Despre Raymond Aron

Raymond Aron (s-a nascut la 14 martie 1905 la Paris) a fost un filosof, sociolog si politolog evreu francez.
A studiat filosofia la prestigioasa École Normale Supériure din Paris, unde a fost coleg cu Jean Paul
Sartre.

Si-a inceput cariera universitara in Germania, asistand in mod direct la ascensiunea nazismului. A
participat la Razboiul Ciudat, apoi in Exil la Londra. A fost redactor sef al ziarului La France Libre. In
aceeasi timp a fost jurnalist politic si de universitar.

Editorialist la Combat, apoi la Figaro si Express, a analizat conjunctura internationala si interna si

participa la dezbaterile ideologice ale Razboiului rece. Profesor la mai multe facultati, devine titular al
catedrei de sociologie al Facultatii de Litere din Paris.

Opera sa , se imparte intre filosofia istoriei si devenirea societatiilor noastre: devenirea diplomatico-
strategica si dezvoltarea economica. Pe tot parcursul carierei sale intelectuale, a dialogat cu marii
sociologi: Marx, Tocqueville, Pareto, Clausewitz.

A respins cu fermitate ideologiile totalitare si a cautat explicatii pentru atractia maladiva pe care
comunismul a exercitat-o asupra intelectualitatii franceze.
Cel mai important sociolog francez al secolului XX si unul dintre cei mai importanti filosofi a istoriei a
acestui secol, poate fi descris cel mai bine prin propria sa caracterizare: Un spectator angajat. El nu se
temea sa se implice in lumea din jurul sau, o lume pe care resimtea tot mai vulnerabila. El a crezut in
necesitatea ca toti aceea care au curajul sa isi asume o gandire pozitiva, originala, sa se implice in viata
sociala si politica a lumii in care vietuiesc.

Raymond Aron in acest volum studiaza sistemul particular, care se numeste politica, pentru a vedea in
ce masura filosofii din trecut aveau dreptate sa admita ideea ca trasatura fundamentala a
colectivitatiilor este organizarea puterilor.

Puterea politica se defineste prin capacitatea de a lua decizii si stabilirea , modificarea legilor. Functia
executiva sau politica este ceea ce juristii numesc executiv si legislativ. Aceste doua tipuri de functii sunt
exercitate de doua tipuri de oameni, intruchipate in doua organizatii: functionarii si birocratia, pe de alta
parte oamenii politici si sistemul electoral.

Sistemul politic determina raporturile intre cei guvernati si guvernanti, stabileste modul de cooperare al
oamenilor in gestionarea afacerilore publice, orienteaza actiunea statului, organizeaza inlocuirea
guvernantilor. Sistemul politic este cel care ne va permite sa recunoastem trasaturile originale, specifice
fiecarui regim.
De cand mai multe partide au dreptul de a exista in mod legal, ele sunt in mod inevitabil in competitie
pentru exercitiul puterii. Fiindca exista mai multe partide in concurenta, trebuie emise reguli carora sa
se desfasoare aceasta concurenta.

Scriitorul prezinta doua tipuri de regimuri politice: cu partid monopolist si cu partiduri multiple. Descrie
un regim in care exista reguli precise care fixeaza conditiile in care sunt alesi guvernantii si in care se
exercita puterea. Precizeaza in egala masura ca este vorba despre doua tipuri ideale. Vorbeste simultan
despre pluralitatea partidelor , regulile constitutionale ale alegerii guvernantilor, caracterul
constitutional al exercitarii autoritatii.

Apare o a doua categorie de regimuri cu partid monopolist : partidul fascist, care nu urmarea initial
rasturnarea ordinii sociale. Esenta ideologiei fasciste era afirmarea autoritatii statului, necesitatea unui
stat puternic.
Partidele sunt esentiale pentru indeplinirea unei functii a tuturor regimurilor politice, alegerea
guvernantiilor. Legitimitatea traditionala dispare. Principiul legitimitatii pe care il reclama astazi aproape
toate regimurile este democratic. Filosofia clasica a stabilit intotdeauna o clasificare a regimurilor dupa
numarul detinatorilor suveranitatii: monarhia – unul singur detine suveranitatea, oligarhie – mai multi
detin suveranitatea, democratie – toti sau poporul detine suveranitatea.
Puterea poate fi exercitata intr-o maniera contitutionala, fara partide multiple sau democratizare.

Raymond analizeaza regimurile de democratie occidentala, regimurile pluraliste-constitutionale. In

acelasi timp prezinta comparatiile posibile intre diferitele exemple de regimuri pluraliste.
Regimurile constitutionale-pluraliste sunt oligarhice la fel ca toate regimurile politice, dar mai putin
decat majopritatea regimurilor cunoscute. Cei care exercita functiile cele mai importante din punct de
vedere politic nu sunt ei insasi oameni care detin pozitiile cele mai importante din punct de vedere
social.

Analizeaza problema coruperii regimurilor constitutionale-pluraliste si a formulat trei ipoteze:

autodistrugere, vulnerabilitate crescanda a regimului, absenta unei evolutii orientate intr-un sens
determinat. La nivel politic, regimurile slabesc datorita uzurii, dar se consolideaza datorita obisnuintei.