Studii universitare de masterat

Departamentul Hidroameliorații și Protecția

Mediului

Ingineria mediului
Ingineria și Managementul Factorilor de
Mediu
 Managementul integrat al
resurselor de apă
Prof. dr. ing. Ion Giurma

Studenți:
Costiuc Livia – Andrada (căs. Mateiciuc)
Ionel Maria – Eugenia (căs. Nimerschi)
Nimerschi Dorin – Daniel
Master: Anul I
PARTEA a I ‐ a MANAGEMENTUL INTEGRAT AL RESURSELOR DE APĂ – MODALITATE PRACTICĂ DE
APLICARE A CONCEPTULUI DEZVOLTĂRII DURABILE ÎN DOMENIUL APELOR

Dezvoltarea durabilă prin politici de mediu

Conceptul de dezvoltare durabilă a luat nastere, ca raspuns la apariția problemelor de mediu și a crizei
resurselor naturale, în special a celor legate de energie.Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie
reconcilierea între două aspirații umane – (necesitatea continuării dezvoltării economice și sociale, dar
și protecția si îmbunătățirea stării mediului, ca singură cale pentru bunăstarea atât a generațiilor
prezente, cât si a celor viitoare.

Termenul de dezvoltare durabilă a început să devină, însă, foarte cunoscut abia după Conferinţa privind
mediul şi dezvoltarea, organizată de Naţiunile Unite la Rio de Janeiro în vara lui 1992, cunoscută sub
numele de “Summit‐ul Pământului”. Ea a avut ca rezultat elaborarea mai multor convenţii referitoare la
schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan şi dioxid de carbon), diversitatea biologică
(conservarea speciilor) şi stoparea defrişărilor masive. Tot atunci a fost elaborată şi Agenda 21, planul de
susţinere a dezvoltării durabile.

Principiile managementului integrat al resurselor de apă

Printre problemele globale cu care se confruntă omenirea la începutul mileniului trei se află lipsa apei si
degradarea calității apei.Pentru managementul integrat al resurselor de apă comunitatea international a
recomandat guvernelor aplicarea următoarelor principii – (principiul bazinal, principiul gospodăririi
unitare cantitate-calitate, principiul solidarității, principiul –poluatorul plătește-, principiul economic,
principiul accesului la apă)

Conceptul de management integrat al resurselor de apă

Managementul integrat al resurselor de apă promovează dezvoltarea si coordonarea apei,a terenului si

a resurselor acestora, în vederea optimizării, dezvoltării sociale si economice echilibrate fără
compromiterea durabilității ecosistemelor.Cele mai importante aspect ale dezvoltării sistemului
resurselor de apă sunt urmatoarele – (durabilitatea aspectelor fizice, durabilitatea mediului,
durabilitatea socială, durabilitatea economică , durabilitatea instituțională).Managementul integrat al
resurselor de apă presupune – ( integrarea sistemului resurselor natural de apă, integrarea
infrastructurii de gospodărie a resurselor de apă în capitalul natural, integrarea folosințelor de apă,
integrarea amonte-aval, integrarea resurselor de apă în politicile de planificare).

Gestiunea resurselor de apă în mod durabil un nou concept în politica europeană si națională

În țara noastră, gospodărirea apelor se confruntă încă cu numeroase probleme –( lipsa surselor de apă
de calitate , starea precară a infrastructurilor sistemelor, calitate necorespunzătoare a apelor
curgătoare,dotarea insuficientă cu instalații hidroedilitare).În acest sens, gospodărirea apelor
condiționează și este condiționată , de strategiile de dezvoltare socială și economică,

Evoluția politicii europene în domeniul apelor

În ansamblu, politicile europene în domeniul apei au urmat diferite direcții pentru a asigura aceste
cerințe –( standarizarea emisiilor, standarizarea calității mediului si standarizarea produselor).Evoluția
politicii europene în domeniul apei a parcurs de-a lungul timpului trei etape acestea fiind = etapa 1
(protecția folosințelor de apă) , etapa a 2-a (reducerea poluării la sursa) iar etapa a 3-a (gospodărirea
durabilă a resurselor de apă)

Obiectivele noii politici europene în domeniul apelor

Atingerea standardelor europene în domeniul apei, presupune atingerea principalelor obiective ale
dezvoltării durabile în domeniul gospodariei – ( prevenirea deteriorării stării ecosistemelor acvatice,
reducerea progresivă a poluării apelor, îmbunatațirea stării mediului acvatic ).Strategia națională în
domeniul gospodăririi apelor are următoarele obiective principale – (dezvoltarea infrastructurii
Sistemului National de Gospodărirea Apelor, dezvoltare cooperării regionale si international , protecția si
conservarea stării bune și foarte bune a apelor).

Cerințele integrării europene în domeniul protecției folosințelor de apă

Există diferite cerințe ale integrării europene in domeniul proteciei folosintelor de apa: corelarea calitatii
apelor de suprafata destinate potabilizarii, protectia sanatatii oamenilor, stabilirea și monitorizarea
zonelor natural amenajate pentru imbăiere, desemnarea apelor salmonicale si ciprinicole precum și
desemnarea apelor costiere și tranzitorii.

Categorii ale apelor de suprafață: A1 (apă care necesita tratare fizică de bază), A2 (care necesită tratare
fizică și chimică), A3 (necesită tratare intensive fizică și chimică).

Cerințele integrării europene în domeniul resurselor de apă. Concepte și elemente noi în strategia de
gospodarire a apelor

Obiectivele directive cadru: atingerea unei stari bune, imbunatatirea calitatii ecosistemelor, prevenirea
degradarii suplimentare, promovarea folosirii durabile a apei, reducerea emisiilor de substante
periculoase, reducerea poluarii si reducerea efectelor negative.
 Implementarea Directivei Cadru 2000/60/EC necesită, în principal, elaborarea Planului de Management
al Apelor pe Bazin Hidrografic, prin strânsa colaborare atât a ţărilor din Uniunea Europeană cât şi a
ţărilor aflate în plin proces de aderare. Planul de Management al Apelor pe Bazin Hidrografic ‐ reprezintă
instrumentul de planificare în domeniul apelor, la nivel de bazin hidrografic, care, pe baza cunoaşterii
stării corpurilor de apă, stabileşte obiectivele ţintă pe o durată de 6 ani, şi propune măsuri pentru
asigurarea surselor de apă şi pentru atingerea "stării bune" a apelor în vederea utilizării durabile.

Pentru îndeplinirea sarcinilor şi atribuţiilor pe care le are, Adimistraţia Naţională „Apele Române” aplică
următoare politici: ‐ de gestionare a tuturor resurselor de apă ale României prin cunoaşterea, utilizarea
şi valorificarea raţională a acestora; ‐ de reabilitare şi dezvoltare a infrastructurii Sistemului Naţional de
Gospodărire a Apelor; ‐ financiare prin aplicarea noului mecanism economic; ‐ instituţionale prin
implementarea Legii 310/2004; 26 ‐ de aderare la politicile Uniunii Europene prin implementarea
directivelor europene în domeniu; ‐ participative pentru implicarea activă a publicului la luarea deciziilor
în domeniu prin Comitetele de Bazin, informarea şi consultarea permanentă a publicului; ‐ de resurse
umane prin cursuri de pregătire şi specializare a personalului în domeniu la noile cerinţe şi standarde
europene; ‐ de descentralizare a tuturor atribuţiilor până la nivelul corespunzător de luare a deciziilor.

PARTEA a II ‐ a AMENAJAREA BAZINELOR HIDROGRAFICE ŞI A CURSURILOR DE APĂ, MODALITATE

PRACTICĂ DE APLICARE A CONCEPTULUI DE MANAGEMENT AL APELOR PE BAZINE HIDROGRAFICE

CONSIDERAŢII GENERALE

Amenajarea bazinelor hidrografice şi a cursurilor de apă necesită ansamblul de măsuri şi lucrări

organizatorice, agricole şi tehnice care trebuie aplicate atât pe versanţi cât şi în reţeaua de scurgere şi
care urmăresc satisfacerea cerinţelor cantitative şi calitate ale diferitelor folosinţe şi atenuarea viiturilor
pentru apărarea împotriva inundaţiilor a obiectivelor periclitate.

Toate lucrările trebuie încadrate în schemele de amenajare complexe a bazinelor hidrografice şi se

recomandă să respecte următoarele principii:

‐ realizarea cu prioritate a lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor a centrelor populate şi a lucrărilor

de combatere a eroziunii solului, corectarea torenţilor şi a celor de dezvoltare a lucrărilor necesare
satisfacerii cerinţelor de apă a folosinţelor;

‐ amenajarea într‐o concepţie unitară a întregii reţele hidrografice, pentru folosirea complexă a apelor; ‐
realizarea controlului apei prin lacuri de acumulare cu caracter complex;

‐ regularizarea şi îndiguirea albiilor cursurilor de apă în corelaţie cu efectele de atenuare a viiturilor prin
lacuri de acumulare

REGULARIZAREA SCURGERII PE VERSANŢII BAZINELOR HIDROGRAFICE

Problemele regularizării scurgerii pe versanţi sunt legate de procesul de eroziune, formaţiunile
torenţiale, excesul de apă şi alunecările de teren. Scopul regularizării scurgerii pe versanţii bazinelor
hidrografice constă în reducerea scurgerii pentru atenuarea debitelor de viitură din reţeaua hidrografică
şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de umiditate necesare vegetaţiei, în atenuarea procesului de
eroziune pentru reducerea debitelor solide şi pentru ameliorarea solurilor degradate, în eliminarea
excesului de umiditate şi în stabilizarea terenurilor alunecătoare acolo unde este cazul.

A. Importanţa amenajării formaţiunilor torenţiale (Băloiu V., 1980; Giurma I., 1989)
Formaţiunile torenţiale sunt considerate unităţi hidrografice elementare pe care se pot forma
viituri în urma unor ploi puternice sau a topirii bruşte a zăpezii. Pe suprafaţa de teren a unei
formaţiuni torenţiale există condiţii de relief care favorizează concentrarea rapidă a apelor de
scurgere într‐o reţea constituită din ogaşe, ravene şi viroage sau chiar vâlcele şi văi seci în cazul
torenţilor mai evoluaţi cu o suprafaţă de recepţie mai mare care fac tranziţia spre pâraiele
torenţiale. Suprafaţa unei formaţiuni torenţiale poate varia de la câteva zeci de ha, la cel mult 10
÷ 20 km2 , având în plan un contur variat.

B. Concepţia de amenajare a formaţiunilor torenţiale (Băloiu V., Giurma I., 1990, 1994)

Pentru rezolvarea problemelor de amenajare a formaţiunilor torenţiale, în primul rând este

necesară întocmirea unei scheme – cadru pentru fiecare bazin de curs de apă permanent în care
se găsesc formaţiunile torenţiale active. Într‐o schemă cadru a situaţiei unui astfel de bazin
hidrografic, se precizează unităţile hidrografice elementare torenţiale şi unele caracteristici ale
acestora, legate de mărimea ariei, relief, sol şi roca mamă, folosinţele terenului şi proprietarii,
procesele de degradare a solului, pagubele produse de viituri etc. Pentru fiecare dintre
formaţiunile torenţiale precizate se vor face studii de detaliu într‐o ordine dictată de priorităţi.

C. Soluţii de amenajare a zonelor de vârf (Băloiu V., 1967, 1980; Giurma I., 1991, 1993, 1994)
Locurile de amplasare a lucrărilor în cadrul unei zone de vârf sunt: suprafaţa de recepţie,
denivelarea sau căderea de vârf şi sectorul de vârf.

D. Lucrările pe sectorul de vârf

Sectorul de vârf este considerat primul sector delimitat la partea superioară a fiecărei ramificaţii
de reţea torenţială şi poate avea lungimi de la câteva zeci de metri la mai multe sute de metri şi
este cel mai activ dintre toate sectoarele reţelei. Când nu se poate desfiinţa prin astupare şi se
impune stabilizarea sectorului, atunci se intervine, de la caz la caz, cu taluzări şi consolidare
biologică, precum şi cu lucrări transversale pentru consolidarea talvegului.

E. Lucrări de amenajare în lungul reţelei torenţiale (Băloiu V., 1967, Giurma I., 2003, 2004, 2006)
Zona din lungul reţelei torenţiale cuprinde toate sectoarele situate aval de sectorul de vârf până
la zona de descărcare‐evacuare; aceste sectoare pot fi tipuri ale formaţiunilor eroziunii în
adâncime (ogaşe, ravene, viroage, văiugi, albii de pâraie sau râuri mici torenţiale). Lucrările de
 amenajare în lungul reţelei pot fi vegetative şi de construcţii. Aplicarea lor trebuie făcută
diferenţiat de la un sector torenţial la altul, după caracteristicile şi cerinţele de amenajare ale
fiecărui sector în parte.

F. Lucrări de amenajare în zona de descărcare‐evacuare (Băloiu V., 1980)

In zona de evacuare se pot întâlni obiective social‐economice de mare importanţă, centre 43

populate, căi de comunicaţie, regularizări de albii, îndiguiri, desecări, irigaţii, lacuri de
acumulare, precum şi terenuri agricole valoroase. Rolul acestor lucrări este de a completa
amenajările reţelei torenţiale, dirijând într‐un emisar natural pe traseul cel mai scurt şi stabil,
apele de viitură, pentru a scoate de sub influenţa inundaţiilor şi colmatărilor a diferitelor
obiective economice şi sociale din zonă. În majoritatea cazurilor evacuarea apelor de viitură se
produce printr‐o albie naturală de evacuare care traversează zona de depuneri şi este
confluentă cu emisarul natural; în această situaţie, amenajările pot avea caracter conservativ,
constând din uşoare corectări ale traseului albiei şi mici reprofilări şi consolidări ale secţiunii.

G. Lucrări hidrotehnice transversale utilizate pentru amenajarea reţelei torenţiale

Lucrările hidrotehnice transversale sunt considerate cele mai importante în amenajarea
reţelelor hidrografice nepermanente. Acestea îndeplinesc funcţiuni multiple şi ating scopurile
principale urmărite prin acţiunea de amenajare cum ar fi: reducerea scurgerilor de suprafaţă,
diminuarea transportului de aluviuni şi apărarea obiectivelor periclitate de viituri. După cum
arată şi denumirea, o astfel de lucrare barează complet albia torentului şi permite trecerea apei
şi a aluviunilor numai prin deschideri speciale: barbacane, fante, deversoare.
După înălţimea lor „utilă” lucrările hidrotehnice transversale se împart în: traverse, praguri şi
baraje. După materialele de construcţii utilizate şi respectiv după tehnologiile de execuţie
aplicate, lucrările hidrotehnice transversale pot fi din: pământ, lemn, zidărie de piatră, beton,
beton armat.

H. Lucrări hidrotehnice transversale noi, cu structuri de rezistenţă flexibile sau semiflexibile

Lucrările transversale clasice, sub formă de praguri şi baraje executate din diferite materiale de
construcţii, folosite în aceste amenajări, sunt lucrări rigide cu consumuri ridicate de materiale şi
energie înglobată şi drept urmare este necesară introducerea în practică a unor tipuri de lucrări
care să aibă structuri de rezistenţă flexibile sau semiflexibile care le pot înlocui cu mari avantaje
pe cele clasice deoarece au: un consum redus de materiale deficitare (beton, fier etc.) şi de
energie înglobată, prezintă o creştere a fiabilităţii în exploatare, au o estetică plăcută, execuţie
uşoară în locuri greu accesibile, o productivitate a muncii ridicată, un volum de construcţie şi un
preţ de cost mai redus decât toate tipurile de lucrări folosite până în prezent, o comportare mai
bună în exploatare, deoarece pot asigura reglarea pantei de proiectare şi o disipare a curentului
de viitură mai bună decât la disipatorii clasici etc.

REGULARIZAREA ALBIILOR CURSURILOR DE APĂ (Băloiu V., 1980; Giurma I., 2003)
 Prin lucrările de regularizare a albiei se urmăreşte: A. apărarea şi consolidarea malurilor; B. sporirea
capacităţii de transport a albiei; C. îmbunătăţirea condiţiilor de funcţionare a prizelor de apă; D.
apărarea construcţiilor de traversare peste cursurile de apă; E. îmbunătăţirea condiţiilor de
navigaţie, când este cazul. Lucrările de regularizare în albie pot fi de mai multe categorii: lucrări de
tip uşor şi lucrări de tip masiv. În categoria lucrărilor de tip uşor intră lucrările permeabile şi lucrările
de dirijare.

Amplasamentul traversărilor (podurilor) se alege de regulă într‐un sector în care albia majoră are o
lăţime cât mai redusă, cu cote ale terenului cât mai înalte, într‐o porţiune de aliniamente cu albia
minoră cât mai stabilă şi fără confluenţe, bifurcaţii, zone cu bancuri de aluviuni sau cu pericol de
formare a zăpoarelor. În vecinătatea podurilor, cursurile de apă au importante modificări ale
configuraţiei albiei şi ale regimului de scurgere. Curentul de apă poate avea o acţiune directă asupra
construcţiei producându‐i deteriorări, sau poate avea o acţiune indirectă prin adâncirea şi
deformarea albiei.

Acumulările de apă se pot realiza cu ajutorul bazinelor închise, bazinelor deschise şi bazinelor cu
baraj.

Aceste bazine de acumulare sunt compuse din următoarele părţi:

‐ barajul, care se construieşte din beton sau materiale locale; ‐ cuva lacului, în care se realizează
acumularea apei;

‐ construcţiile şi instalaţiile de golire sau evacuare a apei, amplasate în corpul barajului sau pe unul
din maluri (vane de diferite tipuri, deversoare centrale sau laterale, instalaţii de pompare ş.a.);

‐ lucrări anexe, cum sunt construcţiile sociale, gospodăreşti, reţeaua telefonică sau radiotelefonică
de legătură cu beneficiarii şi cu centrele populate;

‐ aparatele de măsurare şi control amplasate atât în lungul acumulării cât şi la baraj .

REGULARIZAREA DEBITELOR PRIN ACUMULĂRI (Giurma I., 2000)

Din punct de vedere al perioadei de timp pentru care se face regularizarea (compensarea) debitului,
întâlnim acumulări cu regularizare: zilnică, săptămânală, sezonieră, anuală şi multianuală.

La alegerea amplasamentului lacurilor de acumulare trebuie să se ţină seama de următorii factori:

hidrometeorologici, topografici, geologici, hidrogeologici şi geotehnici, economici şi sociali şi alţi factori
specifici fiecărui amplasament.

Acumulările reprezintă calea cea mai rapidă şi eficace de regularizare a debitelor; în privinţa folosinţelor
de apă ele satisfac cel mai bine cerinţele acestora, iar în privinţa luptei împotriva inundaţiilor
acumulările prezintă avantajul că pot controla din puncte concentrate debitele de viitură (Băloi V.,
1980). Acumulările de apă se pot realiza cu ajutorul bazinelor închise, bazinelor deschise şi bazinelor cu
baraj.

După modificarea nivelurilor cursurilor de apă, acumulările pot avea următoarele funcţiuni:

‐ asigurarea unor cote ale nivelurilor unui curs de apă pentru a permite captarea apei necesară unor
folosinţe;

‐ realizarea unei căderi concentrate care să fie valorificată hidromecanic sau hidroenergetic;

‐ realizarea unor adâncimi minime de navigaţie pe un anumit sector al unui curs de apă (exemplu:
acumulările de la Porţile de Fier);

‐ realizarea unor lucii piscicole sau pentru agrement;

‐ realizarea unor lucii care să asigure răcirea apelor uzate deversate de folosinţe (iazuri de răcire), sau
pentru asigurarea îndepărtării unor reziduuri (iazuri de decantare).

Principalele curbe caracteristice ale lacurilor de acumulare sunt: ‐ relaţia dintre suprafaţa luciului de apă
a lacului, S (km2 ) şi nivelul apei în lac, H (m); 69 ‐ relaţia dintre volumul lacului de acumulare, W
(mil.m3 ) şi nivelul apei în lac , H (m); ‐ relaţia dintre volumul de material pus în operă în corpul barajului,
V (mii m3 ) şi nivelul apei în lac, H (m).

Principalii indicatori tehnici şi economici ai lacurilor sunt: ‐ costul terasamentelor din corpul barajului; ‐
investiţia totală a amenajării; ‐ investiţia specifică a acumulării; ‐ indicele de calitate al acumulării.

ÎNDIGUIRI DE APĂRARE ÎMPOTRIVA INUNDAŢIILOR

Îndiguirile se folosesc în general pe sectoarele inferioare ale râurilor, dar pentru reprofilarea secţiunilor
la ape mari se pot aplica şi pe sectoarele celelalte (superior şi mijlociu); deoarece îndiguirile produc
dezatenuarea naturală a viiturilor şi de asemenea produc mari perturbaţii în regimul hidrologic al
râurilor, se recomandă ca acestea să fie folosite ca metode de apărare în sectoarele inferioare, unde
digurile se pot amplasa la distanţe mai mari de malurile albiilor principale şi unde lăţimea luncilor de
apărat corespunde economic; în celelalte sectoare (superior şi mijlociu) ale cursurilor de apă se practică
îndiguirile numai atunci când este cazul; aici pe lângă faptul că nu se pot amplasa la distanţe mai mari de
malurile albiilor principale, lăţimile zonelor de apărat sunt aşa de mici, încât nu se justifică îndiguirile şi
drept urmare sunt recomandate alte lucrări pentru prevenirea şi stăvilirea inundaţiilor (regularizarea
scurgerii pe versanţi, mărirea capacităţii de transport a albiei principale prin lucrări de regularizări de
râuri, acumulări, derivaţii etc.).

Digurile sunt ramblee de pământ cu trasee lungi care apără terenurile şi obiectivele afectate împotriva
inundaţiilor; ele au un traseu cvasiparalel cu cel al râurilor şi sunt încastrate în zonele înalte ale terenului
(figura 17). La o lucrare de îndiguire, se disting trei zone (figura 17): ‐ zona digului sau ampriza; ‐ zona
apărată de inundaţii (incinta îndiguită) sau zona interioară; ‐ zona exterioară sau zona dig‐mal (zona
cuprinsă între dig şi albia principală a râului, zonă inundată în timpul viiturilor).
Alegerea traseului digului se face în general, ţinând seama de o serie de criterii şi anume: hidraulic,
geotehnic, economic şi al punctelor obligate.

După stabilirea traseului digului, la proiectarea acestuia se ţine seama de: alegerea materialului de
construcţie pentru execuţie, dimensionarea digului, consolidarea şi protecţia acestuia, procesul
tehnologic, calcule economice, lucrări anexe pentru funcţionarea în condiţii bune a digului etc.; toate
aceste aspecte sunt prezentate în literatura de specialitate.