METEOROLOGIE SI HIDROLOGIE MARINA

PARTEA A II-A : OCEANOGRAFIE

NOTE DE CURS

LECTOR UNIV.DR.
ALINA BOŞTINĂ
 Noţiuni generale introductive în Oceanografie

Oceanografia reprezintă partea hidrologiei care se ocupă cu studiul reliefului şi

structurii fundului oceanelor şi mărilor şi cu studierea fenomenelor fizice şi chimice care
se desfăşoară aici. Această ştiinţă este cunoscută şi sub denumirea de ”hidrologia mărilor
şi oceanelor”. Ca subramuri sunt cunoscute: oceanografia fizică, oceanografia chimică şi
ocenografia biologică.
Pământul este considerat a fi planeta de apă. Studiile au arătat că în urmă cu
aproape 4 miliarde de ani apa care se afla în interiorul rocilor a început să se acumuleze
la suprafaţa Pământului datorită erupţiilor vulcanice. Cercetarea Oceanului Planetar se
bazează pe aparatura clasică şi în aceeaşi măsură pe metode moderne folosite pentru
datarea rocilor, metode de seismicitate şi gravimetrie.
Din totalul de 510 milioane km2 cât deţine suprafaţa Globului Pământesc,
Oceanului Planetar îi revin 361,9 milioane km2 ceea ce reprezintă un procent de 70,8%.
Distribuţia suprafeţelor de apă este inegală pe cele două emisfere. În emisfera
nordică, considerată a fi „emisfera continentală”dat fiind faptul ca aici se gasesc
majoritatea suprafeţelor continentale (Asia, Europa, America de Nord, Africa de Nord),
oceanul are o pondere de 60,7%. Emisfera sudică este considerată a fi „emisfera
oceanică”, apele oceanice deţinând o pondere de 81%.
Actuala repartiţie a uscatului şi oceanelor diferă mult faţă de situaţia erele
geologice îndepărtate. În Paleozoic exista un singur continent care treptat s-a fragmentat
până la ajungerea la situaţia de azi. În anul 1915 Wegener a formulat o teorie (Deriva
continentelor) in care, cu ajutorul unor relaţii matematice, argumenta faptul că actualele
continente sunt dispuse în cele 5 colţuri ale unui tetraedru a cărui axă sudică se găseşte în
Antarctica iar oceanele sunt dispuse în planurile respectivului tetraedru. Conform acestei
ipoteze, fiecărei suprafeţe continentale îi corespunde în partea opusă a Globului un ocean.
 Asupra genezei Oceanului Planetar s-au mai emis şi alte teorii: Teoria expansiunii
fundului oceanic(1952) şi Teoria placilor tectonice.
Viaţa întreagii omeniri este marcată de existenţa oceanului. Acesta reprezintă
sursă de materii prime şi energie , sursă de hrană şi recreere , element de echilibru natural
al Pământului. De asemenea influenţează clima Globului, în mod special a uscatului
adiacent. Conform statisticilor, la ora actuală peste 3,5 miliarde de oameni depind de
ocean pentru sursele primare de hrană şi se estimează că în următorii 20 de ani acest
număr s-ar putea dubla.
Chiar dacă este împărţit în patru părţi: Oceanul Atlantic, Ocenul Indian , Oceanul
Pacific şi Oceanul Îngheţat- Oceanul Planetar constituie un tot unitar, interconectat.
Delimitarea între bazinele oceanelor componente acolo unde lipsesc suprafeţele de uscat
se face convenţional utilizând linii nord-sud. Prin urmare, Pacificul se delimitează de
Oceanul Indian de la 150º longitudine E de la Indonezia şi Australia până la Antarctica.
Insulele din Indonezia la nord de Australia se constituie în graniţă naturală între cele două
oceane . Strâmtoarea Bering face separaţia între Oceanul Pacific şi Oceanul Îngheţat . O
linie între extremitatea sudică a Americii de Sud (Capul Horn) şi Antarctica pe
longitudinea de 60 º W separă Pacificul de Atlantic.
Adâncimea medie a oceanelor atinge 3740 m, o valoare net superioară aceleia a
uscatului care este de aproximativ 840 m. Adâncimea maximă este de peste 11 000 metri
şi ea se înregistrează în Groapa Marianelor.
Continentele sunt alcătuite din roci granitice bogate în siliciu şi aluminiu, cu
densităţi de circa 2,8 g/cm3 iar bazinele oceanice din roci bazaltice bogate în fier şi
magneziu , cu densităţi de circa 3,0 g/cm3 .
Repartiţia ponderii claselor de adâncime la nivelul suprafeţei Oceanului Planetar
se prezintă astfel:
- adâncimile între 0 şi 3000 metri reprezintă 22,9% (din suprafaţa Oceanului
Planetar)
- adâncimile între 3000 şi 6000 m reprezintă 75,9%
- adâncimile peste 6000 metri reprezintă 1,2%.
 Rocile de pe fundul oceanului se comportă ca un martor al schimbărilor care au
avut loc în decursul timpului în câmpul magnetic al Pământului. În mod asemănător, şi
rocile vulcanice formate pe uscat contribuie la reconstituirea modului de formare şi
evoluţie a bazinelor oceanice şi a dinamicii plăcilor tectonice. Studiile petrografice au pus
în evidenţă faptul că Atlanticul de Nord s-a format cu circa 20 de milioane de ani înaintea
Atlanticului de Sud ( vârsta celor mai vechi roci din Atlanticul de Nord este de 160
milioane de ani în timp ce a celor din Atlanticul de Sud este de 140 milioane de ani).
Fundul oceanului în imediata apropiere a zonei rifturilor este mai înălţat faţă de
zonele din jur , scoarţa fiind mai puţin densă. Pe măsură ce distanţa faţă de rift creşte,
scoarţa se întăreşte, devine mai densă şi apoi se afundă. Cu cât scoarţa este mai veche, cu
atât este mai adânc fundul oceanului în zona respectivă. Cea mai veche scoarţă oceanică
se găseşte în partea de vest a Pacificului de Nord.

Elementele reliefului oceanic

Zona litorală reprezintă zona de contact dintre uscat şi apă. Ocupă 0,4% din
Oceanul Planetar şi este zona cea mai supusă modificărilor datorită mareeelor, valurilor,
curenţilor şi depunerilor de aluviuni.( 60% din linia de coastă a Pacificului şi 35 % din
linia de coastă a Oceanului Atlantic se retrag cu o rată de 1 m/an).
Platforma continentală (şelful maritim) este zona cuprinsă până la nivelul
izobatei de 200 metri.Aceasta reprezintă cam 8 procente Oceanul Planetar. Este o zonă
puţin înclinată şi relativ netedă, cu o lăţime medie de 68 km. Poate atinge lăţimi maxime
de până la 1500 km în unele zone cu ţărmuri joase. Este acoperită cu sedimente de
origine continentală, neconsolidate, aduse de râri şi transportate de curenţii marini.
Aceste sedimente sunt fie pietrişuri, nisipuri, argile, fie cochilii de animale, recifi dar şi
alge şi animale marine moarte.
 Povârnişul sau taluzul continental (15%) se dezvoltă la limita exterioară a
platformei continentale. Cele mai numeroase resurse se găsesc în această zonă.
Zona are o înclinare mare, de circa 25 º şi coboară de la nivelul izobatei de 200 m
până la adâncimi mari de 3500-3700 m. Lăţimea ei variază între 15 şi 300 de kilometri.
Povârnişul este crestat de canioane submarine.
Zona batială ocupă 76,6%, corespunzănd adâncimilor de la peste 3700 m până
la 6000 m şi peste această valoare. Panta zonei batiale este extrem de redusă ( sub 1º) şi la
fel şi sedimentarea. Cu toate acestea, zona batială prezintă un relief foarte variat şi
complex reprezentat prin: gropi abisale, munţi vulcanici, platouri submarine , dorsale
oceanice.
Din totalul ocupat, doar 1,2% sunt adâncimi de peste 6000 m – aşa numitele
gropi abisale. Aceste fose sunt de fapt depresiuni alungite şi înguste, adânci peste
6000 m. Ele sunt considerate a fi zonele cele mai active din punct de vedere seismic şi
vulcanic. Majoritatea lor au o poziţie periferică în cadrul bazinelor oceanice iar unele se
continua şi pe uscat sub forma unor depresiuni înguste aşa cum este de exemplu Groapa
Californiei.
Cele mai numeroase gropi abisale se găsesc în Oceanul Pacific, în zona cunoscută
sub numele de „Cercul de foc al Pacificului”. Reprezentative sunt: Gropa Marianelor- cea
mai mare adâncime a Oceanului Planetar, Groapa Aleutinelor –cu o lungime de 3000 km
şi Groapa Kurilelor –cu lăţimea de 350 km şi adăncimi de peste 8000 m.
Munţii vulcanici submarini păstrează aspectul de con specific originii lor.
Uneori aceştia pot ajunge până aproape de suprafaţa apei iar în unele cazuri formează
insule vulacanice (Hawai: Mauna Lowa şi Mawna Kea). În cazul în care aceşti munţi
vulcanici sunt erodaţi de valuri şi curenţi iau o formă aprope plată. Uneori pe marginea
lor se fixează corali rezultând guyoturi (în centrul Pacificului se găsesc circa 1400
guyoturi) care dau ulterior naştere insulelor sub formă de atol.
Dorsalele submarine sunt de fapt un mare lanţ de munţi submarini, a cărui
lungime totală depăşeşte 80 000 km. Înălţimea acestor munţi este variabilă.
În Oceanul Atlantic se găseşte dorsala medio-atlantică, ale cărei dimensiuni şi
relief o fac să fie asemănătoare lanţului munţilor Stâncoşi. Ea se desfăşoară de la sudul
Islandei şi până la nivelul latitudinii de 43 º S, avănd o poziţie centrală în bazinul oceanic.
Dorsala este în cea mai mare parte submersă, excepţie făcând doar insulele Flores şi
Corvo din arhipelagul Azorelor.
La nivelul Oceanului Pacific dorsalele au o poziţie periferică în cadrul bazinului
oceanic. În Oceanul Indian dorsala are forma literei „y”răsturnat.
Unele dorsale prezintăun şanţ de-a lungul crestei, numită „vale de rift”, o zonă
extrem de activă din punct de vedere al activităţii vulcanice şi seismice. De aici ies lave
iar deasupra lor există sedimente foarte noi. Fenomenul reprezintă un argument în
favoarea teoriei expansiunii scoarţei.
Pragul submarin reprezintă o zonă înaltă care desparte două depresiuni cu o
suprafaţă relativ plată.
Depresiunile submarine sau câmpiile abisale sunt zone adânci, întinse, netede,
cu adâncimi de la 4000 la 6000 m.

OCEANELE ŞI MĂRILE

Întinderile de apă oceanice se împart în douămari categorii: oceane şi mări.

Oceanele sunt definite ca suprafeţe foarte mari de apă, cu circulaţie largă,
mărginite de mai multe continente.
Mările sunt întinderi relativ reduse de apă, având sau nu comunicare directă cu
oceanul şi sunt mărginite de unul sau mai multe continente. La rândul lor, mările se
împart în mai multe categorii:
- Mări de coastă sau mări litorale( Marea Chinei, Marea Arabiei)
- Mări mediterane, situate între două sau mai multe continente ( Marea
Mediterană, Marea Roşie, Marea Caraibelor)
- Mări interioare ( Marea Baltică, Marea Neagră)
- Mări inchise ( Marea Caspică).
 Deşi clasificarea se face oarecum arbitrar, marea se caracterizează printr-o
circulaţie limitată cu apele oceanului dar cu asemănări de temperatură şi salinitate cu
apele acestuia ( temperatura medie a apelor mării este totuşi mai ridicată).
Fluctuaţiile de temperatură sunt mai mari în mări decât în apele oceanice aflate la
aceeşi latitudine.De aceea mediteranele se caracterizează prin prezenţa unor perechi de
curenţi ,de sens opus, dinspre mare spre ocean şi invers.
În raport de temperatura medie se disting:
- mări polare- cu temperatura medie anuală sub 5 º C;
- mări subpolare – cu temperatura medie anuală sub 10º C;
- mări temperate care pot fi reci ( 8-15º C) şi calde (15-23ºC)
- mări tropicale – cu temperatura medie anuală peste 23 º C.

Oceanul Atlantic

Are o suprafaţă totală de 93,4 milioane km2 şi este cuprins între Europa, Africa,
America de Sud şi America de Nord. Limitele cu celelalte oceane sunt convenţionale:
- cu Oceanul Indian: de-a lungul meridianului de 20 º (Capul Acelor)
- cu Oceanul Pacific : strâmtoarea Drake (America de Sud)
- cu Oceanul Arctic: de-a lungul unei linii care trece prin Insulele Stadt,
Insulele Faroe, Islanda şi localitatea Angmasalik ( SE-ul Groenlandei).
Are forma literei S. În mijlocul oceanului se găseşte dorsala medio-atlantică, care
prezintă falii şi fracturi transversale.
În partea de nord a dorsalei, cuprinsă între sudul Islandei şi latitudinea de 55º N ,
adâncimea apei deasupra ei este de până la 1000 m . Aspectul acestei porţiuni este plat la
extremitatea nordică şi crestat la sud. În partea NE-ică se găseşte Platoul Telegrafului
(submarin).
Partea centrală este cunoscută sub numele de dorsala nord-atlantică şi se întinde
de la latitudinea de 55º N până la ecuator. Adâncimea apei este cuprinsă între 2000 şi
3700 m. În regiunea ecuatorului această dorsală este întretăiată de groapa abisală
Romanche (7369 m)
 Dorsala sud-atlantică se întinde de la ecuator până la 43/55 º S. Adâncimea apei
deasupra dorsalei scade spre sud şi se formează fundamentul insulelor Tristan da Cunha
şi Hof. În dreptul Angolei se ramifică o dorsală mai mică, cunoscută ca Dorsala Baleny
(Waldis-Bay). La sud se leagă de dorsala africano-anatrctică, cu insula Bouvet.
În Oceanul Atlantic numărul de gropi abisale este destul de redus. Cea mai mare
adâncime se află în apropierea Antilelor şi este de 9218 m, la N de insula Puerto Rico. O
altă fosă este cea de lângă insulele Sandwich de Sud (8258 m).
Acest ocean nu are insule coraligene sau munţi submarini. Cei câţiva munţi
vulcanici au vârfuri tipice de con vulcanic. De asemenea, activitatea vulcanică şi seismică
sunt mult mai reduse comparativ cu alte zone.
Ţărmurile sunt aproape drepte, excepţie făcând extremităţile de nord şi de sud
unde s-au dezvoltat fiorduri.( Norvegia, S Groenlanda, N SUA, America de Sud).

Mările care aparţin de Oceanul Atlantic sunt: Marea Baltică, Marea Nordului,
Marea Mediterană, Marea Neagră, Marea Caraibelor. Acestora li se adaugă golfurile
adiacente oceanului: Golful Guineea, Golful Sf. Laurenţiu şi Golful Mexic.
Marea Baltică ( între Suedia, Germania, Polonia, Ţările Baltice, Rusia şi
Finlanda) . Este aşezată pe platforma continentală. Adâncimile sunt sub 200 m. Marea
beneficiază de un bilanţ hidrologic pozitiv. Salinitatea este foarte mică ( sub 4 g %0). În
sezonul rece, marea se acoperă cu gheaţă.
Principalele strâmtori care leagă M. Baltică de M. Nordului sunt Kattegat şi
Skagerak.
Marea Nordului este limitată de Marea Britanie, Belgia, Germania, Olanda,
Danemarca şi Norvegia. Jumătatea sa estică este o zonă adâncă iar jumătatea de V şi
sudul se prezintă ca o platformă largă cu adâncimi sub 100 m . Minumul de adâncime se
înregistrează în SE Angliei în dreptul bancului Dogger – 16 m.
Beneficiază de importante resurse de hidrocarburi.
Este o mare rece, cu foarte multe furtuni şi vizibilitate redusă în sezonul rece.
Salinitatea este mai redusă în jumătatea sudică şi lângă ţărmuri şi ajunge până la
27%0 şi chiar peste în jumătatea nordică unde are deschidere către ocean.
 Prin Strâmtoarea Callais( cu lăţime de 33 km ) comunică cu Golful Biscaya (
Gasconiei), cuprins între coastele franceze şi spaniole. Adâncimea maximă este de 5700
m . Este o zonă cu condiţii nefavorabile pentru navigaţie. Bat vânturi dinspre vest. În
situaţii de furtună navele se pun la adăpost în zona capului Finister( sp)
Prin Strâmtoarea Gibraltar comunică cu Marea Mediterană.

Oceanul Indian

Este al treilea ca mărime, având o suprafaţă de 74,9 milioane km2, inclusiv mările
adiacente. Nu are ieşire liberă în nord, acolo unde este limitat de Asia. În vestul bazinului
Oceanului indian se găseşte Africa iar în est- Australia.
Este despărţit de Oceanul Atlantic prin limita din lungul meridianului de 20º
longitudine E. Legătura cu Oceanul Pacific se face pe aliniamentul ce uneşte vestul
peninsulei Malacca, sudul insulelor Djawa, Sumatera şi Sulawesi, vestul Australiei şi
vestul Tasmaniei.
În mijlocul Oceanului Indian, începând de la extremitatea sudică a Hindustanului
şi până la latitudinea sudică de 40º se întinde un lanţ muntos submarin, cunoscut sub
numele de dorsala Central Indiană.La capătul ei sudic există insulele Noul Amsterdam si
St. Paul. Din dorsala Central-Indiană, în regiunea arhipelagului Chagos (brit.) spre capul
Guardafui, se desparte o ramură numită lanţul Arabo-Indian. De la latitudinea de 48º S se
îndreaptă către Antarctida dorsala submarină Kerguelen-Haussberg sau dorsala Vest-
Indiană. În exteriorul acestor dorsale există depresiuni mari şi adânci.
În afara dorsalei mai există şi munţi vulcanici submarini. Aceştia apar deasupra
nivelului apei oceanice sub forma unor insule : Andaman şi Nicobar din vestul Indiei.
 De asemenea există foarte multe insule coraligene. Oceanul Indian are apele cele
mai calde dintre oceanele Globului.
Principalele insule din Oceanul Indian sunt : Ceylon( de origine continentală),
Socotra, Seychelles, Amirante, Aldabra, Providence, Mascarene, Reunion, Mauritius,
Crozet, Cocos şi Christmas.
Adâncimea medie a Oceanului Indian este de 3897 m iar adâncimea maximă
înregistrată este de 7450 m (în apropierea insulei Jawa).
Oceanul Indian reprezintă o arie recunoscută de acţiune a musonilor. Curenţii
marini îşi schimbă direcţia în funcţie de schimbarea direcţiei musonilor. În general, la
schimbarea direcţiei acestora se formează ciclonii tropicali.
Mările care aparţin Oceanului Indian sunt Marea Roşie şi Marea Arabiei.
Marea Roşie realizează legătura cu Marea Mediterană prin intermediul Canalului Suez şi
cu Golful Aden şi Marea Arabiei prin strâmtoarea Baab-el-Mandeb. Este o mare adâncă,
are o salinitate ridicată (39-40%0 ) şi numeroase formaţiuni coraligene. Specifică este
prezenţa fenomenului de refracţie.
Marea Arabiei are o salinitate crescută (43%0 ) datorită evaporării foarte puternice.
Comunică cu Golful Persic prin strâmtoarea Ormuz, zonă în care adâncimile sunt de 60-
70 m. Zona este recunoscută mai ales datorită importantelor cantităţi de petrol existente
în zăcăminte submarine.
În estul Indiei se găseşte Golful Bengal. Acesta prezintă o platformă extinsă în
nord iar în sud adâncimile ajung până la aproximativ 5000 metri.
 Oceanul Pacific

Se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 180 milioane km2,valoare comparabilă

cu suma suprafeţelor celorlalte trei oceane.
Este cuprins între Asia, Australia, America de Sud şi America de Nord.
Comunicarea cu Oceanul Îngheţat se face prin strâmtoarea Bering. Limita vestică a
Pacificului este de-a lungul litoralului asiatic, începând de la insula Sahalin şi continuând
prin sudul peninsulei Malacca, nordul Indoneziei (arhipelagul Sondelor) şi nordul
Australiei până la capul York apoi spre S prin estul Australiei şi insulei Tasmania şi în
lungul meridianului de 147 º către Antarctica. Aici limita este constituită de aliniamentul
mărilor Ross, Amundsen şi Bellinghausen până la 62º V ( Ţara Graham) după care în est
limita porneşte de la insula Desolacion, longitudinea de 67º 20’ , de la Capul Horn până
în Alaska.
Extremitatea estică a bazinului Pacificului este marcată de prezenţa unui lanţ
muntos înalt, cu o lungime de circa 18 000 km, care se desfăşoară paralel cu coasta de-a
lungul celor două Americi. Înălţimile coboară către platforma continentală, care lipseşte
în unele zone, făcându-se direct trecerea la povârniş, ce coboară până la adâncimi de
3 000 m. În dreptul coastei peruviene aceste adâncimi ajung până la 5 500 m. Pe această
pantă se acumulează sedimente din ce în ce mai fine pe măsură ce adâncimea creşte.
Acestora li se mai adaugă mâl format prin acumularea planctonului mort şi praf cosmic
(rezultat din distrugerea meteoriţilor).
La adâncimea medie de peste 4 000 m fundul Oceanului Pacific devine plat şi în
proporţie de aproximativ 60 % constituie un aşa-zis platou oceanic foarte accidentat şi cu
o fragmentare complexă.
Mâlul galben, argila roşie şi carbonaţii existenţi sub formă de sedimente pe fundul
bazinului oceanic prezintă noduli metalici manganoşi şi feroşi sub formă de concreţiuni.
În zona situată la est de arhipelagul Hawaii aceste concreţiuni sunt foarte frecvente (peste
40%). Asupra provenienţei lor s-au emis mai multe ipoteze.
Pe fundul oceanului, fără a fi acoperiţi de pătura sedimentară, se găsesc numeroşi
dinţi de rechini, de vârste foarte diferite, cu o densitate de peste 1 000 elemente / m2.
 Spre deosebire de Atlantic şi Indian, Oceanul Pacific nu are dorsală centrală.
Există o dorsală sud-pacifică ce o ia apoi spre nord în lungul Americilor sub denumirea
de dorsala est –pacifică. Dorsalele pacifice nu au vale de rift.
In Oceanul Pacific există numeroase înălţimi vulcanice ce apar « la zi » sub formă
de insule. Unele dintre ele sunt acoperite cu corali.
Ţărmul asiatic este mai puţin înalt iar platoul submarin se desfăşoară sub forma
unei fâşii late. Pe platou există munţi cufundaţi sub apele oceanului care ies la suprafaţă
sub formă de insule. Insulele sunt însoţite de depresiuni foarte adânci Din această cauză
mările interioare sunt de mică profunzime, ele fiind de fapt vechi platforme continentale
unde adâncimea apei este sub 200 m.
În Pacificul central ( în special în zona dintre insulele Hawaii şi Mariane) apar
forme de relief de origine puţin cunoscută : sute de munţi cu culmi plate care se înalţă
până la circa 900 m sub nivelul apei, acoperiţi cu resturi fosile marine şi schelete de
corali.
În Indonezia, formaţiunile coraligene s-au întâlnit la 1 500 m deasupra mării pe
versanţii munţilor vulcanici submarini. Fenomenul este explicat prin ridicarea fundului
oceanic.
Oceanul Pacific este foarte bogat în gropi abisale. Acestea îl înconjoară sub forma
unei potcoave gigantice pe laturile de est, nord şi vest.
Depresiunile oceanice ( fosele) au fundul neted şi foarte îngust, acoperit cu un mâl
argilos. Ele sunt legate de sistemele vulcanice submarine.
Depresiunea Aleutinelor este cea mai lungă fosă a Pacificului. Ea mărgineşte la
sud lanţul insulelor cu acelaşi nume, întinzându-se din sudul insulelor Komandor şi până
în Alaska pe o lungime de peste 3 000 km. Adâncimea maximă este de 7 678 m ( Attu)
Depresiunea Kurilelor se desfăşoară la est de insulele Kurile până în Kamceatka.
Este considerată a fi cea mai largă fosă (250 km). Adancimile ei variază intre 10 377 m şi
6 000 m.
Depresiunea Japoniei are o lungime de 1 200 km, între fosele Marianelor şi
Kurilelor. Este situată în nordul şi estul arhipelagului nipon, ajungănd până la insula
Honshu. Adâncimea maximă este de 10 375 m – în dreptul insulei Vulcano.
 Depresiunea Ryu Kyu, la est de insula cu acelaşi nume are adancimea maximă de
peste 7 400 m.
Depresiunea Marianelor este cunoscută ca fiind cea mai mare adâncime de pe
Glob : 11 521 m/ 11 034 m. Ea se prezintă sub forma unui arc de cerc, cu o lungime de
1800 km.
Alte depresiuni importante în partea de vest a Pacificului de Nord sunt : filipinelor
( peste 10 000 m), Palau ( până la 8 137 m), Sulawesi ( cu o formă circulară şi adâncie
maximă de 8 547 m), Banda şi Solomon ( 9 142 m, recunoscută printr-o activitate
vulcanică şi seismică intensă).
În Pacificul de Sud principalele fose de pe latura vestică a bazinului oceanic
sunt : fosa Noilor Hebride ( în vestul insulelor, între Noua Caledonie şi Noile Hebride),
Tonga ( cu o intensă activitate vulcanică şi adâncimi de peste 10 800 m. Aici se găsesc
vulcanii Tofua şi Falcon) ; Kermandec ( la NE de noua Zeelandă, cu adâncimi de peste
10 000 m şi activitate intensă vulcanică şi seismică), Byrd ( cea mai sudică, 8582 m) şi
Antipodis ( 400 km lungime şi peste 6000 m adâncime).
Pe latura estică a bazinului Pacificului există câteva depresiuni mai
reprezentative.
Depresiunea Guatemalei se întinde pe o lungime de 2 500 km între Mexic şi Costa
Rica şi are adâncimi de peste 6 000 m.
Depresiunea Peru şi depresiunea Atacama se găsesc în apropierea coastelor
peruviene. Prima are adâncimi de peste 6 200 m iar cea de-a doua înregistrează 7 819 m
la SV de Antofagasta şi are o lungime de 2 800 km.
Insulele din partea centrală a Pacificului sunt grupate în trei zone : Melanezia,
Micronezia şi Polinezia.
 Mările aferente Oceanului Pacific
În partea de vest a bazinului Pacificului sunt situate mările Bering, Ohotsk,
Japoniei, Galbenă, Chinei de Est şi Chinei de Sud, mările arhipelagului malayez, Arafura,
iar în estul Australiei Marea Coralilor şi Marea Tasman. Pe ţărmul estic al Pacificului se
găsesc două golfuri mari : Californiei şi Alaska ( cu adâncimi mici şi liber de gheţuri).
Cea mai nordică este marea Bering. Aceasta este amplasată între Alaska, Rusia şi
insulele Aleutine. Adâncimea maximă este de 4773 m iar suprafaţa de 2 304 000 km2 .
Ţărmurile sunt muntoase în cea mai mare parte şi foarte crestate.
Marea Ohotsk a fost iniţial cunoscută sub numelele de Lam iar apoi de Marea
Kamceatkăi. Se întinde pe o suprafaţă de 1 590 000 km2 între latitudinile de 62º şi 44º.
Iarna este acoperită de gheaţă.
Marea Japoniei este o mare de fractură/prăbuşire, cu adâncimi de 5 700 m. Are
1 000 000 km2 .
Marea Galbenă îşi trage numele de la fluviul Galben, care transportă importante
cantităţi de aluviuni, în special nămoluri galbene. Din această cauză are adâncimi reduse
(40 m). Fluviul Albastru Yangtze o desparte de Marea Chinei de Est. La vărsarea
fluviului în mare la reflux litoralul este plin de moluşte şi crabi.
Ţărmurile chineze de la Marea Chinei de Est sunt înalte, stâncoase iar lângă
litoral se găsesc numeroase insuliţe cu peşteri adânci.
Marea Chinei de Sud are o suprafaţă de 3 447 000 km2 . Coastele ei vestice se
întind de la insula Taiwan până la Singapore, formând două mari golfuri : Tonkin ( în
care se varsă fluviul Roşu-Huang Ha) şi Siam. Deşi în general adâncimile depăşesc rar
200 m,adâncimea maximă înregistrată este de 5 420 m.
Mările arhipelagului Malayez sunt : Djawa, Flores, Banda, Maluku, Sulawesi şi
Sulu.
Marea Arafura se întinde de la strâmtoarea York până la Timor şi are peste
1 000 000 km2.
Marea Coralilor (4 791 000 km2) şi marea Tasman (peste 4 800 000 km2) au
suprafeţe foarte întinse şi se remarcă prin marea bogăţie şi diversitatea a florei şi faunei.
 Oceanul Îngheţat (Arctic)

Se găseşte la nord de Europa , Asia şi America de Nord şi are o suprafaţă de 13

milioane km2.
Graniţa cu Oceanul Pacific este reprezentată de strâmtoarea Bering iar cea cu
Oceanul Atlantic de aliniamentul insula Stadt ( Norvegia), Faroe, Islanda, Angmasalik
( Groenlanda) şi strâmtoarea Baffin.
Trei sferturi din an este acoperit cu gheaţă. În bazinul Oceanului Îngheţat a fost
descoperită dorsala muntoasă Lomonosov iar între Canada şi Siberia există o creastă
submarină (α). De asemenea, există mai multe depresiuni submarine: Depresiunea
Canadiană, Depresiunea Macarov , Depresiunea Nansen.

Mările aferente Oceanului Îngheţat

Marea Groenlandei – este situată la este de insula cu acelaşi nume. Este acoperită
cu gheaţă aproape tot anul.
Marea Norvegiei se află între Islanda şi vestul Norvegiei. Este liberă de gheţă tot
timpul anului datorită unei ramuri a Curentului cald Nord-Atlantic.
Marea Barents are adâncimi cuprinse între 200 şi 250 m şi este liberă de gheţă în
timpul verii.
Marea Albă se prezintă sub forma unui golf amplasat între nordul Peninsulei
Scandinavice şi teritoriului rusesc. Este cunoscută şi sub denumirea de „Mediterana
ţinuturilor polare”. Adâncimea variază în jurul la 400 m. Principalul port este Murmansk.
Alte mări: Marea Kara ( cca. 60 m adâncime), Marea Lactev, Marea Siberiei
Orientale , Marea Ciukotsk. În nordul Americii de Nord se găsesc mările Beaufort şi
Baffin iar în nordul Groenlandei Marea Lincoln ( o mare de platformă).
 STATICA APELOR MARINE

Proprietăţi fizice şi chimice ale apelor marine

Proprietăţile fizice şi chimice ale apelor marine diferă în funcţie de zone după
poziţia geografică, factorii meteorologici şi adâncimea apei. Ele influenţează activitatea
de navigaţie.

Temperatura apei

Apa mărilor şi oceanelor se încălzeşte sub acţiunea radiaţiei solare şi cosmice,

căldurii scoarţei terestre dar şi datorită vulcanismului submarin, energiei cinetice a apei
(exprimată prin valuri, maree şi curenţi) şi proceselor chimice exoterme.
Răcirea apei se realizează prin cedarea căldurii în atmosferă prin radiaţie şi prin
evaporaţia de suprafaţă.
Apa are o căldură specifică destul de mare ( 0.95 cal/Kg grad) şi o capacitate mare
de absorbţie a căldurii. De aceea apele oceanice joacă rolul unui regulator termic asupra
climatului uscatului din vecinătate; apa înmagazinând greu căldura dar şi cedând-o apoi
lent.
Până la adâncimea de 1 m este absorbită 80 % din cantitatea de radiaţie solară
primită. Curenţii maritimi au un rol important în stabilirea regimului termic al apelor: cei
orizontali au rol de transport iar cei verticali de omogenizare. Vânturile îşi aduc aportul la
bilanţul caloric al apelor grabind procesul de evaporare.

Variaţia temperaturii la suprafaţa mărilor şi oceanelor

Temperatura apelor Oceanului Planetar variază între -2 ºC şi +32 ºC, uneori chiar
+36ºC (datorită unor condiţii locale de izolare sau de apropiere de zone aride).
 Temperatura medie variază de la 27 ºC la Ecuator, 10.5 ºC la latitudini medii şi
până la -1.7 ºC la latitudini polare. În emisfera nordică temperaturile sunt ceva mai mari
decât cele din emisfera sudică. Acest fapt se datoreşte deschiderii largi a oceanului sudic
către polul austral. Se poate vorbi despre existenţa unui ecuator termic al apelor oceanice
situat la nordul ecuatorului geografic. La anumite latitudini se întâlnesc anomalii
deosebite datorate curenţilor. Spre exemplu, la aceeaşi latitudine, coastele nord americane
aflate în calea acţiunii curentului rece al Labradorului au ape mai reci decât cele europene
care sunt scăldate de curentul cald al Golfului.
Prezenţa curenţilor modifică alura izotermelor în sensul deplasărilor în direcţia
curgerii acestora.
În evoluţia diurnă a temperaturilor apei se remarcă existenţa unei maxime situate
în intervalul orar 14-16 şi a unei minime între 04-08.
Anual se înregistrează o maximă de temperatură la sfârşitul toamnei şi o minimă
la începutul primăverii.
Amplitudinile termice anuale sunt maxime la latitudinea de 40º N şi în general
sunt legate de prezenţa bazinelor temperate închise. Valoarea amplitudinii este de 10 º.

Variaţia pe verticală a temperaturii apelor oceanice

Transmiterea căldurii de la suprafaţă spre adâncimile oceanelor se realizează prin

convecţie, adică deplasare pe verticală determinată de faptul că stratele superioare devin
mai dense decât cele inferioare.
În zonele temperate şi tropicale are loc o scădere continuă a temperaturii apei
odată cu creşterea adâncimii. Ritmul scăderii temperaturii diferă în funcţie de intervalele
de adâncime. La început scăderea este mai pronunţată iar după 500 m devine din ce în ce
mai lentă, aproape dispărând variaţiile termice pe verticală. În mările polare,
temperaturile sunt scazute la suprafaţă, apoi urmează un strat în care acestea cresc iar de
la aproximativ 500 m ele işi continuă răcirea.
În stratul de până la 200 m adâncime se resimt chiar şi influenţele diurne asupra
temperaturii.
 Circulaţia pe verticală are un rol important în repartiţia temperaturilor de la
suprafaţă până în adâncime.În timpul zilei, datorită evaporaţiei, densitatea apei creşte.
Stratul de la suprafaţă, devenit mai greu, va coborâ în adâncime fiind înlocuit de ape cu
densitate mai mică din stratele subiacente.

Există mai multe tipuri de variaţie a temperaturii cu adâncimea, specifice pentru

diverse zone.
 Stratificarea termică directă
Acestui tip de stratificare îi corespunde o scădere a temperaturii cu adâncimea.
Este specifică zonelor cu latitudini mici. Se remarcă existenţa a trei straturi. Primul strat
este omogen şi este cuprins între suprafaţa apei şi adâncimea de 500 m. Cel de-al doilea
strat, situat între 500 şi 1 500 m este cunoscut sub denumirea de termoclină sau strat de
salt termic. În cadrul lui are loc scăderea temperaturii. Al treilea strat este numit stratul
inferior rece.
 Stratificarea mixtă
Aceasta se întâlneşte la latitudini medii, în situaţiile în care într-o perioadă
stratificarea este directă iar în alta stratificarea este inversă.

La latitudini polare se observă existenţa

unei stratificări mixte, oscilând în jurul valorii de 0 ºC, cu schimbări pe sezoane.
 Dihotermia este specifică zonei antarctice. (vezi figura ).

¤Tipul euxinic de variaţie : toate variaţiile se produc până la adâncimea de 175-180 m.

Salinitatea apei de mare

Salinitatea (S) reprezintă conţinutul de săruri din apa de mare în disoluţie,

combinaţie sau suspensie. Apa mării este o soluţie foarte diluată de substanţe minerale
solide, diferite gaze şi o oarecare cantitate de materii organice.
Salinitatea este influenţată de aportul de ape dulci, de evaporarea de la suprafaţa
mării, de cantitatea de precipitaţii căzute, de formarea şi topirea gheţurilor, de vânturi,
curenţi şi acţiunea organismelor marine.
Cantitatea de săruri din apele marine este exprimată în g/l sau în promile (%0)-
fracţiuni la o mie de părţi de apă de mare.
Salinitatea medie a Oceanului Planetar este de 34,4 %0 . ( În total în apele oceanice
sunt dizolvate 5 x 1016 tone de substanţe solide. Dacă s-ar acumula uniform într-un strat
la suprafaţa Pământului, acesta ar avea o grosime de 45 m iar dacă stratul ar acoperi
uniform doar uscatul, atuci ar avea o grosime de 153 m).
Cea mai mare pondere o deţin clorurile. Elementul chimic clor constituie 55% ca
greutate din totalul sărurilor dizolvate în apa de mare. Indiferent de valoare salinităţii
apei ionii de Cl- rămân în acelaşi procentaj. Urmează apoi ionii de sodiu (Na+) în
proporţie de 30,6% şi magneziu (Mg2+) 3,7%. Datorită prezenţa acestor trei tipuri de ioni,
apa are un gust sărat-amar. În afară de cloruri în apa de mare mai întâlnim sulfaţi,
carbonaţi şi bicarbonaţi.
Concentraţia sărurilor în apele din straturile superioare ale oceanelor variază mult
sub influenţa directă a factorilor modificatori (mai ales a a evaporării). De la adâncimi
peste 1000 m salinitatea se menţine aproximativ constantă.
Evaporarea este principala cauză a creşterii salinităţii. Ea este mai intensă când
viteza vântului este mai mare şi presiunea mai scăzută, situaţie care corespunde unor
valori mari de temperatură, unei umezeli şi unei nebulozităţi scăzute.
 Salinitatea apei poate să crească şi în cazul când volumul ei scade datorită răcirii
până se formează gheaţa; când apare gheaţa, salinitatea poate creşte datorită separării
sărurilor din gheaţă. (Kalesnik)
Salinitatea variază în funcţie de latitudine. În zona ecuatorială valorile ei oscilează
între 34,5 şi 35,5 %0. În zona tropicală întâlnim salinităţi de 36-37 %0.Valorile sunt mai
mici în zona temperată şi rece unde ajung până la maxim 32 %0.
În unele zone variaţia salinităţii este perturbată de curenţii maritimi. Spre
exemplu, în Oceanul Atlantic acţiune a curentului Golfului face ca valorile salinităţii să
depăşească 35 %0 (35,4). În Oceanul Indian valorile ajung la 35 %0 , în Oceanul Pacific
34,8%0 iar în Oceanul Îngheţat la 32 %0 .
Salinitatea mărilor variază în funcţie de legătura cu oceanul şi condişiile
meteorologice şi hidrologice locale.
Din punct de vedere al salinităţii mările se împart în două categorii, ţinând cont de
faptul că la o salinitate de 24,7%0 temperatura de îngheţ a apei şi temperatura la care se
atinge densitatea maximă a apei este la -1,332 ºC:
 Mări salmastre: au salinitatea sub 24,7 %0 În această categorie se încadrează:
Marea Baltică( 4-5 %0), Golful Hudson (20 %0), Golful Botnic şi Finic (2-3%0),
Marea Neagră (18-22%0 )
 Mări sărate au salinitatea peste 24,7 %0. Din această categorie fac parte Marea
Mediterană (37-39%0), Marea Roşie (40%0), Golful Persic (42%0)

Liniile care unesc punctele cu aceeaşi salinitate poartă numele de izohaline.

 Salinitatea joacă un rol important în distribuţia curenţilor şi temperaturii cu
adâncimea şi are rol important în dezvoltarea vieţii umane.
În funcţie de gradienţii termosalini, cantitatea de oxigen dizolvat şi transportul
apeise individualizează mase de apă de anumite proprietăţi şi origini.
Gradientul termosalin reprezintă raportul dintre diferenţa de temperatură şi
diferenţa de salinitate pe unitatea de distanţă. În sens orizontal gradienţii au valori foarte
mici iar pe adâncime au valori mari.
În stratul activ (cvasiomogen + termoclina) gradienţii de temperatură au valori de
5-10º/ 10m iar gradienţii de salinitate au valori între 6-8 %0 /10 m.
Pe baza gradienţilor termosalini pe platforma continentală a Mării Negre au fost
delimitate mai multe tipuri de mase de apă: ape costiere (puţin sărate şi calde), ape
superficiale de larg (mai sărate şi calde), ape de adâncime ( sărate şi reci).
Acolo unde se practică desalinizarea se obţin săruri metalifere de W, Cu, Zn, Au

Densitatea apei de mare

Densitatea reprezintă raportul dintre masa unităţii de volum la temperatura data şi

masa unitaţii de volum la temperatura de 4ºC. Unitatea de măsură este g/cm3.
Densitatea apelor marine variază în funcţie de temperatură, salinitate şi adâncime
(presiunea hidrostatică creşte cu 1 atm la fiecare 10 m). Densitatea creşte cu creşterea
salinităţii şi presiunii şi cu scăderea temperaturii.
Valoarea densităţii în ocean variază între 1.004 şi 1.280 g/cm3. În mări valoarea
minimă poate ajunge până la 1.001 g/cm3 . Densitate unei ape cu salinitatea de 35 %0 are
valoare maximă la tempertaura de 3.5 ºC.
Variaţia densităţii cu latitudinea se prezintă după cum urmează:
-
în zona caldă :1.0220 g/cm3
- în apele polare: 1.0275 g/cm3
Liniile care unesc punctele care au aceeeaşi valoare a densităţii se numesc
izopicne.
 Valorile cele mai mari ale densităţii se întâlnesc în largul oceanelor şi mărilor iar
cele mai mici în zona ţărmurilor şi în zonele de vărsare a apelor dulci. De exemplu, la
gura de vărsare a Amazonului densitatea este de 1.015 g/cm3 , la vărsarea fluviului Rio
Plata 1,02 g/cm3 iar în golful Bengal la vărsarea Gangelui este de 1.018 g/cm3. Valori
mici ale densităţii se întâlnesc de asemenea în zona insulelor coraligene din Pacific.
În funcţie de latitudine, densitatea creşte diferit cu adâncimea. În zonele cu
densitate mare la suprafaţă datorită forţei gravitaţionale apa mai densă coboară la
adâncime formându-se un circuit prin înlocuirea apelor dense cu altele mai puţin dense de
la adâncime. Stratul de salt al densităţii se numeşte picnoclină.
Valorile diferite ale densităţii determină variaţii de flotabilitate. De aceea trebuie
făcută corecţia de pescajul prin diferenţa dintre densitatea apei din portul de încărcare şi
densitatea de referinţă, funcţie de care este calculată poziţia mărcii de bord liber.
Valoarea densităţii în portul de încărcare este dată de agentul portuar şi nu reprezintă
valoarea de la suprafaţă ci media.

Transparenţa apei de mare

Este dată de cantitatea de materii minerale (aluviuni) sau organice (resturi de

plante şi animale) aflate în suspensie în apa de mare.
Transparenţa creşte direct proporţional cu salinitatea şi temperatura: cu cât apele
sunt mai sărate şi mai calde, materiile în suspensie se depun mai repede.
În mări şi oceane radiaţia solară poate pătrunde până la 220 m, în rest fiind zonă
de întuneric.
Transparenţa diferă de la o regiune la alta şi de la un anotimp la altul.
Pentru determinarea transparenţei se foloseşte discul Secchi ( diametru de 30 cm, alb,
prins în trei părţi). Determinarea transparenţei se face în bordul umbrit al navei când nava
este în derivă sau oprită. Se urmăreşte cu ajutorul unui binoclu special. Cea mai mare
valoare a transparenţei s-a înregistrat în Marea Sargaselor (66.5 m).
 Mediile valorilor de transparenţă în ocenele Globului sunt: Oceanul Atlantic-60
m, Oceanul Pacific -45-49 m, Oceanul Indian- până la 50 m, Oceanul Îngheţat –până la
30 m.
Dintre mări, cele mai mari transparenţe se întâlnesc în Marea Mediterană 60 m şi
în Marea Roşie 50 m. În apropierea ţărmurilor şi în zonele de vărsare a unor râuri sau
fluvii transparenţa poate ajunge la 1-2 m. În Marea Neagră transparenţa este de 25 m în
larg. Valorile minime sunt primăvara în faţa gurilor Dunării (0.4-1 m).

Culoarea apei marine

Teoretic apa este incoloră. Practic, în strat gros, apa are culoare schimbătoare ce
depinde de mai mulţi factori:
- culoarea cerului
- înălţimea Soarelui deasupra orizontului
- depunerile aflate în suspensie
- plancton
- direcţie propagării luminii farurilor
- structura şi adâncimea fundului marin.

În mările tropicale predomină culoarea albastră deoarece apele calde reflectă şi

difuzează culoarea albastră din spectrul solar. Mările polare au în general culoare verde
datorită fitoplanctonului în cantitate mare, favorizat de oxigenarea puternică a apelor. În
curenţii reci, chiar şi la latitudini mici culoarea predominantă este verzuie. Unele mări au
o coloraţie deosebită datorată cantităţilor mai mari de organisme marine şi aluviuni.
Marea Neagră prezintă culorile: gălbui( la vărsarea Dunării), cenuşiu, verde
măsliniu şi albastră.
 Determinarea culorii apei se face cu ajutorul Scalei Forel. Aceasta este
reprezentată de 21 de eprubete în care există 21 de soluţii etalon cu culori variind de la
albastru marin până la brun. La prepararea lor s-au utilizat KCrO (brun) şi CuSO4.
Numerelor mici de culoare le corespund transparenţe mari.

Gazele dizolvate (O2 şi CO2)

Prezenţa oxigenului depinde de teperatura şi salinitatea apei; în general la
temperaturi mari există un conţinut redus de oxigen.
Creşterea cantităţii de oxigen este determinată de valui, maree şi curenţi ( prin
acţiune lor de omogenizare) precum şi de plantele marine care eliberează oxigen în urma
procesului de fotosinteză.
Scăderea conţinutului de oxigen este pusă pe seama consumului animalelor
marine prin respiraţie.
În zonele polare cantitatea de oxigen dizolvat este de aproximativ 8 cm3/l iar în
zonele tropicale este de până la 4 cm3/l .
Maximul se înregistrează la suprafaţă unde se atinge saturaţia iar minimul între
400 şi 1 200 m adâncime.

CO2 provine din atmosferă şi din descompunerea plantelor şi animalelor marine.

Apare sub forma unor combinaţii din categoria carbonaţilor şi bicarbonaţilor.
Variaţiile cantităţii de CO2 sunt invers proporţionale cu cele ale oxigenului.

pH-ul este alcalin cu valori între 8 şi 8.3 iar în zonele cu mult dioxid de carbon
scade la 6.5
 Gheţurile marine

Ocupă 15% din suprafaţa Oceanului Planetar. Condiţiile de formare a gheţurilor

sunt influenţate de temperatura apei, de salinitate, de prezenţa nucleelor de cristalizare.
La salinitatea de 24.7%0 temperatura de îngheţ a apei este de -1.332 ºC ; valoarea
corespunde temperaturii la care densitatea este maximă.
Deoarece salinitatea Oceanului Arctic/Îngheţat este de 32 %0 , temperatura de
îngheţ a apei variază între -1.7 ºC şi -2 ºC.
Gheţuri marine se formează atât în Oceanul Arctic cât şi la latitudinile mari din
emisfera sudică, acolo unde oceanul este deschis şi supus mareelor iar hula se propagă
uşor.
Gheaţa de mare este poroasă datorită bulelor de aer incluse în masa ei.
Această gheaţă are o elasticitate mai redusă şi se poate fragmenta uşor. Este sărată dar cu
un conţinut de sare mai mic decât al apei din care provine.
Procesul de îngheţ este influenţat de temperaturile scăzute ale apei şi aerului, de
aportul de ape continentale şi de precipitaţiile sub formă de zăpadă.
Îngheţul se produce în mai multe etape. În jurul unor nuclee de cristalizare se
formează ace de gheaţă care prin unire formează sloiuri mici. Căderea precipitaţiilor sub
formă de zăpadă determină unirea sloiurilor mici într-o masă de gheaţă spongioasă.
Gheaţa se formează de la suprafaţă către adâncime şi de la ţărm către larg. Când
vântul bate dinspre uscat, gheaţa se desprinde de la mal şi se deplasează spre larg. Atunci
când suflă dinspre larg spre uscat, gheţurile în derivă sunt împinse spre ţărm şi se
formează „zidul de gheaţă”.
Grosimea gheţii depinde de durata de menţinere a temperaturilor scăzute; în 24 de
ore ea putând creşte de la 0.5 la 4 cm.
În regiunile arctice şi antarctice unde masa de gheaţă ocupă suprafeţe mari, se
menţine de la un an la altul. La grosimi de 30 cm poate crăpa determinând apariţia
blocurilor de gheaţă. Creşterea grosimii şi unirea blocurilor duce la apariţia câmpurilor
de gheaţă sau banchizelor. În unele zone grosimea banchizei poate atinge până la 27 m
grosime. În medie, grosimea banchizelor este de 7 m iar viteza de deplasare de
aproximativ 8 km/zi. În urma contactului cu ape mai calde, din banchiză se rup fragmente
de gheaţă. Blocurile de gheaţă care se deplasează sub acţiunea vânturilor şi a curenţilor
sunt cunoscute sub numele de gheţuri de derivă . Viteza lor de deplasare este de 50 de ori
mai mică decât viteza vântului. Între Insula Groenlanda şi Arhipelagul Spitzberg se rup
anual până la 12 000 km2 de gheaţă iar între Labrador şi Groenlanda până la 5 000 km2 .
Această apă răceşte apele superficiale ale oceanului şi contribuie la îndulcirea lor pe
areale destul de mari.
Pe coastele Antarcticii se formează o banchiză costieră care se menţine tot timpul
anului. Rămânând pe loc mai mulţi ani ea creşte în grosime şi se transformă uneori , când
se întrunesc condiţii favorabile, în barieră de gheaţă.
Banchiza costieră arctică (5% din suprafaţa Oceanului Arctic)dispare vara prin
topire sau prin transportul sloiurilor până la 275 mile de coastă. Apare în marea
majoritate a strâmtorilor nord-americane. Grosimea ei nu depăşeşte 2 m. Spre deosebire
de aceasta, gheaţa polară, stratificată şi acumulată în decursul mai multor ani depăşeşte
frecvent aceste grosimi (70% din suprafaţa Oceanului Arctic). 25% revin pack-ului,
formaţiune alcătuită din sloiuri mici cu suprafaţă orizontală, aproape plată.
Icebergurile provin din gheţurile continentale( gheţari de vale sau calotă glaciară)
din Groenlanda, Islanda şi Antarctida. Gheaţa care intră în alcătuirea lor este sticloasă,
dură şi foarte elastică. Ea rezultă din îngheţarea la sol a apei din precipitaţii, acumularea
la suprafaţa uscatului din zona polară şi migrarea spre ocean prin alunecare sub acţiunea
propriei greutăţi. O zecime din volumul icebergurilor se găseşte la suprafaţa apei, restul
aflându-se sub nivelul apei. Datorită curenţilor reci şi vântului se pot deplasa în perioada
sezonului rece până la latitudini mai scăzute: 40º latitudine nordică şi 36º latitudine
sudică. Densitatea lor este ceva mai mică decât a gheţii (0.917).

După formă, icebergurile pot fi:

 Cu aspect de cupolă (dom)- specifice emisferei sudice
 Tabulare- apar în emisfera sudică . Raportul dintre lungime şi înălţime este de
5/1. Grosimea lui poate depăşi 600 metri
 Colţuroase şi abrupte sunt specifice în emisfera nordică. Sunt foarte rezistente.
 Piramidale – apar în Atlanticul de Nord
 Icebergurile pot ajunge la dimensiuni foarte mari (300 km2).
Pentru navigaţie, observaţiile asupra suprafeţelor ocupate cu gheţuri şi iceberguri
se fac cu ajutorul staţiilor de radiolocaţie şi Patrulei Internaţionale a Gheţii ( Ice Patrol),
organism aparţinând Serviciului de Coastă al SUA.
Patrula Internatională a Gheţii acţionează în zona Atlanticului de Nord în
regiunile unde întâlnirea cu gheţuri este posibilă. Navele care trec prin aceste regiuni iau
legatura cu patrula anunţându-şi prezenţa în zonă şi comunicând drumul de urmat.
Patrula Gheţii detectează gheţurile emiţând avize pentru navigatori în care se dau
coordonatele punctelor ce formează zonele de pericol sau coordonatele gheţurilor.
Raportul trebuie să cuprindă: poziţia gheţurilor, mărimea şi forma lor, grosimea şi
temperatura apei la suprafaţă.
Toate navele trebuie să transmită raport meteorologic la intervale de 6 ore atunci când
se află în zone cu latitudini de 40º-50º şi longitudini de 20º-40º W. Aceste raporturi
cuprind :
- Poziţia, drumul şi viteza navei;
- vizibilitatea ( exprimată în Mm);
- temperatura aerului şi a apei;
- direcţia vântului ( în grade);
- viteza vântului ( în noduri).
La observaţiile asupra icebergurilor navele vor descrie forma şi mărimea acestora.

Tip iceberg H(m) L (m)

În devenire Sub 1 Sub 6
Mic 1-15 6-60
Mediu 16-45 61-120
Mare 46-75 121-220
Foarte mare Peste 75 Peste 220
 În zonele cu gheţuri trebuie să se navige cu viteză mică, porţile etanşe închise,
materiale pentru gaură de apă pregătite. Este indicat a se intrebuinţa nave de o construcţie
specială sau cel puţin nave care au o osatură întărită.
Zonele cu gheţuri sunt cele din apropierea cercurilor polare, Oceanul Îngheţat de
Nord, Marea Baltică , Marea Nordului, Atlanticul de Nord , mările Sudului.
Navigaţia în aceste zone presupune o atenţie deosebită din partea tuturor celor
implicaţi în menţinerea siguranţei navei prin:
1. sporirea numarului celor ce efectuează veghe pe comanda de navigaţie
2. folosirea tuturor mijloacelor pentru detectarea gheţurilor din timp
3. monitorizarea punctelor care prezintă pericol
4. reducerea vitezei navei la nivelul de siguranţă
5. menţinerea pe atenţiune a maşinii
6. pregătirea echipajului şi a materialelor pentru situaţii de urgenţă în cazul afectării
vitalităţii navei
Drumul urmat în aceste zone trebuie să fie ales după anumite consideraţii:
posibilităţile de penetrabilitate, existenţa fenomenului de maree în zona cu gheţuri,
pătrunderea în gheaţă trebuie să se facă la viteze mici şi sub vântul gheţii. La
desprinderea din gheţuri trebuie să se ferească elicea sau cârma.
Apropierea de un gheţar poate fi indicată de:
- scăderea temperaturii aerului şi apei cu 3º-4º ;
- scăderea salinităţii;
- norii joşi ( Stratus şi Stratocumulus) sunt iluminaţi la bază ;
- ziua , cand gheţarul nu se vede, cerul deasupra lui este luminat mai intens ca urmare a
reflexiei razelor solare
- noaptea, pe timpul cu lună, gheţarul poate fi identificat de la mare distanţă datorită
strălucirii gheţii
- pe timp de ceaţă gheţarii apar ca nişte siluete intunecate la o distanţă mică de navă ;
- apariţia unor zgomote produse de crăpăturile de gheaţă ;
- apariţia unor sloiuri mici, izolate, purtând pe ele animale ;
- sub vântul gheţarului marea este calmă
 La ocolirea unui gheţar se va ţine cont de faptul că volumul gheţarului de de-
asupra nivelului apei reprezintă 10% din volumul total şi deci mare parte din acesta este
imersat prezentând pericol pentru navigaţie. De asemenea, trebuie reţinut faptul că latura
dreaptă, de obicei, se continuă de aceeaşi manieră şi sub apă, ceea ce face această parte
propice efectuării depăşirii gheţarului.
 Mareele

Despre existenţa mareelor se ştia încă din secolul I d.C. dar explicaţia producerii
lor sub acţiunea forţelor de atracţie ale Lunii şi Soarelui a fost dată de Isaac Newton în
anul 1686 odată cu descoperirea Legii gravitaţiei universale. Aceasta precizează că :
“două corpuri se atrag reciproc cu o forţă proporţională cu produsul maselor lor şi
invers proporţională cu patratul distanţei dintre ele”.

Mareele sunt mişcări oscilatorii periodice ale apelor oceanice, în care, datorită
atracţiei lunare şi solare, fiecare particulă de apă se deplasează pe o orbită eliptică
determinând o mişcare de ridicare şi coborâre a apelor în larg şi de înaintare şi retragere
la ţărmurile joase.
Fenomenul de înaintare poartă numele de flux, maree înaltă sau apă înaltă.
Mişcarea de retragere se numeşte reflux, maree joasă sau apă joasă.
În larg nivelul creşte cu 2-3 m iar la ţărm nivelul poate creşte cu până la 19.6 m
(Canada- Baia Fundy). Dintre cei doi factori generatori (Luna şi Soarele), rolul mai
important îl deţine Luna, care este mai aproape de Pământ. Luna determină întotdeauna
momentul producerii mareelor joase şi înalte. Deşi este mult mai mare decât Luna,
Soarele se află atât de departe de Pământ încât forţa sa generatoare de maree reprezintă
numai 5/11 din cea a Lunii. Acţiunea Soarelui se resimte în modicarea amplitudinii
mareelor în diferite etape ale revoluţiei sinodice.
 Principalele elemente ale unei maree, ale căror variaţii sunt cele mai
semnificative, sunt:

- amplitudinea mareei: diferenţa de nivel între o maree înaltă şi o maree joasă;

- perioada mareei: intervalul de timp dintre două maree înalte sau două maree joase;
- durata mareei: intervalul dintre o maree înaltă şi o maree joasă; durata este egală cu
o jumătate de perioadă ( în cazul mareelor regulate)
- înălţimea mareei joase: diferenţa de nivel între nivelul mareei joase şi nivelul zero
al hărţii;
- înălţimea mareei înalte: diferenţa de nivel între nivelul mareei înalte şi nivelul zero
al hărţii;
Amplitudinea mareei variază în funcţie de distanţa dintre aştrii, de poziţia, de
declinaţia acestora şi de fazele Lunii.
 În funcţie de fazele Lunii:
Când Soarele, Pământul şi Luna se află la conjuncţie (Lună nouă ) sau la opoziţie
(Lună plină) se formează maree de sizigii.

P L S Conjuncţie

L P S Opoziţie
 În cazul mareelor de sizigii forţele de atracţie ale Lunii şi Soarelui sunt de acelaşi
sens. Unei maree înalte solare îi corespunde o maree înaltă lunară iar din compunerea
lor rezultă mareele de sizigii sau „ape vii” care au amplitudini neobişnuit de mari.
Ele au loc aproximativ de două ori pe lună, la un interval de 11 zile şi ¾.
Când unghiul pe care cei doi aştri îl fac faţă de poziţia Pământului este de 90º, caz
care se realizează la primul şi ultimul pătrar, unei maree înalte lunare îi corespunde o
maree joasă solară, rezultând o maree de amplitudine minimă numită maree de
cuadratură sau „apă moartă”. Forţa de atracţie a Lunii este echilibrată oarecum de
cea a Soarelui.
Faţă de mareea medie, mareea de sizigii este cu 20% mai mare iar mareea de
cuadratură este cu 20% mai mică.
Amplitudinea mareei scade de la Luna nouă la primul pătrar şi între Luna plină şi
ultimul pătrar şi creşte de la primul pătrar la Luna plină şi de la ultimul pătrar la Lună
nouă.
 În funcţie de declinaţia aştrilor:
Când declinaţia este egală cu zero, axa mare a elipsoidului de maree se
suprapune peste ecuatorul ceresc. În această situaţie mareele rezultate au aceeaşi
amplitudine la aceleaşi latitudini.
Când declinaţia este diferită de zero , la Ecuator şi la Poli mareele au aceleaşi
amplitudini dar de la Ecuator inegalitatea creşte până la latitudinea a cărei valoare este
egală cu declinaţia.
Când Luna se află pe orbita sa la punctul cel mai apropiat de Pământ- la perigeu-
forţa sa generatoare de maree este mult mai mare decât forţa medie şi se formează
mareele de perigeu, care au amplitudine cu 15-20% mai mare decât mareea medie.
Intervalul de timp de la un perigeu la altul este de aproximativ 27,5 zile.
Când Luna se situează în punctul cele mai îndepărtat de Pământ – la apogeu-
mareele rezultate, numite maree de apogeu, au amplitudini mai mici cu 20% decât
mareele medii.
Dacă mareele de perigeu se suprapun mareelor de sizigii, amplitudinea lor va fi
extrem de mare iar dacă mareele de cuadratură se suprapun mareelor de apogeu,
amplitudinea este extrem de mică.
La periheliu amplitudinea mareelor este mai mare cu 10% decât la afeliu.
Într-un interval de 24 h 50 min în majoritatea zonelor de pe Glob se produc două
maree înalte şi două maree joase.
În funcţie de înălţimea mareei, amplitudinea şi durat lor se poate face o clasificare
a mareelor:
1. maree semidiurne regulate: sunt specifice vestului Europei şi Americii de Nord
şi constau în două fluxuri şi două refluxuri egale ca amplitudine ;
2. maree semidiurne neregulate : se caracterizează prin două fluxuri şi două
refluxuri de amplitudini diferite. Apar în V SUA şi în arhipelagul Antilelor.
3. maree diurne: sunt determinate de inegalităţile diurne sub influenţa declinaţiei
aştrilor. Cuprind un flux şi un reflux. Pot fi întâlnite în Golful Mexic, Golful
Persic, Golful Aden, Golful Sf.Laurenţiu
4. maree mixte .În acest caz când declinaţia Lunii este mică se formează maree
semidiurne ( două fluxuri şi două refluxuri) iar când este mare doar un flux şi un
reflux( maree diurnă). Aceste maree apar pe coastele Australiei, în Estul Asiei şi
in insulele din Pacific

Fenomenul de maree se poate produce şi pe cursul inferior al unor fluvii fiind

cunoscut sub numele de „maree fluvială”.Uneori, datorită ridicării nivelului
oceanului, cursul inferior al unor fluvii este inundat rezultând estuare. La creşterea
mareei către mareea înaltă, la gura estuarului se formează un val care se propagă spre
interiorul fluviului. Acest val are o viteză cu atât mai mare cu cât apa este mai adâncă.
Formula de calcul a vitezei este v = 3.13* a ½ .Amplitudinea mareelor fluviale scade
 spre amonte datorită frecării de maluri şi de fundul albiei. Dacă malurile se apropie,
se produce o concentrare a energiei şi o creştere a amplitudinii.Unda de maree
fluvială produce un zgomot puternic şi pătrunde mult în interiorul continentului: 100
km Tamisa, 350 km la Huang He, 160 km la Gange.
Dacă curentul este destul de puterniciar apa din albia fluviului sau estuarului este
puţin adâncă , marea înaltă aflată în creştere rapidă poate înainta în amonte sub forma
unui perete de apă aproape verical, abrupt, înalt de câteva picioare denumit boră.
Fenomenul de maree fluvială este cunoscut în diferite zone de pe Glob sub
denumiri proprii: pe Amazon: pororoca – amplitudinea 800 cm, viteza=22 Nd. Unda
de maree pătrunde în interiorul continentului până la 250 Mm. Pe Sena este cunoscut
sub denumirea de „mascaret”.
Fenomenul mareic se produce la anumite ore în diferite puncte de pe suprafaţa
oceanului. Pe hărţile de navigaţie elementele de maree sunt reprezentate prin:
- linii cotidiale – izolinii ce unesc puncte în care mareea se produce la aceeaşi oră;
- puncte amfidromice – puncte către care se îndreaptă undele mareice într-o anumită
zonă
Atât mareea înaltă cât şi mareea joasă nu se produc exact când Luna este deasupra
meridianului locului, ci cu un oarecare decalaj în plus sau minus. Întârzierea producerii
fenomenului de maree faţă de momentul astronomic când ia naştere forţa generatoare
poartă numele de vârsta mareei. Ea este determinată de configuraţia coastei. La
mareele semidiurne vârsta mareei este intervalul de timp dintre momentul
conjuncţiei/opoziţiei şi apariţia mareei înalte. La mareele diurne, vârts mareei
reprezintă intervalul dintre momentul declinaţiei maxime a Lunii şi momentul apariţiei
mareei înalte.
Se mai definesc termenii de: maree teoretică = mareea care s-ar produce datorită
unor multiple forţe în cazul unui Pământ ipotetic sferic şi acoperit complet cu apă şi
maree efectivă = mareea influenţată de distribuţia neregulată a apei şi uscatului, de
adâncimea şi diferenţa de formă a reliefului submarin şi de configuraţia coastei. Cele
mai apropiate maree de cele teoretice se produc între 50ºlat S şi coastele Antarctidei.
Consecinţele mareelor:
- acţiunea de modificare a ţărmului datorită variaţiilor de nivel şi curenţilor pe care îi
provoacă
- rol de igienizare a unor zone semi-închise
- energie electrică obţinută în cadrul centralelor mareomotrice
- facilitează intrarea în porturi a navelor cu pescaj mare (Rotterdam , Hamburg,
Londra)
VALURILE

Valurile sunt unde cu mişcare oscilatorie periodică neregulată care se produc pe

suprafaţa mărilor şi lacurilor şi se propagă în suite.
Un val are următoarele elemente : creasta (linia cea mai înaltă situată deasupra
nivelului mediu), vârful (partea cea mai înaltă a crestei), flancurile (cele două pante
laterale)şi baza sau talpa (planul ce uneşte cele două adâncituri laterale). De asemenea,
un val se caracterizează prin: lungimea undei (distanţa pe orizontală între două creste),
înălţimea (distanţa pe verticală între linia de creastă şi baza valului), perioada (timpul
scurs între trecerea prin dreptul unui reper fix a două creste de val succesive), viteza de
propagare (distanţa parcursă de creasta de val în unitatea de timp) egală cu raportul
dintre lungimea valului şi perioadă, frecvenţa valurilor (numărul de valuri ce trec prin
dreptul unui reper în unitatea de timp), panta valului sau curbura (raportul dintre
înălţime şi lungimesau unghiul în raport cu orizontala) şi direcţia valului (exprimată în
raport cu punctele cardinale sau faţa de unele repere cum ar fi linia ţărmului).
Valurile ating înălţimi de 6-8 m în oceane la furtuni oboşnuite. În mări ele sunt
mult mai mici. În Oceanul Pacific valurile au atins înălţimi de 18 m şi lungimi de 400 m.
Ele afectează masa de apă până la adâncimi de 40-50 m.
Clasificarea valurilor se face după diferite criterii. Se pot identifica valuri libere
sau hule şi valuri forţate (produse sub acţiunea vânturilor sau a altor forţe generatoare de
energie cum sunt de exemplu cutremurele). Deosebim de asemenea valuri de larg ( se
produc în largul oceanului şi nu deplasează apa, particulele de apă descriind traiectorii
circulare) şi valuri litorale sau de translaţie (care deplasează apa). Fiecare dintre aceste
categorii prezintă mai multe subtipuri.
Valurile de vânt sunt cele mai răspândite. Valoarea înălţimii lor depinde de
direcţia vântului, de durata de acţiune a vântului, de relieful submarin şi de configuraţia
ţărmului.
Suprafeţele de apă care intră în mişcare de oscilaţie sub bătaia directă a vântului
se numesc arii generatoare. Iniţial apar pe suprafaţa apei mici ondulări apoi, la creşterea
intensităţii vântului, apar valurile propriu-zise cu apariţia de creste albe numite berbeci.
În ultima fază, rezultă fâşii de spumă în direcţia vântului.
Când adâncimea apei de sub val devine mai mică de jumătate din lungimea de
undă valul suferă unele modificări. Apare o diferenţă de fază între creasta valului şi talpa
acestuia. Viteza sa de propagare se reduce dinspre bază, creşte înălţimea, creşte panta sub
acţiunea valului din spate, creasta se deformează şi se apleacă înspre înainte către ţărm şi
se răstoarnă cu zgomot, fenomen cunoscut sub numele de deferlare.
Valurile uneori se pot sparge de o stâncă sau de un fund ridicat situat lângă ţărm.
Acestea poartă numele de brizanţi. Au dimensiuni mari şi pot fi întâlnite pe coastele
estice ale Australiei, în California şi Hawaii.
Topografia fundului submarin ca de altfel şi cea a ţărmului poate schimba direcţia
de propagare a crestei valurilor , orientându-le pe direcţii paralele cu izobatele, fenomen
numit refracţie. Acest fenomen produce o acumulare a energiei valurilor pe porţiunile
ridicate ale fundului (convergenţă) şi o divergenţă în zonele de golf.
La izbirea unui obstacol redus dar bine conturat, de tipul unei insule sau a unui
cap, valurile îşi modifică de asemenea direcţia iar fenomenul produs este cunoscut ca
difracţie.
După spargerea valurilor plaja este inundată de de o pânză de apă , mai înaltă
decât suprafaţa mării. Dacă plaja este mai înclinată, în urma fenomenului de deferlare
apare evidentă mişcarea de ridicare a apei formând jetul de mal, urmată apoi de mişcarea
de retragere. Succesiunea şi alternanţa acestor două mişcări poartă numele de swash,
termen de origine engleză. Când valurile vin oblice pe ţărm jetul de mal devine un curent
longitudinal care, concentrându-se, devine pe alocuri chiar mai puternic decât valul.
Atunci, se întoarce brusc şi puternic spre larg sub numele de curent de retur , cunoscut
pentru pericolul pe care îl reprezintă pentru înotători şi pentru forţa cu care smulge
materiale de pe plajă.
Valurile de vânt pot fi regulate, de furtună (neregulate, provenind din rafale
violente, cu creste scurte sau chiar retezate de vânt şi acoperite cu spumă) şi de spargere
sau răsturnare.
Hula reprezintă un tip de valuri caracterizat prin dimensiuni uniforme, ce
continuă să se manifeste şi după ce acţiunea vântului care le-a provocat încetează.
Valurile de hulă nu se sparg ca şi valurile de vânt. Depărtându-se de regiunea
generatoare, valurile de hulă cresc ca lungime şi perioadă dar scad în înălţime. În general
valurile de hulă au tendinţa de a se deplasa grupat sub forma unor sisteme în care valurile
componente au viteze asemănătoare. Lungimea acestor valuri poate fi până la 200 m iar
înălţimea de până la 4 m. Direcţia lor de propagare se modifică atunci când întâlnesc
funduri la adâncimi mici.

Valurile seismice iau naştere fie datorită prăbuşirii reliefului submarin fie în
urma cutremurelor.
Valurile rezultate în urma prăbuşirii se manifestă sub forma unui val unic, de
înălţime mică şi de lungime foarte mare.
Valurile produse de cutremure sunt numite şi tsunami. Ele pot fi determinate şi de
explozia unui vulcan submarin. Din epicentru mişcarea apei se transmite pe verticală la
suprafaţa apei iar de aici concentric în toate direcţiile. Sunt valuri cu lungimi mari de
undă.Viteza lor poate atinge chiar şi 700 km/h iar înălţimile ajung la 30 m. Această
situaţie este specifică îndeosebi mărilor adânci şi corespunde unor valori mai reduse ale
lungimii. Efectul acestor valuri este distrugător. Energia cea mai mare se manifestă la
primul val format, care este şi cel mai înalt. Perioada de formare variază între 10 şi 40
minute. Valurile tsunami parcurg distanţe foarte mari ( uneori chiar 1/3 din Pacific a
resimţit efectul manifestărilor lor).

Valurile anemobarice sau staţionare sunt cunoscute sub denumirea de seişe.

Seişele sunt fenomene de oscilaţii periodice (amortizate sau întreţinute)ale
nivelului mării, provocate de o serie de cauze cum ar fi începerea bruscă, încetarea bruscă
sau variaţia bruscă a direcţiei vântului, trecerea unor cicloane sau a fronturilor
atmosferice printr-o anumită zonă.
Denivelările produse de seişe la suprafaţa apei ating până la 1,5 - 2 m, existând
un aliniament mediu de întâlnire unde suprafaţa apei nu oscilează: punct/linie nodală.
După egalizarea presiunii de deasupra oscilaţiile pot continua 8-14 ore. În Marea Neagră
seişele se manifestă prin mişcarea de pendulare a masei de apă de la un ţărm la altul,
efctul fiind asemănător mareelor.
 Valurile interioare se formează în mările arctice atunci când peste apa rece şi
sărată a oceanului se deplasează apa dulce şi mai caldă din fluvii. La zona de contact se
formează valuri a căror creastă coincide cu talpa valului de vântde deasupra.
Valurile navei sunt oblice, fac un unghi de 10º-20º faţă de axul navei. Depind de
viteza navei, de profilul ei, de agitaţia mării. Sunt cunoscute şi sub denumirea de siaj şi
intră în categoria valurilor produse artificial.

Acţiunea valurilor influenţează:

- buna stare de navigabilitate, prin afectarea stării fizice şi tehnice a navei ;
- starea amarajului şi a mărfurilor la bordul navei ;
- starea psihică a echipajului supus unor condiţii de viaţă deosebite ;
- viteza de deplasare a navei şi consumul de combustibil- în sensul scăderii vitezei şi
creşterii consumului ;
- stabilitatea navei şi apariţia pericolului de răsturnare ;
- guvernarea navei cu efect direct asupra creşterii distanţei parcurse de navă ;
- deriva navei.
Direcţia valurilor faţă de direcţia de deplasare a navei poate influenţa mai putin
creşterea vitezei în schimb contribuie substanţial la scăderea ei ( în situatia valurilor de
prova) sau la deriva navei (valul de travers)
Viteza navei influenţează decisiv eficienţa unui transport pe mare. Cu cât vitezele
de deplasare sunt mai mari, cu atât timpul de traversadă scade [dar de cele mai multe ori
aceste câstiguri de timp sunt contrabalansate de consumuri mari de combustibil]. În
consecinţă armatorul navei va decide care este regimul de viteză dorit si anume:
- viteza economică pentru parcurgerea distanţei de traversadă astfel încât să obţină
eficienţă maximă
- viteza maximă în cazul în care din motive oarecare doreşte ca nava să ajungă la
destinaţie la o anumită dată (data de ajungere in port, prognoze nefavorabile ale stării
vremii ).
 Vânt H(m) L(m) Perioada

º Beaufort m/s (s)

1 2-3 0.25 ≤10 2-3

5 10 2.5 40 5

7 16 5 85 7.5

10 25 11 285 13

11 ≥27 ≥12 400 16

Tabel : Caracteristici maxime ale valurilor marine

Curenţii marini

Apele Oceanului Planetar se află într-o continuă mişcare; nivelul lor înregistrând
oscilaţii .
Curenţii marini reprezintă mişcări de translaţie constând în deplasarea
individualizată a unor mase de apă în ocean sau în mare sub impulsul vântului, mareelor,
diferenţelor de salinitate, de densitate sau de nivel.
Studiul curenţilor marini şi oceanici prezintă o importanţă teoretică şi practică atât
pentru navigaţie cât şi pentru climatologie.
Mecanismul formării acestor curenţi este complex, în afară de factorii generatori
intervenind la definirea caracteristicilor lor şi factori modificatori: forţa Coriolis (datorată
mişcării de rotaţie a Pământului şi care acţionează asupra direcţiei curenţilor) şi forţa de
frecare ( care modifică viteza curenţilor).
Se cunoaşte faptul că în zona intertropicală razele Soarelui cad aproape
perpendicular. Ele încălzesc suprafaţa apelor oceanice din zonă, contribuind la mărirea
volumului acestora. Nivelul apei creşte în această situaţie cu câţiva centimetri. Situaţia
inversă se înregistrează în zonele polare şi subpolare unde fluxul radiativ solar este mult
diminuat. Din această cauză apa este mai rece, volumul ei este mai redus şi implicit şi
nivelul scade cu câţiva centimetri. Datorită acestei mici diferenţe de nivel create, apele
din zona intertropicală migrează către latitudinile mari iar apele reci de aici înaintează la
adâncime spre Ecuator. Mişcarea de rotaţie a Pământului, cu viteze mari (1 600 km/h) la
Ecuator şi din ce în ce mai scăzute către poli, induce o inerţie a maselor de apă care au
tendinţa de a rămâne mai în urmă şi de a se „îngrămădi” în lungul ţărmurilor vestice ale
continentelor.
Alizeele, cele mai constante vânturi de pe glob, suflă din direcţie NE-ică în
emisfera nordică şi din direcţie SE-ică în emisfera sudică. Ele sunt abătute de la direcţia
perpendiculară pe tropice (a gradientului baric) datorită efectului forţei Coriolis. Mişcarea
lor continuă şi constantă deplasează spre vest masele de apă concentrate în lungul
ţărmurilor vestice ale continentelor şi dă naştere la doi curenţi ecuatoriali, câte unul
pentru fiecare emisferă. La contactul cu suprafeţele de uscat, cei doi curenţi se divizează
în două ramuri. Ramura principală, considerată a fi cea de nord pentru emisfera boreală şi
cea de sud pentru curentul ecuatorial din emisfera australă, este abătută de forţa Coriolis
(spre NE respectiv SE) apoi, la latitudini medii, de către vânturile de vest. În acest fel, în
ambele emisfere curenţii ajung să aibă direcţia V-E. Circuitul lor este închis de curenţii
reci formaţi de apele ce se deplasează dinspre poli la adâncime.
Ramurile secundare ale curenţilor ecuatoriali formează un circuit mai restrâns,
numit Curent Ecuatorial Contrar care este un curent de compensaţie menit să
restabilească nivelul apelor oceanice pe ţărmurile de vest ale continentelor.

Caracteristicile şi distribuţia principalilor curenţi oceanici în bazinul

Oceanului Atlantic

În emisfera nordică se formează Curentul Ecuatorial de Nord. Acesta se desparte

în două ramuri: Curentul Antilelor (ce scaldă insulele din estul Mării Caraibelor) şi
Curentul Caraibelor, care se prelungeşte apoi cu ramura numită Curentul Floridei, ce
acţionează în vestul Golfului Mexic.
Prin unirea curenţilor Floridei şi Antilelor ia naştere cel mai reprezentativ curent
al Atlanticului de Nord- Curentul Golfului /Gulf-Stream. Acesta este un curent cald
(apele transportate au temperaturi de 20º-25º), de dimensiuni impresionante. Lăţimea sa
este de circa 500 km, viteza medie de 10 km/h iar debitul de apă antrenată este de 100
milioane m3 /s (valoare de 100 de ori mai mare decât debitul cumulat al apelor curgătoare
de pe Glob).
Gulf Stream nu scaldă direct ţărmurile Americii deşi curge în lungul lor; între
apele sale şi ţărm există întotdeauna o fâşie de apă mai rece . La latitudinea New York-
ului şi Boston-ului diferenţa de temperatură între apele curentului şi cele din apropierea
ţărmului ajunge în timpul iernii la 12º-15º .De la această latitudine direcţia curentului este
de la vest la est iar în sud-estul insulei Terra Nova, la longitudinea de aproximativ 40º W
Curentul Golfului dispare şi se desparte apoi într-un evantai de curenţi. El se prelungeşte
cu Curentul Atlanticului de Nord . Dincolo de paralela de 60º Curentul Atlanticului de
Nord începe să se ramifice spre dreapta ( datorită forţei Coriolis) şi spre stânga ( din
cauza reliefului fundului mării) rezultând curenţii secundari Irminger, Norvegiei şi
Curentul Capului Nord. În dreptul insulei Terra Nova apele curentului cald al Golfului
întâlnesc apele reci ale Curentului Labradorului, ce se deplasează dinspre nord dintre
insulele Groenlanda şi Labrador. Diferenţa de temperatură dintre cei doi curenţi este de
aproximativ 20º. Regiunea Terra Nova este cunoscută pentru ceţurile sale frecvente şi
prin aceea de a fi considerată principala zonă piscicolă de pe Glob. Datorită variaţiilor
bruşte termice şi de salinitate organismele planctonice mor iar populaţiile piscicole
găsesc resurse considerabile de hrană.
La scară mai redusă se petrece şi întâlnirea dintre apele calde ale Curentului
Irminger cu apele reci ale Curentului Groenlandei. Apele reci ale curenţilor Labradorului
şi Groenlandei pătrund pe sub apele mai calde ale Atlanticului de Nord şi reapar pe
coastele vestice ale Africii de Nord unde se formează Curentul Canarelor care înaintează
spre sud şi închid circuitul nord-atlantic, apărând ca un curent de compensaţie.
În Atlanticul de Sud se remarcă existenţa aceluiaşi Curent Ecuatorial, de această
dată de Sud. Acesta înaintează de pe ţărmurile Africii către vest iar pe ţărmurile din sud-
estul Braziliei se desparte în două ramuri. Ramura secundară este Curentul
Guyanelor.Ramura principală, care se îndreaptă spre sud este cunoscută sub denumirea
de Curentul Braziliei. Sub acţiunea forţei Coriolis este abătut treptat spre SE iar la
întâlnirea cu apele reci ale Curentului Falkland formează Curentul Atlanticului de Sud
sau Curentul Vânturilor de Vest . Circuitul este închis de curentul rece al Benguelei sau al
Angolei , ale cărui ape sunt cu 5-10º mai reci decât cele din jur.
 Caracteristicile şi distribuţia principalilor curenţi oceanici în bazinul
Oceanului Pacific

Ca şi în cazul Oceanului Atlantic se remarcă prezenţa celor doi curenţi ecuatoriali,

formaţi sub influenţa alizeelor.
În Pacificul de Nord Curentul Ecuatorial de Nord, ale cărui ape au temperaturi de
peste 25ºC, porneşte de pe ţărmurile vestice ale Americii Centrale şi traversează Pacificul
până în dreptul costelor estice ale insulelor Filipine, unde se împarte în două ramuri.
Ramura sudică, secundară, formează împreună cu ramura de nord a Curentului Ecuatorial
de Sud Contracurentul Ecuatorial. Ramura principală străbate partea de vest a Pacificului
de Nord cunoscută fiind sub numele de Kuro-Shio („curentul cald”-în japoneză). Apele
lui au 23º-25ºC şi scaldă ţărmurile sud-estice şi răsăritene ale Japoniei, influenţând
favorabil clima zonei. Vânturile de vest abat traiectul acestui curent, transformându-l în
unul ce traversează pe direcţia V-E Pacificul la nivelul paralelei de 40º N sub numele de
Curentul Pacificului de Nord. Acesta se împarte la rândul său în două ramuri: spre N
Curentul Alaskăi (un curent cald cu temperaturi cu 8-10º mai mari decât ale apelor din
jur) iar spre S Curentul Californiei. Acesta din urmă, deşi iniţial este un curent cald,
deplasându-se spre S în apele mult mai calde ale oceanului, se manifestă pe costele
Californiei şi Mexicului ca un curent rece, de compensaţie, cu temperaturi cu 5º-8º mai
reduse decât ale apelor din jur. Un alt curent rece acţionează în NV-ul bazinului,
începând de la insulele Kurile. Este numit Oya-Shio („curentul rece”) şi are temperaturi
de 10-12ºC. La întâlnirea lui cu curentul cald Kuro-Shio favorizează dezvoltarea unei
zone active de pescuit.
În Pacificul de Sud acţionează Curentul Ecuatorial de Sud ce ia naştere în zona
insulelor Galapagos şi străbate Oceanul Pacific de la est la vest până la insulele Solomon.
Aici, din curentul central se separă două ramuri: Curentul Australiei de Est (cald, 25-
28ºC) care se deplasează iniţial spre sud iar iar apoi spre est şi NE. Vânturile de vest abat
traiectoria sa astfel că la nivelul paralelei de 40º S se va deplasa spre E sub numele de
Curentul Pacificului de Sud sau Curentul Vânturilor de Vest. La atingerea ţărmurilor
Americii de Sud, curentul se va îndrepta către nord sub forma unui curent rece (14º-16ºC)
numit Curentul Perului sau Humboldt.
 Sub Contracurentul Ecuatorial la adâncimea de 150 m există un curent cald de
adâncime numit curentul Cromwell. Acesta are o lungime de crca 200 km şi o lăţime de
450 km. Când curentul acesta pătrunde peste curentul Perului, numeroase specii de
vieţuitoare marine mor ( situaţia corespunde perioadelor de manifestare ale fenomenului
El Nino).

Caracteristicile şi distribuţia principalilor curenţi oceanici în bazinul

Oceanului Indian

În Oceanul Indian, datorită influenţei circulaţiei musonice dar şi datorită prezenţei

peninsulei India care nu permite comunicarea directă între Golful Bengal şi Marea
Arabiei, modul de manifestare a circuitelor de curenţi este diferit şi mai complex.
Deosebim pentru Oceanul Indian de Nord o schemă de manifestare a curenţilor pentru
sezonul de vară şi alta pentru sezonul de iarnă.În sezonul cald musonul de vară care suflă
dinspre sud şi SE imprimă curenţilor oceanici o direcţie în sensul acelor de ceasornic ir în
timpul sezonului rece direcţia de deplasare este în sens invers acelor de ceasornic.
În emisfera sudică datorită influenţei musonice Curentul Ecuatorial de Sud se
deplasează până la latitudinea de 20ºS. El înaintează din NW Australiei până în
Madagascar (E-W). De aici se divizează în două ramuri: Curentul Madagascarului (N-S)
şi Curentul Mozambicului (ce se deplasează prin strâmtoarea cu acelaşi nume).
Curentul Acelor apare în prelungirea Curentului Mozambicului iar în zona
insulelor Prinţul Edward şi Crozet se uneşte cu curentul Madagascarului rezultând
Curentul Indian de Sud. Acesta se deplasează sub acţiunea vânturilor de vest şi cu
aportul de ape reci din zona Antarcticii ajunge pe ţărmurile vestice ale Australiei cu
valori de temperatură de 15-17ºC.
Circuitul este închis de Curentul Australiei de vest (rece). Ca şi ceilalţi curenţi
reci întreţine condiţii de uscăciune .
Observaţii meteorologice efectuate la bordul navei şi corelarea acestora
cu mesajele şi informaţiile meteorologice primite de la staţiile de coastă

De la bordul navei se efectuează observaţii asupra norilor, presiunii atmosferice,

păsărilor din preajma întinderilor de ape, cetaceelor, ciclonilor tropicali, depunerilor de
gheaţă precum şi asupra icebergurilor.

1. NORII
2.
Primul indiciu al schimbării vremii îl constituie formaţiunile noroase, forma,
înălţimea, succesiunea genurilor de nori care constituie o mare probabilitate pentru a face
o apreciere asupra evoluţiti vremii. Apariţia formaţiunilor noroase nu se coreleayă mereu
cu presiunea atmosferică înregistrată în permanenţă. Aceste formaţiuni noroase pot
preceda modificările de presiune cu 24-48 ore. Navigatorii pot observa formaţiunile
noroase şi le pot corela cu mesajele meteo recepţionate de la staţiile de coastă şi de la
navele din zonă. În situaţia în care zonele de navigaţie nu intră sub supravegherea
meteorologică, informaţiile navigatorilor şi cele de la nave constituie sursa principală
pentru a estima starea vremii. Când există dubii asupra formaţiunilor noroase, navigatorii
pot consulta atlasul de nori, care prin imagini ilustrate şi explicaţii pot contribui la
elaborarea unei prognoze pe termen scurt.

2. PRESIUNEA ATMOSFERICĂ
O deosebită atenţie se acordă modificărilor înregistrate în timp de presiunea
atmosferică, valorile exacte ale modificărilor urmând a fi determinate prin efectuarea
corecţiilor (instrumentale) şi reducerea presiunii la nivelul mării. Este necesar ca valorile
obţinute să fie comparate cu cele trecute în jurnalul de bord precum şi cu barograma care
stabileşte tendinţa presiunii atmosferice pe timp de 24 de ore sau de o săptămână.
 După înregistrările efectuate, presiunea poate fi staţionară, în creştere sau scădere.
În funcţie de variaţiile presiunii, navigatorii pot trage anumite concluzii sau pot
face interpretări în raport cu valorile lunare multianuale ale presiunii atmosferice în
funcţie de latitudinea locului.
a) Menţinerea presiunii atmosferice la o valoare ridicată sau o creştere uşoară dar
continuă pot duce la concluzia că în zona respectivă se află o formă barică
anticiclonică, deci o vreme stabilă cu vânt slab.
b) Când presiunea atmosferică este cu 4 mb mai mare decât cea normală, atunci
vremea pentru următoarele 12 ore rămâne bună. Dacă presiunea a crescut cu 8
mb faţă de presiunea normală, se prevede ca în următoarele 24-48 de ore
vremea să rămână aceeaşi (bună). La creşterea mai accentuată a presiunii când
nava se găseşte la latitudini mai mari se poate spune că în zona respectivă va
pătrunde o masă de aer rece care atrage după sine scăderi mari ale
temperaturii şi apariţia unor precipitaţii sau uneori chiar gheaţă pe mare.
Creşterea rapidă a presiunii atmosferice face pe navigatori să tragă concluzia
că zona respectivă va fi afectată de un front rece, însoţit de toate fenomenele
care îi aparţin. Se spune că fronturile reci sunt însoţite de grenuri puternice
care se manifestă cu 100-200 mile marine în faţa frontului. (Grenul = un oraj
însoţit de averse pe ploaie şi vânturi puternice).
c) Când presiunea atmosferică are o valoare mai scăzută decât cea normală sau
este în scădere uşoară înseamnă că nava se apropie de zona afectată de o
depresiune (formă barică ciclonică).
Zona afectată de această depresiune suferă o înrăutăţire a vremii din toate
punctele de vedere (precipitaţii, intensificări de vânt, scăderi de temperatură,
vizibilitate etc).
Când presiunea scade accentuat înseamnă că zona respectivă va fi influenţată
de un front atmosferic cald aparţinând unei depresiuni extratropicale sau
tropicale, fapt ce impune navigatorilor să facă observaţii asupra succesiunii
formaţiunilor noroase. În această situaţie apar modificări în direcţia şi viteza
vântului precum şi asupra înălţimii valurilor (HULA marină=ondularea
valurilor datorită vântului).
3.PĂSĂRILE

Pot sa aducă navigatorilor, prin modul lor de manifestare, unele aprecieri privind
starea vremii. Atunci când pescăruşii se retrag spre coastă, ei prevestesc o înrăutăţire a
stării mării. Aşezarea pescăruşilor pe suprafaţa mării, chiar atunci când este agitată,
prevesteşte îmbunătăţirea vremii, reducerea înălţimii valurilor şi a vitezei vântului.
Retragerea spre adâncimi a bancurilor de peşti de la suprafaţa apei constituie un indiciu
de înrăutăţire a timpului. Delfinii care se îndepărtează de coastă făcând sărituri deasupra
apei prevestesc vânt puternic din direcţia spre care ei se îndreaptă.

4.CICLONII TROPICALI

Se caracterizează prin apariţia unei hule lungi care se propagă din altă direcţie
decât cea care bate vântul, făcându-se simţită uneori cu multe zile înainte de furtună.
În cazul ciclonilor tropicali violenţi se produce o hulă până la 1000 mile marine
faţă de centrul ciclonului.
Apariţia Ci, Cs indică apropierea ciclonului tropical. De regulă sunt însoţiţi de
halouri solare sau lunare, iar la răsăritul şi apusul soarelui apar pe cer zone colorate în
roşu arămiu. Apropierea unui ciclon tropical se resimte prin schimbarea anormală a
direcţiei vântului, creşterea intensităţii acestuia şi creşterea umezelii aerului. Când centrul
ciclonului tropical se află la peste 1000 mile marine de navă, barometrul indică o creştere
uşoară a presiunii atmosferice şi pe cer apar nori Cumulus (destul de destrămaţi).
Când centrul ciclonului se află la 500-1000 Mm, presiunea începe să scadă uşor,
cu 2-3 mb/zi iar pe cer apar numeroşi nori Cumulonimbus.
Când centrul ciclonului este la 300-500 mm de navă apar nori Cirrus în benzi
convergente către punctul dinspre care se apropie furtuna. Când presiunea atmosferică
scade cu 5 mb este evident că un ciclon tropical evoluează în regiune. În această situaţie
trebuiesc luate măsuri pentru a evita pe cât posibil furtuna ( se va schimba de drum ).
Când presiunea scade foarte rapid este un semn că nava se află în apropierea
nucleului ciclonului. La o distanţă de 100-200 Mm de centrul ciclonului cerul se
întunecă, scade luminozitatea şi vizibilitatea orizontală iar presiunea atmosferică poate
scădea cu până la 25 mb/h. Marea devine foarte agitată, cu valuri cu înălţimi enorme. În
zona respectivă predomină norii Cumulonimbus ce dau averse puternice însoţite de
dscărcări electrice şi formează un zid/perete de nori denşi, negri, în jurul ochiului furtunii.
Când centrul furtunii se apropie tot mai tare de navă ploile devin torenţiale iar vântul se
intensifică, putând să atingă în rafale viteze de 300 km/h.
În ochiul ciclonului (vortex) vântul scade brusc, ploile încetează, cerul se
înseninează, presiunea înregistrează valoarea minimă iar marea este confuză, cu valuri
enorme venind din toate direcţiile.
Un alt indiciu al apropierii ciclonilor tropicali îl constituie apariţia descărcărilor
electrice. Acestea se produc cu o frecvenţă foarte mare (800/min) şi pot fi observate de la
distanţe de sute de mile marine. Când centrul ciclonului se apropie se aud tunetele care se
succed aproape continuu. Fenomenele electrice aferente ciclonilor tropicali afectează
transmisiile radio, apărând paraziţi electrici, cu atât mai intenşi cu cât se apropie furtuna,
scăzând ca intensitate după ce momentul acesteia a fost depăşit.
Cu ajutorului radarului pot fi identificate de la distanţe de până la 100 Mm
vortexul şi zona ploilor continue. Acest lucru nu salvează prea mult pătrunderea navei în
ciclon întrucât distanţa de depistare şi observare este destul de mică iar vântul
înregistrează deja forţa 10-12 pe scara Beaufort.Totuşi, cunoaşterea poziţiei centrului şi a
traiectoriei lui de deplasare permit navelor să efectueze manevre de evitare a semicercului
periculos al furtunii.

5. DEPUNERILE DE GHEAŢĂ
În anumite situaţii, depunerile de gheaţă pe punţile şi suprastructurile navei,
corelate şi cu starea de agitaţie accentuată a mării, pot afecta stabilitatea navei. Este
necesar să se cunoască care sunt condiţiile care determină aceste depuneri.
Din punct de vedere al temperaturii aerului, valorile mai mici decât temperatura
punctului de îngheţ al apei de mare sunt favorabile producerii acumulărilor de gheaţă.
Punctul de îngheţ al apei de mare depinde de salinitatea acesteia şi se situează în jurul
valorii de -2 ºC ( corespunzător unei salinităţi medii de 35 0/00 a apei de la suprafaţa
oceanelor) putând să crească până la -1ºC la valori mai mici ale salinităţii.
 Gheaţa se depune atât pe vreme ceţoasă şi friguroasă, în situaţiile când cad
precipitaţii care îngheaţă dar mai ales în cazurile în care îngheaţă apa pulverizată de
vânturi puternice şi valuri.
Depunerile de gheaţă cresc pe măsură ce vântul se intensifică depăşind forţa 6
S/B, pe măsură ce temperatura aerului scade sub -2ºC şi temperatura de la suprafaţa apei
este mai scăzută şi mai depind de viteza şi de drumul navei.
Este de preferat ca navele să părasească rapid zonele cu favorabilitate pentru
depuneri de gheaţă, să se pună la adăpost până la îmbunătăţirea condiţiilor sau să ţină
drum la capă cu viteză redusă şi sa îndepărteze gheaţa depusă.

6. ICEBERGURILE SAU GHEŢARII PLUTITORI

Apariţia lor de datorează despriderii unor unor blocuri uriaşe din gheţarii
continentali din cauza variaţiilor mari de temperatură, a eroziunii exercitate de valurile şi
curenţii marini, a vânturilor, cutremurelor etc. Aceste blocuri sunt transportate în derivă
pe mare de curenţi şi de vânt. Datorită densităţii gheţii de origine continentală cea mai
mare parte (7/8 sau 5/6) din volumul acestora este sub apă.
Se citează în literatura de specialitate dimensiunile celui mai mare gheţar plutitor,
observat în emisfera sudică : lungime de 7 Mm, lăţime de 3.5 Mm.
În emisfera nordică, într-o zonă navigabilă, s-a observat un gheţar de 517 m lungime şi
înălţime de 80 m deasupra apei. În emisfera sudică s-a observat o calotă cu lungime de
350 km şi lăţime de 60 km.
Icebergurile sunt deosebit de periculoase pentru siguranţa navigaţiei deoarece
coliziunea lor cu navele duce în marea majoritate a cazurilor la scufundarea acestora.
După tragedia scufundării Titanicului, în anul 1913 a fost înfiinţat un organism de
cooperare internaţională privind serviciul de cercetare a gheţii. Rolul său constă în
determinarea poziţiei gheţerilor, a direcţiei şi vitezei lor de deplasare şi de transmitere a
informaţiilor către toate navele şi serviciile de coastă. Din anul 1960 acest serviciu a fost
denumit ”International Ice Patrol” şi se ocupă cu supravegherea arealului cuprins între 39
şi 49 º latitudine nordică şi 42 şi 60 º longitudine vestică în perioada februarie-iunie.
Navele aflate în regiunea mai sus amintită au obligaţia de a transmite autorităţii
din 6 în 6 ore informaţii asupra poziţie navei, drumului ei, vitezei de deplasare,
vizibilităţii, temperaturii apei şi aerului, direcţiei şi vitezei vântului. În caz contrar,
comandanţii sunt sancţionaţi în primul port de escală.

Prevederea vremii la bordul navei

Informaţiile despre elementele meteorologice asupra cărora se efectuează

observaţii la bordul trebuiesc corelate cu caracteristicile climatice ale zonei geografice pe
care o strabate nava. Orice creştere sau scădere peste normalul zonei respective a
valorilor unui element atrage dupa sine modificarea si a altor parametri meteorologici.
Presiunea reprezintă un element ale cărui variaţii au un rol determinant în
evoluţia condiţiilor de vreme.La bordul oricărei nave există în dotare cel puţin un
barometru aneroid (metalic) şi un barograf. La întocmirea prognozelor se ţine cont de o
serie de particularităţi ale evoluţiei formelor reliefului baric.
O creştere progresivă şi de durată a presiunii este un indiciu de vreme bună iar o
scădere progresivă şi de durată indică o înrăutaţire a vremii. Orice variaţie neobişnuită, cu
excepţia variaţiilor diurne de la tropice, constituie un semnal de atenţie.
Vremea rea este anunţată de o serie de reguli de bază în observaţia
meteorologică:
 Schimbarea vizibilităţii datorită evaporaţiei într-o zonă în care aceasta este în mod
obişnuit bună
 Mişcarea vizibilă a norilor în sens opus vântului de la sol, semn al apropierii
rapide a unui front rece , cu vânt puternic şi precipitaţii
  Deplasarea perpendiculară a doua straturi de nori inferiori, însoţită de vânt
puternic
 Direcţia de deplasarea a norilor este abătută spre dreapta faţă de direcţia vântului
de la sol
 Ploaia sau ninsoarea intensă dimineaţa, însoţită de vânt puternic
 Apariţia unei hule mari din direcţie diferită de cea a valurilor
 O vizibilitate neobişnuit de bună, însoţită de fenomenul de miraj-fata morgana
(aceasta indică o variaţie a gradientului termic vertical în stratele inferioare ale
atmosferei)
 Creşterea temperaturii seara şi noaptea , indiciu al înrăutăţirii vremii în
următoarele 6-12 ore
Vremea bună sau îmbunătăţirea acesteia au la rândul lor o serie de semne:
 Cer senin şi vânt slab seara
 Direcţia de deplasarea a norilor este abătută spre stânga faţă de direcţia vântului
de la sol
 Intensificarea vântului după o ploaie de lungă durată
 Ploaia puternică noaptea cu vânt slab
 Scăderea vântului în intensitate şi girarea lui la dreapta
 Scăderea gradului de agitaţie a mării
 Colorarea cerului în nuanţe roze şi aurii la crepuscul
 Destrămarea spre seră a norilor Cumulus formaţi în timpul zilei
 Deformarea discului lunar şi solar la răsărit şi la apus
 Scintilaţia în lumină verde a stelelor

Asigurarea meteorologică şi hidrologică pentru navigaţie

Aceasta cuprinde informarea asupra stării reale a vremii dîndu-se date despre
presiune, direcţia vântului, viteza vântului, temperatura aerului , umezeala relativă,
nebulozitatea, vizibilitatea, starea de agitaţie a mării, temperatura apei la suprafaţă.
 De asemenea, asigurarea face avertizări asupra fenomenelor periculoase. Sunt
considerate situaţii de alertă cele în care : viteza vântului depăşeşte 11 m/s, starea mării
depăşeşte gradul 5 pe scara Beaufort, vizibilitatea este sub 3 cabluri, averse puternice.
Observaţiile la bordul navei se fac cu ajutorul aparaturii de la bord, se înscriu în
jurnalul de bord, se transmit sau se recepţionează la staţiile specializate.
Dată fiind importanţa cunoaşterii caracteristicilor vremii în zona în care urmează
să navige nava, recepţionarea prin radio de la staţiile centralizatoare de către nave a
mesajelor meteorologice prezintă un real interes.
Mesajele pot fi codificate sau în clar în limba engleză. Cele codificate presupun
alocarea unui timp mai lung pentru decodificare dar sunt mult mai detaliate şi contribuie
la o mai bună cunoaştere a situaţiei meteorologice. Cele în clarajută la interpretarea mai
precisă a hărţilor sinoptice. În concluzie, este utilaă recepţionarea ambelor tipuri de
mesaje.
Principalele coduri folosite sunt:
 Codul SHIP ( date asupra condiţiilor meteorologice de la o navă)
 Codul MAFOR (Maritime Forecast-prognoze asupra unui sector sau raion)
 Codul IAC FLEET
 Codurile BATHY şi TESAC- se referă la temperatură şi salinitate şi curenţii din
domeniul marin la anumite adâncimi
 Codul SEMET- în clar, valorile elementelor sunt transmise într-o ordine
prestabilită