Sunteți pe pagina 1din 2

Titlul povestirii ,,Platanos” (din latină platanus  <

greacă πλάτανος (plátanos) este numele unui arbore falnic al vieții,  decorativ si


maiestuos. (Naratorul a fost în mintea mea un dedițel alb-numit Sisinel. M-am
gândit la plante care trăiesc pe lângă apă. Vio e viorea de baltă, iar Năsosu e
crin sau stânjenel de baltă, care crește în pâlcuri, pe marginea apei. Dar toate
aceste plante, inclusiv dedițelul de baltă, se pot adapta și pe pământ mai
pietros.“—precizarea autoarei.)
 Genul epic cuprinde opere literare în care autorul îşi exprimă în mod
indirect gândurile, ideile şi sentimentele, prin intermediul acţiunii, al
personajelor şi al naratorului.
Textul epic are acţiunea structurată pe momentele subiectului: situația
inițială, desfășurarea acțiunii, situația finală.
Narațiunea este începută de Sisinel, dedițelul, care, uimit, observă
apariția unui arbore nou asemenea unei ființe rafinate, educată, cu o  înfățișare,
cu o atitudine binevoitoare ce impresiona mai ales prin zâmbetul, lumina ochilor
și vocea fermecătoare cu care-și spune numele. De la înălțimea sa, urmărește
privirea plantelor mărunte îndreptată dincolo de râu, un loc ce pare al
misterului. Înțelegând că numele lui nu poate face impresie, Sisinel îl
ironizează, dar Platanos aduce alte explicații despre trecutul lui: ședrea lui în
altă parte a lumii, dincolo de lac, lângă,,Bila de Aur”-,,un mall”, loc al
strălucirii, unde oameni feluriți trăiau într-o veselie continuă. În monotonia
vieții, cei trei:Sisinel,Vio și Năsosu  înțeleg superioritatea arborelui ce văzuse și
cunoscuse lumea adevărată, trepidantă. Povestirile lui Platanos îi uimesc, pentru
că fiecare descoperă că există și o altă viață decât cea obișnuită. Sunt surprinși
de hrana dulce și de vestea că vor trece în altă etapă a vieții, vor fi adulți, ajunși
în faza de maturitate. O altă uimire o produce cartonașul uitat de Cati, femeia de
încredere ce-i îngrijea. Deși se considerau instruiți, nu înțelegeau cifrele de pe
cartonaș și tot Platanos le explică cu o voce sigură că este un orar al vreunei
cofetării, apoi, referindu-se la cuvântul,,orar”, existent în dicționar, le povestește
despre perioada când a stat la intrarea unei biblioteci și a citit cu plăcere multe
cărți, oprindu-se a rezuma ,,Singur pe lume”, o carte care l-a impresionat pentru
sentimentul prieteniei. Imaginația lui Sisinel este stârnită de aceste povestiri și-
și dorește o schimbare, înțelegând că trebuie să plece de lângă vechii prieteni,
iar, când citește cartea ,,Singur pe lume” și-l aude pe Platanos numindu-l
,,prieten”, simte că trebuie să plece din locul în care trăiește, că nu-și vede
existența lângă ai săi, vrea o schimbare, își simte locul lângă arborele înalt,
impunător. Este acesta punctul culminant al narațiunii. Deși își simte rădăcinile-
legătura puternică, stabilă cu pământul-deși se transformase într-o ființă
adevărată, împlinită, dorește, insistă să  plece într-o aventură alături de străinul
atrăgător. Noua viață îi aduce dezmăgiri: trăiește la umbra lui Platanos într-un
loc neînsemnat, banal, în singurătate, între plante urâte, nedorite, iar pe cel care
îl  atrăsese nu-l mai simte seducător.  
Venirea primăverii aduce parfum, culoare, viață nouă, mișcare și mirat, Sisinel,
își revede prietenii aproape de el: veseli, înfloritori. Acum înțelege rostul
prieteniei, al apropierii sufletești; a greșit părăsindu-i.
Textul este epic, deoarece are personaje: Platanos este tipul ce dorește
să se arate celorlalți perfect, fermecător, cunoscător al secretelor vieții,
ademenește ființele inocente, vulnerabile, dezrădăcinându-le și apoi părăsindu-
le. Sisinel (dedițelul alb) este inocent, încrezător în apariția unui tip cu
experiența vieții, dornic de a cunoaște altă lume decât aceea în care trăiește, de
aventură, de a se desprinde de cei cunoscuți. Înțelege că fericirea dorită nu este
în umbră, că poate deveni neînsemnat, că poate pieri. Vio este uimită de o
apariție nouă, este însă prietenoasă, iar Năsosu este tipul nemulțumit, rebel, dar
dornic de a nu se despărți de prieteni. Cati, singura persoană umană, îngrijește
plantele cu plăcere, cu devotament, considerându-le ființe adevărate.
Caracterul epic al textului este dovedit de prezenţa naratorului,
Sisinel, care povesteşte la persoana I, adoptând perspectiva unuia dintre
personaje.
Ca în orice text epic, sunt folosite toate modurile de expunere.
Naraţiunea este folosită pentru a prezenta acţiunea. Dialogul plantelor este plin
de viață, devenind adevărate tipuri umane. Descrierea apare foarte puţin, din loc
în loc, pentru a crea cadrul acţiunii şi a prezenta sumar personajele. Totul
radiază, cuvânt cu cuvânt, în specificul unei lumi a plantelor, care se suprapune
peste cea pe care o știm a oamenilor, o lume care, atunci când este descoperită
pare la fel de firească și de plauzibilă ca oricare alta. Bogăția limbajului rafinat
și nuanțat al Doinei Ruști trimite cititorul la o lume de basm.