fost destul
de puternică, putând stăvili înaintarea invadatorilor celţi spre Delfi (278). c) La sud, liga aheeană
reunea, cu excepţia Spartei, principalele oraşe din Peloponez.
Nici una dintre ligi nu este capabilă să se opună durabil puterii Antigonizilor. Totuşi, aceştia
au trebuit să ţină cont de ele, aşa cum vor trebui să le ia în seamă şi romanii, la începutul secolului II
î.Chr., când încep să se intereseze de spaţiul oriental. Cu toate acestea, nu este departe timpul când,
victorioasă asupra lui Filip V, Roma, prin consulul Flaminius, va proclama "libertatea grecilor" (196).
Altfel spus, supunerea faţă de un stăpân mai puţin tolerant cu autonomia lor decât fusese cuceritorul
macedonean şi succesorii săi Antigonizi. Aceasta reprezenta sfârşitul unei istorii care avea să lase
Europei şi lumii o moştenire uriaşă.

11.2.2. Regatele elenistice

 11.2.2.1. Regatul Macedoniei
Dintre statele elenistice, Macedonia constituie regatul cel mai puţin important. Macedonia
deţinea adevărata putere în Grecia prin extinderea hegemoniei asupra cetăţilor, în aparenţă
independente. Acesteia i se opun, cât de cât, cele două ligi greceşti: etoliană şi aheeană. Puterea sa
militară s-a bucurat multă vreme de o faimă considerabilă datorită valoroasei sale falange. Vecinătatea
Greciei a antrenat Macedonia într-o serie de alianţe, intrigi şi conflicte.
Luptele dinastice intervenite la moartea lui Cassandros (297) dau câştig de cauză lui
Demetrios I Poliorcetes, fiu al lui Antigonos, ajuns diadoh, care se proclamă rege. El reuşeşte să
restabilească controlul asupra unei părţi a Greciei. Încercarea sa de a recuceri litoralul Asiei Mici se
încheie cu un eşec (286 î.Chr.). Înfrânt de Seleucos, Demetrios sfârşeşte prin a muri în captivitate la
Apameia.
La moartea tatălui său (283), Antigonos Gonatas adoptă titlul de rege, fiind recunoscut ca
suveran al Macedoniei doar în anul 276 î.Chr., după victoria repurtată asupra unei grupări celtice care
pustia Peninsula balcanică. Pentru a contracara ofensiva lui Pirus (274-273 î.Chr.), revenit în Epir
după intervenţia din Italia, Antigonos se aliază cu Sparta. Prin intervenţii energice (267-261 î.Chr.),
reuşeşte să zdrobească încercarea cetăţilor greceşti, sprijinite de Egiptul Lagid, de a înlătura dominaţia
macedoneană din Grecia. Tenace, Antigonos a reuşit să consolideze statul macedonean, ruinat după
seria de războaie civile (320-275 î.Chr.) şi să-i restabilească hegemonia în Grecia. El întemeiază şi o
nouă dinastie care va domni până la cucerirea romană. La curtea din capitala Pella era înconjurat de
oameni de litere, filozofi.
Fiul său, Demetrios II, a trebuit să lupte împotriva unei coaliţii a Greciei centrale şi
Peloponesului. La moartea sa, vărul său, Antigonos Doson, reuşeşte să reinstaurează influenţa
macedoneană în Peloponez, solicitat fiind de Liga aheeană, alarmată de reformele regelui spartan
Cleomenes III. Redobândeşte de asemenea Corinthul şi reorganizează o Ligă a cetăţilor elenice
(symarchie), în care intră jumătate din Grecia, având ca hegemon pe regele Macedoniei (224). La
solicitarea de intervenţie venită din partea Ligii aheene, îl înfrânge pe regele spartan Cleomenes la
Selessia (222) şi intră în Sparta, cucerită pentru prima dată de un duşman victorios. Sparta este
constrânsă să intre în Liga cetăţilor elenice.
Domnia ultimilor doi regi macedoneni, este dominată de luptele purtate contra Romei. Filip V
(238-179 î.Chr.) se lasă antrenat într-un război, alături de Liga helenică (întemeiată de Antigonos III),
împotriva Ligii etoliene, aliată cu Sparta şi Elida, numit şi "războiul aliaţilor" (220-217 î.Chr.). Sub
influenţa lui Demetrios din Faros, dinast din Illyria, refugiat la curtea din Pella, Filip V încheie o
alianţă cu Hannibal, care viza eliminarea influenţei romane din Illyria. Primul război macedonean
(215-205 î.Chr.), prima confruntare dintre Roma şi Macedonia elenistică, se încheie prin pacea de la
Phoinike (205), în urma căreia se realizeaza un partaj a Illyriei între Roma şi Filip V. În această
dispută, Roma a reuşit, printr-o abilă diplomaţie, să mobilizeze, împotriva lui Filip V, Liga etoliană,
Pergamul, Sparta, Elida şi Messenia, obligându-l pe suveranul macedonean să lupte pe mai multe
fronturi, în Thesalia, Eubeea, Pelopones şi M. Egee şi împiedicându-l astfel să sprijine direct pe
Hannibal în luptele din Italia.
După anul 203 î.Chr., atenţia lui Filip V se îndreaptă spre M. Egee, aliindu-se cu regatul
seleucid împotriva Egiptului lagid. La cererile de ajutor formulate de Pergam şi Rhodos (201),
ameninţate de Filip V, Roma declanşează cel de-al doilea război macedonean (200-197 î.Chr.),
asigurându-şi neutralitatea regatului seleucid, ca şi alianţa Pergamului, Rhodosului şi a Ligii etoliene.
Înfrânt la Kinoskephalai în Thesalia (197 î.Chr.), Filip V este obligat să încheie pacea cu Roma,
renunţând la pretenţiile de dominaţie asupra Greciei, Asiei Mici şi a Traciei, la flota de război,
trebuind să plătească şi o despăgubire de război (1000 talanţi).
Rolul Macedoniei a fost important prin faptul că regii ei au asigurat protecţia elenismului
împotriva tulburenţilor vecini din nord şi împotriva incursiunilor celtice.
Perseu (179-168), ultimul rege al Macedoniei elenistice, continuă politica tatălui său
îndreptată spre consolidarea economică, politică şi diplomatică a Macedoniei, în vederea unor noi
confruntări cu Roma. Pentru a evita izolarea Macedoniei, Perseu extinde influenţa macedoneană în
Tracia şi Illyria, se apropie de Rhodos şi Beoţia şi de regatului seleucid. La insistenţele Pergamului,
care se simţea ameninţat de întărirea Macedoniei, Roma declanşează cel de-al treilea război
macedonean (171-168 î.Chr.). Perseu este obligat să lupte pe trei fronturi: în Tracia, împotriva
Pergamului, în nord-vest contra triburilor dardanilor şi în vest, cu romanii. Înfrânt în bătălia de la
Pydna de legiunile comandate de L. Aemilius Paullus (168) şi luat prizonier, Perseu este purtat în
cortegiul triumfal al învingătorului la Roma. Macedonia este împărţită în patru districte înainte de a fi
redusă la statutul de provincie (146 î.Chr.). În Grecia, în urma unei revolte (146 î.Chr.), Corinthul este
cucerit şi distrus de către Mummius. Oraşele, cu excepţia Spartei, Atenei şi Delphiului, care obţin titlul
de membre ale unei federaţii, sunt obligate să plătească tribut. Grecia se află în subordinea
proconsulului Macedoniei până în anul 27 î.Chr., când Octavianus va face din ea o provincie specială,
Ahaia.
11.2.2.2. Regatul Lagid
Egiptul, a cărui stăpânire a reuşit să şi-o asigure Ptolemeu, fiul unui nobil macedonean
(Lagos), camarad de arme a lui Alexandru, constituie cel mai bogat dintre regatele elenistice.
Regatul lagid nu s-a mărginit la stăpânirea Egiptului propriu-zis. Sub stăpânirea Ptolemeilor s-
au aflat fie şi temporar, insule greceşti (Cipru în primul rând), oraşe greceşti din Thracia şi Asia Mică.
Spre vest, în Africa, Ptolemeu I şi-a extins dominaţia asupra Cirenaicei, iar spre est, în afară de lupta
pentru sudul Siriei (Coele-Syria, devenită timp de 150 de ani mărul discordiei dintre Egiptul ptolemeic
şi regatul seleucid), Ptolemeii au acordat o atenţie specială ţărmurilor Mării Roşii şi coastelor Africii
de est. În paralel şi ca urmare a acestei politici, primii monarhi din dinastia lagidă au procedat la
extinderea dominaţiei şi influenţei lor în bazinul Mediteranei prin dominarea căilor maritime, factor
economic şi politic decisiv pentru prosperitatea Egiptului.
Pentru a se impune ca monarh absolut, Ptolemeu I Soter nu a ezitat să se integreze în linia de
succesiune a faraonilor din dinastia saită care l-au precedat. Faraonii, conform concepţiei egiptene
despre "regele-zeu", erau urmaşi ai lui Ammon-Ra sau Osiris. Această practică a fost preluată de
lagizi, fiind ilustrată în texte, dar mai ales în artele plastice. Nu cunoaştem detalii despre instituirea
cultului monarhic în Egipt, dar se ştie că Ptolemeu I a transformat cultul iniţiat la Memphis în cinstea
regelui Alexandru în religie de stat, constituindu-se şi un colegiu de preoţi ai acestui cult.
Exploatarea Egiptului elenistic a fost favoriztă de faptul că primii doi Ptolemei au aplicat şi
adaptat pentru realităţile din regatul lagid sisteme de planificare şi inventariere care erau funcţionale în
celelalte regate de tip oriental. Meritul lui Ptolemeu I a fost acela că a păstrat şi aplicat ce i s-a părut
pozitiv din experienţa politică a lui Alexandru. De asemenea, îngăduinţa arătată formelor de viaţă şi
cultelor practicate de indigeni şi de comunităţile nou venite a contribuit la menţinerea unui echilibru
relativ stabil.

11.2.2.2.1. Sistemul politico-administrativ. Primii Ptolemei perfecţionează aparatul de stat

politic-administrativ din timpul lui Alexandru, suprapunându-l pe schema rămasă încă în vigoare de la
dinastia saită. Astfel, ei crează un sistem administrativ centralizat, birocratic, acaparat în mare parte de
greci şi fără legătură cu administraţia anterioară. Deşi monarhul era recunoscut ca stăpân absolut al
teritoriului (chora) ce-l guverna, după modelul monarhic macedonean, regele era ajutat de un sfat
(consiliu), compus din "credincioşi", persoane din anturajul curţii. Unii membrii ai sfatului aveau
atribuţii precise (şeful cancelariei, responsabili ai administraţiei de stat, ai departamentului justiţiei,
finanţelor comerţului exterior etc.). Fiecare dintre "miniştri" avea în subordine un aparat funcţionăresc
strict ierarhizat.
Aparatul administrativ s-a pliat pe diversitatea teritorială şi etnică a regatului lagid. În Egipt
erau puţine aşezări orăşeneşti: Alexandria, devenită capitală şi Naucratis, cetatea-stat fondată de
ionieni erau cele mai importante. Ptolemeu I a întemeiat un oraş-reşedinţă, în regiunea Tebei,
Ptolemais. În prima jumătate a sec.III î.Chr., în afara oraşelor au apărut aşa-numitele Systemata
politica, formaţiuni politice de tip urban în care erau cuprinşi cetăţeni de drept, în majoritate
macedoneni şi greci, bucurându-se de un statut orăşenesc. Oraşele-stat subordonate din afara graniţelor
Egiptului, deşi şi-au păstrat autonomia şi organizarea proprie, erau obligate să contribuie cu
importante sume pentru susţinerea economiei egiptene, îndatoriri la care vegheau garnizoanele
macedonene amplasate în puncte strategice.
Centrele orăşeneşti mai importante beneficiau şi ele de o relativă autonomie, în baza căreia
dispuneau de o constituţie proprie, o adunare cetăţenească, un senat şi un consiliu format din
magistraţi superiori care deţineau puterea executivă (prytanii). Cetăţenii erau repartizaţi în triburi şi în
deme. Paralel cu reprezentanţii populaţiei, conducerea centrală a statului egiptean era reprezentată
printr-o serie de magistraţi, funcţionari de stat, poliţie şi jurişticonsulţi care vegheau ca normele
impuse din capitală să fie respectate.
 Statutul politico-administrativ al populaţiei rurale, formată în marea majoritate din agricutori,
era cu totul altul. Teoretic teritoriul ţării era proprietatea exclusivă a regelui-zeu. Din "pământul regal"
regele putea face concesiuni sau donaţii favoriţilor săi, înalţilor funcţionari, militarilor sau unor
producători. Indiferent de titlul sub care deţin pământul, aceştia aveau obligaţia, stipulată de un
contract, să predea anumite cote puterii regale în funcţie de veniturile realizate.
În aparatul politico-administrativ au fost cuprinşi un număr restrâns de băştinaşi. Ca limbă de
stat se utiliza greaca, dar edictele fiscului erau redactate şi în limba egipteană comună (demotică).
După preluarea puteri de către Ptolemei, se observă o creştere a populaţiei din Egipt datorită afluxului
de macedoneni şi greci din regiunile stăpânite sau controlate de lagizi. În structurile Egiptului erau
militari, funcţionari de stat, poliţişti sau deschid case de comerţ. Încă înaintea instaurării regimului
lagid, în jurul Memphisului apăruseră colonii elene sau elenizate. Numeroase asemenea aşezări sunt
atestate în oaza Fayoum, susţinute de Ptolemei prin concesionări de loturi de pământ.
Supuşii regelui lagid erau grupaţi în circumscripţii teritoriale, care, la rândul lor erau divizate
în districte (nomai), iar acestea în sate (komai) şi cătune (topoi). Toate erau încadrate în vechea
împărţire administrativă (Egiptul de sus şi de jos). Fiecare district avea un oraş reşedinţă, sediu al unui
strategos, investit cu atribuţii de comandant militar. Sub ordinele sale se afla o întreagă ierarhie de
funcţionari (oikonomoi) a căror sarcină principală era de a veghea la îndeplinirea multiplelor obligaţii
la care era supusă populaţia. Datorită diversităţii grupurilor etnice suprapuse populaţiei indigene,
organizarea cutumelor juridice constituia un măsură greu de realizat. Întreaga populaţie era obligată să
recunoască în regele-zeu întruchiparea puterii legislative şi juridice. Practic, indigenii respectau
normele lor de drept, iar grecii cele ale dreptului grec (civil, penal, criminal).

11.2.2.2.2. Sectorul economic avea şi alte resurse de exploatare în afară de cea a pământului.
La oraşe se constituie corporaţii meşteşugăreşti de profil. Fiecaremeserie care nu făcea parte din
monopolul regal era supusă unui impozit global , diferit de la o zonă la alta. În schimb, statul,
respectiv regele, sprijinea atelierele meşteşugăreşti cu materiile prime necesare (fire de in pentru
ţesători, piatră din carierele statului pentru cioplitori etc.). Nilul reprezenta calea de acces cea mai
lesnicioasă pentru mărfurile era aduse din Africa Centrală (metale, mirodenii, fildes, piei de cocodil
din Nubia). Prin Nubia negustorii egipteni aveau aceesul direct spre Peninsula Arabică 1. Traficul
mărfurilor era concesionat unor persoane care se angajau să cedeze o bună parte din câştigul lor
trezoreriei regale. Pentru a favoriza şi extinde operaţiunile comerciale cu lumea elenismului, Ptolemeii
s-au preocupat intens de obţinerea aceesului la marile pieţe comerciale din Mediterana sai la cele de pe
ţărmurile Oceanului Indian. În acest sens, Alexandria a fost amenajată cu nenumărate căi de acces
pentru nave (canale, cheiuri, amenajări portuare, poduri etc.). *
Ptolemeu I (305-283). Ajuns satrap al Egiptului după moartea lui Alexandru Macedon,
Ptolemeu se aliază cu Seleucos, Antigonos, Antipatros împotriva lui Perdiccas, regentul imperiului.
Când va porni împotriva Egiptului, conducând o expediţie de pedepsire, Perdiccas va fi asasinat de un
grup de ofiţeri (321 î.Chr.). Este prezent în toate coaliţiile diadochilor împotriva lui Antigonos,
strategul Asiei (315-301 î.Chr.), apărătorul ideii de unitate al imperiului.
Proclamându-se rege, Ptolemeu I (305), suveran prudent şi tenace, conştient de valoarea
moştenirii dobândite (Egiptul), a iniţiat o abilă politică de legături dinastice (înrudiri cu Lisimach,
Agadoch, tiranul Siracuzei şi Pirus), ca şi o susţinută activitate diplomatică, politică şi militară menite
să-i consolideze puterea. Dominaţia căilor maritime din răsăritul Mediteranei devine principiu de
politică externă, asigurând în scurt timp prosperitetea Egiptului. O ameninţare pentru Ptolemeu I o
constituie Antigonos Monophtalmos care, în ideea restabilirii imperiului macedonean, după
dobândirea în Asia Mică a Paflaginiei şi Cappaddociei, smulse de la Eumenes, a Siriei câştigată de la
Seleucos, a unora din insulele M. Egee şi a unei bune părţi a Greciei, urmărea şi cucerirea Egiptului.
După mai multe confruntări militre (Gaza 311, Salamina 306, 305), cu rezultate schimbătoare, această
dispută se încheie favorabil pentru Egipt. Coaliţia împotriva "regelui Asiei", Antigonos, formată din
Ptolemeu I, Seleucos, Lysimachos şi Cassandros, a obţinut victoria decisivă de la Ipsos, în Frigia (301
î.Chr.), Antigonos pierind în această luptă.
Prin acţiuni energice întreprinse pe plan intern şi extern, Egiptul devine cel mai puternic regat
elenistic, cu o economie înfloritoare, cu o monedă proprie, iar Alexandria cel mai strălucit centru
1. Un geograf din sec.II î.Chr. (Artemidoros), citat de Strabon (Geografia, XVI C, 769), aminteşte de amenajările portuare şi de punctele de
schimb comercial înfiinţate de Ptolemeu II în zona sudică a actualului Canal de Suez.
cultural al lumii elenistice. Prin atragerea aici a literaţilor şi savanţilor greci, Alexandria a devenit şi
centrul spiritual al lumii elenistice. Două notabile realizări în acest domeniu sunt legate de numele lui
Ptolemeu I. Prima o reprezintă punerea bazelor complexului Museion, centru al activităţii ştiinţifice şi
culturale, prevăzut cu un observator astronomic, o grădină zoologică şi cu celebra Bibliotecă din
Alexandria. A doua a fost ridicarea pe insula Pharos, la intrarea în portul Alexandria, a cunoscutului
far (285 î.Chr.), construit din marmură albă de către arhitectul Sostratos din Cnidos. Farul, având o
înălţime de 180 m şi prevăzut în vârf cu două focuri, a dăinuit timp de 16 secole (până pe la 1300),
fiind considerat una din cele şapte minuni ale antichităţii.
Ptolemeu I pentru a-şi asigura succesiunea, asociază la domnie, din 285 î.Chr., pe al doilea fiu,
care va fi cunoscut sub numele de Ptolemeu II.
Ptolemeu II (283-246 î.Chr.), Philadelphos, supranume datorat căsătoriei cu propria-i soră
vitregă, Arsinoe, potrivit obiceiurilor indigene, îi desăvârşeşte opera. Istoria Lagizilor, începând cu
Ptolemeu II este tot mai încărcată de fărădelegi, în încercarea lor de a-şi asigura garanţii pentru
ocuparea tronului Egiptului, în lipsa dreptului istoric sau a unor legături strânse cu vechii egipteni.
Este incontestabil, însă, meritul lui Ptolemeu II în consolidarea regatului elenistic al Egiptului, cât şi în
impunerea lui în Orientul elenistic.
Pe plan extern, Ptolemeu II a continuat acţiunea tatălui său de impunere a hegemoniei
maritime a Egiptului în Mediterana orientală. Prin manevre abile, reuşeşte să scoată Corinthul şi
Chalcisul de sub influenţa lui Antigonos Gonatas, regele Macedoniei şi să pună stăpânire pe insula
Delos. A reorganizat armata după principii noi, formată din trupe de profesionişti, în rândul cărora se
adânceşte specializarea (pedestrime şi cavalerie, trupe cu armament greu sau uşor, folosirea elefanţilor
de luptă). Se perfecţionează arta asedierii cetăţilor, maşinile de aruncat pietre şi săgeţi (balista,
onagrul), maşinile de asediu mobile pentru spart zidurile. Astfel, pe la 280 î.Chr., Egiptul devine cel
mai puternic stat elenistic, celelalte regate fiind afectate de migraţia pustiitoare a tribului celtic al
galaţilor care traversase Macedonia, Grecia şi satrapiile din Asia Mică.
Acest fapt îi permite lui Ptolemeu II să angajeze, în "primul război sirian" (274-271) contra
lui Antiochos I, regele seleucid, care se încheie fără rezultate satisfăcătoare. Profită, totuşi, cu abilitate
de situaţie pentru a intra în posesia oraşelor greceşti din Caria şi Ionia (Halicarnas, Cnidos, Milet,
Samos), a litoralului sudic al Asiei Mici, a insulelor Ciclade, precum şi a sudului Siriei şi a Feniciei.
Intervine şi în Grecia continentală, sprijinind Sparta şi Atena pentru a se opune tendinţelor
Macedoniei, condusă de Antigonos Gonatos, de stăpânire a spaţiului grecesc (războiul numit
"cremonidic", 267-261).
În al doilea "război sirian" (260-253), Egiptul s-a văzut în situaţia de a înfrunta, pe lângă
regatul seleucid, şi pe Antigonos. Pacea încheiată cu Antiochos II, întărită prin căsătoria acestuia cu
Berenice, fiica lui Ptolemeu II, delimitează stăpânirea egipteană din sudul Siriei, ca şi cea asupra
fostelor posesiuni egiptene din vestul Asiei Mici.
Ptolemeu II a acordat o atenţie deosebită metropolei Alexandria, ca centru cultural al
elenismului. Museionul cu biblioteca sa devine locul de întâlnire a intelectualităţii elenistice, precum
şi a învăţaţilor altor neamuri (evreii, egiptenii, babilonenii). În timpul său apare prima traducere a
Bibliei (Septuaginta, versiunea greacă). La Alexandria în această perioadă s-au afirmat matematicianul
Euclid, Erathostene, cel care a calculat, cu o eroare de o,75 %, circumferinţa, pe meridian, a globului
pământesc, poetul Calimach din Cyrene, istoricul egiptean Manethon, de la care se păstrează
fragmentar o istorie a Egiptului, în limba greacă. Urmaşul său este Ptolemeu III Evergetes (246-221
î.Chr.), în timpul căruia Egiptul lagid a atins maxima sa întindere. Cu toate că flota egipteană a fost
nimicită de către Antigonos Gonatos în lupta navală de lângă insula Andros, supremaţia Egiptului
Lagid se menţine totuşi în spaţiul maritim mediteranean. Prin porturile Alexandria şi Naucratis se
efectua mai mult de jumătate din tranzitul maritim mediteranean.
Ptolemeu III a urmărit aceeaşi ţintă ca şi înaintaşii săi: stăpânirea Asiei Mici şi a insulelor din
M. Egee. Amestecul lui în problema succesiunii la tronul regatului seleucid, după moartea lui
Antiochos II (247 î.Chr.), va duce la declanşarea "celui de-al treilea război sirian" (246-241). La
început trupele egiptene obţin succese şi reuşesc să treacă într-un marş rapid peste Siria şi
Mesopotamia, atingând Tigrul. Dar, în anul 245 î.Chr., principalele oraşe ale Siriei şi Babilonului se
alătură lui Seleucos II, care, trecând Munţii Taurus, obţine o victorie într-o ciocnire cu trupele
egiptene. Profitând de disputele dinastice (Antiochos Hieras, fratele lui Seleucos II se răscoală în 241),
Ptolemeu III iese cu poziţiile întărite din această confruntare. Atfel, îşi consoidează stăpânirea asupra
Efesului şi Miletului, a Ciliciei, Cariei, a coastelor Traciei şi a insulelor Samos şi Lesbos. Prin soţia sa,
Ptolemeu III a moştenit şi Cyrene, astfel că el şi-a asigurat controlul absolut asupra M. Mediterane şi a
M. Negre.
Hegemonia Egiptului elenistic, edificată pe mare de o flotă de război şi comercială puternice,
este vulnerabilă pe uscat. În următoarele trei decenii de după dispariţia lui Ptolemeu III, Egiptul, în
urma acţiunilor lui Antiochos III, va pierde Siria şi libera decizie în politica externă. Aceasta din urmă,
mai ales datorită apariţiei în Mediterana a unei noi puteri, Roma. După pacea de la Apameea, din 188
î.Chr., Roma devine arbitrul lumii elenistice. Puterea Egiptului se va limita la stăpânirea văii Nilului,
jucând un rol secundar pe plan international. Pe plan intern încep să apară şi unele tulburări sociale,
alterări ale monedei, fenomene dublate şi de unele tulburări sociale. Aceste elemente vor deveni
comune sub următorii doi regi, a căror domnie marchează un moment de răscruce în istoria Egiptului
lagid.
Ptolemeu IV, ameninţat de pretenţiile lui Antiochos III, regele seleucid, obţine, la Rafia (217)
un răsunător succes, obligându-l la anumite concesii.
Sub Ptolemeu V (Epiphanes), Egiptul pierde, în cadrul celui de-al cincilea război sirian (201-
196 î.Chr.), partea meridională a Siriei (Coelesiria), păstrându-şi doar Ciprul şi Cirene. Egiptul este
astfel scos practic din competiţia mediteraneană. Domnia este zguduită de luptele pentru putere dintre
consilierii săi, precum şi de clocotul nemulţumirilor pornite din rândurile populaţiei băştinaşe. Cu
toate că şi-a inaugurat domnia cu o amnistie şi prin acordarea unor privilegii (dovadă piatra de la
Rosetta), criza internă este exemplificată prin dispariţia din circulaţie a monedelor de aur şi argint,
precum şi prin numeroase revolte.
După moartea lui Ptolemeu V începe o lungă perioadă de decadenţă şi regres (sec. II-I î.Chr.).
Tronul şi-l dispută doi fraţi, Ptolemeu VI Filometor, susţinut de Antioch IV şi Ptolemeu VII Evergetes,
sprijinit de Roma. Plebea din Alexandria intervine în alegerea suveranilor şi îl impune pe Ptolemeu
VIII, pe care apoi îl alungă şi îl masacrează. Un bastard al lui Ptolemeu VIII, Ptolemeu XI Neos
Dionyssos, denumit şi Auletes (Flautistul), uzurpă tronul în complicitate cu Roma, tron pe care se
menţine cumpărându-i pe imperatores, printre care şi pe Caesar.
Din Orientul elenistic, în a doua jumătate a sec.I î.Chr. îşi mai păstra independenţa doar
Egiptul. Independent dacă luăm în considerare starea "de jure", deoarece prin cea "de facto", cu mult
înainte de urcareae pe tron a ultimei regine, Cleopatra VII (51-31 î.Chr.), romanii dictau în întregul
Orient Apropiat, inclusiv în Egipt. Suveranii Lagizi, slabi, intriganţi, paricizi şi fratricizi, implicaţi în
certuri dinastice şi revoluţii sângeroase de palat, care au devenit comune după moartea lui Ptolemeu
VI (181-145 î.Chr.), nu constituiau un obstacol în faţa puterii Romei. Acum Egiptul se limita la Valea
Nilului, ultimele posesiuni exterioare (Cyrenaica în 74, Cipru în 58 î.Chr.) fiind transformate în
provincii romane.
Cleopatra are meritul de a fi întârziat câtva timp subordonarea Egiptului de către Roma. Fiică
a lui Ptolemeu XII, Cleopatra ocupă tronul la moartea acestuia, împreună cu fratele ei, Ptolemeu XIII,
în vârstă de 10 ani, care-i devine, potrivit obiceiului egiptean, şi soţ. Izgonită în anul 48 î.Chr. de către
regenţii Potheinos şi Achillas, Cleopatra câştigă favorurile lui Caesar. Acesta intervine în disputa
dinastică şi o reinstaleză pe tronul Egiptului, împreună cu un frate mai tânăr, Ptolemeu XIV, pe care îl
înlătură însă, trei ani mai târziu, prin otrăvire. A încercat, fără succes, să restabilească, uzând de
sentimentele lui Caesar, cu care are şi un fiu Ptolemeu XV (Cesarion), hegemonia Egiptului Lagid în
Mediterana Orientală.
După dispariţia lui Caesar, Cleopatra, înteligentă şi cultivată, energică şi plină de farmec, a
încercat consolidarea regatului ei, în declin, cu ajutorul triumvirului Marcus Antonius, pe care reuşeşte
să-l atragă la Alexandria şi să-l facă partener în încercarea de realizare a unui imperiu oriental, bazat
pe structurile regatului lagid. Căsătoria Cleopatrei cu Marcus Antonius (37 î.Chr.) şi trecerea unor
provincii (Creta, Cipru, Siria meridională şi Cilicia din Asia Mică) sub tutela Cleopatrei trezeşte
nemulţumirea Romei. Trei ani mai târziu, Marcus Antonius o proclamă pe Cleopatra regină a
Orientului, iar cei trei copii ai lor primind titlul de rege şi stăpânirea unor importante regiuni din Asia
şi Africa, donaţie consemnată şi în testamentul triumvirului. În contextul adâncirii conflictului dintre
Octavianus şi Marcus Antonius, Cleopatra devine ţinta preferată a atacurilor Romei, care vedea în ea
principalul duşman al integrităţii teritoriale a statului roman. În anul 32 î.Chr., la izbucnirea războiului
civil la Roma, Octavianus şi senatul declară război Egiptului şi Cleopatrei. După înfrângerea de la
Actium (31 î.Chr.), urmată de căderea Alexandriei, şi de sinuciderea lui Marcus Antonius, Cleopatra
încearcă să salveze tronul pentru copiii săi, dar eşuând, se sinucide pentru a nu împodobi triumful lui
Octavianus la Roma. Cu dispariţia Cleopatrei, care a fost o abilă şi ambiţioasă politiciană, ia sfârşit
dinastia fondată în anul 305 î.Chr. de Ptolemeu Lagos, iar Egiptul devine o provincie a Romei.
 11.2.2.3. Regatul seleucid
După dispariţia marelui cuceritor, la cea de-a doua împărţire a imperiului său, datorită participării
sale la coaliţia contra lui Perdiccas, Seleucos a obţinut Babilonia (321 î.Chr.). Sub presiunea lui
Antigonos, strategul Asiei, Seleucos este constrâns să se refugieze la curtea lui Ptolemeu Lagos de la
Alexandria (316 î.Chr.). În slujba acestuia, participă la bătălia victorioasă de la Gaza (312 î.Chr.)
împotriva lui Antigonos, în urma căreia Seleucos reintră în Babilonia, punând bazele celui mai întins
dintre regatele elenistice, care includea un număr mare de populaţii şi culturi orientale, numit, după el,
seleucid. Istoria regatului seleucid este strâns legată de strădaniile dinastiei de a păstra unitatea
statului, intenţie care nu a fost întotdeauna finalizată.
Seleucos inaugurează politica de refacere a imperiului persan şi, rând pe rând, cucereşte
vechile satrapii, stabilind graniţele statului pe Munţii Hinducuş, la est şi M. Egee, la vest, pe lanţul
Caucazului, la nord şi Golful Persic, la sud. În anul 305 î.Chr. îşi ia titlul de rege, participând la
bătălia decisivă de la Ipsos (301 î.Chr.). În urma acestei victorii, ocupă Siria, fără partea ei meridională
(Koilesiria), care va constitui timp de 150 de ani obiectul disputei dintre regatul seleucid şi Egiptul
ptolemeic. În anul 300 î.Chr. Seleucos întemeiază o nouă capitală, Antiochia pe râul Orontes, ceea ce
reflectă deplasarea centrului de greutate al statului său spre vet. Intrat în conflict cu Lisimach, regele
Traciei elenistice, Seleucos îl înfrânge decisiv în bătălia de la Kurupedion (281 î.Chr.), dar,în drum
spre Macedonia este ucis de Ptolemeu Kerauos, fratele lui Ptolemeu II.
Statul pe care Seleucos I îl lasă fiului său Antiochos I Soter (281-261 î.Chr.) constituia un
spaţiu eterogen sub aspect etnic, în care se vorbeau limbi diferite: greaca, persana, aramaica şi în care
se întâlneau toate religiile: politeismul grec, zoroastrismul, iudaismul, cultele indigene din Anatolia.
În cadrul regatului seleucid viaţa economică şi relaţiile sociale sunt deosebit de dinamice.
Forţele centrifuge sunt însă atât de puternice încât istoria regatului seleucid este însoţită de o
dezmembrare progresivă.
Antiochos I îl sprijină pe Antigonos Gonatas în ocuparea tronului macedonean, alianţa cu
Macedonia elenistică devenind baza politicii externe seleucide. În anul 275 î.Chr. în aşa-numita
"bătălie a elefanţior", Antiochos I înfrânge pe celţii care au invadat şi pustiau Asia Mică, dobândind
epitetul de Soter ("Salvatorul"). Bazându-se pe alianţa cu Macedonia, Antiochos I dezlănţuie primul
război sirian (274-271 î.Chr.), inaugurând lungul şir al conflictelor cu Egiptul Lagid pentru stăpânirea
Siriei meridionale. Înfrânt, regatul seleucid pierde o serie de posesiuni din Asia Mică şi Siria.
Acum începe să se manifeste şi un alt proces, cel al dezmembrării regatului seleucid.
Fărămiţarea se produce cu deosebire în regiunile cele mai îndepărtate de Siria: satrapiile orientale şi
Anatolia septentrională. Chiar în anul 280 î.Chr. se desprinde regatul Bithyniei, în nord-vestul
Anatoliei, sub conducerea lui Nicomedes I (280-255 î.Chr.). Eumene I, care, proclamându-se rege
independent (263-241 î.Chr.), scoate şi regatul Pergamului din statul Seleucizilor. Asia Mică
septentrională şi centrală se va dezmembra în câteva regate independente, sub autoritatea unor dinaşti
indigeni: Paflagonia, Capadocia pontică (regatul Pontului) şi Capadocia meridională. Galateenii, o
grupare celtică, pătrunsă în Anatolia, alcătuiesc un stat în platoul frigian, regiune ce va purta numele
de Galatia. Acum, apare şi regatul Pergamului (Eumene I, 263-241 î.Chr.), care, modest la început, va
anexa apoi aproape toată Anatolia meridională în detrimentul Seleucizilor. Spre est, între Pont şi M.
Caspică, Armenia, rămâne sub suveranitatea unor regi indigeni. În părţile răsăritene, înainte de anul
250 î.Chr., satrapul Bactriei se sustrage suzeranităţii seleucide, luând fiinţă în partea răsăriteană a
imperiului un regat greco-bactrian, unde elenismul rămâne puternic implantat.
Regiunea cuprinsă între Oxus şi M. Caspiciă este cucerită (249 î.Chr.) de către parţi, veniţi din
stepele asiatice. Sub conducerea lui Arsaci, întemeietorul dinastiei Arsacizilor, care pretinde că se
trage din Ahemenizi, parţii pun bazele unui nou stat, Partia. Ambiţiile lor sporesc pe măsură ce puterea
seleucizilor scade. Mithridate I (171-138), regele part, cucereşte Media, Persida şi Babilonia.
Ca urmare a acestor desprinderi, monarhilor seleucizi de la Antiochia le mai rămâne doar
Siria. Această dezmembrare s-a datorat slăbiciunii suveranilor seleucizi, a căror putere era subminată
de intrigile de la curte, dublate de asasinate şi uzurpări. Cu Egiptul se află într-un continuu conflict
privind posesiunea asupra sudului Siriei. Cel mai mare neajuns al regatului seleucid rezidă în
mediocritatea majorităţii suveranilor săi.
Un singur monarh, Antiochos III Megas (223-187 î.Chr.), se remarcă în această epocă de
decadenţă. Ameninţat permanent de tendinţele centrifuge, Antiochos III reprimă în 220 î.Chr.
secesiunea viceregelui Mediei (Melon), apoi, în 213 î.Chr., pe cea a viceregelui Asiei Mici (Achaios).
Succesele repurtate la începutul celui de-al patrulea război sirian (220-217 î.Chr.), purtat împotriva lui
Ptolemeu IV, sunt anihlate de usturătoarea înfrângere suferită la Raphia (217 î.Chr.). După ce îşi
reface forţele militare, între 212-205 î.Chr., întreprinde vestita sa expediţie în răsărit, ce aminteşte de
Alexandru, prin care readuce sub suzeranitea seleucidă Armenia (212), Parţia (208), Bactria şi
Ghandara (206) şi, încheind cu Pundajul o alinţă, şi-a întărit forţa ofensivă a armatei sale cu un
detaşament de elefanţi de luptă. Succesele repurtate şi faima dobândită, îi aduc epitetul de Megas ("cel
Mare").
După încheierea unui tratat cu Filip V al Macedoniei, Antiochos III reuşeşte să ocupe, la
capătul celui de-al cincilea război sirian (201-195 î.Chr.), Siria meridională, Fenicia şi posesiunile
egiptene de pe coastele Asiei Mici. În mod practic, Egiptul elenistic a fost astfel scos definitiv din
competiţia mediteraneană.
Încercările regatului seleucid, devenit cel mai puternic stat elenistic, de-aş extinde, după 196
î.Chr., dominaţia asupra Traciei, stârnesc opoziţia Pergamului, Rhodosului şi a Ligii aheene, care
apelează la sprijinul Romei. Refuzul lui Antiochos III de a acorda independenţă oraşelor greceşti din
Asia Mică, declanşează războiul cu Roma. La chemarea Ligii etoliene, care-l numeşte strateg
autocrator, Antiochos debarcă, însoţit de Hannibal, care se refugiase (195) la curtea sa, în Grecia
(192). Înfrânt de romani în bătălia de la Thermopyle (191 î.Chr.), Antiochos III este obligat să
abandoneze Elada şi să revină în Asia Mică. În faţa coastelor Asiei Mici, flota seleucidă este înfrântă
în bătăliile de la Corycos (101) şi Side (190), ceea ce permite unei armate romane, comandate de
L.Cornelius Scipio Asiaticus şi de fratele său Publius, învingătorul lui Hannibal, să traverseze
Hellespontul. Eşecul din anul 190 î.Chr. în două mari bătălii, în cea navală de la Myonnesos, lângă
Efes şi în cea terestră de la Magnesia pe Sipylos îl obligă pe Antioh III să încheie pace cu Roma. Prin
tratatul de pace de la Apameea (188 î.Chr.), regatul seleucid pierde posesiunile din Asia Mică până la
M. Taurus, cedează întreaga flotă şi plăteşte o mare despăgubire de război (15.000 talanţi). Primele
urmări ale înfrângerii lui Antiochos s-au arătat în răsărit, unde Bactriana şi Parthia s-au declarat
independente. Exemplul este urmat şi de Armenia, unde doi guvernatori numiţi de Antiochos şi-au luat
rangul de "rege" şi au început tratative cu Pergamul şi Roma pentru a fi recunoscuţi.
Urmează apoi o perioadă de decadenţă iremediabilă. Dinastia seleucizilor va supravieţui încă
un secol, într-o atmosferă de intrigi, până la victoriile orientale ale lui Pompei, care anexează Siria, în
anul 64 î.Chr. Această dată o putem considera crucială deoarece ea reprezintă sfârşitul independenţei
pentru toată Asia elenizată. În anul următor (63 î.Chr.), ultimul dintre suveranii Pontului, Mitridate VI
Eupator (112-63 î.Chr.), este învins de romani. Acest rege, energic şi lucid, se împotriveşte Romei,
unindu-se cu duşmanii acesteia: Sestorius, Armenia, piraţii şi masacrând în Asia 80.000 de locuitori,
vorbitori de limbă latină, în timpul unei ceremonii. Mitridate a unit sub sceptrul său ţărmurile Pontului
Euxin, intervenind şi în Crimeea, la solicitarea Chersonesului. În acelaşi timp, a ridicat, împotriva
Romei întreaga Grecie, în numele unor principii democratice.
Campaniile conduse succesiv de Sulla, de Lucullus şi de Pompeius i-au răpit însă şansa de
reuşită. Pompeius va fixa noul statut a ceea ce fusese Asia greacă. Existau deja trei provincii: Asia din
129, Cilicia din 101 şi Bithinia, lăsată moştenire de Nicomedes IV, din 74 î.Chr. Pompeius extinde
graniţele Ciliciei, căreia îi adaugă Ciprul (58), alipeşte Bithiniei partea occidentală a regatului Pontului
şi crează provincia Siria. Regiunile marginale (Paflagonia, Galatia, Capadocia, Armenia, Comagen) le
lasă în stăpânirea unor regi vasali.
11.2.2.3. Regatul seleucid
După dispariţia marelui cuceritor, la cea de-a doua împărţire a imperiului său, datorită participării
sale la coaliţia contra lui Perdiccas, Seleucos a obţinut Babilonia (321 î.Chr.). Sub presiunea lui
Antigonos, strategul Asiei, Seleucos este constrâns să se refugieze la curtea lui Ptolemeu Lagos de la
Alexandria (316 î.Chr.). În slujba acestuia, participă la bătălia victorioasă de la Gaza (312 î.Chr.)
împotriva lui Antigonos, în urma căreia Seleucos reintră în Babilonia, punând bazele celui mai întins
dintre regatele elenistice, care includea un număr mare de populaţii şi culturi orientale, numit, după el,
seleucid. Istoria regatului seleucid este strâns legată de strădaniile dinastiei de a păstra unitatea
statului, intenţie care nu a fost întotdeauna finalizată.
Seleucos inaugurează politica de refacere a imperiului persan şi, rând pe rând, cucereşte
vechile satrapii, stabilind graniţele statului pe Munţii Hinducuş, la est şi M. Egee, la vest, pe lanţul
Caucazului, la nord şi Golful Persic, la sud. În anul 305 î.Chr. îşi ia titlul de rege, participând la
bătălia decisivă de la Ipsos (301 î.Chr.). În urma acestei victorii, ocupă Siria, fără partea ei meridională
(Koilesiria), care va constitui timp de 150 de ani obiectul disputei dintre regatul seleucid şi Egiptul
ptolemeic. În anul 300 î.Chr. Seleucos întemeiază o nouă capitală, Antiochia pe râul Orontes, ceea ce
reflectă deplasarea centrului de greutate al statului său spre vet. Intrat în conflict cu Lisimach, regele
Traciei elenistice, Seleucos îl înfrânge decisiv în bătălia de la Kurupedion (281 î.Chr.), dar,în drum
spre Macedonia este ucis de Ptolemeu Kerauos, fratele lui Ptolemeu II.
Statul pe care Seleucos I îl lasă fiului său Antiochos I Soter (281-261 î.Chr.) constituia un
spaţiu eterogen sub aspect etnic, în care se vorbeau limbi diferite: greaca, persana, aramaica şi în care
se întâlneau toate religiile: politeismul grec, zoroastrismul, iudaismul, cultele indigene din Anatolia.
În cadrul regatului seleucid viaţa economică şi relaţiile sociale sunt deosebit de dinamice.
Forţele centrifuge sunt însă atât de puternice încât istoria regatului seleucid este însoţită de o
dezmembrare progresivă.
Antiochos I îl sprijină pe Antigonos Gonatas în ocuparea tronului macedonean, alianţa cu
Macedonia elenistică devenind baza politicii externe seleucide. În anul 275 î.Chr. în aşa-numita
"bătălie a elefanţior", Antiochos I înfrânge pe celţii care au invadat şi pustiau Asia Mică, dobândind
epitetul de Soter ("Salvatorul"). Bazându-se pe alianţa cu Macedonia, Antiochos I dezlănţuie primul
război sirian (274-271 î.Chr.), inaugurând lungul şir al conflictelor cu Egiptul Lagid pentru stăpânirea
Siriei meridionale. Înfrânt, regatul seleucid pierde o serie de posesiuni din Asia Mică şi Siria.
Acum începe să se manifeste şi un alt proces, cel al dezmembrării regatului seleucid.
Fărămiţarea se produce cu deosebire în regiunile cele mai îndepărtate de Siria: satrapiile orientale şi
Anatolia septentrională. Chiar în anul 280 î.Chr. se desprinde regatul Bithyniei, în nord-vestul
Anatoliei, sub conducerea lui Nicomedes I (280-255 î.Chr.). Eumene I, care, proclamându-se rege
independent (263-241 î.Chr.), scoate şi regatul Pergamului din statul Seleucizilor. Asia Mică
septentrională şi centrală se va dezmembra în câteva regate independente, sub autoritatea unor dinaşti
indigeni: Paflagonia, Capadocia pontică (regatul Pontului) şi Capadocia meridională. Galateenii, o
grupare celtică, pătrunsă în Anatolia, alcătuiesc un stat în platoul frigian, regiune ce va purta numele
de Galatia. Acum, apare şi regatul Pergamului (Eumene I, 263-241 î.Chr.), care, modest la început, va
anexa apoi aproape toată Anatolia meridională în detrimentul Seleucizilor. Spre est, între Pont şi M.
Caspică, Armenia, rămâne sub suveranitatea unor regi indigeni. În părţile răsăritene, înainte de anul
250 î.Chr., satrapul Bactriei se sustrage suzeranităţii seleucide, luând fiinţă în partea răsăriteană a
imperiului un regat greco-bactrian, unde elenismul rămâne puternic implantat.
Regiunea cuprinsă între Oxus şi M. Caspiciă este cucerită (249 î.Chr.) de către parţi, veniţi din
stepele asiatice. Sub conducerea lui Arsaci, întemeietorul dinastiei Arsacizilor, care pretinde că se
trage din Ahemenizi, parţii pun bazele unui nou stat, Partia. Ambiţiile lor sporesc pe măsură ce puterea
seleucizilor scade. Mithridate I (171-138), regele part, cucereşte Media, Persida şi Babilonia.
Ca urmare a acestor desprinderi, monarhilor seleucizi de la Antiochia le mai rămâne doar
Siria. Această dezmembrare s-a datorat slăbiciunii suveranilor seleucizi, a căror putere era subminată
de intrigile de la curte, dublate de asasinate şi uzurpări. Cu Egiptul se află într-un continuu conflict
privind posesiunea asupra sudului Siriei. Cel mai mare neajuns al regatului seleucid rezidă în
mediocritatea majorităţii suveranilor săi.
Un singur monarh, Antiochos III Megas (223-187 î.Chr.), se remarcă în această epocă de
decadenţă. Ameninţat permanent de tendinţele centrifuge, Antiochos III reprimă în 220 î.Chr.
secesiunea viceregelui Mediei (Melon), apoi, în 213 î.Chr., pe cea a viceregelui Asiei Mici (Achaios).
Succesele repurtate la începutul celui de-al patrulea război sirian (220-217 î.Chr.), purtat împotriva lui
Ptolemeu IV, sunt anihlate de usturătoarea înfrângere suferită la Raphia (217 î.Chr.). După ce îşi
reface forţele militare, între 212-205 î.Chr., întreprinde vestita sa expediţie în răsărit, ce aminteşte de
Alexandru, prin care readuce sub suzeranitea seleucidă Armenia (212), Parţia (208), Bactria şi
Ghandara (206) şi, încheind cu Pundajul o alinţă, şi-a întărit forţa ofensivă a armatei sale cu un
detaşament de elefanţi de luptă. Succesele repurtate şi faima dobândită, îi aduc epitetul de Megas ("cel
Mare").
După încheierea unui tratat cu Filip V al Macedoniei, Antiochos III reuşeşte să ocupe, la
capătul celui de-al cincilea război sirian (201-195 î.Chr.), Siria meridională, Fenicia şi posesiunile
egiptene de pe coastele Asiei Mici. În mod practic, Egiptul elenistic a fost astfel scos definitiv din
competiţia mediteraneană.
Încercările regatului seleucid, devenit cel mai puternic stat elenistic, de-aş extinde, după 196
î.Chr., dominaţia asupra Traciei, stârnesc opoziţia Pergamului, Rhodosului şi a Ligii aheene, care
apelează la sprijinul Romei. Refuzul lui Antiochos III de a acorda independenţă oraşelor greceşti din
Asia Mică, declanşează războiul cu Roma. La chemarea Ligii etoliene, care-l numeşte strateg
autocrator, Antiochos debarcă, însoţit de Hannibal, care se refugiase (195) la curtea sa, în Grecia
(192). Înfrânt de romani în bătălia de la Thermopyle (191 î.Chr.), Antiochos III este obligat să
abandoneze Elada şi să revină în Asia Mică. În faţa coastelor Asiei Mici, flota seleucidă este înfrântă
în bătăliile de la Corycos (101) şi Side (190), ceea ce permite unei armate romane, comandate de
L.Cornelius Scipio Asiaticus şi de fratele său Publius, învingătorul lui Hannibal, să traverseze
Hellespontul. Eşecul din anul 190 î.Chr. în două mari bătălii, în cea navală de la Myonnesos, lângă
Efes şi în cea terestră de la Magnesia pe Sipylos îl obligă pe Antioh III să încheie pace cu Roma. Prin
tratatul de pace de la Apameea (188 î.Chr.), regatul seleucid pierde posesiunile din Asia Mică până la
M. Taurus, cedează întreaga flotă şi plăteşte o mare despăgubire de război (15.000 talanţi). Primele
urmări ale înfrângerii lui Antiochos s-au arătat în răsărit, unde Bactriana şi Parthia s-au declarat
independente. Exemplul este urmat şi de Armenia, unde doi guvernatori numiţi de Antiochos şi-au luat
rangul de "rege" şi au început tratative cu Pergamul şi Roma pentru a fi recunoscuţi.
Urmează apoi o perioadă de decadenţă iremediabilă. Dinastia seleucizilor va supravieţui încă
un secol, într-o atmosferă de intrigi, până la victoriile orientale ale lui Pompei, care anexează Siria, în
anul 64 î.Chr. Această dată o putem considera crucială deoarece ea reprezintă sfârşitul independenţei
pentru toată Asia elenizată. În anul următor (63 î.Chr.), ultimul dintre suveranii Pontului, Mitridate VI
Eupator (112-63 î.Chr.), este învins de romani. Acest rege, energic şi lucid, se împotriveşte Romei,
unindu-se cu duşmanii acesteia: Sestorius, Armenia, piraţii şi masacrând în Asia 80.000 de locuitori,
vorbitori de limbă latină, în timpul unei ceremonii. Mitridate a unit sub sceptrul său ţărmurile Pontului
Euxin, intervenind şi în Crimeea, la solicitarea Chersonesului. În acelaşi timp, a ridicat, împotriva
Romei întreaga Grecie, în numele unor principii democratice.
Campaniile conduse succesiv de Sulla, de Lucullus şi de Pompeius i-au răpit însă şansa de
reuşită. Pompeius va fixa noul statut a ceea ce fusese Asia greacă. Existau deja trei provincii: Asia din
129, Cilicia din 101 şi Bithinia, lăsată moştenire de Nicomedes IV, din 74 î.Chr. Pompeius extinde
graniţele Ciliciei, căreia îi adaugă Ciprul (58), alipeşte Bithiniei partea occidentală a regatului Pontului
şi crează provincia Siria. Regiunile marginale (Paflagonia, Galatia, Capadocia, Armenia, Comagen) le
lasă în stăpânirea unor regi vasali.
 III. ROMA ANTICĂ

1. Introducere

În sec. VIII î.Chr., aproape simultan, derularea câtorva fenomene esenţiale precum colonizarea
greacă, înflorirea civilizaţiei etrusce, întemeierea Romei, determină pătrunderea peninsulei italice în
lumina istoriei.
În acest context, Roma cunoaşte o evoluţie extraordinară, de la o aglomeraţie rurală până la
limitele unui imperiu, prin cucerirea Italiei, a lumii mediteraneene şi a unei părţi a Europei. Explicaţia
acestei deosebite expansiuni este complexă (poziţia geografică favorabilă, factorul demografic,
mentalitatea întemeiată pe pragmatism şi conservatorism, pe disciplină şi pe tradiţii străbune). Chiar
dacă Imperiul roman va dispărea în sec.V ca urmare a degradării societăţii în interior şi a loviturilor
date de popoarele barbare, amintirea unităţii romane şi cea a unei pax Romana vor supravieţui pe
parcursul evului mediu, inspirând până în epoca modernă încercările de unificare a continentului
european.

1.1. Cadrul natural şi populaţia Italiei

Peninsula Apeninică, prin poziţia centrală ce o deţine în bazinul M. Mediterane, mai mult
uneşte decât separă regiunile care o mărginesc. M. Mediterană constituie în ansamblu o unitate
geografică care a tins în permanenţă spre o unitate politică. O comparaţie cu spaţiul grecesc ne permite
să observăm că teritoriul peninsulei italice este mult mai puţin fragmentat sub aspect natural.
Condiţiile de relief nu au constituit o barieră în calea unificării politice. In nord, Munţii Alpi reprezintă
o barieră naturală spre Europa Centrală, dar nu de netrecut. Peninsula este străbătută longitudinal de
lanţul Munţilor Apenini (2900 m înălţime pe alocuri) care crează trei zone distincte. Spre nord, spaţiul
cuprins între Apenini şi Alpi, străbătut de apele fluviului Pad, este cunoscut sub numele de Gallia
Cisalpină. Spre sud, M. Apenini divizează teritoriul peninsulei în două regiuni: a) una occidentală,
desfăşurată între munţi şi Tireniană cuprinde Etruria, Latium, Campania şi Britium şi alta b) orientală,
cu deschidere spre M. Adriatică (Umbria, Samnium, Apullia şi Calabria). Prin insula Sicilia, Italia este
legată, ca printr-un pod, de continentul african.
Singurul curs de apă navigabil este Padul. Valea acestui fluviu oferea condiţii optime
practicării agriculturii. Cultivarea pământului era o ocupaţie profitabilă şi în alte regiuni precum
Latium, Campania, golful tarentin şi Sicilia. Zona montană şi deluroasă era acoperită de păduri şi
păşuni întinse care ofereau condiţii favorabile pentru creşterea animalelor. Subsolul Etruriei şi a
insulei Elba era bogat în zăcăminte de cupru şi fier.
În perioada anterioară secolului VIII î.Chr. niciuna din amnifestările culturale din peninsula
apeninică nu oferă corespondenţe cu strălucitele civilizaţii pe care le-a cunoscut Orientul
mediteraneran. Totuşi, intervalul de timp neolitic-Hallstatt nu a trecut fără a lăsa urme pe care le
consemnăm deoarece originea îndepărtată a popoarelor italice îşi au rădăcinile în aceste perioade.
În epocile neolitic-eneolitic (6000-2000 î.Chr.) populaţiile care au locuit spaţiul italic au
strânse legături cu cultura Sesklo din Grecia, iar cele din sud cu litoralul african. In epoca bronzului
(2000-1200 î.Chr.) asistăm la pătrunderea în peninsula apeninică a populaţiilor indo-europene, în mai
multe valuri. Valea Padului şi coasta ligură este dominantă de cultura padană, caracterizată prin
aşezări palafite, construite pe stâlpi de lemn în apa lacurilor. Zona de răspândire a palafitelor cuprinde
lacurile alpine din Elveţia, Germania de sud, Austria şi Italia de nord. Mai târziu apare un tip de
locuinţe numite terre mare, ridicate pe povârnişurile Apeninilor, construite după modelul palafitelor
pe stâlpi de lemn, înconjurate de valuri de pământ şi şanţuri de apărare.
În spaţiul central şi sudic al peninsulei se dezvoltă cultura appeninică, cu strânse legături în
Thessalia şi Grecia centrală. Partea de sud a peninsulei suportă influenţe ale civilizaţiei cretane şi
miceniene.
La începutul epocii fierului (1200-800 î.Chr.) pătrund noi valuri de populaţii indo-europene:
italici şi iliri. Simbioza dintre noii veniţi şi localnici va determina apariţia unor triburi (uniuni de
triburi) care vor determina evoluţia istorică viitoare. Mozaicul de populaţii şi tradiţii se exprimă prin
existenţa unor culturi diferite: a) cultura Villanova, după numele unei aşezări de lângă Bologna.
Precedată de protovillanovian, această cultură întreţine strânse legături cu manifestările hallstattiene
din Europa Centrală, de la nord de M. Alpi. Purtătorii acestei culturi practicau atât inhumaţia cât şi
incineraţia. Drept urne erau utilizate recipiente din lut saui vase de piatră. In unele morminte erau
depuse şi care de bronz. La înflorirea culturii villanoviene participă mai multe populaţii, grupuri indo-
europene, dar şi etrusci; b) cultura Este, în zona Veneţia; c) cultura mormintelor tumulare, în
Apulia.
Izvoarele literare, epigrafice şi arheologice atestă prezenţa negustorilor fenicieni pe coastele
Siciliei şi Sardiniei de timpuriu (sec. VIII î.Chr.). Negustorii fenicieni au întemeiat numeroase factorii,
escale pe drumul legăturilor lor cu Spania, pe care Cartagina le transformă în aşezări statornice. Aşa
apar în Sicilia: Lilybaeum, Eryx, Panormus, Solus, Caralis, Nora şi Sulci.
Sub aspect etnic, Peninsula Appeninică se prezintă sub forma unui conglomerat de populaţii
ale căror origini rămân şi astăzi puţin cunoscute. Dintre acestea, patru grupuri au avut înrâuriri
hotărâtoare asupra istoriei peninsulei: a) populaţia meridională a ţinuturilor înalte, înrudită cu romanii,
dar aflată la un nivel cultural inferior; b) grecii din coloniile sud-italice; c) etruscii şi d) gallii din valea
Padului.
Colonizarea greacă a avut importanţă pe plan etnic, politic şi cultural. Ea este bine cunoscută
datorită numeroaselor pasaje din Herodot, Tucidide, Diodor, Strabon, a numeroaselor documente
figurate, ca şi a ceretărilor arheologice. Din sec. VIII î.Chr., grecii ionieni, chalcidienii din Eubeea
întemeiază în Sicilia: Naxos, Zancle, Catane, iar în Campania Cumae. Corintul fondează Syracuza,
spartanii Tarentul. In Sicilia, necesitatea luptei împotriva Cartaginei a determinat hegemonia
Syracuzei încă din sec. V î.Chr.
Atât fenicienii, cât şi grecii se aflau în contact direct cu populaţiile italice, a căror origine ne scapă
adesea. Dintre acestea amintim: a) itali în Calabria, Lucania, Campania; b) iapygi în Apulia. Alături de
ei messapi, peuceţi. Centrul Italiei a cuprins numeroase populaţii, unele cu înrâuriri hotărîtoare asupra
istoriei peninsulei: latinii stabiliţi la vărsarea Tibrului, etruscii din Toscana, samniţilor din Campania,
sabinii, volscii, marsii în zona muntoasă a Apeninilor, iar mai la nord, umbrienii. Istoriografia antică
păstrează date confuze despre legăturile de rudenie care uneau aceste popoare.
În pofida unităţii lor etnice şi lingvistice, toate fiind indo-europene, aceste populaţii au avut
destine diferite. Samniţii, munteni şi războinici, cuceresc la sfârşitul sec. V î.Chr., Campania şi
Calabria. Ei vor fi învinşi de Roma după războaiele cărora le-au dat numele. Sabinii, equii şi volscii s-
au aflat de timpuriu în contact cu civilizaţia etrusco-latină.
Pe ţărmurile adriatice, în nord-estul Italiei, sunt amintiţii picenii, populaţie neitalică, înrudiţi
cu illirii, iar zona nordică a Apeninilor şi şesul Padului era ocupată de liguri şi veneţi.
Invazia celţilor a dat naştere unor grupări etnice mixte, celto-ligurii. Momentul sosirii, spaţiul
de plecare, căile urmate sunt încă neclare. Titus Livius relatează că în timpul domniei la Roma a
regelui Tarquinius Priscus, Ambigatus, regele biturgilor, îi determină pe supuşii săi să plece din ţara
suprapopulată. Expediţia, la care participă biturgi, hedui, carnuţi, cucereşte câmpia Padului. Apoi, noi
invazii i-au adus pe cenomani în regiunea Brescia şi Verona, pe boi la vest de Milano, pe senoni până
în Toscana. Aceste evenimente s-ar fi petrecut între 600 şi sec. IV î.Chr. Arheologia nu confirmă însă
date aşa timpurii. Materialele descoperite în nordul peninsulei atestă prezentă unor incursiuni timpurii,
iar pătrunderea masivă a celţilor a avut loc doar începând cu mijlocul sec. V î.Chr. Valurile lor
succesive se vor fi propagat între 450-350 î.Chr., în perioada care marchează începutul celei de a doua
epoci a fierului.
Celţii veneau din Europa Centrală, din valea Dunării, mişcarea lor în diferite direcţii fiind
cauzată de presiunea la care erau supuşi din partea populaţiilor germanice. Sosiţi în câmpia Padului,
celţii erau purtătorii civilizaţiei epocii fierului din centrul Europei, denumită civilizaţia La Tne, după
numele unei mici staţiuni elveţiene, situată pe malul lacului Neuchâtel.

1.2. Izvoarele Romei antice

Interesul pentru consemnarea evenimetelor istorice s-a manifestat la Roma doar spre sfârşitul
veacului al III-lea î.Chr. El rezulta din conştientizarea faptului că Roma era pe punctul de a deveni o
parte a lumii civilizate, fiind înconjurată de state cu o lungă şi glorioasă istorie. O asemenea
genealogie reprezenta pentru Roma o necesitate vitală. Acum Quintus Fabius Pictor, reprezentant al
aristocraţiei romane, scrie, în greceşte, o istorie a Romei; Cn. Naevius, un poet din Campania, a
compus în latineşte un poem epic despre primul război punic, poem care cuprindea şi informaţii
privitoare la istoria străveche a Romei. De atunci există o bogată tradiţie istorică romană, care denotă
caracterul intenţionat apologetic al scrierilor, precum şi amprenta punctului de vedere al aristocraţiei
asupra conţinutului.
În paralel, există şi o tradiţie a istoricilor greci, care au observat Roma din afară, tradiţie mult
mai complexă. O dată cu războiul Romei împotriva regelui Pirus al Epirului, lumea greacă a început să
ia în seamă importanţa Romei. Primul istoric grec al Romei a fost Timaios, care exilat la Atena de
regele Agatocles al Siracuzei, scrie o istorie a Siracuzei şi o istorie a lui Pirus. El consemnează istoria
timpurie a Romei, alături de care prezintă date despre religia romană, unele obiceiuri romane, sistemul
monetar, clasele censitare.
Un secol mai târziu, Polibiu din Megalopolis îşi va consacra activitatea de istoric relatării
înfrângerii Cartaginei de către Roma în cele două războaie punice, dar şi a statelor greceşti, precum şi
promovarea acesteia ca putere dominantă în Mediterana. Începând cu ultimul secol al Republicii,
cantitatea şi natura informaţiei se schimbă radical. Este suficient să amintim scrierile lui Cicero sau
consemnările lui Sallustius (Despre conjuraţia lui Catilina, Dspre războiul cu Jugurtha).
De la istoricii Romei care au scris înainte de Caesar s-au păstrat doar fragmente. Aceste lucrări
sunt folosite în istoriile celor care au scris în timpul Principatului lui Augustus: grecul Dionysos din
Halicarnas (Istoria timpurie a Romei care acoperă perioada de timp până la primul război punic) şi
latinul Titus Livius (Istoria Romei de la întemeierea ei, tratează istoria Cetăţii eterne până la
înfrângerea lui Varus în Germania, în anul 9 d.Chr.). Pe lângă scrierile istoricilor timpurii, în cele două
lucrări sunt cuprinse şi consemnĂrile oficiale romane.
Alţi autori, de mai mică anvergură, abordează aceeaşi problematică. Diodor din Sicilia
(sfârşitul sec.I î.Chr.) este autorul unei istorii universale din cele mai vechi timpuri până în zilele sale.
Deşi din opera sa ne-au parvenit doar extrase, el are meritul de a fi copiat sau parafrazat surse mai
vechi, conservând astfel material de bună calitate. Ceilalţi autori aparţin perioadei renaşterii literaturii
greceşti din sec.II d.Chr. şi începutului celui următor. Appian, născut la Alexandria, a scris o serie de
monografii despre războaiele purtate de Roma în timpul republicii. Războaiele civile, reprezintă o
istorie a ultimului veac al Republicii, care cuprinde singura relatare serioasă despre istoria agrară a
Italiei.
Plutarh din Cheronea compune o serie de biografii paralele ale oamenilor de vază greci şi
romani, ce cuprind figuri semilegendre (Romulus) şi personalităţi istorice precum Iulius Caesar. Ele
sunt demne de încredere în măsură în care izvoarele utilizate le permit. In fine, Dio din Niceea, în Asia
Mică, un oriental din senatul roman, de la cumpăna secolelor II-III d.Chr., istoric riguros, are relatări
pentru perioada mijlocie a Republicii care ne-au ajuns în versiunea unui abreviator bizantin.

2. ETRUSCII

Din mozaicul de popoare ale peninsulei italice preromane, etruscii au creat prima civilizaţie
superioară în Occident. Contribuţia culturală a etruscilor a fost deosebită atât prin ea însăşi, cât şi prin
moştenirea transmisă romanilor deoarece începuturile, sursele, fundamentele civilizaţiei şi culturii
romane se datorează în primul rând etruscilor. Anticii erau convinşi că etruscii au fost adevăraţii
educatori ai lumii italice şi că lor li se poate atribui originea unor cetăţi sau a unor familii, a unor
instituţii, culte religioase, atitudini spirituale şi manifestări artistice. Astfel, istoria Etruriei se sfârşeşte
şi totodată se continuă prin aceea a Italiei romane.
Etruscii sunt un popor mic care au locuit în mod durabil vreo 20 de oraşe ale Italiei centrale.
Dar, importanţa lor întrece cu mult dimensiunile modeste ale teritoriului şi chiar ale carierei lor
istorice. Civilizaţia etruscilor se prezintă ca o rezultantă complexă: înfluenţată şi stimulată de curentele
civilizatoare pătrunse pe cale maritimă (oriental şi grecesc), ea a fost nu mai puţin condiţionată de
mediul autohton.
Inscripţiile ne arată o civilizaţie aristocratică, reflectată de somptuoasele morminte de la
Cerveteri sau de la Tarquinia. Nu este nici o îndoială că civilizaţia etruscă datorează extrem de mult
civilizaţiei greceşti, fără a le tăgădui etruscilor o profundă originalitate. Influenţa exercitată nu doar
asupra miturilor, ci şi asupra vieţii cotidiene, a fost mare. Amintim aici alfabetul, izvorul civilizaţiei,
dar şi vocabularul etrusc care cuprinde numeroase cuvinte greceşti.

2.1. Originea etruscilor

 Problema originii etruscilor, puţin cunoscută şi deosebit de controversată, a fost discutată încă
din antichitate. Două teze opuse încercau să ofere o soluţie: a) cea a lui Herodot care considera pe
etrusci drept urmaşi ai colonizatorilor lidieni veniţi din zona centrală a Asiei Mici. Încă şi în epocă
romană, Virgiliu şi Horatiu spun "lidieni" când amintesc de etrusci. b) Dionysos din Halicarnas,
scriind la începutul erei creştine, susţine că etruscii erau un popor autohton. Afirmaţia lui Dionysos
după care nici limba, nici alte aspecte ale existenţei lidienilor nu arată vreo asemănare cu cele ale
etruscilor este confirmată azi de examinarea lidienei care este o limbă indo-europeană şi ca atare nu
este înrudită genetic cu etrusca.
Potrivit unei alte ipoteze, elaborată în secolul trecut sub influenţa cercetării preistorice, etruscii
ar fi venit în Italia, prin văile Alpilor, din Europa Centrală.

2.2. Premise istorice

Privitor la originile etruscilor, în locul unor explicaţii simpliste care se bazează pe istorisirea
lui Herodot, trebuie să căutăm o explicaţie istorică asupra formării şi evoluţiei lor. Descoperirile din
ultimii ani confirmă teoria potrivit căreia istoria poporului etrusc se desfăşoară în Italia din epoca
fierului şi până la sfârşitul Republicii romane (1000-50 î.Chr.). Dacă arheologii ar fi utilizat termenul
de proto-etrusc în locul celui de "villanovian" atunci când se refereau la materiale aparţinând epocii
fierului găsite la mijlocul secolului trecut în împrejurimile Bolognei şi apoi în toate principalele
aşezări etrusce, s-ar fi evitat multe confuzii.
Populaţia care a locuit în Italia Centrală, între râurile Arno şi Tibru şi a cărei limbă o
cunoaştem prin mijlocirea a circa 1000 de inscripţii provenind din sec. VII î.Chr., nu a apărut pe
neaşteptate. Cultura etruscă s-a dovedit deosebit de receptivă la influenţele străine de factură orientală
sau grecească, pe care le-a integrat cu abilitate cadrului local. Atunci când etruscii au preluat sistemul
de scriere de la vecinii lor greci din Pethecussa (Ischia) şi din Cumae, ei au dezvăluit că au o limbă
proprie, marcând prin aceasta începutul epocii istorice în Italia.
Teritoriul ocupat iniţial de etrusci, Etruria propriu-zisă, era cuprins între valea Arnoului, valea
Tibrului şi Marea Tireniană. Aici s-au consolidat în sec. VIII î.Chr. efectuând lucrări de drenaj în zone
mlăştinoase, exploatând bogatele zăcăminte de fier şi cupru din Etruria şi insula Elba. Etruscii au
dezvoltat metalurgia la un nivel necunoscut de popoarele vecine şi au stabilit legături comerciale cu
Sardinia, Sicilia, Egiptul, cu cartaginezii şi, bineînţeles, cu grecii care, în a doua jumătate a acelui
secol, au început să-şi stabilească colonii în sudul Italiei.

2.3 Istoria etruscilor

În perioada premergătoare secolului VIII î.Chr. momentul cel mai important al istoriei etrusce
a fost acela când grupările de sate învecinate se unesc formând entităţi mai mari care devin în curând
cetăţi etrusce. Evoluţia lor poate fiurmărită în necropole, unde inventarul comun, "egalitar" al
mormintelor villanoviene este înlocuit treptat de zestrea princiară a mormintelor din sec. VII î.Chr.,
descoperite în Italia centrală (la Tarquinia, Caere, Praenesti).
Utilizarea scrierii devenea semnul distinctiv al bogaţilor şi rafinaţilor membrii ai unei societăţi
aristocratice. Adoptând scrierea, ei ne-au lăsat mii de inscripţii, dar nici un fel de literatură. Din
tradiţia romană ştim că etruscii au avut o însemnată literatură religioasă, fapt confirmat de mărturii
arheologice (textul de pe fâşiile de pânză care înfăşurau mumia de la Zagreb) şi lingvistică (ca glosele
de nume de plante şi de păsări). Religia etruscă se baza pe scrieri sacre, bănuite ca emanând din surse
supranaturale. Etruscii pretindeau că posedă o pricepere specială în a descoperi voinţa zeilor prin
anumite procedee divinatorii.
Tradiţia vorbeşte despre existenţa Ligii celor 12 cetăţi etrusce şi despre centrul acesteia Fanum
Volumnae. Nimic însă nu sugerează că această ligă era altceva decât o confederaţie religioasă, cum
erau amficţioniile greceşti. Cunoaştem dezvoltarea multora din cetăţile etrusce, îndeosebi prin
mijlocirea necropolelor şi a sanctuarelor lor. Ca şi cetăţile greceşti, cele etrusce erau caracterizate de
individualismul, independenţa şi autonomia lor.
Astfel, putem spune că nu a existat un stat sau imperiu etrusc, doar un popor etrusc, ai cărui
membrii aveau în comun aceeaşi limbă şi religie, o situare geografică, anumite obiceiuri şi tradiţii care
îi deosebeau de celelalte populaţii ale Italiei. Etruscii aveau şi o denumire comună: ei se defineau drept
Rasenna, în vreme ce grecii îi cunoşteau sub numele de Tyrrhenoi (de fapt numele dat mării asupra
căreia ei îşi exercitau stăpânirea), iar romanii le spuneau tusci.
 Dintre oraşele etrusce amintim cetăţile de coastă din Etruria meridională: Tarquinia, Caere,
Veii, Vulci, aflate în contact direct cu fenicienii şi grecii. Cetăţile centrale şi nordice, atât cele de
litoral (Vetulonia, Roselle, Populonia), cât şi cele din interior (Volsini, Clusium, Volaterrae, Cortona)
erau mai puţin deschise către lumea Mediteranei, cît spre miazănoapte.
Printre cetăţi, Tarquinia a cunoscut înfloriea cea mai timpurie, încă din epoca villanoviană,
fiind însă întrecută de Cerveteri (Caere). Portul Tarquiniei, Gravisca şi portul cetăţii Caere, Pyrgi,
cercetate în ultimul timp, au dezvăluit sanctuare şi zone de locuinţe, iar inscripţile descoperite
dezvăluie relaţiile lor cu fenicienii şi grecii.

2.4. Organizarea politică şi socială

Etruria reprezenta o confederaţie de 12 mici state, constituite fiecare dintr-un oraş cu teritoriul
agricol din jur. Între cetăţile etrusce confederate, multă vreme conduse de un rege (lucumon), asistat
de consilii aristocratice, nu exista totdeauna şi o coeziune politică eficientă. Interese antagoniste,
ambiţii, resentimente le separau uneori, chiar în momentele decisive, în faţa pericolului comun, grec
sau roman. Expansiunea etruscilor nu a fost o acţiune colectivă, acţiunile militare de cucerire sau de
întemeiere de colonii fiind iniţiative proprii ale unor oraşe.
Reprezentanţii oraşelor confederate se întâlneau anual la sanctuarul lui Voltumna, zeul
principal se pare al etruscilor. Regimul politic al oraşelor-stat etrusce era monarhia. Regele (lucumon,
principe în etruscă) era ales din vechile familii aristocrate. El deţinea puterea religioasă, militară, civilă
şi juridică. Simbolul demnităţii regale era securea dublă şi mănunchiul de vergi (fascii) care o
înfăşoară. Acest simbol a fost preluat apoi de lictorii romani, de gărzile înalţilor demnitari şi ale
împăraţilor. La ceremonia de celebrare a unei victorii militare, regele pe carul triumfal, urmat de trupe
şi de coregiul de prizonieri, purta toga de purpură cu broderii de aur, pe cap o coroana de aur, iar în
mână un sceptru de fildeş, având în vârf sculptat un vultur.
Monarhia etruscă dispare spre sfârşitul sec. VI î.Chr., când regele va rămâne doar şeful
suprem religios.

2.5. Politica de cuceriri şi sfârşitul puterii etrusce

Secolele VII-VI î.Chr. constituie marea perioadă a expansiunii etruscilor. Acţiunile lor militare erau
iniţiate şi conduse separat de oraşele-stat. In prima etapă, care a durat până la mijlocul sec. VI î.Chr.,
direcţia ofensivei etrusce a fost orientată spre sud. Trupe ale oraşelor de coastă, Tarquinia şi Cerveteri,
au pătruns în Latium supunând triburile localnicilor: latini, volsci, rutuli. După ce organizează
aşezările de pe cele şapte coline, punând temeliile viitorului oraş Roma, etruscii şi-au întins stăpânirea
în Campania unde ocupă o întinsă zonă de coastă. Aici fondează, după principii urbanistice etrusce,
oraşele Capua, Nocera, Herculaneum, Pompei. În această zonă rămân ca nişte enclave câteva colonii
greceşti (Cumae, Neapolis, insulele Capri, Ischia şi Procida). Astfel un conflict militar între cele două
forţe va deveni în curând inevitabil. Prima confruntare se desfăşoară în insula Corsica, unde etruscii,
aliaţi cu cartaginezii, îi înfrâng pe foceeni la Alalia (540 î.Chr.). În urma acestei victorii, M. Tireniană
este dominată de etrusci. Alte conflicte cu grecii au loc în Campania. Ele vor avea drept consecinţă
oprirea expansiunii greceşti în sudul Italiei şi pe coasta tireniană.
În această situaţie, după ce-şi consolidează poziţiile în regiunile cucerite, dezvoltând
activitatea comercială maritimă, etruscii vor întreprinde o vastă acţiune de cuceriri spre nord. In
ultimele decenii ale sec. VI î.Chr., etruscii, trecând Apeninii, fondează Felsina (Bologna) şi ocupă un
întins teritoriu în valea Padului stăpânit înainte de liguri. Dominaţia etruscă asupra văii Padului va
înceta la începutul sec. IV î.Chr., odată cu invazia gallilor. Aceştia, traversând Alpii, se aşează în
câmpia Padului, care se va numi Gallia Cisalpină. Pe la 390 î.Chr., celţii pornesc o pustiitoare invazie
înspre sud, devastează Etruria, iar în 387 pătrund în Roma, de unde vor fi alungaţi de către dictatorul
Camillus.
În sud, în Latium şi Campania, unde dominaţia etruscă a durat aproape un secol şi jumătate,
situaţia a început să se complice datorită opoziţiei energice a coloniilor greceşti şi a rezistenţei
populaţiilor locale, în special a samniţilor. La Roma, oraşul a fost construit după norme urbanistice
etrusce, atât rituale, cât şi raţionale: terenurile mlăştinoase au fost drenate, perimetrul oraşului unificat
a fost apărat cu un zid de incintă ridicat după sistemul defensiv etrusc, iar pe acropola de pe Capitoliu
a fost înălţat un templu dedicat triadei etrusce. Roma etruscă devine o forţă militară care emite
pretenţii de cucerire.
 După înlăturarea monarhiei etrusce de la Roma (509 î.Chr.), grecii din Cumae, principali lor
rivali, vor încheia o alianţă cu latinii din afara Romei, iar în anul 506 î.Chr., în bătălia de la Aricia,
obţin o victorie decisivă asupra etrucilor. Înfrângerea reprezintă începutul decăderii dominaţiei etrusce
asupra sudului peninsulei apenine. Apoi, după bătălia navală din anul 474 î.Chr., câştigată de grecii
din Cumae aliaţi cu Syracuza, etruscii a căror flotă a foste distrusă aproape complet în această
confruntare, încetează de-a mai reprerzenta o forţă maritimă. Samniţii, cândva mercenari în serviciul
etruscilor, ocupă Capua (430 î.Chr.) şi alte oraşe, iar ca urmare, Campania va trece sub dominaţia
triburilor italice.
Pierderea hegemoniei etrusce asupra Mării Tireniene, slăbirea traficului maritim aduce o
rapidă decădere economică a marilor centre etrusce. Lipsiţi de porturi şi de flotă, etruscii îşi vor
intensifica comerţul pe uscat, prin aceasta fiind stimulată dezvoltarea unor centre precum Chiusi,
Cortona, Perugia şi Arezzo.
Dar, marele pericol pentru etrusci îl reprezentau romanii. Infloritorul oraş Veii, principalul
bastion etrusc în sud, abandonat de celelalte oraşe ale Ligii etrusce şi asediat de romani timp de câţiva
ani, va fi cucerit. Acesta a fost primul mare succes militar al romanilor. După alţi ani lungi de război,
cad, rând pe rând şi alte oraşe etrusce (Tarquinia, Cerveteri etc.). În acest timp, cartaginezii renunţă la
vechea lor alianţă cu etruscii şi încheie un tratat cu romanii, noua forţă militară în plină ascensiune în
peninsulă.
Ca urmare, pentru a face faţă ameninţării romane, etruscii se vor alia cu duşmanii Romei
(samniţi, umbri, galli), dar în anul 295 î.Chr. coaliţia constituită este înfrântă la Voltera şi Perugia. Un
alt insucces îl înregistrează etruscii când se aliază cu celţii împotriva romanilor. Ultima rezistenţă o va
opune oraşul Volsini, centrul federal al etruscilor, nevoit şi el să accepte suzeranitatea romană în anul
264 î.Chr. Cetăţile din Etruria îşi păstrează pentru un timp autonomia, apoi treptat sunt atrase în sfera
civilizaţiei şi a statului roman. Din sec.I. î.Chr. vor dispărea şi inscripţiile scrise în limba etruscă.
 După ce au transmis romanilor numeroase elemente ale civilizaţiei proprii, etruscii s-au retras
în viaţa lor culturală şi religioasă, domenii faţă de care romanii au arătat totdeauna o mare stimă. În
domeniul artei, vitalitatea etruscilor a continuat încă mult timp.
Resemnarea etruscilor nu a fost însă totală. Ei au continuat pe plan local a se răzvrătiri
împotriva dominaţiei romane, pe care Sulla le-a reprimat cu cruzime. Conspiratorii lui Catilina erau în
majoritatea lor etrusci din Arezzo şi Fiesolo, iar locuitorii Perugiei, aliaţii lui M.Antonius, au fost
masacraţi de legiunile lui Octavianus.

3. ROMA ANTICĂ

Vechile legende despre începuturile Romei arătau ca una din căpeteniile troiene, Enea, în
fruntea unui grup de supravieţuitori ai căderii Troiei, după multe peregrinări ar fi debarcat în Latium şi
s-ar fi unit cu supuşii regelui local Latinus. Enea ar fi fost însă precedat, cu câteva decenii în urmă, de
un grup de greci arcadieni, conduşi de Evandru, care s-ar fi instalat pe dealul palatin (Palatium), una
din cele şapte coline ale Romei2. Romanii îşi reprezentau aşadar la origine pe greci, troieni şi latini.
Apar de fapt aici ecouri ale intenselor navigaţii şi migraţii mediteraneene din perioadele anterioare. La
originea Romei s-au situat mai ales culturile materiale dezvoltate în Latium, cunoscute datorită
cercetărilor arheologice întreprinse îndeosebi începând cu anul 1960. Ele s-au diferenţiat clar în sec.
XIII-XII î.Chr., tocmai în perioada când legendele au situat imigrarea lui Enea în Latium.
Istoria Romei vom încerca să o prezentăm în raporturile ei fireşti cu ansamblul civilizaţiei
latine şi ale civilizaţiei etrusco-greceşti. Doar astfel putem înţelege faptele economice şi politice ale
vechii Rome, afirmarea lentă şi complexă a gândirii, a religiei şi a artei sale.
Asupra originilor Romei, tradiţia orală a fost înregistrată
în scris la sfârşitul Republicii. Analiştii romani au zugrăvit un tablou viu colorat al vieţii locuitorilor
celor 7 coline de la întemeierea lui Romulus şi până la sfârşitul regalităţii. Abia din preajma anului 300
principalele evenimente ale anului au fost transcrise cu regularitate pe tabla pontifului. Autorii greci şi
romani aveau sub ochi o Romă, centru politic şi militar al Italiei şi al unei părţi a Mediteranei. De
aceea, totul în istoria ce o scriu pare să pregatească această măreţie şi putere.
Latium reprezenta un teritoriu restrâns pe cursul inferior al Tibrului, un şes dominat de
masivul vulcanic al M. Albani. Tibrul închide spre nord hotarul cu Etruria. În acest spaţiu, latinii au
întemeiat oraşe relativ numeroase şi străvechi ca: Alba Longa, Lanuvium, Ardea şi Roma. In jurul lor
se aflau populaţii statornicite în regiuni muntoase, uşor de apărat: la nord - etruscii, la nord-est -
faliscii, la est - sabinii, la sud - volscii.
Soarta latinilor a fost strâns legată de cea a Romei, ale cărei progrese rapide lasă în umbră
istoria celorlalte cetăţi. Începuturile ei au fost asemănătoare celor ale vecinilor. Limba latină, care
constituia un bun comun acestor târguşoare, apoi oraşe, datorează norocului Romei destinul său
surprinzător: latina s-a răspândit în urma armatei şi a administraţiei romane din Latium în Italia, apoi
în diferite provincii. Abia la sfârşitul imperiului, unitatea limbii vorbite se va frânge, când va începe
formarea diferitelor limbii romanice. Unitatea limbii scrise va persista însă graţie literaturii şi şcolii. In
epoca modernă, latină a rămas limba ştiinţei şi a filosofiei. Ea este şi azi limba bisericii catolice
romane.

3.1. Începuturile Romei

La 15 km de vărsarea Tibrului se ridică un şir de coline, de înălţimi modeste (40-50 m):
Quirinal, Viminal la nord, Capitoliu şi Equilin în centru, Palatin la sud-est, Aventin şi Coelius la
sud. Apropierea coastei permiteau corăbiilor să urce până în zona colinelor. Mai mult, căi naturale care
urmează coasta sau văile ce străbat masivele muntoase converg spre acest punct. Prin dispunere, Roma
avea o valoare comercială şi strategică deosebite.
Ne întrebăm când putem plasa în timp începuturile primei aşezări pe malurile Tibrului? Cele
mai vechi amintiri făceau din Palatin leagănul Romei. Cercetările arheologice au dezvăluit existenţa pe
Palatin a urmele unor aşezări arhaice, datate, pe baza ceramicii villanoviene, în a doua jumătate a sec.
VIII î.Chr. Legenda situează întemeierea Romei de către latini la 21 aprilie 754 î.Chr., ea

2. Aceste coline ar fi fost: Palatin, Capitliu, Aventin, Quirinal, Viminal, Esquilin şi Coelius.
corespunzând unei realităţi istorice. Necropola din Forum ar corespunde primei aşezării de pe Palatin,
iar mormintele de pe Equilin şi Quirinal, puţin posterioare acestora, ar aparţine unor aşezări încă
neunoscute (probabil sabine).

3.2. Roma în epoca regalităţii

Regalitatea romană durează două secole şi jumătate. Utilizarea textelor şi documentelor
arheologice permite urmărirea unei istorii îndepărtate, deformată de tradiţie. În a doua jumătate a sec.
VIII î.Chr., Roma ducea o viaţa umilă, asemănătoare celorlalte aşezări latine. Liga celor şapte coline, a
cărei amintire se perpetuează în ritualurile religioase, datează din această epocă, stând mărturie despre
prima uniune efectivă a triburilor latine din Roma.
Analele văd în sabini un element formator important al Romei primitive. Legenda răpirii
sabinelor de către latinii de pe Palatin, care n-ar fi avut soţii din neamul lor, ilustrează o primă
infiltrare a muntenilor sabini în zona federaţiei de sate de pe cele şapte coline. Până la mijlocul sec. V
î.Chr. vecinii Romei din zonele muntoase au exercitat o considerabilă presiune asupra noii alcătuiri
politice. Aşa se explică probabil şi faptul că până la sfârşitul sec. VII î.Chr. ar fi domnit alternativ, pe
baza alianţei între Palatinul latin şi Quirinalul sabin, patru regi: Romulus (latin, fondatorul oraşului,
conceput după modelele indoeuropene ale regelui şi războinicului), Numa Pompilius (sabin, înţelept
şi reformator, organizator al sacerdoţilor şi a cultului roman), Tullus Hostilius (latin, cuceritor,
extinzând dominaţia Romei asupra unor populaţii învecinate) şi apoi sabinul Ancus Marcius
(organizator destoinic, pune bazele portului Ostia), care domneşte până la urcarea pe tron a Tarquinilor
etrusci (616 î.Chr.).
Etruscii reprezintă al treilea element formator la Roma, completând aristocraţia gentilică
latino-sabină. Pentru dominaţia asupra Romei şi-au disputat întâietatea mai multe cetăţi etrusce:
Tarquini, Caere, Vulci sau Veii. Ca urmare a cuceririi etrusce, de la mijlocul sec.VII î.Chr., fizionomia
Romei se transformă radical, vechea federaţie de sate fiind urbanizată. Descoperirile arheologice atestă
influenţa crescândă a civilizaţiei greceşti (vase corintiene, ioniene şi atice) şi etrusce, astfel că Roma
face impresia unei cetăţi deschise influenţelor greco-etrusce.
Tradiţia plasează începuturile dominaţiei etrusce la 616 î.Chr. Regalitatea etruscă este
reprezentată în tradiţia romană de trei personaje: Lucius Tarquinus Priscus, Servius Tullius şi
Tarquinus Superbus. Etruscii au făcut din Roma un mare oraş, o mare cetate, comparabilă cu
aşezările din Etruria. A fost construit un zid de împrejmuire din tuf vulcanic, refăcut după invazia
galilor (378 î.Chr.). De asemenea, a fost amenajat un sistem de canale de scurgere care au drenat şesul
mlăştinos al forului, făcând din el locul de întâlnire al adunării poporului. Tot acum, a fost ridicat, la
sfârşitul sec.VI î.Chr., pe Capitoliu un templu dedicat triadei capitoline (Jupiter, Junona şi Minerva).

3.2.1. Organizarea social-politică.

În epoca regalităţii elemente ale structurilor gentilice sunt încă puternice, sistemul social
bazându-se pe aceste structuri.
Organizarea politică a Romei în perioada regalităţii evidenţiază importanţa legăturilor de
sânge în cadrul vieţii sociale, în care unitatea de bază era reprezentat de gintă (gens), marea familie
patriarhală care concentra toţi descendenţii proveniţi dintr-un strămoş comun. Membrii ginţii aveau
prenume (praenomina) şi supra nume sau porecle (cognomina) diferite, dar acelaşi nume (nomen),
acelaşi gentiliciu. Pentru latini ginta constituia realitatea fundamentală a vieţii economice şi sociale.
Iniţial pământul aparţinea ansamblului ginţii respective, dar ulterior şefii ginţilor au acaparat ogoarele,
ca şi vitele şi le-au transformat în proprietăţi private.
Conform tradiţiei, romanii erau organizaţi în trei triburi care purtau nume etrusce: Ramnes,
Tities şi Luceres, fiecare trib fiind alcătuit din 10 curii. La rândul lor, fiecare curie era compusă din
10 decurii. La origine curia era o asociaţie de bărbaţi care luptau împreună şi se baza pe ginţi. Această
repartiţie a populaţiei corespundea necesităţii recrutării trupelor (legio). Fiecare trib trebuia să
furnizeze 1000 de pedestraşi şi 100 de calareţi. Împărţirea politică corespundea astfel acestei
organizări militare. Triburile şi-au avut adunarea lor, "comiţiile tribute" (comitia tributa), care a ajuns
spre sfârşitul Republicii cel mai activ organ legislativ al poporului roman.
Regele ca şi conducător al întregii comunităţi avea atribuţii politico-militare, juridice şi
religioase. Încă sub primii regi latino-sabini a luat naştere un "sfat regal" (consilium regium), adică un
senat alcătuit din şefii ginţilor. În primcipiu regii erau obligaţi să consulte atât senatul, cât şi adunările
populare.
 Pe plan politic şi social, regalitatea etruscă a fost de asemenea novatoare. A introdus la Roma
semnele exterioare, emblemele care în Toscana ilustrau gloria şi puterea lucumonilor (regilor):
coroana de aur, inelul de aur, sceptrul, veşmântul de gală (toga palmata), lictorii care deschideau
cortegiile, purtând pe umeri fascii (semne ale atotputerniciei căpeteniei) făcute din vergi destinate
flagelării şi o secure - armă de paradă şi simbol al puterii politice. Acest semn a fost păstrat şi în
perioada republicii, fiind atribuit consulilor ce exercitau timp de un an autoritatea supremă.
Pe această structură, conducătorii familiilor formează o categorie privilegiată, patriciatul, fiind
singurii care aveau acces la onorurile publice şi la sacerdoţii.
Dominaţia patricienilor şi-a găsit expresia în instituţia clientelei (clientela), o formă arhaică de
dependenţă personală3. Fiecare patrician era înconjurat de numeroşi clienţi care primesc sprijin, în
schimb le datorează acestora ajutorul de care sunt capabili în cazuri bine precizate.
Plebea, care va constitui împreună cu patriciatul populus romanus, nu are încă forţă.
Formarea ei se explică prin motive etnice, religioase şi economice. Plebeii erau descendenţii unor
populaţii învinse, străini aflaţi în afara cultului cetăţii sau ţărani căzuţi într-o stare inferioară. Formal
plebeii erau oameni liberi, putând fi proprietari de pământ şi având obligaţii de natură economică şi
militară. Deoarece aveau obligaţia participării la operaţiunile militare alături de patricieni, plebeii vor
fi de cândva admişi în adunarea poporului înarmat (comitia centuriata), a cărei înfiinţare tradiţia o
atribuie regelui Servius Tullius.
Regalitatea păstra un echilibru între aristocraţie şi plebe. Când, după ce în anul 509 î.Chr. sunt
alungaţi din Roma lucumonii etrusci şi regalitatea este abolită, puterea trece în mâinile aristocraţiei,
plebea pentru a supravieţui se organizează şi luptă.

3.2.1.1. Normele de drept

Cele mai vechi reguli ale dreptlui roman comportă, după cum ni le face cunoscută traiţia, o
sancţiune religioasă. Nu exista o diferenţiere clară între normele religioase (fas) şi cele juridice (jus).
Vechile norme de drept cuprindeau prescripţii arhaice care vor pătrunde şi în dreptul roman propriu-
zis. Acestea pun în prim plan autoritatea absolută a tatălui asupra familiei. Singura lege pe care o
cunoşteau romanii din primele secole era jus divinum, lege bazată pe ideea că nici o hotărâre privind
guvernarea şi viaţa civilă nu trebuia să contravină voinţei zeilor. Ca urmare, respectarea vechilor
obiceiuri era încredinţată pontifilor, sacerdoţi de rang superior care supravegheau îndeplinirea cultului
(cunoşteau, transmiteau şi interpretau voinţa zeilor; sfătuiau pe cei care doreau să iniţieze o acţiune
judiciară, să înceapă o activitate productivă etc.).Administrarea justiţiei şi aplicarea normelor de
comportare era încredinţată pretorilor (praetores). Primul cod scris, Legea celor douăsprezece table de
la mijlocul sec. V î.Chr., păstrează încă un caracter magico-religios. De aceea, laicizarea dreptului
roman va fi o operă de durată.
3.2.1.2. Viaţa religioasă
Religia romanilor din primele secole ale istoriei lor oferea un aspect complex. Primitivă în
manifestări, ea păstrează moştenirea unei mitologii comune popoarelor indo-europene şi amestecă, în
acelaşi timp, concepţii latine cu aporturi etrusce şi greceşti. Fenomenul religios roman prezintă şi alte
trăsături: conservatorism şi primitivism, lipsă de înclinare pentru divinaţie. Romanul consultă
neîncetat pe zei.Inţelegera divinităţii este menţinută prin îndeplinirea a numeroase rituri potrivit
regulilor unui exigent formalism.
Sentimentul interesului naţional îi îndeamnă pe romani să accepte zeii popoarelor, oraşelor
străine. Influenţa directă sau indirectă a Greciei Mari explică intrarea timpurie în pantheonul roman a
unor divinităţi greceşti cum sunt Dioscurii şi Hercules. Prin asimilare (interpretatio romana), romanii
au ştiut să identifice divinităţile romane cu omoloagele lor greceşti. Elenizarea religiei începe la o dată
timpurie. Antropomorfizarea zeilor se va face însă treptat. Se păstrează mult timp noţiunea divină
(numen), putere transcendentă şi obscură care veghează asupra ciclurilor naturii şi asupra faptelor
oamenilor.
Astfel, s-a dezvoltat un pantheon multiform, complex. Un ordin sacerdotal, ierarhizat, veghea
asupra săvârşirii scrificiilor şi aducerii ofrandelor. El organizeză şi religia de stat. Un calendar
oglindeşte ciclurile de sărbători ale anului, ciclul războiului, al rodniciei naturii, al fecundităţii, ciclul
funerar şi de purificare.

3. Cicero (Despre stat, II, 16) considera instituţia ca fiind creată de Romulus.
 3.3. Roma în perioada Republicii
Criza politică de la sfârşitul sec. VI î.Chr. şi prăbuşirea regalităţii, este comună mai multor
cetăţi din peninsula apeninică. Peste tot, în locul monarhiilor se formează magistraturi ierarhizate şi
colegiale.
Tradiţia ne informează că în ultimii ani ai secolului VI î.Chr. (509) Roma s-a eliberat de sub
dominaţia ultimului rege etrusc, Traquinius Superbus şi a abolit regalitatea. Regii au fost înlocuiţi de
către doi magistraţi, pretori, apoi consuli, aleşi anual. Impreună cu regalitatea lua sfârşit şi
preponderenţa etruscilor la Roma.

3.3.1. Începuturile expansiunii romane. Cucerirea Italiei

Plecarea etruscilor marchează o ruptură adâncă în viaţa Romei. Retragerea armatelor etrusce
readuce Roma în condiţia de mic oraş, trebuind să se replieze între zidurile sale. Liga latină, dominată
până acum de o Romă puternică şi-a reluat independenţa. Pe de altă parte, unele cetăţi etrusce par
ispitite să se substituie Tarquinilor la Roma, profitând de complicitatea clanului etrusc de acolo. În tot
cursul sec.V î.Chr. Roma a trebuit să-şi apere, în condiţii dificile, zidurile şi hinterlandul agricol, mai
ales împotriva unor atacuri întreprinse de diverse populaţii de munteni: volsci, equi, sabini.
Romanii reuşesc să facă faţă acestei primejdii, lichidează în interior facţiunile duşmănoase,
întreţin relaţii cu oraşele etrusce şi înfrâng coaliţia latinilor în bătălia de la lacul Regillus (499 î.Chr.).
După victorie, relaţiile Romei cu cetăţile latine au fost stabilite printr-o înţelegere cunoscută sub
numele de foedus Cassianum. Cu toate acestea, secolul al V-lea î.Chr. s-a caracterizat prin lupte între
Roma şi latinii aliaţi cu tribul hernicilor, prin războaie cu etruscii, ferentinii şi volscii. Pacea este
precară, iar coaliţiile care o ameninţă renasc fără încetare. Ele cuprind populaţii de obârşii diferite ce
văd în tânărul stat roman un adversar de temut.
Doar către mijlocul sec. V î.Chr. s-a încheiat pacea între Roma şi cetăţile latine, pace impusă
şi de o noua ameninţare care o reprezenta coborârea unor populaţii din munţi spre câmpiile de pe ţărm,
în Italia centrală şi meridională. În Campania, samniţii ocupă Capua şi colonia grecească Cumae,
întemeind un veritabil stat. Ceva mai târziu, lucanienii îşi extind dominaţia asupra ţinutului Paestum.
În Latium, sabinii ocupă ţinutul de pe valea Tibrului cu oraşul Faleri, iar la sud de Roma aceştia
înaintează până la munţii care mărginesc orizontul oraşului.
Roma a ruşit să oprească pe invadatori, dacă dăm crezare istoricilor antici. Mai mult chiar,
dorind să se apere, Roma a trecut la ofensivă, ocupând şi anexând, după un asediu de lungă durată,
cetatea etruscă Veii (396 î.Chr.). Acţiunea întreprinsă marchează practic începutul expansiunii romane
în peninsulă. Ea a avut drept scop bararea oricărei posibilităţi a sabinilor de a invada Latium pe valea
fluviului, prin stabilirea unei solide baze pe malul drept al Tibrului.
Începuturile expansiunii Romei au fost vremelnic întrerupte când dinspre nord, spre sfârşitul
sec. V î.Chr., triburile celtice au pătruns în Italia, iar unul din grupurile celtice, senonii, a pornit spre
sud. Victorioşi în confruntarea de pe râul Allia cu armata romană, celţii în Roma pe care o jefuiesc şi o
incendiază. O parte din apărători s-au retras împreună cu familiile lor în citadela de pe Capitoliu, fiind
nevoiţi să cumpere, pe un mare preţ, retragerea galilor. Conform tradiţiei, invazia gallilor, a lăsat în
urmă ruine înspăimîntătoare. Cu toate acestea, la scurt timp (378) T. Livius aminteşte de ridicarea unui
zid în jurul cetăţii Romei. Fortificaţia, aşa-zisul zid severian, arată că structurile statului roman au
rămas intacte, fiind capabile să strângă resurse considerabile pentru realizarea unui obiectiv de interes
public.
Sfera intereselor romane s-a întins spre sud unde Roma era tot mai neliniştită de ameninţarea
pe care popoarele sabellice o exercitau asupra câmpiei. Ea este obligată să intervină în Campania,
chemată în ajutor de aristocraţia locală. Acum se ivea pentru Roma prilejul de a-şi consolida cuceririle
de-a lungul ţărmului latin şi de a-şi ocroti coloniile. Astfel s-a creat, spre 340 î.Chr., un stat romano-
campanian în care Capua obţinea dreptul de cetate roman. Noua situaţie îi crea Romei obligaţia de a
duce în viitor lupta împotriva samniţilor.
Astfel, romanii se angajau într-un război care a durat, cu unele întreruperi, aproape 70 de ani,
război marcat de unele înfrângeri, precum cea suferită prin capturarea unei armate în trecătoarea de la
Caudium (321 î.Chr.). Confruntările militare cu samniţii au constituit o aspră şcoală pentru armata
romană, care a ieşit din ele mult mai solidă, pregătită să suporte campanii de lungă durată. Statul
roman, devenit putere riverană, ce asigura paza coastei cu ajutorul unei flote, încheie în anul 348 î.Chr.
un tratat cu Cartagina, reînnoindu-l pe cel semnat după căderea monarhiei etrusce. Roma apare ca
posesoare a unei zone supuse (Latium) de care cartaginezii trebuiau să ţină seamă. La sfârşitul sec. IV
î.Chr., când a învins după lupte grele pe samniţi (304), principalii ei rivali la supremaţie, Roma devine
cea mai mare putere a Italiei. Prin Campania, Roma era în contact direct cu coloniile greceşti care
vedeau în aceasta o aliată sigură împotriva populaţiilor italice din interior. Astfel, se formează la Roma
un curent filohelenic a cărui acţiune asupra gândirii şi vieţii romanilor era considerabil.
În perioada următoare, Roma îşi va îndrepta atenţia asupra sudului peninsulei italice, dominat
de cetăţile greceşti. La 303 î.Chr., un tratat între Roma şi Tarent, cea mai importantă colonie grecească
din sudul Italiei, stabilea zonele de influenţă, interzicând navelor romane sa depăşească la est capul
Lacinium. Înţelegerea între cetăţile din Grecia Mare şi Roma nu a durat mult. Conflictul a izbucnit la
Tarent şi a constituit primul război care a opus Roma helenilor. Pretextul invocat de tarentini a fost
violarea de către romani a clauzelor tratatului din 303 î.Chr., prin trimiterea unei flote în M. Ionică. În
realitate, Tarentul se simţea ameninţat de progresele Romei care ducea o politică sinuoasă, când
aliindu-se cu lucanienii, când susţinând împotriva lor pe grecii din Thuri, rivali ai Tarentului.
Tarentinii au chemat în ajutor pe Pyrrhus, regele Epirului, care soseşte (28o î.Chr.) în fruntea
unei armate de tip helenistic ce cuprindea, ca inovaţie tactică, elefanţi de luptă. Acesta a obţinut o
strălucita victorie obţinută la Heracleea, după care a organizat un marş asupra Romei, sperând că
apropierea sa ar putea provoca răscoala oraşelor subordonate ei. Pyrrhus a înaintat până la Preneste, în
apropierea Romei, dar neproducându-se revolta scontată şi având în faţă puternice trupe romane, s-a
retras în Campania. De aici trimite o ambasadă spre a cere Romei să reunţe la controlul exercitat
asupra coloniilor greceşti şi să accepte restaurarea puterii samnite, condiţii socotite ca inacceptabile de
către senatul roman.
Cu anul următor (279 î.Chr.), evoluţia situaţiei devine defavorabilă pentru Pyrrhus. După o
nouă confruntare militară la Ausculum, încheiată incert, Pyrrhus s-a retras din război deoarece i se
oferea satisfacerea altor ambiţii. În Sicilia se desfăşurau lupte între oraşele greceşti conduse de
Syracuza şi forţele cartagineze. Grecii din Sicilia vor solicita ajutorul regelui Pyrrus, cerându-i să
organizeze lupta împotriva Cartaginei. Timp de trei ani, Pyrrhus va fi stăpânul insulei, însă oraşele,
obosite de el şi de aliaţi, s-au revoltat, obligându-l pe acesta să plece la Tarent.
În perioada cât a lipsit din Italia, romanii şi-au refăcut forţele şi au încheiat o alianţă cu
Cartagina, devenind astfel stăpâni pe situaţie. Ca urmare, Pyrrhus este înfrânt la Beneventum, iar
garnizoana lasată de el la Tarent capitulează (272 î.Chr.). Astfel, aventura lui Pyrrhus ia sfârşit în
avantajul Romei.
Întărită prin succesul său din Italia meridională, Roma a lichidat apoi încercările de renaştere
etruscă (cetatea de la Volsini, capitala religioasă a confederaţiei este cucerită), rămânând stăpâna de
necontestat a peninsulei.
Motivele succeselor Romei în cucerirea şi stăpânirea Italiei sunt diverse. Factorii determinanţi
al acestei reuşite sunt reprezentaţi de forţa umană pe care se baza, capabilă să anihileze rezistenţe din
interior sau invazii externe, precum şi de variatele şi flexibilele căi prin care şi-a ataşat treptat teritoriul
Italiei.
Secolul IV î.Chr. a fost martorul apariţiei confederaţiei italice sub conducerea Romei, prin
încheierea unor tratate cu fiecare din cetăţile sau populaţiile supuse. În baza acestor tratate, se stabilea
o anumită ierarhie între diferitele oraşe şi populaţii ale Italiei. Unele dintre ele (cetăţile latine) se
bucurau de toate drepturile civile şi politice (civitates optimo iurae). Între drepturile dobândite ca
egale Romei se înscriu: dreptul de a încheia contracte (commercium); dreptul de a contracta căsătorii
din care rezultau copii legitimi (conubium); dreptul de a schimba domiciliul (migratio) etc. Roma şi
cetăţile latine îşi împărţeau prada şi pământurile dobândite ca urmare a acţiunilor militare întreprinse
în comun. Roma şi cetăţile latine îşi împărţeau prada şi pământul dobândite ca urmare a acţiunilor
militare întreprinse în comun.
Altele (cetăţile Fundi, Forminae şi campanienii) dobândesc doar drepturi civile (cetăţenia),
fără drept de vot (civitates sine sufragio). Locuitorii acestora trebuiau să satisfacă seviciul militar
(militia) şi să platească impozitul direct (tributum). Independente la origine, aceste comunităţi ajung în
final să se identifice cu Roma.
A treia categorie, cea mai numeroasă, o formau aliaţii (soci), legaţi de Roma, după înfrângere,
printr-un tratat a cărui obligaţie principală era de a furniza trupe (auxilia) metropolei.
 O categorie specială de aşezări o formau coloniile, aşezări de cetăţeni romani în teritoriile
cucerite. Scopul lor principal era de ordin strategic, ele având menirea să acţioneze ca garnizoane în
puncte vulnerabile de pe coastele Italiei. Iniţial acestea nu aveau o conducere proprie, apoi ele au
dobândit proprii magistraţi.

3.3.1.1. Constituirea structurilor social-politice ale Republicii romane.

La începuturile Republicii puterea a fost preluată de către patricieni care au monopolizat
demnităţile politice, locurile din senat, cunoaşterea şi aplicarea legilor. Înlăturarea regalităţii etrusce
(509 î.Chr.) nu a modificat raportul de forţe dintre patriciat şi plebe. Lipsită de sprijinul de care
beneficiase din partea regilor, plebea şi-a văzut statutul şi soarta înrăutăţindu-se, în timp ce puterea
economică şi politică a patricienilor creşteatot mai mult.
Din aceste motive, în interior Roma a fost agitată de puternice conflicte sociale care au
implicat patricienii şi plebea, cele două mari grupări componente ale societăţii romane. Patricienii,
căpeteniile sau membrii unor mari familii, au menţinut o organizare cu caracter arhaic. Ei au reuşit să
monopolizeze deţinerea nagistraturilor laice şi religioase. Din punct de vedere religios, aceştia posedă
un privilegiu deosebit, acela de a lua haruspiciile, adică de a interpreta direc voinţa divină. Importanţa
acestei puteri provine din faptul că orice act public era precedat de o luare a haruspiciilor (înţelegere
cu zeii). Din această cauză patricienii au revendicat monopolul magistraturilor care comportau
asemenea practici.
În rândul plebei au pătruns imigranţi diverşi, străini de nucleele primitive ale Romei,
îndeosebi sabinii şi etruscii.Interdicţia căsătoriei mixte între patricieni şi plebei pare să implice o
componentă etnică în obârşia plebei. Războaiele, tot mai numeroase, au determinat creşterea
considerabilă a rolului plebei. Plebeii mai săraci doreau să reducă sau să elimine exploatarea la care
erau supuşi. Plebea, care număra în rândul ei şi familii bogate, dorea dobândirea unor drepturi politice
echivalente cu cele ale patricienilor. Spre începutul sec. V î.Chr. cele două grupări ale plebei s-au unit,
asumându-şi statutul unei forţe clar constituite şi conştiente. Aceasta milita pentru a obţine spargerea
monopolului deţinerii magistraturilor de către patricieni şi abolirea legislaţiei privitoare la datorii.
Conform acesteia orice proprietar depământ care nu-şi plătea împrumutul luat era pasibil de a fi
vândur ca sclav.
După tradiţie, în anul 494 î.Chr. plebea a recurs la arma secesiunii, adică a părăsirii Cetăţii şi a
retragerii pe Aventin, în scopul fondării unei noi aşezări. În cursul acestei dispute plebea a dobândit
propria ei adnare şi organ legislativ, conciliul plebei (concilium plebis) şi proprii ei magistraţi, tribunii
plebei, a căror funcţie principală era de proteja cetăţenii faţă de eventuale abuzuri de putere, de
acţiunile arbitrare ale unor magistraţi. Tribunii plebei deţineau puteri deosebit de mari. Sacrosanţi,
aceştia au dobândit dreptul de veto faţă de orice măsuri luate de un magistrat sau de senat. Ei erau
inviolabili atât ca persoană, cât şi bunurile lor, bucurându-se de o putere (potestas) comparabilă cu cea
a consulilor.
La mijlocul sec. V î.Chr.(451), plebea a obţinut redactarea şi publicarea unui cod de legi,
aplicabile tuturor cetăţenilor romani. O comisie constituită din zece jurişti, patricieni, numiţii
decemviri, afost însărcinată cu această activitate. Rezultatul a fost gravarea pe table de bronz a
textelor de lege (Legea celor douăsprezece table - Lex duodecim tabularum) şi expunerea lor în
forum. Se realiza astfel o importantă cucerire a plebei, primul cod scris al Romei, care, deşi păstra
unele elemente de natură gentilică, avea şi deschiderea sprefăurirea unei societăţi diferenţiate sub
aspect social, întemeiate pe propritatea privata. Dealtfel această înjghebare legislativă va constitui
izvorul dreptului roman clasic.
O altă cucerire a plebei o reprezintă legea lui Canuleius (lex Canuleia) din 445 î.Chr., care
autoriza căsătoriile mixte între patricieni şi plebei.
Cu toată rezistenţa patricienilor, legile liciniene (367 î.Chr.) marchează un nou succes al
plebei care dobândeşte accesul la consulat, stabilindu-se astfel un oarecare echilibru între cele doua
grupări. Până în secolul al III-lea î.Chr. plebea obţine practic egalitate cu patricienii, care mai conservă
doar câteva privilegii simbolice (monopolul unor demnităţi sacerdotale, dreptul de-as trimite vitele pe
pământurile publice). Mai mult, adunarea plebei (concilium plebis), în baza unei noi legi (Lex
Hortensia, 287 î.Chr.) devine un organ legislativ popular, hotărârile sale (plebiscita), deşi votate doar
de o parte a poporului roman, erau obligatorii pentru totalitatea lui. Cu toate aceste succese dobândite
de plebe, societatea romană a rămas totuşi censitară şi oligarhică deoarece magistraturile, senatul,
îndeosebiconsulatele, au fost monopolizate de aristocraţia patriciano-plebeiană.
Cea mai importantă consecinţă a acestor măsuri legislative a fost crearea unei nobilimi mixte
patriciano-plebeiene, mai puţin exclusivistă, care îşi întemeiază dreptul la supremaţie prin rolul de
conducere pe care l-a avut în cucerirea Italiei în a doua jumătate a sec.IV î.Chr.
Adevărata forţă conducătoare, autoritatea permanentă a republicii romane o reprezentasenatul,
care cuprindea 300 de membri selectaţi de cenzori din cei mai vechi magistraţi. Puterea atribuită
acestuia se manifestă prin controlul finanţelor publice, asigurarea securităţii, în administrarea Italiei şi
întreţinerea relaţiilor cu puterile străine, controlul cheltuielilor militare din timpul campaniilor. Partea
cea mai importantă a rolului deliberativ al senatului era în domeniul legislativ (validarea/invalidarea
legilor).
În fruntea ierarhiei magistraţilor se aflau cei doi consuli, aleşi după normele anualităţii şi
colegialităţii. Ei erau înzestraţi cu imperium, dreptul de a comanda armatele.
Sistemul republican a comportat şi alte magistraturi, ierarhizate. La primul nivel se găseau
chestorii (doi în sec. VI, opt în sec. III î.Chr.) care aveau în custodie tezaurul şi care plăteau armatele.
Se ajunge apoi la funcţiile de edili care se ocupă de sarcinile municipale: poliţia, întreţinerea
drumurilor, aprovizionarea cu hrană a oraşului. Urmează apoi pretorii care împart dreptatea şi-i pot
înlocui pe consulii absenţi. Trei alte magistraturi ocupă un loc important în sistemul de guvernare a
Republicii. Cei doi cenzori, aleşi o dată la cinci ani, au în atribuţii: recensământul cetăţenilor şi averea
acestora, stabilirea listei senatorilor şi supravegherea moralităţii publice. Cei zece tribuni ai plebei şi-
au păstrat posibilitatea de a se opune votului unei legi.
Această ierarhizare a magistraturilor impunea avansarea progresivă pe treptele a ceea ce
numim cursus honorum. Ea începea cu exercitarea chesturii (şi un loc în senat, după anul în care se
exercita mandatul) şi sfârşea cu consulatul. În momentele de criză, internă sau externă, senatul putea
cere unuia dintre consuli să desemneze un dictator. Numit pe o durată determinată (6 luni), acesta
dispunea de toate puterile.

3.3.2. Cucerirea bazinului mediteranean

După cucerirea Italiei, Roma s-a angajat, începând cu anul 264 î.Chr., într-o serie de
operaţiuni militare care au plasat-o în final în postura de cuceritoare a lumii mediteraneene şi a unei
părţi a Europei de vest. Ca urmare a acestor acţiuni a rezultat un aflux deosebit de bogăţii spre Italia şi
capitală, precum şi o profundă transformare a cetăţii, a mentalităţilor şi a vieţii politice. Toate acestea
au determinat, în a doua treime a sec. II î.Chr. o profundă criză care-şi va găsi epilogul în anul 27
î.Chr., o dată cu instalarea Principatului de către Octavianus.

3.3.2.1. Războaiele punice.

Conflictele care va opune Roma Cartaginei reprezintă o nouă etapă a expansiunii romane, cea
a ieşirii din teritoriul continental şi de lansare în cucerirea bazinului mediteranean.
Întemeiată de tyrenieni la sfârşitul sec.IX î.Chr. (814) pe ţărmul sudic al M. Mediterane,
Cartagina cunoaşte un avânt deosebit începând cu sec.VI î.Chr., stabilindu-şi puncte de sprijin
(colonii) în Spania sau insulele Baleare, Corsica, Sardinia şi Sicilia. Astfel, în sec.III î.Chr. Cartagina
devine primul oraş al Mediteranei occidentale, dominând această zonă, adesea în dauna negustorilor şi
a coloniilor greceşti. Cartagina practica un comerţ deosebit de activ, cumpărând şi redistribuind în
lumea mediteraneanametale preţioase din Spania, mirodenii din Orient, cositorul din Anglia, fildeşul şi
sclavii din Africa etc. În atelierele sale meşteşugăreşti se confecţionau variate produse (arme, vase,
ţesături de purpură), iar zona din jurul Cartaginei producea mari cantităţi de grâu, ulei şi vinuri.
Roma a avut contacte cu Cartagina încă de la începutul republicii, încheind unele tratate cu
caracter politic. Relativa depărtare dintre teritoriile subordonate, despărţite de mare şi faptul că
ambiţiile lor erau complementare - dominarea peninsulei italice pentru prima, cea a Mediteranei,
pentru a doua -, au anulat conflictele dintre aceste două puteri în creştere. Odată ajunsă în funtea
federaţiei italice, Roma, nemulţumită de statutul său limitat de putere de uscat, se va angaja în luptă
pentru dominarea spaţiului maritim.
Primul obiectiv al Romei îl va constitui insula Sicilia, o bogată bază cerealieră, dar mai ales un
punct cheie pentru circulaţia între est şi vest în bazinul Mediteranei. În Sicilia, rivalitatea dintre puni şi
oraşele greceşti se agravase, provocând războaie neîncetate. Intervenţia Romei în Grecia Mare după
victoria asupra lui Pyrrhus, prin instalarea unor garnizoane în extremitatea sudică a peninsulei italice,
de unde se putea interveni cu rapiditate în Sicilia, a precipitat conflictul.

3.3.2.1.1. Priuml război punic. Locuitorii Messinei, italici care ocupaseră cu câţiva ani în urmă
oraşul grecesc, colonie a Syracuzei, au făcut apel la romani pentru a evita subjugarea lor de către
Cartagina. Astfel a început primul război punic (264-241 î.Chr.). Armata romană obţine importante
succese în Sicilia, fapt ce-i asigură alianţa tiranului Syracuzei, Hieron II. Ostilităţile continuă prin
ocuparea de către romani a unor oraşe aflate sub control cartaginez, în timp ce flota punică, mult mai
puternică decât cea romană, ameninţa coastele Italiei. Pentru a se opune puterii maritime cartagineze,
romanii îşi vor dezvolta propria flotă, perfecţionând tehnica abordajului navelor inamice, care le
permitea să-şi impună superioritatea. Această tehnică este folosită cu succes de flota romană
comandată de Duilius în lupta navală de la Mycale (260), în nordul Messinei, încheiată cu distrugerea
a jumătate din flota cartagineză.
Încurajaţi, romanii vor muta teatrul de operaţiuni pe continentul african, unde au transportat cu
ajutorul flotei o puternică armată sub comanda consulului Attilius Regulus. După debarcare, deşi
obţine unele succese, Regulus, înfrânt în 256 î.Chr., va trebui să capituleze. Eşecul suferit de romani
va duce la prelungirea războiul. Mai multe înfrângeri ale flotei romane a dat Cartaginei stăpânirea
asupra mării. În continuare, principalele operaţiuni militare s-au desfăşurat în Sicilia, în jurul oraşului
Palermo. Sub comanda unui iscusit general, Hamilcar Barcas, armata cartagineză întreprinde
operaţiuni de jaf atât în Sicilia, cât şi pe coastele italice, fără ca romanii, lipsiţi de flotă, să i se poată
opune.
Reorganizându-şi flota de război, romanii îi înving decisiv pe cartaginezi în bătălia de la
insulele Aegate (241), obligând Cartagina, sleită după 23 de ani lupte, să ceară pace. Conform
tratatului încheiat, Cartagina cedează Sicilia, eliberează prizonierii de război, plăteşte o considerabilă
despăgubire de război, apoi cedează şi Corsica şi Sardinia. Sicilia intră astfel în subordinea Romei ca o
primă provincie, fiind organizată după principii total diferite faţă de teritoriile din Italia.
În deceniile care au urmat acestei victorii, profitând de eclipsa puterii cartagineze, Roma îşi
întăreşte poziţiile în Mediterana occidentală. În paralel, extinzându-şi activitatea maritimă, flota
romană va întreprinde acţiuni de lichidare a bazelor piratereşti de pe coastele Illyriei care perturbau
activitatea comercială a negustorilor italici şi greci din Adriatica. Ca urmare, vor fi cucerite câteva
zone de pe coasta Dalmaţiei şi vor fi încheiate tratate cu oraşele Apollonia şi Epidamnul, iar illyrii vor
fi obligaţi să recunoască protectoratul roman. Astfel, Roma ajunge putere preponderentă în Adriatica,
dobândind un cap de pod în Peninsula Balcanică.
Încercarea consulului C. Flaminius (232) de a parcela pământuri din Picenum (nordul Italiei),
care aparţineau gallilor senoni, pentru a le distribui sub formă de loturi plebei epuizate şi decimate în
primul război punic, determină revolta gallilor cisalpini, ajutaţi de triburi celtice venite de peste Alpi.
Învingători la Clusium, Telamon (225) şi Clastidium (222), romanii vor cuceri câmpia Padului (Gallia
cisalpină). Pentru a-şi asigura controlul asupra zonei, romanii au construit via Flaminia şi au fondat
două colonii: Placentia şi Cremona.
Cartaginezilor nu le-a trebuit mai mult de două decenii pentru a-şi reface forţele şi a pregăti
revanşa. Susţinut de elemente populare favorabile reluării luptelor cu Roma, Hamilcar Barcas decide
să ocupe sudul şi estul Peninsulei Iberice cu scopul de a pune în valoare bogăţiile sale miniere.
Continuată după moartea sa de Hasdrubal şi apoi de Hannibal, cucerirea Spaniei a dus la un aflux de
bogăţii spre Cartagina, oferindu-i acesteia, pe lângă posibilitatea de a întreţine o puternică armată de
mercenari, baze de plecare favorabile pe uscat în vederea angajării războiului decisiv împotriva
Romei.
Neliniştită de succesele dobândite de cartaginezi în Spania, Roma îl va determina pe
Hasdrubal să semneze un tratat (226) care prevedea ca punii să nu depăşească fluviul Ebru şi nici să
afecteze independenţa cetăţilor greceşti de pe ţărm.
Dar, acordul încheiat în Spania de romani cu cartaginezii nu s-a menţinut mult timp deoarece
punii, refăcuţi militar şi economic şi conduşi din 221 î.Chr. de către Hannibal, îşi manifestă dorinţa de
a porni războiul cu Roma. În anul următor aceştia atacă şi cuceresc Saguntum-ul după un lung asediu,
fără a ţine seamă de protestele şi ameninţările romane. Acţiunea cartaginezilor a constituit pretextul
pentru dezlănţuirea celui de-al doilea război punic. Acest genial general, Hannibal, va rămâne în
istorie drept cel mai mare duşman al Romei, aducând Romei, după spusele lui Titus Livius, "cel mai
mare război din toate câte s-au desfăşurat vreodată...".

3.3.2.1.2. Al doilea război punic (218-201 î.Chr.) a fost deosebit de grav deoarece însăşi
existenţa statului roman a fost ameninţată, dar şi pentru că întreaga gândire, întreaga civilizaţie a
Romei a suferit o criză din care a ieşit profund modificată. Roma a început în parte războiul pentru a
apăra interesele helenismului occidental, dar l-a terminat ca vrăjmaşă sau rivală a acestuia în Orient.
Prin această dură confruntare, Roma a dobândit conştiinţa propriilor sale valori tradiţionale,
străduindu-se apoi să confişte în folosul său civilizaţia grecească, care va fi împinsă spre declin de
politica romană.
Operaţiunile militare încep (219) în urma unei provocări voite a lui Hannibal care cucereşte
Saguntum-ul. Senatul roman a cerut satisfacţie pentru această violare a tratatului, dar cartaginezii nu
au condamnat acţiunea lui Hannibal. Acesta, în fruntea unei puternice armate (50.000 de infanterişti şi
9.000 de călăreţi), flancată de elefanţi de luptă, s-a pus în mişcare de-a lungul coastelor spaniole.
Trimişii săi identifică căile de acces spre Alpi şi obţin sprijinul unor triburi celtice din sudul Galliei.
Planul de război conceput de Hannibal era măreţ şi ingenios. Pornind din Spania, peste Pirinei şi Alpi,
urma să ducă războiul pe teritoriu roman. Printr-o acţiune militară deosebit de îndrăzneaţă Hannibal
traversează Pirineii, sudul Galiei şi Alpii (218 î.Ch.), ajungând în Câmpia Padului.
Luaţi prin surprindere, romanii n-au putut să-l oprească pe Hannibal în Gallia cisalpină,
răzvrătirea gallilor dezorganizându-le apărarea. Victorios în valea Padului la Tricinus şi Trebia, în
toamna anului 218, Hannibal va trece Apeninii în primăvara următoare, invadează Etruria şi obţine un
succes zdrobitor la lacul Trasimenus, distrugând armata romană. Supravieţuitorii bătăliei vor duce în
capitală vestea cumplitului dezastru, răspândind panica despre venirea lui Hannibal. Cu toate că după
victorie drumul spre Roma era liber, totuşi Hannibal s-a ferit să atace direct Latium-ul. El s-a îndreptat
spre ţărmul Adriaticii, încercând aici, prin influentă sau prin forţă, să atragă de partea sa populaţiile de
curând supuse Romei, îndeosebi pe samniţi şi campanieni.
Această politică a dat un oarecare răgaz romanilor pentru a se reorganiza. Când patria se afla
în primejdie, constituţia romană prevedea numirea unui dictator, "salvator al patriei" cu mandat de 6
luni şi puteri nelimitate. Fiind ales Q. Fabius Maximus, acesta completează trupele cu fii de liberţi,
până atunci excluşi şi adoptă tactica războiului de uzură, hărţuind trupele cartagineze.
La rându-i, Hannibal pustieşte Apulia, Samnium şi Campania, iar legătura maritimă cu
Cartagina îi asigură aprovizionarea trupelor. Hannibal va reuşi să ocupe fortăreaţa Cannae unde
romanii aveau depozitate importante cantităţi de provizii de război. Senatul hotărăşte trimiterea unei
forţe armate puternice (80.000 de oameni) împotriva invadatorului. În august 216 î.Chr., această
armată suferă în bătălia de la Cannae o dezastruoasă înfrângere. Pe câmpul de luptă au căzut între
50.000-70.000 ostaşi romani, un consul (Paullus), 2 chestori, 29 de tribuni militari, 80 de senatori şi au
fost luaţi 4.500 de prizonieri. Totuşi Hannibal nu exploatează succesul obţinut. Titus Livius observă că
ezitarea lui Hannibal a adus salvarea Romei şi a puterii romane.
Înfrângerea, care reprezenta pentru Roma un dezastru fără precedent, a reuşit să înlăture
reţinerile campanienilor, samniţilor şi lucanilor. Capua îşi deschide porţile în faţa lui Hannibal, astfel
că întreaga Italie de sud a trecut de partea Cartaginei. Dar cea mai mare parte a aliaţilor Romei au
rămaşi loiali, comunitatea de interese dintre ei şi Roma constituind factorul cel mai important în
decizia sorţii războiului.
Regele Filip V al Macedoniei, până atunci nehotărât, îi oferă alianţa lui Hannibal. Acesta se
angaja printr-un tratat de alianţă să sprijine pe Hannibal cu arme şi oameni în schimbul posesiunilor
romane din Peninsula Balcanică. Întâmplător, Roma afla de ceste negocieri, fapt ce a contribuit la
crşterea neîncrederii faţă de regatul elenistic. Senatul roman a putut astfel să ia din timp măsuri pentru
un război împotriva Macedoniei.Pe alt plan, atragerea de partea sa a oraşelor Tarent şi Syracuza,
principalul sprijin roman în Sicilia, restabilea puntea de legătură dintre Hannibal şi Cartagina.
Totuşi, din lipsă de oameni şi materiale, Hannibal nu-şi poate exploata la maximum victoria,
motiv pentru care, după cum observă T. Livius, ezitarea cartaginezilor a adus salvarea Romei şi a
puterii romane.
Roma schiţează un vast plan de război care prevedea: cucerirea Spaniei, principala bază de
aprovizionare a lui Hannibal; reocuparea Siciliei, puntea de legătură cu Cartagina şi, în cele din urmă,
organizarea unui atac asupra Cartaginei, ceea ce ar fi silit pe Hannibal să părăsească Italia.
 În Sicilia, ocuparea Syracuzei de către armata romană condusă de consulul M. Claudius
Marcellus va avea loc doar după doi ani de asediu datorită rezistenţei siracuzanilor care beneficiau de
ingenioase maşini de luptă proiectate de Arhimede (211 î.Chr.).
În Italia, războiul mai durează câţiva ani în zonele muntoase din sud unde armata lui Hannibal
se retrăsese. Aici, oraşul Capua, principalul aliat şi bază militară a lui Hannibal, este blocat de romani
şi ameninţat de foame. Ca să-l salveze, Hannibal încearcă un şiretlic: porneşte spre Roma, incendiind
şi masacrând totul în faţa lui. Era însă prea târziu faţă de situaţia favorabilă care a avut-o după victoria
de la Cannae. Capitala între timp se fortificase puternic. Hannibal în înaintarea sa şi-a fixat tabăra la
3000 de paşi depărtare de zidurile Romei (211), în apropierea porţii Collina. Atunci circulau la Roma
cuvintele: "Hannibal ante portas". Marele general însă nu s-a încumetat să atace direct fortificaţiile
Romei. El a luat drumul spre Capua, crezând că trupele romane au despresurat-o pentru a veni în
sprijinul capitalei. În acest timp, garnizoana din Capua a capitulat, prin aceasta prestigiul lui Hannibal
primind o grea lovitură.
O expediţie militară întreprinsă în Spania de trupele romane rămase disponibile după căderea
oraşului Capua (210), condusă de tânărul P. Cornelius Scipio, răstoarnă echilibrul de forţe existent şi
cucereşte Cartagina Nouă, principalul punct strategic şi economic al posesiunilor cartagineze (209).
Minele de argint, care se aflau la 5 km de oraşul cucerit, furnizează de acum metal preţios pentru
monetăriile romane. O armată cartagineză condusă de Hasdrubal, fratele lui Hannibal, chemat în ajutor
de către acesta, luând, împreună cu 30 de elefanţi şi importante forţe umane, drumul Pirineilor şi al
Alpilor, este distrusă într-o luptă pe râul Metaurus din nordul Italiei.
Revenit la Roma, Sipio, învingătorul din Spania, întâmpinat cu mare triumf şi ales consul,
obţine comanda unui corp expediţionar care pornea spre Africa. Aceasta reprezenta ultima etapă din
marele plan al luptei cu Hannibal. În primăvara anului 204 î.Chr., Scipio debarcă la Utica, în
vecinătatea Cartaginei, cu o armată de 30.000 de oameni. Acolo i se alătură regele numid Massinissa
cu cavaleria numidă. La Cartagina panica a cuprins întreg oraşul, senatul cartaginez rechemând pe
Hannibal pentru apărarea patriei. Astfel, după 16 ani de lupte în Italia, neîmpăcatul duşman al Romei
trebuia să părăsească peninsula apeninică.
Bătălia finală are loc la Zama, încheindu-se dezastruos pentru cartaginezi. Prin pacea
încheiată în anul 201 de Scipio ca împuternicit al senatului, Cartagina era redusă teritorial la
posesiunile sale din Africa, fiind obligată să predea flota de război. De asemenea, nu mai păstra
elefanţi de război, nu mai putea porni războaie fără permisiunea Romei, restituia teritoriile răpite lui
Massinissa, se obliga să întreţină forţele romane din Africa până la ratificarea tratatului şi la plata unei
despăgubiri de război (10.000 de talanţi), precum şi la trimitea de ostateci la Roma.
Pacea cu Roma aducea Cartaginei pierderea definitivă a marii ei puteri politice, militare şi
economice, după atâtea secole de înflorire. Totuşi, în perioada următoare Cartagina se reface economic
sub administraţia lui Hannibal. În calitate de comandant suprem al puţinelor forţe militare punice,
acesta nu a părăsit gîndul unei noi ofensive împotriva Romei. De aceea, intră în legătură cu regele
Antiochos III al Siriei, un al conducător ambiţios care visa să refacă imperiul lui Alexandru Macedon.
Bănuit pentru legăturile cu regele sirian, Hannibal este nevoit să se refugieze la curtea acestuia,
devenind consilierul său militar.

3.3.2.1.3. Al treilea război punic. Distrugerea Cartaginei. Deşi renunţaseră la expansiunea

teritorială, cartaginezii au reuşit să-şi refacă puterea pe plan economic. Produsele plantaţiiloe de viţă
de vie şi măslini au impulsionat revigorarea comerţului cartaginez care concurează din nou produsele
romane. La Roma se va constitui treptat o grupare politică care dorea cucerirea Cartaginei, exponentul
său fiind Cato cel Bătrân. Acesta, după ce vizitase Cartagina, în discursurile sale din senat atrăgea
atenţia asupra pericolelor care ameninţau Roma din această zona. Pretextul pentru o intervenţie
militară romană l-a constituit începerea de către Cartagina a unor operaţiuni militare împotriva
numizilor, fără a cere permisiunea Romei. Acţiunea cartagineză încălca una dintre clauzele tratatului
semnat după Zama, motiv pentru care romanii au trimis legiunile sub zidurile Cartaginei. După
dezarmarea trupelor, romanii le-au transmis punilor ultimatum-ul de a-şi muta oraşul al 15 km de
mare, măsură însemna, ceea ce se şi dorea, moartea economică a Cartaginei. În aceste condiţii, totul a
fost sacrificat pentru o luptă disperată. Timp de doi ani şi jumătate de război ei vor rezista atacurilor
romane conduse de generalul Publius Cornelius Scipio Aemilianus, nepotul învingătorului de la Zama,
când este cucerit Bysra, ultimul bastion de apărare al Cartaginei. Oraşul a fost incendiat şi dărâmat
până la temelie, iar peste ruine a fost trasă brazda blestemului, ca să nu mai fie locuit vreodată (146
î.Chr.) şi să nu mai ameninţe Roma. Teritoriul punic devine provincie romană, denumită Africa.

3.3.3. Roma şi statele elenistice în sec.II-I î.Chr. Cuceririle în Orient

Victorioasă în al doilea război punic, Roma, întărită şi împodobită cu un prestigiu extraordinar
în lumea mediteraneană, nu a putut evita implicarea sa în afacerile Orientului. Tentativele Romei de
pătrundere în aria balcanică au debutat prin expediţiile întreprinse împotriva piraţilor illyri, expediţii
soldate cu cucerirea unor puncte pe litoralul Dalmaţiei. Prezenţa romană în această zonă reprezenta o
ameninţare directă pentru macedoneni. Regele Filip al V-lea al Macedoniei se va orienta spre
încheierea unui tratat cu Hannibal (215), care preveea trimiterea de trupe în sprijinul cartaginezilor, în
schimbul căreia era recunoscută dominaţia macedoneană asupra întregului Illyricum. Reacţia Romei
nu se lasă aşteptată, o flotă romană fiind plasată în apropierea coastelor illyrice pentru a împiedica
trimiterea ajutoarelor macedonene în Italia.
Temându-se de constituirea unui puternic regat macedonean care ar fi ameninţat direct Italia
de nord, Roma declară război lui Filip V (215-205 î.Chr.). La început, acţiunile militare romane au
mai degrabă un caracter preventiv, căutând să realizeze un echilibru de forţe în zona balcanică, prin
limitarea extinderii dominaţiei macedonene. Printr-o abilă diplomaţie, Roma a reuşit, în cursul
confruntării, să mobilizeze împotriva lui Filip V Liga etoliană (212), regatul Pergamului, Sparta, Elida
şi Messenia (211), obligându-l pe suveranul macedonean să lupte pe fronturi diferite, el neputând
astfel să-l sprijine direct pe Hannibal pe teatrul de război din Italia. Prima confruntare dintre Roma şi
Macedonia elenistică se încheie prin pacea de la Phoinike prin care se recunoaşte dominaţia romană
asupra unei părţi din Illyricum.
Această primă etapă de îmbinare a armelor cu diplomaţia va fi urmată însă de o politică de
expansiune mult mai sistematică şi coerentă. În perioada următoare, atenţia lui Filip V s-a îndreaptat
spre M. Egee. La cererile de ajutor formulate de regatul Pergamului şi Rhodos, ameninţate de Filip V,
Roma va lansa un ultimatum (200), cerând Macedoniei să sisteze orice acţiune ostilă împotriva celor
două state. Regele Filip refuză, iar Roma se vede obligată să trimită unităţi navale în M. Egee şi trupe
în Illyricum. ªtiind să manevreze cu abilitate, Roma va reuşi să atragă de partea sa Liga aheeana,
declanşind cel de-al doilea război macedonean (200-197 î.Chr.). Era un război care marca începutul
imixtiunii romane pe scară largă în spaţiul grecesc. O victorie decisivă obţinută în anul 197 î.Chr. în
ţhessalia, la Kynoskefalai, de către T. Quinctius Flaminius a impus o nouă pace prin care Macedonia
se vede nevoită să renunţe la teritoriile cucerite în Tracia şi Asia Mică, îşi retrage garnizoanele din
oraşele greceşti, recunoscând deplina libertate a acestora. Prin condiţiile păcii impuse Macedoniei,
Roma îşi va permite să joace rolul de eliberator al oraşelor greceşti. În virtutea acestei imagini, la
jocurile istmice de la Corinth (196 î.Chr.), T. Flaminius proclamă solemn în faţa reprezentanţilor
polisurilor independenţa şi libertatea tuturor grecilor. Era vorba doar de un joc politic, în realitate
Roma nu făcea altceva decât să înlocuiască hegemonia macedoneană cu propria sa dominaţie.
Acest fapt devine vizibil la scurt timp prin implicarea directă a Romei în conflictele interne
dintre polisurile greceşti, conflicte în care ea sprijinea partidele aristocratice. Prin instalarea
controlului roman asupra oraşelor greceşti, echilibrul de forţe din estul mediteranean se deteriorează,
neliniştind statele din zonă. Dintre acestea, Siria elenistică va reacţiona prima prin regele Antiochos al
III-lea. El a încercat să ocupe în Asia Mică şi M. Egee poziţiile pe care le-a pierdut Filip V, punând
stăpânire chiar şi pe unele oraşe (Lampsacus, Smirna) pe care romanii le proclamaseră libere şi care
acum cereau ajutorul Romei. Aceste acţiuni, la care se adaugă şi faptul că Antiochos III îl adăpostea
pe Hannibal, vechiul şi înverşunatul duşman al romanilor, alungat din Cartagina, vor determina un
conflict direct între Roma şi regatul Siriei.
Roma se vede astfel nevoită să intervină, pornind primul război în Siria (191-188 î.Chr.).
Antiochos va încerca să speculeze nemulţumirile apărute în oraşele greceşti împotriva romanilor,
organizând o expediţie în Grecia. Romanii vor reuşi să înfrângă la Termopile (191), trupele siriene,
aceasta fiind dublată şi de o victorie navală obţinută în apropierea insulei Kios. În continuare, armata
romană condusă de L. Cornelius Scipio (Asiaticus) va trece Hellespontul în Asia Mică unde va obţine
o nouă victorie în bătălia de la Magnesia (189). Prin pacea de la Apameea (188), Antiochos II a
pierdut teritoriile din Asia Mică până la M. Taurus, fiind obligat să renunţe la flota de război, precum
şi să plătească o despăgubire de război (15.000 de talanţi). Romanii nu vor transforma teritoriile
smulse Siriei din Asia Mică în provincie romană, ci se vor mulţumi să proclame libertatea oraşelor
greceşti de pe coastă, iar unele teritorii de aici vor fi cedate aliaţilor ei, Pergam şi Rhodos. Roma
ajunge astfel cea mai mare putere maritimă şi militară în Mediterana orientală.
Renaşterea unei Macedonii puternice sub noul rege Perseu, a creat noi temeri pentru Roma,
ducând în cele din urmă la al treilea război macedonean (171-168) care s-a încheiat prin victoria de
la Pydna din anul 167, repurtată de L.Aemilius Paulus, care îl capturează pe Perseu. Aceasta semnifica
sfârşitul Macedoniei independente, care a fost dezmembrată în patru părţi separate, iar curând, în faţa
anarhiei în care a căzut Grecia, romanii au transformat-o în provincie (148 î.Chr.)
Pe lângă dezmembrarea regatului macedonean, după victoria de la Pydna politicaromană faţa
de Orientul elenistic înregistrează o modificare semnificativă. Roma îşi urmăreşte interesele fără
menajamente, renunţând la masca de campioană a libertăţii pentru oraşele greceşti şi trecând la o
stăpânire mult mai directă asupra acestora. marchează şi o nouă cotitură în politica romană faţă de
Orient. Oraşele greceşti care s-au arătat ostile în cursul războiului au fost pedepsite. Conducătorii celor
două ligi (etolică şi aheeană) au fost judecaţi la Roma. Teritoriul Epirului a suferit crunte represalii, o
parte a populaţiei fiind transformată în sclavi. În Asia Mică, Roma va limita pretenţiile de
independenţă a insulei Rhodos, luându-i teritoriille cedate după războiul cu Siria. Pe plan economic,
acesteia i s-a dat o gravă lovitură prin declararea insulei Delos ca port liber. Această iniţiativă a ruinat
comerţul Rhodosului şi a susţinut activitatea negustorilor italici care încep să canalizeze spre Roma
bogăţiile Orientului. Astfel, spre mijlocul sec. II î.Chr., după cucerirea Cartaginei (146 î.Chr.) şi
realizarea unei masive expansiuni în Orient, Roma ajunsese să controleze întregul bazin mediteranean,
M. Mediterană însăşi fiind numită de romani "marea interioară" (mare interum) sau "marea noastră"
(mare nostrum). În Asia Mică, Roma a reşit să obţină pe căi politico-diplomatice ceea ce, în alte părţi,
dobândise doar prin forţa armelor. Astfel, prin acţiuni combinate de persuasiune şi intimidare, Roma îl
va determina pe ultimul rege al Pergamului, Attalos III, să lase moştenire regatul său romanilor, care
va fi transformat în provincie sub numele de Asia (133). Doar anumite zone din Libia, Egipt şi Asia nu
fuseseră încă anexate Romei (încorporarea lor are loc până la sfârşitul sec.I î.Chr.). Ca urmare, în a
doua jumătate a sec II î.Chr., Roma a reuşit să creeze ceea ce mentalităţile vremii considerau a
reprezenta un stat "mondial". Marile resurse materiale şi umane exploatate de Roma în beneficiul său
îi vor asigura o dezvoltare accelerată şi o preponderenţă politică necontestată în bazinul mediteranean.
ªi în sec. I î.Chr. Orientul a constituit pentru Roma principala problemă în politica externă. Cel
mai primejdios adversar al Romei, singurul care a periclitat serios expansiunea romană în Orient, a
fost Mithridate VI Eupator, regele Pontului, care domina întinse teritorii în jurul M. Negre. Romanii
au avut nevoie de trei războaie pentru a-l învinge.
În primul război (89-84 î.Chr.), Mithridate a invadat provincia romană Asia şi a dispus
masacrarea romanilor din provincie, al căror număr se presupune că era de 80.000. În continuarea
acţiunilor sale, Mithridate a debarcat în Grecia, unde s-au revoltat împotriva romanilor Atena, Sparta
şi alte cetăţi. Cu mari eforturi, Sulla, care primise comanda operaţiunilor din Orient, l-a biruit pe
Mithridate, ocupând Atena, unde mişcarea antiromană era condusă de filosofi stoici şi epicureici.
În anul 83 î.Chr. începe al doilea război, prilejuit de moartea regelui Nicomedes al Bithiniei,
care, prin testament, lăsa moştenire Romei regatul său. Neacceptând acest aranjament, Mithridate
ocupă Bitinia. Împotriva sa senatul îl trimite pe Lucullus care abia în anul 71 î.Chr. reuşeşte să-l
înfrângă şi să recucerească Bithinia.
Deşi înfrânt, Mithridate VI Eupator reia ostilităţile cu Roma. Ca urmare, în 66 î.Chr. lui
Pompei îi este încredinţată comanda supremă în Orient, împotriva lui Mithridate VI. Încheind o alianţa
cu parţii, acesta îl atacă pe Mithridate, silindu-l să se retragă în Armenia şi apoi în Crimeea. În
urmărirea lui Mithridate, Pompei pătrunde în M. Neagră, făcând să dispară principalul duşman al
Romei timp de un sfert de veac.
3.3.4. Extinderea dominaţiei romane în vestul M. Mediterane
Roma a dus o politică constanta de extindere a dominatiei sale în bazinul mediteranean. În
expansiunea sa spre vest, Roma a folosit cu precădere calea armelor deoarece popoarele barbare pe
care urmărea să le subordoneze considerau propria libertate drept o condiţie esenţială a existenţei lor.
Cucerirea şi pacificarea Spaniei, începute de Scipio Africanus, au fost de lungă durată şi
întrerupte de numeroase revolte ale populaţiilor iberice, reprimate cu duritate de legiunile romane.
Astfel, răscoala celtiberilor, începută spre mijlocul sec. II î.Chr., a fost înăbuşită, după lungi
confruntări, în 133, de către P.C. Scipio Aemilianus prin cucerirea şi distrugerea nucleului rezistenţei
acestora, oraşul Numantia. Două provincii romane (Hispania Ulterior şi Hispania Citerior) vor
încorpora teritoriile cucerite în spaţiul iberic.
Pentru a realiza un control direct asupra Hispaniei, prin legături pe uscat, Roma va căuta să-şi
asigure un culoar de comunicaţie în sudul Galliei. Profitând de conflictele care-i opuneau pe aliaţii lor
din colonia Massalia ligurilor şi gallilor, Roma va reuşi să obţină dominaţia asupra sudului Galliei,
cuprinsă între Alpi şi Pirinei, teritoriu care va deveni provincie (Gallia Narbonensis, 120).
Un element nou care intervine spre sfârşitul sec. II î.Chr.îl reprezintă invazia cimbrilor şi
teutonilor (109-101 î.Chr.), primul atac germanic masiv lansat împotriva teritoriilor romane. Barbarii,
coborând dinspre nordul continentului, invadează Gallia Narbonensis, punând în pericol şi stăpânirea
romană asupra nordului Italiei. După ce provoacă mai multe înfrângeri armatelor romane, C.Marius
reuşeşte să-i nimicească în două confruntări sângeroase pe teutoni în bătălia de la Aquae Sextiae (102),
în Gallia Narnonensis, iar pe cimbrii pătrunşi în valea Padului, la Vercellae (101).
Spre sfârşitul sec. II î.Chr., unele evenimente care se produc în nordul Africii vor ameninţa
interesele romane, determinând o implicare armată a Romei împotriva lui Iugurtha, regele numizilor,
foştii aliaţi ai Romei în timpul războaielor punice. Acest război (111-105 î.Chr.), imortalizat de pana
lui Salustius, a fost un conflict local, amplificat în ochii opiniei publice romane de complicaţiile
politice interne, pe care le-a generat la Roma coruperea aristocraţiei romane de către neînsemnatul
rege numid prin crearea unei grupări politice care-l susţinea.
Încorporarea întregului teritoriu al Galliei în graniţele Republicii romane va fi realizat de
Cezar (58-51 î.Chr.) care va fixa frontiera romană pe Rin. Agricultori şi crescători de animale, gallii
erau în acelaşi timp iscusiţi meşteri în prelucrarea lemnului şi a metalului, derulând o intensă activitate
comercială. Disputele şi rivalităţile dintre triburi determină incapacitatea gallilor de a se constitui într-
o entitatw politică durabilă, deşi din punct de vedere lingvistic, religios sau al organizării sociale
aparţin unei culturi comune.
Ocazia pentru o intervenţie în Gallia este dată de perturbările produse de triburile suevilor
conduşi de Ariovist, o populaţie germanică, care, înaintând spre sudul Germaniei, determină migrarea
spre vest, în Gallia, a helveţilor. Cezar, în calitate de guvernator al Galliei Narbonensis (58), profită de
apelul lansat de hedui, care se simţeau ameninţaţi, pentru a iniţia cucerirea întregii Gallii. După ce îi
înfrânge pe helveţii din sud-estul Galliei, iese victorios şi din confruntarea cu Ariovist, care este
obligat să se refugieze peste Rin.
După respingerea popoarelor germanice, în mai puţin de cinci ani, Cezar, pornind în anul 58
î.Chr. din Gallia narboneză, a ocupat întreaga Gallie şi a zdrobit o mare răscoală, condusă de
Vercingetorix. Astfel, imperiul teritorial al romanilor iese din zona pur mediteraneană şi tinde să-şi
stabilească graniţele pe limite naturale, cum erau Rinul în vest şi Eufratul în estul asiatic. În
continuare, cel puţin până la domnia lui Traian (98-117), romanii se vor strădui mai ales să
consolideze aceste frontiere şi să completeze cuceririle efectuate anterior.

3.3.5. Societatea romană în timpul Republicii

3.3.5.1. Organizarea teritoriilor cucerite
Începând cu sfârşitul primului război punic (241 î.Chr.), teritoriile cucerite vor fi organizate în
provincii (primele au fost Sicilia, Corsica şi Sardinia). La sfârşitul Republicii, Roma poseda 14
provincii, dintre care 8 în Europa. Când o ţară învinsă şi supusă autorităţii sale era transformată în
provincie romană, senatul preciza printr-o lege (lex provincialis) cum va fi organizată aceasta şi
obligaţiile sale. În fruntea fiecărei provincii era aşezat un guvernator cu rang de pretor, propretor sau
proconsul. Reprezentant atotputernic al Republicii, guvernatorul era, în acelaşi timp, comandant şi
judecător suprem, fiind sprijinit în administrarea provinciei de mai mulţi subordonaţi (legati), de un
chestor trezorier, ca şi de o camarilă constituită din prieteni şi consilieri veniţi cu el de la Roma.
În teritoriile cucerite, Roma a confiscat vaste domenii care au aparţinut foştilor regi şi
nobilimii, care devin proprietatea popurului roman - ager publicus. Administrat de senat, acest
domeniu public furniza statului venituri importante. Pe de altă parte, fiecare provincie trebuia, ca semn
de supunere, să achite un tribut (contribuţie în bani sau în produse; sicilienii predau a zecea parte din
recoltă). Aceste impozite nu erau percepute de către magistraţii romani, ci erau arendate unor "oameni
de afaceri", aşa-numiţii publicani, care vărsau visteriei sumele cerute şi luau de la locuitorii
provinciilor tributuri mult mai mari, realizând astfel enorme beneficii. Magistraţii înşişi, care-şi
exercitau în principiu gratuit funcţiile, profitau adesea de posibilitatea care le era oferită pentru a se
îmbogăţi. Datorită acestor practici, agravarea situaţiei populaţiilor supuse va determina, în ciuda
numeroaselor trupe staţionate în provincii, ca răscoalele să fie frecvente, deseori de o amploare
deosebită.

3.3.5.2. Viaţa economică

O bună parte a istoriei sale, Roma a fost dominată de mentalităţi caracteristice unei societăţi
preponderent agrare. Chiar şi în perioadele mai târzii, agricultura, viaţa la ţară, vor reprezenta nu
numai valori economice, ci şi etice şi morale. În perioada de început a Republicii, terenurile agricole
erau împărţite în proprietăţi particulare şi de stat (ager publicus). In legislaţia romană apare
permanentă preocuparea de asigurare a cât mai multor cetăţeni cu pământ, precum şi dreptul de
transmitere a acestuia prin moştenire. Contradicţiile dintre patricieni şi plebei, pe lângă latura politică,
a avut şi o clară tentă economică concretizată în disputa asupra terenurilor care intrau în ager publicus.
Tendinţei permanente manifestate de patricieni pentru acapararea unor terenuri cât mai extinse din
ager publicus li se vor opune reprezentanţii plebei care încercau să asigure accesul egal al tuturor
cetăţenilor asupra terenurilor aflate în proprietatea statului.
Extinderea stăpânirii romane în bazinul mediteranean a avut consecinţe economice şi sociale
deosebite. Roma a cunoscut de la începutul sec. III î.Chr. un considerabil aflux de bogăţii provenite
din noile teritorii cucerite (metale preţioase, obiecte de artă aduse de învingători, grâu din provincii,
prizonieri de război ajunşi sclavi, tributuri etc.). În circuitul economic au fost atrase teritorii cu un
potenţial productiv considerabil şi cu un important potenţial uman.
Bogăţiile rezultate în urma războaielor purtate de Roma au fost direcţionate în bună parte,
având în vedere valorile aristicraţiei romane, pentru achiziţionarea suplimentară de pământ, fapt ce a
încurajat dezvoltarea marilor posesiuni agrare. Agricultura se practică pe scară largă în Italia şi în
provinciile cucerite. În limitele tehnologiei antice, ea tinde spre o producţie intensivă. Se dezvolta
viticultura, cultura măslinului, însă şi produsele cerealiere. Tendinţa generală în epocă a fost aceea de
răspândire a marilor domenii (numite latifundia în epoca imperială), rezultate prin cumpărări, prin
expropriere forţată sau prin acapararea unor părţi din ager publicus. Acestea vor fi puse în valoare prin
munca numeroşilor sclavi a căror sursă principală au reprezentat-o războaiele victorioase ale Romei,
completată apoi şi de comerţul cu sclavi, înfloritor în a doua jumătate a sec.I î.Chr.
Deşi agricultura a constituit ramura principală a economiei romane, treptat meşteşugurile şi
comerţul câştigă o pondere tot mai însemnată. În secolele II-I î.Chr. în Italia se dezvoltă o bogată
producţie artizanală, pe care doar atelierele meşteşugăreşti din Orient pot s-o concureze. În activitatea
productivă este sesizat un fenomen de pronunţată specializare în domeniul meşteşugurilor. Cato cel
Bătrân ("De agricultura") aminteşte pe cele de la Capua (vase de bronz), Campania (unelte de fier) sau
Roma (ateliere de ţesături).
Poziţia geografică a Romei îi asigură un important rol comercial, aceasta dezvoltând un amplu
sistem de relaţii cu diferite oraşe italice, creindu-se în acest scop un complex sistem de comunicaţii.
Se vor dezvolta trei artere principale: Via Appia (spre sud, prin Capua, până la Beneventum), Via
Flaminia (spre nord-est la litoralul Adriaticii, asigurând accesul spre valea Padului) şi Via Aurelia
(spre Etruria). Pe lângă evidentul rol economic, aceste artere aveau şi un rol strategic, asigurând
deplasarea rapidă a trupelor romane spre zonele de conflict.
Dezvoltarea meşteşugurilor şi a schimburilor comerciale vor determina, spre începutul sec. III
î.Chr., trecerea de la schimbul de produse, la folosirea monedei. O caracteristică a comerţului roman o
constituie dezzechilibrul existent între importuri şi exporturi, primele fiind constant mai mari. Ca
urmare, se produce o scurgere de valori dinspre Roma spre provincii sau alte state, o parte a deficitului
fiind compensat prin producţia minelor de argint din Hispania. Italia a rămas mult timp o exportatoare
de produse agricole, în principal, impotrând în schimb articole de lux, cu precădere din Orient. Treptat
apar şi în Italia centre comerciale precum Puteoli, care deţinea monopolul comerţului cu Alexandria
sau Ostia, portul principal al Romei. Schimburile comerciale erau condiţionate în bună parte de
activităţile cămătăreşti. Se va constitui un important capital comercial şi cămătăresc, în derularea
căruia rolul principal era deţinut de publicani (arendaşii de impozite). Majoritatea publicanilor
proveneau din clasa cavalerilor, sfera lor de activitate extinzându-se treptat din provincii şi asupra
Romei.

3.3.5.3. Societatea romană

 Mutaţiile sesizate în domeniul economic sau politic determină o transformare radicală a
societăţii, a structurilor sociale, a moravurilor.Categoriile înstărite au fost marile beneficiare ale
cuceririlor romane. Nobilimea şi-a constitut imense domenii (latifundia) prin închirierea unor teritorii
din domeniul public sau răscumpărând pe cele ale micilor proprietari ruinaţi. Marii proprietari
dispuneau prin munca sclavilor, recrutaţi din rândul numeroşilor prizonieri de război, de o mână de
lucru ieftină. Pentru a rezista concurenţei produselor venite din provincii, bună parte din marii
latifundiari, dispunând de capital, îşi transformă domeniile în teritorii pentru creşterea animalelor sau
pentru cultivarea viţei de vie, măslinului sau a aborilor fructiferi.
Datorită mutaţiilor din viaţa economică, în primele secole ale Republicii începe procesul de
înlocuire a vechii aristocraţii gentilice, bazată pe legăturile de sânge, cu noua nobilime patriciano-
plebee. În constituirea ei factorul economico-social joacă rol determinant. În rândurile patriciatului
pătrund tot mai mulţi reprezentanţi ai triburilor italice din afara Romei.
Corespunzător rolului crescând al noii nobilimi, se constată şi o accentuare a rolului senatului
care devine, din a doua jumătate a sec.III î.Chr., principala instituţie politică din societatea romană.
Datorită acestui fapt, nobilimea începe să fie desemnată sub numele de nobilime senatorială, care de la
începutul sec.II î.Chr. devine o adevărată castă închisă care deţine monopolul majorităţii
magistraturilor superioare.
Senatorii tind să constituie o aristocraţie a marilor proprietari de pământ, întrucât încă din sec.III
î.Chr., camăta, operaţiile financiare şi comerţul erau interzise membrilor senatului. Aristocraţia
senatorială se simţea ataşată de idealurile unei republici tradiţionaliste. Spre sfârşitul sec. II î.Chr. unii
senatori militează pentru reforme destinate reechilibrării edificiului social-politic roman.
În lumea romană se reliefează noi interese o dată cu apariţia unei adevărate burghezii,
categorii sociale desemnată prin termenul de "oameni noi", cavalerii (equites), proveniţi din lumea
afacerilor şi ai finanţei (publicani, arendaşi de impozite). De asemenea, comerţul a îmbogăţit cavalerii,
care devin o categorie socială puternică şi activă. Deşi deţineau importante mijloace financiare şi
economice, cavalerii aveau îngrădit accesul la funcţiile mai importnate care constituiau un monopol
apărat cu străşnicie de nobilimea senatorială. Diferenţierile de natură economică şi politică dintre
nobilimea senatorială şi cavaleri vor genera conflicte tot mai profunde în a doua jumătate a sec.II
î.Chr.
În schimb, clasa proprietarilor mici şi mijlocii, care constituise osatura societăţii romane, s-a
restrâns numeric. Mulţi dintre reprezentanţii săi au dispărut în numeroasele războaie purtate de Roma.
Dovada evidentă a scăderii numărului proprietarilor de pământ (asidui) a fost oferită de dificultăţile
recrutării soldaţilor pentru legiunile romane. Expansiunea romană a fost înfăptuită cu o armată formată
din agricultori. După anul 200 î.Chr. Roma s-a văzut obligată să menţină în mod permanent trupe în
afara Italiei. Absenţa îndelungată a ţaranilor soldaţi plecaţi în campanii a înlesnit expropierea
pământurilor lor şi uzurparea drepturilor comunale asupra lui ager publicus. Pe de altă parte,
împrumuturile contractate în vederea reluării activităţii prodictive, ca şi afluxul de grâu mai ieftin din
provincii sau concurenţa marilor proprietari au cauzat ruinarea multora dintre proprietarii mici şi
mijlocii. Din această cauză, începând cu sec. III î.Chr., problema pământului şi cea a datoriilor, devin
cardinale. Pentru a diminua aceste focare de nemulţumire, sunt create colonii, atât în Italia cât şi în
exteriorul ei, populate de veterani.
Ca urmare, asistăm la o emigraţie masivă din Italia către Orient a romanilor şi italicilor
deposedaţi de pământ căutând în noile teritorii să dobândească prin intermediul intreprinderii private
parte din beneficiile care reveneau cuceritorilor. Mulţi dintre proprietarii deposedaţi de loturi au intrat
în armata constituită de C. Marius, acceptând condiţia de soldat profesionist.
Efectivele plebei urbane au crescut o dată cu sărăcirea clasei mijlocii ţărăneşti, ruinată şi
deposedată de bunurile lor şi a foştilor meseriaşi concuraţi de utilizarea muncii sclavilor în marile
ateliere. La Roma, creşterea teritoriilor ocupate a atras un număr mare de emigranţi, fără resurse:
italici dezrădăcinaţi, greci în căutare de protectori şi, mai ales, liberţi din toate seminţiile care formau o
masă nevoiaşă şi trândavă.
Fără ocupaţie şi făra resurse, aceştia trăiau din distribuirea gratuită a grâului sau se aşezau sub
protecţia celor bogaţi a căror clientelă o formau. Această mulţime leneşă şi turbulentă, atrasă de jocuri,
circ şi curse de cai, îşi pierde virtuţile civice care o caracteriza în primele secole ale Republicii, fiind
gata să-şi ofere serviciile oricărui plătea.
Plebea şi-a găsit apărători chiar în sânul aristocraţiei, la oameni influenţaţi de ideile formulate de
filozofii greci, în numele dreptăţii.
Alături de plebe se afla şi mulţimea de sclavi, rezultată din războaiele de cucerire. În mediul
rural aceştia erau folosiţi la muncile agricole pe marile domenii, în cariere sau în mine. La oraş
practicau variate meserii, putând ajunge chiar în posturi de conducere (secretar, intendent, educatori
etc.).
În secolul al II-lea î.Chr. echilibrul existent în cadrul societăţii romane devine precar datorită
dispariţiei impozitelor directe, a ocolirii treptate a serviciului militar de către cei bogaţi, care se limitau
tot mai mult la sarcinile de comandă, a potenţării generale a statului şi a privilegiilor unei aristocraţii
conducătoare. Poziţia acesteia nemulţumea masa cetăţenilor romani, care resimţeau tot mai intens
inadecvarea între instituţiile oraşului-stat şi expansiunea imperială a Romei. ªi aliaţii italici ai
romanilor erau nemulţumiţi, întrucât se simţeau prea împovăraţi de numeroasele sarcini militar-
financiare, fără a avea acces la toate avantajele oferite de cetăţenia romană.
În anul 107 î.Chr., spre a rezolva problemele ridicate de necesitatea unor efective militare
sporite, C. Marius, devenit consul, iniţiază cea mai profundă reformă a armatei romane, reformă care
va avea urmări profunde în istoria cetăţii eterne. Până atunci, armata republicană era constituită din
cetăţeni chemaţi sub arme când patria avea nevoie, pe propria lor cheltuială, prin urmare nu foarte
eficientă deoarece aceştia nu aveau o pregătire militară specială. Pe de o parte, o asemenea armată
bloca şi îndepărta de muncile agricole pe numeroşii mici proprietari.
Prin reforma sa, C. Marius constituia o armată permanentă, profesionistă. Cel care alegea
cariera militară se bucura timp de 20-25 de ani, cât dura serviciul militar, de soldă, de prăzi, iar după
lăsarea la vatră era împroprietărit. Trupele auxiliare, constituite din necetăţeni romani, au fost şi ele
reformate. La terminarea serviciului militar, veteranii primeau cetăţenia romană şi erau împroprietăriţi.
Reforma lui Marius a constituit o importantă supapă a tensiunilor sociale din societatea
romană, cei lipsiţi de proprietate putând alege acum cariera armelor. În schimb, ceea ce C. Marius nu a
calculat, a fost faptul că această armată profesionistă încetează să mai fie o expresie a poporului
roman. Devotamentului civic care caracteriza armata în primele secole ale Republicii i se substituie
acum fidelitatea necondiţionată faţa de comandantul său, care oferă soldaţilor părţi din prada de război
şi diverse alte avantaje. Armata devine astfel un instrument de putere în mâinile unor generali
ambiţioşi care nu vor ezita să se folosească de ea pentru a-şi impune voinţa. Consecinţele acestei
reforme pentru evoluţia structurilor politice au fost incalculabile. Astfel, o reformă care viza întărirea
statului roman s-a transformat în generatoare a războiului civil.

3.3.5.4. Contradicţii sociale şi politice în societatea romană

Evoluţia social-economică a Republicii romane determină apariţia unor fenomene de criză
care îmbracă forme diverse şi împlică dferite straturi ale societăţii romane. Criza care va marca
punctul culminant în sec.I î.Chr. a fost determinată, pe de o parte, de dezechilibrele şi conflictele
social ce decurgeau din cuceririle romane, iar pe de altă parte din constrângerile politice care cereau ca
întinsul stat al Romei, un adevărat imperiu, să aibă un executiv puternic. În sânul oligarhiei romane se
confruntă nobilimea senatorială, care ţine să-şi păstreze privilegiile şi noua aristocraţie financiară care
doreşte reforme menite să-i permită să joace şi un rol politic pe măsură. Ca urmare, spre sfârşitul sec.II
î.Chr. (după 133), clasa conducătoare romană se va împărţi în două facţiuni: a) a nobilimii senatoriale
care înţelege să-şi păstreze vechile privilegii (optimates) şi b) cei care influenţaţi de idealul grec de
justiţie şi umanitate, sprijinindu-se pe plebe, formează partidul popular (populares). Tensiunea socială
acumulată în timp antrenează, începând cu mijlocul sec.II î.Chr., o instabilitate politică care se traduce
prin punerea în discuţie a instituţiilor tradiţionale şi prin escaladarea violenţei.
Sistemul republican a fost subminat prin contradicţiile existente între diferitele categorii
sociale, un rol în cadrul acestora îl deţineau cele care vizau imensa masă a sclavilor. În aceste condiţii,
se produc ample răscoale ale sclavilor, investite atât cu caracter social, cât şi cu tendinţă antiromană.
Între anii 136 şi 132 î.Chr. se desfăşoară prima mare răscoală a sclavilor din Siciia, sub conducerea
sirianului Eunus şi a cilicianului Kleon. Sclavii răsculaţi cuceresc Agrigentum, procalamă ca rege pe
Eunus, sub numele de Antiochos, bat monedă şi îşi statornicesc o capitală, Enna. Ei reuşesc să
înfrângă trei armate consulare până când sunt zdrobiţi.
Pe de altă parte, în 133 î.Chr., Attalos II, regele Pergamului, moare fără urmaşi legitimi şi lasă
statul său moştenire romanilor. Dar Aristonikos, fiu nelegitim al altui rege al Pergamului (Eumenes
II), se răscoală sprijinindu-se pe păturile sărace, pe sclavi şi pe liberţi. El crează un stat al soarelui, al
heliopolitanilor, care preconiza egalitatea socială. În bătălia de la Leukai (129 î.Chr.), răsculaţii îi
înving pe romani, capturând pe consulul P.Licius Crassus. Curând însă insurgenţii sunt înfrânţi, iar pe
teritoriul Pergamului este creată provincia romană Asia, prima posesiune romană pe continentul
asiatic.
O nouă răscoală a sclavilor din Sicilia se desfăşoară între 104-101 î.Chr. şi lichidată cu mare
greutate prin intervenţia forţelor romane.
Între anii 73-71 î.Chr. republica romană este ameninţată de o nouă zguduire internă, răscoala
sclavilor din Italia, condusă de Spartacus, un sclav trac evadat din şcoala de gladiatori de la Capua.
Mişcarea s-a extins rapid în sudul Italiei, unde a încorporat 60.000 de sclavi, care reuşesc să biruie
armatele consulare. ªi această răscoală avea un caracter antiroman, pe lângă cel social, întrucât
răzvrătiţii s-au îndreptat la un moment dat spre nord, cu scopul de a părăsi Italia pentru a-şi recâştiga
libertatea. În anul 71 î.Chr., lângă Brundisium, Spartacus este înfrânt de legiunile romane conduse de
M. Licinius Crassus, căruia i se alătură Pompei, sosit din Hispania şi Lucullus, venit din Macedonia.
Represiunea este deosebit de sângeroasă: 60.000 de sclavi sunt ucişi, iar 6000 sunt răstigniţi pe via
Appia, drumul ce lega Roma şi Capua.
Marii proprietari, înţelegînd pericolul ce-l prezintă cohortele de sclavi, instituie treptat
sistemul colonatului, al aşezării de oameni liberi cu contract pe latifundii. De asemenea, a sistemului
de eliberare parţială a sclavului care devine un casatus, primind un pecunium, o avere în folosinţă, îşi
poate constitui o familie. Servii casati, ca şi colonii, dau o parte din recoltă proprietarului.

3.3.5.4.1. Reformele fraţilor Gracchi

Răscoalele sclavilor, adâncirea contradicţiilor în cadrul societăţii romane au reprezentat
semnele unei crize sociale de proporţii care ameninţa înseşi bazele sistemului republican. În teritoriul
rural al Italiei, procesul de ruinare al proprietarilor mici şi mijlocii continuă să se accentueze.
Reprezentanţii acestei ţărănimi deposedate îngroşau rândurile plebei orăşeneşti, reprezentând un
ferment revoluţionar. În acest fel, problema agrară a revenit în actualitate în a doua jumătate a
secolului al II-lea î.Chr. Este de remarcat faptul că în rândul nobilimii romane existau glasuri care se
ridicau în favoarea refacerii ţărănimii libere, această pătură socială fiind încă privită ca bază a
sistemului de recrutare pentru armata romană. În senat se cristalizează treptat un curent de opinie tot
mai puternic în favoarea împărţirii de terenuri pe seama ţăranilor ca mijloc de consolidare a statului
roman.
Deşi în sec. II î.Chr. tribunii poporului au continuat să fie aleşi din rândul aristocraţiei, iar
activitatea lor politică era legată de aspiraţiile tradiţionale ale acesteia, ei vădeau o tendinţă crescândă
de a se plasa în fruntea nemulţumirilor diferitelor categorii sociale. Doi reprezentanţi ai nobilimii
romane reformiste se vor implica în rezolvarea gravei crize sociale născută din ruinarea micii
proprietăţi şi pentru găsirea forţelor de mobilizat pentru armată: Tiberius şi Caius Gracchus.
În vederea însănătoşirii vieţii economice şi sociale, Tiberius Grachus, nepot al lui Scipio
Africanul, devenit tribun al plebei în anul 133 î.Chr., va încerca să reconstituie clasa proprietarilor
mici şi mijlocii, propunând o lege agrara (lex sempronia) care limita întinderea latifundiilor la 500 de
iugere (iugera, adică 125 ha). O comisie constituită din trei persoane trebuia să împartă în loturi
pământul reluat de stat în virtutea acestei legi, care urma să fie arendate ţăranilor romani săraci sau
lipsiţi de pământ. Cu toată opoziţia senatorială, T.Gracchus supune şi obţine adoptarea proiectului de
lege de către adunarea poporului. Încercând să candideze la un nou mandat de tribun pentru anul 132
spre a impune noi legi cu caracter social (înzestrarea săracilor din moştenirea lui Attalos III, crearea de
noi colonii romane şi adoptarea unei legislaţii privitoare la reducerea serviciului militar pentru micii
proprietari), senatorii conservatori îl acuză de tendinţe dictatoriale şi determină izbucnirea unei revolte
împotriva lui. Ca urmare, T. Gracchus este ucis pe Capitoliu împreună cu câteva sute din partizanii săi.
Cu o amploare nouă, programul său a fost reluat de Gaius Gracchus, fratele său, devenit
tribun al plebei în 123 î.Chr. Înţelegând că nu se putea obţine un rezultat durabil decât printr-o
profundă reformă a statului, T. Gracchus a impus un pachet de legi favorabile plebei şi italicilor.
Pentru a izola gruparea nobilimii senatoriale conservatoare (optimates), C. Gracchus se sprijină pe
cavaleri (populari) cărora le oferă perceperea impozitelor în noua provinci Asia, pe plebea romană
care beneficiază de vânzări de grâne la preţuri scăzute sau pe aliaţi, populaţia italică căreia îi propune
un statut mai favorabil, cetăţenia romana. Nobilimea senatorială declanşează o campanie de
discreditare a lui C. Gracchus, acesta fiind acuzat de sacrilegiu pentru că ar fi fondat o colonie pe locul
fostei Cartagina, de faptul că acordarea dreptului de cetate ar fi defavorabil plebei. Această atitudine
determină declanşarea unei revolte populare, astfel că C. Gracchus nu mai este reales pentru anul 121,
fiind ucis, ca şi fratele său, impreună cu trei mii dintre adepţii săi.
Egoismul partidei optimates împiedică astfel reformarea republicii romane. Aristocraţia
senatorială consolidându-şi puterea îşi continuă politica sa de conservatorism social, fără a încerca
rezolvarea gravelor probleme existente.
Cu toate acestea, acţiunile fraţilor Gracchi, modeste dacă se iau în considerare rezultatele
practice, s-au revelat importante, ele provocând în ultimă instanţă formarea unui partid al popularilor,
al căror conducători vor fi adversarii partidului senatorial, al optimaţilor, până la sfârşitul republicii.

3.3.5.4.2. Răscoala aliaţilor italici (91 î.Chr.)

Sfârşitul secolului II .i.Chr. a scos îm prim plan necesitatea rezolvării relaţiilor Italiei cu
Roma. Adâncirea frământărilor interne a determinat izbucnirea unei crize car va zgudui înseşi
fundamentele puterii romane. Aliaţii italici ai Romei, socii, beneficiari ai dreptului latin, erau
nemulţumiţi de dăinuirea şi agravarea unei situaţii care-i menţinea într-un stadiu de inferioritate în
raport cu cetăţenii romani şi de faptul că erau ameninţaţi să-şi vadă teritoriile ocupate de coloni în
urma aplicării legilor agrare. Deşi au participat alături de aceştia pe toate câmpurile de luptă, ei se
vedeau îndepărtaţi de la beneficiile rezultate din cuceriri şi cereau drept de cetate. Unii dintre italicii
stabiliţi la Roma reuşesc să intre pe listele de cetăţeni, sprijinind în luptele politice pe populari.
Optimaţii vor lua măsuri împotriva acestora, instituind un tribunal pentru epurarea listelor de alegători
(95), cei înscrişi ilegal fiind expulzaţi. Italicii alungaţi din Roma vor începe o intensă acţiune pentru
obţinerea dreptului de cetăţenie. Iniţiatorul unui proiect de lege privind acordarea cetăţeniei pentru
aliaţii italici, tribunul plebeu L. Drussus, va fi asasinat. Acest incident provoacă o puternică agitaţie în
întreaga Italie, determinând în cele din urmă deschiderea conflictului care va cuprinde aproape
întreaga peninsulă.
Se declanşează astfel un sângeros conflict în inima Italiei, cunoscut sub numele de război cu
aliaţii (socii). Această confruntare va avea caraacterul unui război civil. Italicii vor proclama separarea
de Roma, constituindu-şi un stat propriu, Italia, cu capitala la Corfinium. Răsculaţii îşi organizează o
administraţie proprie, copiată după modelul roman (senat, consuli, pretori etc.) şi o armată numeroasă.
După lupte grele, romanii îi înfrâng pe aliaţi, dar nobilimea senatorială va fi obligată să facă concesiile
până atunci refuzate: acordarea cetăţeniei romane tuturor italicilor (Lex Plautia-Popilia). Italia va ieşi
din acest conflict complet transformată: vechiul oraş-stat este în curs să devină o "naţiune" italică.

3.3.6. Războaiele civile din secolul I î.Chr.

În ultimul secol de existenţă, Republica romană se confruntă cu probleme politice complicate.
La Roma, de climatul de libertate relativă beneficiau categoria privilegiată conducătoare, dar şi plebea
cetăţenească. Dreptul de apel la popor, ca suprem judecător, asigură cetăţenilor romani garanţii de
integritate şi libertate personală. Forul Romei continuă să funcţioneze ca loc al întâlnirilor politice
deschise. Concomitent sporeşte rolul politic concret al adunărilor populare, în special al comiţiilor
tribute, devenite principalul organ legislativ al cetăţenilor de rând. Dar după anul 31 î.Chr., rolul
acestora se va diminua.
Deşi mulţi romani credeau ferm în regimul republican, totuşi procesul destrămării
"constituţiei" republicane era inevitabil datorită faptului că instituţiile tradiţionale erau supuse unei
destabilizări progresive. Deşi esenţialul puterii la Roma era deţinut de senat, autoritatea sa reală
cunoaşte o eroziune continuă, în cadrul procesului de adaptare a oraşului la imperiul pe care-l domina.
În acest cadru, două "partide" (facţiuni) îşi dispută întâietatea unei vieţi politice frământate, în
care abundă loviturile de forţă, războaiele, violenţa: "optimaţii" (optimates) şi "popularii"
(populares). Optimaţii militează pentru conservarea instituţiilor republicane, dar şi a privilegiilor
vechii nobilitas. Popularii preconizează iniţial reechilibrarea puterilor în stat, salvarea micii proprietăţi
agrare, reducerea datoriilor contractate de săraci şi se sprijină pe plebea de rând şi pe unii italici.
Ulterior aceste obiective ajung pentru ei subsidiare, ca elemente ale unei platforme propagandistice,
întrucât urmăresc distrugerea instituţiilor republicane şi promovarea puterii personale.
Conflictele cu barbarii, precum şi războiul socilor au scos în evidenţă incapacitatea structurilor
republicane de-a răspunde corespunzător necesităţilor momentului. Prăbuşirea formei de guvernământ
republicane, însă, a avut loc datorită războaielor civile care vor cuprinde o bună parte a secolului I
î.Chr. şi se vor încheia prin dictatura lui Octavianus şi instaurarea Imperiului. Deşi luptele care se
desfăşoară timp de trei sferturi de veac sunt numeroase, ele au o miză unică, indiferent de
personalitatea protagoniştilor. Problema principală era de a ştii în folosul cui (grup social sau
persoană) va fi exploatat imensul domeniu al cetăţii. Acum Roma va trece printr-o criză de creştere,
perioadă în care cetatea oligarhică, slăbită de războiul cu socii, se converteşte în Imperiu. Din această
cauză era necesar ca instituţiile să devină mai suple, uneori să se transforme radical, fapt ce a
determinat ciocniri grave şi multiple.
Perioada războaielor civile, bogată în evenimente, eroi şi episoade pitoreşti, prezintă totuşi o
unitate: vechea lume se clatină pretutindeni, instituţiile tradiţionale nu mai pot suporta greutatea
imperiului şi, în pofida oscilaţiilor, transformarea continuă, deşi confuz, până se adaptează la noile
necesităţi.
Primul episod al războaielor civile o reprezintă lupta între Caius Marius, exponentul
partidului popular şi C. Lucius Sulla, sprijinit de aristocraţia senatorială.
C. Marius, reprezentant al burgheziei italice, se distinge la început pe câmpurile de luptă din
Africa, unde îl învinge şi capturează pe regele numid Iugurtha. În condiţiile agravării pericolului
germanic la hotarul nordic, între 104-100 ocupă, an de an, consulatul şi, totodată, comanda supremă a
armatei. El a salvat Roma de o dublă invazie barbară, triumfând asupra teutonilor (102) şi asupra
cimbrilor (101). Aliindu-se cu partidul popular, aceste victorii îi aduc o poziţie predominantă în stat,
fiind salutat ca cel de al treilea fondator al Romei.

3.3.6.1. Dictatura lui Sulla

În perioada de apogeu a lui Marius, se remarcă un tânăr comandant al acestuia, Sulla. El s-a
impus în luptele cu cimbrii, precum şi în războiul socilor, astfel că în anul 88, graţie sprijinului acorda
de aristocraţia senatorială (optimaţii), a dobândit consulatul. În acelaşi an, senatul i-a încredinţat
conducerea forţelor armate din Răsărit în războiul împotriva lui Mithridate VI, regele Pontului.
Deoarece un tribun al plebei (P. Sulpicius Rufus) îi retrage comanda încredinţând-o lui
Marius, Sulla determină izbucnirea războiului civil în anul 88 î.Chr, când ocupă Roma prin forţa
armelor legiunilor sale. Era pentru prima dată în istoria Republicii când un general roman îşi lansa
armata împotriva Cetăţii Eterne şi o cucerea. Marius şi partizanii săi din partidul popularilor, refugiaţi
în Africa şi Hispania sub conducerea lui Sestorius, sunt scoşi în afara legii (hostes publici).
Sulla debarcă apoi în Grecia, raliată între timp cauzei lui Mithridate VI, cucereşte Atena şi
Pireul, apoi înfrânge în bătăliile de la Cheroneea şi Orchomenos forţele regelui Mithridate, încheind cu
acesta pacea de la Dardanos ( 85 î.Chr.) care restabilea dominaţia romană în Asia.
Popularii profită de absenţa lui Sulla din Italia şi, conduşi de consulul L. Cornelius Cinna,
ocupă, la rândul lor, Roma, preluând puterea spre sfârşitul anului 87. Sulla, victorios asupra lui
Mithridte, debarcă cu armata sa la Brundisium în sudul Italiei (83) şi, după o bătălie sângeroasă
desfăşurată la porţile Romei, nimiceşte pe susţinătorii lui Marius şi, sprijinit de optimaţi, instituie la
Roma propria sa putere personală. Represaliilor sălbatice ordonate de Sulla îi cad victimă peste 3.000
de persoane (40 de senatori, 1.600 de cavaleri ş.a.). Pentru restaurarea păcii şi impunerea unei noi
legislaţii, ca şi pentru reorganizarea statului în folosul aristocraţiei senatoriale, a fost suspendată
activitatea instituţiilor republicane, iar senatul i-a atribuit lui Sulla puteri extraordinare (dictatura).
Reformele sale social-politice şi constituţionale vizează consolidarea puterii oligarhiei
senatoriale şi lichidarea bazei popularilor. Prin noua constituţie (Leges Corneliae) senatul deţine
puterea supremă în stat, numărul senatorilor crescând de la 300 la 600. Puterea consulilor este
considerabil diminuată. Sulla reglementează cursus honorum (succesiunea magistraturilor), stabilind
limita minimă de vârstă pentru fiecare din ele, la care se adaugă o perioadă obligatorie de pauză de doi
ani între o magistratură şi alta. Autoritatea tribunilor plebei a fost diminuată, luându-li-se dreptul de
niţiativă legislativă, dreptul de veto, aceştia fiind excluşi şi din cursus honorum. Plebiscitul îşi pierde
valabilitatea, el devine lege doar cu aprobarea senatului. Cavalerii îşi pierd dreptul de-a face parte din
tribunale. De asemenea separă imperium (comanda militară) în imperium domi (exercitat la Roma, pur
civilă) şi imperium militarae (comanda militară ce se putea exerita numai în afara Italiei), pentru ca
nimeni să nu mai poată mărşălui asupra Romei. Fiid un conservator, Sulla impune austeritate în
moravuri, revenirea la tradiţia virtuţilor romane.
 În Asia a reorganizat finanţele provinciale, elaborând câte o lege de organizare pentru fiecare
provincie în parte (lex provinciae) care precizează obligaţiile fiecărei comunităţi. Perceperea
impozitelor din această zonă a fost retrasă cavalerilor. Prin măsurile luate, Sulla reuşeşte să stopoze
numeroasele abuzuri ale administraţiei provinciale.
Ajuns la putere cu sprijinul armatei, Sulla ia o serie de măsuri în sprijinul acesteia, cea mai
importantă fiind împărţirea terenurilor confiscate de la italici în favoarea celor 100.000 de veterania ai
săi. La Roma, Sulla a procedat la eliberarea unui mare număr de sclavi care aparţineau adversarilor săi
politici, cărora le este acordat dreptul de cetăţenie. Aceştia constituiau o masă uşor de manevrat pentru
dominarea vieţii politice.
Sulla îşi însuşeşte şi unele din insemnele exterioare ale monarhiei (se deplasa înconjurat de
gardă, bate monedă cu efigia lui, făcea dreptate stând pe tron şi era onorat ca zeu). Senatul începe să-şi
manifeste neliniştea în faţa puterilor nelimitate ale dictatorului , iar opoziţia, prin vocea lui Cicero,
contestă regimul său. Posibil ca această rezistenţa să explice gestul lui Sulla care, în anul 79 î.Chr.,
renunţă la dictatură, considerând misiunea sa reformatoare încheiată şi se retrage pe domeniul său din
Campania. Sulla a inaugurat o linie care va fi urmată de către reprezentanţii primului şi celui de-al
doilea triumvirat şi se va încheia prin înlocuirea sub Augustus a sistemului republican prin monarhie.
Reformele lui Sulla, ca reprezentant al oligarhiei senatoriale, loveau în interesele plebei şi ale
cavalerilor. Măsurile sale legislative au devenit în scurt timp ineficiente, fiind anulate (70 î.Chr.).
Pentru moment, prin acţiunea sa şi regimul său de teroare, Sulla a restituit Republica. Acum se
impun spre rezolvare multe din problemele pe care dictatorul le socotise încheiate. În Hispania, un
italic, Sestorius, se proclamă apărătorul compatrioţilor săi împotriva tiraniei romane. Pentru a-şi
redobândi autoritatea şi pentru înfrângerea rezistenţei acestuia, senatul îi conferă lui Pompeius un
comandament special (imperium proconsulare) în Hispania. Graţie calităţilor sale, Pompei restabileşte
în scurt timp ordinea în Hispania (71).
Războiul se reia în Orient împotriva lui Mithridate, în timp ce piraţii care-şi aveau bazele în
Cilicia paralizează comerţul în Mediterana orientală. În urma acestor evenimente, pe scena politică se
impun două personalităţi: Pompeius (Gnaeus Pompeius Magnus), care face parte din nobilitas,
aureolat de înfrângerea marianilor în Africa şi Hispania şi Crassus (Marcus Licinius Crassus), un
cavaler extrem de bogat, ajuns apoi în ordinul senatorial pe baza averii sale. Ales consul împreună cu
Crassus în anul 70, Pompei modifică sistemul politic impus de Sulla, restaurând atributele şi drepturile
tribunilor poporului.
Aprovizionarea cu cereale a Romei dependentă de provinciile îndepărtate era condiţionată de
securitatea căilor de comunicaţie maritime. Ori, acestea erau ameninţate de piraţii din Mediterana care
interceptau convoaiele de cereale.
Lui Pompei, în 67 î.Chr. (Lex Gabinia), i se acorda puteri extraordinare (imperium maius)
pentru trei ani, cu misiunea de a combate pirateria din Mediterana. Dovedind talent organizatoric, el
rezolvă această misiune doar în câteva luni, înfrângându-i pe piraţi în Cilicia, fapt ce-i aduce o imensă
popularitate.
Apoi lui Pompei i se încredinţează comanda supremă a trupelor din Orient (66 î.Chr.). După
victoria obţinută în al treilea război cu Mithridate VI Eupator al Pontului şi dispariţia celui mai
înverşunat duşman al Romei din lumea orientală, Pompei reorganizează (64-63) teritoriile cucerite de
romani în Orient: alungă din Siria pe ultimii Seleucizi şi transformă ţara în provincia Siria; în nordul
Asiei Mici constituie provincia Bithinia et Pontus; extinde graniţele provinciei Cilicia, iar Armenia,
Cappadocia, Commagene, Galatia, Iudeea primesc statutul de regate clientelare. Pe ţărmul Mediteranei
nu se mai afla decât un singur regat liber, Egiptul elenistic.
În momentul în care Pompei dobândea succese în Orient, pe eşichierul politic al Romei se
afirmă alte două personalităţi: Cezar (Caius Iulius Caesar) şi Cicero (Tullius Marcus Cicero).
Cicero, un homo novus, la origine cavaler, s-a remarcat iniţial ca un mare avocat, apoi în viaţa
politică devine un apărător al cauzei oligarhiei senatoriale. Cezar, dintr-o familie aristocratică, se
apropie de tabăra popularilor, combătând alături de aceştia, politica optimaţilor. Dupa ce îndeplineşte
diverse misiuni în Orient, Cezar devine chestor (68), pontifex maximus (63), şeful cultului, funcţie cu
mare influenţă spirituală, apoi guvernator al Hispaniei.
Victoriile dobândite în Orient nu rezolvau toate problemele statului şi, îndosebi, criza
economică, care, ca urmare a dezvoltării comerţului cu Orientul, canaliza cea mai mare parte din
numerar în intreprinderi de import şi scumpea creditul pentru proprietarii funciari mici şi mijlocii.
Nemulţumiţii de tot felul s-au grupat în jurul lui L. Sergius Catilina, reprezentant al popularilor, un
aventurier care a dobândit un anumit prestigiu la Roma. în anul 63 î.Chr., fără vigilenţa consulului
Cicero, un adversar declarat al acestuia, conjuraţia organizată de Catilina şi apropiaţii săi, dacă nu ar fi
fost dejucată, ar fi degenerat în lupte sângeroase. Au fost necesare apoi să fie luate măsuri deosebite
pentru a pune capăt răscoalelor provocate de conspiratori în Etruria printre veteranii lui Sulla şi printre
elementele italice totdeauna gata să ridice armele impotriva ordinii romane.
Revenit din Orient (62), Pompei deşi primeşte cognomenul de Magnus şi este sărbătorit cu
fast la Roma, nu izbuteşte, datorită opoziţiei senatului, să ratifice reformele adoptate în Orient şi să
asigure înzestrarea veteranilor săi cu pământ.

3.3.6.2. Primul triumvirat (60-44 î.Chr.)

În faţa opoziţiei senatului, Pompei se apropie de Cezar şi Crassus, constituindu-se astfel în
anul 60 primul triumvirat, "Conspiratio inter tres civitatis principes", cum numeşte Titus Livius
înţelegerea privată şi secretă dintre cei trei influenţi oameni politici. Această înţelegere punea capăt
funcţionării normale a instituţiilor republicane.
Sprijinit de această înţelegere, Cezar ales consul, adoptă în 59, cu toată opoziţia senatorială, o
serie de legi favorabile triumvirilor. Astfel, face să fie promulgată Lex Iulia de actis Pompeii, prin
care sunt ratificate reformele lui Pompei din Asia. Apoi, propune o lege agrară pe care, Cicero, cu
toată elocinţa sa, nu reuşeşte să o împiedice. Veteranii lui Pompei primesc pământ, iar Cezar obţine
din partea senatului jurământul de a respecta aceste hotărâri. În interesul lui Crassus, exponentul
cavalerilor, el obţine reducerea cu 1/3 a sumei ce trebuia depusă drept cauţiune pentru arendarea
veniturilor provinciale.
Căsătoria fiicei lui Cezar, Iulia, cu Pompei (59) contribuie la întărirea legăturilor dintre cei doi
oameni politici. ªi Cezar obţine din partea triumviratului, după consulat (58), guvernarea, pentru o
perioadă de cinci ani, a provinciilor Gallia Cisalpină, Gallia Transalpină şi a Illyricum-ului.
Tensiunile apărute între cei trei oameni politici duc la întrevederea de la Lucca în Etruria (56),
care se încheie prin reînnoirea triumviratului. Totodată se decide ca Pompei şi Crassus să ocupe al
doilea consulat (55), iar, după încetarea mandatului, lui Pompei i se acorda, pentru cinci ani,
guvernarea provinciilor din Spania, iar lui Crassus autoritatea asupra Siriei. Cezar şi-a reînnoit
comandamentul în Gallia pentru următorii cinci ani.
În calitate de guvernator al Galliei Narbonensis, Cezar profită de apelul lansat de gallii
ameninţati de suebii lui Ariovist (58) pentru a iniţia cucerirea întregii provincii.
După moartea lui Crassus în Orient, la Carrhae (53), într-o luptă dată împotriva parţilor,
triumviratul se destramă. Asistăm la intensificarea frămâtărilor sociale şi politice la Roma, soldate cu
lupte de stradă între populari şi optimaţi şi la apropierea lui Pompei de poziţiile aristocraţiei
senatoriale.

3.3.6.2.1. Al doilea război civil şi dictatura lui Cezar

Senatul, incapabil de a stăpâni valul de violenţe, numeşte pe Pompei în calitate de consul sine
colega (52). Numit consul unic, Pompei urmăreşte îndepărtarea lui Cezar de la conducerea treburilor
publice. Încercările lui Cicero de aplanare a conflictului care se profila, eşuează. După sfârşitul celui
de al doilea mandat de guvernare a Galliei, Cezar spera să primească consulatul. Dar Pompei obţine
(52) adoptarea unei legi care prevedea instituirea unui răstimp de 5 ani între două magistraturi deţinute
la Roma ori între două guvernăminte de provincii. Mai mult, printr-un decret al senatului (senatus
consultum ultimum), Cezar este demis (ianuarie 49), din funcţiile sale militare, iar Pompei este
însărcinat cu puteri dicatoriale în vederea apărării republicii. Se ajunge astfel la un conflict deschis.
Cezar nu-şi abandonează puterea şi legiunile pe care le are ca guvernator al Galliei.
Învingătorul gallilor nu se lasă intimidat şi, la scurt timp, în 10 ianuarie 49 î.Chr., Cezar
traversează cu legiunile sale Rubiconul, râu care separă Gallia cisalpină de Italia peninsulară (" Alea
iacta est"), deschizând ostilităţile cu Pompei şi războiul civil care va dura peste patru ani. Surprins de
rapiditatea înaintării lui Cezar, Pompei este obligat să se refugieze (martie 49), de la Brundisium în
Grecia, unde începe concentrarea de forţe în vederea recuceririi Italiei.
Pentru a-şi asigura spatele, Cezar se îndreaptă mai întâi împotriva concentrării de forţe
pompeiene din Hispania, evaluate la 7 legiuni, pe care le înfrânge, în august 49, în bătălia de la Ilerda.
Debarcând apoi în Epir (ianuarie 48), Cezar este antrenat la început într-un adevărat război de poziţii
la Dyrrachium. Confruntarea decisivă dintre cele două armate are loc în Thessalia, la Pharsalos (9
august 48 î.Chr.).
Înfrânt, Pompei se refugiază în Egipt, unde este asasinat din ordinul regelui Ptolemeu XIII.
Urmărindu-l, Cezar ocupă Alexandria şi intervine în conflictul dinastic, sprijinind pe Cleopatra VII
împotriva fratelui ei, Ptolemeu XIII. Ca urmare, Cezar este asediat în citadela Alexandriei de partizanii
lui Ptolemeu şi numai sosirea unor întăriri din Asia Mică îi permite să obţină victoria în bătălia de la
Nil (27 martie 47 î.Chr.).
Trecând în Asia Mică, unde Farnace II, fiul lui Mithridate VI, încerca să recucerească vechiul
regat al Pontului, îl învinge pe acesta la Zela ("Veni, vidi, vici", raportează el laconic senatului).
După ce revine pentru scurt timp la Roma (oct.47), spre sfârşitul anului debarcă în Africa de
Nord, unde lichidează alte forţe republicane, comandate de Cato, strănepotul scriitorului, în bătălia de
la Thapsus (6 aprilie 46 î.Chr.). Apoi, în Hispania, unde fiii lui Pompeius Magnus au mobilizat o
puternică armată. Bătălia victorioasă de la Munda (17 martie 45 î.Chr.) pune capăt războiului civil.
După mai mulţi ani de dispute, Cezar rămâne singurul stapân al statului roman.
Lumea romană îşi regăseşte pacea, iar Cezar este numit dictator pe 10 ani, pentru ca apoi să
fie desemnat pe viaţă (dictator perpetuus, în 44). În acest timp, pentru anii 48, 46, 45, 44, Cezar a
deţinut şi consulatul. Paralel îi sunt încredinţate drepturi speciale şi puteri excepţionale, reuşind să
concentrezeîn propriile mâini, în anii 45-44 î.Chr., o putere cvasimonarhică. Dictatura sa ia aspectul
unei monarhii de natură divină, după model oriental şi care pare singura în măsură să asigure
grandoarea Romei. Cezar acceptă şi insemnele exterioare ale acesteia (baterea unor monede cu
portretul său), ceea ce va jigni spiritul republican tradiţional al senatorilor.
Cu toate acestea, deşi dispunea de o putere militară nelimitată, dictatura sa a avut un caracter
civil. După ce lumea romană îşi regăseşte pacea, Cezar începe opera de reorganizare a statului roman,
aflat în plină descompunere politică, prin efectuarea unor reforme fundamentale. Cezar a înţeles că
vechile forme de viaţă politică s-au perimat, că eşecul regimului provine de la instituţiile pe care o
lungă evoluţie n-au putut să le adapteze necesităţilor imperiale.
Cezar nu a proclamat o nouă constituţie, ci a introdus o serie de legi şi reforme ce arătau un
compromis între formele de guvernământ republicane şi pregătirea căii spre monarhie. El a schimbat
structura senatului promovând oameni noi, recrutaţi din rândul cavalerilor, plebei sau provincialilor
(galli şi hispanici). În concepţia lui, viitorul stat trebuia să apară ca un corp omogen, ale cărei părţi
urmau să fie egale şi solidare în jurul Romei. Chemarea provinciilor la o reală viaţă politică se reflectă
în legea (lex Iulia municipalis) ce a dat-o pentru organizarea diferitelor categorii de oraşe, prin care a
fost restaurată autonomia municipală a unor oraşe provinciale. Atribuie dreptul de cetăţenie romană
unor popoare (galli cisalpini) şi favorizează fondarea de colonii în afara Italiei, care devin nuclee de
romanizare. Guvernatorii provinciilor nu mai erau decât funcţionari delegaţi ai puterii centrale, unde
conduceau interesele Romei în afara hotarelor Italiei. Prin aceste măsuri se urmărea o uniformizare
urbană care să sprijine romanizarea prin contopirea diferitelor neamuri.
În pofida unei politici sociale lucide şi abile, prin care înceacă să stabilească un chilibru între
diferite categorii sociale, Cezar a subestimat rezistenţa instituţiilor republicane şi animozitatea
aristocraţiei senatoriale, care vede în el simbolul tiraniei. La Idele lui martie (15 martie 44), în preajma
începerii unei campanii împotriva parţilor, Cezar este asasinat într-o întrunire a senatului de o
conjuraţie a unui grup de senatori conduşi de C. Cassius Longinus şi M. Iunius Brutus.

3.3.6.3. Al doilea triumvirat (43)

Conjuraţii din senat, după ce l-au lichidat pe dictatorul Cezar, credeau că republica romană
conservatoare îşi va reveni de la sine. Aceştia au eşuat în demersul lor deoarece nu au înţeles că pentru
Roma vremea republicii aristocratice şi a cetăţii-stat apusese definitiv. Conjuraţii nu aveau pregătit un
program, o soluţie care să le propună pentru rezolvarea problemelor instituţionale care se puneau cu
acuitate la Roma. Criza politică se precipită, Roma va fi dominată de Marcus Antonius, care, ales
consul, obţine validarea de către senat a actelor lui Cezar şi asmute asupra conjuraţilor plebea romană
rămasă fidelă lui Cezar. Ameninţaţi de furia acesteia, conjuraţii s-au fugiat în Orient, iar M. Antonius a
introdus un regim de conducere autoritar. Obţine guvernarea Galliei Cisalpine şi Transalpine, motiv
pentru care intră în conflict cu senatul.
În acel moment, soseşte din Grecia se va ridica un tânăr, Caius Octavianus, moştenitorul legal
al lui Cezar care dă dovadă, la cei 19 ani ai săi, de o dârzenie deosebită, de o remarcabilă maturitate şi
abilitate politică în asumarea posturii conferite de dictatorul dispărut. El se prezintă ca un aliat al
senatului, reuşind în cele din urmă să se impună în faţa rivalilor săi. Acest fapt are ca urmare şi
primele confruntări cu Marcus Antonius. În timpul evenimentelor tulburi din anii 44-43, Octavianus
recrutează o armată din veteranii lui Cezar şi, sprijinit de Cicero, obţine din partea senatului rangul de
consular şi un imperium propraetorian în Italia. La începutul anului 43, legiunile lui Octavianus
sprijină campania militară întreprinsă de cei doi consuli (Hirtius şi Pansa) în nordul Italiei, împotriva
lui M. Antonius, care este înfrânt în bătălia de la Mutina.
Situaţia complexă şi confuză de la Roma îl obligă la un compromis. La Bononia are loc
întrevederea care regrupează pe Octavianus, M. Antonius şi M. Aemilius Lepidus într-o coaliţie
cunoscută sub numele de al doilea triumvirat (oct.43 î.Chr.). Lex Titia, votată la Roma, acorda
triumvirilor puteri excepţionale (imperium) pe timp de 5 ani, care le conferea o autoritate constituantă
şi le încredinţa comanda în războiul din Orient împotriva lui Cassius şi Brutus, ucigaşii lui Cezar. A
fost întocmită şi o listă de proscrişi, a duşmanilor personali, fiind executaţi 300 de senatori şi 2000
cavaleri, în frunte cu Cicero, vinovat pentru Filipicele sale împotriva lui Augustus.
Conducătorii conspiraţiei de la Idele lui martie au strâns în Peninsula Balcanică o puternică
armată (aprox.100.000 soldaţi), sprijinită de o flotă de război superioară forţelor navale ale
triumvirilor. În anul 42 a avut loc marea ciocnire de pe câmpiile de la Philippi, în Macedonia, între
cele două armate, soldată cu victoria triumvirilor. După victorie, triumvirii şi-au împărţit armata şi
provinciile: Marcus Antonius obţine Orientul, Octavianus devine stăpânul provinciilor din Occident,
iar Lepidus nordul Africii.
De la început rivali, M. Antonius şi Octavianus au devenit curând duşmani, ciocnirea lor cea
mai sângeroasă fiind aşa-zisul război de la Perugia, în nordul Italiei (41-40 î.Chr.), purtat de Fulvia,
soţia lui M. Antonius şi de Lucius, fratele acestuia împotriva lui Octavianus. Tensiunea dintre cei doi
triumviri este depăşită după întrevederea din sudul Italiei de la Brundisium (septembrie 40), când
triumviratul este reînnoit, iar M. Antonius se căsătoreşte cu Octavia, sora lui Octavianus. Acordul, un
succes diplomatic pentru Octavianus, nu reprezintă decât un aranjament precar ce nu va putea
împiedica deznodământul fatal.
Mulţi dintre proscrişii republicani s-au refugiat în Sicilia care devine centrul unui întins
domeniu pirateresc, organizat de Sextus Pompeius, fiul lui Pompeius Magnus, ce controla Mediterana
occidentală, împiedicând aprovizionarea Romei cu grâne. După doi ani, timp în care îşi construieşte o
flotă de război, M. Vipsanius Agrippa învingător în anul 36 î.Chr. la Mylae şi Naulochos, lichidează
statul organizat în Sicilia de Sextus Pompeius. Acesta fuge în Asia Mică, unde este executat la Milet
din ordinul lui Octavianus.
Tot în anul 36 î.Chr., Lepidus este obligat să părăsească triumviratul deoarece încercase să
răscoale legiunile cantonate în Sicilia în folosul său. Astfel, triumviratului îi succede o împărţire
bipartită a puterii. Cu perseverenţă, Octavianus a reuşit să unifice întregul Occident sub autoritatea sa.
Între 35-33 întreprinde campanii împotriva triburilor locale din Dalmaţia şi Illyricum. Marii poeţi ai
Romei: Vergilius, Horatiu îi proslăveau victoriile, Italia, senatul, provinciile apusene îl recunoşteau ca
şi conducător.
În Orient, M. Antonius se lasă sedus de Cleopatra care se serveşte de el pentru a-şi croi un
imperiu. Înainte de căsătoria celebrată în iarna 37/36, M. Antonius acceptase condiţiile Cleopatrei:
recunoaşterea oficială a drepturilor lui Caesarion şi restabilirea dominaţiei egiptene asupra fostelor
posesiuni din Orient. În schimb, regina se angaja să pună la dispoziţia lui M. Antonius resursele
militare şi financiare ale statului egiptean. La Alexandria, Antonius face cunoscută împărţirea
imperiului romano-egiptean: Caesarion şi Cleopatra vor domni peste Egipt, Cipru şi Coelesyria, iar
copiii lor vor împărţi Armenia, Fenicia, Media şi Partia.
Politica tot mai independentă şi filo-elenistică dusă de Marcus Antonius duce treptat la
înstrăinarea şi adâncirea distanţei dintre cei doi pretendenţi la conducerea statului roman. Din anul 33
î.Chr. Octavianus îl atacă deschis, partizanii lui de la Roma sunt obligaţi să părăsească Italia, iar
testamentul său este făcut public la Roma. Deoarece prevederile acestuia o favorizau pe Cleopatra,
senatul declară război reginei Egiptului, iar M. Aurelius este declarat duşman al statului roman.
Confruntarea decisivă are loc la Actium pe coasta apuseană a Peninsulei Balcanice (2 sept.31 î.Chr.).
Înfrânţi pe mare şi pe uscat, M. Antonius şi Cleopatra se retrag în Egipt.
Prudent, Octavianus nu a plecat în urmărirea fugarilor. A trecut mai întâi în Asia Mică, pentru
a-şi atrage oraşele greceşti şi pe dinaştii din Orient, aliaţi ai celui învins la Actium. Când totul era
pregătit pentru acţiunea din Egipt, Octavianus primeste ştirea revoltei legiunilor din Italia, neplătite şi
neîmproprieărite după serviciile aduse la Actium. Astfel, este obligat să debarce la Brundisium şi să
satisfacă pretenţiile nemulţumiţilor, deoarece Italia constituia baza acţiunilor sale, iar pierderea ei ar fi
determinat prăbuşirea planurilor de viitor.
Abia în vara anului 30 î.Chr., Octavianus a pătruns în Egipt unde atât M. Antonius, cât şi
Cleopatra sfârşesc prin a se sinucide, iar Caesarion, ca posibil contracandidat, este executat. Astfel,
Octavianus "a adus Egiptul în stăpânirea poporului roman", cum se afirmă în testamentul său politic.
Octavianus depăşeşte astfel toate obstacolele care-l separau de puterea absolută. Poziţia sa nu
a obţinut-o pe seama statului roman, ci în beneficiul personal. Măreţia sa se întemeia, potrivit
propagandei augustane, pe ceea ce făcuse el pentru stat.

3.3.6.4. Sfârşitul Republicii romane

Cu victoria lui Octavianus de la Actium s-au încheiat războaiele civile şi frământările sociale
care au zguduit Roma timp de aproape un secol, ca rezultat al crizei profunde prin care trecea statul
roman. Această criză avea două aspecte: unul politic-militar şi altul social-economic, ambele pregătind
instaurarea unei noi forme de guvernământ la Roma. Contradicţia fundamentală care a dus la dispariţia
sistemului republican a fost cea dintre extinderea continuă a statului roman şi transformarea sa într-un
veritabil imperiu universal şi vechea constituţie romană, cu principii de bază pentru guvernarea unui
oraş-stat, care nu mai corespundea noii situaţii. De aceea, trecerea la un regim politic care să modifice
metodele şi formele vechi de guvernare era o necesitate obiectivă.
Confruntările între grupările politice s-au complicat cu un nou factor, cel militar, care
dobândeşte în decursul timpului o tot mai mare importanţă şi pe plan politic. Atât fruntaşii popularilor,
cât şi adversarii lor din oligarhia senatorială au ajuns să depindă tot mai mult de armată. Pretenţiile
armatei, formată din soldaţi profesionişti, de a fi răsplătită în timp de război din jafuri şi prăzi, iar după
încheierea serviciului cu împroprietărirea, puteau fi satisfăcute prin războaie sau prin anexarea de noi
teritorii. Aceste pretenţii au determinat pe comandanţii militari să ducă o politică de cuceriri, extinzând
mereu hotarele statului roman. Comandanţii militari, conştienţi de forţa lor bazată pe armată, au căutat
să atingă anumite obiective şi pe plan politic intern, adică să aspire la conducerea în stat, bazându-se
pe sprijinul soldaţilor. Lupta pentru putere a fost dusă pe de o parte de comandanţii militari
(imperatores) înpotriva oligarhiei senatoriale, iar pe de altă parte între comandanţii militari înşişi
pentru ocuparea primului loc în conducerea statului.
Sulla a încercat să-şi asigure o dominaţie personală cu sprijinul armatei şi a oligarhiei
senatoriale, renunţând după scurt timp la încercarea sa. Pompeius a urmărit să stabilească un
compromis între constituţie şi principiul protecţiei personale, sfârşind prin a fi apărătorul senatului
împotriva lui Caesar. Acesta şi-a întemeiat întreaga putere exclusiv pe forţa armatei, fiind potrivnic
oligarhiei senatoriale. Nici încercarea sa nu a fost de durată deoarece Republica, deşi trecea printr-o
criză gravă, tradiţiile republicane mai erau încă viabile.
Ultima încercare a senatului de a se reafirma ca organ suprem de conducere în stat, după
asasinarea lui Caesar, a fost anulată de către M. Antonius şi Octavianus tot cu sprijinul armatei. Cei
doi comandanţi militari îşi întemeiau pretenţiile la conducerea supremă pe puterea armelor, această
dispută încheindu-se în favoarea celui din urmă. Octavianus va instaura o formă personală de
conducere, bazată pe forţa armată. Dar, spre deosebire de Caesar, care vroia să treacă direct la
monarhia absolută, Octavianus va păstra formele şi magistraturile republicane şi va menţine o
colaborare cu senatul.
3.4. PRINCIPATUL LUI AUGUSTUS
După ce a lichidat rezistenţa lui M. Antonius, Octavianus devine unicul factor de putere,
păstrându-şi calitatea de triumvir şi tote drepturile excepţionale ce derivau din aceasta. Punând capăt
celor 60 de ani de confruntări interne şi întregului cortegiu de tulburări şi suferinţe aduse de acestea,
asigurqnd unitatea statului, Octavianus apare în ochi contemporanilor săi ca restaurator al păcii (Pax
Romana), securităţii şi prosperităţii impeiului, iar domnia sa ca o eră în istoria Romei. Tacitus ne
spune că Octavianus "i-a câştigat pe toţi prin farmecul păcii". Astfel, Octavianus, împăcându-se cu
toate păturile societăţii romane, avea drumul deschis spre a făuri un nou regim politic denumit
principat.
În ce priveşte realizarea formei de conducere a Principatului, domnia lui Augustus are două
etape distincte: a) 44-27 î.Chr. şi b) 27 î.Chr. - 14 d.Chr. În prima etapă, puterea sa se baza pe
autoritatea conferită de calitatea de triumvir şi pe atribuţiile militare cu care s-a investit (imperium). În
deceniul care urmează bătăliei de la Actium, Augustus crează, prin cumularea treptată a principalelor
magistraturi republicane (consul, triumvir, tribun al poporului), un suport legal, constituţional, al
puterii sale. Acestea l-au ajutat să facă trecerea la forma de conducere personală a Principatului, prin
eliminarea rivalilor. În rezolvarea problemelor cu care s-a confruntat în timpul domniei, el s-a
remarcat printr-o atitudine pragmatică, căutând soluţiile cele mai adecvate momentului. Bazele
Principatului au fost puse în şedinţele senatului din 13-16 ianuarie 27 î.Chr., când i se conferă noile
competenţe, schiţând astfel, pentru următoarele trei secole, temeliile noului regim politic. Principala
trăsătură a acestei forme de guvernământ este împărţirea puterii între Octavianus, în calitate de
princeps şi senat. Senatul îi conferă numele sacral de "Augustus" ("cel vrednic de cinste", "cel
venerabil"), Octavianus adoptând titulatura de "Imperator Caesar Divi filius Augustus". Alegerea
pentru sine a titlului de Princeps ("întâiul cetăţean"), mai degrabă o formă generică de adresare 4, era
determinată de dorinţa lui Augustus de a fi privit ca un continuator al tradiţiei republicane. Lăsând
structurilor instituţionale aparenţele care se potriveau cu formele republicane, Augustus cumulează de
fapt toate pârghiile puterii.
Senatul i-a acordat lui Augustus dreptul de a cumula îm principal trei din magistraturile
fundamentale ale Republicii, ca instrumente de bază pentru controlul întregii vieţi de stat:
1. Puterea tribuniciană (tribunicia potestas) îl situa pe Augustus în postura de tribun suprem
al plebei, acordându-i competenţe şi prestigiu imense. Această putere constituia polul civil şi
democratic al competenţelor sale. În virtutea puterii sale tribuniciene, Augustus avea dreptul de a
revoca hotărârea orcărui magistrat şi de a anula, prin intervenţia sa, decretele senatului. De asemenea,
el era sacrosant, putând convoca şi prezida senatul şi adunările populare, cărora le supunea spre
adoptare proiecte de legi. Absolutismul îşi trăgea seva din arsenalul tradiţional, al libertăţilor străvechi,
profund modificate însă acum.
2. Augustus a fost investit şi cu imperium proconsulare maius, calitate care-i conferea largi
influenţe asupra faptelor, lucrurilor şi oamenilor. Împăratul deţine comanda militară supremă şi
autoritatea juridică superioară. Titlul de imperator, folosit ca prenomen în titulatura imperială, avea să
devină sinonim cu stăpânirea autocrată. Pentru a-şi consolida poziţiile, Augustus introduce sistemul
provinciilor imperiale, supuse direct autorităţii sale. Dintre acestea făceau parte la început provinciile
cu importanţă militară în care staţionau legiunile Romei. Acestora li se adaugă Egiptul care era
administrat ca domeniu particular al împăratului de către un înalt funcţionar (praefectus Aegypti) din
ordinul ecvestru.
3. Funcţia de Pontifiex Maximus, a treia bază a puterii, preluată de Augustus după moartea
lui Lepidus (al treilea triumvir al anului 43 î.Chr.) îi conferea o deosebită autoritate morală şi poziţia
de şef suprem al religiei romane.
Această putere cumulată a dat întemeietorului noului sistem de guvernare o autoritate
(auctoritas) fără precedent. Pe de altă parte, începând din anul 2 î.Ch., Augustus va fi de asemenea
"părinte al patriei" (pater patriae), titlu care consemna atribuţiile sale de tată şi de patron al tuturor
romanilor.

3.4.1. Reorganizarea puterii centrale

În calitate de princeps, Augustus se considera primul cetăţean al Republicii şi primul dintre
senatori (primus inter pares). El participă la diferite magistraturi (consul, cenzor) ale statului, alături de
alţi colegi, deosebindu-se de aceştia prin faptul că beneficiază de o auctoritas mai mare, datorită
originii, meritelor şi importanţei sale în cadrul statului. Această autoritate deosebită i-a oferit
posibilitatea de a introduce unele inovaţii cu caracter monarhic.
Celor trei magistraturi amintite (tribunicia potestas, imperium proconsular şi pontifex
maximus), Augustus le-a mai adăugat cu timpul şi altele, necesare consolidării Principatului, cum au
fost: conducerea annonei (aprovizionarea capitalei), dreptul de a declara război şi de a încheia pace de
unul singur, dreptul de a recomanda candidaţi pentru anumite posturi, dreptul de a întemeia oraşe şi de
a fonda colonii. Principalul său sprijin rămâne armata, cu care şi-a impus voinţa.

4. Titlui de Princeps senatus, termen consacrat, desemna în tradiţia romană pe cel mai în vârstă şi mai distins dintre senatori, considerat ca
lider al corpului deliberativ al statului roman, care avea dreptul de a vota primul.
 Pentru a asigura dutata în timp a Principatului, Augustus a creat noi structuri instituţionale.
Consiliul principelui (Concilium principis), la origine un sfat privat, a devenit ulterior principalul
organ de deliberare şi de consultare al regimului imperial, substituindu-se treptat senatului.
Împăratul organizează şi administrarea afacerilor civile cu un personal constituit din liberţi.
Aceştia asigurau administrarea casei imperiale, după modelul organizării marilor domenii senatoriale,
care presupunea existenţa unor importanţi secretari particulari. Un libert (ab epistulis) se ocupa cu
corespondenţa oficială a împăratului, altul (libellis) cu cererile şi plângerile care îi erau adresate, un
altul (a studiis), de pregătirea dosarelor.
Sunt înfiinţate prefectura annonei, prefectura vigiliilor şi diverse servicii edilitare. Sub
ordinele împăratului se aflau prefectura pretoriului şi comanda trupelor staţionate la porţile Romei şi în
Italia. De asemenea şi cele două flote care supravegheau coastele Italiei, cu baze la Misenum şi
Ravenna. Cohortele pretoriene, recrutate dintre cetăţenii romani din Italia, menţineau ordinea în
capitală şi veghiau asupra persoanei împăratului. Sub urmaşii lui Augustus, prefectura pretoriului va
deveni cea mai importantă funcţie a aparatului imperial, căci deţinătorii ei vor fi consideraţi adevăraţi
viceîmpăraţi, reprezentanţi permanenţi ai principelui. Provinciile - 10 senioriale şi 8 imperiale - erau
administrate, primele de către proconsuli sau propretori, iar celelalte de către legaţi imperiali numiţi de
împărat.
Pe de altă parte, Augustus a înfiinţat şi multiplicat funcţia de procurator. În provincii ei erau
subordonaţi guvernatorilor pentru a administra domeniile împăratului, pentru a se ocupa de fiscalitate,
dar mai ales spre a supraveghea discret comportarea cârmuitorilor provinciei. Italia era în principiu
administrată de senat şi de magistraţii tradiţionali, dar, în fond, se afla sub controlul împăratului.
Prin urmare, Principatul era un regim politic absolutist. Numai în teorie Augustus împărţea
puterea cu senatul, ale cărei atribuţii oficiale au fost sporite, cu toate că în dauna puterii lui reale.
Augustus a manevrat abil diverse ambiguităţi pentru a-şi camufla puterea absolută.
Însuşi Augustus afirma ritos că n-a dispus de mai multe competenţe decât magistraţii vremii
sale, dar le-a trecut pe toate prin prestigiu. Aşadar, Augustus punea accentul nu pe întinsele sale puteri
reale ci pe auctoritas, care presupunea, nu o formulă instituţională, ci preeminenţă morală. Faţada
republicană este anulată de ambiguităţile regimului augusteic ce sunt relevate de cumulul
competenţelor împăratului, ca şi de sursele financiare imense de care dispunea acesta. Dacă fiecare din
competenţele lui Augustus pot fi, până la un punct, comparate cu atribuţiile magistraţilor republicani,
concentrarea lor constituia un fapt politic nou care conota absolutismul monarhic.
Dintre instituţiile republicane, loc de frunte îl deţinea Senatul, transformat însă acum într-un
organ legislativ şi judecătoresc suprem. Această citadelă a aristocraţiei, învinsă la Actium, a pierdut
multe din prerogative în favoarea principelui, aflându-se sub control şi asociată la conducerea
treburilor publice. Prima grijă a lui Augustus a fost de a epura senatul de elementele opoziţioniste şi de
cei cu origine în pătura liberţilor, cât şi de a-i fixa un regulament de funcţionare. Cei 600 de membrii
ai senatului ţineau în mod obligatoriu două şedinţe pe lună sub preşedenţia consulilor sau a
împăratului. Nici un senator nu putea părăsi Roma fără consimţământul principelui. Din sânul
senatului puteau fi trimise în provincii comisii de anchetă pentru a cerceta abuzurile fiscale. Senatul
avea dreptul să posede un tezaur (aerarium), batea monedă de bronz, pe când fiscus, casa imperială,
emitea monede de aur şi argint. La cererea împăratului, senatul se putea transforma în înaltă curte de
justiţie, cu importante atribuţii juridice, pe care le putea anula doar principele.
Comiţiile, adică adunările populare, centuriate şi tribunate, s-au menţinut pro forma cu vechile lor
atribuţii electorale, legislative şi juridice. Acum însă ele nu mai au libertatea iniţiativei legislative.
Singur împăratul avea dreptul de-a le propune legi şi liste de magistraţi pentru votare.
Aparatul executiv (funcţionăresc), alcătuit din vechile magistraturi republicane şi dintr-o
funcţionărime creată de princeps reprezenta puterea executivă dirijată de palat. Din vechea listă de
magistraturi au dispărut dictatura şi cenzura, atribuţiile lor fiind preluate de împărat.
Consulatul, magistratură de mare prestigiu sub Republică, a pierdut din puterea ei de odinioară, cu
toate că principele îmbrăca şi el adesea haina consulară. Consulii nu mai comandau armatele, dar îşi
mai păstrau ca atribuţii prezidarea comiţiilor sau a senatului.
Parte integrantă a politicii lui Augustus era şi reorganizarea structurii sociale a Imperiului şi
modelarea societăţii într-un sistem stratificat menit să menţină diferenţele dintre clase, dar să şi asigure
o mobilitate socială. Astfel, Augustus separă formal cele două ordine:
 a) Ordinul senatorial (ordo senatorius) cuprindea exponenţii vechii nobilitas şi aşa-numiţii
homines novi. Augustus a fixat condiţiile de apartenenţă la acest ordin: un cens de 1 milion de sesterţi,
naştere liberă şi calităţi morale. În sec.I d.Chr. se apreciază că noua clasă senatorială număra aproape
2000 de persoane. Ea era recrutată în principal din aristocraţia municipală italică. După îndeplinirea
unor funcţii civile sau militare premergătoare, tinerii care aparţineau ordinului senatorial începeau
cariera (cursus honorum) parcurgând treptele ierarhice ale magistraturilor republicane. Senatorilor le
erau rezervate anumite sacerdoţii, comanda legiunilor, ca şi magistraturile care implicau imperium
(consul/proconsul, praetor/propraetor).
b) Ordinul ecvestru (ordo equester), considerat ca o creaţie a principelui, reprezintă cel de al
doilea pilon al ierarhiei sociale. Calitatea de cavaler presupunea un cens de 400.000 sesterţi, un brevet
imperial şi autorizaţia de a purta inelul de aur. Această calitate nu era ereditară. Ordinul ecvestru se
completa prin cuprinderea unor noi membri proveniţi din rândul notabilităţilor municipale şi al
militarilor. Serviciul public devine preocuparea principală a ordinului ecvestru. În ce priveşte cariera
ecvestră, după un serviciu de trei ani ca ofiţer de rang ecvestru (militae equestris), cavalerul parcurgea
procuratele din provincii înainte de a ajunge la marile prefecturi (a vigiliilor, a annonei, a pretoriului şi
a Egiptului).
Prin reorganizarea structurii sociale, Augustus a diversificat formele stratificării sociale,
asigurându-le o mare mobilitate. Ordinele sociale nu constituiau caste, iar pătrunderea în ele se putea
face pe baza meritelor şi a averii. Astfel, Augustus a creat o clasă de administratori demnă de
încredere, iar mobilitatea socială amintită a menţinut timp îndelungat vitalitatea Imperiului.
Deşi îşi păstra titlul oficial de Respublica, monarhia, sub o formă aşa-zisă legală, s-a instalat treptat.
În locul senatului şi poporului roman, prerogativele politice interne şi externe, comanda armatei,
controlul marilor magistraturi etc., erau acum de competenţa principelui. Cum spunea Dio Cassius,
împăratul era "peste tot şi întotdeauna". Nu este vorba de o diarhie reală, adică de o colaborare, pe
picior de egalitate, între senat si principe. Trecând peste senat şi comiţii, împăratul avea dreptul de a
promulga direct o lege (lex data).

3.4.1.1. Armata romană

Sistemul politic instaurat de Augustus se baza de fapt pe armată, care a reprezentat, precum
afirma Tacitus, "taina puterii imperiale". Principatul era în realitate o dictatură militară care se
sprijinea pe armată. Augustus a luat măsuri pentru neutralizarea armatei ca forţă politică, încercând să
dea puterii militare un statut legal prin care erau stabilite principiile recrutării, ale serviciului, mărimea
soldelor şi trecerea veteranilor în viaţa civilă. Prima sa grijă a fost să îndepărteze de Roma şi Italia
efectivele militare, spre graniţe unde îşi găseau adevărata misiune: apărarea statului.
Angajarea sub drapel se făcea prin voluntariat, urmată de depunerea unui jurământ de
fidelitate faţă de împărat. Durata serviciului militar depindea de natura corpului în care servea
soldatul: 16 ani în garda pretoriană, 20 de ani într-o legiune şi până la 25 ani în trupe auxiliare sau
flotă. Cât timp era angajat, soldatul nu se putea căsători ofocial şi nu avea voie să locuiască în afara
castrului. Solda trupelor (stipendium) se plătea dintr-un fond special (aerarium militare), variind
după arme (pretorianul primea 500-750 denari anual, legionarul 150-225 denari, auxiliarul 175
denari). Soldaţii merituoşi beneficiau şi de aşa-zisele donativa, distribuţii gratuite în bani, obiecte,
alimente, acordate de împărat după unele victorii sau cu ocazia unor evenimente importante petrecute
la palat. Cele mai însemnate avantaje ce le aştepteau soldaţii când deveneau veterani erau calitatea de
cetăţean, împroprietărirea sau o însemnată sumă de bani. Soldaţii din trupele auxiliare care nu aveau
cetăţenia romană o primeau la eliberare, atât pentru ei, cât şi pentru soţia nelegitimă şi copii.
Cancelaria imperială emitea cu acest prilej aşa-zisele diplome militare ce se înmânau beneficiarilor
deveniţi cetăţeni ca un fel de librete militare şi brevete de cetăţenie.
Augustus a reorganizat armata romană, stabilind cinci categorii distincte ca obligaţii şi
drepturi: legiunile, trupele auxiliare, garnizoana Romei, flota şi contingentele statelor vasale.
Instrucţia, armamentul, solda, locul de garnizoană, durata serviciului erau elemente esenţiale ce
deosebeau între ele aceste arme.
Legiunea era unitatea de luptă a infanteriei rezervată cetăţenilor romani. Efectivul ei a fost
fixat de Augustus la 5620 oameni, dintre care 120 erau calăreţi. Legiunea era împărţită în 10 cohorte,
dintre care doar prima avea un efectiv de 1000 oameni, iar celelalte câte 500 ostaşi. Comanda legiunii
era încredinţată unui legatus numit de împărat din ordinul senatorial, ajutat de 6 tribuni (tribuni
latidavi).
Efectivul trupelor auxiliare a fost ridicat la nivelul legiunilor. Ele se compuneau din unităţi
independente formate din 500 şi 1000 oameni, unele fiind peditatae, de infanterie (cohortes), altele
equitatae, de cavalerie (alae). Recrutarea lor se făcea din neamurile peregrine din cuprinsul imperiului,
specializate în mânuirea anumitor arme (arcaşi, prăştiaşi).
Garnizoana Romei constituia trupa de elită şi "divizia de gardă", o inovaţie a lui Augustus.
Existau 9 cohorte pretoriene, cu efectiv total de 9000 soldaţi, trei cohorte urbane (3000 ostaşi) cu
funcţii politieneşti şi 7 cohorte de pompieri, vigiles (7000 soldaţi).
Flota maritimă constituia arma ce deţinea un rol defensiv minim în Mediterana, ajunsă mare
nostrum. Echipajele ei se compuneau mai ales din liberţi şi sclavi. Baze navale mai importante erau la
Ravenna şi Misenum (lângă Neapole).
Sub Augustus, efectivul total al armatei permanente se ridica la 300.000-350.000 luptători.
Aceste efective uriaşe reprezentau o grea sarcină financiară pentru stat. Augustus a creat o armata
disciplinată, bine înarmată şi instruită. Pentru o perioadă aceasta nu a avut veleităţi politice. Peste o
jumătate de secol însă, spiritul militar, de castă, a renăscut. La început garda pretoriană a sprijinit
urcarea pe tron a unor împăraţi (Claudius, Nero). Mai târziu, acest "secret al domniei" se va deplasa pe
frontiere unde legiunile din unele provincii vor proclama împăraţi pe comandanţii lor (Galba,
Vitellius, Vespasianus).

3.4.2. Politica externă

Cât priveşte politica externă a lui Augustus ea fost axată teoretic pe principiul defensiv, cu
toate că acesta a adus sub stăpânirea Romei întinse teritorii. O asemenea mentalitate se reflectă în
opera lui Titus Livius, după care romanii au cucerit lumea ("lumea locuită" sau civilizată - oikouméne
în accepţiunea anticilor) ca o măsură de autoapărare.
Pentru noul regim armata garanta Pax Augusta. Când Augustus îşi putea atinge scopurile prin
mijloace diplomatice, era preferată această metodă. Augustus a menţinut totuşi o anumită politică
ofensivă pentru a da statului roman spre nord, la Rin şi Dunăre, graniţe naturale şi stabile. De
asemenea, atacurile unor neamuri barbare l-au silit pe Augustus să organizeze unele expediţii de
amploare.
Augustus a desăvârşit cucerirea Hispaniei, a Illyriei şi a anexat Noricum, Raetia şi Vindelicia.
În timpul domniei sale, Drusus Germanicus şi Tiberius au întreprins lungi campanii în Germania,
soldate însă, cu excepţia anexării Noricumului şi a cuceririi Pannoniei, fără rezultate durabile.
Cuceririle lui Augustus urmăreau în primul rând securitatea frontierelor naturale ale Imperiului.
Începând cu Augustus, Roma a adoptat o politică externă fundamental defensivă, limitându-se la
ocrotirea frontierelor naturale: marea, Rinul şi Dunărea la nord, munţii Asiei Mici şi Eufratul la est,
deşertul la sud.
Acţiuni militare, dure şi îndelungate, sunt purtate în Gallia (38, 30-29 î.Chr.) pentru supunerea
aquitanilor şi lichidarea tribului salassilor. Apoi, Augustus reorganizează Gallia, împărţind-o în trei
provincii (Aquitania, Lugdunensis şi Belgica).
Deoarece Rinul nu constituia un hotar defensiv sigur pentru Gallia, ea era mereu atacată de
triburile germanice adapostite de codrii de pe malul opus. Pentru a crea o zonă de protecţie, Augustus
concepuse extinderea frontierelor Imperiului până la Elba. Înfrângerea legiunilor lui Varrus în Pădurea
Teutoburgică (anul 9 d.Chr.) a stopat elanul cuceritorilor.
Pentru întărirea frontierei romane, pe cursul Rinului au fost cantonate 8 legiuni şi multe
corpuri auxiliare, şi au fost create două provincii în estul Galliei: Germania Superior şi Germania
Inferior.
În Orient, Augustus obţine un remarcabil succes diplomatic, când determină (20 î.Chr.), pe
Phrates IV, regele parţilor, să restituie stindardele şi prada luată lui Crassus. Mărul discordiei dintre
cele două imperii îl constituia Armenia, asupra căruia fiecare încerca să-şi impună protectoratul. Aici
sunt instalaţi regi subordonaţi Romei. De asemenea, graniţa de pe Eufrat cu parţii, marii duşmani ai
Romei, a fost fortificată.

3.4.3. Edificiul social al lui Augustus

 Pax Augusta pretindea să aducă linişte şi stabilitate pentru toate clasele sociale în rândul
cărora războaiele civile au produs puternice perturbări. Augustus a înţeles să păstreze vechea ierarhie
socială şi să consolideze poziţiile aristocraţiei, a cărei misiune era de a "conserva adevărata
romanitate". Prin decretarea a o serie de legi se urmărea consolidarea familiei; cea privind
obligativitatea căsătoriei impunea matrimoniul pentru toţi bărbaţii până la 60 de ani şi pentru femei
până la 50 de ani. Senatorii nu puteau contracta căsătorii cu fiicele liberţilor.
Cu toate că-i fusese ostil, Augustus a căutat să-şi apropie şi să sprijine prin onoruri şi daruri
ordinul senatorial. Multe din gintele nobile au dispărut în timpul războaielor civile sau au fost atinse
din cauza slabei natalităţi. În cadrul ordinului au fost promovaţi mulţi hominis novi, fideli tronului. A
eliminat peste 200 senatori, în locul lor a promovat elemente plebeiene aristocratice.
Principatul a asigurat ordinului ecvestru o înfloritoare situaţie economică şi politică. Numărul
componenţilor acestui ordin a fost mărit prin înscrierea în rândul lui a elementelor bogate din provincii
şi a unor ofiţeri destoinici.
Plebea Romei nu se mai gândea la drepturile ei politice de odinioară, ci doar la asigurarea
stării ei materiale şi la distracţii. Din testamentul lui Augustus rezultă marele efort depus pentru
asigurarea hranei şi a spectacolele necesare celor 200.000 de suflete de plebei (1/3 din populaţia
Romei) care trăiau pe socoteala statului. Prin politica sa de "panem et circenses", Augustus a reuşit să
înlăture plebea din activitatea politică.

3.4.4. Viaţa în Italia şi provincii sub domnia lui Augustus

Activitatea administrativă avea în vedere atât Roma, cât şi Italia şi provinciile. De nevoile
Romei, în afară de cei trei prefecţi (ai oraşului, annonei şi pompierilor), se mai îngrijeau trei comisii
edilitare instituite de împărat: cea "a apelor" (cura aquorum), a "edificiilor publice, religioase sau
laice" şi a domeniilor (cura viarum). Oraşul a fost împărţit în 14 sectoare, denumite regiones.
Italia rămâne o regiune agricolă (Italia nordică producătoare de cereale, cea centrală (Etruria,
Latium, Campania), mai favorabilă dezvoltării meşteşugurilor şi sudică, cunoscută prin creşterea
vitelor, producţia de vin şi de untdelemn. Italia reprezenta spaţiul privilegiat al imperiului, spre care se
canalizau din afară imense cantităţi de mărfuri şi sume de bani.
Fiscalitarea, în comparaţie cu cea din provincii, nu era prea aspră deoarece italicii beneficiau
de aşa-zisul ius Italicum, adică nu plăteau impozitele funciare, ci numai cele indirecte.
În şedintă senatului din 13 ian. 27 î.Chr., pentru timp de trei secole, provinciile au fost
împărţite în senatoriale şi imperiale. Zece provincii, vechi şi pacificate, au fost atribuite administrării
senatului, iar 12 împăratului, ultimele fiind cele mai bogate şi importante. Guvernatorii din provinciile
senatorile erau numiţi de senat, cu consimţământul împăratului, dintre elementele senatoriale, având
doar atribuţii civile şi juridice deoarece nu dispuneau de armate. În provinciile sale, împăratul trimitea
guvernatori de rang consular sau pretorian care preluau, ca delegaţi ai lui (legati Augusti pro praetore)
şi comanda armatelor. Dintre provincii, Africa era un adevărat grânar al Romei, Spania era
recunoscută prin agricultură, vinuri, uleiuri de măsline şi minerit (aramă, aur, argint, cositor), Gallia
prin producţia viticolă, ceramică de lux, cereale. În Orient, Siria era renumită pentru ţesăturile vopsite
cu purpură, mătăsuri, parfumuri, bijuterii. Mărfurile de lux erau aduse până acolo din India şi China,
cu ajutorul caravanelor.
Noul regim politic a mărit plata cheltuielilor statului în ce priveşte plata funcţionarilor, soldele
armatei, nevoile curţii. Bugetul se constituia, în principal, prin impozitele vărsate de provincii. S-a
generalizat stipendium, format din tributum soli (impozit funciar) şi tributum capitis, plătit de cei
ce nu aveau proprietăţi. Alături de aceste impozite directe, mari venituri aduceau cele indirecte,
denumite vectigalia (de la saline, mine, vămi). Nevoile bugetului l-au silit pe împărat să introducă
unele noi impozite: cel de 5% pentru moşteniri, cel de 5% încasat pentru vânzări de sclavi şi cel de 1%
perceput la vânzarea unor mărfuri.
Augustus a ameliorat şi sistemul de centralizare a veniturilor în tezaurul public. În timpul
republicii era un aerarium Saturni, păstrat sub îngrijirea senatului în subsolul templului zeului
Saturn. Alături de acesta, a creat şi fiscus, casa imperială, unde se depuneau veniturile din provinciile
imperiale. Un tezaur contabilizat aparte era cel militar (aerarium militare), necesar nevoilor armatei
şi alimentat din impozitele încasate pe moşteniri şi pe vânzări de mărfuri, sclavi. Împăratul mai încasa
însemnate sume de pe domeniile palatului, venituri personale ce se depuneau într-un tezaur al său,
denumit patrimonium Caesaris.
 3.4.5. Secolul de aur al culturii romane
În ceea ce priveşte cultura şi arta, epoca lui Augustus, epoca "de aur" a culturii latine, a rămas
în conştiinţa umanităţii, alături de secolul lui Pericle la Atena, ca una ce a ilustrat spiritul clasic, sub
toate aspectele sale. Acum s-a ajuns la o cultură unitară, cu note de originalitate, care-şi păstrează şi
azi o valoare universală. Mişcarea culturală s-a axat pe două puncte din programul de guvernare:
proslăvirea tradiţiilor romane şi propaganda pentru noul regim politic, luând naştere o ideologie
imperială.
Acest dublu ţel se observă în primul rând în domeniul religios. Din raţiuni politice, corelate cu
necesitatea restaurării moravurilor tradiţionale şi vechilor valori, Augustus se străduieşte să
reactivezea vechile tradiţii religioase, în paralel cu respingerea cultelor neromane. Lealitatea faţă de
stat era strâns legată de cea faţă de împărat, iar cultul imperial devine un element dominant al religiei
romane. Cultul imperial, asocial celui al zeiţei Roma, marca neta distincţie dintre împărat şi supuşi.
Acest cult s-a impus mai repede în provinciile orientale (Pergam,Ephes, Nicomedia), unde tradiţia de
sanctificare a cârmuitorului era mai puternică. Destul de curând, cultul lui Augustus, cu unele mutaţii,
s-a impus şi în provinciile occidentale. Deoarece Roma şi aristocraţia romană priveau cu ostilitate
cultul imperial, acesta a fost asociat cu al Romei, iar templele lor încep a fi îngrijite de colegii de
preoţi oficiali (augustali). Cultul imperial în Italia şi la Roma a fost dirijat către adorarea genius-ului
împăratului (genius imperatoris, genius Augusti). Cultul larilor (Lares Augusti) a fost pus în legătură
cu împăratul şi casa sa. Templul Romei şi al lui Augustus din fiecare provincie au devenit apoi locul
de adunare al reprezentanţilor oraşelor pentru oficierea cultului imperial.
Literatura şi arta romană s-au împlinit în epoca Principatului. Principele a reuşit să-i coopteze
pe poeţi şi prozatori (Vergilius, Horatius, Propertius) ca susţinători ai regimului imperial.
Corespunzător idealurilor principatului, ideologia augustană proclamă superioritatea Romei, conştiinţa
misiunii sale divine, reînvierea religiei şi moralei strămoşeşti, a vechilor virtuţi romane. În aceste
condiţii, de valorificare conştientă a trecutului în vederea constituirii unei noi realităţi, arta şi cultura
devin o adevarată preocupare de stat. Este întreprinsă o vastă acţiune de înfrumuseţare a oraşelor, în
primul rând al Romei, se construiesc noi temple, teatre, amfiteatre, circuri, băi. Dintre acestea, Ara
Pacis Augustae constituie principalul monument al ideologiei augustane. Prin el se afirmă că
Augustus, în calitatea sa de Princeps, este purtătorul moştenirii istorice a poporului roman şi posesorul
însuşirilor morale cerute.
În epoca lui Augustus se poate vorbi în domeniul artei de un stil clasic roman, realizat prin
contopirea armonioasă a vechilor modele tradiţionale italice cu elemente rafinate de artă elenistică.

3.4.6. Problema succesiunii. Moartea lui Augustus

Construind Principatul, Augustus a trebuit să urmărească şi succesiunea la tron. Dintr-un edict
imperial, Suetonius reproduce declaraţiile lui Augustus: "Doresc ... ca să fiu numit autorul celui mai
bun stat şi, murind, să duc cu mine speranţa că temeliile statului pe care le-am pus vor rămâne puternic
aşezate". Neavând urmaşi direcţi, formula juridică pe care a găsit-o a fost aceea de a-şi asocia un
coregent, investit cu o parte din puterile militare (imperium proconsulare) şi civile (tribunicia potestas)
ale principelui. Complicaţiile deosebite care s-au ivit sunt datorate intrigilor malefice ale soţiei sale,
Livia5. Primul candidat la succesiunea lui a fost Marcellus, unul din fiii sorei sale Octavia şi soţ al
fiicei sale Iulia. Acesta dispărând de tânăr, Augustus şi-a pus speranţele în Gaius şi Lucius, nepoţii
proveniţi din următoarea căsătorie a Iuliei cu Agrippa, care însă au murit de tineri. Astfel, s-a ajuns la
adopţia în anul 4 d.Chr. a fiului vitreg, Tiberius, provenit din prima căsătorie a soţiei sale, Livia, cu
Tiberius Claudius Nero. Dorind să aibă un moştenitor din neamul său, Augustus l-a obligat pe Tiberius
să o ia de soţie pe Iulia şi să-l adopte pe Germanicus, nepot din partea fratelui său Drusus.
Senatul i-a decernat lui Tiberius puterea tribuniciană împreună cu imperium-ul proconsular,
iar pentru a i se consemna noua poziţie, efigia sa, a fost bătută pe monede, constituind dovada sigură
că acesta devenise asociat la domnie.
La moartea sa (Nola, 19 aug. 14 d.Chr.), lui Augustus i s-au organizat funeralii fastuoase, cu
mari onoruri, parăzi şi discursuri rostite de Tiberius şi fiul acestuia, Drusus. Senatul i-a decernat
apoteoza şi un templu.
*

5. Caracterizată de Tacitus ca fiind "ca mamă, blestem al Imperiului; ca maşteră, blestem al casei Cezarilor" (Annales I. 10).
 Caracterizarea vieţii şi domniei lui Augustus a cunoscut în antichitate, ca şi azi, puncte de
vedere divergente. O judecată dreaptă asupra primului împărat al Romei trebuie făcută în funcţie de
evenimentele pe care le-a parcurs. Din ele Augustus a învăţat prudenţa, nevoia de a-şi alege
colaboratori, iscusinţa până la şiretenie şi cruzimea sau intransigenţa în unele momente. Augustus nu a
ezitat să se alieze cu elemente patriciene pentru a-şi atinge scopul. Deşi ca şef de oşti a fost mediocru,
perspicacitatea şi iscusinţa l-au ajutat să se strecoare prin păienjenişul războaielor civile, să potolească
revoltele soldaţilor şi pretenţiile plebei. A depăşit toate acestea uzând de o singură armă - prudenţa
politică, dublată de o paradă de legalitate. Faptele l-au trecut în legendele antichităţii şi evului mediu
ca un erou de epopee, legat în unele povestiri şi de apariţia creştinismului.

3.5. IMPERIUL ROMAN îN SECOLUL I D.CHR.

DINASTIA IULIO-CLAUDIANĂ

3.5.1. Bazele autocratice ale monarhiei

Realitatea politică esenţială a primelor trei secole ale erei creştine este monarhia militară.
Formal statul roman continua să fie o republică, dar senatul transfera competenţele sale esenţiale unei
singure persoane printr-o lex curiata de imperio.
Începând cu dinastia iulio-claudiană asistăm la consolidarea sistemului politic al Principatului.
Pe măsură ce puterea imperială se instituţionalizează şi se sacralizează, guvernarea devine mai
autoritară. Instituţionalizarea noului regim este legată de problema succesiunii, a asigurării
continuităţii Principatului. Până la moartea lui Nero, continuitatea dinastiei a fost asigurată prin
adopţiuni sau succesiuni colaterale prin care se eluda principiul alegerii principelui, întrunind
trăsăturile unei monarhii ereditare6.
La curtea imperială, consiliul principelui, alcătuit din cei mai importanţi senatori, discută
despre perspectivele generale şi deciziile politice cele mai importante. Treptat acest consiliu va
substitui senatul ca principal organ de deliberare politică şi ideologică a statului roman. El deliberează
şi asupra afacerilor juduciare, a măsurilor legislative, participă la elaborarea edictelor şi mandatelor
imperiale. Problemele administrative curente sunt rezolvate în departamentele conduse, începând cu
Claudius, de liberţi imperiali.
Din sec.I d.Chr. Princeps este stăpânul absolut deoarece imperium-ul îl plasează deasupra
legii. Împăraţii iulio-claudieni au căutat permanent să întărească această putere aproape nelimitată.
Totuşi, autorii antici fac diferenţă între actele de guvernare ale diferiţilor împăraţi. Augustus şi
Tiberius, al doilea cel puţin la începutul domniei lor, au respectat tradiţia şi privilegiile aristocraţiei
senatoriale. În schimb, ceilalţi au încercat să instaureze o monarhie teocratică de tip greco-oriental.
Puterea ce o deţinea aristocraţia senatorială anterior este considerabil diminuată deoarece
împăraţii iulio-claudieni guvernau în mare măsură prin intermediul acelor homines novi, recrutaţi din
ordinul ecvestru. Clasa conducătoare nu putea accepta cu uşurinţă autoritarismul care creştea de la o
domnia la alta.
În viaţa politică un rol esenţial l-a avut armata care reprezenta instrumentul şi temelia puterii
imperiale. Deşi principii puteau fi desemnaţi de predecesori şi confirmaţi de senat, ei se urcau pe tron
numai dacă aveau sprijinul armatei. Un rol important în consolidarea puterii imperiale şi în asigurarea
succesiunii l-au avut cohortele pretoriene care formau garda imperială şi garnizoana Romei.
Între principalele forţe ale imperiului - împăratul, armata, sentul - s-a menţinut un echilibru
fragil. Sub unii împăraţi (Tiberius, în ultima parte a domniei, Caligula, Nero, iar mai târziu Domiţianus
sau Commodus) raporturile dinte puterea imperială şi senat au cunoscut grave tensiuni. Facţiunile
senatoriale se împotrivesc, iar cu sprijinul unor ofiţeri din gărzile pretoriene organizează conjuraţii
care au condus la lichidarea fizică a lui Caligula, Domitianus sau Commodus.
Sistemul iulio-claudian se distinge şi prin fenomene socio-politice şi ideologice specifice. În
condiţiile noului regim politic, vechiul model socio-cultural, ca şi climatul mental se aflau în criză.
Pentru iulio-claudieni, singura soluţie pentru o societate aflată într-o puternică şi lungă criză de
creştere şi adaptare era aceea a concentrării puterii politice şi militare în mâna unei singure persoane.
Inegala dezvoltare a provinciilor, tendinţele centrifuge ale unora dintre ele, ca şi a unor corpuri de
armată cantonate la frontiere făceau necesară creşterea autorităţii imperiale, care ducea uneori la ideea
6. Potrivit lui Tacitus (Historiae I, 4) aceasta se întemeia mai puţin pe prevederi constituţionale şi mai mult pe principii de stat (numite "taina
puterii imperiale") privitoare la menţinerea puterii în mâinile principelui şi la transmiterea ei în propria familie.
cunoscută în regatele elenistice, a divinizării împăratului. Evoluţia în timp pe această cale a
Principatului va duce la apariţia dominatului lui Diocletianus.

3.5.1.1. TIBERIUS (Iulius Caesar Augustus, 14-37 d.Chr.)

Imaginea istorică păstrată asupra lui Tiberius, ca şi a urmaşilor săi dinastici, nu este
favorabilă, deşi unii dintre ei au fost buni cârmuitori. Aceasta se datorează faptului că istoria perioadei
a fost scrisă de reprezentanţi ai aristocraţiei senatoriale sau de persoane dependente de această grupare
(Tacitus7, Suetonius, iar apoi Cassius Dio).
Faptele istorice conturează un portret total diferit al împăratului, evidenţiindu-i virtuţile
caracteristice unui mare aristocrat, spiritul energic, cumpătat şi econom, generozitatea şi modestia sa,
dublate de toleranţă şi respectarea legalităţii. Urcat pe tron în anul 14 d. Chr., la vârsta de 56 ani,
Tiberius a continuat forma de guvernământ inaugurată de predecesorul său, contribuind la
consolidarea sistemului politic al Principatului. Din punctul de vedere al imperiului, Tiberius s-a
dovedit a fi un cârmuitor conştiincios, drept şi înţelept.
Una dintre primele măsuri luate de noul împărat a fost sporirea puterii senatului prin trecerea
asupra acestuia a dreptului de a alege pe magistraţi. Senatul devenea astfel instituţia legislativă şi
electivă supremă în stat.
După un anumit timp, Tiberius va încerca să contracareze puterile senatului prin acordarea
unei importanţe tot mai mari armatei. El va concentra la Roma cele nouă cohorte pretoriene care îşi
ridică tabăra pe Viminal. Treptat Tiberius va inaugura sistemul unei puteri personale, guvernând, mai
ales după anul 26 d.Chr., prin intermediul prefectului pretoriului, Seianus.
Datorită caracterului său (persoană nesociabilă, mizantrop), decepţionat de faptul că a fost
nedreptăţit de oameni şi zei, Tiberius se va retrage pe insula Capri, lăsând afacerile statului în seama
lui Seianus şi a senatului. Atent la evoluţia situaţiei din imperiu, Tiberius urmăreşte lucrările senatului,
intervenind prin epistole în care sancţionează erorile comise sau recomandă soluţiile legale impuse de
împrejurare.
Rămas atotputernic la Roma, Seianus, care râvneşte tronul imperiului, foloseşte puterea pentru
a-i elimina pe reprezentanţii familiei imperiale (exilarea Agrippinei şi a primilor doi fii). În conspiraţia
ce o punea la cale, Seianus avea sprijinul senatului, aristocraţiei şi a plebei. Prevăzător, Tiberius
adoptă fiii lui Germanicus şi ai Agrippinei: Nero, Drusus şi Caius (Caligula). Informat despre planurile
lui Seianus de a-i înlătura, în propriul interes, succesorii fireşti, împăratul nu ezită să ordone judecarea
şi executarea acestuia. Caius (Caligula) este desemnat succesor.
Pe plan extern, Tiberius urmează programul lui Augustus, străduindu-se să consolideze
cuceririle existente. A respectat principiul defensivei pe frontierele naturale, iar dincolo de hotare
aplicarea artei diplomatice. Campaniile purtate de Germanicus între Rin şi Elba (14-16 d.Chr.) s-au
derulat doar pentru a spăla ruşinea dezastrului suferit de Varus. în sectorul Dunării mijlocii, uzând de
cunoscutul principiu roman "divide et impera" ca armă diplomatică, reuşeşte să destrame statul
marcomanic creat de Marbod prin incitarea unor triburi germanice împotriva lui.
Aceeaşi eficace diplomaţie înlocuieşte şi în Orient campaniile militare. Eufratul este fixat ca
graniţă naturală între cele două mari puteri rivale. Regatele clientelare Moesia (15), Commagene (17)
şi Cappadocia (17) sunt transformate în provincii romane. Răscoala antiromană din Africa, condusă
între 17-24 d.Chr. de numidul Tacfarinas şi cea din nord-estul Galliei, condusă de treverii Florus şi
Sacrovir, sunt reprimate cu cruzime de către generalii săi.
Cu Tiberius, care moare în anul 37, probabil asasinat, principatul se afirmă definitiv ca sistem
institutional în istoria Romei antice.
3.5.1.2. CALIGULA (Caius Iulius Caesar Germanicus, 37-41)
Noua domnie a fost pretutindeni întâmpinată cu entuziasm, lumea romană aşteptând de la
Caligula să devină un al doilea Augustus.
Suetonius ne spune că porecla de Caligula (Cizmuliţă) a primit-o din glumele de tabără,
deoarece a fost crescut printre soldaţi, în legiunile de la Rin conduse de tatăl său, Germanicus. Crescut
în casa străbunicii sale, Livia Augusta, după exilarea Agrippinei, Caligula din copilărie apărea ca un
degenerat fizic şi mintal. Tiberius, un bun cunoscător de oameni, spunea despre nepotul său că trăieşte
pentru nenorocirea lui şi a tuturor, ca să fie o "viperă" pentru poporul roman. De aceea, Tiberius îi
7 Pentru Tacitus (Annales IV, 7) Tiberius reprezintă un autocrat cu o figură tragică şi monstruoasă. El încearca să explice contradicţia dintre
faima oribilă a împăratului şi guvernarea lui, singulară în istoria romană, prin puterea diabolică de disimulare a personajului.
acordă atenţie doar în momentul când Seianus devine suspect, Caligula constituind contraponderea în
faţa pretenţiilor la tron ale prefectului pretorian.
Sprijinit de prefectul pretoriului, Naevius Sestorius Macro, Caligula este proclamat împărat de
către garda pretoriană şi recunoscut apoi de senat. Primele luni de domnie par să justifice entuziasmul
cu care a fost primit de plebe noul principe. El suprimă metodele tiranice de guvernare instituite de
predecesorul său: iartă pe condamnaţi, anulează trimiterea în exil a unora, acordă amnistie generală.
Brusc însă, politica sa capătă însemnele despotismului şi incoerenţei, schimbare considerată
de unele izvoare drept consecinţă a bolii. Caligula a încercat să impună modelul monarhiei teocratice
de tip greco-oriental, împingând despotismul şi exaltarea virtuţilor divine ale împăratului peste limitele
acceptate de romani. Reintroduce lex maiestatis pe baza căreia veniturile palatului se înmulţesc prin
condamnări şi confiscări de averi. A avut pasiuni pentru ocupaţii nedemne de titlul imperial (gladiator,
vizitiu, cântăreţ, dansator). Extravaganţele sale, care sfârşesc prin a revolta Roma, au culminat cu
măsurile luate faţă de armăsarul favorit, Incitatus, care, numit cetăţean roman, urma să fie înscris pe
lista viitorilor consuli.
La curtea imperială sunt introduce ceremonialul oriental şi divinizarea princeps-ului, sunt
încurajate cultele orientale. Arbitrariul politicii interne şi externe, extravaganţele şi cruzimile, fastul
serbărilor şi risipirea tezaurului strâns de predecesorul său, măsurile fiscale opresive declanşează două
conspiraţii ale opoziţiei senatoriale, în 39 şi 40, urmate, fiecare, de valuri de procese de crimen
maiestatis, soldate cu numeroase execuţii. În ianuarie 41, este asasinat în apropierea palatului său din
Roma, în urma unei conspiraţii puse la cale de ofiţeri ai gărzilor pretoriene (Cassius Chaerea şi
Lannius Vinicianus). Numele său este supus de senat unei damnatio memoriae.
Scurta domnie a lui Caligula a înregistrat puţine evenimente de seamă în domeniul politicii
externe. Plănuia o expediţie asupra Britanniei, pe care însă nu o finalizează. În Orient situaţia se
complică deoarece parţii au instalat pe tronul Armeniei un protejat al lor. Deoarece se face răspunzător
de moartea regelui Ptolemeu, chemat la Roma, în Mauritania a izbucnit o răscoală antiromană,
reprimată după mai mulţi ani de către succesorul său, Claudius.

3.5.1.3. CLAUDIUS
(Tiberius Claudius Caesar Augustus Germanicus, 41-54)
După asasinarea lui Caligula, senatul, considerând că dinastia iulio-claudiană se stinsese,
întrezărea posibilitatea de a reveni la o formă republicană de guvernământ. Gărzile pretoriene, însă,
vor hotărâ viitorul regim politic şi pe împărat. Claudius, fratele lui Germanicuss, este proclamat
imperator, iar senatul este obligat să-l recunoască drept moştenitor legitim al tronului.
Până la urcarea pe tron, Claudius nu a participat la viaţa politică, datorită unei sănătăţi şubrede
şi a unor infirmităţi congenitate (dificultăţi de mers şi de vorbire), preferând o existenţă retrasă,
consacrată studiului. Claudius nu a fost un om stupid şi degenerat, după cum am fi tentaţi să-l judecăm
după colecţia denigrărilor adunate de istoricii latini. A avut ca profesor pe Titus Livius, de la care a
prins pasiunea pentru istorie, scriind o istorie a Etruriei şi alta a Cartaginei.
Claudius înlătură tendinţa de orientalizare a imperiului. Moderat în actul guvernării, noul
împărat caută să stimuleze activitatea înaltului for legislativ, senatul, în problemele de stat importante.
Deşi oficial afişează principii augusteice de guvernare, Claudius a urmărit întărirea bazelor autocratice
de conducere a imperiului. Astfel, el a consolidat structurile statului, a accentuat procesul de
centralizare prin organizarea unor adevărate "ministere" (scrinia), cu un aparat funcţionăresc alcătuit
din liberţi cu experienţă în domeniul administraţiei (Narcissus, Pallas, Callistus). Rupţi de tradiţiile
republicane, liberţii au servit tronul în ce priveşte consolidarea autorităţii imperiale şi centralizarea
administrativă.
O altă măsură înţeleaptă a împăratului a fost fondarea de colonii în provincii (Claudia Augusta
Agrippiniensis - Köln, Augusta Treverorum - Trier) în care au fost aşezaţi veterani şi populaţie civilă
italică, elemente care au contribuit la romanizarea provinciilor, la urbanizarea lor.
S-au luat măsuri şi pentru ameliorarea administraţiei aprovizionării cu grâu a Romei,
organizată de Augustus sub conducerea unui praefectus annonae, recrutat din ordinul ecvestru. Pentru
aprovizionarea Romei, la vărsarea Tibrului a construit un nou port, Ostia.
În viaţa particulară, Claudius a dat dovada unui caracter slab, lipsit de voinţă, motiv pentru
care a fost dominat de soţiile sale. La urcarea pe tron, soţie, a treia, îi era Valeria Messalina
(strănepoată a lui Augustus, venea cu doi fii minori, Britannicus şi Octaviannus) care a lăsat o faimă
urâtă în galeria împărăteselor romane. Lacomă, desfrânată şi comodă, Messalina a compromis domnia
unui împărat uşor de manevrat.
Îi urmează ca soţie, în ultima parte a domniei, Iulia Agrippina, o nepoată a sa, femeie crudă,
lipsită de scrupule şi ambiţioasă. Ea urmărea pregătirea tronului pentru fiul ei din prima căsătorie,
Lucius Domitius Ahenobarbus, viitorul Nero, în detrimentul lui Britannicus, moştenitorul legal.
Reuşeşte în demersul ei, astfel că în anul 50 Nero este adoptat de Caludius.
Politicii externe defensive şi pacifiste inaugurate de Augustus, Claudius îi impune o mai mare
supleţe. El începe cucerirea Britanniei (43 d.Chr.). Stăpânirea romană în Britannia era considerată ca
necesară pentru Roma pentru stârpirea cuiburilor piratereşti care perturbau Gallia, precum şi datorită
refugiului ce şi l-au găsit acolo preoţii druizi, care prin ascendenţa lor spirituală incitau populaţia
gallică împotriva romanilor. în Orient a transformat state clientelare în provincii romane, anexând
Thracia, Lycia şi Iudeea. în nordul Africii, printr-o acţiune energică, Suetonius Paulinus declară
Mauretania pământ roman, împărţind-o în două provincii: Mauritania Tingitana şi Mauritania
Caesariensis (42 d.Chr.).
ªi pe alte frontiere a păstrat aceeaşi fermitate şi prudenţă politică inaugurată de înaintaşi. Pe
cursul mijlociu al Dunării unde se produceau numeroase invazii barbare, s-au ridicat noi castre, dintre
care Carnuntum a devenit cheia de apărare a regiunii timp de veacuri.
Datorită unui program politic activ, Claudius a reuşit să traseze unele din căile directoare ale
evoluţiei ulterioare a Principatului. El a acordat cetăţenia romană provincialilor din Gallia şi accesul la
magistraturi, inclusiv cea senatorială. Această măsură radicală datorată lui Claudius, care defavoriza
nobilimea romană, reprezenta un pas important pe drumul constituirii unui stat "naţional". Sub urmaşii
săi, practica asocierii elitelor provinciale devine o constantă a politicii imperiale.

3.5.4. NERO (Nero Claudius Caesar, 54--68)

Izvoarele istorice antice, păgâne sau creştine, au accentuat dezechilibrul şi iresponsabilitatea
acestui principe în anumite privinţe ieşite din comun, înfăţişându-l pe Nero drept cel mai monstruos
dintre despoţii lumii romane. în realitate, ultimul dintre Iulio-Cludieni este un personaj mult mai
complex, un precursor al momarhilor din Imperiul târziu.
Este proclamat împărat la vârsta de 17 ani graţie sprijinului gărzii pretoriene. Primii ani de
domnie ai lui Nero, aşa numitul quinquennium aureum (cei cinci ani de aur), aflat sub influenţa
perceptorilor Seneca şi Sextus Afranius Burrus, se caracterizează prin stabilirea unui contract de
colaborare între aristocraţia senatorială şi puterea imperială. Seneca a schiţat pentru noul împărat un
program politic îndreptat împotriva despotismului militar şi a excesivei centralizări administrative, în
scopul revenirii la regimul constituţional al principatului lui Augustus.
Când a observat, prin anii 60-61 d.Chr., că o asemenea linie politică este anevoioasă şi greu de
urmat datorită exigenţelor senatorilor, Nero a abandonat principiile lui Seneca. El va încerca
restructurarea sistemului de valori pe care se întemeia societatea romană. Curtea (aula Neroniana), un
ansamblu structurat pe compartimente adaptate diferitelor nivele ale societăţii romane, avea menirea
de a propaga noul sistem de valori. Un rol important în cadrul acestui ansamblu revenea corpului de
Augustiani, nucleul unei elite sociale.
Domus Aurea, un gigantic complex arhitectural conceput de arhitecţii Severus şi Celer,
constituie expresia arhitecturală a ideologiei neroniene. Inspirat din construcţiile marilor palate şi
parcuri ale suveranilor elenistici, Domus Aurea a fost conceput ca o reşedinţă sacră.
Ca şi Caligula, Nero dorea să istituie la Roma un regim politic autocratic, care să-i permită
impunerea în societatea romană a unei noi mentalităţi şi a unei scări a valorilor total diferite de ce
romanilor le era comun. Detestat de cercurile aristocraţiei senatoriale, Nero a devenit popular în rândul
plebei şi ale populaţiei modeste din provincii.
Marile cheltuieli cauzate de construcţiile publice, de distribuţiile gratuite de grâne şi bani, ca şi
de războiul din Armenia sau revolta din Britannia l-au determinat pe Nero să recurgă la o reformă
monetară (64 d.Chr.). Ea consta, conform relatării lui Plinius cel Bătrân 8, în diminuarea greutăţii aurei-
lor (de la 7,70 la 7,30 g) şi a denarilor (de la 3,70 la 3,25 g). Masa monetară de argint şi bronz, ca
mijloc al schimburilor cotidiene, avea un rol mai important, ilustrând măsura în care Imperiul roman
devenise o unitate economică, cu un sistem administrativ funcţional.

8. Nat.Hist., 33, 13, 5.

 Pe plan extern, este de consemnat preocuparea pentru consolidarea frontierelor de la Rin şi
Dunăre, ca şi în bazinul pontic sau în Armenia. în timpul lui Nero imperiul se confruntă cu o serie de
opoziţii, a căror rezolvare necesită importante eforturi militare.
Nero, fascinat de imaginea lui Alexandru Macedon, intenţiona să ducă în Orient o politică
energică menită să aducă noi cucriri şi să deschidă noi drumuri comerciale. Un nou şi dificil conflict
cu statul part este determinat de impunerea de către Vologese I a fratelui său, Tiridates, ca rege al
Armeniei (54). Forţele romane, comandate de Cn. Domitius Corbulo, intervin cucerind întreaga
Armenie (58-59). Între cele două state se încheie o încheie o pace de compromis (66) prin care
Armenia se recunoaşte ca vasală Romei, condusă însă de o dinastie partă. Încoronarea la Roma a
arsacidului Tiridates ca rege al Armeniei, prilej cu care are loc închiderea porţilor templului lui Ianus
şi proclamarea păcii universale, marchează apogeul domniei lui Nero. În Britannia administraţia
romană a provocat o răscoală a proaspeţilor supuşi, condusă de Budicca (61). Sunt lichidate de către
răsculaţi micile garnizoane romane şi trecute prin foc şi sabie trei colonii: Camulodunum, Londinium
şi Verullamium. Primind întăriri din Gallia, senatorul C. Suetonius Paulinus reuşeşte să înăbuşe
răzvrătirea britanicilor.
Revolta iudeilor, izbucnită în anul 66 la Caesarea, cuprinde însă întreaga provincie, obligându-
l pe Nero să-l numească pe T. Flavius Vespasianus comandant suprem al forţelor romane din Orient,
având la dispoziţie aproximativ şase legiuni pentru a pacifica regiunea Iudeei. Motivul insurecţiei l-a
constituit antagonismul religios dintre evreii şi grecii din Palestina, la care se adăuga şi proasta
administrare a procuratorilor trimişi de Roma. Timp de doi ani Vespasianus, un general calculat, a
cucerit rând pe rând centrele de rezistenţă din Palestina. Doar Ierusalimul, principalul centru religios,
va rezista încă mult timp, fiind cucerit de Titus la doi ani după dispariţia lui Nero. După îndepărtarea
lui Seneca (62) şi prin numirea lui Ofonius Tigellinus ca prefect al pretoriului, Nero îşi modifică
strategia, manifestând o atitudine dură faţă de aristocraţia senatorială în cadrul unui regim caracterizat
ca fiind o monarhie absolută represivă.
În ultimii ai domniei, împăratul, captivat tot mai mult de aspiraţiile sale aristice (din 64 apare
frecvent în public în calitate de conducător de car de curse, cântăreţ şi actor, iar între 66-68 întreprinde
un turneu în Grecia), neglijează problemele statului, ale cărui finanţe sunt grav prejudiciate. Este
învinuit chiar, după toate probabilităţile pe nedrept, de a fi provocat uriaşul incendiu din iulie 64 care,
timp de 9 zile, a distrus două treimi din Roma. Acum este declanşată prima persecuţie împotriva
creştinilor, cărora, pentru propria-i disculpare, împăratul le atribuie această calamitate. Deşi se
preocupă de refacerea oraşului, care câştigă acum în monumentalitate, Nero nu poate înlătura
ostilitatea din jurul său.
Nemulţumirea păturilor aristocratice, senatoriale, îşi găseşte expresia în anul 65 în conspiraţia
condusă de C. Calpurnius Piso, care strânge în jurul sau personalităţi marcante ale timpului (poetul
Lucanus, consulul Plautinus Lateranus, prefectul pretoriului F. Rufus). Implicaţi în complotul eşuat,
filozoful L. Annaeus Seneca şi nepotul său, poetul M. Annaeus Lucanus, sunt obligaţi să se sinucidă.
Condamnările la moarte, exilul îi aduceau, prin confiscări, însemnate sume. Cei care arătau cea mai
mică aversiune faţă de împărat sau deveneau suspecţi prin denunţ, primeau o invitaţie transimisă prin
Tigellinus de-a se sinucide.
Căderea lui Nero a fost grăbită de trei factori: a) modelul politic şi sistemul de valori neronian
era inadecvat realităţilor Imperiului; b) nemulţumirea aproape generală, sporită şi de dificultăţi
economice; c) acţiunea iniţiată la Roma şi în unele provincii (revolta lui Servius Sulpicius Galba în
Hispania, a lui Iulius Vindex în Gallia şi a lui Clodius Macer în Africa) de o coaliţie disparată. Astfel,
când pretorienii l-au proclamat, în iunie 68 d.Chr., pe Galba ca împărat, Nero - cum scria Tacitus -"a
fost doborât mai degrabă de veşti şi de zvonuri decât de forţa armelor" 9. Eliminarea lui Nero va fi
urmată de un război civil care va periclita coeziunea Imperiului şi va facilita revolta batavilor şi
gallilor.
*
Structurile sociale, politice şi morale, mentalităţile moştenite din epoca Republicii au cunoscut
în timpul lui Nero o reală mutaţie. Sfârşitul domniei lui Nero corespunde cu dispariţia tradiţiei
republicane. De aceea, apreciem că domniile Iulio-Claudienilor reprezintă o etapă de tranziţie în

9. Historiae I, 89, 2.
istoria romană. Căderea lui Nero înseamnă şi sfârşitul unei dinastii provenite din vechea nobilime
senatorială şi totodată ruinarea aristocraţiei.

3.6. DINASTIA FLAVILOR (69-96 d.Chr.)

3.6.1. Războiul civil din anul 69 d.Chr.
Până la moartea lui Nero doar corpul pretorienilor din Roma îşi arogase dreptul de a acorda
purpura imperială. Acum, după cum spune Tacitus, "împăraţii puteau fi proclamaţi şi în alte părţi" 10.
Din prima jumătate a sec. I d.Chr. s-a introdus sistemul recrutării regionale. Această practică a
generat cristalizarea la graniţele imperiului a trei mari corpuri de armate: a) a Rinului formată din
recruţi gallo-romani; b) a Dunării alcătuită din pannoni, dalmaţi şi illiri şi c) a Orientului compusă din
efective variate, mai ales sirieni şi egipteni. Doar la Roma se păstra o armată cu caracter italic. Acum,
fiecare din aceste armate şi-a proclamat câte un împărat.
Ridicarea lui Galba, reprezentant al aristocraţiei senatoriale, pe tronul imperial este datorată
armatelor din provinciile occidentale care îşi impun voinţa faţă de Roma. Galba este acceptat de senat
deoarece respecta politica tradiţională a acestei vechi instituţii, considerîndu-se "mandatar al senatului
şi poporului roman". Deşi militar experimentat şi înţelept, datorită vârstei, Galba nu a putut face faţă
situaţiei grave spre care aluneca Imperiul. Lipsit de supleţe politică, Galba a ajuns curând în conflict
cu pretorienii şi plebea. La aceasta au contribuit duritatea de ostaş şi spiritul de economie impus din
nevoia echilibrării finanţelor statului ruinate de extravaganţele lui Nero.
Scânteia nemulţumirii s-a aprins pe Rin prin uneltirile guvernatorului Aulus Vitellius. În
capitală, pretorienii erau stârniţi de Otho care, la rându-i, spera să fie ales ca împărat de Galba. Când
acesta adoptă în senat pe C. Calpurnius Piso Licinianus, Otho răscoală pe pretorieni care îl masacrează
pe împărat în for (15 ian. 69).
M. Salvius Otho este proclamat imperator de pretorieni. În aceste împrejurări, profitând de
războiul civil, aristocratul batav Iulius Civilis îi răscoală pe batavi, o parte din populaţiile Galliei
Belgica şi solicită ajutorul germanilor liberi pentru a întemeia un imperiu al Galliilor. Armata de la
Rin îl proclamă împărat pe Aulus Vitellius. Confruntarea dintre cei doi adversari, la Brediacum
(aprilie 69) pe malul Padului, se soldează cu înfrângerea armatelor lui Otho, care se sinucide. La
scurt timp după dobândirea puterii de către Vitellius ca împărat, legiunile din Orient îl proclamă
imperator pe Vespasianus. Sprijinite şi de provinciile dunăreneau, legiunile din Orient, comandate de
C. Licinius Mucianus, guvernatorul Siriei şi de Antonius Primus, pornesc asupra Romei. Învins în
bătălia de la Cremona, Vitellius va dispărea în ciocnirile dintre cele două tabere la Roma (20 dec. 69).
Sfârşeau astfel 18 luni de război civil, la capătul cărora senatul îl recunoaşte pe Vespasianus ca
împărat.

3.6.2. VESPASIANUS (69-79 d.Chr.)

Dinastia Flavienilor ţine de o altă concepţie politică. Cu Vespasianus tronul a fost ocupat de
un personaj a cărei familie era "necunoscută şi fără portrete ale strămoşilor" 11. Familia lui
Vespasianus, al cărui tată era un modest perceptor de impozite, provenea din orşul sabin Reate. Chiar
şi viitorul împărat şi-a câştigat un timp existenţa ca negustor de sclavi.
Preluarea puterii de către Vespasianus ridică dificile probleme de ordin constituţional. Sub
dinastia Iulio-Claudiană puterea se transmitea prin moştenire. Senatul a fost nevoit prin aşa-numita lex
de imperio Vespasiani să stabilească puterile principelui, investit ca moştenitor legal al dinastiei
dispărute. Concomitent i se acordau noi atribuţii, trei noi mandate: a) după dorinţa (ordinul)
împăratului, senatul trebuia să dezbată sau voteze în concordanţă cu dispoziţiile sale; b) nici un
aspirant la funcţii publice, militare nu putea candida fără recomandarea principelui; c) se ratificau
toate actele date de Vespasianus anterior legii de investitură. Autoritatea cu care a fost investit,
corespunzătoare normelor timpului, era mai mare decât cea acordată lui Augustus. Vespasianus îşi
alătură titlului de imperator şi numele, devenite acum titluri, de Augustus şi Caesar. Acesta reprezintă
stadiul final al conceptului de Pricipat.
Dacă sub Iulio-Claudieni puterea era deţinută de aristocraţia romană, principalul sprijin al lui
Vespasianus îl reprezentau cavalerii, "burghezia" italică, clasa cea mai activă în domeniul economic.

10. Ibidem, I, 4.
11. Suetonius, Divus Vespasianus, 1.
 În cei 10 ani de domnie, Vespasianus a urmărit întărirea tronului imperial, reintroducerea
ordinei şi muncii disciplinate în activitatea statală. Câteva inscripţii puse în onoarea lui Vespasianus îi
acordă epitetul de conservator et restitutor, atribute care sintetizează spiritul de guvernământ după
care s-a condus împăratul. Vespasianus a urmărit reaşezarea constituţională a statului, compromis de
Nero şi de războiul civil, pe temeliile create de Augustus.
Vespasianus a realizat în anul 71 o reformă militară prin care trei legiuni considerate "rebele"
au dispărut. Cea mai importantă schimbare a fost excluderea italicilor de la sud de Pad din cadrul
legiunilor, normă care va fi respectată în viitor de toţi împăraţii. Hotărârea a fost luată nu numai
datorită penuriei de oameni, dar şi pentru că experianţa arătase incapacitatea militară a italicilor,
manifestată prin spiritul de indisciplină. De acum, cadrele legiunilor se vor constitui cu recruţi
proveniţi din cetăţeni romani provinciali.
Împăratul împrospătează gruparea aristocraţiei senatoriale, care a suferit mari pierderi în
timpul proscripţiilor neroniene, prin numirea de noi patricieni, recrutaţi din elitele provinciale. De
asemenea, deoarece în senat s-au infiltrat urmaşi ai libertilor bogaţi, în calitate de censori (înaltă
magistratură cu caracter moral), în anul 73 Vespasianus şi Titus au revizuit listele senatului, expulzînd
pe intruşi. Locurile libere au fost ocupate prin promovarea "celor mai buni cetăţeni" din Italia şi
provincii, selectaţi din ordinul ecvestru. Aceşti homines novi cu rădăcini în ordinul ecvestru au ajuns
să determine progresul economic, politic şi cultural al Imperiului în secolul următor sub Antonini.
Acelaşi interes este acordat începând cu Vespasianus provinciilor, unde desfăşoară o politică
activă, vădind un interes constant pentru urbanizare şi romanizare. Din iniţiativa împăratului au fost
fondate numeroase colonii, iar multor oraşe le-a acordat rangul de municipium sau coliniae, lărgind
prin aceste măsuri dreptul de cetăţenie romană.
Vespasianus a iniţiat un amplu program edilitar la Roma, în Italia şi în provincii. Cel mai
impunător monument al Flaviilor este Amphitheatrum Flavium (cunoscut din antichitatea târzie sub
numele de Colosseum), inaugurat de Titus în anul 80 d.Chr., dar complet terminat sub Domitianus. De
asemenea, Forul lui Vespasianus se remarca prin două construcţii de cult: Templul Păcii, care, prin
nume, simboliza dorinţa de pace a împăratului şi Templul Romei, ce personifica oraşul-capitală.
De semenea, Vespasianus a căutat să fixeze principiul eredităţii pentru succesiunea la tron.
Din anul 71 îi acordă lui Titus cea mai mare parte a puterilor civile şi militare, iar al doilea moştenitor,
fratele său Domitianus, a primit titlul de caesar.
Cum am amintit, Vespasianus fusese trimis în Iudeea pentru a pune capăt revoltei care
ameninţa pacea în partea orientală a imperiului. În războiul iudaic, care avea caracterul unei
confruntări de uzură, comanda trupelor romane o acordă fiului său Titus. Ierusalimul, principalul punct
de rezistenţă, a căzut după un lung asediu (septembrie 70), cetatea şi templul fiind distruse. Ultima
citadelă iudaică, Masada, va fi cucerită doar în aprilie 73, după sinuciderea colectivă a apărătorilor ei.
Pe plan extern Vespasianus desfăşoară o politică ofensivă, de întărire a frontierelor. În timpul
său au fost cucerite şi pacificate teritoriile cuprinse între izvoarele Rinului şi ale Dunării. La Dunărea
de Jos, după războiul contra dacilor şi sarmaţilor, limesul a fost consolidat prin crearea unei flote
speciale (classis Flavia Moesica) şi prin anexarea oficială a Dobrogei, integrată în provincia Moesia.
În acelaşi timp, în Orient au fost respinse atacurile parţilor conduşi de Vologeses I.

3.6.3. TITUS FLAVIUS VESPASIANUS (79-81)

Fiul mai mare al lui Vespasianus, Titus a fost în timpul domniei tatălui său coregent, investit
cu puterile civile şi militare ale împăratului (71). Calităţle militare şi le dovedeşte în războiul din
Iudeea, cucerind, după un lung asediu, Ierusalimul (70), centrul răscoalei antiromane a iudeilor. Titus
îl declară pe Domitianus coleg şi succesor. Ponderat, păstrează relaţii bune cu senatul, Titus va fi
prezentat de tradiţia istorică ca unul din bunii împăraţi. Principatul ca sistem de guvernare atinge
deplina sa înflorire în timpul Flavienilor, arcul lui Titus vădind întregul potenţial al artei oficiale
romane.
În scurta sa domnie se confruntă cu o puternică erupţie a vulcanului Vezuviu care acoperă cu
un strat gros de lavă şi cenuşa trei oraşe din Campania: Pompei, Herculaneum şi Stabiae (august 79),
calamitate în care şi-au găsit moartea peste 15.000 de oameni. Printre victimele cataclismului a fost şi
Plinius cel Bătrân, pe atunci comandant al flotei romane de la Misenum.
3.6.3. TITUS FLAVIUS DOMITIANUS (81-96)
 Domitianus inaugurează o politică sensibil deosebită de cea a primilor Flavi. Se proclamă
împărat în castrul pretorienilor, iar senatul este determinat să ratifice alegerea. Sprijinindu-se pe
armată, garda pretoriană, pe anumite cercuri ale cavalerilor şi ale aristocraţiei municipale provinciale,
Domitianus urmează o linie autocratică, ce se înscrie în tradiţia inaugurată de Caligula şi Nero. Două
mari defecte i-au întunecat domnia: caracterul său orgolios şi lipsa de supleţe politică.
Încearcă să impună modelul oriental al monarhiei teocratice, bazată pe forţa militară şi pe
centralizare administrativă. Împăratul se proclamă censor perpetuus (85), care îi dădea dreptul să-i
excludă din senat pe opozanţi. Prevalându-se de lex maiestatis, Domitianus a reintrodus procesele de
lezare a maiestăţii (crimen maiestatis), întrerupte odată cu dispariţia lui Nero. Deoarece statul se
confunda cu propria persoană, Domitianus privea orice formă de opoziţie drept un atac la adresa
statului şi a împăratului. Conform tradiţiei senatoriale mai mulţi senatori au fost condamnaţi la moarte,
exilaţi sau obligaţi să se sinucidă. Relaţiile încordate cu senatul şi aristocraţia senatorială au contribuit
la conturarea şi transmiterea unei imagini îngroşat negative a sa.
Împăratul a îngăduit să fie asociat zeilor, iar pe Minerva o socotea divinitatea sa protectoare.
În acelaşi timp, revendică titlul de dominus et deus cu care supuşi trebuiau să i se adreseze. Statui,
arcuri de triumf şi sacrificii apăreau peste tot în onoarea împăratului şi a "eternităţii" imperiului său.
Această tendinţă l-a determinat să guverneze fără senat, fapt ce a adâncit antagonismul dintre
el şi forul legislativ. În locul senatului s-a folosit de Consiliul principelui, în care sunt cooptaţi pentru
prima dată reprezentanţi ai cavalerilor. Legislaţia sa se împlinea prin leges datae, ca edicte redactate
de juriştii săi, care, contrasemnate de Domitianus, deveneau legi obligatorii.
Conflictul dintre creştini şi cultul imperial s-a accentuat, iar împăratul inaugurează o campanie
sistematică de persecutare a acestora.
Bilanţul administraţiei sale interne este în general pozitiv, Domitianus urmând liniile trasate
de tatăl şi fratele său. Sub Domitianus se acordă cavalerilor o poziţie oficială în administraţie. Anumiţi
cavaleri sunt numiţi în fruntea birourilor administraţiei imperiale. Aparatul administrativ a fost extins
şi centralizat.
Pe plan extern, politica lui Domitianus reprezintă o continuare a celei iniţiate de tatăl său. El s-
a străduit să urmeze cele două căi deschise de Augustus: defensiva generală pe frontiere şi
întreprinderea de campanii în afară doar atunci când era silit de împrejurări. Războiul împotriva
tribului germanic al chatiilor (83) s-a soldat cu extinderea frontierelor romane (zona cuprinsă între
cursurile superioare ale Rinului şi Dunării - Agri Decumates - a fost anexată Imperiului). Campaniile
generalului Agricola în Britannia (81-85) se soldează cu pacificarea provinciei.
Pe frontiera de nord va purta a serie de războaie cu dacii (86-89), cu quazii şi marcomanii (86-
92). Deşi necesare, deoarece presiunea populaţiilor din nord asupra graniţelor imperiului crescuse
considerabil, ele au făcut ca Domitianus să fie acuzat de campanii militare nesăbuite, precum şi de
tratate încheiate în mod ruşinos.
În anul 89 se confruntă cu o gravă rebeliune declanşată de guvernatorul Germaniei Superior,
L. Antonius Saturninus. Reprimarea revoltei şi a susţinătorilor ei din capitală a dus la o ruptură totală
între Domitianus şi exponţii opoziţiei senatoriale, nemulţumiţi de politica sa autoritară. Împotriva
grupurilor ostile care contestau potenţarea autocraţiei, începând din august 93, împăratul dezlănţuie o
teroare deosebită. În cele din urmă, la 18 sept. 96, o conjuraţie de palat organizată de câţiva din
apropiaţii săi (libertul Stephanus, cubicularii Parthenius şi Sigerius, comandantul gărzii palatului,
având acceptul soţiei sale, Domitia Longina) îl înlătură pe ultimul dintre Flavi. Senatul hotărăşte
martelarea numelui său din inscripţiile publice (damnatio memoriae).

3.7. IMPERIUL ROMAN ÎN SECOLUL II D.CHR.

DINASTIA ANTONINILOR (96-193)

3.7.1. Secolul de aur al Imperiului roman

Timp de aproape un secol şi jumătate, Imperiul roman cunoaşte o perioadă de ordine şi
prosperitate, desemnată prin termenul generic de pax romana, operă a două dinastii: Antoninii şi
Severii. "Secolul Antoninilor" marchează perioada în care Imperiul a atins maxima sa înflorire
economică şi extensie teritorială, apogeul civilizaţiei romane 12. Conform izvoarelor antice,
12. Anticii înşişi deveniseră conştienţi că societatea lor atinsese culmea maturităţii. Elogiind începuturile domniei fericite a lui Traianus,
Plinius cel Tânăr (Epistulae, 10, 2, 2) vorbeşte despre un secol foarte fericit (felicissimum saeculum). La rândul său, Tacitus (Agricola, 3, 1)
generozitatea, umanismul şi echitatea caracterizează în mod constant secolul Antoninilor. În acelaşi
timp, romanii consideră această perioadă, în special domniile lui Traian şi Hadrian, ca epocă de
renaştere a valorilor morale, politice şi militare tradiţionale, ca o revigorare a Imperiului.
După eliminarea lui Domitianus, senatul a ales ca imperator pe bătrînul senator Marcus
Cocceius Nerva (96-98). Ca fiu adoptiv şi succesor este desemnat M. Ulpius Traianus, care preia
comanda armatei de pe Rin. O asemenea măsură de precauţie privitoare la succesiune va deveni o
regulă pentru perioada următoare (cazul împăraţilor Hadrianus, Antoninus Pius, Marcus
Aurelius/Lucius Verus, numiţi împăraţi adoptivi 13). Sistemul adopţiunii garanta, în principiu, urcarea
pe tron a unei persoane care avea calităţile necesare unei asemenea funcţii.
O altă trăsătură a epocii, evidenţiată şi de alegerea succesorilor pe tronul imperial, este
modificarea importnţei spaţiului italic în raport cu provinciile, în favoarea celor din urmă. Noile
familii ridicate în timpul lui Vespasianus aveau să domine secolul II d.Chr., astfel că unii dintre
împăraţi (Traianus, Hadrianus, Antoninus Pius) proveneau din afara spaţiului italic.
Procesul de constituire a unui stat "naţional", care a început să prindă contur încă din primii
ani ai Principatului, se va desăvârşi spre mijlocul secolului II d.Chr. Definitoriu pentru această
construcţie este faptul că o persoană putea deveni cetăţean roman în virtutea afinităţilor sale culturale.
Secolul al II-lea cunoaşte în prima sa parte un accentuat progres economic, social şi politic.
Statul roman a atins epoca sa de maximă înflorire economică şi teritorială datorită destoiniciei primilor
cinci împăraţi antonini. În interiorul Imperiului are loc o egalizare între teritoriul italic şi Roma pe de o
parte şi provincii pe de altă parte. Către mijlocul secolului II d.Chr. expansiunea teritorială ia sfârşit,
iar frontierele devenind stabile trebuiau apărate. Începând cu Marcus Aurelius s-au făcut simţite
primele semne ale crezei care, în perioada următoare, aveau să ducă la declinul şi prăbuşirea lumii
antice.

3.7.1.1. NERVA (M. Cocceius Nerva, 96-98)

Nerva, unui dintre senatorii care aparţineau vechii nobilitas republicane, fusese desemnat de
conspiratori înaintea asasinării lui Domitianus. Armata şi senatul au oficializat această iniţiativă în
septembrie 96. Noul împărat a fost aclamat de către senatori ca restaurator al libertăţilor civile, care
prin tradiţie însemna libertatea clasei senatoriale. Nerva, pendulând abil între diferitele grupuri de
interese, anunţă înlăturarea sistemului absolutist de conducere şi acordarea libertăţilor prevăzute de
constituţia principatului (rechemaţi exilaţii, reabilitate victimele etc.). Împăratul s-a declarat "primul
dintre cetăţeni", refuzând onoruri extraordinare.
Prin donative către soldaţi şi plebe, bătrânul împărat a reuşit să menţină o anumită stabilitate,
evitând primejdia anarhiei militare. Momentul cel mai dificil l-a reprezentat revolta lui Casperius
Zelianus (sept-oct. 97) când pretorienii îi execută pe asasinii lui Domitianus, obligându-l pe Nerva să
le aducă mulţumiri publice.
Stabilizarea situaţiei se produce prin adoptarea de către bătrânul împărat a lui Traianus,
guvernatorul Germaniei Superior (27 oct.97) şi proclamarea acestuia ca asociat la domnie. Trăgând
concluzii din eşecul politicii dinastice a Flavienilor, Nerva şi consilierii săi acceptă principiul
monarhiei elective, prin desemnarea ca succesor a celui mai bun dintre senatori, capabil să guverneze
destinele Imperiului. Candidatura lui Traianus este acceptată deoarece, pentru majoritatea
senatorilor şi cavalerilor, acesta era exponentul noii generaţii de senatori, recrutaţi din provinciile
occidentale romanizate. În această postură, Traian apărea ca exponent al lumii provinciale romane în
ascensiune, fără sprijinul căreia elitele de la Roma au înţeles că nu se poate realiza stabilitatea
Imperiului. În plus, Traianus era un încercat militar care putea revigora expansiunea militară a Romei.

3.7.1.2. TRAIAN (Marcus Ulpius Traianus, 98-117)

Născut în colonia Italica din Spania, Traian este primul provincial care ocupă tronul imperial.
Investit cu toate prerogativele puterii, Traian rămâne timp de un an departe de Roma, preocupat de
celebrează inaugurarea unui beatissimum saeculum, iar Suetonius (Domitianus, 23, 4) se referă la "o stare mai fericităşi mai prosperă a
statului".
13. La această soluţie s-a ajuns deoarece toţi împăraţii au fost lipsiţi de urmaşi pe linie bărbătească. In legătură cu rata scăzută a natalităţii,
edificator este faptul că încă din anul 69 d.Chr. marile familii patriciene din timpul Republicii s-au stins, sub Hadrians dispărând şi ultima
familie patriciamă (Cornelia) de spiţă republicană. Impăraţii Antonini au fost astfel obligaţi să continue practica creării noilor familii
patriciene care să le înlocuiască pe cele stinse, adresându-se cu precădere vechilor familii italice, ale căror rădăcini coborau până la
începuturile Imperiului.
consolidarea graniţei Rinului şi a limesului dunărean, pentru pregătirea confruntării cu statul dac
condus de Decebal, care ameninţa autoritatea imperială la Dunărea de Jos.
Traian a fost împăratul războinic care dobândeşte o mare popularitate şi titlul de Optimus
Princeps ("Cel mai bun împărat") obţinut din partea senatului datorită gloriei pe care victoriile sale le-
au adus Imperiului.
A urcat pe tronul imperial având un program de guvernare precis, urmărind înlăturarea
influenţei militare din viaţa politică şi de stat, rezervând armatei rolul de apărătoare a graniţelor. El era
apreciat ca monarh constituţional care guverna într-o fructoasă colaborare cu senatul, a cărui demnitate
a restabilit-o. Sistemul de guvernarea rămânea însă cel al monarhiei absolute. Înclinaţiei pentru
problemele militare i se adaugă calităţile sale de bun administrator. Traian a dezvoltat sistemul
administraţiei pe baza unei mai largi utilizări a ordinului ecvestru. Printre inovaţiile introduse amintim
diminuarea rolului Italiei în raport cu provinciile, schimbarea compoziţiei senatului din punctul de
vedere al originii etnice a membrilor ordinului senatorial şi formarea unui personal militar specializat
în marile comandamente militare, pregătind separaţia netă între funcţionarii civili şi militari care va
deveni funcţională în Imperiul târziu.
Grija pentru buna gestionare a afacerilor statului este strâns legată de tendinţa Principatului de
a se transforma într-o monarhie administrativă paternalistă. Funcţionarii imperiali se transformă din
slujitori particulari ai împăratului în adevăraţi funcţionari publici.
Problemele de stat erau rezolvate în consilium principis, constituit din senatori şi cavaleri,
conduşi de prefectul pretoriului. Deciziile consiliului erau duse la îndeplinire de către funcţionarii
imperiali.
Problema cea mai gravă de rezolvat era cea financiară. Rezervele tezaurului adunate cu grijă
de către Vespasianus au fost irosite de Domitianus. Războaiele ce le plănuia la Dunăre şi în Orint,
mărirea efectivului armatei cu încă două legiuni (a II-a Traiana şi a XXX-a Ulpia) şi cu alte corpuri
auxiliare, lucrările publice, darurile făcute plebei şi achitarea soldei i-au impus, în afară de redresarea
bugetului şi găsirea unor noi surse de venituri. Severitatea administrativă în probleme de finanţe,
reducerea luxului casei imperiale şi prada din războaie îl ajută să-şi refacă visteria. Mari venituri îi
aduc întinsele proprietăţi imperiale. Activitatea extractivă în minele de aur din Dalmaţia şi Dacia îi
permit să transforme în monede mari cantităţi de metal preţios.
În timpul domniei sale se observă o susţinută acţiune de romanizare a provinciilor prin armată
şi colonii militare. Numeroase oraşe provinciale (în Germania, provinciile dunărene, Africa şi Arabia)
s-au bucurat de atenţia împăratului.
Domnia lui Traian se remarcă şi printr-o intensă activitate constructivă. La Roma el ridică,
între colinele Quirinal şi Capitoliu, impresionantul Forum Traiani, inaugurat în ianuarie 112, al cărui
plan a fost conceput de Apollodor din Damasc. În centrul forului era plasată statuia ecvestră a
împăratului, iar în spatele acesteia, transversal, Basilica Ulpia. Columna (dezvelită în 113) era flancată
pe ambele părţi de Bibliotheca Ulpia, cu secţiile de greacă şi latină. Mai târziu, acest ansamblu
arhitectonic avea să fie considerat drept cea mai impresionantă creaţie a Romei imperiale. El reface
Circus Maximus, arenă unde se desfăşurau curse de care, distrus de incendiul neronian (64). Pentru
iubitorii muzicii a terminat lucrările la Odeonul (teatru acoperit cu o capacitate de 10.000 de auditori),
plănuit de Domitianus. Construieşte în 109 la Roma, cea mai mare consumatoare de apa dintre
capitalele lumii antice, un nou apeduct, Aqua Traiana, lung de 48 km, care capta un izvor de lânga
lacul Bracciano, transportând-o într-un mare bazin de pe Aventin.
Spre deosebire de predecesorii săi, Traian a susţinut îndelungi campanii militare, fiind
considerat cel mai mare cuceritor al Imperiului după Caesar. Prima şi cea mai importantă dintre
campaniile sale se încheie cu victoria asupra regelui Decebal, urmată de transformarea Daciei în
provincie romană (106). Singura provincie transdanubiană a Romei, Dacia era menită a fi un veritabil
bastion înaintat al Imperiului, înfipt în lumea barbară. Sensul intervenţiei lui Traianus la Dunărea de
Jos trebuie căutat în dorinţa consolidării graniţei în acest spaţiu şi, mai ales, în dorinţa de a asigura
spatele pentru cucerirea care urma să o desfăşoare în Orient.
În contextul pregătirilor pentru războiul parthic, din dispoziţia împăratului, A. Cornelius
Palma Frontonianus, guvernatorul Syriei anexează regatul nabateean cu capitala la Petra, vechi stat
clientelar al Romei, sub numele de provincia Arabia (106). Includerea acestui spaţiu în Imperiu avea
menirea să asigure controlul asupra golfului Akaba care asigura comerţul cu Orientul Îndepărtat. În
acelaşi timp, noua provincie consolida flancul sudic al Imperiului, constituind o bază defensivă şi
ofensivă împotriva regatului parthic al Arsacizilor.
Încercarea statului part de a modifica echilibrul stabilit în vremea lui Nero la frontiera
orientală a Imperiului roman şi de a include în sfera sa de influenţă Armenia, declanşează un nou
conflict militar. În războiul parthic (114-117), după ocuparea Armeniei, a Mesopotamiei şi cucerirea
Ctesifonului - capitala regelui part Chosroes -, către sfârşitul anului 116 legiunile romane au ajuns la
Golful Persic. Din relatările lui Cassius Dio aflăm că împăratul ar fi dorit să continue înaintarea spre
India, pe urmele lui Alexandru cel Mare, dacă ar fi avut altă vârstă (împlinise 60 de ani). Însă,
epuizarea efortului ofensiv roman, rebeliunea evreilor izbucnită în Mesopotamia (116), răspândită cu
repeziciune în Egipt, Cyrenaica şi Cipru, dublată de revolta unor populaţii din teritoriile recent cucerite
de romani în Orient şi de contraofensiva parthică, îl obligă pe împărat să-şi modifice planurile.
Ca urmare a expediţiei din Orient, trei noi provincii -Armenia, Mesopotania şi Assyria - au
fost adăugate Imperiului. Pentru moment problema parthică este soluţionată de către Traian prin
transformarea regatului Arsacizilor într-un stat clientelar (117).
Pe drumul de întoarcere spre Roma, Traian a murit în Cilicia, la Selinus (9 august 117). Unele
surse antice consideră că Traian ar fi ezitat până în ultimul moment în privinţa desemnării unui
succesor. Doar presiunea exercitată de soţia sa Plotina ar fi determinat adoptarea în ultimul moment a
lui Hadrian (nepot de văr al împăratului, soţia sa, Sabina, fiind nepoata împărătesei). Exegeţi moderni
consideră că Traian îşi manifestase de mult timp preferinţa pentru Hadrian care parcursese o carieră,
fapt ce îi justifica calitatea de candidat la succesiunea imperială.

3.7.1.3. HADRIAN (Publius Aelius Hadrianus, 117-138)

Prin Hadrian puterea a fost preluată de un personaj diametral opus lui Traian, fiind reprezentantul
tipic al unui spirit cultivat al timpului. Filoelenismul lui Hadrian se îmbină cu stricta respectare a
valorilor romane tradiţionale.
Hadrian, prin spiritul său pacifist, dorise o colaborare largă cu senatul, fapt nerealizabil
datorită nemulţumirii unor senatori şi generali, invidioşi pe ascensiunea sa neaşteptată. Începutul
domniei lui Hadrian este marcat de "conspiraţia celor patru consuli", soldată cu executarea, la ordinul
senatului, a insurgenţilor (L.Quietus, A.Cirnelius Palma, L.Publius Ortus şi C.Avidius Nigrinus).
Încă din primii ani ai domniei, Hadrian a elaborat o serie de reforme fundamentale care
contribuie la remodelarea statului roman. El a reorganizat dreptul şi a reformat profund statul roman în
direcţia centralizării administraţiei, a favorizării odinului ecvestru şi a dezvoltării absolutismului.
O primă măsură viza restructurarea Consiluilui principelui (consilium principis), organ de
guvernare în care sunt incluşi specialişti în drept, administraţie şi politică generală. Aleşi pe timp de un
an, aceştia aveau obligaţia de a studia problemele de stat a căror soluţie se hotăra sub preşedinţia
împăratului. O altă reformă viza reorganizarea aşa-ziselor "birouri" (oficii-ministere) care funcţionau
în cadrul cancelariei imperiale din vremea lui Claudius. În fruntea lor, liberţii sunt înlocuiţi cu
specialişti, funcţionari aleşi din rândul cavalerilor. Pentru o mai bună administrare a Italiei, aceasta a
fost împărţită (120) în patru regiuni administrative conduse de câte un consul, ales din rândul ordinului
senatorial, fiind astfel asimilată provinciilor.
Activitatea legislativă trece în competenţa împăratului care a luat iniţiativa sistematizării şi
codificării legislaţiei romane în materie de jurisprudenţă (Edictum perpetuum), elaborat de juristul
L.Salvius Iulianus.
Spirit sensibil şi neliniştit, Hadrianus a rezervat aproape jumătate din anii de domnie efectuării
unor lungi călătorii care l-au purtat în cele mai îndepărtate părţi ale imperiului (121-126, 128-134),
dorind să fie cunoscut de supuşi drept simbol unificator al Imperiului. Important a fost în acest sens
rolul lui Hadrian de administrator itinerant, el intervenind în organizarea provinciilor, în întărirea
sistemului de apărare, pentru fondarea de noi municipii şi colonii (Adrianopolis în Tracia,
Hadrianotherae în Asia Mică şi Rodhos).
Deşi era un împărat "pacifist", Hadrian era convins că doar o armată bine pregătită, diciplinată
putea asigura, de pe poziţii defensive, securitatea Imperiului. A elaborat un nou principiu defensiv
bazat pe două principii: mărirea aptitudinilor combative ale soldatului roman şi întărirea fortificaţiilor
de pe graniţe prin generalizarea sistemului de apărare denumit limes.
Reformele metodice aplicate în armată aveau drept scop scăderea efectivelor în paralel cu
creşterea combativităţii lor. Reduce astfel numărul legiunilor de la 30 la 28 şi crează noi tipuri de
unităţi tactice precum numeri, alcătuiţi din câte 500 de călăreţi şi pedestraşi sau aşa-zişii
exploratores, cercetaşi. Paralel cu întărirea armatei imperiale, Hadrian a iniţiat şi o largă acţiune de
recrutare în provincii. Una din importantele idei politicii lui Hadrian era ca fiecare dintre părţile
constitutive ale Imperiului trebuia să participe la apărarea lui globală.
Din timpul lui Hadrian datează cel mai extins sistem de fortificare continuă - limes, ridicat
între 122-127, care traversează nordul provinciei Britannia, între Solway şi Tyne (117 km), numit
"valul lui Hadrianus". În anul 121 dă formă definitivă şi limesului de pe Rin (300 km), întărind vechile
castre sau construind altele noi, iar în Africa este trasat, limesul dintre Numidia şi Mauritania. Atacul
sarmatic (117/118) asupra Daciei, urmat de pierderea controlului asupra Munteniei l-au silit pe
Hadrian să acorde atenţie întăririi apărării Daciei sudice, constituindu-se o linie de apărare la est de
Olt, limes transalutanus (235 km).
Pe plan extern, Hadrian se confruntă cu o situaţie politică şi militară confuză. În Orient,
continuarea planului ofensiv al lui Traian cerea mari eforturi militare şi financiare, pe care imperiul nu
le putea susţine în acel moment. Dând dovadă de realism, Hadrian era conştient de situaţia nesigură a
noilor provincii create în urma campaniei parthice întreprinse de Traian. El a realizat o repliere
strategică pe vechea frontieră a Eufratului, renunţând la noile provincii orientale. În consecinţă, un
tratat de pace este încheiat cu regatul parthic, iar Armenia a redevenit un stat clientelar al Romei.
De-a lungul frontierelor au luat fiinţă noi regate clientelare ai căror monarhi primeau subvenţii
care să le permită să joace rolul de state-tampon.
Interesant este faptul că politica defensivă nu a afectat prestigiul şi interesele Romei cât au
domnit Hadrianus şi Antoninus Pius. Pentru mai târziu, acest sistem avea să devină falimentar.
Subsidiile şi alianţele oferite de Roma au fost considerate de lumea barbară drept dovadă a neputinţei
de-a se apăra energic. Pretenţiile băneşti ale acestei lumi au crescut, s-a înarmat şi organizat după
modelul Romei. Germenii crizei s-au maturizat 50 de ani mai târziu, când Marcus Aurelius a avut de
înfruntat o formidabilă coaliţie barbară, alcătuită în mare parte din state clientelare create de Hadrian.
Dovada de fermitate afişată de Hadrian s-a îmbinat uneori cu lipsa de răbdare faţă de cei care
nu înţelegeau noua ordine impusă de împărat. Intenţia lui Hadrian de a restaura în Palestina capitala
Ierusalim, distruă de Titus, sub forma unei colonii romane (Aelia Capitolina) şi interzicerea
circumciziei în spiritul legilor romane, declanşează a doua revoltă a evreilor împotriva Romei (132),
condusă de Simon bar Kochba. Acestă răzvrătire a fost cauzată în ultima instanţă de antagonismul
dintre păgânismul greco-roman şi exclusivismul religios al evreilor. Ea este reprimată cu mari eforturi,
ultima citadelă - Betar -, cade în august 135, iar aproape întreaga Iudee este devastată. Două legiuni
romane sunt cantonate pe teritoriul palestinian transformat în provincia Siria-Palestina.
În timpul domniei sale, artele şi arhitectura beneficiază de un sprijin preţios. Dintre edificiile
monumentale ridicate la Roma amintim templul dublu consacrat zeiţei Roma Aeterna şi lui Venus
Felix, Mausoleul, mormântul împăraţilor romani până la Caracalla. Se restaurează Pantheonul înălţat
într-o nouă formă. Înlăuntrul acestui spaţiu se aflau unite divinitatea (Jupiter), împăratul, poporul şi
statul roman. Hadrian a acordat o atenţie deosebită promovării filozofiei şi literaturii, manifestând o
pronunţată înclinare pentru cultura greacă. El însuşi filozof şi scriitor (autor de poezie în greacă şi
latină, discursuri, scrieri filologice şi enciclopedice), Hadrian rămâne una din cele mai originale şi
puternice individualităţi din galeria împăraţilor romani.
Hadrian s-a preocupat şi de succesiunea dinastică, adoptând în anul 138 pe T. Aurelius
Antoninus, cunoscut pentru moralitatea şi calităţile sale de administrator, sub numele de T. Aelius
Caesar Antoninus (viitorul împărat Antoninus Pius). Acesta a primit imperium proconsular şi puterea
tribuniciană, atribute ce-l indicau drept asociat la domnie. La rându-i a fost obligat să-i adopte pe
viitorii împăraţi Marcus Aurelius şi Lucius Aurelius Verus.

3.7.1.4. ANTONINUS PIUS

(Antoninus Pius Titus Aelius Hadrianus, 138-161)
Antoninus Pius, împăratul care a dat numele unei dinastii provine dintr-o familie aristocratică
provincială a Galliei Narnonense. Imobilismul politicii sale a trezit admiraţia contemporanilor.
Biograful său, Iulius Capitolinus îl compară cu Numma Pompilius, al doilea rege, care s-a remarcat
prin înţelepciune, bunătate, pitate şi rigurozitate. Principiile sale de cârmuire se rezumau în cuvintele:
dreptate, fericire, credinţă.
 Relaţiile armonioase cu parlamentul, care-i acordă supranumele de Pius, au făcut ca Antoninus
să fie apreciat de istoriografia senatorială a secolelor următoare drept un prototip al împăratului ideal,
domnia lui fiind identificată cu apogeul dinastiei antonine şi al întregului principat.
Spre deosebire de neobositul călător care a fost Hadrian, noul împărat, spirit conservator şi
pasiv, auster, nu a părăsit niciodată Italia. Politica sa internă este definită de atenţia acordată
administraţiei provinciilor, finanţelor statului, jurisdicţiei imperiale, sprijinirii cultelor vechi italice.
Spiritul de economie devine principiu de guvernare. Deşi era considerat un om al păcii, liniştea
Imperiului a fost tulburată de revolte izbucnite în Britannia, Africa, Germania şi Egipt. Pe plan extern
continuă a dezvolta metodele defensive şi diplomatice iniţiate de Hadrian. Acordă atenţie acţiunii de
consolidare a sistemului defensiv al imperiului. În timpul său se desfăşoară lucrări strategice de
amploare: construcţia în 140 a valului antoninian în Britannia; consolidarea în 155 a limesului din
Germania Superior şi Raetia.
Rarele acţiuni militare ofensive care au loc erau menite să asigure frontierele. Este amintit un
conflict cu sarmaţii roxolani de la răsăritul Daciei (142-143), iar spre sfârşitul domniei se înregistrează
ciocniri cu dacii liberi şi costobocii.

3.7.1.5. MARCUS AURELIUS (Marcus Aurelius Antoninus, 161-180)

Deşi născut la Roma, deoarece provine dintr-o familie senatorială de origine hispanică,
Marcus Aurelius se înscrie în lista împăraţilor originari din Hispania. A fost adoptat şi asociat la
domnie (146), din iniţiativa lui Hadrianus, de către Antoninus Pius, cu a cărei fiică, Faustina, se
căsătoreşte. Are ca asociat la domnie pe L. Aurelius Verus (161-169), care a jucat rolul unui regent
subordonat. Marcus Aurelius beneficiază de o aleasă educaţie, printre dascălii săi numărându-se
renumiţii retori Fronto, Herodes Atticus şi stoicul Q. Iunius Arulenus Rusticus, sub a cărui influenţă se
consacră, după 146, filozofiei.
Continuă politica predecesorilor, întreţinând bune relaţii cu senatul. Revine la principiul
centralizării administrative instaurat de Hadrian, subordonând cancelariei imperiale pe procuratorii
provinciali, serviciile publice etc. Pentru redresarea finanţelor imperiale, zdruncinate, reduce
cheltuielile palatului, supraveghează perceptorii impozitelor şi scuteşte de dări oraşele sărăcite.
Doar primii ani de domnie ai împăratului filosof au corespuns idealurilor sale: ani de pace şi
prosperitate, cel puţin în partea europeană a Imperiului, în care problemele militare le lasă în seama
asociatului său la tron, L. Verus. Politica de cuceriri a lui Traianus, atitudinea pacifică fermă a lui
Hadrianus faţă de lumea barbară şi prestigiul lui Antoninus Pius au ţinut, timp de o jumătate de secol,
în respect popoarele vecine. În timpul lui M. Aurelius echilibrul şi stabilitatea relativă a principatului
iau sfârşit, făcându-se simţită criza care urma să ducă la declinul şi prăbuşirea lumii antice. Întreaga sa
domnie este dominată de efortul militar al Imperiului de a respinge atacurile de la hotare, în Orient,
dar îndeosebi pe limesul danubian şi renan.
Cea mai gravă ameninţare o reprezentau parţii care, profitând de schimbarea de domnie
petrecută la Roma, au invadat Syria. Tulburările din Orient au izbucnit din cauza succesiunii la tron în
statul-tampon al Armeniei, ocazie cu care mai multe regate clientelare au ieşit de sub tutela Romei.
Încercarea guvernatorului Cappadociei şi a legatului Siriei de a restabili situaţia s-a încheiat
dezastruos. Parţii ameninţau să ocupe coasta Mediteranei orientale.
În războiul parthic (161-166), generalii Statius Priscus şi Avidius Cassius redobândesc
controlul asupra Armeniei (164), alungă pe parţi peste Eufrat, invadează Mesopotamia şi distrug
capitala Ctesifonul (165), cucerind şi Media. Ambii împăraţi îşi alătură numelui epitetele triumfale de
Armeniacus, Parthicus şi Medicus. Izbucnirea unei epidemii de ciumă pune capăt înaintării armatei
romane spre zona muntoasă a Iranului, obligându-l pe Cassius să se retragă în Siria cu o parte a
trupelor decimate. Totuşi, Roma a putut dicta condiţiile păcii (166). Împăratul- filosof a ales calea de
odinioară a politicii înţelepte duse de Augustus: a păstrat vechile hotare pe Eufrat, mulţumindu-se cu
restabilirea prestigiului politic roman în Răsărit. În Armenia a fost restabilită suzeranitatea romană, ea
redobândind statutul de regat clientelar Romei. Prin intermediul armatelor care se întorceau din Orient,
ciuma, cea mai distrugătoare epidemie cunoscută de principat până la acea dată, pustieşte timp de două
decenii zone întinse ale Imperiul.
Pacea care a urmat războiului parthic va fi de scurtă durată deoarece, începând cu anul 166, se
deschide o perioadă dificilă pentru Imperiu. La Dunăre neamuri barbare (marcomani, vandali,
longobarzi, quazi, suevi sau sarmatice: roxolanii, alanii şi iazigii etc.) se pun în mişcare şi ameninţă
graniţele Imperiului, presate fiind de goţii care porniseră de la M. Baltică spre M. Neagră. Situaţia era
favorabilă deoarece multe din garnizoanele de la Dunăre erau deplasate pe frontul din Orient. De la
Rin la M. Neagră aceste neamuri barbare formează un front continuu care ameninţă Imperiul. În urma
primului atac barbar (166-169) toate provinciile dunărene, ca şi nordul Italiei, sunt afectate, iar
echilibrul a fost adânc zdruncinat. Seminţiile germanice, marcomanii şi quazii, au invadat Rhaetia,
Noricum şi nordul Pannoniei, un grup coborând în nordul Italiei unde asediază Aquileea. Aceste
evenimente, care prevesteau tulburările din secolele următoare, au constituit un şoc puternic pentru
Roma. Urmează o puternică contraofensivă romană (primul război marcomanic, 167-175) pentru
restabilirea situaţiei pe limesul nordic. Castrul de la Carnuntum devine cartierul general al
operaţiunilor împotriva cvazilor şi marcomanilor, iar cel de la Sirmium împotriva sarmaţilor iazigi.
După apropape 10 ani de lupte dure cu neamurile germanice şi sarmatice la Dunăre, M.Aurelius a
încheiat o pace provizorie, impunând barbarilor restituirea prizonierilor capturaţi, acceptarea
controlului roman în ţara lor prin stabilirea unor garnizoane. Cu marcomanii şi quazii au fost stabilite
relaţii clientelare.
Revenit la Roma, M. Aurelius şi-a celebrat al doilea triumf pentru războaiele victorioase
(bellum germanicum şi bellum Sarmaticum), împreună cu fiul său Commodus, care după dispariţia lui
L. Verus (169), este asociat la domnie (177).
Izvoarele antice ne lasă să înţelegem că M. Aurelius ar fi dorit să încorporeze teritoriile
populaţiilor ostile Romei în Imperiu sub numele de Marcomannia şi Sarmatica. Aceste planuri, chiar
dacă le-ar fi avut, sunt abandonate datorită revoltei din Orient a uzurpatorului Avidius Cassius,
guvernatorul provinciilor din Orient. El se proclamă împărat, lansând zvonul că M. Aurelius ar fi
dispărut în lupta cu barbarii. Senatul declanşează primele măsuri împotriva lui A. Cassius, declarându-
l duşman public şi confiscându-i averea în beneficiul tezaurului statului.
După restabilirea situaţiei în Orient, M. Aurelius este nevoit să intervină la frontiera de nord a
Imperiului deoarece marconanii şi sarmaţii au atacat linesul dunărean în Pannonia, determinând
izbucnirea celui de-al doilea război marcomanic (177-180). M.Aurelius şi Commodus pregătesc o
campanie decisivă împotriva neamurilor barbare de la Dunăre. Acţiunile diplomatice romane (iazigii
primesc dreptul de a întreţine relaţii comerciale cu fraţii lor roxolanii din Moldova şi nordul M. Negre,
utilizând drumurile Daciei) reuşesc să divizeze coaliţia barbară. Atacul roman se concentrează asupra
cvazilor şi marcomanilor. Acţiunile militare împotriva acestora nu vor fi finalizate deoarece, în martie
180, M. Aurelius a fost răpus de ciumă în tabăra de la Vindobona.
Deşi printr-un efort militar deosebit, atacurile barbarilor din nordul limesului danubian şi
renan au fost respinse, războaiele marcomanice marchează un moment esenţial în politica externă a
Romei, evidenţiind criza care începe a se profila în Imperiu.
Astfel, războiul de la Dunăre se încheie, după ani grei de lupte, cu revenirea Romei la politica
defensivă. Spaţiul barbar din stânga fluviului nu a putut fi încorporată în lumea romană. Ca urmare,
este reluat planul de fortificaţii de pe limes în Raetia, Noricum şi Pannonia din timpul lui Hadrian,
fiind ridicate două noi tabere militare la Lauriacum şi Castra Regina. Tot atunci, în Dacia este
transferată de la Troesmis (lângă Măcin) la Potaissa, legiunea a V-a Macedonica.

3.7.1.6. COMMODUS (Lucius Aelius Aurelius Commodus, 180-192)

Tânărul împărat, ridicat de tatăl său la rangul de caesar (166), iar apoi la cel de august şi
coregent (177), a încheiat pacea cu marcomanii, quazii şi burii. După urcarea pe tron (180), înţelegerea
dintre palat şi senat, consolidată de M. Aurelius, s-a destrămat în urma despotismului practicat de noul
împărat. Commodus îndepărtează acest for de la conducere, reducându-i prerogativele şi organizând
masacre printre senatori. Sprijinindu-se pe garda pretoriană şi armată, Commodus instituie un
regim absolutist după modelul monarhiilor orientale (îşi revendica încarnarea lui Hercules, participă la
cursele de cai şi la luptele de gladiatori din amfiteatre). Poliţia secretă de frumentari, înfiinţată sub
Hadrian, vor fi cei mai fideli informatori ai tronului. Puterea propriu-zisă în stat era exercitată succesiv
de favoriţii săi, Tigidius Perennius, M.Aurelius Cleander şi Q.Aemilius Laetus, prefecţi ai pretoriului.
În unele părţii ale Imperiului (Gallia, Germania, Africa, Pannonia) izvoarele antice
semnalează unele tulburări. Acestea sunt rezultatul poziţiei ostile a provinciilor faţă de împărat. Sub
protecţia lui Commodus, cultele orientale (Mitras, Serapis, Isis) cunosc o largă răspândire.
Violenţele, persecuţiile şi crimele impotriva aristocraţiei senatoriale comise de Commodus
ridică împotriva sa deopotrivă senatul, poporul şi curtea imprială. În ultima noapte a anului 192, o
conspiraţie iniţiată de Q. Aemilius Laetus, prefectul pretoriului, Narcissus şi de Marcia (concubina
împăratului) îl înlătură din viaţă. Cu el se stinge dinastia Antoninilor (96-192).
Domnia lui Commodus aminteşte în multe privinţe de ultimii ani ai regimului neronian, iar
după asasinarea împăratului, a apărut o situaţie similară celei cunoscute din anul 68. După revolta
împotriva noului împărat P. Helvius Pertinax, strălucit comandant militar şi bun administrator, pe care
l-au asasinat după o domnie de doar 87 de zile, îm martie 193 pretorienii au scos tronul la
mezat,licitaţia fiind câştigată de senatorul Didius Severus Iulianus, care a oferit câte 6250 de denari
fiecărui pretorian.

3.8. DINASTIA SEVERILOR (193-235)

Împăraţii din dinastia Severilor vor încerca stoparea declinului Imperiului apelând la o
reorganizare birocratică. Izvoarele antice evidenţiază faptul că, la începutul secolului III, Imperiul se
confrunta cu probleme economice şi sociale deosebite. În timpul lui Septimius Severus Principatul
devine o monarhie militară, deşi formal el îşi păstrează forma de organizare politică în care populus
Romanus este deţinătorul suveranităţii, iar împăratul este primul magistrat.
Venită la conducerea Imperiului după o criză politică gravă (192-193 d.Chr.), a cărei
intensitate amintea de anii 68-69 d.Chr., dinastia Severilor a potenţat absolutismul de sorginte greco-
orientală, bazat pe forţa armelor. Septimius Severus, creatorul unei noi dinastii africano-siriene, pentru
consolidarea autorităţii imperiale a scos pe primul plan legiunile şi provinciile, despuind Roma, Italia
şi senatul de prerogativele care le deţineau de secole în conducerea imperiului.

3.8.1. SEPTIMIUS SEVERUS (Lucius Septimius Severus, 193-211)

Ca şi în criza declanşată de dispariţia lui Nero (68), legiunile cantonate în provincii au hotărât
viitorul Romei. După asasinarea lui P. Helvius Pertinax şi urcarea pe tron a uzurpatorului Didius
Iulianus, C. Pescennius Niger în Syria, Septimius Severus în Pannonia şi Clodius Albinus în Britannia
au fost proclamaţi împăraţi de către legiunile pe care le comandau. Câştig de cauză va avea Septimius
Severus deoarece acesta se afla într-o poziţie strategică avantajoasă, cea mai apropiată de Italia.
Alăturându-şi legiunile de la Rin, S. Severus trece Alpii şi se îndreaptă spre Roma, unde, prezentându-
se drept răzbunător al împăratului legitim dispărut, P. Pertinax, îşi asigură sprijinul senatului.
Legitimitatea pretenţiei lui Septimius Severus la puterea imperială era îndoielnică. El este
primul împărat născut în afara Europei (în oraşul Leptis Magna de pe coasta libiană a Africii, într-o
familie de cavaleri, de origine punică). Ca şi întemeietorul dinastiei Flavienilor, S. Severus a pus mâna
pe putere cu sprijinul armatei. Senatul a transferat puterea legală deţinută de Pertinax asupra lui S.
Severus, numire care a constituit baza constituţională a puterii sale. Dorindu-se continuatorul
nemijlocit al Antoninilor, Severus a intrat în familia lui M. Aurelius, declarând-şi adopţiunea postumă
din partea împăratului-filosof.
Ca împărat Septimius Severus şi-a câştigat o notorietatea datorită comportamentului său
nemilos şi sângeros. Posibil ca imaginea sa nefavorabilă să fie datorată în bună parte ostilităţii
aristocraţiei senatoriale căreia îi aparţineau istoriografii perioadei (Cassius Dio).
Consolidându-şi poziţia în metropolă, Septimius Severus se pregăteşte de luptă, pentru
confruntarea cu C. Pescennius Niger, proclamat împărat de legiunile din Orient. Temându-se de
armata din Britannia, S. Severus îi acordă lui D. Clodius Albinus titlul de cezar, care-l desemna ca
succesor. Apoi, cu sprijinul armatei dunărene, S. Severus tranşează conflictul cu C. Pescennius Niger
în bătălia de la Issus (194).
În timpul campaniei din Orient, S. Severus a făcut primii paşi în sensul instaurării unei dinastii
proprii. Soţia sa, Iulia Domn, adoptă titlul de Mater castrorum, iar el se proclamă fiu şi moştenitor al
lui M. Aurelius. Fiul său mai mare, Bassianus, viitorul împărat Caracalla, primeşte după acesta numele
de Marcus Aurelius Antoninus. Mai târziu, Caracalla, iar apoi Geta, cei doi fii ai împăratului,
dobândesc titlul de Augustus, devenind coregenţi.
Revenit la Roma, îl declară pe Albinus duşman public, urmarea fiind un război sângeros care
va zgudui vestul imperiului timp de un an. Soarta puterii a fost decisă în bătălia de la Lungdunum
(Lyon, 197), încheiată cu victoria lui S. Severus care devine stăpânul necontestat al întregului Imperiu.
Pentru a restabili prestigiul Romei în Orient, perturbat de acţiunea lui Niger şi deoarece unele
populaţii din Mesopotamia nu mai recunoşteau "vasalitatea" faţă de Roma, S. Severus întreprinde o
nouă campanie (197-199) unde, pătrunzând în Mesopotamia, cucereşte capitala parthică Ctesifon. Ca
urmare, a organizat o nouă provincie, Mesopotamia cu capitala la Nisibis. În nordul Britanniei,
Septimius Severus luptă (208-211) împotriva triburilor caledonenilor şi maeateilor, consolidând valul
lui Hadrian. După victoria obţinută, cei trei Severi adoptă titlul de Britannicus Maximus. La sfârşitul
acestei campanii el se stinge din viaţa la Eburacum (York), în vârstă de 65 ani.
Personalitate energică, ambiţioasă, excelent militar (cel mai activ împărat după Traian), jurist
şi administrator iscusit, Septimius Severus reuşeşte să instaureze un regim autoritar, având ca principal
sprijin armata şi aparatul birocratic imperial. El utilizează cu eficienţă consiliul imperial, alcătuit din
jurişti. Activitatea sa legislativă urmează ideile lui Hadrianus, Antoninus Pius şi Marcus Aurelius,
fiind cunoscute acţiunile pentru combaterea sau frânarea procesului de depopulare a Italiei. În timpul
său, autoritatea imperială este întărită, atribuţiile senatului sunt limitate, accesul reprezentanţilor
ordinului ecvestru spre cele mai înalte posturi ale aparatului administrativ este favorizat în dauna
aristocraţei senatoriale, pedepsită şi pentru simpatiile ei făţişe faţă de Clodius Albinus. Astfel, Imperiul
va cunoaşte un proces de restructurare socială în beneficiul cavalerilor şi al elitelor urbane. Prin
politica sa, Septimius Severus poate fi considerat "primul împărat soldat", măsurile pe care le-a iniţiat
anunţând monarhia militară din sec.III.
Reorganizând administrarea finanţelor, S. Severus, prin separarea patrimoniului personal de
cel al fiscului statului, realizează o oarecare redresare a visteriei.
Grandioasele construcţii ridicate (Domus Severiana, arcul de triumf din forul roman, apeducte,
terme), sporirea soldelor, distribuţiile de alimentee către plebe, au determinat enorme cheltuieli,
acoperite în bună parte din confiscările rezultate din proscripţii. Efectele crizei financiare, sesizate prin
devalorizarea monedei (denarul) şi inflaţie, se vor adânci, obligându-l pe Caracalla să întreprindă o
reformă monetară. Întemeietorul noii dinastii a impulsionat constituirea de municipalităţi
autonome în provincii. Dealtfel, sub dinastia Severilor Imperiul va cunoaşte ultima perioadă mai
îndelungată de pace şi prosperitate. Ea se suprapune perioadei de avânt economic şi cultural pe care îl
cunoaşte societatea provincială la începutul sec.III, înflorire datorată în bună parte stării de linişte care
a domnit la frontiere.
Deoarece pretorienii au ucis pe Pertinax şi au vândut tronul Romei, aceştia au fost alungaţi din
Roma. Ca urmare, vechea gardă pretoriană, dizolvată, este înlocuită cu un nou şi mai extins corp de
elită, recrutat din întreaga armată. Septimius Severus acordă mare atenţie armatei. În legiuni şi corpuri
auxiliare provincialii joacă un rol tot mai important. Nevoile de apărare îl obligă să formeze trei noi
legiuni (I-III Parthicae), comandate de prefecţi de rang ecvestru. Statutul social şi legal al soldaţilor
este ameliorat. Acestora li se măreşte solda, iar uneori sunt răsplătiţi cu donativa, veteranii sunt scutiţi
de unele obligaţii fiscale, iar legiunilor li se atribuie teritorii agricole proprii. De asemenea, soldaţii
primesc dreptul legal de căsătorie în timpul serviciului militar. Reformele sale reprezintă un moment
important pentru "barbarizarea" şi "democratizarea" armatei romane, care reprezintă de fapt o
provincializare a ei.
În domeniul jurisprudenţei romane, doi mari jurişti (Papinian şi Ulpian) care au avut şi
calitatea de prefect al pretoriului, lucrând în strânsă legătură cu casa imperială, au realizat marea
codificare al legilor din această perioadă.
În timpul Severilor religiile orientale, favorizate de casa imperială, câştigă teren în detrimentul
cultelor tradiţionale. Creştinismul şi mithrianismul erau practicate de multă vreme, cu precădere în
rândul claselor de jos cărora le aparţineau soldaţii din punct de vedere social şi cultural. O dată
creşterea importanţei acestor clase, cu "barbarizarea" administraţiei civile şi a armatei, au înflorit noile
religii în dauna credinţei tradiţionale.
După cum apreciază istoriografia ultimilor ani, în sens larg, domnia lui Septomius Severus
marchează tranziţia între Principat, înstituit de Augustus şi Dominat, forma de guvernământ totalitară
şi autocrată impusă de Domitianus. Imperiul favorizase de fapt încă de la începuturile sale, lăsând la o
parte unele compromisuri, clasa cavalerilor, legiunile, poporul de rând şi provinciile, determinând
apariţia unor forţe noi, opuse aristocraţiei senatoriale.
În ambianţa marcată de absolutismul Severilor, când juriştii ocupă cele mai importante posturi
ale administraţiei imperiale şi tind să domine consiliul principelui, Ulpian va introduce principiile în
baza cărora împăratul, demumit constant dominus noster, urma să-şi exercite puterea. El formulează
teza pe care se va întemeia în viitor autoritatea imperială: "împăratul este deasupra legilor".

3.8.2. CARACALLA Marcus Aurelius Antoninus Caracalla, 211-217)

 Porecla împăratului derivă de la numele celtic al unei mantale lungi de ploaie purtate în Gallia,
pe care acesta o îmbrăca cu predilecţie. Caracalla anunţă epoca împăraţilor-soldaţi. După moartea lui
S. Severus, cei doi fii, Caracalla şi Geta, erau pe punctul de a împărţi imperiul, Geta urmând a primi
Orientul. Duşmănia care mina din copilărie relaţiile dintre cei doi fraţi duce, în dec. 211, la suprimarea
lui Geta în palatul de la Roma. Asasinarea lui Geta, lovit de damnatio memoriae, a fost urmată de
persecutarea sistematică a realilor sau presupuşilor adepţi ai acestuia. Dio Cassius mărturiseşte că
20.000 de persoane au căzut jertfă răzbunării lui Caracalla. Furia împăratului fratricid s-a abătut şi
asupra memoriei lui Geta, declarat duşman public. Peste tot a fost ras numele său de pe inscripţii, iar
statuile sale au fost sfărâmate. Mama sa, Iulia Domna, pentru a-i ierta şi uita fapta, este încununată cu
laurii de corregentă, lăsându-i conducerea administrativă a Imperiului.
Caracalla continuă politica lui S. Severus de consolidare a autorităţii imperiale, acordând o
deosebită atenţie armatei şi sistemului defensiv. Consecinţe însemnate pentru istoria Romei va avea
edictul din 212 (Constitutio Antoniniana), prin care se acorda cetăţenie romană întregii populaţii
libere din imperiu, provinciile dobândind astfel statutul egal cu Roma şi Italia. De acum înainte se va
deteriora statutul însuşi al cetăţeniei, diferenţa socială hotărâtoare realizând-se prin polarizarea lumii
romane în cadrul a două mari categorii: honestiores şi humiliores. Această nouă constituţie îi permitea
împăratului să supună la impozite noi categorii de contribuabili.
Creşterea importantă a cheltuielilor imperiului, datorită armatei (solda trupelor se ridica la
120 milioane denari, la care se adăugau frecventele donativa), campaniilor militare, precum şi datorită
activităţii constructive, Iulia Domna, o administratoare pricepută, încearcă să le acopere în parte prin
sporirea impozitelor şi a taxelor în legătură cu succesiunile, cu eliberările din sclavie etc. Caracalla a
încercat să rezolve problema devalorizării principalei monede (denarul) printr-o reformă monetară,
fiind nevoit să recurgă la o nouă devalorizare. S-a stabilit ca greutatea monedei de aur, aureus, să
scadă de la 7,266 la 6,540 gr., ea păstrându-şi aceeaşi putere de cumpărare. Mai importantă a fost
introducerea unei monede noi de argint, denumită antoninianus (5,45 gr.), emisă pentru a înlocui
vechiul denar discreditat. Noua emisiune monetară este pusă în circulaţie având valoarea unui dublu
denar, deşi conţinea doar o dată şi jumătate greutatea de argint a denarului vechi. Datorită inflaţiei care
nu a putut fi stopată, treptat încrederea în monedă şi administraţia centrală se va şubrezi.
Lucrările cartografice, începute sub S. Severus prin întocmirea planului amănunţit al Romei
(Forma Urbis Romae), s-au continuat în tot imperiul. Dintre lucrările realizate, au ajuns până la noi
două importante hărţi: a) Itinerarium Antonini Augusti, denumit după numele împăratului, important
ghid-catalog (indică marile drumuri ale imperiului, cu numele principalelor localităţi de pe parcurs şi
cu distanţele dintre ele) folositor, în principal, armatei, negustorilor şi călătorilor. Azi se păstrează o
versiune revizuită a hărţii, realizată în sec. IV. b) Mai importantă este Tabula Peutingeriana, denumită
astfel după învăţatul Peutinger din Augsburg care a descoperit-o în sec. XVI. Harta este compusă din
11 fâşii de pergament (lungimea totală de 6,82 m şi lăţimea de 0,34 m). Originalul, de la începutul
sec.III d.Ch., oferă multe amănunte în ce priveşte drumurile, aşezările, distanţele, hidrografia.
În domeniul politicii religioase, deşi rămâne ataşat religiei tradiţionale, favorizează în acelaşi
timp răspândirea credinţei zeităţilor orientale: Serapis, Isis, Mithras.
Pe plan extern, avid de glorie, Caracalla continuă o politică ofensivă iniţiată de tatăl său. El
desfăşoară lupte la răsărit de Rin, împotriva alamanilor (213), primind titlul de Germanicus Maximus,
iar la Dunărea de jos, împotriva carpilor (214). În anul 215 începe un nou război cu regatul part, regele
Artabanos declarându-se ostil Romei. Uzând de o stratagemă (trimite o solie cu daruri la Ctesifon, care
solicită şi primeşte acceptul regelui pentru căsătoria fiicei sale cu împăratul), Caracalla pătrunde fără
împotrivire cu armata în regatul parthic, în fruntea unui alai de sărbătoare. Pe câmpia Ctesifonului,
întâlnirea ("nunta lui Caracalla") se transformă într-un adevărat măcel al barbarilor. În iarna 216/217,
la Edessa, face pregătiri pentru o nouă campanie împotriva parţilor, acţiune care i-ar fi permis să calce
pe urmele lui Alexandru cel Mare, spre India. Caracalla este însă asasinat, în 11 aprilie 217, la
Carrhae, în timpul campaniei din Mesopotamia, de către prefectul pretoriului M. Opellius Macrinus,
care se proclamă, pentru scurt timp, împărat (11 aprilie 217-8 iunie 218).
O conspiraţie a principeselor din casa Severilor, condusă de Iulia Moesa (sora Iuliei Domna),
declanşată cu sprijinul armatei din Orient în primăvara anului 218, are ca rezultat reinstalarea pe tron a
urmaşilor lui S. Severus şi Caracalla. Înfrânt în bătălia de la Antiochia, Macrinus este ucis împreună
cu fiul său minor, M.Opellius Antonius Diadumenianus, pe care îl ridicase la rangul de august.
 3.8.3. ELAGABALUS (Marcus Aurelius Antoninus, 218-222)
Rudele feminine ale fondatorului dinastiei, adevărate stăpâne ale puterii, atribuie, cu sprijinul
trupelor din Orient, tronul nepotului lui Caracalla, Varius Avitus, preot din Emesa al zeului soarelui
(Elah-Gabal), numit de posteritate Elagabalus (Heliogabalus), proclamat împărat în primăvara anului
218. Puterea reală în stat era însă exercitată de Iulia Moesa, bunica şi Iulia Soemias, mama sa. Pentru
prima dată în istoria Imperiului, cele două femei participă la şedinţele senatului în calitate de regente.
Politica autocrată, excesele şi capriciile împăratului (cinci căsătorii, ultima cu o vestală), care încearcă
să ridice cultului zeului soarelui la rangul de religie universală a imperiului, compromit în scurt timp
noul regim. Sub presiunile Iuliei Moesa, Elagabalus îl adoptă şi-l ridică la rangul de cezar pe vărul său,
M.Aurelius (221). Încercările repetate din următoarele luni de a-l asasina pe acesta, declanşează o
revoltă a pretorienilor din Roma, soldată cu uciderea împăratului şi a mamei sale (martie 222).

3.8.5. SEVERUS ALEXANDER

(Severus Alexander Marcus Aurelius, 222-235)
Este proclamat împărat la vârsta de 13 ani de către pretorienii din Roma sub numele de
Severus Alexander. Autoritatea reală era exercitată însă de Iulia Mammaea, mama sa care a alcătuit un
"consiliu de regenţă", compus din 16 senatori dintre care amintim pe juriştii Ulpianus Paulus şi
Modestinus. Importanta funcţie de prefect al pretoriului a fost încredinţată lui Ulpianus. Rol major
juca şi Consilium principis, alcătuit din 70 de membri (20 jurişti consulţi şi 50 senatori), care aviza
legile redactate. În timpul domniei sale autocratismul este eliminat, instituind o guvernare civilă în
care este redat senatului vechea sa autoritate. Alexander Severus şi-a manifestat ataşamentul pentru
zeii romani, acordând, în acelaşi timp, atenţie tuturor religiilor care aparţin popoarelor supuse. Noul
împărat arată toleranţă şi faţă de comunităţile creştine sau iudaice, altădată persecutate.
În Orient, dinastia parthică a Arsacizilor a fost înlăturată (227) de Ardashir (Artaxernes).
Înfrângându-l la Ctesifon pe Artaban V, acesta a fondat un nou stat persan, prin aducerea la tron a
dinastiei sasanizilor (227-651 d.Ch.), care făureşte un stat centralizat. Noul stat persan se baza pe o
aristocraţie puternică şi pe un cler fanatizat de zoroastrism. Sasanizii se considerau continuatori ai
Ahemenizilor. De aceea, Artaban anunţă un fel de "cruciadă" pentru alungarea romanilor, dincolo de
strâmtori, atacând, pentru început, taberele romane de peste Eufrat. Severus Alexander iniţiază în anii
231-233 o contraofensivă romană în Orient, pentru a stăvili invazia sasanidă la vest de Eufrat.
impotriva lui sunt concentrate la Antiochia forţe provenind din Italia, de la Rin şi Dunăre, alcătuite din
corpuri de elită. Dislocarea unor trupe de la Rin şi Dunăre pentru luptele din Orient a fost considerată
de triburile germanice ca un bun prilej pentru a jefui Gallia şi privinciile de la Dunărea de mijloc. În
timpul pregătirilor efectuate în Gallia, pentru un război împotriva alamanilor la graniţa renană,
Severus Alexander şi Iulia Mammaea sunt ucişi la Mogontiacum (Mainz) de soldaţii nemulţumiţi de
un împărat tutelat de o mamă fricoasă şi avară. Aceştia îl proclamă împărat pe Maximin Tracul, ofiţer
popular prin bravura şi dărnicia sa.
3.9. IMPERIUL ROMAN ÎN SECOLELE III-IV D.CHR.

3.9.1. Crizele Imperiului

Politica Severilor, pe termen lung, nu a avut efectele scontate, ea neputând să aducă
securitatea frontierelor sau stabilitatea în Imperiu. în interior, societatea romană era afectată de
dezmembrarea structurilor socio-economice şi de o militarizare tot mai accentuată. Sub impactul
tensiunilor complexe care se acumulau (nesfârşite războaie externe, perioade de anarhie, răzmeriţe
militare), viaţa generală a Imperiului a suferit consecinţele unei crize relative care anunţau crepusculul
societăţii antice. După dispariţia lui Alexander Severus şi până la dobândirea puterii de către
Dicletianis (284) şi reorganizarea Imperiului, anarhia militară se generalizează.
Deşi în economia imperiului se manifestă tendinţe recesioniste, civilizaţia romană îşi menţine
înaltul său nivel de dezvoltare până pe la 238 d.Chr. Relaţiile de putere dintre lumea romană şi vecinii
săi, barbari şi perşi, s-a inversat. Imperiul nu şi-a mai dominat vecinii, ci a fost depăşit de ei. După ce
trăise sub protecţia binefacerilor păcii, lumea romană a trebuit să se instaleze într-un război aproape
permanent cu vecinii săi. În Orient,în timp ce un nucleu independent se constituia în jurul Palmyrei, un
nou stat persan se organiza sub dinastia Sasanizilor. Pe Dunăre, presiunea goţilor, coborâţi din zona
M. Baltice, împinge spre sud alte popoare barbare cvazi, marcomani şi sarmaţi) care trec limesul
ajutaţi de burgunzi, vandali etc., obligând pe romani să părăsească Dacia şi Câmpiile Decumate.
Gallia, invadată de franci, se transformă pentru o perioadă într-un stat independent de Roma (258-
273), în timp ce almanii invadează Italia de nod. Distrugerile sunt considerabile, iar Imperiul pare a fi
pe punctul de a se dezintegra.
Pe de altă parte, puterea centrală imperială este supusă unei dezagregări aproape totale.
Uzurpările se ţin lanţ, împăraţii nu reuşesc să-şi asigure stabilitatea autorităţii lor, iar armatele intervin
necontenit pentru a face şi desface domniile principilor. Secesiunile se multiplică şi fiecare zonă a
imperiului îşi are practic împăratul ei, de fapt efemer. Forţele centrifuge erup brutal şi Imperiul îşi
pierde raţiunea de a fi. Aşa-numita anarhie militară (238-285 d.Chr.) favorizează ofensiva barbarilor
şi, la rândul său, este înlesnită de aceasta. Însă societatea romană a sfârşit prin a afla resursele necesare
depăşirii crizei. Împăratul Aurelianus a reuşit să restaureze unitatea Imperiului, iar după 284 d.Chr.,
odată cu Diocletianus, s-au adoptat măsuri care au condus la restructurări fundamentale ale
instituţiilor, vieţii economico-sociale şi politice, organizării forţelor armate. Au apărut noi fenomene
istorice şi s-a asigurat, pentru un anumit timp, o nouă stabilitat socio-politică. Aşa-numita "decadenţă"
a echivalat de fapt cu o transformare semnificativă a civilizaţiei antice. Imperiul îşi pierde identitatea
tradiţională şi încearcă să dobândească o alta nouă, "elenă", adică de fapt păgână sau creştină.
Totuşi aceste remedii s-au dovedit în cele din urmă paleative ori chiar factori care au relansat
şi accelerat criza. În anul 395, cele două jumătăţi ale Imperiului, vestică şi estică, s-au separat
definitiv, şi, începând cu 410 d.Chr., lumea greco-romană, îndeosebi cea occidentală, a cunoscut o
nouă şi ultimă criză. Interferenţa factorilor interni şi externi a acţionat din nou: slăbiciunile lăuntrice
au favorizat ofensiva barbarilor, în vreme ce aceasta din urmă a contribuit substanţial la deteriorarea
iremediabilă a construcţiei Imperiului.

3.9.2. ANARHIA MILITARĂ (235-285)

Perioada crizei politice din sec. III, care cuprinde jumătatea de secol de după Alexander
Severus, este cunoscută sub numele de anarhia militară. Imperiul se transformă într-o lume agitată de
războaie, de invazii de tulburări religioase, de dezordine economică. Această stare de degrinogoladă
evidenţiază puternic criza generală a societăţii romane din sec.III şi tranziţia către alte structuri. Este
epoca "împăraţilor soldaţi" cu domnii efemere, când frontierele sunt asaltate de invaziile neamurilor
barbare. Criza Imperiului s-a manifestat în vreme ce la graniţe se agrava dubla presiune a barbarilor şi
a perşilor. In acelaşi timp, puterea capăta un caracter eminamente militar, iar legiunile deveneau
arbitrii ei. Totuşi, în secolul III, dramatic prin manifestările care au loc, Roma va reuşi, printr-un efort
susţinut, să menţină integritatea Imperiului atacat dinafară şi subminat dinlăuntru de numeroşii
pretendenţi la tron.
Viaţa politică internă se caracterizează prin absenţa aproape constantă a unei autorităţi centrale
permanente şi unanim recunoscute. Armata, care îşi impune voinţa faţă de senat şi de celelalte
autorităţi civile, proclamă şi detronează pe împăraţi. Au fost numeroase situaţiile când au existat mai
mulţi împăraţi în acelaşi timp, deoarece grupuri de legiuni, cantonate în diferite puncte ale frontierelor,
au proclamat împăraţi pe proprii lor comandanţi, urmate apoi de sângeroase lupte între ei.
Nu vom urmări succesiunea la tron în această perioadă, dealtfel destul de încâlcită. Amintim doar că
din cei 27 împăraţi proclamaţi în acest timp, niciunul nu are o moarte naturală, fiind ucişi, căzând în
lupte sau dispărând în captivitate. Doar patru dintre aceştia (Gordian III, Filip Arabul, Valerianus şi
Gallienus), au domnit mai mult de cinci ani. Motivele care au determinat pe soldaţi la aceste frecvente
proclamări şi răsturnări ale împăraţilor sunt diverse, adesea nedemne.
Atacurile "barbarilor" constituie un aspect al crizei prin care trecea Imperiul. Acestea s-au
revărsat asupra teritoriilor romane în două mari valuri: cel al sarmaţilor, împinşi la rândul lor din spate
de alţi nomazi de stepă şi cel al triburilor germanice. Acestea din urmă erau agitate de mişcările
convulsive ale uniunilor tribale în care erau divizaţi. Pe la 200 d.Chr., goţii, originari din zona Mării
Baltice, s-au stabilit în vecinatatea M. Negre. De la sarmaţi, ei au deprins o nouă tehnică de luptă,
bazată pe atacuri rapide de cavalerie. Au adoptat, de asemenea, tehnologia militară a romanilor şi s-au
aliat cu carpii, bastarnii şi vandalii. După anul 238, goţii trec Dunărea şi hărţuiesc Imperiul timp de 30
de ani, îndeosebi în spaţiul Peninsulei Balcanice şi a Asiei Mici.
În paralel cu atacurile barbarilor care deveneau tot mai violente, se observă şi scăderea
rezistenţei apărătorilor Imperiului. Simultaneitatea atacurilor a făcut ineficace organizarea defensivă a
armatei romane. Aşa se explică şi succesele momentane ale invaziilor barbare din sec.III.
 În perioadă anarhiei militare pe plan politic intern putem deosebi trei etape principale: a)
prima, cuprinsă între 235-251, caracterizeată prin lupte între legiunile ai căror împăraţi nu erau
recunoscuţi de senat; b) a doua (251-268), în care criza politică internă atinge punctul culminant, iar
Imperiul se găseşte, pentru scurt timp (262-268), dezmembrat în trei părţi; c) a treia etapă este
caracterizată de încercările de restaurare a Imperiului.

3.9.2.1. MAXIMIN TRACUL (Maximinus Thrax, 235-238). Cu domnia lui Maximinus,

conducătorul complotului organizat împotriva lui Alexander Severus, numit după originea sa, Tracul
(Thrax) începe perioada anarhiei militare. Proclamat împărat de legiunile de la Rin, Maximinus a fost
primul care şi-a croit drumul din rândul armatei spre purpura imperială fără să fi fost senator. În
răstimpul domniei sale de aproape trei ani, Maximinus Thrax nu a ajuns la Roma, fiind angajat în
luptele cu barbarii pe frontierele de la Rin şi Dunăre.
Deşi beneficia de sprijinul armatei, autoritatea lui Maximinus Thrax se arată precară, din
cauza permanentei ostilităţi pe care o arătau senatul şi capitala, care îl etichetează pe noul împărat
drept "uzurpator", "tiran", "barbar". Nu au lipsit nici comploturile organizate chiar în rândul armatei (a
consulului C. Petronius Magnus sau a arcaşilor osroeni). Acestea dezvăluie atmosfera de indisciplină,
nemulţumirile ce existau în taberele militare de pe frontiere, unde erau concentrate armate aparţinând
diferitelor neamuri supuse.
Pe plan intern, Maximinus s-a limitat la organizarea finanţelor, la efectuarea unor lucrări de
drumuri şi de apărare a frontierelor. Istoricii antici îl acuză de o politică financiară "odioasă",
subordonată nevoilor armatei. Sumele mari cheltuite pentru apărarea frontierelor l-au silit să aplice o
fiscalitate dură.
În anul 238 senatul îl declară duşman public (hostis publicus), iar barbarii din răsărit pornesc o
nouă ofensivă. În Mesopotamia, parţii reocupă importante puncte strategice (Nisibis şi Carrhae).
Carpii şi goţii trec Dunărea şi jefuiesc coasta M. Negre până în zona Varna, fără să fie împiedicaţi,
deoarece Maximinus plecase cu trupele spre Roma pentru a-şi apăra tronul.
O revoltă condusă de marii proprietari de pământuri izbucneşte în Africa, prilej cu care
guvernatorul provinciei, Gordianus şi fiul său, sunt proclamaţi împăraţi. Cei doi Gordieni (I şi II) au
fost recunoscuţi de către senatul de la Roma, care a anunţat oficial detronarea lui Maximinus. Dar,
curând revolta din Africa este reprimată, cei doi Gordieni pierzându-şi viaţa. Senatul a proclamat
împărat pe un nepot al acestora, care va domni sub numele de Gordianus III. La scurt timp,
Maximinus a fost ucis de proprii săi soldaţi revoltaţi la Aquileia, în drumul său spre Roma.

3.9.2.2. GORDIANUS III (Marcus Antonius Gordianus, 238-244) urcă pe tronul imperial
la vârsta de 13 ani. Treburile statului au fost conduse de prefectul pretoriului, Thimesitheus. Acesta a
fost ocupat mai mult cu războaie de apărare a hotarelor, la Dunăre şi pe Eufrat. Tronul Persiei este
ocupat de Sapor I (240), monarh energic şi ambiţios, care întenţionează să refacă imperiul persan de
odinioară. El atacă Mesopotamia romană, unde cucereşte centrele fortificate de la Carrhae şi Nisibis.
Apoi înaintează până în Siria, ajungând sub zidurile Antiohiei, acţiune care punea în pericol întreaga
stăpânire romană din Orient. Pentru a evita acest desnodământ, Gordianus III, însoţit de o puternică
armată, străbate Macedonia şi Thracia, de unde alungă peste Dunăre o invazie carpo-gotică (242).
Apoi trece Hellespondul şi eliberează din încleştarea persană Antiochia. Sapor I, în retragere, a suferit
o grea înfrângere la Resaia, în Mesopotamia. Aici, în localitatea Zaitha, îşi va afla sfârşitul tânărul
împărat, asasinat de noul prefect al pretoriului Marcus Iunius Philippus, un ofiţer superior de origine
arabă, care preia puterea.

10.3.9.3. FILIP ARABUL (Philippus Arabs, 244-249). Rămas singur, Filip Arabul semnează
pacea cu Sapor I, acţiune care a compromis victoriile dobândite de Gordianus. În afara sumelor ce
trebuia să le plătească acestuia, Filip Arabul a fost obligat să accepte şi unele cdări teritoriale.
Evenimente grave petrecute la Dunărea de Jos îl obligă pe Filip Arabul să se deplaseze şi să
rămână timp pe doi ani (246-2470 pe teatrul de război din Peninsula Balcanică unde triburile carpice,
aliate cu neamuri germanice, au atacat Moesia Inferior, pătrunzând până în Thracia. După lupte grele
carpii sunt înfrânţi în anul 247, Filip Arabul dobândint titlurile de Carpicus Maximus şi Germanicus
Maximus.
 Izbucnesc apoi, aproape în acelaşi timp, răscoale în Cappadocia, Siria (Uranius a rezistat timp
de cinci ani - 248-253 - ca împărat) şi la Dunăre. răscoala condusă de Pacatianus, guvernatorul
Pannoniei şi ale celor două Moesii, dau prilejul barbarilor din jurul Daciei să invadeze sudul Dunării.
O coaliţie barbară înjghebată de goţi (carpi, roxolani, bastarni etc.) trece Dunărea şi ajunge până sub
zidurile oraşului Marcianopolis, unde sunt respinşi de către guvernatorul C. Messius Quintus Decius,
Datorită calităţilor sale militare, armatele din Pannonia Inferior şi din cele două Moesii îl proclamă pe
Decius împărat, fără voia acestuia. Apoi, pornite spre Italia, trupele lui Decius înfrâng pe cele italice la
Verona (249), unde, pe câmpul de luptă, a căzut şi Philippus Arabs.

3.9.2.4. TRAIANUS DECIUS (Messius Traianus Decius, 249-251). Născut în teritoriul oraşului
Sirmium, capitala de atunci a Pannoniei Inferior, Traianus Decius deschide seria împăraţilor din
Illyricum, prin a căror energie şi capacitate militară, Imperiul va fi salvat de la prăbuşire. Cu
înscăunarea lui are loc şi o puternică reacţiune de esenţă tradiţională romană, împotriva influenţelor
orientale, care timp de o jumătate de secol s-au inflitrat în societatea, cultura, religia şi în viaţa politică
a Imperiului. Traianus Decius şi-a ales ca model de viaţă pe cuceritorul Daciei, motiv pentru care
numele acestuia figurează în titulatura sa. Noul împărat dorea să impună un program politic
conservator, menit să restaureze diarhia principatului, cum o concepuse Augustus. Scurta sa domnie,
dar, mai ales, ignorarea noilor fenomene istorice, au dus la eşecul acţiunii sale restauratoare.
Traianus Decius va fi obligat să înfrunte pe frontiera dunăreană o nouă invazie barbară a
goţilor la Dunărea de Jos, cei mai înverşunati duşmani ai Romei la mijlocul sec.III. Aceştia, sub
conducerea regelui Kniva, au alcătuit o mare coaliţie antiromană, pe care izvoarele antice o numesc
"scitică" deoarece venea din locurile odinioară ocupate de sciţi. În acţiunea lor, goţii asediază şi
cuceresc capitala Traciei, Philippopolis (Plovdiv), iar în iunie 251,înfrâng, în vecinătatea oraşului
Abritus (Razgrad), oştile romane. În această confruntare va pieri şi împăratul.
Cu domnia lui Traianus Decius se complică problema raporturilor, până atunci îngăduitoare cu
creştinii. Un edict special este dat de împărat prin care se urmărea identificarea, arestarea şi pedepsirea
creştinilor. Se considera că loialitatea faţă de tron şi stat se manifestă prin adorarea zeilor capitolini.
Traianus Decius plănuia extirparea acestei credinţe, pentru refacerea unităţii religioase din epoca lui
Augustus.

3.9.2.5. VALERIANUS (253-260) ªI GALLIENUS (253-268). Dintre împăraţii proclamaţi

de legiuni în diferite părţi ale imperiului, după moartea lui T. Decius, numai Valerianus (253-260),
descendent al aristocraţiei senatoriale, izbuteşte să se menţină, luându-l ca asociat la domnie pe fiul
său, Gallienus (253-268). În timpul domniei comune a celor doi împăraţi, până în anul 260 când
Valerianus a fost luat prizonier de către perşi, murind în captivitate, are loc o împărţire a sarcinilor de
guvernare: Valerianus domnea în Orient, iar Gallienus în Occident.
Pe fondul crizei politice, atacurile barbarilor devin tot mai frecvente. În anii 256 şi 257 se
produc primele invazii maritime în partea orientală a Imperiului. Boranii din jurul M. de Azov,
asociaţi cu herulii, atacă oraşe de pe ţărmul nord-estic al Asiei Mici. Un alt atac are loc în anul următor
(258), concomitent pe mare şi pe uscat când este atacată Bithynia.
Gallienus, general cu experienţă, încearcă printr-un efort deosebit să menţină Imperiul atacat
din afară şi subminat din interior de numeroşi pretendenţi la tron. El a realizat o reformă militară
menită să sporească mobilitatea armatei şi a creat un corp de cavalerie autonom, alcătuit după model
persan. De asemenea, a exclus senatorii ca şi clasă din rândurile armatei. Îndepărtarea senatorilor din
comandamentele militare însemna de fapt îndepărtarea lor de centrul puterii, chiar dacă ei mai ocupau
importante posturi administrative.
Sub Gallienus se finaliza îndelungatul proces care a transformat cavalerii în clasă
atotstăpânitoare şi susţinătoare a aparatului de stat. Cei mai înalţi ofiţeri şi funcţionari ai administraţiei
imperiale aveau să fie, de acum înainte, cavalerii care provin din rândul armatei.
Gallienus a patronat şi o mişcare de renaştere spirituală întemeiată pe curentul filoelenic al
epocii. Impăratul credea că prin reinstaurarea vechilor valori va putea înfrânge creştinismul şi celelalte
religii orientale într-o luptă spirituală.
În provinciile sud-dunărene, ca şi în cele orientale, insecuritatea se menţine mai ales datorită
incursiunii goţilor, efectuate adesea pe mare. O invazie maritimă la care participă goţii şi alte seminţii
nord-pontice cucereşte Chalcedonul, Nicomedia şi jefuieşte Efesul şi Miletul (263). Aceste atacuri se
repetă în anii următori (264, 266) când sunt devastate provinciile Asiei Mici (Bithynia, Galatia,
Capadoccia), iar în 267 este atacată şi Grecia. Înfrângerea herulilor în cursul retragerii pe uscat, în
sudul Traciei, pe râul Nestus, îi determină pe atacatori să încheie pace şi să se retragă.
În acelaşi timp, domnia lui Gallienus este ameninţată de numeroşi uzurpatori. În Orient, după
înfrângerea lui Valerianus, apărarea provinciilor răsăritene în faţa ameninţării persane a fost preluată
de Septimius Odenathus, principe al Palmyriei, care este numit de către Gallienus imperator şi
corrector Orientis. După asasinarea acestuia, Zenobia, soţia sa, care-i urmează la domnie (267-272), a
proclamat secesiunea Imperiului oriental al Palmyriei, care cuprindea majoritatea provinciilor
răsăritene, inclusiv Egiptul. Legiunile pannonice şi moesice proclamă împărat pe Ingenuus (258), iar
în anul 260 apare un alt pretendent, Regalianus. Spre a restabili situaţia, Gallienus apelează la legiunile
cantonate în provinciile învecinate. Un alt uzurpator, Postumus, se înstăpâneşte pe proviinciile
occidentale ale imperiului, luându-şi titlul de restaurator al Galliei (Restitutor Galliarum). Ca urmare,
Gallienus mai domnea efectiv numai asupra regiunilor centrale ale imperiului (Italia, Illyricum şi
Africa), pentru ca, în cele din urmă, şi această parte să fie revendicată de un alt uzurpator (Aureolus).
În timpul luptei împotriva acestuia din urmă, asediat la Mediolanum (Milano), Gallienus este asasinat,
acţiune de care se pare că nu era străin urmaşul său, Claudius II.
După dispariţia lui Gallienus, legiunile din Illyricum şi Pannonia au adus în fruntea statului
roman, aflat în plin proces de destrămare, câţiva împăraţi care fac încercări izbutite de restabilire a
ordinii, anunţând redresarea Imperiului realizată de Diocletianus. Dintre aşa-numiţii împăraţii illyri,
mai însemnaţi au fost Claudius şi Aurelianus.

10.3.9.5. CLAUDIUS II (Marcus Aurelius Claudius Gothicus, 268-270), unul din cei mai
capabili generali ai împăratului Gallienus, reuşeşte să-l înfrângă pe Aureolus şi să respingă o invazie a
alamanilor care pătrunseseră în nordul Italiei, prin victoria obţinută la lacul Benacus. O altă mare
invazie, desfăşurată pe uscat şi pe apă, la care participă goţi, heruli, bastarni şi sarmaţi, pătrunsă până
în M. Egee, jefuieşte coastele ajungând până în Creta şi Cipru. Asupra barbarilor rămaşi în Macedonia,
Claudius II obţine o strălucită victorie în bătălia de la Naissus (Niœ, 269). Victoria dobândită, care îi
aduce cognomenul de Gothicus, va pune capăt, pentru câteva decenii, atacurilor acestor popoare
împotriva Imperiului. Aceasta, probabil şi datorită măsurii luate de împărat de a aşeza pe o parte a
goţilor şi taifalilor în interiorul graniţelor Imperiului, dându-le pământ.
După scurta domnie a lui Claudius, căzut victimă unei epidemii de ciumă la Sirmium (270),
apar primele semne de redresare odată cu urcarea pe tron a lui Aurelianus.

3.9.2.7. AURELIAN (Lucius Domitius Aurelianus, 270-275), originar din Illyria a fost
proclamat împărat la Sirmium de legiunile de la Dunăre şi recunoscut apoi de senat. La urcarea sa pe
tron, Imperiul roman era dezmembrat. În Orient, Zenobia, văduva lui Odenathus, crease un imperiu
palmyrian independent, iar în Occident, Gallia, Hispania şi Britannia erau incluse într-un regat
secesionist. Prin victoriile obţinute asupra iutungilor, sarmaţilor, carpilor şi goţilor, Aurelian
consolidează frontiere Dunării de Jos, iar prin respingerea vandalilor, pe cea a Dunării de mijloc (270-
271). În anul următor (271), înfrânge la Pavia o invazie alamană în nordul Italiei.
Deoarece chiar Italia era ameninţată de invazii, pentru a proteja Roma, Aurelianus a început să
construiască în jurul capitalei puternice fortificaţii ("zidul lui Aurelian"), lucrare finalizată în timpul
împăratului Probus (276-282).
Deşi a dus lupte încununate de succes împotriva migratorilor, dându-şi seama de caracterul lor
trecător, mai alea în regiunea Dunării de Jos,împăratul a decis evacuarea provinciei Dacia, retrăgând
armata şi autorităţile în vederea consolidării frontierei dunărene.
După o campanie în Orient (272), în care înfrânge oştile palmyriene în bătăliile de la
Antiochia şi Emesa, Aurelian asediază şi cucereşte Palmyra, capturând-o pe Zenobia.Doi ani mai
târziu este lichidată şi secesiunea regatului gallic. Victorios, acesta serbează la Roma reunificarea
Imperiului, acordându-i-se titlurile de Restitutir Orbis ("restaurator al Imperiului") şi Pacator Urbi
("pacificator al lumii").
Aurelian, personalitate energică, a încercat să întărească această restaurare teritorială prin
intreprinderea a o serie de reforme administrative şi economice care vizau consolidarea statului în
vederea depăşirii crizei din sec.III. Ele anticipează măsurile care vor fi luate în acest domeniu de către
Diocletianus şi Constantin cel Mare. Împăratul şi-a dat seama că persistenţa unor forme politice
republicane, valabile în perioada de început a principatului, nu mai aveau nici o importanţă efectivă.
Astfel, el a încercat să dea un alt caracter funcţiei imperiale, fiind primul care s-a proclamat împărat
din voinţa divinităţii (Sol invictus), a cărui reprezentant se considera a fi pe pământ. Prin instaurarea
cultului oriental al soarelui neînvins, de esenţă absolutistă, Aurelian urmărea obiectivul politic de a
găsi în divinitatea supremă un principiu de legalitate, care să-i înlocuiască validarea din partea
senatului. De aceea, Aurelianus a pretins ca supuşii să-i acorde epitetele de stăpân şi zeu ( dominus et
deus). Nu a ajuns să desăvârşească această operă de transformare a Imperiului roman deoarece, în
drumul spre Orient, pentru începerea unei campanii împotriva sasanizilor, Aureliana fost asasinat la
Byzantion (275).

3.10. SOCIETATEA ROMANĂ IN EPOCA PRINCIPATULUI

3.10.1. Viaţa economică şi socială
Regimul instituţionalizat de Augustus, Principatul, marchează o nouă etapă în viaţa social-
economică a lumii romane.
Imperiul beneficiază în secolele I-II d. Chr. de o prosperitate economică recunoscută, deşi dezvoltarea
diferitelor regiuni este inegală.
Agricultura şi producţia manufacturieră cunosc o înflorire deosebită în Italia meridională
(Campania), dar în special în partea nordică (valea Padului) unde producţia destinată pieţelor
danubiene face din această zonă placa turnantă a comerţului roman. Augustus şi alţi împăraţi au
încercat să favorizeze cultura grâului, concurată de masivele importuri din Egipt. Rentabilă era cultura
viţei de vie şi a măslinului pentru care aproape întreg teritoriul Italiei prezenta condiţii favorabile. Din
sec. II d.Chr., Hispania se va impune pe piaţa italică în aces domeniu.
Începând din secolul II apar primele indicii ale crizei care începe să se manifeste în sistemul
economic roman. Datorită concurenţei produselor provenite din provincii şi a transformărilor structurii
agrare, agricultura Italiei decade. Indicii ale crizei ni le oferă accentuarea fenomenului de părăsire a
terenurilor agricole de către micii producători, ca şi tendinţa tot mai accentuată a păturilor avute de a
investi tot mai mult în provincii. Pentru a stopa acest fenomen, unii dintre împăraţii dinastiei
Antoninilor vor emite hotărâri privind obligativitatea investirii unei părţi a venitului în bunuri italice.
Marile domenii, imperiale sau ale latifundiarilor, erau puse în valoare, în principal, de munca
colonilor. Colonatul devine în sec.II o formă economică şi socială dominantă în agricultură care
concurează sclavajul rural. Colonii descind din oamenii pe care împăraţii îi foloseau pentru cultivarea
pământurilor folosite, din prizonieri barbari, din lucrători sezonieri. Apare astfel o pătură tot mai
numeroasă de ţărani arendaşi. Arenda putea fi plătită în bani sau în natură, iar relaţiile dintre
proprietari şi coloni încep să fie tot mai clar reglementate pe plan juridic. Sclavii, a căror pondere reală
a fost exagerată, erau mai numeroşi doar pe marile latifundii din Italia, Sicilia şi Egipt.
Exploatările miniere, care aparţineau în general statului, cunosc un puternic avânt (fier în
Gallia, Britannia, Dalmatia, Noricum şi Dacia, cositor şi plumb în Britannia, metale preţioase şi cupru
în Hispannia, Noricum şi Dalmatia). Pentru spaţiul italic, minele din insula Elba furnizau minereul de
fier necesar, iar prelucrarea lingourilor de fier se făcea mai ales la Puteoli. La începutul secolului I
d.Chr. prelucrarea bronzului cunoaşte un deosebit avânt, atelierele din Capua fiind cele mai
cunoscute. Varietatea formelor (veselă, lămpi, ustensile) şi a motivelor decorative, tehnicile diverse
aplicate în confecţionarea pieselor (topire, laminare, încrustare, cizelare în basorelief, argintare,
aurire), precum şi fineţea execuţiei vădesc priceperea acelor meşteşugari.
Spre sfârşitul secolului I un rol tot mai important îl are olăria. Ceramica sigillata venită din
Pergam şi Samos înfloreşte concurând produsele locale. Principalele centre ale ceramicii de lux cu
decor în relief (terra sigillata) în Italia erau la Arretium, Cumae şi Puteoli. Curând această ceramică
este imitată în centrele est gallice (Graufenseque şi Lezoux) şi renane (Rheinzabern şi Westerndorf),
care ajung să concureze produsele italice. Prelucrarea sticlei, prin utilizarea tehnicii suflării difuzată de
alexandrini cunoaşte o rapidă dezvoltare.
Expansiunea economică este mai dinamică în special în provinciile occidentale, pe lângă
vechile centre din Orient. Spre sfârşitul secolului I, producţia manufacturieră a provinciilor atinge
ritmul şi nivelul calitativ din Italia, începând să o concureze chiar pe pieţele peninsulei. Sunt inventate
acum sau se difuzează anumite cuceriri tehnologice: plugul greu, moara de apă, teascul, butoiul,
pergamentul ca material de scris etc.
 La începutul Principatului, comerţul, este favorizat de stabilitatea şi abundenţa monedei
romane, de infrastructura rutieră şi portuară şi stimulat de furniturile către stat, de cererea obiectelor de
lux, de lucrările publice. De aici rezultă un intens trafic de mărfuri şi o accentuată activitate în porturi:
Alexandria şi Antiohia în Orient, Ostia şi Pozzuoli în Italia cu variate produse ( grâu, vin, ulei,
bijuterii, mirodenii din Orient, sclavi, fildeş, lemn preţios, animale sălbatice din Africa, chihlimbar,
blănuri din zonele nordice etc.). Comerţul cu obiecte de lux va determina o scurgere a aurului Romei
spre Orient, cu efecte inflaţioniste.
Sistemul financiar roman se definea prin câteva trăsături proprii. Finanţele statului cuprindeau
tezaurul senatului (aerarium Saturni), controlat de chestori, pretori şi prefecţi ai tezaurului. Asupra
acestora se exercita, prin intermadiul senatului, autoritatea împăratului. Tezaurul, alimentat din
veniturile provinciilor senatoriale, acoperea cheltuielile aferente activităţii senatului. Cea mai mare
parte a domeniul financiar depindea de administraţia financiară centrală (fiscus Caesaris), subordonată
împăratului, care percepea venitul provinciilor imperiale, al impozitelor indirecte, al vămilor, al
moştenirilor fără urmaşi. Ea suportă cheltuielile armatei, ale administraţiei civile, lucrările editare etc.
Pentru a împiedica emigrarea italicilor în provincii care le oferea posibilitatea unei rapide
îmbogăţiri, sub Antonini statul roman va practica o politică de acordare de alocaţii şi subvenţii. În
multe părţi ale Italiei se constituie o reţea de asistenţă socială, prin organizarea instituţiei publice
alimenta. Începuturile acestui sistem, datează din perioada Nerva-Traian, pentru ca sub următorii
împăraţi acesta să cunoască o extensie. Prin intermediul "răsplăţilor pentru creşterea copiilor"
(alimenta), Antoninii acordă împrumuturi agricultorilor italici. Dobânzile obţinute sunt utilizate ca
subsidii pentru părinţii italici în vederea creşterii a cât mai mulţi copii.
Prosperitatea lumii romane se baza pe un fragil echilibru care trebuia păstrat prin existenţa
unor condiţii de pace interioară şi exterioară tot mai greu de păstrat. La începutul secolului II populaţia
Imperiului se ridica la 50-60 de milioane de locuitori, dintre care doar 10% erau cetăţeni romani 14.
Începând cu Claudius, apoi sub Flavieni, Antonini şi Severi, cetăţenia romană se va extinde
considerabil. Împăraţii vor acorda tot mai des cetăţenie romană unor grupuri de provinciali până la
edictul lui Caracalla (212) care o acordă tuturor locuitorilor Imperiului.
Procesul de romanizare a populaţiei Imperiului se realizează în primul rând ca urmare a
urbanizării. Elitele provinciale, vor fi asociate la administraţia Imperiului. Mentalităţile dependente de
cetate (civitas) tind să dispară datorită concepţiilor universalizante ce cunosc în secolul II o largă
răspândire. În urma extinderii Imperiului, schimbări profunde se produc şi în structura mentală,
impunându-se o altă scală a valorilor, pe baza căreia conceptul de "om roman" (homo Romanus) este
treptat înlocuit cu cel de "cetăţean roman" (Civis Romanus).
La Roma nu au existat clase sociale în accepţia modernă, ci doar categorii socio-profesionale,
ordine civice (ordines) şi "stări" (status). Populaţia se împarte în trei ordine civice
(senatorial, ecvestru şi decurional) şi mulţimea compozită a plebeilor. Membrii ordinului senatorial
(ordo senatorius), mari proprietari funciari, formau vârful piramidei sociale. Senatul, latin sub
Augustus, îşi schimbă compoziţia prin promovarea unor italici, membri ai aristocraţiei municipale
italice. Ulterior, prin promovarea membrilor elitelor provinciale, începând cu epoca Flavienilor,
senatul cunoaşte un proces de provincializare treptată. În el pătrund persoane originare din provinciile
occidentale şi apoi chiar din Orient.
Cavalerii, membrii ai ordinului ecvestru (ordo equester), constituiţi din elita financiară în
timpul Republicii, tind să devină o categorie distinctă a funcţionarilor publici, ocupând poziţii
importante în administraţia publică şi militară. Noii cavaleri se recrutează din rândul elitelor
municipale italice, dar şi din provinciile romanizate (gallice, hispanice, africane) sau din Orient.
În oraşele italice şi provinciale, politica imperială se baza pe ordinul decurionilor (ordo
decurionum), organul deliberativ al oraşului autonom, alcătuit de foşti magistraţi municipali (questori,
duumviri etc.). Ca urmare a dezvoltarii unei aristocraţii municipale, aceasta, dispunând de o stare
materială superioară, devine binefăcătoarea oraşelor prin finanţarea lucrărilor de construcţii, de
înfrumuseţare şi de apărare, precum şi prin organizarea şi finanţarea de spectacole oferite
concetăţenilor ei. Ansamblul acestor "binefacri" defineşte trăsătura esenţială a comportamentului

14. Populaţia Italiei era estimată la 8 milioane locuitori, ca şi a Galiilor, cea a Syriei la 5 milioane, iar a Daciei la 6-700000 de locuitori.
Cetatea eternă ajunsese în timpul lui Traianus la 1.200.000 de locuitori, iar Alexandria la 200.000 de locuitori (A. Husar, Gesta deorum per
romanos, Tg. Mureş, 1999, p.202).
social al aristocraţilor municipali care se afirmă în societate - evergetismul. Decurionii reprezentau
categoria socială din rândul cărora se recrutau viitori membrii ai ordinelor ecvestru şi senatorial.
Reformele impuse de Septimius Severus şi Caracalla determină intensificarea procesului de
ridicare socială a notabilităţilor locale în provincii. Acesta va determina un profund proces de
restructurare socială a Imperiului în beneficiul cavalerilor şi a elitelor provinciale.
Plebea capitalei şi a marilor oraşe, formată din cetăţeni romani, constituia o categoie socială
privilegiată. Peregrinii (necetăţeni), nu puteau ocupa magistraturi şi beneficia de onoruri locale.
Liberţii, cetăţeni romani de categoria a doua, marcaţi de originea lor servilă, nu pot pătrunde în elitele
locale. Doar fiii lor aveau această posibilitate. Deosebiri mari, de condiţie socială şi de statut social,
separau diferitele categorii de sclavi (imperiali, publici - mici funcţionari, domestici şi rurali).
Atitudinea faţă de sclavi înregistrează o sensibilă modificare, tratamentul aplicat lor fiind mai mai
blând, iar posibilităţile de eliberare multiplicându-se. Chiar şi legislaţia privitoare la această categorie
socială înregistrează modificări semnificative.
Ţinând seamă de interferenţele existente între starea civilă şi situaţia materială a diferitelor
straturi, putem creiona o imagine mai veridică a societăţii romane. Cetăţenii romani şi peregrinii
bogaţi, o grupare a sclavilor şi liberţilor imperiali cu venituri substanţiale alcătuiesc clasa superioară
(honestiones). Masa oamenilor liberi de condiţie modestă, sclavii şi liberţii acestora alcătuiau treapta
inferioară a societăţii (humiliores). Limitele dintre straturile societăţii erau relativ labile, în
concordanţă cu lumea romană aflată într-o continuă transformare (dispariţia micii proprietăţi şi
concentrarea de "capital"; peregrinii devin cetăţeni; sclavii devin liberţi; liberţii încearcă să se
înbogăţească pentru a accede într-o categorie superioară; cetăţenii săraciţi devin întreţinuţii
comunităţii).

3.11. PERIOADA IMPERIULUI ROMAN TÂRZIU.

INSTAURAREA DOMINATULUI

3.11.1. DIOCLETIAN (Caius Aurelius Valerius Diocletianus, 284-305)

Cu Diocletian aclamat de către armată ca imperator la Nicomedia în toamna anului 284, ilir şi
militar de profesie, începe o nouă epocă în istoria romană, cunoscută sub numele de Dominat sau
"epoca Imperiului roman târziu", ca monarhie totalitară şi teocratică, opusă Principatului. Cu
Diocletian, înving tendinţele absolutismului după modelele monarhice orientale persano-partice.
Imperiul se reorganizează fundamental din punct de vedere administrativ, militar şi economic. De
asemenea, importante transformări se produc şi în viaţa socială. Aceste transformări de structură au
asigurat statului roman încă două secole de existenţă.
După ce pacea şi ordinea au fost restabilite, Diocletian finalizează încercările predecesorilor
săi de a restabili puterea şi autoritatea statului, prin renunţarea la vechile forme constituţionale şi
instituirea unui sistem politic stabil de guvernare. Numele noului sistem, Dominatul, are, ca şi
Principatul, o semnificaţie etimologică, dar cu un conţinut diferit. Diocletian nu mai este, precum
Augustus, cel dintâi dintre senatori şi cetăţeni (princeps), ci stăpânul absolut (dominus) faţă de supuşi.
Acest concept de putere nelimitată Diocletian îl îmbracă în forme care erau curente la curţile
monarhilor orientali.
În timpul Dominatului s-a creat, pe lângă ierarhia socială cunoscută, o administraţie, o curte, o
etichetă şi o politologie imperială înnoite, în condiţiile dezvoltării unor noi structuri mentale. În
inscripţiile vremii apare adesea o titulatură imperială nouă, împăratul fiind proclamat "stăpânul nostru"
(dominus noster). În această viziune, totul emană de la împărat, închipuit ca fiinţă intermediară între
divinităţi, inclusiv Dumnezeu, şi oameni, iar tot ce-l înconjoară este sacru. Un ceremonial de sorginte
persană, complicat şi ilustrativ, caracteriza audienţele acordate de împărat. Cei admişi la audienţe
îngenunchiau în faţa împăratului şi îi sărutau mantia de purpură. Curtea imperială, ca şi palatul, erau
sacre. Astfel, Diocletian transformă Imperiul într-o monarhie absolută de drept divin, proces care va fi
definitivat de către Constantin cel Mare.
Diocletian a intuit faptul că vastul Imperiu, impovărat de numeroasele probleme administative
şi militare (tendinţele centrifuge din imperiu, încercările de uzurpare ale tronului, indisciplina din
armată, jaful guvernatorilor, răscoalele populaţiilor nemulţumite de fiscalitate, primejdiile externe), nu
mai putea fi condus de o singură persoană. Se impunea o descentralizare militară şi administrativă,
fără ca această iniţiativă să dăuneze unităţii teritoriale a imperiului. Evenimentele de până atunci au
arătat că statul roman se delimita în două mari sectoare geografice, economice, culturale şi lingvistice:
occidentul şi orientul, care-şi reclamau fiecare câte un conducător. Domniile lui Gallienus şi
Valerianus indicau asemenea necesităţi.
Pentru a face faţa unor asemenea dificultăţi interne şi externe, Diocletian a definitivat o
formulă politică pe care realitatea a impus-o în câteva rânduri mai înainte şi anume a instaurat un
sistem permanent de împărţire a sarcinilor guvernării, la început în doi şi apoi între patru suverani
(tetrarhia).
Acest fapt l-a determinat pe Diocletian ca, îndată după urcarea pe tron (285), să-şi asocieze la
domnie, cu titlul de caesar pe Marcus Valerius Maximianus, un ofiţer energic şi capabil, originar
din Pannonia, pe care, în anul 286, l-a ridicat la rangul de augustus. Diocletian a încredinţat lui
Maximianus guvernarea şi apărarea părţii de apus a Imperiului (Italia, Gallia, Britannia, Hispania şi
Africa), iar el şi-a asumat conducerea părţii de răsărit.
Câţiva ani mai târziu (293), Diocleţian a încercat să rezolve şi problema succesiunii la tron,
care în trecut a produs multe confruntări şi lupte. În acest scop, ambii împăraţi şi-au numit câte un
succesor (caesar): Diocletianus pe Galerius, iar Maximimianus pe Constantius Chlorus. Aceştia
urmau ca în 305, dată la care Diocletianus şi Maximianus urmau să abdice, să le ia locul cu titlul de
auguşti, apoi să-şi desemneze, la rândul lor, câte un caesar. În cadrul tetrarhiei, Diocletian conserva o
preeminenţă morală, o autoritate mai mare, având cuvântul hotătâtor în problemele de bază ale
Imperiului. În exercitarea puterii, cei patru erau solidari, actele de guvernare fiind luate şi promulgate
în numele tuturor.
Necesitatea apărării vastului imperiu de atacurile externe şi de primejdiile din interior l-a
determinat pe Diocletian să-l împartă în patru sectoare. Astfel, Diocletian domnea peste Asia, Egipt şi
Tracia, Galerius peste restul Peninsulei Balcanice şi peste provinciile dunărene, Maximianus peste
Italia, Raetia, Africa şi Hispania, iar Constantius Chlorus peste Gallia şi Britannia. În fiecare din
aceste sectoare, suveranul respectiv exercita toate atribuţiile puterii imperiale. Doar când se iveau
conflicte sau divergenţe în materie juridică sau legislativă, cuvântul hotărâtor îl avea Diocletianus. De
această distribuire a sarcinilor şi răspunderilor militare era legată şi stabilirea reşedinţelor în oraşe de
unde frontierele puteau fi supraveghiate cu uşurinţă: Diocletianus la Nicomedia (aproape de Bosfor),
Galerius la Sirmium (pe râul Sava), Maximianus la Mediolanum şi Constantius Chlorus la Augusta
Treverorum. Roma imperială, a fost eclipsată de noile centre, ea pierzându-şi astfel importanţa
politică.
3.11.1.1. Reformele lui Diocletian. Cu mintea clară şi o mână energică, Diocletian a
continuat reformele schiţate de Severi, apoi de Gallienus şi Aurelianus. Între 284-305 el a reuşit să
zidească un nou edificiu statal la a cărui temelie se afla absolutismul monarhic. Împăratul a întreprins
o serie de reforme menite să întărească puterea politică, militară şi economică a Imperiului.
Reorganizarea puterii centrale a fost însoţită de o profundă reformă administrativă. Numărul
provinciilor a crescut prin subdivizarea lor la 104, grupate în 12 dioceze în fruntea cărora erau numiţi
vicari dependenţi de prefecţii pretoriului. Italia, împărţită în două dioceze şi-a pierdut vechea situaţie
privilegiată. Senatul, fără să fie desfiinţat, a fost înlăturat din sistemul de conducere, el păstrând doar
atribuţii de judecată pentru ordinul senatorial. Prin noile reglementări, pe lângă fiecare împărat era un
prefect al pretoriului ale cărui atribuţii au fost diminuate.
În domeniul legislaţiei, s-au alcătuit două colecţii de legi: a) codex Gregorianus, care
cuprindea acele constitutiones date de la Hadrianus şi până în 295; b) codex Hermogenianus conţinea
legile promulgate sub tetrarhie.
Diocletian arată interes şi în privinţa reformei armatei, considerată a fi principalul stâlp al
monarhiei absolutiste. Schimbările întreprinse în acest domeniu prevedeau crearea a două tipuri de
armată: Reformele întreprinse în acest domeniu prevedeau crearea a două tipuri de armată: a) unităţi
de frontieră/limes (limitanei) formate din cetăţeni romani şi b) unităţi mobile, de rezervă, manevră şi
acoperire (comitatenses), în interior, care aduna sub conducerea împăratului unităţile de elită, în
special cavaleria, devenită pivotul forţei militare romane. S-a mărit numărul formaţiunilor de luptă, dar
s-a micşorat, în acelaşi timp, efectivul fiecăreia. După 20 de ani de serviciu, soldaţii ca veterani,
beneficiau în viaţa civilă de avantaje fiscale şi juridice, transmisibile fiilor.
Esenţa reformei, care se va încheia doar sub Constantin, a constituit-o separarea carierei civile
de cea militară. În locul a 34 de legiuni, Diocletian a creat 68 unităţi, mai mici şi mai mobile, realizate
prin divizarea primelor sau prin transformarea unor unităţi auxiliare. Noua legiune avea un efectiv de
1.000 soldaţi. Repartizarea legiunilor în teritoriu s-a făcut după nevoile de apărare: 46 legiuni erau
plasate pe graniţe, iar 22 constituiau rezerva din interior.
O grijă dosebită este acordată întăririi limesului şi construirii de numeroase castella şi
drumuri, care fac din graniţă o zonă fortificată pe o anumită adâncime.
Pentru a putea acoperi cheltuielile impuse de întreţinerea armatei, a aparatului funcţionăresc şi
a curţilor imperiale, Diocletian a restabilit impozitele directe, suprimate în sec.II î.Chr., stabilind un
nou sistem de impunere, în care impozitul era plătit în natură, în funcţie de noile unităţi stabilite, iuga
şi capita. Unitatea de baza pentru impunere o constituia suprafaţa de pământ arabil (juga). Oraşele îşi
pierd orice autonomie, iar membrii diverselor categorii profesionale sunt legaţi obligatoriu de meseria
şi de colegiile lor. Locuitorii de la oraşe, care nu deţineau pământ, plăteau un impozit special (capita).
Prin suprimarea scutirii de plata impozitelor directe a Italiei, Diocletian a şters ultimul privilegiu de
care se bucura aceasta, în virtutea drepturilor de cucerire.
Diocletian a întreprins şi o stabilizare monetară, fixând o anumită greutate (5,45 g) pentru
moneda de aur şi stabilind valori proporţionale pentru monedele de argint şi de bronz. Deoarece
valoarea metalelor a fost stabilită în mod arbitrar, reforma nu a dat rezultate, iar preţurile au continuat
să crească. Pentru a stăvili creşterea preţurilor, Diocletian a promulgat un edict (de pretiis rerum
venalium, 301) care stabileau preţurile maximale la diferite produse . Pentru nerespectarea acestora,
era prevăzută pedeapsa cu moartea. Cu toată severitatea sancţiunilor, ordonanţa nu a fost respectată
deoarece ea stabilea preţuri pentru întreg imperiul, fără a ţine seama de situaţiile reale din fiecare
regiune.
Diocletian a încercat să reformeze şi viaţa religioasă prin reactivarea vechilor culte. Deoarece
înţelegea această unitate în mod tradiţionalist, prin restaurarea vechilor culte romane, el a promulgat
patru edicte (303-304) care declanşează o lungă şi sălbatică persecuţie împotriva creştinilor. Aceştia au
fost excluşi din demnităţile publice şi militare, s-a ordonat distrugerea bisericilor, arderea cărţilor
sfinte şi arestarea conducătorilor lor. Toţi cei care se declarau sau erau adepţi dovediţi ai religiei
creştine, erau constrânşi să se lepede de această credinţă şi să aducă sacrificii zeilor romani, în primul
rând împăratului-zeu. Deşi au declanşat cea mai sângeroasă represiune împotriva creştinilor,
ordonanţele imperiale nu au reuşit să determine dispariţia acestora.
Diocletian a avut de înfruntat de la începutul domniei răscoala bagauzilor din Gallia şi
Hispania de nord, mişcare cu caracter separatist deoarece conducătorii ei (Amandus şi Aelianus) şi-au
luat titlul de auguşti. După lupte grele duse de Maximianus, focarele răscoalei au putut fi cucerite
(286), fără ca mişcarea să poată fi curmată definitiv. Concomitent, în Egipt s-a desfăşurato altă
mişcare separatistă, cu centrul la Alexandria. Deoarece Egiptul prezenta o importanţă economică
deosebită pentru Imperiu în general şi pentru Italia şi Roma în special, Diocletian a atacat cu forţe
considerabile Alexandria şi, după un îndelungat asediu, a luat-o cu asalt (297). În domeniul politicii
externe, domnia lui Diocletian a fost caracterizată prin desele lupte duse cu popoarele migratoare, care
atacau frontierele Imperiului din toate părţile. Presiunea cea mai puternică venea din partea triburilor
germanice (alamani, franci, burgunzi) care presau asupra regiunilor de nord şi vest ale Imperiului. Pe
cursul mijlociu şi inferior al Dunării atacurile erau întreprinse de carpi şi iazigi, iar în Orient perşii
ameninţau provinciile romane. Diocletian poartă un război victorios asupra Persiei sasanide (297-298),
fixând graniţa romană pe fluviul Tigru. În Egipt şi Africa romană încercau să pătrundă triburi venite
din sud. Împăraţii au făcut faţă acestor ameninţări, reuşind să restabilească şi să întărească graniţele
Imperiului.

3.11.2. CONSTANTIN CEL MARE

(Flavius Valerius Constantinus, 306-337)
În dorinţa de a impune noul sistem constituţional, Diocletianus şi Maximianus au abdicat
voluntar (1 mai 305), conform acordului stabilit iniţial între ei, cedând locul celei de-a doua tetrarhii.
În locul lor au fost ridicaţi la rangul de auguşti Galerius şi Constantinus Chlorus, care şi-au
desemnat ca adjuncţi (caesares) pe Maximinus Daia şi pe Severus. Cu toate acestea, din pricina
rivalităţii acute dintre succesori şi a nemulţumirilor provocate de numirea celor doi caesares, sistemul
tetrarhiei s-a destrămat. Alţi pretendenţi au început lupta pentru acestă demnitate: Maxentius, fiul lui
Maximianus şi Constantinus, fiul lui Constantinus Chlorus, care se considerau îndreptăţiţi a o ocupa,
prevalându-se de dreptul de moştenire. Urmează o perioadă de tulburări interne, un adevărat război
civil pentru succesiune, care a durat, cu unele întreruperi, timp de zece ani (305-314), la sfârşitul
căreia s-au impus prin forţă ca auguşti Constantinus în Occident şi Licinius în Orient.
Cei doi auguşti şi-au desemnat ca adjuncţi pe proprii lor fii, punând în practică criteriul
ereditar în locul cooptării şi asocierii de până acum. Prin revenirea la spiritul dinastic, fiecare dintre
auguşti căuta să-l lichideze pe celălalt şi să păstreze pentru sine puterea. De aceea, va urma o nouă
perioadă de lupte pentru tron, de aproximativ zece ani, care s-a încheiat în anul 324, când, la
Nicomedia, Licinius va capitula. Rezultatul acestei victorii a fost renunţarea la sistemul tetrarhiei şi
refacerea unităţii imperiului în beneficiul lui Constantinus, care devine singurul stăpân autocrat, iar fiii
săi dobândeau calitatea de caesares.

3.11.2.1. Continuarea şi desăvârşirea reformelor Dominatului. Constantin cel Mare are

meritul de a fi dezvoltat şi desăvârşit sistemul de reforme inaugurat de Diocleţian. Cu Constantin cel
Mare se încheie procesul transformării imperiului într-o monarhie absolută de drept divin. Ierarhia
funcţionărească şi ceremonialul de curte, care gravitează în jurul monarhului, îşi dobândesc statuarea
definitivă.
El a menţinut organizarea administrativă a imperiului în dioceze şi provincii, completând-o cu
noi unităţi administrative, prin gruparea diocezelor în patru circumscripţii teritoriale mai mari, numite
prefecturi (Gallia, Italia, Illyricum şi Orient), conduse de un prefectus praetorio. Noii prefecţi ai
pretoriului se deosebeau de magistraţii cu acelaşi nume de până atunci, prin faptul că aveau doar
atribuţii civile. Pe plan administrativ, ei erau intermediari între conducătorii diocezelor şi împărat, iar
în materie juridică reprezentau în prefecturi instanţa supremă de apel. Unităţile militre erau comandate
de ofiţeri superiori, numiţi magistri militum, subordonaţi direct împăratului. În armată, "barbarii",
îndeosebi germanici, găsesc un acces tot mai larg, în faţa lor deschizându-se posibilitatea ocupării
celor mai înalte funcţii militare.
Cu ocazia separării puterii civile de cea militară, Constantinus a desăvârşit şi reforma militară
iniţiată de Diocletianus. În fruntea armatei a creat două mari comandamente: al infanteriei (magister
peditum) şi al cavaleriei (magister equitum). Cohortele pretoriene au fost desfiinţate şi înlocuite cu o
gardă personală a împăratului (protectores domestici), formată din pedestrime şi cavalerie.
După anul 337 d.Ch., consiliul principelui numit "consistoriu sacru" (sacrum consistorium),
devineprincipalul organ de guvernământ: pregătea noua legislaţie, primea ambasade străine, funcţiona
ca tribunal imperial. Senatele (la Constantinopol, oraş oficial inaugurat la 11 mai 330, funcţiona un al
doilea senat), constituie mai degrabă consilii municipale ale celor două capitale oficiale ale Imperiului.
În fruntea administraţiei centrale se aflau patru comites ("însoţitori" ai împăratului).
Domnia lui Constantin este marcată de două evenimente de o importanţă covârşitoare. O decizie cu
urmări importante pentru dezvoltarea ulterioară a imperiului a fost intemeierea unei noi capitale, egală
şi rivală cu Roma, care şi-a pierdut vechea însemnătate. Noua reşedinţa a împăratului şi reşedinţă a
Imperiului, Constantinopol (oraşul lui Constantin), a rezultat din dezvoltarea vechii colonii greceşti
Byzantion, unde au fost construite noi cartiere şi monumente publice. Stabilirea unei noi reşedinţe
imperiale în acest loc era impusă de importanţa strategică şi economică a strâmtorilor. De aici puteau
fi supravegheate Dunărea şi Eufratul, cele mai ameninţate frontiere. Noua capitala se afla pe frontiera
dintre Asia şi Europa, pe o veche şi importantă arteră de circulaţie. Întemeierea acestei noi reşedinţe
imperiale mai era impusă şi de considerente de natură economică, deoarece în acest timp centrul
economic al imperiului era deplasat spre Orient.
A doua decizie, tot atât de importantă, a fost acordarea toleranţei petru creştinism, condiţie
care i-a îngăduit să devină religie dominantă. În anul 313, Constantin a publicat edictul de toleranţă
de la Mediolanum, prin care acorda libertate tuturor cultelor, punându-se astfel capăt persecuţiilor
religioase împotriva creştinilor. Pe de altă parte, prin caracterul său universal şi cosmopolit,
creştinismul era socotit a fi drept cea mai potrivită religie a unui conglomerat de popoare diferite, cum
era Imperiul roman. Astfel, creştinismul, din religie persecutată, a devenit, datorită măsurilor luate de
Constantin, o religie oficială, privilegiată. Creştinilor li se restituie lăcaşele de cult, care fuseseră
confiscate, iar împăratul însuşi a contribuit la edificarea mai multor biserici. Creştinismul dobândeşte
în scurt timp caracterul unei religii de stat. Din punct de vedere politic, câştigarea de împărat a noii
forţe spirituale creştine era de mare importanţă, căci datorită acestui fapt el a devenit stăpân peste cele
lumeşti, cât şi peste cele spirituale.
 Constantin cel Mare, urmărind realizarea unităţii bisericii ca important factor de sprijin al
statului, intervine şi în conflictele cristologice, luând poziţie împotriva schismelor şi ereziilor. Acestea
agitau biserica, reflectând lupta ce se desfăşura în sânul comunităţilor creştine alcătuite din elemente
sociale diferite. Donatismul, schismă susţinută de episcopii Caecilianus şi Donatus, a frământat
nordul Africii timp de două secole, ducând la crearea unei biserici aparte. Arianismul, erezie care
agită Orientul până la sfârşitul sec.IV, când este silită să se refugieze în lumea barbară. Creatorul ei,
Arius, atacă dogma trinităţii (Dumnezeu-Tatăl, Hristos-Fiul, Duhul Sfânt), punând la îndoială esenţa
divină a lui Hristos. Excomunicat de episcopul Alexandriei, Arius, preot energic, nu dezarmează şi
câştigă mulţi adepţi. În anul 325 are loc la Niceea, convocat din iniţiativa lui Constantin cel Mare,
primul conciliu ecumenic al bisericii creştine, care pune bazele dogmatice şi canonice ale noii religii.
Sub presiunea reprezentanţilor Alexandriei, tezele lui Arius (arianismul) sunt repudiate ca erezie, iar
acesta este exilat în Illyricum. A fost formulat "simbolul credinţei" de la Niceea care sintetizează până
azi dogma asupra trinităţii.
Pe plan extern, situaţia Imperiului se caracterizează prin eforturile depuse de împărat pentru a
stăvili năvalapopoarelor migratoare care dădeau asalt frontierelor. Constantin cel Mare a purtat lupte
împotriva francilor şi alamanilor pe Rin şi a sarmaţilor la Dunăre. El a pregătit o expediţie de mari
proporţii şi împotriva parţilor, expediţie care, purtată de fiii săi, s-a încheiat cu o înfrângere. Pe de altă
parte, Constantin a continuat politica de colonizare a unor triburi de sarmaţi şi germani în interiorul
graniţelor imperiului, contribuind prin această acţiune la procesul de barbarizare a imperiului.

3.11.2.3. Succesiunea lui Constantinus Magnus. Moartea lui Constantin (337) deschide
calea unor noi lupte pentru putere. Cei trei fii ai împăratului, desemnaţi ca succesori, îşi dispută
întâietatea, urmarea fiind un şir de lupte şi asasinate care se succed într-un ritm rapid. După moartea
violentă a lui Constantinus II, ceilalţi doi fii ai fondatorului Constantinopolului, Constantius II şi
Constans, îşi împart puterea până la 350, primul guvernând Orientul, iar cel de al doilea Occidentul.
După dispariţia fratelui său, Constantius II domneşte singur până în 360, reluând politica tatălui său
faţă de biserică şi împotriva barbarilor.
La moartea sa, un nepot al lui Constantin I, Iulianus (361-363) urcă pe tronul de la
Constantinopol. El se distinge ca apărător al Galliei împotriva unui atac al alamanilor şi ca bun
administrator. Admirator al culturii greco-latine, dorind restaurarea valorilor Romei antice, Iulian
revine la religia tradiţională a romanilor (motiv pentru care creştinii îl numesc Iulian Apostatul),
măsură care îi asigură sprijinul senatului. Împăratul doreşte să pună pe picioare o biserică păgână, cu
un cler pe care să-l conducă şi care este însărcinat cu organizarea unui cult solar. Domnia lui Iulian a
fost totuşi scurtă - moare în luptele din Orient - pentru a-şi putea materializa planurile sale.

3.11.3. Agonia Imperiului

În perioada următoare, Imperiul roman se îndreaptă spre o lentă dezmembrare, punctată de
scurte etape de redresare. Conducători militari se succed la putere, încercând să stăvilească pericolul
barbar. Dintre aceştia Valentinian I (364-374) va conduce Apusul, iar fratele său, Valens (364-378),
Orientul.
În a doua jumătate a sec. IV, situaţia imperiului s-a agravat, împăratul Valens trebuind să ducă
la Dunărea de Jos un razboi împotriva vizigoţilor (375-376) care ameninţau provinciile romane şi care
sprijineau un uzurpator (Procopius). Sub presiunea invaziei hune, Valens acceptă în anul 376 stabilirea
vizigoţilor în sudul Dunării, în calitate de aliaţi (foederati). Datorită faptului că autorităţile romane nu
au acordat şi alte favoruri, promise la stabilirea lor pe teritoriul imperiului, ca şi a modului în care
aceştia sunt trataţi de către oficialităţi, se declanşează o mare răscoală antiromană (378). Lor li se
alatură contingente ostrogote şi, din nordul Dunării, cete de huni şi de alani, care obtin o răsunătoare
victorie asupra armatei imperiale în bătălia de la Hadrianopolis (9 august 378), în cursul căreia piere
împăratul Valens. Prin această înfrângere, imperiul, măcinat de adânci contradicţii interne, a primit o
grea lovitură.
Urmaşul său la tron, Theodosius I (379-395), a fost asociat la domnie de împăratul Gratian care îi
încredinţează guvernarea provinciilor orientale. Spirit energic şi autoritar, Theodosius I întreprinde o
serie de măsuri vizând întărirea capacităţii de rezistenţă a imperiului (reforme în domeniul dreptului, a
fiscalităţii şi finanţelor, acceptarea unui număr sporit de contingente "barbare" în armată). In domeniul
politicii religioase, sprijină ortodoxismul niceean, devenit, prin edictul de la Thesalonic (380), religia
de stat obligatorie pentru toţi supuşii imperiului. Arianismul va fi definitiv condamnat în conciliul de
la Constantinopol (381).
Lipsit de forţele necesare respingerii vizigoţilor pătrunşi în imperiu, Theodosius I încheie cu
aceştia un tratat (foedus, 382) prin care îi stabileşte ca federaţi în dioceza Thracia, în Illyricum, unde
pământul era mai roditor.
Urmaşul său, Theodosius (379-395), va reuşi să redea Imperiului pentru ultima oară unitatea.
Spirit energic şi autoritar, Theodosius I întreprinde o serie de măsuri care vizau întărirea capacităţii de
rezistenţa a Imperiului (reforme în domeniul dreptului, a fiscalităţii şi finanţelor, acceptarea unui
număr sporit de contingente "barbare" în armată). În domeniul politicii religioase, sprijină
ortodoxismul niceean, devenit prin edictul de la Thesalonic (380) religie de stat obligatorie pentru toţi
supuşii imperiului. Arianismul va fi definitiv condamnat în conciliul de la Constantinopol (381).
Lipsit de forţele necesare respingerii vizigoţilor pătrunşi în imperiu, Theodosius I încheie cu
aceştia un tratat (foedus, 382) prin care îi stabileşte ca federaţi în dioceza Thracia, în illyricum, unde
pământul era mai roditor. Apoi, reuşeşte pentru scurt timp să treacă sub autoritatea sa şi partea de apus
a Imperiului.
După moartea lui Theodosius I (395), Imperiul este împărţit între cei doi fii ai săi: Honorius
din capitala de la Mediolanum va domina în Occident, sprijinit de vandalul Stilicon, iar Arcadius va
conduce de la Constantinopol în Orient, având consilier pe gallul Rufin.
Anul 395 marchează, deci, sfârşitul unităţii lumii romane. Coeziunea imperiului s-a mai
menţinut doar prin legislaţie, valabilă pentru întregul stat, dar din punct de vedere istoric cele doua
părţi ale lumii romane au avut o dezvoltare deosebită, cu numeroase lupte duse între ele pentru
întâietate.

3.11.3.1. Atacurile barbarilor. După moartea lui Theodosius I, vizigoţii conduşi de regele
Alaric se răscoală împotriva autorităţii romane, pustiind Macedonia şi Grecia. Împăratul Arcadius îi
acordă lui Alaric titlul de magister militum per Illyricum (396). Din această regiune, însă, ei aveau
drumul deschis spre Italia de nord, vizigoţii o vor ataca în mai multe rânduri în deceniile următoare.
În spaţiul vestic, încă de la mijlocul sec. IV d.Ch., confederaţiile saxonilor, francilor şi
alamanilor au atacat Gallia şi au pus, timp de două secole, la grea încercare stapânirea romană din
Occident. Provinciile germanice şi o parte din nordul Galliei sunt acaparate de franci, cândva după 365
d.Chr. Împinşi din urmă de huni, a căror penetraţie marhează începutul marilor migraţii, vizigoţii sub
conducerea regelui Alaric au întreprins, în anul 401, o expediţie de mari proporţii împotriva Italiei
pentru a cuceri capitala Mediolanum. Doar după înfrângerea de la Verona (403), aceştia sunt obligaţi
de generalul Stilicon să revină în Peninsula Balcanică, în regiunea Savei.
Atacurile împotriva Imperiului roman de apus sunt reluate în anii 408 şi 409, când vizigoţii
sprijină proclamarea ca împărat a lui Priscus Attalus, prefectul Romei, pe care îl demit apoi (410).
Dar cea mai mare expediţie a vizigoţilor a avut loc în anul 410, în timpul căreia Alaric ocupă temporar
Roma şi o jefuieşte timp de trei zile. După opt secole de existenţă netulburată, Cetatea Eternă este
acum, pentru prima oară, ocupată prin forţa armelor de un cuceritor străin. Tentativa lui Alaric de a
traversa M. Mediterană, pornind din Rhegium, pentru a ajunge în Africa de nord, eşuează datorită
dispersării flotei de o furtună.
După moartea lui Alaric, conducerea vizigoţilor este preluată de ginerele acestuia Athaulf
care îi va duce pe aceştia din Italia în Gallia meridională (411), apoi în Hispania (415) unde făuresc
primul regat barbar în interiorul imperiului, vasal Romei. Gallia şi Hispania au fost invadate şi
de alţi migratori (vandali, suevi şi alani), care s-au aşezat apoi în diferite regiuni ale Hispaniei. De aici,
mai tîrziu (429) vandalii ajung în Africa romană, unde cuceresc Cartagina (439) şi întemeiază un alt
regat barbar, care va dăinui până în 534 d.Chr.
Dar, pericolul cel mai mare îl constituiau hunii care s-au năpustit asupra imperiului, lăsând în
urma lor distrugeri ireparabile. Hunii, de neam mongolic, au împins pe vizigoţii din nordul M. Negre,
apoi, între 380 şi 390, au pătruns în câmpia Pannoniei, de unde efectuau expediţii atât împotriva părţii
de răsărit, cât şi a părţii de apus a Imperiului. Attila ajunge conducătorul confederaţiei hunilor,
constituită la începutul sec.V în Europa centrală şi răsăriteană, cu centrul în Pannonia şi cu hotarele
fixate pe Rin, Dunăre, Volga şi M. Caucaz. În această confederaţie, hunii au inclus, subordonându-le,
alte seminţii migratoare (ostrogoţi, heruli, sciri, gepizi, alani) sau populaţia romanică din fostele
provincii ale imperiului. Personalitate cu reale calităţi de comandant militar şi diplomat, dar
eminamente distructivă, Attila a ridicat în campaniile sale cruzimea şi teroarea la rangul de armă
psihologică, motiv pentru care a apărut în ochii lumii romane ca o personificare a brutalităţii şi
barbariei (istoriografia creştină l-a numit "biciul lui Dumnezeu" - flagellum Dei ). În 436/437 Attila îl
sprijină pe generalul roman Aetius în nimicirea regatului burgund de pe Rinul mijlociu, condus de
Gundahar (evenimentul îşi găseşte expresia artistică în "Cîntecul Nibelungilor"). Apoi întreprinde
pustiitoare incursiuni în provinciile dunărene şi balcanice ale Imperiului roman de răsărit, ajungând
până la Thermopyle, în Grecia centrală (441 şi 447). Împăratul Theodosiu II se vede obligat să-i
plătească anual un imens tribut.
Apoi, în anul 451, Attila s-a îndreptat împotriva Imperiului roman de apus, invadând şi
devastând Gallia. Aici însă, armata romană comandată de generalul Aetius, sprijinită de contingente
vizigote, burgunde, france şi alane, reuşeşte, în una din cele mai sângeroase bătălii ale antichităţii, de
la pe Câmpiile Catalaunice (Campus Mauriacus), să îl înfrângă pe Attila (20 iunie 451). ªi învingătorii
ies slabiţi din această luptă care a durat mai multe zile, aşa încât nu au putut exploata victoria, lăsându-
i pe huni să se retragă, ducând cu ei prăzile capturate. În anul următor, 452, hunii au întreprins o
neaşteptată invazie în nordul Italiei, cucerind Aquileia şi producând mari distrugeri. Apoi, hunii s-au
înapoiat în regiunea dunăreană, unde, după moartea lui Attila, confederaţia lor s-a destrămat după
bătălia de la Nedao (454), în care gepizii, ostrogoţii şi herulii răsculaţi îi înfrâng pe fiii lui Atilla (Ellac
şi Ernac).

3.11.4. Căderea Imperiului roman de apus.

După moartea lui Theodosius I (395), Imperiul a fost definitiv împărţit în două entităţi, între
cei doi fii ai lui: Răsăritul a revenir lui Arcadius, iar Apusul lui Honorius. Se încheia astfel un proces
de bipolarizare politică iniţiat de Consatantin cel Mare, care conferise Imperiului două capitale
oficiale. Bipolarizarea politică se suprapunea unei mult mai vechi bipolarizări lingvistice şi culturale,
între vestul latinofon şi estul elenofon. Pe tronul imperial, în Occident, s-au succedat împăraţi slabi,
manevraţi de comandanţi militari barbari. Mulţi dintre aceşti suverani efemeri erau nevârstnici, de fapt
copii, deoarece, începând de la Constantin, ereditatea puterii imperiale a fost ostentativ dezvoltată.
Din cauza slăbiciunii împăraţilor, în sec.V Imperiul de apus a ajuns tot mai mult sub influenţa
unor şefi barbari, precum germanicul Odoacru, mercenari aflaţi în serviciul Romei. Acesta, îl sprijină
pe comandantul militar Orestes în lupta pentru înlăturarea împăratului Iulius Nepos şi în ridicarea pe
tron a fiului său, Romulus Augustulus (475). Nerespectând promisiunile făcute mercenarilor
germanici, Orestes este ucis la Placentia de către răsculaţii conduşi de Odoacru care îl determină pe
Romulus Augustulus, ultimul împărat al Imperiului roman de apus, să renunţe la tron (476). Oficial,
Odoacru a pretins că reunifică Imperiul şi a trimis insemnele demnităţii imperiale la Constantinopol,
unde Romulus Augustulus nici nu fusese recunoscut de împăratul Zenon. Ultimul împărat al Romei al
cărui nume ne aminteşte de fondatorul oraşului şi ctitorul statului roman, primeşte ca domiciliu
obligatoriu vila lui Lucullus de lângă Neapole. Probabil ca nimeni să nu fi înţeles atunci, la 4
septembrie 476, semnificaţia reală a acţiunii lui Odoacru.
De altfel, în 488, ostrogotul Theodoric soseşte în Italia, la instigaţia împăratului Zenon de la
Constantinopol, care îl numise "căpetenie a soldaţilor dinspre Italia" (magister militum per Italiam).
După ce-l înfrânge pe Odoacru, Theodoric crează în Italia un puternic regat ostrogot, care va subzista
până în 553. Cu toate acestea, senatorii din Roma complotau necontenit împotriva ostrogoţilor, în
vederea restaurării Imperiului occidental, iar curtea de la Constantinopol considera unitatea imperiului
ca indestructibilă. Odoacru şi Theodoric erau priviţi ca simpli guvernatori, în numele împăratului
oriental. Cultura şi civilizaţia romană se vor menţine încă active în cursul acestui veac. Însă Imperiul
roman de răsărit se va transforma rapid în statul bizantin medieval. În fapt, Imperiul roman de apus
încetase de-a mai exista (395 d.Chr.) cel puţin cu o jumătate de secol înainte de detronarea lui
Romulus Augustulus.

3.11.4.1. Cauzele căderii Imperiului roman de Apus.

Esenţială pentru înţelegerea acestui fapt este încetarea raţiunii de a fi a Imperiului. El nu mai dispunea,
în noile condiţii, de capacitatea necesară pentru lichidarea diviziunilor, crizelor, conflictelor locale
destabilizatoare, indispensabilă în vederea accelerării proceselor istorice, a implantării unei civilizaţii
superioare. Tendinţele centrifuge, însă, au eliminat, în sec. V-VI, valenţele unificatoare ale acestei
civilizaţii.
 Cauzele concrete şi directe ale acestor evenimente, ale căderii imperiului, care au fost expuse
şi în capitolele anterioare, ar fi astfel sintetizate:
a) Criza instituţională care a asigurat triumful tendinţelor centrifuge, în condiţiile
imposibilităţii realizării unei federalizări reale a Imperiului, ca şi ca urmare a sclerozării unei ierarhii
sociale rigide şi ineficace;
b) Recesiunea economică în cadrul căreia s-au suprapus subproducţia şi inflaţia, disproporţia
dintre import şi export în Italia, teoretic centrul imperiului, disproporţia dintre resurse, din ce în ce mai
reduse şi cheltuielile, progresiv sporite;
c) Criza mentalităţilor, tradusă în destabilizarea identităţii romane;
d) Continuele invazii ale seminţiilor migratoare. Acest element cauzal extern, derulându-se în
condiţiile acţiunii celorlalte cauze, a devenit în timp un element de natură internă. Aceasta datorită
faptului că barbarii s-au instalat între frontierele imperiului, fiind sprijiniţi în acţiunile lor din spaţiul
roman. În plus, barbarii nu-şi propuneau să distrugă imperiul, cu excepţia vandalilor şi hunilor. Mai
ales după anul 269, aceste atacuri erau totdeauna urmarea unor năvăliri externe, ci revolte ale unor
supuşi ori vasali (foederati) ai statului roman, nemulţumiţi de împilările la care îi supuneau
administraţiile centrale şi locale. Admiratori ai civilizaţiei romane, barbarii năzuiau să se infiltreze în
interiorul structurilor sociale şi administrative romane. Doar relativ târziu barbarii s-au decis să
lichideze autorităţile romane, fără a conştientiza rolul jucat în distrugerea propriu-zisă a imperiului.
În ultimii 50 de ani de agonie, Imperiul roman de apus a fost redus la teritoriul Italiei,
împăratul era ales de şeful gărzilor palatului şi apoi recunoscut la Constantinopol. Cu trimiterea
insignelor imperiale la Constantinopol, locul Imperiului de apus îl lua un regat de tip barbar. Odoacru,
conducătorul acestuia, guverna ca patricius în numele imperiului din Orient. Astfel, anul 476
delimitează în cursul istoriei antichitatea de evul mediu.

10.3.8.2. Civilizaţia romană

Până în deceniul al IV-lea al sec. III d.Ch. civilizaţia urbană, atât de intensă sub Antonini, a
continuat să prospere. O puternică infrastructură rutieră şi portuară a continuat să-şi dovedească
eficacitatea. Romanizarea populaţiei imperiului se sprijinea în continuare pe romanizare, însă ea a
progresat simţitor şi în spaţiul rural. Propagarea masivă a romanizării, necesităţile economico-
financiare ale imperiului, ca şi noua mentalitate întemeiată pe percepţia unui "om roman" (homo
Romanus), ca locuitor al imperiului şi nu ca cetăţean roman datorită originii, au determinat
generalizarea cetăţeniei romane. In anul 212 d.Ch., împăratul Caracalla a dat un edict, cunoscuta
"constituţie antoniniană" (constitutio Antoniniana) care acorda cetăţenia romană tuturor locuitorilor
imperiului, cu excepţia barbarilor şiunor grupuri rurale încă nenominalizate, aşa-numiţii dediticii.
Fenomene de stagnare, chiar de recesiune au încercat economia imperiului la sfârşitul sec.II
d.Ch., mai ales în Italia. Războaiele lui Marcus Aurelius au impus şi ele grele poveri economiei
romane. Dar criza de dintre 238-268, agravată mai ales după 251 d.Ch., a produs mari dificultăţi vieţii
economice şi a impulsionat inflaţia şi devalorizarea monetară. Alterarea monedei, diminuarea greutăţi
ei stimulează creşterea mijloacelor de plată, dar şi procesul inflaţionist. Moneda de argint amestecat cu
cupru, aşa-numitul antoninianus, creat de Caracalla în 215 d.Ch., cunoaşte o devalorizare masivă.
Totuşi, unele invenţii tehnologice, care stimulau dezvoltarea economiei (moara cu apă), cunosc o
utilizare generalizată spre sfârşitul perioadei.
La sfârşitul sec.III d.Ch. şi în cel următor, administraţia imperială adoptă măsuri drastice spre
a frâna impasul economic. Se realizează o astfel o anumită revitalizare a vieţii municipale şi a
perceperii impozitelor, iar economia imperiuluicomportă o reală înviorare. Mai ales s-a încercat
asanarea circulaţiei monetare. Astfel, Diocleţian a stabilizat greutatea monedei de aur şi a emis noi
monede de argint. Diocleţian a încercat frânarea creşterii excesive a preţurilor şi a salariilor, pentru
care a stabilitlimite obligatorii, mercuriale riguros statutate, prin edictul din 301 d.Ch. Constatăm deci
o intervenţie a statului în economie, un anumit dirijism monetar-economic, dar pe termen lung politica
lui Diocletian a eşuat. Constantin a întreprins noi eforturi menite să încurajeze şi să stabilizeze
economia monetară. El crează un nou sistem monetar, fundat pe stabilitatea şi permanenţa etalonului
de aur. Pentru a stimula comerţul exterior, a emis o nouă modedă de aur, solidus, care şi-a menţinut
greutate şi în secolul următor.
Italia era afectată progresiv de un deficit considerabil datorită creşterii continue a importurilor
şi diminuării importurilor. Acest fapt determină eroziunea statutului politic privilegiat al peninsulei
italice. Fragilitatea economică şi demografică a Italiei impulsiona tendinţe centrifuge, care se
manifestau în restul imperiului. După Diocleţian şi Constantin împăraţii abandonează Roma şi îşi
instalează reşedinţele la Ravenna sau în aalte oraşe, mai lesne de apărat. Constantin a dat dealtfel curs
unui vechi proiect al cezarilor, creind la Bizanţ, devenit acum Constantinopol, un al doilea centru al
imperiului (caput imperii), cea de a două Romă (altera Roma). Constantinopolul ajunge o capitală
somptuoasa, mai elegantă şi mai modernă decât Roma. Totuşi, vechea capitală, înconjurată acum de o
incintă fortificată pe care o ridicase Aurelian, îşi conservă condiţia şi calitatea.
In general, Orientul a suportat mai uşor crizele economice şi cele mentale. Aiici subzistă
puternice centre urbane şi o producţie agricolă şi artizanală destul de activă. Oraşele au pretutindeni
tendinţa de a se transforma mai degrabă, decât de a decade.
Incepând din timpul "anarhiei militare", fluxul populaţiei între sat şi oraş tinde să-şi schimbe
cursul: veteranii tind să se instaleze la ţară ca să scape de sarcinile municipale, devenite
împovărătoare. Unii orăşeni avuţi încearcă să scape de jafurile soldatilor şi invadatorilor, stabilindu-se
la ţară, pe întinse latifundii şi în construcţii întărite, adevărate "ferme orăşeneşti" (villae urbanae). Pe
marile domenii se dezvoltă progresiv o economie autarhică, fapt care impulsionează de asemenea
tendinţele centrifuge din imperiu.
In sec. IV-V se răspândeşte brigandajul care adesea dobândeşte o conotaţie socială şi
antiromană. Gallia şi Hispania sunt răscolite în sec.III-V d.Ch. de revolta bagauzilor. Pentru a-i zdrobi,
imperiul recurge la mercenari barbari, inclusiv huni (437). Pentru a înfrânge insurecţia bagauzilor,
autorităţile imperiale chiamă în Hispania pe vizigoţi. Tot acum, în Africa rebeliuni similare
sepermanentizează şi ajung să sprijine invazia vandală. Mutaţiile suferite de mentalităţi şi potenţarea
tendinţelor centrifugale îşi spun cuvântul când barbarii ajung să fie preferaţi administraţiei romane.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. IZVOARE
1. Appian, Istoria Romei. Războaiele civile, Bucureşti, 1957
2. Aristotel, Statul atenian, Iaşi, 1992
3. Fl. Arrianus, Expediţia lui Alexandru cel Mare, regeleMacedoniei, vol.I-II, Bucureşti, 1970
(traducere C.Gerota, revăzută şi adnotată de P.H. Popescu Gălăşanu, prefaţă de D. Simones)
4. * Cântarea cântărilor, Bucureşti, 1977 (studiu introductiv Zoe Dumitrescu Buşulenga, traducere
şi note I. Alexandru)
5. C.I. Caesar, Războiul galic; Războiul civil, Bucureşti, 1964 (traducere J.Vilan-Unguru şi E.
Poghirc)
6. C.I. Caesar, Fragmente. Opera apocrifă, Bucureşti, 1967
7. Cicero, Opere alese, vol.I-III, Bucureşti, 1973 (traducere G. Gaţu)
8. Cicero, Epistolae ad Atticum, vol.I-II, Bucureşti, 1978 (traducere de C. Popescu-Mehedinţi)
9. C. Daniel,Scripta aramaica, I, Bucureşti, 1980
10. C. Daniel, I. Acsan, Tăbliţele de argilă - Scrieri din Orientul Antic, Bucureşti, 1981
11. Dio Cassius, Istoria romană, vol. I-III, Bucureşti, 1973, 1977, 1985 (traducere şi note de A.
Piatkowski)
12. Diodor din Sicilia, Biblioteca istorică, Bucureşti, 1961 traducere de R. Hâncu a cărţilor I,III-
IV,VI-X şi Vl. Iliescu, cărţile II,V)
13. * Epopeea lui Ghilgameş, traducere V. ªerbănescu, Al Dima, Bucureşti, 1966
14. Eusebius din Cesareea, Scrieri (I - Istoria bisericească; Martirii din Palestina; traducere, studiu şi
note de T. Bodogae; II - Viaţa lui Constantin cel Mare, traducere şi note de R.
Alexandrescu), Bucureşti, 1987, 1991
15. Eutropius, Istoria romană, în G. Popa-Liseanu, Izvoarele istoriei României, vol.X, Bucureşti,
1936, 73-146
16. * Filosofia greacă până la Platon, vol.I-II, Bucureşti, 1979, 1984 (ediţie îngrijită de I. Banu şi
A. Piatkowski)
17. * Gândirea asiro-babiloneană în texte, Bucureşti, 1975 (traducere, note A. Negoiţă, studiu
introductiv - C. Daniel)
18. * Gândirea feniciană în texte, Bucureşti, 1979, (texte traduse şi note explicative de A. Negoiţă)
19. * Gândirea hitită în texte, studiu introductiv C. Daniel, traducerea A. Negoiţă, Bucureşti, 1986
Herodian, Istoria Imperiului roman după moartea lui Marcus Aurelius, Bucureşti, 1960
(traducere, introducere şi norte de R. Alexandrescu)
20. Homer, Odiseea, Bucureşti, 1995
21. * Istoria Augusta, Bucureşti, 1971 (traducere şi note de D. Popescu şi C. Drăgulescu)
22. Pausanias, Călătorie în Grecia, vol. I-II, Bucureşti, 1974, 1982
23. D.M. Pippidi, Proză istorică greacă, Bucureşti, 1970
24. Plutarh, Vieţi paralele, Bucureşti, 1961
25. Polybios, Istorii, vol.I-III, Bucureşti, 1966
26. Strabon, Geografia, vol.I (1972), II (1974), III (1983), Bucureşti, (introducere, note şi indice de F.
Vanţ-Stef)
27. C.Tarquillus Suetonius, Vieţile celor doisprezece cezari, Bucureşti, 1958 (traducere D. Popescu)
28. C. Cornelius Tacitus, De origine et situ Germanorim, Bucureşti, 1963 (ediţie bilingvă,
comentarii şi note critice de T. Naum)
29. C.Cornelius Tacitus, Anale, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1995
30. Thucydides, Războiul peloponesiac, Bucureşti, 1966
31. Titus Livius, De la fundarea Romei, vol. I-V, Bucureşti,1976 (traducere J. Vilan, Fl.
Demetrescu, P. Petrescu)
32. Xenofon, Statul spartan, statul atenian, Bucureşti, 1958 Xenofon, Anabasis, Bucureşti, 1964
(taducere, studiu introductiv şi note de M. Marinescu-Himu)
33. Xenofon, Viaţa lui Cyrus cel Bătrîn întemeietorul statului persan, Bucureşti, 1967
34. * Gândirea egipteană antică în texte, Bucureşti, 1974 (culegere de texte literare, religioase şi
sapienţiale redactată de C. Daniel)

2.LUCRĂRI GENERALE
1. .J.P. Adam, Arheologia între adevăr şi impostură, Bucureşti, 1978
2. D. Adameşteanu, Civilizaţii antice în Italia meridională, Bucureşti, 1983
3. N. Athanase, Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă, Bucureşti, 1993
4. L. Bârzu, R. Ursu, Istorie veche universală. Partea I. Istoria Orientului Antic, Editura
Fundaţiei "România de Mâine", Bucureşti, 1999
5. I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Bucureşti, 1983,
6. R. Bloch, Etruscii, Bucureşti, 1966
7. R. Bloch, J. Cousin, Roma şi destinul ei, vol.I-II, Bucureşti, 1985
8. J. Boardman, Grecii de peste mări, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1988 (traducere Maria
Alexandrescu Vianu , Petre Alexandrescu, introducere, note, Dosar pentru Marea Neagră şi glosar
Petre Alexandrescu)
9. A. Bonnard, Civilizaţia greacă, vol. I-II, Bucureşti,1967, G. şi L. Bonfante, Limba şi cultura
etruscilor, Bucureşti, 1995 G. şi L. Bonfante, Civilizaţia etruscilor, Bucureşti, 1996
10. B. Brentjes, Civilizaţia veche a Iranului, Bucureşti, 1976
11. J. Burian, B. Mouchova, Misterioşii etrusci, Bucureşti, 1973
12. P. Carlier, Secolul al IV-lea greec până la moartea lui Alexandru. Istoria Greciei antice,
vol.3, Ed. Teora, Seria Universitas, Bucureşti, 1998
13. C.W. Ceram, Zei, morminte, cărturari, Bucureşti, 1968
14. Fr. Chamoux, Civilizaţia greacă, vol. I-II, Bucureşti, 1985 Fr. Chamoux, Civilizaţia elenistică,
vol.I-II, Bucureşti, 1985
15. Fr. Chamoux, Antoniu şi Cleopatra, Bucureşti, 1993
16. J. F. Champollion, L'Egipte. Lettres et journaux de voyage (1828-1829), Paris, 1990
17. M. Cihó, Caiete de egiptologie. Introducere în studiul hieoglifelor, 1, Bucureşti, 1996
18. E. Cizek, Tacit, Bucureşti, 1970
19. E. Cizek, Seneca, Bucureşti, 1972
20. E. Cizek, Epoca lui Traian, Bucureşti, 1980
21. E. Cizek, Secvenţă romană. Mijlocul secolului I al erei noastre, Bucurşti, 1986
22. E. Cizek, Mentalităţi şi instituţii romane, Ed. Globus, Bucureşti, 1998
23. E. Condurachi, Curs de istoria Orientului Antic, Bucureşti, 1980
24. F. de Coulanges, Cetatea antică, vol. I-II, Bucureşti, 1984
25. M. Crawford, Roma republicană, Bucureşti 1997
26. C. Daniel, Civilizaţia feniciană, Bucureşti, 1979
27. C. Daniel, Civilizaţia asiro-babiloneană, Bucureşti, 1981
28. C. Daniel, Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti, 1976
29. C. Daniel, Arta egipteană şi civilizaţiile mediteraneene, Bucureşti, 1980
30. C. Daniel, Civilizaţia sumeriană, Bucureşti, 1983
31. C. Daniel, Cultura spirituală a Egiptului antic, Bucureşti, 1985
32. G. Denis, Lumea etruscilor, Bucureşti, 1982
33. J. Deshayes, Civilizaţia vechiului Orient, vol. I-III, Bucureşti, 1982
34. M. Doduleanu, Octavianus Augustus, Bucureşti, 1985
35. E. Drioton, P. du Bourquet, Arta faraonilor, vol. I-II, Bucureşti, 1992
36. J. Essenberg, O istorie a evreilor, Bucureşti, 1992
37. J. Essenberg, Iudaismul, Bucureşti, 1995
38. M.J. Finley, Vechii greci, Bucureşti, 1974
39. H. Franke, Istoria împăratului Traian şi a contemporanilor săi, Braşov, 1995
40. E. Gibbon, Istoria declinului şi aprăbuşirii imperiului roman, vol.I-II, Bucureşti, 1976
41. C. Gloz, Cetatea greacă, Bucureşti, 1992
42. P. Grimal, Civilizatia romană, vol.I-II, Bucureşti, 1973
43. W. Keller, Arheologia Vechiului şi Noului Testament, Ed. Psychomassmedia, Bucureşti, 1995
44. P. Leveque, Aventura greacă, vol. I-II, Bucureşti,1987
45. E. Lévy, Grecia în secolul V de la Clisthenes la Socrate. Istoria Greciei antice, vol.1, Ed.
Teora, Seria Universitas, Bucureşti, 1998
46. N.S. Kramer, Istoria începe la Sumer, Bucureşti, 1962
47. C. Lalouette, Civilizaţia Egiptului antic, Bucureşti, 1987
48. G. Mansuelli, Civilizaţiile Europei Vechi, vol. I-II, Bucureşti, 1978
49. B. Mechin, Alexandru cel Mare sau visul depăşit, Bucureşti, 1994
50. Th. Mommsen, Istoria romană, vol. I-IV, Bucureşti,
51. S. Moscati, Vechile civilizaţii semite, Bucureşti, 1975
52. S. Moscati, Lumea fenicienilor, Bucureşti, 1975
53. S. Moscati, Vechi imperii ale Orientului, Bucureşti, 1982
54. * Omul egiptean, Ed.Polirom, Iaşi, 2001 (volum coordonat de Sergio Donadoni, traducere
Emanuela Stoleriu)
55. * Omul roman, Ed. Polirom, Iaşi, 2001 (volum coordonat de Andrea Giardina, traducere de
D.Cojocaru)
56. A. Parrot, Aventura arheologică, Bucureşti, 1981
57. Z. Petre, Civilizaţia greacă şi originile democraţiei. Premise istorice (I), Bucureşti, 1993
58. A. Piatkowski, Istoria epocii elenistice, Ed. Albatros, Bucureşti, 1996
59. N. Platon, Civilizaţia egeeană, vol. I-IV, Bucureşti, 1988
60. G. Posener, Enciclopedia civilizaţiei şi artei egiptene, Bucureşti, 1974
61. J-C. Poursat, Grecia preclasică de la origini până la sfârşitul secolului VII. Istoria Greciei
antice, vol.1, Ed. Teora, Seria Universitas, Bucureşti, 1998
62. G. Rachet, Universul arheologiei, vol. I-II, Bucureşti, 1977
63. M. Riemschneider, Lumea hitiţilor, Bucureşti, 1967
64. H. Schliemann, Pe urmele lui Homer, vol. I-II, Bucureşti, 1979
65. A.M. Snodgrass, Grecia epocii întunecate, Bucureşti, 1994 Al.Suceveanu, Alexandru cel Mare,
Bucureşti, 1994
66. R. Taton, Istoria generală a ştiinţei, Bucureşti, 1978
67. D. Tudor, Mari căpitani ai lumii antice, vol. I-III, Bucureşti, 1969-1975
68. D. Tudor, Femei vestite din lumea antică, Bucureşti, 1972
69. D. Tudor, Figuri de împăraţi romani, vol. I-III, Bucureşti, 1974-1975
70. D. Tudor, Călătoriile împăraţilor Hadrian şi Caracalla, Bucureşti, 1987
71. R. Warner, Iulius Caesar, Bucureşti, 1972
72. A. Weigall, Istoria Egiptului antic, Ed. Artemis, Bucureşti, 1996
73. A. Weigall, Alexandru Macedon, Ed. Artemis, Bucureşti, 2000
74. V. Zamarovsky, Din tainele imperiului hitit, Iaşi, 1980

1.4. CULTURĂ
1. Fr. Bacon, Despre înţelepciunea anticilor, Bucureşti, 1976
2. I. Banu, Platon Heraclitul, Bucureşti, 1972
3. C. Bădiliţă, Miturile lui Palton, Bucureşti, 1996
4. R. Brilliant, Arta romană de la republică la Constantin, Bucureşti, 1979
5. F. Buffiere, Miturile lui Homer şi gândirea greacă, Bucureşti, 1987
6. P. Devambez, Enciclopedia civilizaţiei greceşti, Bucureşti, 1970
7. E. Dodds, Dialectica spiritului grec, Bucureşti, 1983
8. V. Drăguţ, Stilurile Greciei antice, Bucureşti, 1962
9. A. Drâmboiu, De la piatră la hârtie, Bucureşti, 1964
10. G. Dumézil, Mit şi epopee, Bucureşti, 1993
11. * Filosofia greacă până la Platon, vol. I-II, Bucureşti, 1979, 1984 (ediţie îngrijită de I. banu, A.
Piatkowski)
12. E. Faure, Istoria artei. Arta antică, vol. I, Bucureşti, 1970
13. * Figuri ilistre ale antichităţii (Pitagora, Herodot, Hipocrate, Democrit, Aristotel, Teofst,
Euclid, Arhimede, Hieron, Vitruviu, Strabon), Bucureşti, 1967
14. J.C. Fredouille, Enciclopedia civilizaţiei şi artei romane, Bucureşti, 1974
15. M. Gawlikowski, Arta Siriei, Bucureşti, 1979
16. R. Ginnovs, Arta greacă, Bucureşti, 1992
17. M. Gramatopol, Arta imperială a epocii lui Traian, Bucureşti, 1984
18. M. Gramatopol, Artele miniaturale în antichitate, Bucureşti, 1991
19. N. Hennestad, Monumentele publice ale artei romane, vol.I-II, Bucureşti, 1989
20. G. Hurmuziadis, Cultura Greciei antică, bizantină, modernă, Bucureşti, 1979
21. H.W. Janson, History of Art, Ediţia a III-a, New York, 1986
22. V. Kernbach, Miturile esenţiale, Bucureşti, 1987
23. V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1989
24. H.-I. Marrou, Istoria educaţiei în antichitate, vol.I-II, Bucureşti, 1997
25. W.F. Otto, Zeii Greciei. Imaginea divinităţii în spiritualitatea greacă, Bucureşti, 1995
26. D.S. Pavel, Spiritul Romei. O privire comparativă asupra gândirii politice şi faptei unui
popor, Cluj, 1979
27. D.S. Pavel, Visul lui Scipio. Istoria Romei ca poveste filosofică, Cluj, 1983
28. B. Rutkowski, Arta egeeană, Bucureşti, 1980
29. J. Schmidt, Dictionaire de la mythologie greque et romaine, Paris, 1965
30. J.P. Vernant, Originile gândirii greceşti, Bucureşti, 1995
31. J.-P. Vernant Mit şi gândire în Grecia antică, Bucureşti, 1995
32. P. Vidal-Naquet, Vânătorul negru - Forme de gândire şi forme de societate în lumea greacă,
Bucureşti, 1985
33. Gh. Vlăduţescu, Introducere în istoria filosofiei Orientului Antic, Bucureşti, 1980
34. Gh. Vlăduţescu, Filozofia în Roma antică, Bucureşti, 1991
35. Gh. Vlăduţescu, Filosofia primelor secole creştine, Bucureşti, 1995
36. J.J. Winckelmann, Istoria artei antice, vol.I-II, Bucureşti, 1985

3. SPIRITUALITATE
1. J. Delumeau, Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993
2. W.R. Drake, Astralii în antichitate. Grecia şi Roma, Bucureşti, 1996
3. J. Mitsuo Kitagawa, In căutarea unităţii. Istoria religioasă a omenirii, Bucureşti, 1994
4. N.A. Kun, Legendele şi miturile Greciei antice, Bucureşti, 1958
5. Al. Mitru, Legendele Olimpului, Bucureşti,1973
6. D.M. Pippidi, Studii de istorie a religiilor antice, Bucureşti, 1969
7. F. Robert, Religia greacă, Bucureşti, Ed.Universitas, 1998
8. R. Steiner, Creştinismul ca fapt mistic şi misterele antichităţii, Bucureşti, 1993, 1996

4. VIAŢA COTIDIANĂ
1. Ph. Aris, G. Duby, Istoria vieţii private. De la Imperiul roman la anul o mie, vol. I-II,
Bucureşti, 1994
2. J. Carcopino, Viaţa cotidiană la Roma la apogeul imperiului, Bucureşti, 1964
3. M. Eliade, I.P. Culianu, Dicţionar al religiilor, Ediţia a II-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996
4. R. Etienne, Viaţa cotidiană la Pompei, Bucureşti, 1970
5. P. Faure, Viaţa de fiecare zi în Creta lui Minos, Bucureşti, 1977
6. R. Flacélire, Viaţa de toate zilele în Grecia secolului lui Pericle, Bucureşti, 1976
7. K.M. Kolobova, E. Ozereţkaia, Cum trăiau vechii greci, Bucureşti, 1961
8. N. Lascu, Cum trăiau romanii, Bucureşti, 1965
9. M. Lurker, Lexicon de zei şi demoni, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1999
10. K. Michalowski, Cum şi-au creat grecii arta, Bucureşti, 1979
11. A. Tilger, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă, Bucureşti, 1995

5. VARIA
1. * Antichitatea greco-romană despre sport. Antologie, prefaţă, indici şi note de Stela Petecu,
Bucureşti, 1980
2. K. Assimakopoulos, Omoruri în Sparta, Bucureşti, 1983
3. ªt. Bezdechi, Gânduri şi chipuri din lumea antică, Cluj, 1980
4. Boissier, Cicero şi prietenii săi. Studiu asupra societăţii romane din vremea lui Cezar,
Bucureşti, 1977
5. C. Crăciunoiu, Corăbii străbune, vol. I-II, Bucureşti, 1983
6. S.P. Dan, Spiritul Romei, Cluj, 1979
7. S.P. Dan, Visul lui Scipio - Istoria Romei ca o poveste filosofică, Cluj, 1983
8. N. Lascu, Călători şi exploratori în antichitate, Bucureşti, 1986
9. I.M. Marinescu, Străini vestiţi în luptele din Roma veche, Iaşi, 1983
10. R. Patuilius, Locuinţa în timp şi spaţiu, Bucureşti, 1975
11. A. Piatkowski, Sparta, oraş al culturii în sec. VIII î.e.n., în Studii de literatură universală, vol.
I, Bucureşti, 1956, p.191-203
12. E. Rohde, Psyché, Bucureşti, 1985
13. A. Thibaudet, Acropole, Bucureşti, 1979
14. D. Tudor, Pericles, Bucureşti, 1980
15. A. Weigall, Nero, Ed. Artemis, Bucureşti,1997
16. H.H. şi A. Wolg, Drumul lui Ulise, Bucureşti, 1981