Pic-Pic și Pica-Pica de Liliana Trăznea

Stăteam ieri în fotoliul meu năzdrăvan și priveam afară cerul care începuse să fie negru ca…
vârful creionului. Deodată în geam, răsună un ciocănit. Pic, pic,  pica, pica, pica. Mă uit, mă
apropii de geam, gândind că nu l-am închis bine, și ce să vedeți, pe sticla ferestrei două picături
de ploaie cum nu mai văzusem. Earu cât o alună și mă priveau cu ochii mici, strălucitori.
- Deschide-ne uite să-ți dăm o veste bună, strigară ele. Am deschis fereastra, și picăturile de
ploaie săriră pe mâna mea. Un băiețel și o fetiță, mici cât un degetar și lucioși ca sticla.
-Mă numesc Pic-Pic, spuse băiatul înclinându-se.
-Iar eu, Pica-Pica, sora lui, adăugă fetița, și am venit să te înveselim cu o poveste.
-Voi știți să spuneți povești pentru copii? i-am întrebat eu.
-Desigur, o poveste adevărată despre Pic-Pic și Pica-Pica, adică despre noi.
Și iată ce mi-au povestit:
-Noi picurii și picăturile de ploaie suntem atât de mulț încât nimeni nu ne-a putut număra
vreodată. Locuința noastră e sus în împărăția cerurilor, unde ne jucăm cu vântul. Oamenii se uită
la cer și spun: Uite, se aleargă norii a ploaie. De acolo de sus  noi vedem ce e pe pământ: cum
arată o floare, un pom, un spic de grâu. Și într-o bună zi, când întâlnim un curent de aer rece,
coborâm pe pământ. La început câteva și în urmă pornim cu toate. Ajunse pe pământ fiecare se
apucă de treabă. Unele udă o floare a soarelui, altele poposesc pe acoperișuri și le spală de praf,
altele merg pe pământ și fac să crească izvoarele care n-au putere să tâșnească, iar altele cresc
apele râurilor ce învârt roțile turbinei de la hidrocentrală. Se întâmplă ca unele dintre picături să
cadă pe un foc sau să fie înghițite de vrăbiuța însetată. Și  cât bine fac semănăturilor de pe
pâmânt, florilor din grădină, râurilor de munte, ba chiar și orașelor prăfuite și arse de soarele
verii. Iată câtă treabă fac Pic-Pic și Pica-Pica, stropi lucitori de ploaie… De bucurie că am auzit o
poveste așa de interesantă, am vrut să-i sărut, dar… ce să vedeți, pe mâna mea nu erau decât
două urme mici de apă. Pic-Pic și Pica-Pica, iar pe geamul ud de ploaie începu să joace o rază de
soare. Trecuse deci ploaia și… cei doi musafiri or fi fost numai o părere. Mi se pare că și de data
asta fotoliul meu, năzdrăvan, în care m-am gândit cât a plouat, cât de mult ajută stropii de ploaie
pe pământ.