ELEMENTE DE RADIOPROTECŢIE ŞI DOZIMETRIE

1. Radioprotecţia

1.1. Introducere
Radioprotecţia are drept obiectiv să asigure protecţia persoanelor şi a
mediului ambiant faţă de efectele radiaţiilor ionizante. Întrucât aceste radiaţii
pot reprezenta un pericol pentru om, radioprotecţia acoperă ansamblul
aspectelor tehnice şi de reglementare întreprinse pentru asigurarea
securităţii.
La nivel mondial, organizaţia care asigură expertiza în materie de
radioprotecţie este Comisia Internaţională de Protecţie Radiologică, în timp
ce, pentru Europa, comisia EURATOM este însărcinată cu reglementarea
activităţilor nucleare.
Autoritatea naţională competentă în domeniul nuclear, care exercită
atribuţiile de reglementare, autorizare şi control conform legii (111/1996)
este Comisia Naţională pentru Controlul Activităţilor Nucleare – CNCAN.
1.2. Radiaţii ionizante
1.2.1. Caracterizarea radiaţiilor ionizante
Radiaţiile ionizante pot fi:
 Cu particule încărcate: radiaţii , +, -. Radiaţia  este
formată din particule masive (nuclee de heliu), nu parcurge
decât câţiva centimetri în aer şi poate fi oprită printr-o foaie de
hârtie. Radiaţia , formată din electroni şi pozitroni, parcurge
câţiva metri în aer şi poate fi oprită printr-un perete de lemn sau
sticlă.
 Cu particule neîncărcate: radiaţia este formată din neutroni, cu
mare putere ionizantă, dar este puternic atenuată de către
substanţe hidrogenate, cum ar fi, apa obişnuită şi cea grea.
 Radiaţii electromagnetice: de tip X şi Y. Radiaţia X este
compusă din fotoni, iar pentru a o opri sunt necesare ecrane de
plumb. Radiaţia Y formată tot din fotoni, dar cu o energie mai
mare decât cei X, poate parcurge mai multe sute de metri în aer:
ecrane dense de plumb sau beton sunt necesare pentru a o opri.
Surse de radiaţii:
 Surse nesigilate: sunt surse radiologice, care prin prezentare şi
prin condiţiile normale de utilizare nu permit prevenirea
dispersării de substanţe radioactive. Exemple: Iod125, Fluor18
etc.
  Surse sigilate: invers faţă de precedentele, sunt surse constituite
din substanţe radioactive solid încorporate în substanţe inerte.
Exemplu: radioterapie prin bombe cu cobalt.
 Generatoare de raze X: adică aparate radiologice.
 Acceleratoare de particule.
1.2.2. Iradierea accidentală
 Iradierea externă
- Sursa acţionează la distanţă: ţinând cont de drumul scurt parcurs în
aer de către radiaţiile  şi , periculoase nu pot fi decât radiaţiile
neutronice, cea X şi cea Y.
- Sursa este în contact cu pielea: se produce o iradiere la baza pielii,
cât şi o iradiere în interior.
 Iradierea internă are loc prin:
- Calea cutanată: contaminare superficială sau prin rană şi/sau
piscătură.
- Calea respiratorie: contaminare cu gaz sau aer.
- Calea digestivă: prin apă, prin alimente sau prin contact bucal cu
un obiect contaminat.
Împotriva iradierii externe, există trei posibilităţi de protecţie:
- Creşterea distanţei – expunerea este invers proporţională cu
pătratul distanţei faţă de sursă.
- Micşorarea timpului de expunere – iradierea este direct
proporţională cu timpul de expunere.
- Utilizarea unui ecran – se produce o slăbire a intensităţii radiaţiilor
denumită şi atenuare.
Pentru o aceeaşi intensitate a radiaţiilor incidenţa şi atenuarea
intensităţii fasciculului de radiaţie depinde de grosimea şi natura
materialului, după o relaţie exponenţială de forma:
I  I 0  e  x (1)
I0 – intensitatea radiaţiilor incidente
I – intensitatea radiaţiilor atenuate după ce au străbătut ecranul
x – grosimea ecranului  cm .
Grosimea de înjumătăţire este acea grosime a materialului dat, care
este capabilă să reducă la jumătate intensitatea radiaţiei incidente.
0,693
D0, 5  (2)

Această mărime este importantă pentru dimensionarea ecranelor de
protecţie, primare şi secundare.

1.2.3. Mărimi şi unităţi de măsură

 Activitatea unei surse radioactive reprezintă numărul de nuclee care
se dezintegrează în unitatea de timp. Unitatea de măsură, în sistemul
internaţional, este Becquerel-ul (Bq). Un Bq reprezintă activitatea unui
radionuclid care se transformă în mod spontan o singură dată pe secundă.
Unitatea de măsură mai veche, utilizată şi în prezent este Curie-ul (Ci):
1Ci = 3,7  1010Bq.
Doza absorbită (D): Expunerea la radiaţii ionizante se traduce prin
absorbţia de către organism a unei energii: aceasta este doza absorbită.
Această doză este funcţia de activitate a radionuclidului, de natura şi energia
radiaţiei, de timpul expunerii şi de distanţa faţă de sursă; ea corespunde
transferului energiei de 1J într-o masă de 1 kg.
Unitatea de măsură este Gray-ul: 1Gy = 1J Kg(-1). Vechea unitate
pentru doza absorbită era Rad-ul.
1 Gy = 100 Rad.
Doza echivalentă. Pentru doza absorbită egală, diferite tipuri de
radiaţii produc efecte diferite. Luarea în consideraţie a efectului biologic se
efectuează deci, ponderând doza absorbită într-un organ prin factorul de
ponderare al radiaţiei „w”.
Atunci doza echivalentă (ED) pentru ţesutul T este:
EDT   WR  DTR (3)
R

unde DTR este doza absorbită (Gy) de către ţesutul de la tipul de radiaţie R,
iar WR este factor de ponderare al radiaţiei pentru tipul de radiaţie R.
Unitatea de măsură este Sievert-ul.
1Sv = 1J  kg-1.
Întrucât pentru razele X factorul de ponderare este 1, atunci doza
absorbită exprimată în Gray este egală cu doza echivalentă exprimată în
Sievert.
Doza efectivă (E): reprezintă suma dozelor echivalente ponderale
provenită din expunerea internă şi externă, efectuată pe toate ţesuturile şi
organele corpului. Unitatea de măsură este Sievert-ul (Sv).
E   EDT  WT (4)
T

unde WT este factorul de ponderare corespunzător ţesutului T.

Tabelul 1. Factori ponderare radiologici

 Tipuri şi game de energie WR
Fotoni, orice energie 1
Electroni, orice energie 1
Neutroni, E  10KeV 5
Neutroni, 10 KeV  E  100 KeV 10
Neutroni, 100 KeV  E  2 MeV 20
Neutroni, 2 MeV  E  20 MeV 10
Neutroni, E  20 MeV 5
Protoni, alţii decât cei de recul cu E  2 MeV 5
Particule , fragmente de fisiune, nuclee grele 20

Tabelul 2. Factori ponderare ţesuturi

Ţesut sau organ WT

Gonade 0,20
Măduvă roşie 0,12
Colon 0,12
Plămâni 0,12
Stomac 0,12
Vezică 0,05
Sâni 0,05
Ficat 0,05
Esofag 0,05
Tiroidă 0,05
Piele 0,01
Altele 0,05

1 MeV = 1,602  10-7 J.

Doza maximă admisibilă (Dmax.adm): este doza pe care un organism,

supus profesional iradierii, o poate primi în condiţii corespunzătoare de
lucru, fără a apărea un efect biologic vătămător, într-un anumit timp.La
noi in tara,doza totala,maxima permisa,acumulata la nivelul gonadelor,
organelor hematopoetice, cristalinului şi întregului organism se calculează
după relaţia:
Dmax.adm = 2 10-2 (N – 18) (5)
unde Dmax.adm este doza acumulată în ţesut, exprimată în Sv, iar N este vârsta
organismului. Conform acestei relaţii, doza maximă permisă, nu poate
depăşi 20 mSv/an sau 1,6 mSv/lună.
Radioprotecţia vizează de asemenea şi ameliorarea evaluării efectelor
care pot rezulta după expunerea la doze slabe de iradiere. În absenţa
efectelor direct măsurabile, riscurile au fost până în prezent estimate plecând
de la extrapolarea datelor obţinute pentru doze mari (în special, Hiroshima şi
Nagasaki).

1.2.4. Efecte asupra sănătăţii

Când energia radiaţiilor este suficient de mare, rezultatul interacţiunii

între acestea si materie corespunde unei ionizări.
Neajunsurile provocate celulelor de către radiaţiile ionizante au
consecinţe asupra nivelului superior de organizare a celulelor. Radiaţiile pot
afecta celulele somatice sau celulele germinale ale organismului. În primul
caz, consecinţele sunt îmbătrâniri accelerate sau dezvoltarea unor forme de
cancer. În al doilea caz, efectele aşteptate presupun reducerea fertilităţii sau
mutaţii care să afecteze descendenţii.
Pentru iradieri puternice, efectele pe termen scurt sunt datorate
distrugerii celulelor. Pentru iradieri slabe, efecte pe termen scurt nu apar, dar
subzistă cele pe termen lung legate de modificările celulelor.
Datorită pierderilor de energie diferite ale radiaţiilor care străbat
materia, efectele acestora asupra celulelor, precum şi a nocivităţii asupra
organismului diferă şi ele. Astfel, pentru o aceeaşi energie cedată, neutronii
induc o rată de cancer mai mare decât razele Y.
Se disting două tipuri de efecte ale radiaţiilor asupra sănătăţii:
 Efectele stocastice sunt asociate transformării celulelor, şi nu
distrugerii lor. Se traduc prin afecţiunile (cancere, efecte
genetice) care riscă să apară cu cât doza radiaţiilor a fost mai
importantă. Probabilitatea de apariţie a unui cancer depinde de
doza primită, iar efectele sunt de tip „totul sau nimic”: un
cancer se declanşează sau nu, dar nu este mai mult sau mai
puţin grav.
 Efectele deterministe corespund afecţiunilor care apar rapid şi
care se declanşează cu certitudine pentru orice persoană peste o
doză crescută denumită prag. Acest prag este de 0,3 Gray
pentru expunerile parţiale. Cu cât pragul este depăşit, cu atât
afecţiunile cauzate sunt mai grave si se observa o pierdere a
  capacitatii funcţionale a ţesutului, datorate în principal
distrugerii masive a celulelor organismului. Efectele sunt
deterministe, întrucât pot fi prezise dacă doza de iradiere este
crescută şi se măsoară gravitatea clinică a efectului.

Tabelul 3. Efecte deterministe pentru expuneri la radiaţii X

Efecte deterministe Doza de iradiere

Sterilitate masculină temporară de la 0,15 Gy
Modificare formulă sanguină 1  2 Gy
Risc sterilitate feminină de la 2,5 Gy
Sterilitate masculină definitivă 3,5  6 Gy
Afecţiune oculară de la 5 Gy
Afecţiune gastro-intestinală 6 Gy
Afecţiune pulmonară 8 Gy
Comă, moarte de la 10 Gy

Relaţia doză – efect are deci o semnificaţie diferită pentru efectele

probabiliste şi cele deterministe.

1.3. Reglementarea radioprotecţiei

Comisia Internaţională pentru Protecţia Radiologică a enunţat trei

principii generale:
 Justificarea expunerea indivizilor la radiaţii: beneficiul
economic şi social trebuie să fie superior prejudiciilor suportate
de individ.
 Optimizarea protecţiei: nivelul de expunere trebuie să fie cât
mai mic posibil; din punct de vedere al riscului se urmăreşte
minimizarea acestuia până la nivel ALARA (As Low As
Reasonably Achievable).
 Limitarea dozelor individuale: nici un individ (operator sau
pacient iradiat întâmplător) nu trebuie să fie expus la doze
considerate „inacceptabile”.
Directiva 96/29/Euratom din 13 mai 1996 fixează „normele de
bază relative la protecţia populaţiei şi a operatorilor contra radiaţiilor
ionizante”.
 Această directivă impune justificarea practicilor profesionale
care favorizează expunerea la radiaţii a operatorilor.
  Se impune principiul optimizării dozelor pentru public şi pentru
operatorii profesionişti.
 Se propune o limitare a dozelor pentru populaţie (1 mSv/an
timp de 5 ani şi 5 mSv maxim pe an) şi pentru operatori (100
mSv timp de 5 ani sau 50 mSv maxim pe an).
 Instaurează clasificarea lucrătorilor din domeniul nuclear
(operatori) în două categorii, A şi B.
 În plus, directiva impune evaluarea riscurilor radiologice care
pot surveni.

Directiva 97/43/Euratom din 30 iuni 1997 se referă la „protecţia

sanitară a persoanelor contra pericolelor radiaţiilor ionizante datorită
expunerilor din motive medicale”. Ea completează directiva 96/29 cerând
aplicarea expresă a două principii generale, cel al justificării şi cel al
optimizării, în următoarele cazuri:
 Expunerea persoanelor în cadrul supravegherii profesionale.
 Expunerea persoanelor în cadrul programelor de depistare
medicală.
 Expunerea persoanelor în cadrul programelor de cercetare
medicală sau biologică.
 Expunerea persoanelor în cadrul procedurilor medico-legale.
 Expunerea pacientilor pentru radiodiagnostic

În România, în prezent ne gasim sub incidenta Legii nr. 111/1996,

lege privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare. In baza
acestei legi CNCAN a emis ordinul nr. 14/24 ianuarie 2000, pentru
aprobarea Normelor fundamentale de securitate radiologică.

1.4. Protecţia persoanelor

1.4.1. Principii generale

Din punctul de vedere al riscului iradierii, populaţia se împarte în:

 Personalul de categoria A - iradiat profesional, care îşi
desfăşoară activitatea într-un mediu în care este susceptibil de a
primi o doză efectivă mai mare decât 6 mSv.
 Personalul de categoria B -iradiat neprofesional, care suportă o
expunere la radiaţii cu totul întâmplător.
 Restul populaţiei.
 Potrivit aceluiaşi criteriu, zonele de lucru sunt clasificate după
„periculozitate” şi trebuie să fie uşor identificabile după „treflele” de balizaj,
colorate corespunzător:
 Zone controlate (acces reglementat), unde există riscul de
iradiere profesională, iar expunerea poate depăşi 3/10 din limita
medie anuală reglementată; în plus, operatorii sunt controlaţi
prin dozimetrie operaţională.
 Zone supravegheate (acces reglementat) sunt semnalizate prin
„trefla” albastră, iar expunerea poate depăşi 1/10 din limita
medie anuală reglementată; operatorii sunt controlaţi prin
dozimetrie pasivă.
 Zone nesupravegheate.

Tabelul 4. Balizajul zonelor

Tip zonă Debit Culoare Condiţii de acces

echivalent doză „treflă”
Controlată 100 mSvh-1 ROŞIE Zonă cu risc foarte mare,
acces interzis fără acordul
şefului de zonă
Controlată 2 mSvh-1 PORTOCALIE Zonă cu risc mare
Controlată 25Svh-1 GALBENĂ Durată limitată acces
pentru operatori
categoriile A şi B
Controlată 7,5 Svh-1 VERDE Durată limitată acces
pentru categoria B,
permanentă pentru
categoria A, zonă normală
de lucru
Supravegheată 2,5 Svh-1 BLEU Acces permanent pentru
toţi lucrătorii

Aspect „treflă” balizaj

 1.4.2. Ecrane de protecţie

În exploatarea unui aparat Röentgen, pot exista următoarele tipuri de

radiaţii:
 Radiaţiile primare utilizate reprezintă fasciculul util de radiaţii.
 Radiaţiile primare neutilizate reprezintă radiaţiile primare din
afara fasciculului util. Aceste radiaţii împreună cu cele emise de
suportul anodului şi de pereţii tubului, se mai numesc şi radiaţii
de scurgere.
 Radiaţiile secundare sunt produse de materiale iradiate cu
radiaţii primare (de exemplu, corpul pacientului, în timpul
examenului radioscopic, de o sursă de radiaţii secundare).
În vedera obţinerii unei atenuări corespunzătoare a nivelului de
iradiere se folosesc ecrane de protecţie, care pot fi ecrane primare şi ecrane
secundare în corespondenţă cu radiaţiile respective.
Ecranele de protecţie se confecţionează din materiale care absorb bine
radiaţiile Röentgen (plumb, beton, beton cu barită etc.) sub formă de
panouri, paravane, pereţi, cabine etc.
Reţeta tencuielilor din baritină pentru scăderea la minimum a iradierii
spre exteriorul camerelor în care sunt amplasate surse de radiaţii, este 1/3
sulfat de bariu, 1/3 nisip, 1/3 ciment.
Pentru stabilirea grosimii pereţilor şi a altor ecrane (plafon,
pardoseală, geamuri observare etc.) trebuie avuţi în vedere următorii factori:
- energia radiaţiilor
- intensitatea radiaţiei
- durata totală conectare tub Röentgen
- timp expunere personal
- distanţa de la sursă la ecran
- direcţia fascicolului de radiaţii
- dozele de radiaţii considerate pe diferite amplasamente din zonă.
Calculul ecranelor de protecţie primare sau secundare presupune
iniţial stabilirea protecţiei structurale şi abia apoi a grosimii de material
necesar pentru o protecţie suplimentară. Protecţia structurală reprezintă
echivalenţa în mmPb a construcţiei unei instalaţii nucleare (cărămidă,
tencuielile, planşeele, şapele, betonul).
 1.4.3. Recomandări comune pentru serviciile de radioterapie şi
radiodiagnostic

 Amplasarea acestor servicii se va face în aripi izolate ale clădirii sau

în clădiri separate, departe de spaţiile cu activitate permanentă.
 Este avantajoasă amplasarea serviciilor la parter sau demisol, care
oferă condiţii economice de instalare a aparaturii şi de racordare la
utilităţi.
 Camerele în care sunt amplasate instalaţii Röentgen, trebuie să fie
dreptunghiulare, iar raportul între lăţime şi lungime să nu depăşească
2/3.
 Pentru ca radiaţia difuzată de bolnav, în încăpere să fie cât mai puţin
împrăştiată, de pereţi sau de ecranele de protecţie, aparatul se va
amplasa în centrul încăperii, cu direcţia tub – ecran perpendiculară
pe axa lungă.
 Distanţa minimă dintre focarul tubului Röentgen şi cel mai apropiat
perete, trebuie să fie de 1,5 m.
 Învelişul de protecţie sau cupola tubului Röentgen trebuie să limiteze
radiaţia de fugă (de scurgere), distanţa de 1 m de focar, în toate
direcţiile. Debitul maxim admis este de 1 mSv  h-1 pentru
radiodiagnostic şi de 10 mSv  h-1 pentru radioterapie.
 Filtrarea totală, permanentă, a fascicolului util de radiaţii la ieşirea din
cupolă este determinată de tensiunea anodică (KV) şi este cuprinsă
între:
o 0,5 mmAl, pentru tensiuni mai mici de 50 KV
o 5 mmAl + 0,5 mmCu, pentru tensiuni peste 200 KV (terapie
profundă)
 Utilizarea colimatoarelor (diafragmelor) este obligatorie în
radiodiagnostic, pentru colimarea fasciculului util de radiaţii, strict
pentru organul examinat.
 Localizatoarele sunt utilizate obligatoriu în radioterapie pentru a
delimita câmpul de iradiere şi distanţa focar – piele.
 Toate activităţile sub acţiunea razelor Röentgen sunt riguros
temporizate.
 Fotodozimetrele şi stilodozimetrele, care măsoară dozele de radiaţii
echivalente, absorbite, sunt purtate în mod obligatoriu de către
personalul expus profesional.
  Contractul de service este obligatoriu a fi încheiat, cu o firmă
autorizată CNCAN, pentru ca prin mentenanţă să se conserve
parametrii proiectaţi de fabricant.

2. DOZIMETRIA

Dozimetria, adică măsurarea dozelor radiaţiilor ionizante, face parte

integrantă dintre mijloacele radioprotecţiei. Are drept obiectiv măsurarea
radiaţiilor într-un loc sau asupra unei persoane, pentru a furniza estimaţii ale
dozelor.
Responsabilul cu radioprotecţia trebuie să aibă la dispoziţie dozimetre
pentru a evalua dozele primite de către personal, şi anume:
 Dozimetre pasive
 Dozimetre active.

2.1. Dozimetria pasivă

Este realizată graţie dozimetrelor cu peliculă fotografică, denumite şi

dozifilme; se bazează pe proprietatea radiaţiilor X, Y,  şi neutronice de a
impresiona în mod diferit emulsia fotografică. Dozifilmul este purtat la
inaltimea pieptului;acest amplasament este ales intrucit corespunde valorii
medii a expunerii totale a coprului. Se pot dispune dozimetre pasive de tip
„brăţară” pe mâini sau picioare pentru a măsura doza de radiaţii la
extremităţile corpului.
Principiul dozimetriei pasive constă în măsurarea înnegririi globale a
filmului prin compararea cu un etalon. Dozimetrele termoluminescente sunt
compuse dintr-un material care absoarbe energia radiaţiilor, prin efectul
acestora se produce o schimbare latentă de stare astfel încât după o încălzire
exterioară materialul emite lumină, proporţională cu iradierea.
Un dozifilm integrează ansamblul dozelor primite de un operator pe
durata perioadei de utilizare.

2.2. Dozimetria operaţională (activă)

Dozimetria operaţională a fost stabilită ca modalitate reglementată de

protecţie a operatorilor din domeniul medical contra pericolelor radiaţiilor
ionizante prin Directiva EURATOM 90/641.

Criterii tehnice obligatorii pentru dozimetrele operaţionale

 Dozimetrele trebuie să fie capabile să furnizeze informaţii în timp
real, adică doza integrată şi, eventual,debitul dozei, permiţând astfel
urmărirea permanentă a expunerii; această proprietate este foarte importantă
în cazul iradierii accidentale.
Caracteristicile dozimetrelor active care trebuie luate în considerare:
 Datele furnizate de aparat
 Autonomia de funcţionare
 Tipul detectorului
 Gama energiilor măsurate
 Facilitatea de calibrare
 Răspunsul unghiurilor
 Rezistenţa la şoc
 Decontaminarea lejeră
 Greutate şi dimensiuni
 Sensibilitatea la interferenţe.

Descrierea unui dozimetru operaţional

În prezent, majoritatea dozimetrelor electronice utilizează acelaşi tip

de detector: diode semiconductoare cu siciliu (de la una la trei în funcţie de
model). Gama energetică a dozimetrului trebuie să corespundă cu sursa de
expunere a operatorilor medicali.
Mărimea măsurată este echivalentă dozei individuale Dp(x) în
ţesuturile moi într-un punct specificat pe suprafaţa corpului la o adâncime x
(x în mm).
Domeniul de măsură este între Dp(10) (corespunzător unei radiaţii
puternic ionizante) şi Dp(0,07) (corespunzătoare radiaţiilor slab penetrante).
Incrementul de măsură este în general 1 Sv, iar gama de măsură este
0,01 Sv-40 Sv.
Pragul de sensibilitate al debitului dozei variază între 1 Sv/h şi 8
Sv/h.
Alarmele sunt cel mai adesea sonore şi optice, dar unele dispozitive
nu au decât o alarmă sonoră. Un dozimetru cântăreşte aproximativ 100 g.
Alimentarea este asigurată de o baterie alcalină sau cu litiu, iar autonomia
variază între 2 şi 6 luni.
Producătorii de dispozitive au gândit şi un sistem de gestiune asociat
dozimetriei operaţionale. Modalitatea cea mai simplă, este de a efectua un
transfer o arhivare automate a datelor prin conectarea la o bornă
dozimetrică care să asigure în acelaşi timp şi reîncărcarea bateriilor. Dozele
şi debitele dozelor sunt transmise unui „soft” de gestiune printr-o reţea
informatică pentru fiecare operator medial identificat printr-un nume şi un
număr.
Preţul unui dozimetru operaţional se situează între 250  500 euro, iar
al bornei dozimetrice între 1200 euro şi 6000 euro.

2.3. Dozimetria pacientului

a) Nivele de referinţă în radiologia clasică

Mărimile dozimetrice utilizate pentru a fixa nivele de referinţă în
radiologia clasică sunt: doza de suprafaţă de intrare a pacientului (Di),
corespunzând unei expuneri unice, şi produsul doză – suprafaţă
corespunzând fie unei expuneri unice, fie unui examen complet.
Doza la suprafaţă de intrare, Di, exprimată în miliGray (mGy), este
doza absorbită în aer în punctul de intersecţie al axei fasciculului de raze X
cu pielea, la intrarea în pacient.
Produsul doză – suprafaţă PDS exprimată în Gray centimetri pătraţi
(Gy  cm2), este produsul dozei medii absorbită în aer în secţiunea dreaptă a
fasciculului de raze X, prin suprafaţa acestei secţiuni.
Este posibil să se calculeze PDS utilizând Di şi invers, ţinând cont de
parametrii tehnici ai expunerilor. Există tabele care furnizează valorile de
referinţă Di exprimate în mGy pentru diverse examene în radiologia
adultului şi cea a copilului.
b) Nivele de referinţă în tomografie
Mărimile dozimetrice folosite pentru a fixa nivelele de referinţă în
tomografie sunt indicele ponderat al dozei de tomografie (IPDT) şi produsul
doză – lungime (PDL).
IPDT, exprimat în mGy, este o combinaţie liniară a indicilor dozei de
tomografie măsuraţi în centrul (IcDT), respectiv la periferia (IpDT) unei
„fantome” cilindrice standard, pentru o rotaţie a tubului cu raze X, cu
parametrii de expunere proprii examenului considerat. Prin convenţie, capul
unui pacient de tip adult este simulată printr-un cilindru de plexiglas de 16
cm diametru, iar corpul printr-un cilindru de plexiglas de 32 cm diametru.
IPDT = 1/3 IcDT + 2/3 IpDT
Produsul doză lungime (PDL) exprimată în mGy  cm, este egal cu
produsul indicelui ponderat volumic al dozei de tomografie cu lungimea
L(cm) a volumului explorat pe parcursul unei achiziţii.

PDL = IVDT x L
 ValoareaPDL a unui examen complet este egală cu suma valorilor PDL
corespunzătoare fiecărei achiziţii.
Trecerea de la IPDT la IVDT şi invers, precum şi determinarea PDL
se poate face prin calcul, ţinând cont de parametrii tehnici de realizare.
Există tabele care furnizează valorile de referinţă pentru IPDT şi PDL la
tomografia unui adult, pentru o singură achiziţie.

c) Instrumente de măsură pentru dozimetria pacientului

În general, se reţin două principii fizice de detecţie:

 Ionizarea în aer; este principiul curent folosit pentru
camerele de ionizare cu transmisie.
 Ionizarea în solide. În această categorie se regăsesc
detectoarele termoluminescente (DTL), diodele cu
semiconductori şi detectoarele de scintilaţii.
1. Camera de ionizare cu transmisie permite măsurarea produsului doză
– suprafaţă (PDS). În principiu este asemănătoare cu un condensator
în aer, pe plăcile căruia se aplică o diferenţă de potenţial. Sub acţiunea
radiaţiilor ionizante, gazul dintre plăci devine conducător de
electricitate.
Se fixează la baza colimatorului tubului cu raze X şi acoperă
deschiderea cea mai mare a diagramei. Acest tip de detector permite
măsurarea unei cantităţi dozimetrice adecvate pentru masurarea expunerii
pacientului.

2. Detectoarele termoluminescente (DTL)

Se prezintă sub diferite forme şi mărimi, principalele materiale utilizate
fiind baratul de litiu sau fluorura de litiu. Se folosesc mai ales pentru
măsurarea dozei la suprafaţa de intrare pacient şi pe lângă multe avantaje au
un dezavantaj major: citirea dozelor nu se face în timp real.

3. Detectoarele cu scintilaţii
Aceste detectoare utilizează principiul fizic al scintilaţiei prin cuplajul
între o fibră optică şi un senzor (scintilator). Senzorul de fosfor (de mărimea
unei gămălii de chibrit) este conectat la o fibră optică. Lumina generată ca
urmare a expunerii la raze X, este dirijată prin fibra optică până la un
semiconductor fotosensibil. Intensitatea semnalului luminos captat de acesta
este proporţională cu doza la suprafaţa intrare.
Se oferă avantajul urmăririi în timp real a dozimetriei pacientului.