21 Iunie REPERE PE DRUMUL VIETII MELE Pt. Tipograf PDF

DAN LIVIU STOICESCU
REPERE PE DRUMUL VIETII

, MELE
*
Pagini din istoria
învăţământului universitar gălăţean
1961-1996
Editura PHOEBUS
Galati, 2020
PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Redactor de carte: Violeta Ionescu
Tehnoredactare: Eugen Ungureanu
Coperta I: Vãrsarea Dunãrii în mare (sursa: internet)
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

STOICESCU, DAN LIVIU
Repere pe drumul vieţii mele : pagini din istoria învăţământului
superior gălăţean, 1961-1996 / Dan Liviu Stoicescu. - Galaţi : Editura
Phoebus, 2020
ISBN 978-606-8711-22-5
821.135.1
37

Capitolul I: ÎNCEPUT DE DRUM
După nuntă, viaţa noastră în casa părinţilor mei (1961)

Primul meu volum, „O viaţă mereu în tranziţie”, s-a oprit la
momentul foarte important al căsătoriei mele cu Gabriela Antoneta Ioan,
în 14 ianuarie 1961. Căsătoria civilă avusese loc la Sfatul Popular Galaţi,
în prezenţa mamei mele, Olimpia Stoicescu, iar căsătoria religioasă
s-a desfăşurat la Buzău, la 15 ianuarie 1961, în casa părinţilor soţiei, cu
mulţi inviţaţi din partea ambelor familii, având ca naşi pe Nelu şi Victoria
Constantinescu (ea fiind nepoata soacrei mele).
După căsătorie, părinţii mei au plecat la Târgovişte, împreună cu
sora mamei, Neli, pentru a ne da deplină libertate în casa lor din Galaţi,
strada Al. I. Cuza, 53. Această decizie luată pentru a fi utilă începuturilor
noastre, nu prea a fost, deoarece niciunul dintre noi nu eram prea pricepuţi
în rezolvarea problemelor casnice. Ţin minte că eu aveam mari dificultăţi
cu spartul lemnelor în beci şi cu întreţinerea focului în dormitorul
părinţilor în care ne instalasem, iar Gabi, după ce primisem la nuntă o
găină - la cererea mea, curăţată – a făcut-o friptură fără a o fierbe mai
întâi, astfel încât a ieşit foarte tare...
Nici la facultate, căsătoria noastră nu fusese foarte bine primită,
deşi mulţi colegi au fost la nuntă, s-au simţit bine şi şi-au mai luat
mâncare şi pentru acasă, la Galaţi. Realitatea era că promoţia de la Nave,
ce absolvise odată cu cea de la Chimia Alimentară, din care făcea parte
Gabi, era alcătuită majoritar din băieţi, care din cauză că Gabi era foarte
frumoasă şi cu rezultate bune la examene, erau aproape toţi îndrăgostiţi
de ea, iar căsătoria pe neaşteptate cu mine i-a surprins, eu nefăcând
parte dintre cei ce o curtau în mod obişnuit.
Am mai făcut o greşeală: m-am înscris cu vreo şase lucrări la prima
sesiune ştiinţifică ce se ţinea la facultatea noastră, dar ideile cam trăsnite
ce le expusesem (stabilitatea navelor cu aripi imerse, oscilaţii
parametrice de ruliu ce apar în timpul tangajului ş.a.), trebuiau expuse
coerent în textele acelor lucrări ce se publicau, aşa că o mare parte din
timpul meu se consuma cu scrierea lor. Pe de altă parte, Gabi, obişnuită
să lucreze de dimineaţă până seara la catedră şi în laboratoarele în care
era asistentă, mai ales când dna conf. Angelescu Elena, ce preda

disciplinele la care ea era asistentă, venea de la Bucureşti şi stătea toată
ziua la catedră, nu prea avea timp de rezolvat probleme casnice.
Trecând peste micile dificultăţi de acomodare, cu timpul am învăţat
să preţuim mai mult ceea ce ne unea – gustul pentru călătorii, pentru
cărţi, muzică simfonică şi de operă, filme, astfel încât aceste legături
au predominat.
După aproape o lună, părinţii mei s-au întors de la Târgovişte, din
„luna de miere” ce şi-o acordaseră lor şi nouă şi maică-mea s-a reînhămat
la problemele gospodăreşti.
Au venit în vizită la Galaţi şi părinţii lui Gabi, să se convingă că fata
lor intrase într-o familie onorabilă şi discuţiile dintre tatăl meu şi tatăl
ei vitreg, Vlad Costandache, privind necazurile ce le avuaseseră fiecare
dintre ei prin anii 1948-50, au servit mai bine la strângerea legăturilor
dintre noi. Soacra mea, Zoe, era foarte agitată că zestrea lui Gabi
(aşternuturile de pat, ce fuseseră date la brodat la o brodeuză din
Ploieşti), nu erau gata. Pentru mine, aceasta nu era o problemă care să
mă intereseze. De altfel, mai târziu, când ne-am mutat în apartamentul
în care am locuit noi doi, s-au adus de la Buzău şi studioul lui Gabi în
care am dormit amândoi, şi un dulap mare de haine - ambele piese de
mobilier fiind şi acum folosite de mine.
Prin primăvară, ne-am bucurat când Doina, sora vitregă a lui Gabi,
mai mică cu 11 ani decât ea, elevă la Buzău, a venit în vacanţă la noi,
pentru că ea fusese supărată că nunta noastră a avut loc chiar în ziua ei
de naştere, motiv pentru care nu a mai fost sărbătorită ca de obicei,
toate pregătirile făcându-se pentru nuntă. Doina a fost primită cu bucurie
şi de părinţii mei, care au inclus-o în cercul lor de jucat remy cu mătuşa
Neli, la care eu nu prea participam. Am plimbat-o şi prin oraş, dar a fost
şi o împrejurare neplăcută, când a mâncat mai multe piftele prăjite, aşa
cum se mâncau la noi, şi i s-a făcut rău...
După terminarea cursurilor, la începutul verii, am fost la Bucureşti
să ne cumpărăm câte ceva şi să mergem şi la teatru. Amândoi aveam
rude în capitală, dar n-aveam timp de stat la taclale, aşa că am hotărât, de
comun acord, să nu ne ducem la ele şi am închiriat o cameră la un hotel
lângă Gara de Nord. Am regretat oarecum această hotărâre, pentru că,
ieşind de la un spectacol de operă, am trecut pe sub balconul unchiului
Cucu, fratele tatei (avea apartamentul vis-à-vis de facultatea de Drept),
în care era el cu soţia şi nu am intrat. Mai târziu mi-a părut rău, pentru că

nu mult după aceea a murit şi ar fi fost ultima oară când l-aş mai fi
văzut în viaţă.
De la Bucureşti, Gabi mi-a luat atunci o stofă bleu-petrol, pentru un
costum ce l-am purtat mult la facultate.
Concediu cu Gabi la Tuşnad

În vara aceluiaşi an, am plecat prin ONT la Tuşnad, cu bilete obţinute
prin sindicatul de la facultate. După o călătorie lungă şi obositoare cu
trenul, necunoscând iniţial pe nimeni la biroul ONT al staţiunii, am fost
cazaţi nu în staţiune, ci într-o vilişoară, dincolo de Olt, unde n-aveam
nici apă curentă şi ne spălam în apa râului. Pentru masă trebuia să trecem
podul, ca să ajungem în staţiunea propriu-zisă.
Cum lui Gabi îi era puţin rău, m-am dus la birourile staţiunii, unde
întâmplarea a făcut să întâlnesc un gălăţean, pe dl. Ioniţă, activist sindical,
şi pe care după mulţi anii l-am reîntâlnit ca administrator al blocului
R5, atunci când, în 1978, ne-am mutat în el ca proprietari. Era un om
cumsecade şi ne-a ajutat, schimbându-ne locaţia într-o vilă mare, în care
era şi cantina. Acolo am locuit în condiţii mai bune. Numai că Gabi nu
se simţea bine deloc. Avea o sarcină toxică şi starea ei se înrăutăţea. Am
mai făcut mici plimbări la Stânca şoimilor, prin staţiune, dar am stat mai
mult în cameră şi citeam. Atunci, ţin minte, am citit „Pe aripile vântului”.
Toate au mai mers până când Gabi a observat un şoricel plimbându-se
prin cameră şi până când răul ei cauzat de sarcină a crescut, de nu mai
putea nici apă să bea. Atunci am hotărât să ne întoarcem la Galaţi.
Problema lui Gabi s-a rezolvat printr-o intervenţie chirurgicală, dar
mama mea, care a însoţit-o şi care era o catolică practicantă, cu studii la
colegiul catolic Notre Dame, pentru că a mărturisit la spovedanie acest
lucru, presupunându-se astfel că a aprobat întreruperea sarcinii, i s-a
interzis împărtăşania, penitenţă ce i-a fost ridicată abia după rezoluţiile
Conciliului II Vatican. Bineînţeles că nici lui Gabi nu i-a fost uşor. De
multe ori m-am gândit ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi avut un copil în vara
lui 1961. Acum, în 2020, ar fi avut aproape 60 de ani, ar fi fost şi
el bătrân...
După câteva zile de la operaţie, am plecat la Buzău, unde părinţii lui
Gabi ne-au pus la dispoziţie dormitorul lor, cu un pat foarte mare şi
obloane care opreau lumina prea călduroasă a verii. Ne uitam toată ziua
la televizor. Tatăl vitreg al lui Gabi era atunci inginer mecanic şef la un

IAS ce fiinţa pe fosta moşie a lui Marghiloman şi era plecat de dimineaţa
devreme până seara târziu. Mama ei trebăluia toată ziua prin bucătărie şi
mâncam acolo mult mai bine decât la cantina din Tuşnad.
Gabi, din sfială, nu umbla niciodată în şifonierul mamei sale, ceea
ce mie mi se părea curios.
Excursia în Bucegi, cu Gabi şi Doina

Neavând ce face şi cumpărând de la ONT o broşură cu Bucegii, am
planificat o excursie în Bucegi, la care eu mai fusesem la sfârşitul
liceului. Am luat-o şi pe Doina cu noi şi am comandat prin ONT locuri
la cabane pentru toate opririle noastre planificate, aşa că, în aceeaşi
vară, prin august, am plecat împreună cu un tren la Ploieşti şi de acolo
pe Valea Prahovei până la Sinaia. Ajunşi acolo, am mâncat ceva din ce
adusesem de acasă şi apoi am luat-o pe jos pe şoseaua în pantă ce duce
la Cota 1400 (pe atunci nu era teleferic). La cotă ne-am oprit puţin să
ne odihnim, după care am început urcuşul greu - şi se făcuse şi cald - şi
cu voinţă am ajuns la Cota 2000, unde este cabana „Vârful cu Dor” (acum
am înţeles că nu mai există). Dacă în ghidul meu scria că vom ajunge în
3 ore, noi am ajuns în 5 ore şi, culmea, chiar am găsit locurile rezervate
de la Buzău. „Vârful cu Dor” (muntele) rămăsese la stânga drumului, iar
cabana era la dreapta. În cabană am băut mult ceai, să compensăm
transpiraţia de pe drum şi am mâncat ceva. A fost foarte greu de dormit
într-o cameră cu multe paturi, mai ales că un domn de vreo 40 de ani, ce
era cu soţia, sforăia groaznic. Ne-am mai întâlnit cu el şi pe la alte
cabane. Era un om bine făcut, ce ştia bine munţii, dar noaptea aceea a
fost pentru mine mai mult albă (peste ani, prin 1992, ajunsesem şi eu să
sforăi, deranjând vecinii într-un cămin din Franţa).
A doua zi a excursiei ne-am sculat devreme şi am urcat pe „Vârful
cu Dor”, de unde se vedeau, impresionant, munţii vecini, ca şi Hotelul
„Alpin” de la Cota 1400, şi Sinaia, şi Poiana Ţapului.
Ne-am reîntors de pe vârf, am stat puţin şi am început să coborâm
spre cabana şi Lacul Bolboci. Pe drum am trecut printr-o pădure ce
fusese doborâtă de o furtună cu un an înainte, cum spuneau localnicii.
Astfel, în drum tot întâlneam butuci ce trebuia să-i sărim. La un moment
dat, am început coborârea lentă, pe o potecă pe malul Ialomiţei. La
Bolboci am stat puţin şi pe urmă am trecut prin cheile Zănoagei. Drumul
trecea printre stânci şi apa se zbătea în mii de solzi de lumină. Era foarte

frumos! După amiază am ajuns la Lacul Scropoasa, unde am stat puţin şi
am mâncat nişte sandvişuri. Ne-am reîntors pe acelaşi drum frumos la
Bolboci (mi-am propus de multe ori să mă reîntorc acolo, dar cu regret
scriu că nu am reuşit) pe la 17,00 şi, continuând drumul am ajuns la o
intersecţie unde era cabana Padina. Acolo am avut surpriza neplăcută să
aflăm că nu mai aveau locurile reţinute de noi, că am venit prea târziu,
peste ora 20,00. În fine, după ce am împins nişte bani, după obiceiul
balcanic, ne-au găsit şi locuri. Am şi mâncat la restaurantul cabanei şi,
cum eram foarte obosiţi, am adormit de îndată.
A treia zi a excursiei noastre am destinat-o unui repaos relativ şi,
cum doream să nu mai avem surprize la cazare, ne-am dus la cabana
apropiată, la Peştera, ce era parcă şi mai confortabilă, şi ne-am oprit
locuri de dimineaţă. Am vizitat apoi peştera, ce nu era prea adâncă şi nu
avea stalactite şi stalacmite. Era greu pentru timpurile acelea de ateism
să înţelegem traiul celor câţiva călugări în peşteră.
A patra zi ne-am sculat de dimineaţă şi s-a format un grup care să
meargă la Omu, de care ne-am lipit şi noi. Din grup am constatat ulterior
că făcea parte un doctor din Buşteni, de 60 ani, ceea ce mie, pe atunci,
mi se părea mult (acum, când scriu, am 87 de ani!) şi care avea obiceiul
ca în fiecare an, de ziua lui, să urce pe munte. Ştia astfel foarte bine
toate traseele, fiind un fel de ghid pentru grupul nostru. Am început să
urcăm pe Obârşia Ialomiţei şi, la un moment dat, un câine ciobănesc,
alb, mare, flocos, s-a îndreptat spre grupul nostru, lătrând. Cum Gabi
avea o putere hipnotică în glas, prin care domolea toţi câinii, îl îmblânzi
şi pe acesta, ce ni se alătură, mergând împreună cu ea. Mie mi-era frică
să nu-i facă vreun rău, frică ce se amplifică atunci când, întâlnind o stână
cu multe oi, câinii ciobăneşti începură să-l latre pe al nostru. Dar Gabi,
cu vocea ei, îi domoli pe atacatori şi îi dădu câţiva biscuiţi noului său
prieten. A fost noroc şi cu ciobanii aceia, care îl cunoşteau şi şi-au
domolit câinii.
Cu astfel de probleme am ajuns la căldarea ce închidea colţii
Morarului şi de acolo am pornit spre vârful Omul şi la cabana de lângă
vârf, unde am băut ceai cald şi am mâncat ceva, dar nu prea aveau mult
de mâncare. Ne-am reîntors spre Coştila, iar câinele nostru ne părăsi,
după ce l-am tratat corespunzător.
Am trecut peste Coştila şi ne-am îndreptat spre Caraiman. Ca să
ajungem la Cruce, am coborât pe micul podiş pe care este instalată

Crucea, sub vârf. De acolo se vedea splendid Buşteniul, Poiana Ţapului
şi o parte din Azuga. Mai complicată a fost plecarea de la Cruce, care
s-a făcut pe drumul Brânei, ce era o potecă strâmtă, ce pe o parte avea
abruptul unei mari prăpăstii şi pe de alta o coastă întărită pe alocuri cu
cabluri de care te puteai ţine. Pe acest drum, pe care nu doream să mai
merg vreodată, eram să o scăpăm pe Doina în prăpastie, dar am prins-o
totuşi la timp. După aceea m-am tot gândit ce răspundere mare
îmi luasem.
Ne-a luat mult timp până am ajuns la cabana Babele, dar cred că am
coborât la cabana Piatra Arsă, ce avea mai multe locuri. Seara eram
mulţumiţi că am ajuns cu bine şi am scăpat din Brâna Caraimanului şi,
deodată, am auzit-o lângă mine pe Gabi plângând. Neştiind ce s-a
întâmplat, am stăruit pe lângă ea să aflu de ce plânge. Răspunsul ei m-a
stupefiat: „Pentru că ne întoarcem la Galaţi, unde nu am casa mea!”...
Am înţeles care era suprema ei dorinţă şi m-am străduit să o împlinesc.
Dar n-am reuşit decât în toamna lui 1963.
Noiembrie, nunta lui Octav

Vărul meu Octav a întâlnit-o pe Adriana pe munte şi toate iubitele
lui de la facultatea de Chimie alimentară (Mariana Cătănescu, Despina
Ioniţă, colege ale Corinei) au fost abandonate, întrucât Adriana avea o
mare calitate: era bucureşteancă şi locuia împreună cu părinţii ei într-o
casă cu un etaj, a lor, în Vatra luminoasă, iar Octav intenţiona să se mute
în Bucureşti, la un Institut de proiectări de Construcţii, plecând din Galaţi,
de la D.S.A.P.C. A fost ajutat în această dorinţă de inginerul Săftoiu, un
foarte bun specialist în calculul structurilor, ce plecase de la D.S.A.P.C.
Galaţi la institutul respectiv în Bucureşti. Iar Adriana, când era tânără,
era plăcută ca înfăţişare şi nu luase proporţiile de mai târziu. Venise şi
la Galaţi, să se înfăţişeze şi viitoarei soacre, tanti Olga, sora mamei,
şi o cunoscusem şi noi.
La nunta ce a avut loc în noiembrie 1961, la Bucureşti, în casa
părinţilor Adrianei, din Galaţi ne pornirăm un comandou puternic format
din mătuşile mele: Olga cu Tanu (socrii mari), Neli, maică-mea, Gabi şi
cu mine. Mirela veni cu iubitul, ce era vicepreşedinte la Sfatul Popular
al oraşului Galaţi, separaţi de grupul nostru. El urma linia trasată de tov.
Gheorghe Gheorghiu-Dej, ce îşi luase ca amantă o actriţă, pe Dina Cocea,
cu care fusese şi la ONU, aşa că şi tovarăşul vice îşi trăsese şi el o

amantă, pe Mirela, deşi era căsătorit.
Ne-am trezit într-o seară de toamnă ploioasă căutând biserica
„Domniţa Bălaşa”, unde s-a desfăşurat nunta religioasă şi pe urmă am
mers la o nuntă „bucureşteană”, la care nu ne-am simţit prea grozav între
mulţi invitaţi: mulţi veri ai Adrianei, printre care un domn Hanganu, fiul
unui mare negustor din Buzău, dar şi o mulţime de foste colege ale
Adrianei, balerine de la Tetatrul de Operetă din Bucureşti, însoţite de
mofturile corespunzătoare. Am dansat până dimineaţa cu Gabi. Am dat
şi cadoul de la mama mea: o vază de cristal. Dimineaţa am plecat cu
trenul la Galaţi. Octav a rămas acolo şi au locuit mulţi ani la etajul casei
părinţilor Adrianei, unde aveau o cameră mare cu un studio, o baie în
care era şi o bucătărie şi o debara.
Excursie de studii cu cei de la Industrii Alimentare (1962,

aprilie)
Recuperând în avans orele, am avut posibilitatea de a pleca împreună
cu studenţii din anul V de la Industrii Alimentare şi cu Gabi, ce avea ore
cu ei, în excursia ce se făcea conform obiceiului spre sfârşitul facultăţii,
pentru a vizita fabricile în care poate vor lucra şi în care luau contact şi
cu absolvenţii ce terminaseră înaintea lor. De multe ori, aceste excursii
nu erau prea încurajatoare pentru studentele de la aceste facultăţi, fiindcă
foarte multe veniseră pentru că mamele lor doreau pentru ele un loc de
muncă mai delicat, dar se întâmpla ca unele să nimerească la un abator!
Excursia era condusă de Paul Dimache şi de Emil Obreja, ce
terminaseră „Utilajde industrie alimentară”. Paul Dimache era un foarte
bun organizator, şef de lucrări, şi avea laboratorul alături de cel de la
Rezistenţa materialelor, astfel că ne întâlneam mereu. Obreja venise
din Industrie şi, după ce a stat ca şef de lucrări câţiva ani la noi, a plecat
înapoi în industrie, unde salariile erau mai mari. Ei au făcut rost, prin
Regionala CFR, de un vagon pentru toată expediţia noastră (cadre
didactice şi studenţi).
Am plecat mai întâi la Braşov, unde am vizitat mai multe fabrici de
industrie alimentară, unele existente de dinainte de 1948. Trebuie să
recunoaştem că, în Galaţi, deşi aveam facultate de industrie alimentară,
nu prea aveam fabrici în acest profil atunci. La Braşov, mare succes a
avut fabrica de ciocolată, unde era inginer şef un fost coleg al lui
Dimache, fratele lui Lila Ionescu, asistentă la Catedra lor şi buzoiancă,

care pe când Gabi era studentă îi aducea pachete cu mâncare de la Buzău.
S-a mâncat ciocolată pe săturate. La Braşov am stat la căminul fost
hotelul Coroana.
Am vizitat şi fabrica de bere de la Dârste, unde Gabi s-a suit pe toate
instalaţiile. Seara, am fost cu Gabi la un concert de orgă la Biserica
Neagră şi am avut plăcerea că s-a cântat şi Toccata şi Fuga în do minor
de Johann Sebastian Bach, care mie mi se pare coborâtă din cer.
De la Braşov, am plecat cu trenul nostru la Cluj, unde ne-a impresionat
Catedrala şi Statuia lui Matei Corvin. Am vizitat mai întâi o fabrică de
lapte şi apoi Abatorul. Am nimerit într-o perioadă în care vroiau să
introducă masiv tractoarele şi să elimine caii ce trebuiau omorâţi la
Abator, pentru a le da carnea la grădinile zoologice. Lucrătorii de acolo
erau nişte matahale cu părul roşu, stropiţi cu sânge de sus şi până jos,
care omorau caii lovindu-i cu sălbăticie, cu nişte ciocane mari în cap. În
mijlocul acestei atmosfere de coşmar era o fetiţă subţirică, blonduţă,
ce terminase de un an pe la noi şi probabil maică-sa o dăduse la facultate
gândindu-se că va avea o meserie delicată, nu să fie şefa unor tipi gen
„călăul Parisului”.
După vizita la Abator, toţi studenţii au avut parte de o masă plină cu
fripturi (nu de carne de cal!), dar Gabi şi cu mine n-am putut mânca
nimic. Ne-am dus amândoi la Grădina Botanică, să ne spălăm creierul
de ce văzusem, admirând acolo florile de lotus.
Am plecat din Cluj şi am ajuns la Luduş, unde era o fabrică nouă şi
mare de zahăr, apoi la Târgu Mureş, unde mi-am adus aminte de
accidentul pe care l-am avut acolo când am fost într-o vizită de studii cu
Corina. Acum îmi amintesc doar că ne-am plimbat prin centrul oraşului
şi am văzut o sală de teatru foarte frumoasă. Gabi şi-a cumpărat un pulovăr
pufos albastru, care îi venea foarte bine, cu obrăjorii ei roşii naturali,
încât aproape toate studentele au venit să o vadă şi să o felicite pentru
ce a cumpărat.
Am plecat apoi spre Gheorghieni, unde ne-am lăsat cu ceva
dificultate vagonul şi am găsit un autobuz care să ne ducă spre Lacu
Roşu, pe care eu nu-l mai văzusem. M-a impresionat lacul format din
blocarea văii prin prăbuşirea unui munte. În lac se văd vârfurile brazilor
scufundaţi în apă.
A doua zi de dimineaţă am plecat cu autobuzul spre gara Bicaz, de
unde am luat trenul până la Galaţi.
A fost o excursie frumoasă!
10

La pescuit, cu colegii de Catedră (1962, mai)
Galaţiul, fiind aşezat între ape, cu Dunărea şi bălţile sale la sud, la
nord Lacul Brateş, unul din cele mai mari din ţară, la est Prutul şi la vest
Siretul, este un oraş în care pescuitul a fost dintotdeauna o ocupaţie ce
intra în obişnuinţa locuitorilor. Eu, însă, mă formasem în alte părţi ale
ţării, ca şi soţia mea, şi nu ştiam să pescuim, deşi, de câte ori ne plimbam
pe faleza Dunării şi vedeam pescari, aveam dorinţa de a învăţa acest
meşteşug. În Institutul Politehnic, în care lucram din 1952, începuse să
funcţioneze o secţie de Piscicultură, adusă de la Constanţa. şi care, prin
anii 1960, funcţiona în cadrul facultăţii de Industrii Alimentare, la care
Prodecan era profesorul Dumitru Bogatu, ce preda în cadrul acestei
secţii. Pe de altă parte, la Catedra de Mecanică şi Rezistenţa
matetrialelor, în care eu funcţionam, intrase ca asistent, devenit ulterior
şef de lucrări, colegul Razem Constantin, brăilean pasionat de pescuit,
aşa că el organiză o partidă de pescuit într-o baltă aflată peste Dunăre,
la Galaţi, ce era întinsă până la poalele munţilor Măcinului şi se numea
Lăţimea.
La această partidă de pescuit, el urma să meargă cu soţia sa, Reta,
sora colegului meu de liceu Costică Banu, ce preda la Chimie alimentară
Tehnologia produselor din carne. Mă invitase şi pe mine împreună cu
Gabi, care preda şi ea la Chimia alimentară tehnologii fermentative, şi
pe colegul nostru mai tânăr, Mircea Modiga, proaspăt venit din U.R.S.S.,
unde îşi făcea doctoratul. Ne-am dus la dl Bogatu, care a dat un telefon
unui coleg de la Piscicultură, ce conducea un punct piscicol de la Lăţimea
şi ne-a asigurat cazarea la o mică cabană de acolo.
Am plecat prin mai, după amiaza, cu o barcă cu pânze, cu care venise
Razem de la Brăila, încărcat cu diverse unelte pescăreşti, cu care ne-a
luat de pe malul Galaţiului, ne-a traversat Dunărea şi, printr-un canal,
am intrat în balta zisă Lăţimea.
Cum am ajuns acolo, Razem ne-a pus la treabă, să săpăm pe mal şi
să găsim râme, operaţie cam scârboasă din punctul meu de vedere. Am
ajuns pe seară şi la punctul piscicol, unde ne-a dat cheia căbănuţei pe
care am luat-o în stăpânire. Am mâncat ceva adus de acasă şi ne-am
culcat pe nişte paturi cam tari, pentru că trebuia să ne sculăm dimineaţa
devreme.
Ne-am sculat la 4,00, am plecat cu barca lui Razem, încărcată cu
11

undiţe. S-au pus râmele în undiţe şi s-au înşirat undiţele pe ambele
borduri. N-am plecat decât băieţii, Gabi şi Reta au rămas la cabană. Costel
Razem ne-a făcut o teorie legată de somnul peştilor, care înceta când
soarele răsărea şi ei aveau o mobilitate mai mare, li se făcea foame şi
urmau să se arunce în undiţele noastre. Teoria, ca orice teorie, era foarte
bună până când era contrazisă de realitate. Ori peştii nu au vrut să asculte
de ea, fiindcă plutele care ţineau firele întinse au rămas nemişcate. Eu
cred că erau prea multe undiţe una lângă alta – erau vreo opt în fiecare
bord al bărcii. Ne-am mai schimbat de câteva ori poziţia bărcii, am
încercat şi fără să ţinem undiţele fixe, dar nu am prins decât vreo doi
peşti, aşa că pe la 10,00, după ce ne-am mai învârtit prin baltă, ne-am
întors ruşinaţi de isprava noastră la cabană.
Acolo, nu departe de cabană şi de punctul piscicol, fetele noastre,
care mai găsiseră vreo două undiţe ce nu încăpuseră în barcă şi o cutie
cu râme, s-au apucat şi ele să pescuiască. Reta, cu multă pricepere, Gabi
ca o începătoare. Fie că locul unde s-au aşezat era mai plăcut pentru
peşti, fie că norocul a plutit spre ele, dar numai ce zvârleau undiţa, că
pluta se mişca, peştii trăgeau şi ele nu pridideau de a-i scoate în căldăruşă.
Pentru Gabi, singura dificultate era scosul cârligului din gura peştelui.
Au prins, cu norocul începătorului, vreo 24 de peşti, încât cei de la
punctul piscicol au vrut la un moment dat să le oprească, zicând că ei
autorizaseră numai băieţii să pescuiască, dar până la urmă le-au lăsat
tot peştele.
Cum noi ne-am întors ruşinaţi, fetele ne-au găsit de lucru, punân-
du-ne să curăţăm scumbiile pescuite de ele. Apoi am strâns cioturi de
lemne şi am făcut un foc la care am prăjit o parte din scrumbii şi ne-am
prăjit şi spatele, fiindcă soarele devenise puternic. Scrumbiile neprăjite
le-am împărţit între noi şi am plecat spre seară cu barca lui Costel
Razem, cu pânzele umflate de vânt, spre Brăila, de unde ne-am întors cu
maşina lui Razem la Galaţi, la casele noastre, unde seara am mâncat din
nou peşte.
Excursie pe Ceahlău, cu Gabi şi Jean Bidoaie (1962, iunie)

Dorinţa noastră de a merge pe munte fusese abia stârnită în anul
precedent, când am fost pe Bucegi. De data aceasta, ne-am ales un munte
mai uşor de urcat, Ceahlăul, în jurul căruia se construia barajul
hidrocentralei de la Bicaz, prin care se crease un mare lac de acumulare,
12

dându-se, se zicea, noi valenţe peisajului.
Am plecat cu dl Ion Bidoaie, ce fusese colegul de la Nave din
promoţia ei, atunci asistent la Catedra de Construcţii navale, vecin
oarecum cu noi (locuia la un bloc P) şi mare amator de munte. Soţia lui
a rămas acasă, fiind atunci gravidă.
Am plecat cu trenul în echipament de munte (nu de alpinism) până
la gara din Bicaz, de unde am luat-o pe jos şi, după vreo două ore, am
ajuns la baraj.
Barajul ce a zăgăzuit Bistriţa este un baraj masiv, deci impunător,
peste care se poate trece ca pieton. Sub baraj era un mic port, unde
atunci era ancorat un vas mititel ce-i întâmpina pe oaspeţii veniţi de la
Dunăre, cu anunţul că făcea curse în jurul lacului, adică tot ce doream
noi. În micul port l-am găsit pe Teodorof, care terminase la Nave în
aceeaşi promoţie (1958) cu Gabi şi Bidoaie, şi lucrase şi în Universitate
pe la Catedra de Termotehnică. În drumul acesta se vedeau limpede
culmile Ceahlăului, care străpungeau spre babord orizontul. Peisajul
acesta, de apă şi munte, era foarte plăcut, ca şi reflectarea unor culmi şi
brazi în apă. Am mers astfel până la coada din amonte a lacului şi am
aflat şi povestea scufundării satului cu bisericuţa de acolo la umplerea
lacului. În drumul de întoarcere, nava s-a oprit la debarcaderul de la
Ceahlău, unde noi am coborât şi am văzut şi Palatul Cnejilor în ruine.
Apoi am urcat spre Durău, de unde am început de fapt ascensiunea noastră
pe munte. Drumul pe la ora prânzului era dificil şi prăfos, doar masivul
ce stătea înaintea noastră îl făcea mai uşor.
Ajunşi în sat, am găsit cazare la Mănăstirea Durău, ce era chiar la
intrare. Seara am mâncat ceva din ce adusesem. Am văzut atunci şi
o păstrăvărie.
Ziua următoare am început ucuşul destul de abrupt printr-o pădure
de brazi, ce a durat vreo oră, până la cabana ce purta atunci numele
simbolic de „7 Noiembrie” (Fântânele), unde am luat o mică gustare şi
am plecat spre culmea ce mi-a părut mărită cu stâncăria ei în faţă, pădurea
dispărând şi poteca urcând spre culme. Apoi am mers puţin până la poalele
vârfului Toaca, urcând apoi abrupt şi periculos, după mine, până în vârf,
unde era şi o cabană meteo, locuită. Cum Bidoaie avea talentul de a sta
de vorbă cu oamenii întâlniţi, am vorbit puţin cu meteorologii despre
cum îşi fac aprovizionarea.
Am cborât cu grijă şi am mers apoi spre culme, până la cabana
13

Dochia, unde nu aveau locuri de dormit decât la prici. Bidoaie a intrat în
vorbă cu cabanierul şi, pentru că era pe înserat, am avut parte de o masă
foarte bună, cu mămăligă cu bulz. De dormit a fost mai greu, nu numai
că priciul era tare, dar era şi populat de purici.
Dimineaţa ne-am sculat la 5,00, cu gândul să prindem răsăritul, dar
până ne-am băut ceaiul, am pierdut ceva din el. Cu toate acestea,
priveliştea dimineţii, cu vedere spre ambele văi ale crestei şi globul
soarelui au făcut să uităm micile necazuri ale nopţii.
Am început coborârea, care întotdeauna pentru mine a fost mai grea
decât urcarea. La un moment dat, fişiile de ceaţă ce se urcau din pădure
ne cam întrerupeau vederea. Coboram acum spre cealaltă faţă a culmii,
spre cabana Poiana izvoarelor.
Înainte de a intra în pădure, se nimeri că eu coboram primul, Bidoaie
după mine, iar Gabi mai în spate. Deodată, pe potecă, la câţiva centimetri
de bascheţii mei, trecea un şarpe. M-am speriat şi am sărit într-o parte.
Bidoaie, care avea un băţ curbat, văzu şarpele şi-l lovi cu băţul în cap cu
partea mai curbată până ce şarpele muri. Atunci văzurăm că avea pe cap
un V, ce-l desemna drept viperă. Am ajuns la cabana Poiana izvoarelor
cu o mare sete, poate şi din cauza emoţiei pe care am avut-o când mi-am
dat seama prin ce pericol trecusem. Am băut atunci cu mare plăcere o
sticlă de bere rece.
Din curiozitate, ne-am interesat dacă aveau ser antiviperinic şi nici
atunci şi niciodată nu avuseseră. Experienţa cu această întrebare am mai
făcut-o, fără a avea vreodată un răspuns pozitiv.
Am coborât apoi la gara din Bicaz şi, după o aşteptare, am găsit un
tren ce ne-a dus la Galaţi, rămânând până azi recunoscător lui Bidoaie
că mi-a salvat viaţa.
Excursie la Borsec (1962, vara)

După excursia de studii cu studenţii de la Industrii Alimentare, am
hotărât să mergem la Borsec. Cum nu aveam bilete şi staţiunea era foarte
cerută din motive medicale, am apelat la nişte foşti studenţi ai lui Gabi
(Gabi fusese foarte apropiată de studenţii ei şi cunoscuse o fostă
studentă care atunci lucra la Apemin Borsec, ce ne-a făcut rost de cazare
în casa unei cunoştinţe şi posibilitatea de a lua masa la una din cantinele
staţiunii. Camera era mai luminoasă decât cea în care stătusem la Tuşnad
14

şi am avut şi acces în curte, să ne facem dulceaţă de zmeură, într-o
tigaie mare, împrumutată de la gazdă. Am fiert zmeura, în bună parte
culeasă de noi, dar toată curăţară de noi. Căsuţa în care stăteam era spre
o margine a staţiunii, situată între două dealuri şi protejată de căldură, în
care era oricum mai bine decât în căldura sufocantă a Galaţiului. Ne-am
plimbat prin staţiune, pe dealurile Făgetului, încercând diferite izvoare
de apă minerală. Gabi, cu curiozitatea legată de meseria ei, m-a dus prin
toate staţiunile de îmbuteliere a apei minerale. Fabricarea dulceţei de
zmeură se împotmoli la faza de fierbere, ce o făceam tot afară, deoarece,
cu toate că noi curăţisem bine fructele, viermişori mici apărură toţi la
suprafaţă, ceea ce mie mi-a produs un dezgust total. În fine cu ajutorul
gazdei, Gabi curăţă toată suprafaţa de viermi, aşa că ne-am întors la Galaţi
cu două borcane de dulceaţă de zmeură.
Noi venisem cu trenul prin Topliţa, dar văzând pe o hartă că Borsecul
nu era departe de coada lacului de acumulare de la Bicaz, m-am gândit
să ne întoarcem prin Bicaz. Azi, după atâta vreme, nu îmi mai aduc aminte
cum am ajuns la Galaţi.
Înscrierea la doctorat (1963)

L-am criticat pe Alexandru Costică în primul volum al memoriilor
mele, dar pentru a fi obiectiv trebuie să-i recunosc şi merite în ceea ce
mă priveşte. Unul dintre ele a fost acela de a-mi da notiţeţe lui să învăţ
la restanţa de la Maşini navale, dar foarte important pentru cariera mea
a fost modul oarecum brutal în care m-a forţat să mă înscriu la doctorat.
Mai toţi tinerii angajaţi la Institut în ultimii ani, majoritatea absolvenţi
de aici, ne-am trezit chemaţi la biroul Prorectorului, adică a lui Alexandru
Costică, care ne-a zis că aveam „sarcina” (!) de a ne înscrie la doctorat
pentru care apăruse recent un nou regulament.
Am primit cu oarecare ostilitate acest mesaj, din două motive
motive. În primul rând, conducătorii de doctorat în Rezistenţa
materialelor erau atunci doar trei: profesorul Buzdugan Gh., şeful
Catedrei de Rezistenţa materialelor I, de la Institutul Politehnic din
Bucureşti, loc în care, pentru mine, persista amintirea admiterii mele
nereuşite din 1951; profesorul Ştefan Nădăşan, de la Timişoara, ce era
prea departe, şi profesorul C.C. Teodorescu, şeful Catedrei de Rezistenţa
materialelor II, din Politehnica din Bucureşti. Pe de altă parte, regulile
pentru doctorat, care atunci, după moda rusească, se numea „candidatură
15

în ştiinţe” constau în a se da la început un examen de filosofie marxist-
leninistă şi un examen de limbă străină, iar pentru ingineri se dădea la
Politehnică un examen de limbă rusă (!) şi apoi se dădeau, cu comisii
formate din conducătorul tezei şi profesorii de acolo de specialitate,
două examene din specialitatea aleasă pentru doctorat şi abia după aceea
se lucra la teză. Mie, atunci, mi se părea prea mult!
Prima obiecţie mi-a dispărut când l-am cunoscut pe profesorul Gh.
Buzdugan, care venind în inspecţie la Galaţi, a venit şi la orele mele de
curs, care i-au plăcut, cu toate că a avut o obiecţie, justificată, după
părerea mea.
În ceea ce priveşte a doua mea obiecţie, nu aveam ce face decât să
mă supun regulilor de atunci şi să trec mai întâi de barajul examenului
de filosofie marxist-leninistă, aşa că mi-am făcut rost de bibliografia
uriaşă de vreo 6000 de pagini şi cum folosofia mă atrăgea, mi-am făcut
rost şi de manuale de filosofie marxistă din liceul de dinainte şi am
început să citesc ideile pe care mai apoi trebuia să le combat marxist-
leninist. Mi-am făcut şi o cerere de înscriere, dar n-am avut curajul să
mă duc la Buzdugan să mi-o aprobe.
Gabi începuse să se agite pentru obţinerea unui aparatament. La
Institut se obţinuseră câteva apartamente, dar în număr insuficient, se
dădea câte un apartament cu două camere la două familii, care aveau în
comun baia şi bucătăria. Acest lucru a iscat mai târziu multe conflicte
între colocatari.
Între timp, am profitat de posibilitatea de a fi trimis la specializare
la Catedra de Rezistenţa materialelor de la Institutul Politehnic
Bucureşti şi Prorectorul nostru Alexandru Costică m-a ajutat în această
privinţă. Şi s-a nimerit că şi Gabi urma să facă o specializare în folosirea
izotopilor radioactivi în domeniul Chimiei alimentare, tot la Bucureşti.
Acolo, pe lângă Catedra de Fizică atomică, atunci condusă de dl Beşliu,
gălăţean, fiul unei profesoare de limba română din Galaţi şi ginere al
doamnei Anghelescu Elena, conferenţiară la Chimie alimentară, şefa
directă a lui Gabi, specializarea aceasta se făcea şi pe lângă Institutul de
cercetare nucleară de la Măgurele, unde se ţineau cursuri şi laboratoare.
Ţinând seama de toate acestea, în primăvara lui 1963 am plecat
împreună la Bucureşti, pe o perioadă de trei luni.
16

Specializare la Bucureşti (1963, martie-iunie)
Gabi a plecat cu câteva zile înaintea mea şi s-a cazat la o mătuşă
pentru câteva zile, timp în care s-a dus la Politehnică şi a fost în audienţă
la tovarăşa Suzana Gâdea, ce era atunci Prorector. A convins-o uşor să
ne dea la amândoi o cameră la hotel Bratu, ce era pe strada Polizu, peste
drum de Politehnică, unde se cazau de obicei cadrele tinere ale
Politehnicii. Când am sosit eu, Gabi m-a şi cazat acolo şi din camera
noastră se vedea curtea mică din faţa Rectoratului în care erau parcate
nişte maşini mari ale marilor profesori de atunci, nişte Volgi ale
profesorilor Remus Răduleţ, Gh. Buzdugan ş.a. Toată noaptea înaintea
prezentării la Catedră n-am putut dormi din cauza zgomotului făcut de
tramvaiele ce treceau pe străzile Griviţei şi Polizu, dar mai ales de emoţia
întâlnirii cu profesorul Buzdugan.
Am mers la cabinetul profesorului Buzdugan cu profesorul Nicolae
Beşchea, care avea şi el ceva de discutat cu profesorul Buzdugan, el
fiind membru într-o comisie prin care trecea de la conferenţiar la
profesor, dar mă prezentă şi pe mine. I-am zis că doresc să-mi fac teza
de doctorat în probleme de vibraţia navei şi a fost de acord, zicându-mi
că cele două examene ce le voi da cu dânsul vor fi: Rezistenţa
materialelor şi Vibraţii mecanice. Programele acestora mi le va da după
ce îmi voi da examenele de Marxism-leninism şi limbi străine.
Cât priveşte schimbul de experienţă, mi-a dat orele şi sălile în care
îşi ţinea cursul, la care m-am simţit invitat. Privind activitatea de
cercetare, l-a chemat pe Emil Dumitrescu, ce terminase Aviaţia la
Politehnică şi era acum asistent la ei, să-mi arate aparatura lor de
tensometrie electrică. În legătură cu măsurătorile efectuate de ei cu
tensometrie electrică pe bază de contract, m-a trimis la biblioteca lor
de Catedră, ataşată secretariatului Catedrei, în care puteam găsi şi
rapoartele tuturor cercetărilor făcute pe baze contractuale. Ca să intru
imediat în job, îmi zise că aveau o maşină de încercări la fluaj (la diferite
temperaturi), care avea o defecţiune la schimbătorul de temperaturi şi
să mă ocup de repararea ei.
Întâlnirea mi s-a părut promiţătoare, cu excepţia chestiei cu reparaţia
maşinii de fluaj, eu neavând la Galaţi nicio astfel de maşină şi nici nu
văzusem până atunci vreuna. Aşa ca de obicei, când aveam o problemă
de reparaţii, m-am adresat colegului meu Kamer Lazăr, care între timp
17

devenise bucureştean, mutându-se ca proiectant pe partea electrică la
Institutul de proiectări pentru Industria alimnetară, deoarece terminase
şi Electrotehnica la cursurile fără frecvenţă ale Politehnicii din
Bucureşti, continuând în acelaşi timp să funcţioneze în calitate didactică
la Politehnica din Galaţi, la Electrotehnică. Pentru reparaţia maşinii de
fluaj am fost şi la Institutul de cercetări metalurgice din Bucureşti,
unde avea o maşină asemănătoare şi unde lucrau şi foşti asistenţi de la
Catedra de Rezistenţa materialelor ai Politehnicii din Bucureşti. Printre
cercetătorii de acolo am avut plăcerea să întâlnesc şi un buzoian de-al
meu, Lascu, fiul unui magistrat, băiat foarte cuminte ce se plimba pe
bulevardul din Buzău la braţ cu tatăl său.
Cu ajutorul lui Kamer, care mi-a făcut rost de piesa stricată, s-a
reparat maşina de fluaj a Politehnicii din Bucureşti.
Am început imediat să asist la orele de curs ale profesorului
Buzdugan, ce decurgeau puţin deosebit de cele de la noi. După ce preda
teoria capitolului respectiv, punând accentul asupra ipotezelor
simplificatoare făcute în obţinerea relaţiilor principale, profesorul făcea
imediat o aplicaţie a relaţiilor respective, iar apoi, la încheierea cursului,
mai dădea o problemă spre rezolvare studenţilor, la care invita unul dintre
ei să vină la tablă să o rezolve.
Cum era de aşteptat, nu prea erau mulţi studenţi din anul II TCM la
care se preda care să se ofere, dar cea care ieşea mai mereu la tablă era
Elena Finţescu, o fată frumuşică şi isteaţă, ce rezolva bine problema.
Ulterior am aflat că era nepoata lui Anghel Saligny şi fiica inginerului
Fiinţescu, inginer şef la toate marile întreprinderi de construcţii din
ţară care construiseră hidrocentralele de la Bicaz şi Argeş şi care mai
târziu au construit şi hidrocentralele de la Lotru şi Porţile de Fier.
După circa o lună, profesorul Buzdugan a plecat într-o vizită în
Ungaria şi R.F.G. şi a hotărât ca, în continuare, cursul să îl predau eu
(probabil, când a asistat la inspecţia de la Galaţi, la ora predată de mine,
i-a plăcut, de a luat această hotărâre). La primele ore ce le-am ţinut în
locul lui, l-a trimis pe profesorul Mitescu să mă asiste, un bătrânel
simpatic, profesor la Catedră. Probabil că şi lui Mitescu i-a plăcut cum
am predat, că la următoarele cursuri n-a mai venit. Eu am rămas şi am
predat după modelul folosit de profesorul Buzdugan, aşa că la sfârşitul
cursului dădeam o problemă şi o chemam la tablă pe studenta Finţescu
Elena (zisă Dudu) să o rezolve. Aşa am cunoscut-o mai bine pe Dudu
18

Finţescu, cu care, cum se va vedea, am colaborat de multe ori după
terminarea facultăţii ei, când a devenit asistentă şi apoi şefă de lucrări la
Catedra de Rezistenţa materialelor de la Politehnica din Bucureşti.
Astfel eu, cel ce în 1951, am fost respins de la intrarea în Politehnica
din Bucureşti, am ajuns să predau în aceasta! Nu numai predam, dar am
ajuns să-mi fac experimente în sala în care dădusem teza de Matematică
în 1951, ce era Laboratorul de Rezistenţa materialelor de sub Marele
Amfiteatru din Polizu al Politehnicii.
Laboratorul acesta era în continuarea sediului Catedrei, aproape de
curtea în care era instalat tunelul aerodinamic. În laborator, Emil
Dumitrescu îmi arătase principalele maşini de încercări şi lucrările de
laborator ce se făceau cu studenţii. Şi la o maşină de încercări, încercam
pe nişte materiale să stabilesc constanta de rigiditate a unor „reazeme
late”, deoarece în continuarea unor cercetări teoretice iniţiate la Galaţi
de profesorul Alexandru Guţu, am încercat să le extind în stagiul meu la
Bucureşti şi la domeniul dinamic, având colaboratori din Catedra de la
Bucureşti pe profesorul Mati Blumenfeld şi asistenţii tineri Emil
Dumitrescu şi Mircea Radeş. Mircea Radeş, care prin anii 90, devenise
Prodecan al unei facultăţi de inginerie mecanică în limba engleză a
Politehnicii din Bucureşti, în câteva rânduri m-a pomenit ca iniţiator, la
Politehnica din Bucureşti, al cercetărilor de „reazeme late”, în loc de
cele punctuale obişnuite.
Aş dori să-l prezint puţin pe Mati Blumenfeld, ce era atunci unul din
principalii colaboratori ai profesorului Buzdugan. Era evreu, cu o foarte
bună cultură generală, ca toţi evreii, era căsătorit cu Ada Brumaru, ce
era un foarte bun critic muzical ce-l seconda pe Iosif Sava la emisiunile
televiziunii române, de accea Mati era la curent cu toată viaţa culturală
bucureşteană. Calitatea lui esenţială era modul plăcut cu care se adresa
oricărui nou venit, cum eram eu atunci, pe care îl atrăgea în cercetările
lui ca pe un colaborator bun. Am devenit astfel un bun prieten al lui, am
fost invitat la el acasă, şi eu l-am invitat când a ajuns prin Galaţi la mine
acasă, când trăia soţia mea şi am rămas prieteni chiar în anii grei când
ambii am rămas fără soţiile noastre, plecate spre ceruri, astfel că în
unele seri, când ne simţim mai singuri, vorbim cu orele la telefon, el
având o obsesie în realizarea unei baze matematice mai serioase a
metodei elementelor finite, foarte mult utilizată azi în proiectarea
structurilor.
19

În activitatea mea, în cele trei luni ale stagiului la Catedra de
Rezistenţa materialelor din Politehnica bucureştreană, am căutat să mă
integrez în echipa lor de cercetări experimentale pe bază de contract.
Am fost cu ei şi la Uzinele „1 Mai” din Ploieşti, ce fabricau utilaj pentru
industria petrolieră şi am măsurat vibraţiile date în hale în care era
instalată forja.
Am fost în echipa lor şi la măsurătorile tensometrice efectuate la
uzinele „Progresul” din Brăila, la braţele escavatoarelor ce le fabricau.
Aceste măsurători au fost făcute după cele executate de noi cu un an
înainte şi la care participasem şi eu împreună cu colegii de catedră de la
Galaţi, Razem Constantin şi Modiga Mircea. Probabil n-au avut mare
încredere în ce făcusem noi şi au apelat la o firmă mai serioasă. Am
mers şi eu cu ei. E adevărat că aveau aparatură şi măsurări tensometrice
mai performante decât noi, ca şi cleiul cu care se lipeau mărcile
tensometrice. Erau şi mai specializaţi în acţiunea de măsurare, fiecare
membru al echipei având o anumită funcţie (poziţionarea mărcilor; lipirea
lor; montarea cablurilor de legătură, citirea rezultatelor).
De remarcat că ei aveau în dotarea catedrei un microbuz cu care
cărau o parte din echipă şi echipamentul de măsurare.
Rezultatele ce le-am obţinut nu erau mult îndepărtate faţă de ce
obţinusem noi, iar concluziile ce s-au pus în partea de reproiectare au
fost aceleaşi.
Viaţa noastră se petrecea cam uniform. Ne sculam dimineaţa, eu
mergeam la Politehnica de peste drum, Gabi la Universitate, lua un
autobuz spre Măgurele. Ne întâlneam la prânz în Piaţa Palatului, unde se
deschisese atunci primul restaurant cu autoservire din ţară şi unde venea
destulă lume, mai ales dintre artiştii ce populau teatrele. Noi aveam un
meniu constant: mămăliguţă cu brânză şi friptură la grătar sau la tavă şi
o prăjitură. Veneam uneori şi seara.
În week-end ne duceam la cinematografe sau la teatre. Am fost odată
invitaţi acasă la vărul meu Octav, ocazie cu care i-am cunoscut şi pe
părinţii Adrianei. Mama ei mi-a lăsat o foarte bună impresie.
Era adventistă, o femeie de o mare bunătate.
Am mai fost invitat la profesorul C. Zeveleanu, ce fusese şeful meu
la Galaţi, când am fost asistentul lui la Mecanică teoretică şi acum era
proaspăt recăsătorit în Bucureşti, cu o doctoriţă. La masă a venit şi
profesorul de Electrotehnică Moisil, de la Galaţi, împreună cu soţia şi
20

mai ţin minte că s-a discutat de turneul lui Aznavour la Bucureşti.
Mai stăteam de vorbă dimineţile cu ceilalţi membri ai catedrei de
Rezistenţa materialelor, cum ar fi profesorul Petre Augustin, un bărbat
blond, înalt, falnic, ce preda la Aviaţie Rezistenţa materialelor, dar şi
Calculul şi construcţia avionului şi Aeroelasticitate, o ştiinţă ale cărei
baze le pusese chiar el, cunoscut şi admirat chiar şi în Statele Unite,
ceea ce am constatat cu mulţi ani mai târziu, când am ajuns şi eu în
Universităţile americane. Era greu abordabil şi datorită culturii sale
ştiinţifice, căci dacă te duceai la el cu orice subiect de cercetare, îţi
spunea imediat de cine e făcut şi când. După ce m-am afirmat şi eu prin
catedra lui, m-a chemat şi m-a întrebat dacă nu vreau să fac doctoratul la
el, fiindcă văzuse că făcusem un articol cu hidroelasticitatea la nave cu
aripi imerse. După o gândire, am refuzat politicos, pentru că m-aş fi
făcut de râs faţă de profesorul Buzdugan, la care mă înscrisesem deja.
După ani, în care profesorul Petru Augustin ajunsese decan al facultăţii
de Aerospaţiale, proaspăt înfiinţată în Politehnica din Bucureşti şi fusese
şi în Statele Unite în cadrul relaţiilor de prietenie realizate prin vizitele
preşedinţilor ambelor ţări, devenind preşedintele asociaţiei de prietenie
româno-americane, l-am invitat la Galaţi, la facultatea de Mecanică, în
vara lui 1989 (an important pentru istoria noastră) şi l-am rugat să le
vorbească studenţilor noştri despre realizările în domeniul ingineriei
spaţiale a americanilor, că despre cele ale ruşilor tot auziseră. A fost
plăcut impresionat de primirea ce i-am făcut-o şi a ţinut o conferinţă
foarte gustată de studenţii din anul V de la secţia de Nave.
Am mai discutat şi cu un şef de lucrări, Dionisie Crăisfăleanu despre
teza lui de doctorat la profesorul Gh. Buzdugan, pe care urma să şi-o
susţină în acea primăvară, în care eram şi eu la Catedra lor şi în discuţia
noastră am apelat şi la profesorul Radu Voinea, ce venise la Catedra
noastră într-o pauză între cursuri. Am rămas uimit cum, fără o pregătire
prealabilă şi fără să aibă legătură cu ce preda la curs, a intrat în discuţia
noastră perfect competent, deducând pe o bucată de hârtie
relaţiile principale.
Spre sfârşitul şederii mele în acel stagiu am avut multiple convorbiri
cu Lucica Fetcu, ce terminase de curând Maşini Terrmice la Politehnică,
era asistentă la Rezistenţa materialelor, dar urma la fără frecvenţă
cursurile la secţia de Mecanică aplicată a Universităţii din Bucureşti, în
cadrul facultăţii de Matematică. Era căsătorită, soţul ei era, cred, chimist,
21

plecat cu o bursă în U.S.A. Avea cu el un băieţel, dar el a rămas acolo, iar
ea a trebuit să-şi crească singură băieţelul şi să aibă grijă şi de socrii ei
în vârstă. Era, prin corectitudine şi onestitate, principala colaboratoare
a profesorului Buzdugan la scrierea tratatelor de Rezistenţă şi Vibraţii.
Am colaborat şi eu, prin ea, la scrierea unui articol în Revista de
Mecanică Aplicată a Academiei.
Împreună cu Mati Blumenfeld şi Emil Dumitrescu am mers la un
laborator de la Facultatea de Chimie industrială, unde am făcut
măsurători tensometrice la nişte recipienţi.
Spre sfârşitul stagiului, când profesorul Buzdugan revenise în ţară
şi am aflat, împreună cu ceilalţi membri ai Catedrei, că dânsul fusese
primit în Academia Română ca membru corespondent, a apărut în Catedră
problema unor defecţiuni apărute la jantele roţilor autobuzelor fabricate
la uzinele „Tudor Vladimirescu” din Bucureşti. Astfel s-a încheiat un
contract de cercetare al Catedrei şi s-a prelungit stagiul meu prin
Ministerul Învăţământului pe o lună (iunie). Am prezentat în şedinţa de
Catedră de la Bucureşti şi un referat pe tema calculului jantelor.
În acest timp, la Galaţi de făcea analiza cursului de Mecanică şi
Rezistenţă la Chimie alimentară, la care se analizau cele două predări,
una de mine şi alta de Florin Constantinescu.
Profesorul Gh. Buzdugan

A fost omul care m-a ajutat cel mai mult în viaţă. L-am cunoscut la
început doar prin cărţile lui de Rezistenţa materialelor. Într-o perioadă
în care învăţământul tehnic îşi începuse dezvoltarea în mai multe centre
universitare, în afară de Politehnicile din Bucureşti şi Timişoara
apăruseră facultăţi de Mecanică la Braşov, Iaşi, Galaţi, Craiova,
Petroşani, încă din anii ’50, în corelaţie cu dezvoltarea industrială a
ţării. Pentru toate acestea, Rezistenţa materialelor era o disciplină foarte
necesară, dar lipseau cărţile în limba română, standardele. Prin munca
sa minuţioasă, profesorul Buzdugan a scos încă din primii ani cursul de
Rezistenţa materialelor în două volume, ce a apărut în numeroase ediţii.
El a fost însoţit şi de o culegere de probleme de rezistenţa materialelor,
la care a contribuit un larg colectiv de specialişti şi apoi, în colaborare
cu profesori de la Construcţii, a scos o colecţie de standarde în
acest domeniu.
Pentru a realiza o pregătire superioară în domeniul respectiv, a
22

asigurat traducerea unor numeroase tratate de Rezistenţa materialelor,
cum au fost cele ale lui Ştefan Timoşenko de Elasticitate, Stabilitate,
Plăci, Vibraţii etc., în condiţia în care Timoşenko fugise din U.R.S.S.
A tradus şi a scos în două ediţii tratatul colectivului de la Universitatea
Bauman din Moscova, tratat al lui Ponomariov şi al colectivului lui, ca
şi multe cărţi de vibraţii mecanice.
L-am cunoscut în 1961, când a venit în inspecţie la Politehnica din
Galaţi, împreună cu profesorul N. Tipei de Mecanica fluidelor şi teoria
lubrificaţiei. Dl profesor Tipei a asistat la orele dlui Zeveleanu
Constantin, iar profesorul Gh. Buzdugan s-a dus la orele profesorului
N. Beşchea şi la orele mele de Mecanică şi Rezistenţa materialelor de
la Chimie alimentară. A apărut înalt, uscat, cu un zâmbet uşor schiţat şi
a asistat la orele mele la care am vorbit liber despre vibraţii. La sfârşit
m-a felicitat cu măsură, dar mi-a făcut şi o observaţie: „Ai arătat, cum
este şi în multe cărţi, că rezonanţa se produce atunci când frecvenţa
forţei perturbatoare devine egală cu cea proprie a structurii, dar în
fenomenul real un rol îl are şi viteza de trecere prin rezonanţă. Uită-te
la Ponomariov!” Culmea e că mă uitasem, dar am folosit şi eu exprimarea
simplificată din alte cărţi.
Mi-a făcut plăcere când l-am reîntâlnit la Bucureşti, admirându-i
modul cum îşi conducea oamenii Catedrei ce funcţiona ca un mecanism
bine uns. Cele două secretare aveau un mare rol şi asigurau
dactilografierea materialelor didactice, care până la urmă se editau
tipografic. Foarte bine pus la punct era mecanismul de cooperare din
echipa ce mergea cu microbuzul Catedrei la măsurători, în cadrul
relaţiilor contractuale ale Catedrei.
Mai târziu, când dânsul ajunsese un fel de ministru al cercetării
ştiinţifice, a pus la punct un mecanism prin care cercetătorii Universităţii
puteau primi şi o retribuţie, de unde până atunci cercetarea era
considerată un fel de muncă voluntară.
Am remarcat şi stăruinţa pe care o punea în realizarea unei redactări
corecte a rapoartelor de cercetare, observaţiile pe care le făcea erau
uneori foarte tăioase, deşi justificate. Aceasta o scriu eu, care am fost
de multe ori obiectul acestor observaţii. În stilul exprimării sale, atât în
materialele didactice, cât şi în cele ştiinţifice se distingea claritatea şi
grija de a fi înţeles.
Avea o modestie în comportare când mergea în diferite expediţii de
23

măsurări, în care se integra perfect în colectiv. Ca orice om, avea şi el
anumite plăceri sau neplăceri. Nu suporta fumatul şi atunci când cineva
intra în biroul său cu ţigara aprinsă îl servea cu bomboane de ciocolată
foarte fine, cumpărate de el de la Athéné Palace. Avea pasiune pentru
vânătoare şi şi-a dorit ca, după multe cărţi ştiinţifice, să scrie şi o carte
cu întâmplări vânătoreşti, dar boala nu i-a mai permis şi ultimii ani ai
vieţii şi i-a petrecut într-o rezervă la spitalul Elias, unde rar era vizitat şi
avea ambiţia ca el să-i trateze pe vizitatori.
Ca orice vânător, era şi pescar şi, la un moment al colaborării sale
cu ICEPRONAV, într-o toamnă când pescarii de acolo plecau în deltă, a
plecat şi el cu ei şi a dormit într-un cort şi a participat la bucătăria ce se
făcea cu produsele din peşte.
A avut un simţ deosebit de detectare a calităţilor didactice ale unui
om, iar eu am beneficiat de aceasta, când m-a lăsat să-i ţin orele cât el
era plecat în străinătate, dar şi mai târziu.
De aceea, în această expunere a clipelor mai importante din viaţa
mea, am considerat că trebuie să scriu aceste mărturii despre el.
Excursie cu Gabi în munţii Ciucaş (1963, septembrie)

La sfârşit de august, început de septembrie 1963, a sosit la Galaţi
soacra mea însoţită de o prietenă de-a ei de la Buzău, dna Goicea, cu un
băiat ce dorea să dea admiterea la noi la Chimie alimentară. Dna Goicea
era, la Buzău, soţia directorului Abatorului şi dorea să-l ajutăm pe fiul
ei să intre la admitere. Cum noi nici nu ştiam să facem acest lucru, nu o
făcusem niciodată şi nici nu vroiam să o facem, le-am spus net aceste
lucruri, atât Gabi cât şi eu. Şi, ca lucrurile să fie mai clare, ne-am hotărât
să mergem pe munte în perioada admiterii, deşi ne-am ales cu mustrare
de la şefii noştri. Am decis să mergem pe munţii Ciucaş, ce nu erau prea
departe şi nici prea greu de urcat. Dl Goicea, ca orice om de afaceri
care se descurcă, veni la Galaţi şi găsi un cadru didactic tânăr, ce fusese
fotbalist, terminase bine pe picioarele lui facultatea, era angajat ca
asistent şi se ocupa de împrospătarea echipei de fotbal cu noi talente,
aşa că mai adăugă pe o listă neoficială un nume, astfel că junele Goicea
reuşi mai pe la coada listei, dar asta nu-i folosi la nimic, căci la sfârşitul
anului I rămase repetent în urma unei restanţe la Matematică şi, după ce
repetă anul, rămase din nou repetent şi a fost exmatriculat. Dar a intrat
din nou la Institutul Pedagogic, tot la Galaţi, unde a terminat şi a ajuns
24

profesor la ciclul II, într-o comună din judeţul Buzău, culmea, de
Matematică! Noi însă am aflat mult mai târziu această poveste.
Atunci am plecat la începutul lui septembrie, cu trenul la Ploieşti şi
cu un alt tren la Mâneciu-Ungureni, Prahova. Cum nu exista nicio
coordonare a mijloacelor de transport tren-autobuz, am stat vreo trei
ore în gară la Mâneciu, până a venit un autobuz RATA, cu care am plecat
pe nişte serpentine (peste care, prin 1977, voi avea un accident) la Cheia,
unde era o mănăstire mare închinată Sfintei Fecioare Maria. De acolo
am luat-o pe jos, urcând pe şosea până la cabana Muntele Roşu, la care
ne-am luat o cameră foarte bună (cred că oprisem prin ONT locurile).
A doua zi ne-am sculat de dimineaţă şi am zburdat în jurul cabanei,
încercând diverse drumuri ce se deschideau acolo.
A treia zi am plecat de dimineaţă spre vârful Ciucaş. La cabana de
lângă vârf am sosit însetaţi după urcuş, dar vai, nu aveau apă de băut, nici
apă minerală, ci numai vermut. Astfel că, de nevoie, ne-am astâmpărat
setea cu vermut şi am mâncat ceva.
Am fost pe vârf (1959 m) şi ne-am uitat spre munţii Buzăului, pe
care din păcate nu am ajuns niciodată, dar şi spre Bucegii în care fusesem
anul anterior. Am plecat de acolo să parcurgem tot lanţul munţilor
Ciucaş. Ne-am îndreptat pe sub vârfurile Cetăţii Tigăilor, până la Şaua
Tigăilor şi apoi până pe culmea Bratocea până la pasul cu acelaşi nume,
după care am coborât un drum în serpentine, căutând să închidem arcul
munţilor Ciucaş la cabana Muntele Roşu. Coborând prin pădure, am trecut
pe lângă o stână, la care ciobanii, în loc să-şi liniştească câinii, îi aţâţau.
Ne-am speriat şi am coborât în grabă, ajungând gâfâind la cabana Muntele
Roşu, unde ne-am aruncat în paturile noastre foarte obosiţi.
A patra zi ne-am sculat târziu şi am coborât uşor la Cheia, de unde
am găsit repede un autobuz ce ne-a dus la Măneciu, de unde cu trenul la
Ploieşti. Acolo a trebuit schimbată gara ca să ajungem cu un alt tren
la Galaţi.
În toamna aceea am continuat cursul de Mecanică şi Rezistenţa
materialelor, predat în paralel cu Florin Constantinescu. Pentru că
reclamaţiile studenţilor referitoare la modul lui de predare au continuat,
s-a propus analiza cursului lui, dar la propunerea lui Amedeo Orănescu
s-a hotărât să fie analizat şi al meu. Aşa că ne-am trezit cu comisia formată
din: Dan Hulubei, Nicolae Beşchea, Amedeo Orănescu veniţi să mă
inspecteze, inspecţie la care am ieşit bine.
25

Tot în acea perioadă, în casa părinţilor mei am primit vizita unui
prieten în vârstă de al lor, de la Constanţa, dl Alexandrescu, ce locuia în
Bucureşti şi era mare amator de muzică simfonică. În cele câteva zile
cât a stat la noi am avut prilejul să aflu de la el de viaţa fericită pe care au
avut-o părinţii mei în ultimii ani petrecuţi la Constanţa.
A venit, de asemenea, pe la noi şi sora de la Puieşti, de la care tata a
mai aflat câte ceva de acolo şi pe care eu am dus-o la cinema, unde am
văzut un film sovietic cu o colhoznică ce semăna cu ea.
În vremea aceea, omenirea a trecut pe lângă un război atomic cauzat
de criza rachetelor sovietice din Cuba, despre care doar taică-miu afla
ceva de la Europa liberă, ce o auzeam acum mai bine datorită, culmea,
radioului sovietic Riga, ce-l cumpărasem recent. Criza s-a încheiat
paşnic, datorită lui J.F. Kennedy şi Hruşciov; dar putea avea drept rezultat
sfârşitul omenirii.
Despre Florin Constantinescu şi implicarea lui în viaţa mea

profesională
În septembrie 1962, m-am trezit că la Catedră a apărut, adus de la
Politehnica din Iaşi, dr. ing. Florin Constantinescu, ce urma să predea
aceeaşi disciplină ca şi mine, Mecanica şi Rezistenţa materialelor, la
studenţii de la Chimie alimentară.
Interesându-mă, am aflat că noul Prorector, tovarăşul Alexandru
Costică, se hotărâse ca în vara acelui an să se ducă la Politehnica din
Iaşi cu scopul de a aduce de acolo cadre didactice calificate (cu titlul de
doctorat luat), pentru a întări corpul didactic al Politehnicii gălăţene.
Probabil că şi-au închipuit că, aşa cum pentru echipa de fotbal se racolau
jucători de la alte echipe, şi la echipa cadrelor didactice se putea proceda
analog. Numai că Rectorul Politehnicii din Iaşi, profesorul Simionescu,
era prea hârşit în uzanţele universitare, ca să-şi piardă cadrele didactice
bune şi a procedat în felul următor.
La Catedra de Chimie, la profesorul Zugrăvescu, terminase
doctoratul dl Leonte Mircea, a cărui calitate didactică îl convinsese pe
profesor să nu-l angajeze la Catedra lor, ci l-a angajat la Catedra de
Marxism-leninism, datorită probabil pregătirii sale politice. Cum se
găseau mulţi cu pregătire politică, s-au gândit că e mai bun de exportat
la Galaţi, unde a fost primit cu braţele deschise şi a devenit şi şef al
26

Catedrei de Chimie, profesorul Caton ieşind la pensie. Puţin mai târziu,
dl Mircea Leonte deveni conducător de doctorat şi, în această calitate,
ceru în şedinţă publică, în sala de festivităţi, să nu se mai dea doctorilor
în ştiinţă indemnizaţia de 500 lei. Curând, deveni şi Decan la Chimie
alimentară şi în această calitate îi ajută pe studenţii străini ce aveau
dolari!
La Catedra de Construcţii, dl Florin Constantinescu îşi făcea
doctoratul în Materiale de construcţii. Părinţii săi erau profesori foarte
apreciaţi în Iaşi (tatăl director la liceul Internat, mama conferenţiar la
Politehnică, de Matematică). După declaraţiile lui Florin, conducătorul
lui de doctorat era foarte bătrân şi i-a semnat aprobarea tezei înainte de
a muri. Sistemul de relaţii ce l-a împins în sus era aşa de puternic, că şi
eu am primit telefon de la măruşa mea, Neli, ce era la Târgovişte, să-l
ajut pe Florin. Ea o cunoscuse pe mama lui când a stat la Iaşi (!!).
Cum el venise pe aceeaşi disciplină pe care eram şi eu, profitându-
se că în anul II, la care se făcea disciplina, erau mulţi studenţi şi nu
vroiau să mă dea afară, au făcut două serii de predare, eu urmând să
predau la secţiile: Morărit, Panificaţie, Extractive, iar Constantinescu
la celelalte secţii.
Supărările au început de cum au început orele de curs. Dacă eu
predam liber, fără a folosi foi, notiţe sau alte mijloace, Florin
Constantinescu preda citind de pe foi. Poate că asta ar mai fi tolerat
studenţii, dar comparaţia se făcea mereu şi ceea ce a pus capac la toate
a fost că la un curs la care a participat şi comisia de analiză, terminând
de citit ce avea pe foi, Florin Constantinescu nemaiştiind ce să spună,
se opri şi dădu drumul studenţilor cu un sfert de oră mai devreme, ceea
ce enervă comisia.
La şedinţa finală de analiză a celor două predări, eu nu am venit la
Galaţi, fiind ocupat la Catedra din Bucureşti. Am trimis coreferatul meu
la cel al comisiei de analiză, redactat cam tăios. La şedinţă a participat
şi Gabi, care şi-a notat tot ce s-a discutat. Au luat cuvântul în sprijinul
meu şi toţi reprezentanţii studenţilor care au asistat.
Rezultatul a fost că Florin Constantinescu a fost mutat de la Catedra
noastră la Catedra de Morărit-Panificaţie, la care preda un curs de
construcţii industriale prin anul IV.
27

Capitolul II: ÎN U.R.S.S., LA SPECIALIZARE (1963/ 1964)
Era, cred, într-o joi dinspre mijlocul lui decembrie ‘63, abia
terminasem orele de curs şi am fost chemat la secretariatul de Rectorat,
la doamna Fills, care mi-a comunicat că, pe sâmbătă, trebuie să plec în
U.R.S.S., la Institutul de Construcţii Navale din Leningrad, trebuind să
mă prezint în dimineaţa zilei de 21 decembrie la Ministerul
Învăţământului pentru instructaj. Nici n-a terminat să-mi spună toată
povestea asta şi a sunat din nou telefonul de la Iaşi, de data aceasta de la
Universitate, pentru a ne anunţa, pe mine şi pe Modiga, care eram înscrişi
la ei pentru examenul de Materialism dialectic şi istoric şi că va trebui
să dăm acest examen a doua zi, pe 20 decembrie.
Pe vremea aceea, printre examenele ce trebuiau date la pregătirea
pentru doctorat, în afara celor de specialitate, mai erau două examene
obligatorii: Materialism dialectic şi istoric şi Limba rusă. Examenele
de Materialism dialectic şi istoric se dădeau doar la Universitatea din
Bucureşti sau din Iaşi sau Cluj, pe baza unei bibliografii uriaşe, de 6000
pagini, la Catedrele Marxism leninism, în sesiuni special anunţate, iar
cele de limbi străine se dădeau fie la Institutul Politehnic, fie
la Universitate.
Am rămas cam fără răsuflare. M-am dus repede s-o caut pe Gabi
şi am stabilit o tactică prin care măcar să fac faţă acestei cascade de
solicitări. Mi-am luat bilet la unicul tren spre Iaşi, ce pleca seara târziu
din Galaţi şi m-am apucat să citesc rapid rezumatele după bibliografia
uriaşă. Între timp, Gabi s-a dus la ai mei, cu care s-a sfătuit cum să-mi
facă bagajele pentru Polul Nord, cam cum vedeam eu Leningradul în
decembrie.
Nu m-am putut concentra prea tare pe rezumatele mele, fiindcă nu
mă lămuream de unde-mi picase pe cap povestea cu Leningradul.
Refuzasem de două ori să plec în U.R.S.S., nu o puteam face încă o dată.
Şi, pe de altă parte, de la vizita profesorilor ruşi la noi mă lămurisem că
aş putea să învăţ ceva de la ei. Mi se oferea o bursă de o lună la sfârşitul
anului, când probabil aparatul birocratic al Ministerului Învăţământului
(Direcţia de relaţii externe) mai rămăsese cu un rest de o lună de stagiu
şi trebuiau să-şi îndeplinească „planul”. Nu ştiu cum mi-am aranjat şi
acoperirea orelor. Cum n-a fost timp să mi se facă bagajele „polare” şi
28

nici nu avea rost să le car după mine la Iaşi, a rămas ca Gabi să mi le
aducă la Bucureşti.
Seara, eu şi Modiga ne-am trezit într-un compartiment aglomerat în
trenul spre Iaşi. Era şi frig. Stăteam toţi cu paltoanele pe întuneric, în
speranţa că am putea să dormim, dar foiala şi vorba continuă din tren,
frica de examenul monstruos ce urma, frica de plecarea în necunoscut
m-au făcut să nu pot adormi.
Dimineaţa eram în Iaşul în care eu nu mai fusesem de la 7 ani şi
noroc de alţii ce ne-au îndrumat spre Universitatea în care am intrat cu
sfială prin coridoarele ce aveau solemnitatea pe care trebuie să ţi-o dea
arhitectura unei universităţi şi pe care n-o întâlnisem nici la Galaţi şi
nici la Politehnica de la Polizu. Ne-au băgat într-un amfiteatru mare şi
examinatorul nostru temut, de la Facultatea de Filosofie, profesorul
Isaac Davidsohn, ne dădu nişte bilete ce aveau două subiecte. Pentru
mine, «Teoria reflectării în cartea lui Lenin, „Materialism şi
empiriocriticism” » (subiectul de Materialism dialectic) şi „Influenţa
mediului asupra dezvoltării sociale” (subiectul de materialism istoric).
Am aplicat metoda ce am folosit-o şi în facultate, la ştiinţe sociale:
învăţasem vreo două citate care se potriveau la orice. Astfel, pentru teoria
cunoaşterii am dat un citat chiar din „Materialism şi empiriocriticim”
şi i-am făcut lui Davidsohn o plăcere extraordinară, dezvoltând şi ideile
din citat. La celălalt subiect mi-am amintit de lecţia de istorie din liceu
a lui Mitică Ionescu despre influenţa mării asupra dezvoltării Greciei
antice; mai citisem legat de Rudolf Hess, de teoriile geopolitice ale lui
Karl Haushofer şi bineînţeles le-am combătut din punctul de vedere al
materialismului istoric. Rezultatul a fost că m-a felicitat şi mi-a pus 10
(zece). Cred că a fost singurul 10 dat în sesiunea aceea. Răspunsesem
primul, imediat după ce mi s-a dat biletul şi am stat după aceea să-l
aştept şi pe Modiga, care a luat 8 (opt).
Cum eram morţi de foame, după o scurtă plimbare prin centru,
ne-am dus la un restaurant să mâncăm şi să ne sărbătorim succesul,
făcând eu cinste cu o sticlă de Cornari. Stau acum şi mă gândesc că de
fapt mă bucuram nu fiindcă ştiam grozav marxismul, ci pentru că
scăpasem din anul acela în care cele 6000 de pagini de biliografie la
acest examen îmi marcaseră existenţa.
Sprea seară am plecat la Bucureşti, petrecând a doua noapte
nedormită pe tren. Acolo am avut plăcerea să mă aştepte Gabi în gară. În
29

Galaţi, până la gară, o ajutase tata la bagaje. Numai că pe străzi se
aşternuse polei şi ea, săraca, pe lângă grija de a nu aluneca şi grija
bagajelor a trebuit să mai aibă grijă şi de taică-meu.
La Bucureşti, a lăsat bagajele mele la gară şi a mers cu mine la
Ministerul Invăţământului, la Direcţia de relaţii externe. Acolo, după
ceva coadă, m-au trimis în altă clădire a Minsiterului, cred că pe unde
era direcţia de Cadre, unde, după o altă aşteptare, un tip foarte încruntat
mi-a făcut o prelucrare ideologică, de parcă n-aş fi plecat în U.R.S.S.
(„patria socialismului victorios”, cum i se zicea atunci), ci în Spania
fascistă. Mi-a atras atenţia să trec, la Moscova, şi pe la Ambasadă. Apoi
iar m-am întors la Relaţii externe, unde mi-au dat hârtiile necesare şi
biletele de tren şi m-au trimis în altă parte a Bucureştiului, să-mi iau
valută. Prima valută ce o aveam în mână era enorma sumă de 10 ruble.
Toată mişcarea aceasta, de colo-colo, am făcut-o în alergare,
deoarece era sâmbătă şi birourile se închideau mai devreme. Pe la prânz,
mort de somn, am fost cu Gabi să mâncăm ceva şi apoi la biserica
„Creţulescu”, să mă rog să mă întorc cu bine. Cu emoţie mare m-am
despărţit de Gabi şi am plecat din nou spre Iaşi, cu un vagon de clasa I-
a. Am aţipit puţin între staţii, dar emoţia primei ieşiri din ţară nu mă
părăsea. La graniţa de la Ungheni am fost daţi jos din vagoane şi, după ce
ne-au controlat actele, ne-au urcat în vagoanele ruseşti cu ecartament
lat, potrivit liniilor lor. Eram năuc de somn după două nopţi nedormite,
aşa că m-am bucurat că am ajuns într-unul din paturile de la vagon-lit
(era şi prima oară când mergeam cu aşa ceva).
După încă un control, am trecut graniţa dincolo de miezul nopţii şi
mi-am potrivit ceasul cu o oră înainte, după ora lor. Nici n-am apucat să
adorm bine şi cealaltă cuşetă, ce până atunci fusese liberă, se ocupă la
Chişinău, de un tip ce căra vreo două geamantane ce păreau foarte grele,
după efortul ce-l făcea să le mişte.
Dimineaţa, când abia adormisem, veni conductorul să ne invite la
masă. Conductorii de tren aveau la ei alt rol decât la noi. În primul rând,
ei controlau biletele la urcarea în vagon, şi nu în timpul mersului, fiind
atâţia conductori câte vagoane erau. În al doilea rând, pe lângă că făceau
paturile, îţi dădeau un ceai (fără plată); de altminteri, era un samovar la
capătul vagonului din care te puteai servi. Când am călătorit altădată
vara, se putea lua apă rece de la capătul vagonului şi dacă era o femeie
care avea un copil mic i se aducea, fără plată, la cerere, lapte.
30

În fine, m-am dus cu colegul meu de compartiment, la prânz. Lista
cu meniul în ruseşte îmi oferea, printre altele, „kotlet” şi, ca orice
român, am crezut că era o friptură la grătar, dar era o piftea mare cu sos.
În fine, după prânz, m-am regăsit în compartiment cu tovarăşul meu rus,
care şi-a deschis geamantanele pline cu sticle de şampanie şi m-a invitat
să beau cu el. Rusa mea era penibilă şi timiditatea mea o făcea şi mai
penibilă decât era. Bând însă două pahare de şampanie, m-am trezit pentru
prima oară vorbind ruseşte cu un rus. Am aflat că era inginer şi lucra în
industria băuturilor şi că fusese la Chişinău, la o fabrică de şampanie, în
schimb de experienţă şi de acolo avea cele două geamantane pline cu
sticle de şampanie, care au servit în continuare la cimentarea prieteniei
româno-sovietice dintre noi.
În zilele şi nopţile ce au urmat, până la sosirea la Moscova, cu
ajutorul şampaniei mi-am perfecţionat cunoştinţele de rusă mai mult
decât într-un semestru de şcoală. Printre altele, m-am interesat de unde
trebuie să iau trenul spre Leningrad şi m-a lămurit că sosesc în gara
Kievskaia şi trebuie să mă duc la gara Leningradskaia. Văzând că mă
îngrijorez cum o să-mi transport bagajele mele numeroase, pline de
echipament ca pentru o expediţie la pol, m-a liniştit, spunându-mi că ei
sunt o ţară civilizată şi că e suficient să duc bagajele la gara Kievskaia şi
să rog să fie trimise la Leningradskaia, că ei mi le duc automat şi eu nu
mai am altă grijă decât să mă plimb prin Moscova, unde pot să mă duc să
vizitez şi Kremlinul (ceea ce mi se părea imposibil). Mi-a mai dat ceva
sfaturi privind folosirea metroului, aşa că, în dimineaţa în care am ajuns
în gara Kiev din Moscova, m-am conformat instrucţiunilor primite, mi-
am transmis bagajele spre gara Leningrad şi am plecat cu un bagaj uşor,
de mână, la metrou.
Metroul era impresionant, încă de cum coborai sute de metri pe o
scară rulantă, pe marginile căreia lămpile electrice erau ca nişte făclii
şi vedeai venind din adâncuri alte şiruri de oameni, ca din infern (nu mai
mersesem niciodată pe o scară rulantă şi nici cu metroul). Staţiile de
metrou erau ca nişte holuri ale unor săli de operă, toate în marmură şi
cu statui, fiecare în alt stil decât celelalte, toate foarte curate (nu se
descoperiseră creioanele cu care la Paris se desenează pe toţi pereţii
staţiilor de metrou, cum am văzut mult mai târziu, dar nici nu cred că
disciplina dictatorială de atunci ar fi permis diferitele grafitti, chiar dacă
ar fi avut creioanele necesare!). Costul unui bilet de metrou era ridicol
31

de mic, doar 5 kopeici, cu care te puteai plimba toată ziua, dacă nu ieşeai
la suprafaţă. Poate că azi mi s-ar părea că toate staţiile de metrou sunt în
acelaşi stil stalinist al realismului socialist atotstăpânitor, dar încă
păstrez în mintea mea metroul de atunci, din Moscova, ca cel mai frumos
şi curat din câte am văzut.
Aş mai adăuga că îţi permitea cel mai bine să te orientezi prin el, din
câte am văzut şi, cu toate că nu aveam mari cunoştinţe de limba rusă, m-
am descurcat mult mai bine decât o pot face prin metroul bucureştean.
Am ajuns aşa în celebra „Piaţă roşie”, din care mi s-a părut că cea
mai interesantă lucrare de arhitectură era biserica Vasili Blajenoi, care
însă nu se putea vizita. M-am aşezat şi eu la coada cea mai lungă ce se
vedea şi care mergea la Mausoleul lui Lenin. Acolo m-au impresionat
mai mult soldaţii ce păzeau catafalcul, într-o nemişcare uluitoare. Pe
catafalc, în timpul foarte scurt în care treceai, nu puteai să te lămureşti
dacă e corpul îmbălsămat al lui Lenin, nu o păpuşă de ceară. După
discursul demascator al crimelor comuniste, ţinut de Hruşciov în 1956,
Stalin fusese scos din Mausoleu şi avea un mormânt separat, cu flori,
lângă zidul Kremlinului.
Am văzut o altă coadă la intrarea în Kremlin prin turnul Spaschi şi,
deşi cu conştiinţa Kremlinului ca centru intangibil al terorii comuniste,
văzând lumea înaintând pe sub poartă şi având şi informaţia primită de la
tovarăşul meu de compartiment, mi-am făcut curaj şi am intrat cu ceilalţi
vizitatori în curtea Kremlinului, unde am fost duşi la Clopotul Ţarului,
ce părea enorm şi n-am înţeles de ce stătea afară. Apoi am intrat în două
biserici vechi, ruseşti, impresionante. Am mai fost de atunci de două
ori în Kremlin şi am vizitat bisericile respective, dar şi alte locuri.
Am ieşit din Kremlin spre seară, era în decembrie, noaptea venea
repede, ca şi gerul, aşa că m-am gândit să plec în gara Leningrad şi să-
mi iau bagajele, pregătindu-mă pentru călătoria ce urma să o fac până la
destinaţie. N-am mai avut timp să merg la Ambasadă, cum mi se
recomandase şi nici nu ştiam cum să ajung acolo (de fapt, nici nu ştiam
cum se spune la Ambasadă, crezând că e un cuvânt internaţional, dar mai
târziu, la Leningrad, am aflat că i se spune Posoltsvo (probabil cuvânt
apropiat de cel din română: solie).
Am ajuns în gara Leningrad din Moscova, unde erau săli de aşteptare
foarte mari, în care lumea se strângea de frigul de afară. Atmosfera
semăna foarte mult cu cea din „Gară pentru doi”, văzut prin anii ‘80.
32

M-am dus cu mare bâjbâială să-mi iau bagajele, dar nu sosiseră. M-am
înapoiat pe o bancă şi am mâncat ceva şi înainte de ora plecării trenului,
iar m-am dus să-mi caut bahajele, care tot nu veniseră, încât m-a apucat
disperarea. Eu nu am reuşit vreodată să mă cert cu hamalii pe româneşte,
dar pe rusaeşte cum să o fac? Toată încrederea în rusa mea ce o
căpătasem cu tovarăşul meu ciocnind şampanie mi s-a risipit. Trenul
meu a plecat şi bagajele nu mi-au fost aduse decât după aproape un ceas
de la plecare. Ce să fac? M-am lămurit că mai era un tren expres ce
pleca mai târziu şi m-am dus la el cu puţin înainte de plecare. Au văzut
că am paşaport diplomatic şi m-au lăsat înăuntru, m-au aşezat pe primul
loc găsit liber. Ştiam că trenul nu oprea nicăieri şi, din citite, ştiam că
ţarul luase o riglă şi trăsese o dreaptă ce lega Moscova de Petrograd şi
că linia respectivă avea şi o porţiune circulară, unde îşi ţinuse ţarul
degetul în afara liniei. M-am gândit că la o astfel de probă de despotism
n-ar putea fi şi un oraş pe linia respectivă, cu o gară unde să mă dea jos,
pentru că nu aveam biletul care trebuia.
Era o conductoare de vagon care tot venea şi-mi cerea „planţcart”,
adică tichetul de loc, dar eu avusesem loc la trenul ce-l scăpasem, aşa
că mă prefăceam că nu înţeleg nimic şi-i întindeam paşaportul şi biletele
mele. Până la urmă, văzând că nu se înţelege cu mine, m-a lăsat în plata
Domnului, dormind. Trenul acesta nu avea paturi, aşa că am dormit destul
de chinuit pe locul ce mi-l luasem şi, într-adevăr, parcă trenul nu s-a mai
oprit în altă gară.
Dimineaţa, pe la 6,30, am ajuns la Leningrad, la Moscovski Vogzal
(Gara Moscovei). În faţa gării erau cozi foarte lungi la autobuze, tramvaie,
dar şi la taxiuri. Cozile acestea erau neobişnuite pentru mine, deoarece
la noi în ţară, când venea un autobuz sau tramvai se făceau grămezi ca la
rugby şi te împingeai în disperare, care pe care, până te urcai. Cozile
acestea se derulau destul de repede, datorită frecvenţei mari cu care
circulau mijloacele de transport.
Eu m-am dus la coadă la taxiuri, deoarece nu ştiam cum să circul cu
autobuzul şi aveam şi bagaj mult. M-am suit în taxi şi am cerut să ajung
în Loţmanskaia 3, la Koroblestroi tehnoi Institut. Şi a început o plimbare
lungă de vreo jumătate de oră, trecând pe lângă nişte palate. Oraşul în
sine părea un muzeu şi plimbarea ar fi fost plăcută dacă nu mi-ar fi fost
teamă că cele vreo 8 ruble ce la mai aveam nu-mi vor ajunge să plătesc.
Mă gândeam să-i las ceasul, dar şi acesta era „Pobeda” şi nu ştiam dacă
33

ar avea ceva valoare. La sfârşitul lungii plimbări, surpriza a fost foarte
plăcută, fiindcă nu am plătit decât vreo rublă şi jumătate. Erau foarte
ieftine mijloacele de transport, probabil din cauză că şi petrolul era
foarte ieftin, se găsea din belşul la ei, dar cred că era şi subvenţionat de
stat. Şi la noi în ţară era ieftin pe atunci, în comparaţie cu Westul Europei,
dar la ruşi era foarte ierftin.
La Loţmanskaia 3, o clădire cenuşie, cu nelipsita gheretă a portarului
la intrare, m-am înfiinţat la ora 7,30, oră de început programul la noi,
dar acolo programul începea la ora 9,30, probabil din cauza întunericului
iernii de dincolo de cercul polar. După circa o oră de aşteptat pe o
băncuţă, obosit de somn şi de drum (după vreo cinci nopţi dormite prin
tren, de la plecarea din Galaţi), văd că vine un nenea cam rotofei, ce
semăna cu Penescu, prorectorul de la Politehnica din Bucureşti.
M-am gândit eu că, venind primul la serviciu şi având un aspect de
ştab, trebuie să fie Rectorul. Şi într-adevăr era Rectorul Tovstih (cel
gras). M-a luat şi m-a dus la Rectorat, mi-au dat un ceai cald şi cum
venise şi prorectorul Moiseev, m-a dat pe mâna acestuia, faţă de care
m-am dat şi eu mare că ştiu franceză, dar el ştia o franceză mai bună
decât a mea şi, după o scurtă conversaţie m-a ambarcat într-o maşină şi
m-au trimis la hotelul la care îmi opriseră camera (Hotelul „Europa”/
„Europeiscaia gostiniţa”). Acesta era după Hotel „Astoria” unde, în 1941,
dorise Hitler să sărbătorească Crăciunul, al doilea hotel al oraşului. Era
în centru, foarte aproape de Muzeul Rus, de Filarmonică şi de Nevski
Prospect (strada principală), fusese clădit în timpul ţarismului şi era
mobilat ca la începutul secolului.
Camera mea era un apartament confortabil, cu un birou, un salonaş
cu fotolii, pat mare şi o baie. Aveam şi dureri de la hemoroizi, după atâta
drum, şi m-am culcat până spre seară, când am ieşit puţin pe Nevski
Prospect. Am văzut un chioşc de informaţii de la care m-am interesat
de... mine. Mi-au spus exact la ce hotel stau şi la ce cameră, ceea ce
însemna că băieţii lor de la K.G.B. erau foarte rapid informaţi.
Întors la hotel, am primit vizita unui personaj interesant, Kobo Gheza.
Era ungur de prin Ardeal, făcuse studiile superioare la o Academie navală
militară şi acum era singurul doctorand român în nave din U.R.S.S. Era
doctorand la L.K.I. (Leningradski Koroblestroi tehnoi Institut), adică
în acelaşi institut în care eu urma să-mi fac stagiul. Era doctorand în
Hidromecanică la Voitkemski, care fusese în vizită la noi şi probabil îl
34

trimiseseră de pe la Rectorat să se ocupe de mine. Fiind de mulţi ani la
Leningrad, era şi un bun ghid al oraşului. Era suficient de afemeiat şi
îmi făcu o critică dură asupra modului cum se locuia la Leningrad. În
anii aceia nu se construise în ritmul în care creştea populaţia şi repartiţia
oamenilor în case corespundea cam cu cea de după Revoluţia din
Octombrie, adică în casele nobililor din centru, din care fugiseră
proprietarii, primiseră repartiţie locuitorii din mahalalele oraşului, clasa
muncitoare ce fusese repartizată conform regulilor noi. Astfel că, în
saloanele mari ale caselor nobililor fuseseră repartizaţi mai mulţi
locatari, câte o familie îşi despărţea spaţiul cu pături sau cearşafuri, iar
fetele, ce depăşeau cu mult numărul băieţilor după război, nu aveau o
cameră a lor şi Kobo Gheza nu putea avea gradul de intimitate necesar
în relaţiile lui feminine multiple.
La început am crezut că vrea să mă tragă de limbă, să vadă dacă nu
spun ceva de sistemul sovietic, dar era chiar problema care îl preocupa.
Mi-a dat atunci şi în alte dăţi, multe indicaţii utile: cum să ajung la Institut
(cu un tramvai de lângă Catedrala Kazan), cum să mănânc mai ieftin
(la o autoservire mică aproape de hotel), de unde să-mi cumpăr cărţi
tehnice (de la Dom Knigi, o clădire mare, cu multe etaje, o librărie ce
noi pe atunci nu aveam), de unde să cumpăr cărţi navale (librăria editurii
Sudpromghiz, unde cunoştea şi o fată), unde găsesc anticariatul de cărţi
tehnice (unde iar ştia o fată), ce se merită cumpărat de la ei (aparate de
fotografiat) şi de unde (din păcate, îmi cumpărasem din Galaţi cu o lună
înainte un aparat „Zorki 6”, care era mai slab decât „Zorki 4” ce se găsea
la ei cu jumătate din preţ.
A doua zi am fost condus la Catedra de „Mecanica construcţiilor de
nave”, unde şef de Catedră era prof. Kurdimov, personalitate cunoscută
la noi datorită cărţii de „Rezistenţa generală a navei” (carte însă greu de
găsit). Eram interesat de obţinerea unei sugestii privind subiectul tezei
mele de doctorat. Îmi pregătisem un discurs mic, introductiv, prin care
să le spun că avem nevoie de literatură ştiinţifică în domeniul
construcţiilor de nave şi nici n-am început bine, pomenind de
„Sudostroienie”, singura revistă de construcţii navale cre ajungea la noi,
că a şi pornit, în stilul cu care mă obişnuise Moş Beşchea, o critică
acerbă în privinţa revistei respective, care şi-a pierdut caracterul iniţial
ştiinţific şi a devenit o revistă tehnică, un fel de „de toate pentru toţi”.
Eu am rămas uimit, pentru că, la noi, tot ce era sovietic era sacrosanct şi
35

nimeni nu îndrăznea să critice nimic de la ei.
În privinţa tezei de doctorat, ce o vroiam în domeniul „vibraţiei
generale a navei”, îl chemă şi pe V. Postnov, care era cel mai bun dintre
cei tineri, şi-mi spuseră o idee pe care am înţeles-o abia după 40 de ani:
„Influenţa vitezei navei asupra maselor de apă adiţionale la vibraţii”.
Dorind să obţin informaţii privind planurile de învăţământ,
programele analitice, programele şi referatele de laborator, m-au pasat
la secretara Catedrei, o băbuţă cumsecade, rămasă la Catedră dinainte
de Revoluţie, care ştia foarte bine franceza şi era foarte amabilă.
Cunoscuse toate somităţile ce se perindaseră prin Catedră şi Institut:
Krâlov, Papcovici, Simenski. Ştia mai bine ca oricine toate planurile de
învăţământ şi cele analitice şi am privit-o cu admiraţie, pentru că era
mai bună şi la suflet şi poate profesional decât cele de la Bucureşti. Ce
să mai zic că noi, pe vremea aceea, nu aveam nicio secretară de Catedră?!
Mi-a dat tot ce mi-am dorit de la ei.
În a doua zi m-au dat în seama unei fete, cred preparatoare la Catedră,
să mă ducă la Muzeul Rus, situat în capul străzii pe care era hotelul
meu. Muzeul era deschis într-un palat, încă de la 1898 şi conţinea doar
pictură a artiştilor ruşi, din care îmi aduc aminte de S.F. Scedrin, K.P.
Briulov, cu „Ultimile zile ale oraşului Pompei”, un tablou enorm. Cel
mai mult mi-au plăcut tablourile marine ale lui Aivazovski, unele de
dimensiuni impresionante, cum ar fi „Al nouă-lea val”, ce într-o mare
de apocalipsă, se năpustea asupra unei plute în formă de cruce, cu ultimii
supravieţuitori. Erau nave cu pânze pe mări furtunoase sau pe mări
luminate numai de lună. Nuanţele de verde şi irizarea luminii în spuma
valurilor le dădea un farmec aparte. Am văzut şi un tablou celebru al lui
Repin, cu Edecarii, ca şi altul, cu cazacii zaporojeni scriind o scrisoare
sultanului.
Picturile cu zăpadă nu puteau să lipsească într-un muzeu rus. Şi îmi
amintesc de cele ale lui Vasili Surikov şi unul al lui Suvorov trecând
Alpii. Alte picturi mai calme erau ale lui Leviarin, iar mie mi-au plăcut
un portret al lui Sarov (Saharov) şi un portret de bătrân al lui Kremski.
Nişte tablouri mai ciudate erau ale lui Vrabeli. Nu lipseau, bineînţeles,
tablourile realist-socialiste ale epocii.
Am stat o dimineaţă întreagă în muzeu. I-am mulţumit fetei
respective şi am poftit-o într-o cafenea de pe Nevski Prospekt, oferindu-
i o cafea. Trebuia să-i spun că mi-a plăcut, dar nu-mi găseam cuvintele.
36

Nu-mi venea „mravitcia”, ci numai „ia liubliu”, ceea ce ar fi sunat ca o
declaraţie de dragoste şi atunci am făcut ca în problema cu „furculision”,
am rusificat termenul românesc şi am zis: „minia placet”. Am văzut că
se uita la mine nedumerită şi abia la hotel mi-am dat seama că îi
spusesem că-mi vine să plâng... Mai târziu am mai fost la Muzeul Rus,
am zăbovit mai mult şi mi-am cumpărat un album cu Aivazovski (din
păcate, pe atunci tehnica transpunerii color era la ei la început şi culorile
nu erau aşa grozave).
Pentru mine, cele două luni, cât am stat la Leningrad, au fost pe
lângă o perfecţionare în Rezistenţa materialelor şi structuri navale, şi o
bună ocazie să mă instruiesc în artele plastice, unde cultura mea se rezuma
la o carte de Istoria artei, de George Oprescu, citită de pe la maică-mea,
când aveam 14 ani şi vizitele la Muzeul de Artă de la Bucureşti, ca şi ce
mai citisem într-o carte scrisă despre Hendrik von Leon, a lui
Florin Tănăsescu.
În prima duminică m-am dus să explorez oraşul spre Neva şi am
avut o mare surpriză în piaţa monumentală în care o latură este faţada
dinspre oraş a palatului de iarnă (zimniy dvorets). În mijlocul acestei
pieţe era o coloană ce purta în vârf un înger cu o cruce mare, albă. Mă
frecam la ochi şi nu-mi venea să cred că deasupra capitalei ce născuse
bolşevismul ateu, îngerul lui Dumnezeu plutea cu crucea în mână! Am
ajuns şi la faţada palatului dinspre Neva (arhitect fusese Rastrelli), care
era imunătoare, ca şi statuile podului de peste Neva. De Revoluţie amintea
doar Crucişătorul „Aurora”, dar în rest, oraşul era oraşul lui Petru cel
Mare, ce veghea de pe o statuie ecvestră, desfăşurările de palate
de pe Neva, statuia din apropierea clădirii Amiralităţii, ce închidea
Prospektul Nevski.
M-am dus şi la Ermiraj – copleşitor prin numărul de săli ce conţineau
atâtea opere de artă, dar şi prin frumuseţea arhitecturii sale interioare.
Chiar de la intrarea într-o sală majestuoasă te întâmpina o coloană de
malahit verde şi o scară monumentală. Era foarte greu să te orientezi,
unde să te duci mai întâi, aşa că m-am dus în sala de pictură italiană,
unde două madone de Leonardo da Vinci (Madona Benois şi Madona
Litta) stăteau la locul de onoare lângă o sculptură unică a lui
Michelangelo. Alături era şi o Madonă a lui Rafael (Madona Constuble),
dar parcă mai mult mi-a plăcut o pictură de Tizian, cu o Magdalenă
pocăindu-se şi o alta, a lui Veronese, cu o înmormântare a lui Hristos.
37

Totuşi, un Sfânt Sebastian, străpuns de săgeţi, mă urmăreşte şi azi.
Am ajuns la şcoala spaniolă, într-o sală splendidă, tapisată în roşu
unde, pe lângă infantele dizgraţioase ale lui Velasquez, erau o mulţime
de sfinţi pictaţi de Ribera şi Zurbaran, tabloul lui El Greco cu Apostolii
Petru şi Pavel punându-te pe gânduri.
Am nimerit apoi în săli nesfârşite de pictură flamandă şi olandeză,
cu Fr. Hools şi Holbein, peisaje, naturi moarte şi, în fine, am ajuns la
Rembrandt, unde am avut o revelaţie cu „Danae”, cu „Sfânta familie”,
dar mai ales cu „Reîntoarcerea fiului risipitor”. Dacă măsura artei este
emoţia, aceasta era cazul în primul rând la Rembrandt, unde măiestria
manevrării luminii face ca figurile să exprime gânduri.
Mi-a mai plăcut şi un Van Dyke, un auroportret cu figura lui de o
mare fineţe şi m-am înecat apoi în nudurile planturoase ale lui Rubens.
Obosit şi aiurit, m-am întors abia seara la hotel. Am mai fost în
iarna aceea de mai multe ori. Mă duceam după amiezile şi stăteam cu
orele la Rembrandt sau la şcoala spaniolă. M-am mai şi rătăcit odată pe
un coridor lung, cu portrete de generali victorioşi în războiul cu
Napoleon. Altădată, pe o galerie lungă cu aristocraţi ruşi cu peruci de
prin sec. al XVIII-lea, ce nu mi-au făcut o mare plăcere. Era şi o galerie
de artă antică şi am ajuns să văd şi nişte picturi de Gauguin şi de Picasso,
ce nu m–au entuziasmat.
După amiezile, când circulam pe coridoarele lungi, lumina de afară
se împuţina şi cred că ar fi fost necesară o iluminare mai bună. De cele
două ori când m-am mai întors în Leningrad, am vizitat din nou Ermitajul!
Am chiar şi o carte-ghid în franceză şi un CD cu Ermitajul, cu care
încerc să-mi ajut memoria obosită.
Şi pentru că tot am scris despre activitatea mea culturală, voi scrie
şi despre vizitele ce le-am făcut celor două mari catedrale ale oraşului:
Catedrala Kazan (Kazanski Sobor) era foarte aproape de hotelul meu şi
de locul de unde luam tramvaiul spre Institut, dar n-am vizitat-o decât o
singură dată şi mi-a ajuns. Degeaba visam eu la îngerul cu crucea albă ce
plutea peste oraş, deoarece Catedrala Cazan devenise „Muzeul
ateismului” (?!) Păcat de cupola mare şi de colonada ce o imita oarecum
pe cea de la Sf. Petru din Roma, că fiecare ungher al ei era ilustrat prin
fotografii cu activitatea antisovietică a unei secte religioase şi pedepsele
pe care le-a primit. E adevărat că naţiunea pravoslavnică rusă dăduse
naştere şi la o serie de secte şi, de fapt, lucrurile durau de la Petru cel
38

Mare, când unii s-au opus reformelor. Dar să combaţi religia prin
aberaţiile unor secte locale şi restrânse mi se părea prea mult pentru a
condamna întreaga biserică ortodoxă, prin a transforma o catedrală într-
un muzeu de propagandă antireligioasă. Abia atunci m-am lămurit că în
ţara noastră biserica funcţiona, pe când la ei nu mai erau biserici, decât
se pare ceva în jurul Patriarhiei de la Moscova. Chiar dacă la noi această
funcţionare cu voie de la stăpânire era însoţită de neconstruirea unor
biserici noi în noile cartiere cu populaţie adusă de la sate, dar nu s-au
dărâmat decât câteva biserici din motive edilitare (nu mai multe, se pare,
decât în perioada interbelică), iar preoţimea şi-a primit salariile de la
stat (mici, ca şi cele ale populaţiei). La ei însă, în statul cel mai credincios
din lume până atunci, n-a mai existat biserică!
Am fost şi la catedrala Isaakievskiy, impunătoare ca arhitectură, în
fosta piaţă unde era şi Hotel „Astoria”. Nici ea nu mai funcţiona ca o
catedrală, ba chiar servea pentru demonstrarea rotaţiei pământului cu
ajutorul pendulului lui Foucault. Dar măcar aici puteai admira icoanele
mari din mozaicuri fine ce-ţi dădeau de departe impresaia unor tablouri
în ulei.
Formarea mea culturală se continua în acel timp prin frecventarea
lui „Mariinsky Teatr”, căruia atunci i se spunea Teatrul „Kirov”. Era teatrul
de operă şi balet unde, în timpul ţarismului se puseseră bazele
formidabilei şcoale ruse de balet, dezvoltată sub influenţa faimosului
coregraf şi pedagog Marius Petipa şi a muzicii lui Ceaikovski, transferată
apoi şi în spectacolele de balet clasic de la Balşoi Teatr din Moscova,
dar şi în toată lumea, prin Ana Pavlovna, Vaslav Nijinski, şi atâţia alţii.
Balet clasic am admirat şi de noi, atât în epoca televiziunii, dar şi prin
spectacolele de balet pe gheaţă. Nu ştiam nimic despre baletul clasic,
în afară de ce citisem în „Scrinul negru”, al lui Călinescu sau de ce
văzusem în operetele lui Offenbach, puse în scenă la Teatrul Muzical
din Galaţi, spectacole în care ne interesau mai mult balerinele decât
baletul, şi am mai văzut două filme-spectacol sovietice, unul cu Galina
Ulianova în „Romeo şi Julieta” de Prokofiev, la care nu mi-a plăcut
muzica şi Ulianova mi se părea prea bătrână, şi altul, „Spărgătorul de
nuci” de Ceaikovski, la Bucureşti.
Am fost invitat de cei din Catedră la mai multe spectacole la care se
procurau greu bilete. Am văzut „Faust” de Gounod, la care era un balet
(Noaptea Valpurgiei) de aproape un act. Am văzut şi Giselle, impregnat
39

de romantismul pur al sec. al XIX-lea, şi Don Quijotte, mai mult un
pretext de împreunare a unor momente de virtuozitate. Am văzut şi „Lacul
lebedelor”, care pentru mine a însemnat o culme între muzică şi balet.
Ce m-a impresionat era aproape religiozitatea cu care se urmărea
spectacolul, sălile în care nu se făcea abuz de lux, în care plasatoarele
erau critici acerbi privind distribuţiile – mulţi venind chiar de mai multe
ori să vadă diferite distribuţii.
Am mai văzut oraşul într-o dimineaţă cu Iuri Ipaţovţev, doctorand la
Catedră şi fiul arhitectului şef al oraşului, care m-a plimbat prin el cu o
Volgă, a lui taică-su, cred, şi mi-a prezentat casă cu casă – poate mai
corect ar fi palat cu palat, fiind probabil din familie foarte avizat asupra
istoricului clădirilor. Din păcate şi din cauza slabei mele memorii vizuale
nu-mi mai amintesc mare lucru din ce am văzut şi mi-a spus. Mi-a arătat,
ţin minte, palatul Yusupov, de pe Neva, unde fusese împuşcat Rasputin,
mi-a arătat casa în care locuise Dostoievski, care spre deosebire de
Tolstoi nu se bucura de atenţia regimului comunist, mi-a arătat diferitele
palate ale familiei imperiale. Am aflat atunci şi mai multe informaţii
privind salariile lor. Iuri nu fusese trimis să mă plimbe, ci se oferise
singur, dar ne unea pasiunea pentru oraş şi ne împrietenisem discutând
pe la Catedră.
Odată ne-am întâlnit în casa lui Iacov Isaievici Korotkin, ce era evreu,
dar tocmai din acest motiv mai cult şi mai amabil. El a jucat pentru
mine acelaşi rol pe care îl jucase şi Blumenfeld în stagiul de la Bucureşti.
Am fost invitat la el acasă, la masă, am discutat acolo de savanţi ruşi ce
erau peste graniţă, de Ştefan Timoşenko, socotit un fel de patriarh al
Rezistenţei materialelor ce fusese înainte de Revoluţia din Octombrie
profesor la Institutul de Căi Ferate din Leningrad şi atunci când vorbeam
era mare profesor în Statele Unite, cu multe cărţi celebre de rezistenţă,
elasticitate, stabilitate, vibraţii, plăci, publicate în toate limbile, profesor,
prieten cu marii lor profesori: Krâlov, Papcovici. Despre Papcovici am
aflat că, deşi a stat în timpul blocadei groaznice făcute de nemţi asupra
Leningradului, cărţile lui erau pline de bibliografie nemţească. De altfel,
toate cărţile lor erau impregnate de cultura tehnică germană şi abia după
război se îndreptaseră spre cea anglo-saxonă. Şi am avut prilejul să
constat că toată generaţia lor tânără ştia perfect engleza, limbă pentru
mine, pe atunci, complet necunoscută. Şcoala noastră burgheză, ca şi
cea comunistă, nu ne învăţase engleză deloc. Nici azi nu ştiu s-o vorbesc
40

bine, dar acum e prea târziu.
Întorcându-mă la Korotkin, el ştia bine engleza şi-mi prezentă o
carte a lui Korvin Krukovski, ce dezvoltase în Statele Unite teoriile lui
Krâlov privind încovoierea generală a navei. Ce m-a surprins cel mai
mult a fost că, la vizita aceasta acasă la Korotkin s-a pus la radio
corespondentul „Europei libere” de la noi, ce se auzea mai bine ca în
România. Mi-a fost frică, să spun drept, că era o provocare, dar m-am
ferit să comentez şi am constatat că ei o ascultau regulat.
Cu Korotkin am fost şi la un concert simfonic, în sala cu coloane a
Filarmonicii lor, sală ce fusese clubul nobililor şi pe care am revăzut-o
cu plăcere într-un documentar la Mezzo TV. Din păcate, s-a interpretat
o simfonie de Honegger, ce nu prea era pe gustul meu atunci.
Ca să termin cu programul cultural, trebuie să spun că am rătăcit şi
pe străzi, singur, pe lângă biserica unde fusese asasinat ţarul Alexandru
al II-lea, care avea o cupolă „nebună”, răsucită, rusească, ca o ceapă
divers colorată, cu un gard din fier forjat interesant, şi pe străzile cu
canale, ce fac din oraş o Veneţie a Nordului. Cu toate că era iarnă şi
eram dincolo de cercul polar de nord, nu era foarte frig, dar nu se putea
vizita iarna Petrodvoreţ şi grădinile, iar Ţarscoe Selo era încă distrus
de nemţi.
M-am dus şi la fortăreaţa Petru şi Pavel, de pe Neva, unde ne-au
arătat celulele în care erau închişi revoluţionarii lor decembrişti. Nu
mi-a făcut plăcere, mi s-a părut chiar aiurea ca într-o ţară poliţistă cum
era a lor, să prezinţi o închisoare. Mai interesantă era biserica din
fortăreaţă, în care erau mormintele din marmură ale ţarilor, şi asta nu
din cauză că aş fi avut simpatii pentru ţari, ci din cauză că a fost o surpriză,
mă aşteptasem să fie rase complet din moment ce aminteau monarhia.
Nu departe de fortăreaţă era un cinematograf în relief, unic în lume
la acea vreme, cred. Se făceau cozi la intrare, sala era mică şi spectacolul
dura vreo jumătate de oră. Primeai nişte ochelari cu lentile colorate la
intrare (poate pentru polarizarea luminii). Acţiunea filmului era din
jonglerii ca la circ, iar filmul era tehnicolor. Probabil că filmau pe
aceeaşi peliculă atât imaginile pentru ochiul stâng, ca şi cele pentru
ochiul drept, polarizate diferit, pentru a nu fi recepţionate decât separat
şi apoi, prin ochelari, erau suprapuse, încât imaginile erau spaţiale (3D).
Când se aruncau nişte farfurii sau mingi înspre sală, chiar aveai impresia
că sunt azvârlite spre tine şi îţi fereai capul.
41

Am fost şi la grădina zoologică, unde am văzut nişte urşi albi care
aveau şi un lac mic cu apă cu gheaţă, dar din cauza noroiului, blana lor
era pătată şi, în parte, galbenă, iar botul era mai ascuţit decât al
urşilor noştri.
Ar fi interesant să scriu şi despre bursa pe care o primeam, 6 ruble
pe zi, ceea ce era cam salariul unui şef de lucrări, dar îmi plăteau ei
hotelul. În prima zi m-am dus să-mi iau masa de dimineaţã la restaurantul
hotelului, unde era foarte elegant, dar şi scump. Am mai fost odată, într-
o seară cu Kobo Gheza şi m-au amuzat portarii în uniforme cu fireturi
şi galoane, care de altfel erau pe la toate restaurantele şi te puteau primi
sau nu, după cum arătai îmbrăcat sau băut sau funcţie de locurile libere
din restaurant.
În prima zi, am fost şi la cantina de la Institut şi am luat, după
recomandări celebre, Solianka, o ciorbă grasă cu smântână, greu de
suportat. Tot pe acolo am mâncat varză cu carne, tot cu smântână, şi un
fel de piroşti cu carne, toate meniuri nu prea digerabile pentru mine.
Mâncam, la sugestia lui Kobo Gheza, la un restaurant cu autoservire,
peste drum de Catedrala Kazan şi pot spune că n-am mâncat niciodată
atât de multe sandvişuri cu caviar sau icre de Manciurea. Mă mai duceam
în magazinele alimentare şi-mi luam brânză. Odată am intrat pe seară
într-un magazin unde era o coadă formată şi deodată am fost agăţat de
doi tipi care m-au întrebat dacă nu vreau să fac „o troică” cu ei. N-am
înţeles prea bine ce doreau, dar am spus da şi mi-au cerut bani. Abia
atrunci m-am lămurit că, din cauză la ei că se bea multă vorcă, nu se
vindea decât o sticlă de votcă la trei persoane.
Magazinele erau erau frumos aranjate pe Nevski Prospekt şi
vânzătoarele erau foarte dichisite, date cu tot felul de cosmetice, încât
păreau mult mai elegante ca cele de la Bucureşti. Nu acelaşi lucru era şi
la Moscova, Leningradul fiind mai occidental, nu numai geografic. Şi
femeile de pe stradă erau mai elegante, în tot felul de blănuri, nu semănau
deloc cu rusoaicele din ‘44 venite cu trupele!...
Eu plecasem iniţial numai pentru o lună, dar mi s-a propus să-mi
prelungesc şederea cu încă o lună. Pentru aceasta, am făcut nişte cereri
şi, în final, m-am dus să-mi iau banii de la Banca Naţională a lor, pe o
stradă cu clădiri impunătoare, în care am avut permanent impresia că
sunt la Cernăuţi.
Cât priveşte problemele profesionale, m-am documentat asupra
42

planului lor de învăţământ la secţia de Construcţii navale, privind
Macanica construcţiilor de nave, unde aveau un curs dezvoltat de
Mecanica construcţiilor (bare şi plăci), un curs de Rezistenţa generală
a navei, un curs de Vibraţii la nave. Am luat programele analitice ale
acestor cursuri, conţinutul temelor de casă.
Am stat şi prin laboratorul de tensometrie electrică al Catedrei,
unde lucrau la realizarea unor contoare de tensiuni ce urmau a fi instalate
pe o navă. care să servească la obţinerea unor curbe în care să se
înregistreze în timpul cursei navei numărul de realizări ale diferitelor
nivele de tensiuni, din care să se calculeze durabilitatea (durata de viaţă).
În acel timp, aceasta era una din problemele ce-i frământa. La noi, din
cauza indiferenţei Navromului şi a diferiţilor armatori, această problemă
nici după 40 de ani nu s-a pus. Ei corelau aceste nivele de tensiuni şi cu
starea mării.
Tot legat de problemele de oboseală a corpului navei, am stat mai
mult de vorbă cu Petinov, care atunci era foarte tânăr şi lucra la o teză pe
această tematică, atât la Catedră, cât şi la Institutul de cercetări Krâlov,
unde beneficia de maşini de încercări la solicitări variabile, care realizau
forţe cu amplitudini foarte mari, deoarece, îmi explica el, încercările
pe maşini de oboseală obişnuite, pe epruvete standardizate, dau rezistenţe
la oboseală mai mari decât cele pe noduri constructive, realizate la
mărimi naturale, din cauza efectului de scară. Aceste observaţii m-au
făcut ca toată viaţa să mă depărtez de subiectul „oboseală a structurilor
de nave” şi nu l-am acceptat nici mai târziu doctoranzilor mei, deoarece
n-am dispus nici eu, nici ei de astfel de maşini uriaşe.
Cu toate că Institutul Krâlov era foarte aproape de facultatea de
construcţii navale, nu se putea pătrunde în el decât cu aprobare specială,
fiind institut de cercetări cu caracter militar.
Încercând acum, la sfârşit de viaţă, să scriu un ultim capitol al cursului
de Rezistenţa materialelor, capitolul de oboseală a structurilor, am căutat
prin Internet ceva bibliografie mai recentă şi am avut plăcerea să găsesc
în engleză, pe lângă cartea celebră a lui Vladimir V. Bolotin, şi o carte
de oboseală în domeniul naval, apărută recent în U.S.A., a prietenului
meu de atunci, Petinov.
M-am dus şi la Catedra de Hidromecanică navală, condusă pe atunci
de profesorul Vortkunsk – modest, înalt, masiv, îl cunoscusem cu un an
înainte, când fusese la Galaţi. Mi-a arătat, la cererea mea, laboratorul de
43

Hidromecanică, din care îmi aduc aminte de un fel de calculator analogic
prin care se modela electric o problemă potenţială de câmp care era
analogă unei probleme hidrodinamice.
Cu sprijinul profesorului Vortkunsk am vizitat şi bazinul de încercat
modele de nave, unde făceau nu numai încercări de rezistenţă la înaintare,
dar montaseră şi un experiment de stabilitate a navei pe valuri şi sub
acţiunea vântului, modelat prin nişlte ventilatoare, ceea ce la noi n-am
văzut încă.
Cei de la bazin, aflând că sunt din România, m-au întrebat ce e cu
Marian, care începuse aspirantura la ei şi dispăruse deodată. Ce ştiam,
ce puteam să le spun, că a venit repede, la chemarea lui Alexandru
Costică, să devină Decan la Galaţi?
Serile, mă duceam la biblioteca cadrelor didactice, unde mă
întâlneam mereu cu un bătrânel simpatic, care uneori umbla după aceeaşi
revistă ca şi mine. Cu timpul, ne-am cunoscut, era profesorul
Blagovescenski, cel mai mare specialist al lor pe atunci în oscilaţiile
navelor, având şi o carte vestită în acest domeniu.
Pe mine, sub influenţa cărţii de Stabilitate dinamică a structurilor,
scoasă de acelaşi V.V. Bolotin, de la Institutul de aviaţie din Moscova,
mă bântuia, cum am mai arătat, problema oscilaţiilor parametrice de
ruliu şi Blagovescenski era şi el atunci preocupat de aceeaşi
problematică. Mi-a arătat într-o revistă o pierdere a stabilităţii unei
nave-şcoală nemţeşti, din această pricină. Am stat de vorbă cât puteam
eu în rusă, mai multe seri cu profesorul Blagovesenski şi îl ţin minte ca
pe un om foarte plăcut. Şeful de Catedră ce preda stabilitatea navei era
profesorul Serghei Tian Şanski, fiul sau nepotul unui mare explorator
rus ce descoperise munţii Tian-Şan şi avea o carte de Stabilitate, după
care a predat mulţi ani şi Marian studenţilor noştri, carte mult mai
pragmatică decât Teoria plutitorilor, predată nouă de profesorul Ilie Dinu,
după un model francez prea general.
În privinţa stabilităţii dinamice a navei am rămas cu regretul că
niciunul din doctoranzii ce i-am îndrumat spre această problemă şi
care aveau posibilitatea să o rezolve, Ionaş Ovidiu şi Dan Obreja, n-au
rezolvat-o, deşi Obreja a fost aproape.
Am avut de curând confirmarea, dacă mai era nevoie, că problema e
importantă, la vizita profesorului Suarez la noi, care este acum considerat
un fel de „guru” al cercetării navale în Europa occidentală şi care mi-a
44

spus că a lucrat la această problemă în cadrul unui master în U.S.A.,
mult mai târziu făcut decât preocupările mele de la începutul
anilor ‘60.
Stagiul meu în Leningrad a coincis şi cu sesiunea de examene din
iarnă de la ei şi m-au invitat şi la examenele lor de Statica construcţiilor.
Am nimerit mai întâi la un fel de preexamen ce-l dădeau studenţii cu
asistentul lor, Vadim Kurmaev, un tip blond, înalt, simpatic, care împreună
cu prietena sa, Olga, făceau un fel de colocviu cu studenţii, într-o sală
mare, în care fiecare student primea de făcut diagramele de eforturi
pentru o altă bară. Cum nu aveam altceva de făcut, m-au rugat să-i ajut şi
am făcut-o şi eu pe profesorul acolo, ascultând studenţii sovietici. Mai
făceam şi o susţinere a temelor de casă ce aveau subiecte diferite, de la
student la student şi dacă treceau de aceste probe se puteau prezenta la
examenul propriu-zis (la noi, după revoluţie, s-a renunţat complet la
temele de casă, ceea ce e o prostie. În U. S. A. Se dau intens teme de
casă, ca şi în fostul U.R.S.S., dar la noi se cultivă nemunca, obţinerea de
bani nemunciţi).
Am asistat şi la un examen de Statica structurilor, cu doi profesori.
Examenul era erau o probă de memorie (diferit de examenele de la noi,
ce au devenit pentru unele cadre didactice doar surse de bani). Li se
dădea un bilet cu un subiect de teorie (problemele fuseseră testate
anterior, în preexamenul susţinut cu asistentul), studenţii se duceau în
bancă şi îşi consultau vreo 10 minute bibliografia şi apoi veneau cu
foile la profesori, care începeau să-i întrebe – nu deducerea relaţiilor
respective, ci modul cum le foloseau, care erau ipotezele în care acestea
erau deduse, când erau şi când nu erau valabile, ce termeni se puteau sau
nu neglija, când şi cum se aplicau relaţiile. Era cu totul alt stil de examene
ca la noi.
Cu Iuri, ce-mi prezenta fermecător oraşul, am discutat şi ceva ştiinţă.
El studia încovoierea generală dinamică a corpului navei fără ipotezele
liniare ale lui Krâlov. Neliniarităţile introduse în sistemul de ecuaţii
diferenţiale ale oscilaţiilor verticale şi de tangaj le rezolva cu un
calculator electronic. E falsă impresia că ei nu foloseau calculatoarele
electronice. E posibil ca în anii ‘50, în epoca lui Stalin, când cibernetica
era privită ca o ştiinţă reacţionară, să fi existat o înapoiere în dezvoltarea
calculatoarelor, dar apoi au încercat să-şi dezvolte şi ei tehnica de calcul,
altfel cum ar fi lansat cu succes rachetele şi sateliţii?
45

Am fost cu Repin (ce se ocupa de fotoelasticitate la cordoane de
sudură) la Institutul de calcul Steclov, unde am văzut maşina electronică
de calcul numeric BSM 2, ce realiza 10.000 de operaţii artmetice pe
secundă, avea 4000 lămpi şi ocupa o cameră, iar datele se introduceau
pe fişe perforate. De la acel prim calculator electronic, văzut în 1964,
până în momentul acesta, când scriu, au trecut 40 de ani şi acum am pe
masă un laptop Fujitsu, mult mai puternic decât BSM 2.
Tot de la Iuri am aflat de nişte cercetări de la ei privind stabilitatea
dinamică a punţii, făcute într-o teză a lui Moşinski cu caracter militar,
legat de forţele axiale variabile în timp, introduse de reacţiunile din
recul la tragerea cu tunul. Era vorba de pierderea de stabilitate datorită
şocului şi am obţinut şi partea publicabilă a lucrării.
Am admirat la ei modul în care pe atunci se puteau documenta.
Existau abonamente la toate jurnalele ştiinţifice navale şi de mecanică
aplicată principale, acestea se traduceau intern şi se publicau în limba
rusă cu aceleaşi coperţi şi figuri şi erau primite de tot învăţământul
superior tehnic şi de toate instituţiile de cercetări. La noi, niciodată n-
am putut să avem abonamente la toate revistele navale principale (de
exemplu, la „Transactions name” nu a existat niciodată vreun abonament,
nici la ICEPRONAV, nici la Universitate, deşi era şi este principala
revistă de cercetare americană). Nu mai vorbesc că tot tineretul vorbea
perfect engleza, ceea ce la noi nu era cazul atunci.
Am fost şi la o sesiune ştiinţifică de la Catedra de Mecanica
construcţiilor de nave, în care şi-a prezentat Valerian Postnov teza de
doctorat în premieră, care mie mi s-a părut excepţională. A fost o
prezentare a trei lucrări şi Kurdiumov, care părea prietenul mai în vârstă,
în loc să-i laude lucrările, cum s-ar fi întâmplat la noi, s-a apucat să i le
critice, ceea ce a produs o discuţie controversată, dar civilizată, pe care
n-am putut s-o urmăresc în amănunt, din cauza slabelor mele cunoştinţe
de limba rusă.
Kurdiumov a mai prezentat o lucrare legată de prelucrarea statistică
a înregistrărilor cu contorul de tensiuni ce se lucra la laboratorul de
tensiometrie, apoi a expus şi Kozleakov, foarte repede, dezorganizat şi
agitat, un material foarte bogat, privind însumarea statistică a tensiunilor
din încovoierea generală cu cele din încovoierea locală, fiecare având
altă abatere standard.
O altă comunicare a fost stabilitatea plăcilor de materiale compozite
46

a lui Lukşin. Toate au stârnit vii comentarii. Oricum, o sesiune ştiinţifică
de la ei nu semăna deloc cu atmosfera paşnică, de oboseală, de la noi.
În a doua şi ultima mea lună din stagiul de specializare am cerut şi
am ajuns şi la Catedra de Rezistenţa materialelor, condusă de profesorul
Bâkov, care era mai legată de secţia de Maşini şi Instalaţii de bord, având
pe lângă cursul de Rezistenţă şi un curs de Mecanica construcţiilor
pentru maşini şi instalaţii. Preocupările Catedrei respective erau legate
mai ales de proprietăţile materialelor, de oboseala metalelor. Şi la
Catedra lor am luat programele analitice şi lista lucrărilor de laborator,
examinând în acelaşi timp toate standardurile şi maşinile de incendii.
Azi, încă am din acea perioadă trei caiete cu însemnări ale
activităţilor zilnice, rezumate de lucrări, sinteze asupra convorbirilor
ştiinţifice cu diferite personalităţi. De asemenea, mai am încă programe
analitice ale unor discipline, liste de lucrări ştiinţifice, liste de lucrări
de laborator, lista de subiecte de teme de casă şi chiar temele de casă
ale lui Kurneev, date mie de acesta. Păcat că până acum n-am avut timp
să le cercetez mai amănunţit, cu toată revoluţia datorată introducerii
tehnicii electronice de calcul.
Şi la Catedra de Rezistenţa materialelor am asistat la o sesiune
ştiinţifică. Am ascultat o lucrare a lui Bâcov privind influenţa
supraîncărcării asupra rezistenţei la oboseală. O altă lucrare a lui
Runberger compara proprietăţile mecanice ale oţelului carbon obişnuit,
cu cele ale oţelului aliat cu titan. Am mai văzut o lucrare foarte complexă
a unui cercetător din afara Institutului privind rezistenţa la oboseală la
un recipient, lucrarea sintetizând un număr mare de experienţe.
Am asistat, de asemenea, la susţinerea tezei de doctorat a
profesorului Bâcov, legată de proprietăţile elasto-plastice ale oţelului
aliat. Pentru mine a fost foarte interesant să constat că în comisia de
doctorat se afla un profesor ce era oponent oficial, adică era un om
special plătit ca să facă observaţii şi astfel, susţinerea tezei se transforma
într-o adevărată dezbatere ştiinţifică. Interesant mi s-a părut şi studiul
la oboseală făcut cu fisuri de o anumită formă şi dimensiuni,
create artificial.
Un material documentar foarte interesant îl alcătuiau fascicolele
de lucrări ştiinţifice ale diverselor catedre, dar rămânea şi problema
obţinerii şi transportului lor – problemă pe care am rezolvat-o, nesperat,
chiar la petrecerea de Revelion de la Institut, la care am participat şi eu
47

ca invitat al lor. Am nimerit la o masă cu mai mulţi tineri, care pe lângă
rusă mi se adresau în engleză, limbă pe care eu nu o ştiam pe atunci
deloc. Pe masă erau pahare de apă umplute cu votcă, pe care, după un
toast, trebuia să le dăm peste cap. După primul pahar dat peste cap am
simţit că ameţesc şi m-am sustras de la următoarele. S-a şi dansat,
numărul de fete fiind net superior numărului de băieţi. Am fost invitat
de şefa de la bibliotecă, pe urmă am invitat-o şi eu şi i-am spus şi durerea
mea cu fascicolele, iar ea mi-a răspuns că nu e nicio problemă şi mi
le-a trimis prin poştă pe toate, la circa o lună de la sosirea mea în ţară.
Plecarea mea din Leningrad a avut loc la sfârşitul lui februarie. Înainte
de a pleca, am mers cu Kobo Gheza la librărila editurii Sudostroenie
(până atunci cumpărasem cărţi de la „Casa cărţii” (Dom Knigi) şi la un
anticariat de cărţi tehnice şi, fiindcă şi aşa bagajele cu care venisem
erau mari, am aranjat să primesc acasă prin poştă cărţile cumpărate, ce
erau voluminoase (volumele lui Papkovici, dar şi Vibraţia navei, de
Şimanski, şi cele două volume de Mecanica construcţiei de nave ale
Catedrei etc.). Îi lăsasem ceva bani lui Kobo Gheza şi el mi-a mai
cumpărat câteva cărţi după ce am plecat de acolo şi mi le-a trimis
la Galaţi.
Tot cu Kobo Gheza, care cunoştea şi magazinele şi vânzătoarele am
mers să-mi cumpăr câte ceva din banii care-mi prisosiseră. El era cel
mai avizat în aceste cumpărături şi aproape toţi cei ce ajungeau pe acolo
cumpătau apartatură şi materiale fotografice. Aşa că eu, deoarece înainte
de a veni în U.R.S.S. îmi luasem un Zorki 6, precum am mai spus,
mi-am cumpărat un Zorki 4, mult mai bun. Am cumpărat şi un trepied,
un dispozitiv de întârziere a declanşării, un expometru, un blitz, hârtie
fotografică şi un aparat de scos fotografii (l-am folosit doar o dată, cu
Gabi, în camera obscură ce o aveam la facultate pentru fotoelasticitate,
după care l-am lăsat acolo, unde a fost foarte bine folosit).
Am mai cumpărat un creion mecanic şi un stilou, dar şi multe albume
cu Leningradul (la calitatea destul de slabă a fotografiilor de atunci).
Am plecat la Moscova, condus la gară de Kobo Gheza, pe care nu
l-am mai văzut de atunci, dar cu care am păstrat un timp corespondenţa.
Ajuns la Moscova, mi-am adus aminte că nu mă dusesem, potrivit
sarcinilor trasate de la Minister, la Ambasada noastră. Cu dificultate am
găsit-o, potrivit indicaţiilor lui Kobo Gheza. Acolo am fost primit de un
secretar cultural care, de cum am intrat, m-a luat tare: „Ce ai căutat,
48

tovarăşe, aici? Ce să înveţi de la ăştia? Nu ştiu nimic, decât să copieze
după occidentali!” M-am speriat. Am crezut că am greşit ambasada sau
că vroiau să mă provoace să spun vreo prostie împotriva marelui nostru
prieten U.R.S.S.
Am replicat şi am spus că Institutul în care am fost avea o mare
tradiţie, cu mult înainte de Revoluţia din 1917, că au lucrat în el savanţi
de renume mondial, cum au fost: Krâlov şi Papcovici (nu ştiam atunci
că şi conducătorul programului atomic al U.R.S.S., Kurceakov, fusese
tot absolvent al L.K.T.), că şi acum se fac cercetări valoroase. Tipul de
la Ambasadă nu se aştepta la o astfel de replică, dar nici convins nu
părea de ce-i spuneam eu, aşa că am zis să-l întreb ce pot vedea pe plan
cultural interesant din Moscova, până la trenul de seară ce-l aveam. Aflând
că am vizitat Kremlinul, în loc să-mi recomande galeriile Tretiakov sau
Puşkin, mi-a recomandat să mă duc să văd o reconstituire a bătăliei de
la Borodino, care era însă prea departe ca să ajung la ea.
Aşa că m-am dus cu metroul până la strada Maxim Gorki, o stradă
centrală, şi am încercat să mă plimb puţin pe ea. Dacă la Leningrad, din
cauza apropierii mării, deşi era mai la nord, nu era foarte frig (-6, -7
grade Celsius), dar sufereai mai mult din cauza umezelii, la Moscova
era un ger uscat zdravăn, de -30 grade Celsius. Lumea pe stradă era mult
mai pestriţă decât la Leningrad, erau mult mai mulţi cu fizionomie
asiatică, mongolă, ca şi unii mai tuciurii, probabil din sud. Vânzătoarele
din magazine erau mai puţin dichisite decât cele de la Leningrad. M-am
dus şi în Piaţa Roşie şi am intrat în celebrul magazin GUM, ce arăta
mult mai bine decât magazinul analog din Leningrad. Pentru noi, cei din
România, ce nu văzusem decât magazinul universal mititel din Bucureşti,
de la Galeriile Lafayete, era într-adevăr, după vreo 20 de ani de lipsuri,
interesant de intrat în GUM. Pe urmă am aflat că GUM-ul era un fel de
„gazetă de perete” sau vitrină de propagandă.
Metroul îmi păru, ca şi la venire, luxos, cu gări ce tindeau să fie un
fel de palate subterane. În Leningrad, metroul era mai puţin dezvoltat şi
cu gările parcă mai sărace (se pare că traversarea pe sub Neva fusese
fidicilă).
M-am dus mai devreme, din cauza frigului, la gara Kievskaia, unde
mi-am găsit bagajele ce le transmisesem, de data aceasta cerându-le să
ajungă la o anumită oră. Am stat o mulţime până la plecarea trenului în
sala de aşteptare, vorbind cu un polonez. Vorbeam amândoi nu grozav
49

ruseşte, deşi limba lui era mai apropiată decât a mea de rusă. Mi-a ţinut
o tiradă întreagă împotriva ruşilor, de la răpirea unei bucăţi din Polonia
de ţari, la atacul din 1939 al armatei sovietice aliate cu nemţii, la
eliberatorul Rokossovski ş.a.m.d. Iar mi s-a făcut frică de vreo provocare,
aşa că m-am limitat în a vorbi de frumuseţile Leningradului.
În tren m-am trezit singur într-un compartiment vecin cu cel ocupat
de ministrul Florescu şi de altele ocupate de adjuncţi de-ai săi. Florescu
era ministrul Chimiei şi a fost, în perioada comunistă, unul din miniştrii
ce au durat cel mai mult, atât sub Dej, cât şi sub Ceauşescu. Era evreu,
cred, fusese în trupele de stânga din Spania şi din cele câteva conversaţii
neprotocolare de pe culoarul vagonului am constatat că era un om
foarte cult.
Pe tot drumul a fost viscol, dar trenul a mers fără întârziere. Din
cauza zăpezii şi a parapetelor din jurul liniei de cale ferată, nu se vedea
nimic din locurile prin care treceam. Când ne-am apropiat de graniţă,
ne-am dat declaraţiile vamale, care întotdeauna mi-au creat panică, deşi
n-am avut niciodată mari cumpărături făcute. De data aceasta, ca să nu
greşesc, m-am făcut de râs faţă de unul din adjuncţii lui Florescu,
întrebându-l dacă trebuie să trec la obiecte de aur şi peniţa de 14 karate
a stiloului cumpărat.
Cum am intrat în ţară, trenul a început să întârzie. De la Iaşi la
Bucureşti am întârziat vreo 3 ore, deşi de la Moscova la Ungheni nu am
întârziat niciun minut.
La Bucureşti am avut plăcerea să mă întâlnesc cu Gabi, care venise
să mă aştepte acolo. Ne-am întors spre seară la Galaţi şi, din cauza
viscolului, am avut impresia că vagonul se clatină, oricum întârzierea a
fost mare, tot vreo trei ore, ocazie cu care m-am convins de utilitatea
ecartamentului larg la liniile ferate ruseşti.
Acasă s-au bucurat foarte mult şi părinţii mei, văzându-şi băiatul
venit de dincolo de Cercul polar. Le-am făcut cadouri, un album cu picturi
de Aivazovski, ca să le aducă aminte de marea de la Constanţa, unde
fuseseră odată fericiţi.
Am aflat că Gabi a fost în vacanţa de iarnă cu mai mulţi colegi, într-
o vilă de lux la Predeal, pe Cioplea, la Vila Antonescu, unde au putut sta
datorită Anişoarei (Cristea), căsătorită cu Paul Dugheru, ce fusese colegă
cu Rodica Segal şi ajunsese şi ea în acea perioadă asistentă la Chimia
Alimentară la Galaţi. Am înţeles că, odată cu ei, a fost şi o crainică a
50

televiziunii care apoi a rămas în occident, devenind soţia lui Noel
Bernard, directorul redacţiei în limba română a postului de radio
„România liberă”. Se pare că, la Predeal, s-au simţit în acea iarnă
foarte bine.
După ce m-am întors, mama mi-a relatat o scenă întâmplată în lipsa
mea, când a surprins-o pe Gabi punând în dulap nişte cămăşi ale mele
călcate şi mângâindu-le uşor, cu un gest de afecţiune şi delicateţă.
Aceasta relatare mi-a făcut mare plăcere şi pentru mine a fost o imagine
a sentimentelor mai puternică decât orice declaraţie.
Excursia din mai, organizată de dl Pop (1964)

Domnul Pop fusese farmacist la Galaţi, înainte de naţionalizarea
farmaciilor. Era proprietarul propriei sale farmacii şi, când s-a înfiinţat
Institutul Mecano-Naval ce avea facultatea de Mecanică în planul de
învăţământ la anul I şi disciplina Chimie, el a devenit asistent la profesorul
Caton. Şi, cum trebuia să facă şi ore de laborator, iar laborator nu exista,
şi-a adus la facultate toate aparatele din laboratorul farmaciei desfiinţate
şi acesta a fost primul laborator de Chimie, care, odată cu venirea Chimiei
alimentare la Galaţi, a căpătat, firesc, o mai mare importanţă.
Domnul Pop nu mai era un om tânăr, dar îşi păstrase plăcerea de a
cutreiera prin locurile frumoase ale ţării, pe care le ştia, şi de a antrena
şi pe colegii lui în astfel de excursii. Cum în 1964, atât Gabi cât şi eu
făceam parte dintre cadrele didactice ale facultăţii de Chimie alimentară
şi, recuperându-ne orele în avans, prin luna mai am fost liberi să ne
înscriem în excursia organizată de dl Pop, cu cei de la Chimie, la
mănăstirile din Bucovina şi din Nordul Moldovei. Se închiriase un
autobuz destul de nenorocit (nu erau alocate autocare turistice pentru
excursiile în interiorul ţării) şi am plecat întâi spre Mănăstirea Putna,
creaţia lui Ştefan cel Mare. Dar până să ajungem acolo, ne-am oprit la
casa lui Mihail Sadoveanu, care era o vilă mare, pentru cel mai mare
scriitor al neamului, cum era considerat înainte de comunism şi după,
conul Mihai, ce devenise un fel de vicepreşedinte al Republicii, după
C. I. Parhon, care era Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale,
după ce, în 1947, îl izgoniseră pe Mihai I (taică-meu cumpărase acasă
toate volumele de opere complete ale Maestrului, iar eu, la liceu, la
compunerea despre romanul care mi-a plăcut cel mai mult, am scris
despre „Fraţii Jderi”, în timp ce citeam pe furiş „Winetou” de Karl May).
51

După ce ne-am îmbătat şi noi de parfumul brazilor, ieşind în balconul
vilei, ne-am reîmbarcat în autobuzul nostru, cu care am urcat la
mănăstirea Putna. Pe drum însă, treceau nişte care cu boi care ne blocau
înaintarea şi atunci şoferul nostru îşi arătă calităţile profesionale, înjurând
pe cei doi ţărani în costum popular ce-şi conduceau boii care trăgeau de
căruţele lor. Atât le-a trebuit, că s-au suit în autobuz şi răzeşii cuminţi ai
lui conu Mihai erau să-l bată pe şoferul nostru, zicându-i: „Ce vorbă
puturoasă ne-a zâs! Noi suntem răzeşii lui Ştefan şi străjerii acestui loc
sfânt şi tu, netrebnicule, ne înjuri?” În fine, scuzele domnului Pop şi ale
noastre ne-au asigurat să rămânem cu şofer.
În biserică, ne-am închinat la mormântul marelui Ştefan şi pe urmă
ne-am dus la peştera Sfântului Daniel sihastrul, ce era acum ocupată de
un alt sihastru, un munte de om cu barbă albă, ce ne-a ţinut o cuvântare
ce nu credeam că se poate auzi în acele vremuri:
„Or venit dinspre munţii cei de colo păgânii ăştia ce nu aveau nimic
sfânt în ei, dar a vrut Dumnezeu şi au plecat de pe meleagurile noastre şi
duşi au fost şi nu vor mai veni”.
Aşa ne vorbi urmaşul lui Daniel Pustnicul şi întâlnirile acelea
parcă-mi izbiră capul cu un buzdugan, de nu-mi mai aduceam aminte
nici dacă am mâncat ori ba, nici unde am dormit.
A doua zi am plecat spre Văratec şi Agapia, unde era o împărăţie a
florilor bine îngrijite de măicuţe şi acolo ştiu că am găsit şi de ospătat
şi de dormit şi în ungherele capului meu se instală gândul că, odată,
într-un concediu, să stăm liniştiţi la o mănăstire de la Cheia, închinată
Sfintei Fecioare Maria, ca să ne ostoim durerea produsă lui Gabi de
moartea mamei sale şi mie de moartea mamei mele, dar n-am fost să ne
reclădim sufletul la o mănăstire ca Agapia, plină de flori.
Am mers mai departe, la mănăstirile Bucovinei, ce sunt tezaurul
nostru de artă medievală. Mai întâi la Voroneţ, am admirat pictura
exterioară a „Judecăţii de Apoi”, iar la Suceviţa şi Moldoviţa picturile şi
caligrafia cărţilor bisericeşti.
La întoarcerea la Galaţi, ca de obicei a ieşit ceartă pe locuri, soţul
Melpomeniei Georgescu (asistentă la Chimie), ce era dr. dentist şi se
considera probabil o persoană foarte importantă, nu a vrut să accepte
rotaţia locurilor, ceea ce a făcut să mă cert cu el şi supărarea asta îmi
strică tot finalul excursiei.
52

Capitolul III: EXCURSIE PRIN O.N.T. ÎN UNGARIA ŞI
CEHOSLOVACIA (1964, vara)
Înainte de a scrie acest capitol îmi cer scuze faţă de cititori că de la

această primă excursie făcută în străinătate cu soţia mea nu am găsit, ca
la cele ce au urmat, nicio însemnare făcută în timpul sau după terminarea
ei, aşa că am scris doar ce a rămas în mintea mea după vreo 56 ani.
Excursia am făcut-o în vara anului 1964, după ce am venit de la
specializare la Leningrad şi se vroia pentru soţia mea un fel de
compensaţie faţă de călătoria în străinătate ce o făcusem fără ea cu un
an înainte. De fapt, excursiile în străinătate cam atunci începeau prin
ONT, în ţările „lagărului socialist”. Faptul că un salariat din serviciul
administrativ al Universităţii se transferase la ONT, unde răspundea de
excursiile în străinătate şi ne cunoştea pe ambii, ne-a facilitat obţinerea
de locuri în această excursie, la care participau din Galaţi mulţi ingineri
constructori, în primul rând de la Trustul de construcţii gălăţean, în frunte
cu directorul lor, inginerul Vichi (Victor) Praisler (cel mai mare din
fraţii Praisler, dintre care eu fusesem coleg cu Naki (Anton) Praisler,
navalist. Alături de Vichi, care era însoţit şi de soţia sa, mai mergeau de
la Trustul de construcţii şi câţiva ingineri tineri. La excursie mai participa
şi un director de la o întreprindere de mase plastice din Buzău cu soţia.
S-a mers cu un autocar turistic din Galaţi. Excursia a început de fapt
din Bucureşti spre Ungaria. Am pornit pe Valea Oltului, pe un drum
frumos, trecând pe lângă Mănăstirea Cozia. Până să ajungem acolo, însă,
mie îmi era foarte somn, deoarece dormisem puţin în noaptea de
dinaintea plecării şi la iniţiativa băieţilor din maşină, câteva desenatoare
începuseră să cânte. Mie numai de cântat nu-mi ardea.
După ce trecurăm în Ardeal, directorul din Buzău vorbi cu un şef
ONT ce era în maşină şi au oprit la Ciucea, unde este o vilă luxoasă a lui
Octavian Goga, în care mai locuia soţia sa, foarte bătrână pe atunci.
Veturia Goga fusese o foarte bună soprană, „privighetoarea Ardealului”
şi ajunsese să cânte şi la Bayreuth, în „catedrala” wagneriană. Căsătorită
cu Octavian Goga, a intrat în politica de dreapta, după moartea soţului ei
şi în timpul lui Ion Antonescu era unul din personajele principale ale
anturajului antonescian. Nu ştim cum scăpase din închisorile comuniste,
dar acum era castelană, păzind castelul şi memoria lui Octavian Goga în
53

acel muzeu în care transformase vila lor. Mi-am reamintit că tatăl meu
era un mare admirator al poetului Octavian Goga, dar nu şi al politicianului
care făcea jocurile lui Carol al II-lea.
După amiază am ajuns la Oradea, oraş foarte frumos în care nu mai
fusesem până atunci. Am fost cazaţi la un hotel elegant, la restaurantul
căruia am şi mâncat. Ţin minte că am vizitat acolo un muzeu etnografic
în care erau costume populare din toate regiunile ţării. Am mai fost şi
în câteva biserici.
A doua zi am trecut graniţa, cu toate formalităţile obişnuite,
paşapoarte, vamă, control al bagajelor destul de superficial. Ni se
schimbaseră ceva bani şi cred că am luat şi două sticle de coniac pe post
de valută forte pentru a fi vândut acolo.
Pe scurtul drum de la graniţă la Budapesta reţin că am văzut pe câmpia
peste care treceam nişte turnuri metalice ce aveau în vârf o sferă –
recipient de apă pentru udat câmpul). Astfel de turnuri cu apă pentru
irigaţii apăruseră şi pe la noi şi erau considerate mari invenţii pentru
care s-au acordat şi premii (dar cred că le inventaseră alţii).
Am intrat în Budapesta la scurtă vreme după înăbuşirea revoltei
maghiare împotriva sovieticilor, din 1956, şi urmele acelei acţiuni încă
se vedeau pe clădirile oraşului, găuri de gloanţe şi de proiectile.
Clădirile, într-un baroc târziu de secol XIX, ne arătau un oraş frumos,
bine proporţionat pe ambele maluri ale Dunării, unite prin vreo zece
poduri elegante, zvelte. Cele două maluri ale oraşului reprezintă fiecare
câte un oraş: Buda şi Pesta. Cheiurile sunt construite şi au trepte pe
care se coboară spre apă. Pe maluri sunt monumente şi am fost conduşi
să vizităm mai întâi bastionul pescarilor, urcând mai multe trepte până
la el. Alături, am văzut şi biserica Mathias, în stil gotic, cu hramul
Adormirea Maicii Domnului, sau Biserica Încoronării, construită de
regele Sf. Ştefan al Ungariei, în 1015. În faţa ei sunt statuile a trei sfinţi.
O frumoasă privelişte se deschidea de acolo asupra întregului oraş. Buda
este pe dealul Gellert (250 m), pe vârful căruia, pe la 1580, s-a construit
o cetate militară pentru Habsburgi, care apoi a fost dărâmată; acolo este
acum un hotel.
Am fost duşi apoi la hotel, unde am fost cazaţi în condiţii bune şi
am mâncat. După amiază ne-au dus în Piaţa Eroilor cu monumentul
Mileniului, o piaţă lungă, cu coloane ce aminteau de stabilirea regatului
Ungariei pe la anul 1000. Am observat existenţa unui patriotism destul
54

de înfocat la ei, plantat pe rădăcini istorice şi cerând încă o amintire
neplăcută asupra a ceea ce ei numeau nedreptatea tratatului de la Trianon,
prin care ziceau că li s-a ciuntit patria. Nu am de gând aici şi acum să
discut problema continuităţii românilor în Ardeal, dezbătută
contradictoriu de istoricii celor două ţări, numai am constatat de-a lungul
vieţii că pe ei îi doare mai tare.
Ne-am întors, admirând cum pe malurile Dunării erau înşirate cupluri
de îndrăgostiţi ce se sărutau.
Seara, tineretul nostru s-a dus la un bar cu program de strep-tease.
Noi doi nu am mers, pentru că am considerat că ar fi foat înjositor să o
car pe Gabi la aşa ceva.
În ziua următoare ne-am dus în centrul oraşului, să vedem
magazinele, ce mi s-au părut mai frumoase decât cele din Bucureşti,
unde în acele vremuri nu apăruseră mall-urile de azi. I-am luat lui Gabi
o jachetă albă din plastic, care atunci era o noutate şi-i şedea foarte
bine, dar pe care azi n-aş mai lua-o.
Metrou exista numai în Pesta, dar intenţionau să-l extindă şi în Buda.
Budapesta era atunci mai mare ca Bucureştiul, având cca 2,3 milioane
locuitori. Ungaria avea 10 milioane locuitori.
După amiază ne-am dus pe Insula Margareta, din mijlocul Dunării,
plină de parcuri naturale şi de parcuri de distracţie, în care erau tot felul
de scaune rotitoare şi ne-am dat şi noi în „lanţuri”, cum se zicea la
Buzău, la Drăgaică.
Insula Margareta, ca şi podul ce o deserveşte, poartă numele lui
Bela al IV-lea (rege al Ungariei şi Croaţiei între 1235-1270). Am vizitat
şi muzeul în care erau multe picturi valoroase ale lui: El Greco, Murillo,
Ribera, Velasquez, Goya, Corot, Pisaro, Courbet, Gauguin.
În a patra zi cred că am părăsit Ungaria, mergând în Cehoslovacia, şi
anume în capitala Slovaciei, la Bratislava, ce este tot pe Dunăre, la mică
distanţă de Budapesta. Am fost şi acolo cazaţi la un hotel, la care am şi
mâncat. Oraşul era pa malul Dunării, oarecum asemănător cu Budapesta,
de la care veneam, dar mai mic, casele aveau o arhitectură asemănătoare.
Cum doream să cumpărăm câte ceva, ne-am hotărât să vindem cele două
sticle de coniac cu care am avut voie să trecem la vamă (câte una de
persoană), dar încercând să stau la intrarea în hotel cu sticlele în sacoşă
şi oferindu-le, mi-am dat seama că nu mă pricepeam deloc la meseria
asta. Nu mai ştiam nemţeşte deloc şi rusa pe care o învăţasem nu-mi
55

ajuta, fiindcă după invazia sovietică în Cehoslovacia, din 1960, era o
limbă deloc agreată, aşa că m-am gândit la unul din cei doi din excursie
care se pricepeau: un evreu care ştia idiş, ce este o germană stricată, şi
un croitor din Buzău, dl Asproiu, ce avea, de pe vremea când eram eu pe
acolo licean, două din cele mai frumoase fete, dar la excursia noastră
se dovedi cel mai priceput la limbajul mâinilor. Eu m-am adresat evreului,
ce mă servi cu multă politeţe, atribuindu-şi comisionul pentru el, la
care eu nu am avut nicun protest, fiind mulţumit că am scăpat de
corvoada respectivă.
Am umblat apoi cu Gabi prin magazinele de sticlărie în care ea căuta
nişte vase de cristal de Boemia, din care am găsit abia la Praga, cumpărând
vreo două, unul din ele reuşind să-l sparg la Galaţi în casă, spre supărarea
ei justificată.
A doua zi am plecat de dimineaţă cu autocarul nostru la Plsen, oraş
ce ne atrăgea prin numele său, acelaşi cu al berii blonde, mai ales că
Gabi, asistentă la industrii fermentative, din care berea era pe primul
loc, cred că se înscrisese la această excursie pentru că urma să treacă şi
pe aici. Am vizitat fabrica de bere din Plsen şi s-a băut multă bere cu
acest prilej, dar şi la mesele de la restaurant.Ţin minte că, în
Cehoslovacia, la felul doi, era mereu friptură cu sos şi piure şi unele
doamne au început să cedeze soţilor porţiile lor.
Tot la Plsen, pe lângă fabricile de bere erau şi fabrici Skoda. Era şi o
biserică, Sf. Bartolomeu, cu vitralii de 80 m.
În a şasea zi am ajuns la Praga, oraş vechi de 1000 de ani, ce era
capitala Cehoslovaciei, dar fusese, pe la 1600, şi capitala imperiului
Habsburgic, în locul Vienei. Cât Praga a fost ocupată militar de trupele
germane în al doilea război mondial, germanii au făcut un film
documentar numit „Praga oraşul de aur”, unul din primele filme Agfa
color, ce ajunsese şi pe la Buzăul în care vieţuisem eu ca elev. În filmul
respectiv, evident nu se pomenea nimic despre rezistenţa cehilor faţă
de ocupaţia germană. Praga reală era un oraş frumos, chiar dacă nu
era de aur.
La Praga am stat la Hotel Internaţional, un hotel mare, cu 400 de
camere. Praga avea atunci 1 milion de locuitori, iar Cehoslovacia
14 milioane.
Centrul administrativ al capitalei era la castelul Hradcany, unde era
şi o mare catedrală gotică, Sf. Vit. Se spunea că ar deţine 2000 de
56

manuscrise şi tot atâtea incunabule. Biblioteca publică este în
stil Empire.
Am mai văzut biserica Sf. Nicolae în stil baroc, datând din
sec. al XVII-lea. Nu departe se afla şi un turn cu ceas mare, la care erau
ataşate figurine de sfinţişori ce se roteau şi apăreau când bătea ceasul,
spre amuzamentul publicului ce aştepta ora cu bătaia ceasului şi apariţia
diferitelor figuri. Nu departe era şi un pod măreţ de piatră, peste Vltava,
podul Carol, pe care se făceau fotografii. Datează din sec. XIV şi are 30
de statui în stil baroc. În Praga sunt 13 poduri peste Vltava, din care cel
mai important este Podul Carol.
În zonă, multe magazine prin care am umblat. Se ajungea şi la un
cartier evreiesc, unde erau bijutieri şi altădată ar fi fost şi vrăjitori şi
celebrul golem (un uriaş fabricat de vrăjitori – de fapt, se pare că era un
robot). Am cumpărat de acolo, din magazinele centrale, o vază de cristal
de Boemia.
Tot la Praga am văzut mormântul lui Tycho Brahe, Universitatea
Caroliană şi Piaţa istorică.
În a şaptea zi cred că am avut liber şi am vizitat un muzeu de picturi
cehe şi în continuare o localitate mică, Telç (se citeşte Telci), la care
am ajuns cu autocarul, unde am vizitat şi un mic castel din evul mediu
(sec. XIV), renovat în secolul XVI, cu o sală de arme a cavalerilor
(o armură avea 42-45 Kg). Camera de aur (1561) era din lemn aurit. Era
acolo şi o sală de trofee din Africa în care se afla un fildeş de 31, 5 Kg.
În apropiere am vizitat peştera Maçoka, deschisă în 1938, foarte
amenajată, cu poteci marcate, cu o cascadă în prima sală, cu stalactite şi
stalacmite mari, iluminate şi având explicaţiile date în engleză la fiecare.
În 1917-18 peştera a fost inundată, urmele fiind încă vizibile. Sunt
stalagmite de forma unui iepure, a unui minaret. Lungimea peşterii este
de 1 Km. N-am întâlnit nicăieri în călătoriile mele o altă peşteră la fel
de luminată şi bine prezentată.
Ultima localitate în care am fost atunci în Cehoslovacia a fost
Karlovi Vary, unde aveau loc festivalurile de film ale ţărilor socialiste.
O localitate poziţionată într-o zonă muntoasă, cu clădiri şi hoteluri
luxoase, din secolul trecut, ce era, la proporţii mai mari, un fel de Sinaia
a lor. Cred că avea în plus, faţă de Sinaia noastră, vreo 12 izvoare cu ape
termale şi multe cu ape minerale, precum şi un pavilion al festivalurilor
de film. Am stat o zi acolo, plimbându-ne prin parcurile orăşelului.
57

A urmat întoarcerea, ce a durat vreo două zile, una în Cehoslovacia
şi Ungaria, alta în România. Ţin minte că ne-am întors pe Valea Prahovei
şi seara, înainte de a ne porni spre Bucureşti, ne-am oprit la cabana
„Dâmbul morii”, la care am mâncat, în fine, o friptură la grătar mare şi
pe gustul nostru. Am reţinut cabana, deoarece, în vara lui 1990, după
Revoluţia de la noi, am mers acolo cu fetiţa noastră.
La Bucureşti ajunşi, ne-am alăturat familiei Viki Praisler, care a
vrut să ne arate cum se poate mânca un şniţel ca la mama lui şi ne-a dus
pe undeva, pe lângă Casa Armatei, la restaurantul Berlin, unde într-adevăr
şniţelul a fost mare şi bun.
Viki Praisler dăduse de undeva, în dimineaţa zilei, un telefon şi a
venit să ne ia din Bucureşti o maşină a Trustului de construcţii, cu care
am ajuns, în acel sfârşit de august 1964, acasă.
Azi, Cehoslovacia nu mai există ca ţară, după ce, în 1989, s-a divizat
în Cehia, cu capitala la Praga şi Slovacia cu capitala la Bratislava şi cu
greu mi-am adus aminte excursia aceasta. Mai uşor mi-a fost să-mi aduc
aminte de Ungaria, pentru că după 1990, fiica mea, la întoarcerea
dintr-o excursie în Italia, a trecut şi prin Ungaria şi s-a oprit o zi la
Budapesta, unde i-a plăcut şi ne-a povestit.
Capitolul IV: EXAMENE IN CADRUL PREGĂTIRII PENTRU

DOCTORAT (1964-1967)
În septembrie 1964 am dat examen la limba rusă, la Institutul

Politehnic din Bucureşti. Examenul a constat din traducerea din limba
rusă în limba română a două pagini dintr-o carte tehnică, la alegere. Am
ales cartea de Rezistenţa materialelor a lui V.I. Feodosiev, pe care mi-o
tradusesem acasă în întregime (fără să scriu traducerea). Cartea fusese
deschisă la întâmplare de examinator. După predarea traducerii scrise,
erai pus să prezinţi oral, în limba rusă, o parte din textul tradus. Comisia
a fost prezidată de profesorul dr.ing. E. Botez, decanul facultăţii de care
aparţinea Catedra de Rezistenţa materialelor, la care mă încrisesem la
doctorat. Nota pe care am obţinut-o a fost 9 (nouă).
În noiembrie 1964 am susţinut examenul la limba franceză, la
Catedra de Limbă franceză a Universităţii din Bucureşti. Şeful comisiei
de examen era şi şeful Catedrei, profesorul Condeescu. Metodologia
de examen a fost aceeaşi ca şi cea de la limba rusă. Am tradus două
58

pagini din cartea de vibraţii mecanice, scrisă în limba franceză, de St.
Timoşenko. Cartea am ales-o eu, fiind în domeniul în care aveam şi
examenul de specialitate. Singura surpriză a fost că la examenul de limbă
rusă eram singurul candidat, iar la cel de franceză sala era plină. La
ambele examene am avut voie să consultăm dicţionare, dar timpul fiind
limitat, nu puteam căuta mai mult de 2-3 cuvinte. La oral am fost pus să
povestesc în franceză subiectul tradus şi am fost întrebat o aplicare de
si condiţional. Am luat nota 9 (nouă).
Examenul de Rezistenţa materialelor era de fapt examenul principal
pe care l-am dat la Institutul Politehnic din Bucureşti, în sala mare a
laboratorului de Rezistenţa materialelor, în care în 1951 dădusem
examen de admitere şi nu-l luasem. Comisia era formată din şefii celor
două Catedre, de Rezistenţa materialelor la Politehnică: profesorul Gh.
Buzdugan, care era conducătorul meu de doctorat şi profesorul
C.C. Teodorescu de la Timişoara, mai în vârstă ca profesorul Buzdugan
şi conducea Catedra de Rezistenţa materialelor venită prin fuzionarea
Institutului de Căi Ferate cu Politehnica. Era şi el conducător de doctorat
şi fusese Rector al Politehnicii din Timişoara.
Spre deosebire de alte examene de doctorat la care am asistat, la
examenul acesta era invitată toată Catedra de Rezistenţa materialelor.
Era de fapt o şedinţă de Catedră cu examenul meu ca singur subiect. Cu
vreun an înainte, profesorul Buzdugan a discutat cu mine bibliografia şi
mi-a dat toate cele trei mari volume din Tratatul de Rezistenţă tehnic
din U.R.S.S. (un fel de M.I.T. de la americani), tratat tradus în limba
română sub îngrijirea prof. Gh. Buzdugan, la care, pentru a nu fi pus pe
picior greşit, am mai adăugat cursul tipărit al profesorului Beleş
şi publicat sub îngrijirea lui Radu Voinea, ce era secretarul
Academiei R.S.R.
Examenul l-am dat în septembrie 1966, după un an de învăţat şi eram
emoţionat mai tare ca la admiterea din 1951. Gabi, ca să mă încurajeze,
a venit cu mine la Bucureşti şi am luat o cameră la Hotel Nord, în care,
în dimineaţa zilei când se dădea examenul, am stat şi mi-am trecut în
revistă fişele cu rezumate ale diferitelor capitole (pe sistemul 1/6 pe
care îl folosisem şi la examenul de marxism).
La examen mi-au dat subiecte uşoare. Unul din ele era despre
coeficientul de siguranţă şi-mi amintesc că am făcut o sinteză din tratatul
lui Ponomariov şi cursul lui Buzdugan şi apoi am intrat şi în calculele
59

elasto-plastice şi scriam pe nişte table în viteză. Celălalt subiect
nu mi-l mai amintesc. Ştiu doar că mi-au pus 10 (zece) cu
felicitări, să scape de turuiala mea. N-a fost nicio masă şi nici gustări,
cum se obişnuia.
Din punctul meu de vedere, de la sfârşit de carieră, trebuie să discut
despre coeficientul de siguranţă, folosind statistica matematică, dar ea
pe vreme aceea nu ajunsese încă pe la Rezistenţa materialelor.
A doua zi m-am dus la profesor să-mi dea bibliografia la examenul
de Vibraţii ce-l mai aveam şi mi-a dat o carte a lui, publicată la Editura
Academiei şi cartea lui Timoşenko din care dădusem examenul la
franceză. Pentru examenul respectiv am cerut o amânare şi l-am dat în
acelaşi sistem, în februarie 1967, comisia fiind formată din acad. prof.
dr. ing. Gh. Buzdugan şi profesor Tache Voicu, ce era pe atunci Decan la
facultatea de Mecanică şi a ajuns apoi Rectorul Politehnicii. Cred că
unul din subiecte a fost „Vibraţii mecanice cu număr finit de grade de
libertate”, dar celălalt subiect nu mi-l amintesc. Ştiu doar că am luat
tot 10 (zece).
Cu familia Bidoaie în Munţii Apuseni (1966)

Am plecat spre Munţii Apuseni în vara lui 1966, cu dl Ion Bidoaie,
ce era şef de lucrări la Catedra de Construcţii navale şi cu soţia sa,
Aristiţa, profesoară la un liceu de Construcţii navale din oraş. Soţii
Bidoaie fuseseră colegi de promoţie cu Gabi, promoţia lor de la Nave,
care au terminat în 1958, fiind în relaţii bune de prietenie cu promoţia
lui Gabi de la Chimie alimentară, ce terminase în acelaşi an. Legăturile
dintre noi se păstraseră şi datorită faptului că eram oarecum vecini, ei
locuind la un bloc P, apropiat de V4 în care locuiam noi.
Am mers prin Bucureşti spre Cluj şi ne-am oprit la Turda în gară.
De acolo am luat-o pe jos şi am făcut Cheile Turzii, pe valea râului cu
acelaşi nume, străjuită de un defileu impresionant. Am mers câteva ore
bune pe jos, apoi ne-am suit în alt tren cu care am ajuns spre seară la
Cluj. Am aşteptat vreo două ore în gară, după care am luat un alt tren ce
se întorcea pe unde venisem, dar se oprea la Valea Drăganului, unde era
o cabană la care am găsit locuri de dormit şi am mâncat ceva.
În a doua zi a excursiei noastre am pornit pe jos şi am început un
urcuş printr-o pădurice, uşor la început, mai dificil spre vârf. La Stâna
de Vale erau două cabane mari, la cca 1100 m, dar n-am găsit loc decât
60

într-un fost grajd în care au pus nişte paturi. Oricum, condiţiile de cazare
acolo au fost mizerabile.
Câteva zile, cât am stat acolo, era greu şi cu mâncarea. Ca să ajungem
spre locurile mai vestite din Munţii Apuseni, cum ar fi Cetăţile
Ponorului, Gheţarul de la Scărişoara, ar fi trebuit să ajungem la cabana
Padiş, ce era destul de mică şi auzisem că e permanent ocupată. Ne-am
şi enervat când a trecut pe lângă noi şi a obţinut condiţii bune de cazare
o excursie a studenţilor din Galaţi, condusă de Nelu Ioniţă, ce era aproape
permanent autoînscăunat ca şef la excursiile studenţilor. Ca să fie şi
mai rău, nici Gabi nu se simţea prea bine.
Până la urmă, am pornit numai cu Gabi şi cu Jean Bidoaie pe jos, pe
un drum spre peştera de la Meziad, ce avea avantajul că la ea nu se prea
urca. Am ajuns într-un sat, în curtea cabanei, şi am găsit cazare într-o
cameră aranjată ca de zestre... Erau multe paturi înălţate cu tot felul de
saltele şi plapume.
Jean Bidoaie, cu ştiinţa ce o avea în a discuta cu oamenii, ne-a aranjat
şi o masă bună pe care am luat-o acolo.
În ziua următoare ne-am dus la peşteră, una din cele mai lungi din
ţara noastră, cu multe stalactite şi stalacmite, dar din păcate neamenajată,
cu mult noroi pe poteci şi slab luminată, ce mă făcea să-mi amintesc
prin contrast de peştera Maçoka pe care o vizitasem în Cehoslovacia.
Am ieşit, nu foarte mulţumiţi, şi ne-am reîntors pe jos la Stâna de
Vale. De acolo am găsit o maşină cu care, în ziua următoare, am mers
pînă la Beiuş, de unde cu trenul la Oradea şi, mai departe, acasă, în partea
opusă a ţării.
Capitolul V: EXCURSIA CU GABI ÎN U.R.S.S. (1967)
Spre sfârşitul lui Iunie 1967 ne-am înscris la o agenţie ONT din
Galaţi pentru o excursie în U.R.S.S. cu trenul şi avionul. După ce fusesem
eu, îi vorbisem atât lui Gabi despre Leningrad, încât doream să vadă şi
ea, cu ochii ei, ce era acolo şi alesesem vara, ca să prindem
nopţile albe.
Am plecat din Bucureşti la 13 Iulie, ora 22,30, după ce îmi
scosesem coroana unei măsele ce mă durea cu o oră şi jumătate înainte.
În compartimentul nostru, din trenul cu care am plecat mai era familia
Barbu, profesori la grupul şcolar de construcţii din Brăila.
61

Pe 14 iulie am ajuns la Ungheni, unde cât au schimbat roţile la
vagoanele noastre, pentru a corespunde ecartamentului lărgit al şinelor
din U.R.S.S., noi am mâncat în gară (un dejun normal, în care un vin
maderizat era neobişnuit de bun).
Vagon-lit-ul cu care călătoream avea toate facilităţile ce le
întâlnisem în 1963 acordate în anotimpul de vară: apă rece la discreţie,
prosoape pentru fiecare, ca şi săpun la toaleta ce era în compartiment,
veioze pentru fiecare. Paturile erau suprapuse, eu călătorind în patul de
sus şi Gabi sub mine.
Supărător era faptul că nu vedeai mai nimic pe fereastră. Trenul trecea
practic printr-o pădure de salcâmi ce obtura vederea oricărui câmp, sat,
oraş, aşa încât turiştii din tren nu puteau vedea sau fotografia nimic. La
prânz am mâncat în vagonul restaurant un borş rusesc dulce, cu varză, pe
care de fapt nu l-am mâncat, şi un şniţel, băutura fiind o apă iodată.
Seara, tot la vagon restaurant, boeuf a la Stroganoff, care, în pofida
denumirii pretenţioase, nu era prea grozav.
Am ajuns la Kiev pe la 23,30. Ne-a întâmpinat un ghid ce se înţelegea
cu ghida noastră în engleză. Sosisem fără vreun minut de întârziere.
Bagajele ni le-au transportat ei. După o aşteptare îndelungată, am fost
cazaţi la un hotel la 10 Km de oraş, pe bulevardul numit chiar aşa:
„A 40-a Aniversare a lui Octombrie 1917", la hotelul „Spicul de Aur”,
unde nu erau decât camere cu trei paturi, ceea ce a produs destule discuţii,
majoritatea fiind familii de două persoane. În fine, am fost repartizaţi
împreună cu ghida noastră din partea ONT-ului (dna Niţescu), ce era un
fel de secretară muzicală la filarmonica din Bucureşti, o femeie
deşteaptă, cultă şi revendicativă pentru drepturile noastre. Camera, ca
şi hotelul, destul de modeste.
Pe 15 iulie, după ce am mâncat la un restaurant alăturat hotelului,
am plecat cu autocarul, cu ghida Inturist-ului, Lenuţa, ce era profesoară
la Drept, care vorbea fluent româneşte cu uşor accent rusesc şi era
foatrte simpatică. Cu ea am făcut turul oraşului, din care am aflat ceva
date despre Ucraina: are suprafaţa Franţei şi avea atunci 45 milioane de
locuitori. Kievul avea atunci suprafaţa Parisului şi o istorie de 1400
ani, fiind fondat în secolul al IV-lea. În secolele IX şi X s-ar fi produs
creştinarea, sub Vladimir Botezătorul. Rusia kieviană s-a afirmat în
secolul al XI-lea. Ni s-a spus ceva despre cei trei fraţi întemeietori (eu
scriu acum după nişte notiţe din autocar).
62

În timpul vizitei noastre, Kievul, situat pe Nipru, avea 1.400.000 de
locuitori. La constituirea regatului au contribuit şi varegii (vikingii), pe
drumul spre Bizanţ. Bulevardul pe care mergeam avea vreo 3 Km şi era
bordat de blocuri noi din cărămidă aparentă. Se anunţa la ei că transportul
şi chiria nu vor fi gratuite.
Kievul avea pe atunci şapte teatre profesioniste, o sală de balet pe
gheaţă, 13 stadioane – unul cu 100.000 locuri, o sală a sporturilor de
12.000 locuri, 49 de cinematografe şi 1074 biserici, printre care şi una
gotică, de pe la 1700. Biserica ortodoxă cea mai importantă era Sfânta
Sofia, terminată în 1037 de Iaroslav (se pare că era lavră (mănăstire), în
Kiev fiind patru lavre. Îmi amintesc că am văzut Niprul cu plaje şi
parcuri. Era şi un pod de 1,2 Km peste Nipru. Era şi o Expoziţie a
realizărilor sovietice.
Centrul oraşului era tăiat de bv. Kreşciatik, de 1,5 Km, cu clădiri
mari în stil satlinist, gen Casa Scânteii, dar mai mari şi unele nu numai
administrative, ci şi de locuit. Aveau şi metrou, cu pod pe deasupra, Circ,
Operă (1600 locuri), Gara, Bulevardul Şevcenco etc., etc. Ne-a spus
ceva şi despre Rucsandra, fiica lui Vasile Lupu, căsătorită cu un domnitor
al Ucrainei, şi despre Petru Movilă. Oraşul mi s-a părut foarte verde.
Ne-a mai spus ceva şi despre istoria oraşului. După 1240, Ucraina a
fost ocupată de tătari, apoi de polonezi, de care a fost eliberată în 1640,
de către Bogdan Hmelniţki şi s-a unit cu Rusia (n-am înţeles cum, după
ce erau uniţi cu Rusia de mai mulţi ani decât vârsta Statelor Unite, s-au
despărţit după 1990).
Am vizitat Catedrala Sf. Sofia, unde era un mozaic de 5,60 m cu Sf.
Fecioară în 188 nuanţe, cu o catapeteasmă din lemn de tei. Acolo se
afla şi mormântul lui Iaroslev. Clopotniţa era în stil baroc, cu acoperiş
aurit cu 7,1 Kg aur.
Kievul a fost distrus în proporţie de 40% în timpul celui de al doilea
război mondial şi reconstruit. Peste oraş, frumos de văzut de pe Nipru,
trona un monument uriaş al eliberării lui de sub ocupaţia
armatelor germane.
La prânz am mâncat la restaurantul Leipzig, kievski-kotlet şi după
amiaza am vizitat lavra Sf. Sofia, cu frumoasa clopotniţă despre care am
scris mai sus şi cu nelipsitul pendul Foucault, care arată că de fapt nu se
făceau slujbe acolo. Am vizitat şi catacombele (peşciorii) cu moaşte,
între care şi cele ale lui Nestor, de la care a rămas, pe la anul 1000, o
63

cronică vestită a întemeierii Rusiei kieviene de către varegi. Pot să scriu
acum că acele catacombe cu cranii şi oase nu mi-au făcut nicio plăcere,
iar pe Gabi am lăsat-o afară.
Am mai văzut şi expoziţia economiei naţionale, situată chiar lângă
hotel. Am vizitat pavilionul central şi am văzut machete de vapoare
(balenieră cu aripi?!), avioane, aparataj electronic, maşini de ascultat şi
învăţat, obiecte de artă populară. Am făcut apoi o plimbare cu un autobuz
mic, deschis, prin expoziţia foarte întinsă, printre pavilioane, câmpuri
cu diverse culturi şi păduri, am văzut lebede cerşetoare, cocoşi
Leghorn etc.
Ordinea vizitării a fost de fapt inversă, mai întâi am văzut expoziţia,
apoi lavra, de la care am venit cu troleibuzul în oraş, în piaţa
Comsomolului, la hotelul Nipru, unde am văzut o casă-muzeu, cu lei
frumoşi de piatră, ce era însă închisă. Am plecat pe bv. Krepciatik, cu
case monumentale de tip stalinist, de 6-7 etaje, cu soclul de granit, apoi
cărămidă aparentă. Am trecut pe lângă hotelul Moskva, de 16 etaje, situat
pe o colină şi am vizitat un mare magazin universal, pe 5 etaje (pe atunci,
pentru noi era o mare minune să vedem şi să mergem pe scările rulante).
Am văzut acolo un televizor portabil cu vreo 300 ruble şi o maşină
electrică de cusut cu 53 ruble. Apoi, cu familia Barbu, am urcat în hotelul
Moskva, la etajul 16, de unde am admirat oraşul noaptea.
Ne-a prins ploaia, am luat troleibuzul şi am ajuns la hotel, unde am
mâncat şi ne-am culcat - singuri în cameră, căci s-au obţinut camere
suplimentare. Toată ziua a fost foarte cald, noaptea a plouat şi s-a mai
răcorit, astfel încât am dormit mai bine.
În ziua de 16 iulie am mâncat dimineaţa la restaurantul de lângă
hotel, apoi am plecat cu autobuzul şi bagajele spre Nipru, unde am luat
un vaporaş cu care ne-am plimbat vreo oră. Niprul e mai îngust decât
Dunărea, dar oraşul e pe ambele maluri, pe coline, înverzite. Se distigeau
prin verdeaţă cupolele aurite ale Sfintei Sofia şi ale lavrei (mai ales ale
clopotniţei baroc). Plaje imense pe ambele maluri. Multe bărci cu
motor. Am văzut şi statuia cu cruce a lui Vladimir Botezătorul (se zice
că a avut 800 neveste!).
Plecăm la aeroport. Clădire modernă, destul de mică. Mâncăm acolo
bine şi plecăm cu avionul nostru, Tu-104, amândoi cu mari emoţii: Gabi
mergea pentru prima oară cu avionul şi poate era cu gândul la destinul
tragic al tatălui ei mort în accident de avion, eu eram cu gândul la unicul
64

meu zbor cu avionul de la Constanţa la Galaţi.
Avionul cu care am plecat din Kiev zbura cu 800 Km/h la o înălţime
de peste 8000 m. Stewardesa, frumuşică, bronzată şi fardată excesiv
ne-a dat bomboane şi o centură. Am plecat foarte lent. Eu am luat şi o
pastilă de emocalm.
Urechile simt presiunea şi sug bomboana dată. Pământul este ca o
hartă. Ajungem repede deasupra norilor şi ne simţeam ca pe o navă ce
se mişcã lent pe o mare îngheţată, apoi marea a părut că se dezgheaţă,
apar iceberguri de nori ce plutesc şi printre ei se vede departe pământul.
Aer curat... Ne-a fost mai rău în maşină, de la benzină, decât în avion.
Eu am mâncat pe o tăviţă salam, chiflă, ceai, compot şi o prăjitură.
Gabi a fost totuşi foarte încordată de teamă. La coborâre, câteva goluri
de aer, un nor ce se simte când îl travesrăm şi apele Golfului Finic.
Aterizăm lin, după ce am parcurs 1200 Km, ajungând la Leningrad
(drumul cu avionul de la Kiev a costat numai 22 ruble de persoană, ceea
ce era foarte puţin).
La Leningrad ne-a întâmpinat ghidul Inturist-ului, Anatol Răzmeriţă,
din Orhei, care ne duce pe prospectul Moscovei, spre hotel, toate casele
de pe acest traseu fiind mari. Ajungem pe strada principală, bv. Nevski,
la care pe jumătate din clădiri sunt schele pentru restaurarea lor cu
prilejul celei de a 50-a aniversări a revoluţiei din Octombrie 1917. Ne
întâmpină şi o delegaţie a ARLUS-ului lor, o bătrânică foarte simpatică.
Suntem cazaţi la Baltiski Hotel, lângă Baltiski Vogzal (gară), pe Bv.
Nevski, la o staţie de troleibuz de Piaţa Insurecţiei (Ploşciadi Vostanie).
Pornesc cu Gabi pe Nevski, să-i arãt oraşul: caii de pe Fontanke,
palatul Anicicov, teatrul Puşkin, hotelul Europeiskaia, în care am stat,
strada Brodski, Muzeul Rus, Catedrala cu hramul Sângelui vărsat, în
dreptul căreia a fost asasinat ţarul Alexandru al II-lea, piaţa Manejului,
din nou Nevski, Catedrala Cazan (cu schele), Arcul Statului Major, unde
tocmai se filma Revoluţia, clădirea Statului Major, cu carul triumfal,
piaţa palatului, cu coloane cu îngerul cu cruce, Ermitajul (Palatul de
iarnă), cheiul Nevei, podurile, coloanele rostrale. Am fost cu ghid în
acest tur al monumentelor. Ne-am întors cu troleibuzul la hotel, unde
am mâncat.
Am plecat din nou, pe la 22,00, să prindem „noaptea albă”. Era soare
afară. Am luat din Piaţa Insurecţiei metroul, în care, spre mirarea mea
de atunci, erau automate de schimbat monezi (mă mai mirasem în toaleta
65

restaurantului din Kiev de uscătorul automat folosit după ce te spălai pe
mâini). Staţia de metrou era frumoasă. Mergeam la Institutul Tehnlogic
şi apoi, pe altă linie, la Nevski. Mă mir că pe hartă sunt trei linii, dar real
sunt numai două). Ieşim la Gostinîi Dvor (scări rulante foarte lungi,
care parcă te duc din iad în rai; e un curent mare, ce-mi sensibilizează
măseaua; metroul vine fix la 2 minute şi stă 30 secunde; mă mir şi de
timpul marcat pe panourile mari, electronice; în uşa metroului, în cele
30 de secunde, erau şi perechi care se sărutau).
Mergem pe Nevski, apoi la hotel Astoria şi vedem în piaţa respectivă
statuia lui Nicolae al II-lea, apoi Isaakievski Sobor, statuia lui Petru,
vedem şi clădirea cu acoperişul ascuţit a Amiralităţii şi ajungem pe cheiul
Nevei la ora 24,00, pe o lumină ca la 6 dimineaţa. Am stat pe malul
Nevei vreo oră şi ceva, clănţănind de frig, uitându-ne la cerul alburiu şi
aşteptând ridicarea podurilor. Am plecat apoi pe jos spre hotel, unde am
ajuns pe la 2,00 noaptea.
17 Iulie. Mâncăm pe la orele 9,00 şi plecăm cu un autocar în turul
oraşului, cu o ghidă rusoaică. Pe mine mă doare măseaua. Începem de la
Evropeiskaia, pe prospectul Nevski, ne oprim la Ermitaj şi în piaţa
Palatului, apoi la statuia lui Petru, la cheiul la care e crucişătorul Aurora
(vis-à-vis de şcoala de marină Nahimov). Mergem pe Câmpul lui Marte,
pe la palatul Mihailovsk (unde a fost sugrumat ţarul Pavel I), traversăm
Neva, în Vasilievski Ostrov, pe pod Kirov, mai trecem peste încă două
braţe ale Nevei şi ajungem la un cheu în Golful Finic. Ni s-au mai arătat
palatul Marinski, Opera (Marinski teatr – teatrul Kirov acum), cu
conservatorul şi statuile lui Glinka şi Rimski Korsakov, strada simetrică
cu şcoala de balet.
La prânz, luăm masa la hotel, este gustoasă, dar mie mi se pare
insuficientă pâinea neagră. Tot atunci mi-am desfundat canalul măselii
cu un ac de cusut...
După amiaza trece mult până plecăm într-un lung drum până la
cimitirul Pescariov, unde sunt impresionante documente privind
rezistenţa populaţiei timp de 900 zile în timpul blocadei Leningradului,
în care au murit 1 milion de oameni (se pare că 10.000 numai într-o zi),
de foame şi din cauza bombardamentelor a 17.000 de bombe.
Impresonante paginile de jurnal ale unei fetiţe despre toţi cei apropiaţi
ce-i mureau (raţia de pâine era de 125 gr/zi pentru funcţionari, membri
de familie şi 250 gr/zi pentru muncitori şi ostaşi). M-am întrebat
66

totdeauna de ce nu au evacuat Leningradul, de ce a trebuit să moară
atâta lume?
Plecăm de acolo şi suntem lăsaţi la Ermitaj. Intrăm fără să stăm la
coadă, dar mergem cam în goană. Trecem în fugă prin sălile de sculptură
romană (vedem şi un cap de dac din forumul lui Traian), splendid
împodobite, cu uşi şi fresce excepţionale. Vedem şi două picturi de
Leonardo da Vinci, cu madone suave şi prunci gravi, având fiecare în
spate nişte peisaje ciudate. Apoi trecem într-o sală mare, roşie, cu picturi
italiene, între care disting un Iosif blând cu Iisus, de Guido Reni. Parchete
splendide ca desen, dar prost întreţinute.
Sala de artă spaniolă o ţin minte din peregrinările mele din 1964.
Un tablou de Ribera, cu un cap al lui Iisus remarcabil prin paloare,
înţelegere şi resemnare, parcă ştia ce i se va întâmpla. Şi tot de Ribera,
un Sf. Ieronim în extaz, în pustiu, şi un Apostol Petru. O Înălţare de
Murillo, cu o fecioară adorabilă, un copil şi un căţel. De Zurbaran, o
fecioară copilă, în roşu, îmi atrage privirea. Tot de el, un sfânt. Mai
vedem, de Velasquez, două portrete redând cupiditatea şi lăcomia
unor curteni.
Ajungem şi în sala Rembrandt, la care am petrecut, prin 1964, multe
după amieze. Tabloul ce atunci şi acum mi se pare deosebit a fost
„Sacrificiul lui Isaac”, cu o lumină ce părea că izvorîşte din trupul lui
Isaac, iar faţa lui Abraham era plină de contrarietate, nedumerire,
sudoarea de pe faţă arăta frământare pentru actul teribil ce trebuia să-l
facă. „Danae” avea un trup ce ieşea din cele două dimensiuni ale tabloului,
ce era parcă în relief. Patul pe care stătea avea o lumină deosebită, iar
corpul parcă îi era sculptat. Amănuntele tabloului din catifea, bronz aurit
şi pietre preţioase erau izbitoare. Mai era ceva: „Coborârea de pe cruce”,
într-o lumină desprinsă din întuneric. Apoi mai erau spre ieşire două
portrete de bătrâni, prost luminate, dar excepţionale, un portret de văduv,
cu toată tristeţea, un cap mic de bătrân cu o lumină în ochi, un univers
aparte ce se revărsa spre suflet cu umbrele şi luminile sale.
Am mai văzut şi un Rubens entuziasmant pentru mine, din care am
reţinut însă, în memoria mea de atunci, „Unirea pământului cu apa” şi o
„Coborâre de pe cruce”.
Van Dyck era interesant şi elegant, spre deosebire de Rubens, mai
apropiat de Rembrandt în transmiterea gândurilor. Am văzut şi m-au
impresionat atunci un Iisus cu Sf. Toma şi ceilalţi apostoli, portretul
67

unui nobil foarte fin; cam multe portrete de nobili pictate pentru
curtea Angliei.
Alergarea noastră prin Ermitaj s-a terminat cam brusc şi am plecat
cu troleibuzul la hotel, la masă, unde ne-au dat icre negre.
După masă am mers pe jos la Gostinîi Dvor şi cu metroul la
Gorkovskaia, peste Neva, să ne interesăm de Stereo-Kino, apoi din nou
la metrou, am văzut vitrinele de la Gostinîi Dvor şi acasă, la hotel.
18 iulie. Cu autocarul la Petrodvoreţ, unde eu nu mai fusesem, căci
în 1963-64 am fost doar iarna, când era închis. Pe drum am trecut prin
faţa Operei Kirov, prin faţa casei lui Repin, prin faţa Institutului de
Construcţii navale, unde îmi făcusem stagiul, pe sub poarta Narvei (arcul
de triumf era îmbrăcat în schele), apoi celebrele uzine Putilov, leagănul
bolşevismului, ce au fost numite apoi Kirov, apoi Avtovo, apoi Strelnaia.
Am vizitat palate ale dregătorilor, palatul marelui duce Constantin,
remarcabil, şi, în fine grădina şi fântânile (cascade în şah, fântâna soarelui,
piramide, clopotul Eva, pomul, banca şi chioşcul şi marea cascadă). Sunt
greu de descris după atâţia ani. Am vizitat şi palatul, mai mult pavilionul
lui Petru, foarte cu gust. În pajiştile verzi, bronzul auriu al acoperişului
se armoniza plăcut. Palatul lui Petru, vizitat în fugă, se numea „Mon
Plaisir”, avea şi un cabinet chinezesc lăcuit, de care mi-am adus aminte
mai târziu. Petru avea şi o statuie în mărime naturală, de 2,05 m. Nu ştiu
cum încăpea în pat (!).
Ne-am despărţit de grup, întorcându-ne cu o navă de un tip nou cu
aripi (semicirculare) prin Golful Finic, după ce am zărit Kronstatd-ul
şi am intrat pe un braţ al Nevei, pe sub coloanele rostrale, drept în faţa
Ermitajului. Am făcut 36 m în 30 minute Erau curse din 10 în 10 minute.
Nava avea ferestre mari şi, spre deosebire de Racheta, ce ajunsese pe la
noi, se putea în mers ciurcula pe navă. Ziua era frumoasă şi călduţă
Am ajuns la restaurantul hotelului înaintea grupului, ce nici nu vizitase
interiorul Petrodvoreţului, din cauza cozii. Am mâncat pui, la masă.
După amiază am vizitat biserica fortăreţei Petro-Pavlovsk, dar noi
n-am vrut să mai vizităm şi închisoarea alăturată. Biserica are o fleşă de
122,5 m şi e cea mai înaltă clădire. Iconostasul e splendid, aurit, multă
marmură albă la coloane şi mormintele tuturor ţarilor (cu excepţia lui
Nicolai al II-lea). La mormântul lui Petru erau flori. Nu ştiu de ce, la
două din morminte, marmura era roz.
De la Petro-Pavlovsk plecăm la Stereo-Kino, unde aceeaşi bătrânică
68

amabilă, ce ne spusese seara trecută când să venim, ne-a dat indicaţii
privind folosirea ochelarilor. În sala micuţă, efectele de relief sunt foarte
puternice. Păsări zboară prin sală, ramuri înflorite pornesc de la ecran
spre sală, peşti înoată şi ei în sala devenită acvariu, capul ţi-l fereşti la
jonglerii, când ţi se pare că cercuri, mingi zboară spre capul tău. Vedem
două filme stereo, unul cu pescari, altul cu clovnul Karandaş. Cred că
filmele le-am văzut şi în 1964 şi sunt tehnic pentru mine
foarte interesante şi azi. Am rămas peste ani cu imaginea aceea
de lume tridimensională din acel cinematograf micuţ de lângă
Petro-Pavlovskaia kreposti.
Când scriu aceste rânduri îmi aduc aminte că, în 2016, când am luat
un televizor Samsung cu diagonală mare, mi s-a oferit şi un laptop în
relief, nu foarte scump, dar din păcate, eu îmi pierdusem vederea
binoculară, având glaucom la ochiul drept. Fiica mea a rămas cu dorinţa
unui televizor în relief, deşi filme pentru el, la noi, nu prea sunt.
Am plecat apoi, tot numai eu cu Gabi, la grădina zoologică, ce nu
era departe, unde am văzut: maimuţe (macaci, cimpanzei, urangutani),
feline (lei, tigri, jaguari, gheparzi, pantera neagră), dar şi urşi albi, din
care unul gălbejit înota într-un mic bazin. Şi două foci cam ponosite.
Africa era prezentă cu două zebre în pijama, cu familia girafelor curioase,
cu gâturile peste gard, cu struţi şi flamingo. Un urs şi un câine formau o
familie. Doi urşi mici, din care unul negru (tibetan) erau
foarte simpatici. Câinele Dingo, un pui de tigru şi un porcuşor
completau peisajul.
Am mers apoi pe Beriozka, peste pod, apoi la restaurant, unde ni s-
a servit batog. După masa de seară reuşim 10 minute să vedem Gostnîi
Dvor, apoi am scris în acest jurnal foarte lung.
19 iulie. Vizităm dimineaţa din nou Ermitajul, începând cu tezaurul.
Aici se află comori de aur cu greutăţi de la 7 la 25 Kg, descoperite în
mormintele regilor sciţi, sarmaţi şi greci. Mai ales cele greceşti sunt
foarte frumoase (coroane de măslin din aur, cercei cu cvadrigi cu cai
din aur) Unii se îngropau cu nevestele şi caii şi bijuteriile din aur. Vizităm
apoi bijuteriile familiei imperiale: ceasuri, tabachere, flacoane, toate
în pietre preţioase, broşe cu diamante, o trusă de toaletă în aur de 32
Kg, primită de o nepoată a ţarului, două îmbrăcăminţi pentru cai, una cu
2000 briliante şi rubine, dată de un sultan, copia la 1/10 a coroanei ţarului,
ţarinei şi a sceptrului cu diamantul Orlov (200 de carate), crini albi din
69

diamante, inele cu diamante galbene, roz, safire albe, multe rubine, cercei
cu porumbei de la sciţi, celebra camee Gonzagues, cam de 20 cm, lucrată
în trei straturi. Apoi am vizitat galeria franceză (impresionişti): Van
Gogh, Degas trei nuduri, Renoir cu portrete ale unei fetiţe, capete de
femei, o artistă, Pissaro, două străzi din Paris, Monet, două peisaje mari,
Sisley, parcuri, Carot, copaci, Rodin, Poetul şi muza etc. Am trecut
printr-o altă galerie de sculptură franceză. Apoi galeria lungă a eroilor
de la 1812 şi în continuare sala Petrovski (sala mică a tronului). Am
mai văzut mormântul lui Alexandr Nevski (1220), o coloană de bronz
cu Sf. Petru, un candelabru din os, sala Tizian, sala cu copiile stanţelor
lui Rafael de la Vatican, statuia de Michelangelo cu un copil scoţându-
şi un spin. Şi apoi din nou sala Van Dyck şi sala Rembrandt. Am ajuns
afară după ce au plecat ceilalţi. Ne despărţisem de ei şi avusesem ghid
în franceză numai la Tezaur. Am venit la hotel, la masă, cu troleibuzul.
După amiază am mers la Puşkin, fostul Ţarscoe Selo, unde e palatul
Ecaterinei, nevasta lui Petru I. Era palatul de vară al ţarilor, avea 300 m
lungime. A fost distrus de fasciştii germani în timpul războiului,
rămânând doar zidurile arse. Doar o parte din săli a fost restaurată, din
care am văzut: scara centrală, monumentală, din marmură, cu vase
japoneze şi cabinetul chinez, cabinetul albastru (tapisat); camere de
primire; biserica; sala de chihlimbar, cabinetul lui Alexandru I, sala
coloanelor prin care am ieşit după biserică. Am mai văzut parcul
Alexandrovsk şi pavilionul lui Cameron.
Nu numai pentru Gabi, dar şi pentru mine, tot ce am văzut la Puşkin,
a fost o premieră, fiindcă în 1964 nu se putea vizita.
Ne-am reîntors prin oraş şi am început să alergăm prin magazine
după filme cu Ermitajul, fără să găsim. Am găsit numai nişte vederi care
cu un aparat special se vedeau în relief. Seara am scris ilustrate şi m-a
durut măseaua.
20 iulie. Dimineaţa plecăm la lacul Razliv cu autocarul. Ghidul
cântă la chitară, noi moţăim. Ajungem la şura unui ţăran, pe malul lacului,
unde în vara lui 1917 Lenin s-a adăpostit într-o colibă din două clăi de
fân şi a stat ascuns, deghizat ca ţăran finlandez.
Apoi mergem pe malul Balticei şi acolo e o plajă superbă, apa caldă,
nu are nimeni costum de baie. Ne băgăm totuşi în apă, fetele cu un
„mini”, băieţii cu pantalonii suflecaţi, numai ca să zicem că am făcut
baie în Baltica.
70

Ne reîntoarcem, trecând vreo trei braţe ale Nevei până ajungem la
Isaakievski Sobor, catedrala principală a oraşului, ridicată în secolul al
XVII-lea, prima jumătate în 40 de ani, după planurile lui Montferand.
Înălţimea cupolei este de 100 m. Înăuntru este montat pendulul lui
Foucault. Uşi metalice, de 200 t, sculptate. Fiecare faţadă e sculptată
altfel. La construcţie, o coloană se ridica în jumătate de oră. O faţadă îl
are pe Sf. Isaak, cealaltă pe Sfânta Familie. Mozaicuri imense şi
expresive, cu icoanele Sf. Pavel, Fecioara Maria, Hristos. Bustul lui
Montferand, din toate felurile de marmură. Coloanele din exterior, din
malachit şi la altar din lazurit. Cupola pictată de Briullov. Un vitraliu cu
un Hristos imens. Aur ar fi 300 Kg în interior şi 100 Kg în exterior, pe
cupolă. Cupola, în trei straturi metalice. Ar fi fost trei biserici succesive
până la aceasta şi acum sunt trei altare. Până la 1934 a funcţionat ca
biserică şi apoi a fost luată de Stat, deoarece chipurile nu era îngrijită.
Ca mărime, este a treia biserică din lume, după Sf. Petru de la Roma şi
Sf. Paul din Londra.
Am plecat apoi la masă, unde ne-au dat din nou icre negre, dar şi
bere şi îngheţată. După aceea, ne-am cumpărat tacâmuri argintate şi vreo
şapte plăci pentru pick-up de la un magazin unde am ajuns cu metroul.
Ne-am întors pe blat cu troleibuzul la hotel, de unde ne-am luat mâncare
rece şi am plecat la aerodrom.
După un ceas de aşteptare, în care am mâncat din pachete, ne-am
ambarcat într-un IL-18 pentru Riga. Aveam emoţii, auzind că în IL e
mai rău decât în Tu, dar nu a fost aşa. Am regretat că nu am văzut mare
lucru, fiindcă am stat pe aripă. Ceilalţi vedeau, de sus, Baltica. Am zburat
550 Km (11 ruble preţul la ei pentru un astfel de zbor), cu 650 Km/oră,
la 7000 m altitudine. Temperatura afară era de -40 grade C, avionul avea
patru turbine cu gaz, fiecare având 4500 CP.
Am ajuns la Riga după cca o oră. În aerogară am văzut o bătaie între
şoferi. Am călătorit în maşină chiar cu piloţii noştri, unul foarte
cumsecade. Am fost cazaţi foarte bine, cu separeu în cameră pentru
chiuvetă, WC şi duş, la hotel Riga.
21 iulie. Am mers pe ploaie, pe jos şi am văzut oraşul vechi (redau
în continuare din notiţele lui Gabi). S-a început vizita de la vechiul zid al
cetăţii, care mai păstrează un turn distrus, apoi refăcut de Petru cel Mare.
Oraşul a avut şi şanţuri de apărare, transformate în canale, dincolo de
care se află acum oraşul nou. Exista şi un monument al Libertăţii, ridicat
71

în 1935 de guvernul burghez. Se mai vede o şcoală făcută de suedezi
(regele Carol al XI-lea) în 1675. Alături, catedrala Sf. Iacob, din 1226,
care e în funcţiune (avea sus un clopot care suna când se făceau
decapitări, la inundaţii şi a sunat şi la venirea războiului). Am mai văzut
clădirea Sovietului suprem din Letonia. Străzile erau zgomotoase,
înguste, pe bresle (de exemplu, strada berarilor). O statuie a unui
revoluţionar bolşevic leton, răsculat în 1919, care apoi a plecat la
Moscova, la Universitate. O casă din sec. XV (cea mai veche din Riga),
celelalte din secolul al XVII-lea. Deoarece plăteau impozit pe geamuri,
se făceau gemuri mici. Nu aveau numere la case, ci nişte semne. Au fost
la început catolici, apoi reformaţi, apoi din nou catolici. Catedrala
luterană Domski (clădită în 1211 şi reconstruită) este transformată în
sală de concerte cu o orgă foarte mare (a doua din Europa, făcută de
nemţi cu 100 de ani în urmă; are 6700 tuburi). Existau acolo şi o biserică
anglicană şi câteva ortodoxe.
Castelul din Riga, construit în 1330, era reşedinţa cavalerilor teutoni,
apoi polonezi şi suedezi. Azi este muzeu. Riga este pe Daugava, unde e
şi un şantier naval.
Ceva despre istoria letonă. Puterea sovietică a fost pentru câteva
luni, în 1919, apoi a revenit puterea burgheză şi s-a declarat independentă.
În 1934 a avut un guvern fascist cu Ulmans, până pe 17 iunie 1940, când
a avut loc o demonstraţie şi s-a cerut guvern popular, dorinţă care s-a
realizat cu ajutorul armatei sovietice. În 21 iulie 1940 s-a proclamat
Puterea sovietică, ţara intrând în august în componenţa U.R.S.S. În 1941
a fost invadată de nemţi şi eliberată în 1944.
Riga avea atunci 670.000 locuitori, din care 30% ruşi şi 60% letoni.
În 1201 sunt primele scrieri despre Riga, numită astfel după Ridzieveck,
afluent al Daugavei, azi dispărut. S-a dezvoltat ca port, prin relaţii
comerciale cu nemţii şi cu ruşii. În secolele XIII-XV, teritoriul a fost
ocupat de cavalerii teutoni; în sec. XVI de polonezi, în sec. XVII de
suedezi. În 1710 au venit ruşii (după războiul purtat de ruşi împotriva
suedezilor), Petru I a făcut un şantier naval care a dat 12 nave).
După turul acesta de oraş, am mers prin magazine până la prânz,
căutând obiecte de chihlimbar, dar erau foarte scumpe. În oraşul vechi
am văzut şi o pisică uriaşă. Pe la 12,00 am plecat pe ploaie cu autocarul
pe litoralul Balticei, care are 25 Km de plajă, mergând la Jurmala
(localitate balneară), unde am mâncat la un restaurant, în consolă,
72

deasupra mării, cred pentru prima dată, file de peşte roşu, afumat. A
ieşit apoi soarele şi am făcut baie în apa cam rece cu care ne obişnuisem
(mi-am adus aminte că era cu noi o profesoară de matematică, blondă,
de la liceul Cuza din Galaţi, care apoi s-a căsătorit cu avocatul Istrate,
prieten cu dr. Gigi Ionescu, vecinul nostru).
Pe la ora 16,00 am plecat de la plajă cu autocarul la hotel, să ne
odihnim puţin şi la ora 19,00 ne-au dat un fel de banchet, fiind ziua
naţională a Letoniei, ocazie cu care ne-au servit cu un fel de băutură
naţională tare şi cam amară. Pe lângă acest balsam ne-au dat şi vin.
Seara ne-am plimbat prin faţa vitrinelor cu familiile Vidraşcu şi
Barbu, apoi singuri am mers pe malurile Daugavei, unde abia pe la 22,30
soarele apunea. Întorcându-ne la hotel, am străbătut uliţe vechi, strâmte,
cu case frumoase.
22 iulie. Plecăm cu autobuzul, în spate, cum nimeream mereu, şi
mergem la Riga să vedem oraşul nou, apoi expoziţia unională la care
admirăm o mare varietate de aparate electronice în care lituanienii
deţineau un loc de frunte în industria sovietică (radio-uri cu tranzistori,
am ascultat şi o combină stereo, cu sunet foarte bun). Am văzut şi multe
blănuri (200 ruble o haină de vulpe argintie), obiecte din piele, lenjerie
de damă şi pentru copii, jucării, porţelanuri, flori (garoafe ornamentale,
begonii, orhidee - prima oară văzute, trandafiri).
Înainte de expoziţie am vizitat şi un cimitir al puşcaşilor letoni, cu
monumentul Patria-mamă, pe locul unde 2000 de puşcaşi au fost
împuşcaţi. În acel cimitir era îngropat un poet mare al lor, care avea
acolo şi un monument al său.
Am vizitat apoi un muzeu etnografic, unde am văzut şi nişte sculpturi
caricaturale, în rădăcini de lemn, ţesături, ţesături din pai, costum naţional
leton, case ţărăneşti, o biserică veche catolică din lemn, stupi din
trunchiuri de lemn, o casă de pescar.
La masă, friptura a fost stricată şi nu am mâncat-o. Am plecat pe
cont propriu să vedem Catedrala Domskoi, unde e şi marea orgă, dar era
închisă; seara era anunţat un concert de orgă. Ne-am mai plimbat pe
străzi şi, pe la 16,00, ne-am întors la hotel. Constatăm că s-au schimbat
aşternuturile şi trebuie să plecăm. Până pe la 17,00 stăm pe hol, apoi o
luăm pe jos la gară. Pe la 18,00 plecăm cu un vagon foarte curat spre
Moscova, călătorind în compartiment tot cu familia Barbu.
S-au jucat cărţi, iar după ce am adormit, dna Barbu a deschis geamul.
73

Am dormit prost.
23 iulie. Mâncăm în vagonul restaurant dimineaţa, trecând prin
vagoane comune, unde se doarme. Pe la 9,00 ajungem la Moscova, în
gara Riga. Ne duce un autobuz la hotelul Iaroslav, pe lângă Expoziţia
realizărilor economiei sovietice, de lângă turnul de televiziune de la
Ostankino şi obeliscul cu rachete în cinstea cosmonauţilor. Căpătăm o
cameră de trei persoane. Hotelul e puţin aspectuos, dar e curat.
După un scurt tur prin oraş, plecăm pe prospect Mira, pe inelul
grădinilor, prin piaţa Sverdlov, pe bv Maxim Gorki, bv Kalinin, prin piaţa
din faţa hotelului Ukraina şi a clădirii CAER, apoi spre coloanele Lenin
şi Universitatea Lomonosov. Redau câte ceva din însemnările făcute de
mine, după spusele ghidului:
Populaţia Moscovei era atunci de 6,5 milioane locuitori, 8 milioane
cu suburbiile. Turnul de televiziune de la Ostankino are 520 m. Metroul
avea 70 staţii (linii radiale şi circumferenţiale). În oraş existau 102 Km
de autostrăzi. Oraşul a fost înfiinţat în 1146 şi s-a dezvoltat între zidul
Kremlinului, zidul alb, zidul tătar şi inelul grădinilor. În piaţa Sverdlov
ni s-a arărat: Bolşoi teatr (teatrul mare de operă şi balet), teatrul mic,
teatrul de copii (unul din cele cinci), Hotel Metropol. Am mai văzut o
statuie a lui Karl Marx şi o statuie a lui Iuri Dolgoruki, care mi se pare
i-a scăpat de tătari. Pe bv Gorki, clădiri mari, din care 9 au fost deplasate.
În piaţa Puşkin, redacţia Izvestia. Apoi piaţa Maiakovski, unde sunt:
teatrul Obroztov, hotel Peking, sala de concerte Ceaikovski, teatrul de
satiră (aveau 35 teatre în Moscova). Ni s-au mai arătat, pe lângă inelul
grădinilor: Planetariul, Muzeul Cehov, un bloc mare, locuit de 750 de
apartamente (7 clădiri foarte înlte). Pe bv Kalinin, blocuri noi. Sediul
CAER avea 33 etaje. Râul Moscova. Hotelul Ukraina, cu 29 etaje. Am
trecut şi pe la gara Kiev. Universitatea Lomonosov cred că e cea mai
mare clădire în stil stalinist (gen Casa Scânteii). Am trecut şi pe lângă
magazinul Ruslan şi Ludmila, pe lângă casa Moruzov, unde s-ar găsi o
colecţie importantă de impresionişti. Am văzut şi Academia mlitară
Frunze, unde ar fi făcut cursuri şi Nicolae Ceauşescu. Am văzut şi clădiri
de clinici. Ni s-a spus că au 550.000 de medici, cred că în tot U.R.S.S.-
ul. Am văzut de sus, de pe coloanele Lenin, stadionul şi parcul Lujniki.
Am aflat că Universitatea Lomonosov ar fi avut 103.000 studenţi şi
că a fost clădită între 1949-1953, cu o înălţime a clădirii centrale de
240 m (steaua din vârf are 33 etaje. Are 13 facultăţi (mai puţine decât
74

avem noi acum, datorită dispersiei actuale) din care şase de ştiinţe exacte.
Clădirile laterale au 18 şi 19 etaje. Are 45.000 de încăperi, din care
22.000 săli de curs şi seminar şi 21 săli (amfiteatre) de 600 locuri.
În faţă, statuia lui Lomonosov.
În Moscova erau 7 clădiri înalte; două hoteluri (Ukraina şi Lenin),
două ministere, două case de locuit şi Universitatea Lomonosov.
De pe coline vedem râul Moscova-Volga, prin care Moscova a devenit
port la 5 mări (?). Pe bv Comsomolului se construiau blocuri şi ne-au
zis că la Moscova se construiesc 350 apartamente/zi, dar nu e rezolvată
problema locuinţelor. Totuşi, aveau loc de construit, jumătate din
teritoriul oraşului fiind liber. Norma de spaţiu ar fi de 9 m.p./cap de
locuitor, iar costul de 130-180 ruble/cm p. Apartamentele se puteau
cumpăra în rate şi la ei, plătind un avans de 40 % şi rate pe 10-40 ani.
O garsonieră ar fi fost 3600 r., iar un apartament de două camere
3500-3900 r; chiria pentru un apartament era de 13 copeici/ m p.
Aveau şi bazine cu apă încălzită la 27 grade C iarna şi intenţionau să
facă şi bazine de înot cu apă sărată.
Am trecut pe lângă biserica Sf. Nicolae şi, la întrebarea mea, mi-au
zis că în cca 40 de biserici se face slujbă, dar în total, la Moscova, ar fi
425 de biserici şi 20 mănăstiri.
Am mai văzut din autobuz şi un bloc cu teatrul de estradă.
Am ajuns şi la vizitarea muzeului Puşkin, cu artă occidentală, ce
datează din 1916.
Pentru mine, care nu văzusem data trecută Moscova decât pe
dedesubt (doar Piaţa Roşie o văzusem pe deasupra), turul acesta de
oraş mi s-a părut interesant şi instructiv.
La Muzeul Puşkin am văzut mai întâi artă italiană, din care voi
menţiona după notiţele de atunci. Tablouri: Boticelli - Madonă, înger;
Piero Novelli – Iisus; Piero Belotti – Sărăcia; Strozzi – Bătrâna.
De maeştri olandezi, Rembrandt – Bătrână, nevasta fratelui, marine şi
un peisaj de Vleminck.
Am mai văzut, de Rembrandt, un portret de bătrână, de Veronesse un
Christ, un Sf. Sebastian, de Perugino o Madonă. Apoi am trecut la pictura
franceză, cu Jules Dupré – o marină, Th Ghericoult – un studiu, Camille
Corot – peisaje cu pomi, Diana scăldându-se, un cer de furtună;
G. Consbat – un val şi un peisaj montan. Cel mai mult mi-au plăcut
impresioniştii, în frunte cu Monet (Catedrală, Ospăţ în iarbă, Parlamentul
75

englez, bv Capucinilor cu pomi înfloriţi, un stog de fum în violet), apoi
Manet (o mare cu stânci, un pod), Sisley, Pissaro (Str. Paris), Renoir
(nud), Degas, cu dansatoarele lui, Van Gogh (Plimbarea deţinuţilor),
Cézanne, Signec şi chiar Picasso (Bătrânul everu). Parcă mai bogat în
pictură franceză decât Ermitajul.
Ce m-a impresionat cel mai mult au fost copiile în mărime naturală
după Michelangelo: David şi Pieta, precum şi condotierul Colleoni, a
lui Vericchio, pe care voi avea mai târziu (1970) bucuria să le văd în
Italia, în original.
Plecăm obosiţi la hotel, unde şi mâncăm.
După amiază mergem la obeliscul Cosmonauţilor şi, de acolo, cu
metroul cu două schimbări, la Grădina zoologică, unde vedem: lebede
albe şi negre, o vidră jucându-se cu o minge, un elefant, ce nu era
cerşetor, ca cel de la Leningrad, foarte mulţi canari, o morsă înotând,
papagali obişnuiţi şi uriaşi, foarte gălăgioşi, bazine cu peşti, jaguari,
leoparzi, maimuţe (paviani), vulturi fără cuşcă, cu acoperiş, un loc de
joacă cu trei urşi, două vulpi, un căţel, doi porci şi un urs alb (toţi pui).
Găsim o trecere ca să ieşim, dar până la ea, o altă grădină cu un tapir, un
rinocer, hipopotami, zebre şi mai încolo, şerpi (piton), ţestoase,
crocodili, cerbi mari, tigri liberi, fără cuşcă, ca şi urşii separaţi prin
canale cu apă de public. Ne-am întors la hotel, am condus-o pe dna
Niţescu la staţia de metrou şi am stat să completez jurnalul.
24 iulie. Mergem cu autocarul la galeriile Tretiakov, cu pictură rusă.
Sunt bine luminate. Tretiakov a fost un negustor, care la 1856 a înfiinţat
muzeul, donat apoi oraşului Moscova. Are 40.000 de tablouri, din care
4-5.000 sunt expuse în 50 de săli. Voi enumera în continuare, după
notiţele mele de atunci, câteva tablouri care m-au impresionat: Kirpenski
– autoportret; Scedrin – peisaj; Tropinin – iobag (portret de ţăran);
Briulov – autopotret; Ivanov – Apariţia lui Hristos (tablou enorm), Ioan
Botezătorul, Capete de turci, Crist; Perov – Bătrân (cap), Troika,
Dostoievski, Procesiune de Paşte; Kromskoi – Mireasă în pădure;
Flaviţki – Contesa T. Murind, Kremski - Rusalca, Hristos în pustiu,
Portrete de scriitori, Femeia în negru la catafalc; Şişkin – Peisaje cu
ursuleţi şi cu pomi; Kuindji – Peisaje stranii, Pădure de mesteceni, Peisaj
pe Nipru; Serov – Fată cu piersici, Artista Ermolova; Lewthan – După
ploaie; Polenov - Bolnav; Vasmetov – Alenuşca; Vereşceaghin – Bătălia
de la podul Şipca, Portrete orientale; Surikov – Exilul lui Menşikin,
76

Boiereasa Morozova; Repin, considerat cel mai mare pictor rus ( 1844-
1930) – Procesiune, Protopop, Sofia (sora lui Petru I), Tolstoi, Ivan cel
Groaznic cu fiul său omorât; Vrubel – Demonii etc. Am mai văzut
icoanele din secolul al XV-lea ale lui Rubliov.
Am plecat apoi, tot cu autocarul, la Expoziţia realizărilor economiei
sovietice, extinsă pe 211 ha, cu 70 de pavilioane. Am mers prin expoziţie
cu un trenuleţ cu cărucioare deschise. Expoziţia a fost iniţial organizată
pe republicile unionale, iar când am vizitat-o noi era organizată pe
ramuri industriale.
Am văzut mai întâi un pavilion al cosmonauticii, unde era expusă
racheta Vostok cu un snop de trepte (4 rachete cu 4 jeturi, plus o rachetă
mare cu 4 jeturi). Vedem în fugă un pavilion electronic cu aparate
miniaturale, fel de fel de televizoare, unele în coperta unei agende, toate
cu preţ, un generator laser, aparatură medicală etc. Am intrat şi la
Kinorama, unde am văzut un film cu o invitaţie la turism, parcă mai
puţin pus la punct decât cel de la Praga, cu peiaje splendide din Crimeea
şi Caucaz.
Am trecut prin mai multe pieţe, dintre care: Piaţa Prieteniei, Piaţa
Popoarelor, unele cu fântâni numite: Floarea de piatră, Spicul de Aur...
Am fost la masă, apoi, fără pauză, la mănăstirea Novodevicii, unde
au stat închise sora şi prima soţie a lui Petru I. Muzeul nu era deschis.
Era acolo şi o catedrală, Smolenski. Într-o altă biserică, o călugăriţă
moartă. Un cavou aurit. O clopotniţă, ziduri crenelate cu
turnuri interesante.
Ne-am dus apoi până la Piaţa Roşie (krasnaia plosciadi ar însemna
şi piaţă frumoasă), pe unde ne-am plimbat. La magazinul universal GUM,
cam de 300 m lungine, cu trei etaje, era o înghesuială fantastică. Interior
plăcut. Nu am găsit nimic ce ne-ar interesa să cumpărăm.
Cu metroul, ajungem în piaţa Maiakovski, unde magazinul de diafilme
era închis. Ne întoarcem la hotel, frânţi de oboseală.
25 iulie. Dimineaţa mergem la Kremlin, unde vizităm sala armelor
(este de fapt un muzeu de război). Vedem arme şi armuri ruseşti sau
primite de ruşi cadou, îmbrăcăminţi pentru icoane şi cărţi bisericeşti
din aur cu pietre preţioase, cadouri primite de ţar, coroana ţarilor,
coroanele lui Ivan cel Groaznic, a lui Petru cel Mare, coroana imperială
a ultimilor ţari, mitre, tronuri de fildeş bătute în aur şi pietre, un tron cu
dublură pentru sora ţarului, un serviciu cu 2000 Kg argint, făcut cadou
77

de Ecaterina contelui Orlov, harnaşamente de cai, primite în dar de la
sultan cu 1500 pietre preţioase, cusături cu perle la odăjdii, două
smaragde mari, de sute de carate, caleşti franceze, austriece, olandeze,
o caleaşcă mare a contelui Razumovski, ce n-a mers niciodată, rochii
cu fir aurit (o ţarină ar fi avut 17.000 de rochii!), o mantie lucrată cu
9.000-10.000 de perle pe o catifea.
Am trecut apoi în curtea Kremlinului. Întreaga suprafaţă a lui e de
28 ha. Este înconjuat de un zid cu o lungime de 2000 m, având cinci
turnuri la porţi, care au nişte rubine industriale sub forma unor stele
roşii ce cântăresc o tonă fiecare. În Kremlin se află o clădire a Marelui
Palat, unde era sediul Sovietului suprem. La piaţa Catedralei ar fi lucrat
şi arhitecţi italieni. Biserica „Adoraţia Maicii Domnului”, actualizată la
1479, biserica Bunei Vestiri, realizată pentru Ivan cel Groaznic la 1489,
Biserica Arhanghelilor, cu morminte şi Clopotniţa lui Ivan cel Mare,
din sec. al XVI-lea. Tot în Kremlin se afla sediul Consiliului de Miniştri.
Comitetul Central al Partidului Comunist se afla în Piaţa Djerzinski.
Kremlinul este deschis intrării publicului din 1955. Aici s-a
construit Sala Congresului, cu 6000 locuri, care, pentru a nu se înălţa
peste înălţimea bisericilor istorice, este în subsol.
În curte se află tunul-ţar, din sec. XVI, de 40 t, cu o ţeavă cu diametrul
de 89 cm. Ghiuleaua avea o tonă, dar tunul nu a funcţionat niciodată.
Tot în curte se află clopotul-ţar, cel mai mare din lume, construit la
1735 pentru clopotniţa lui Ivan, are 200 t şi un diametru maxim de 4 m.
Din păcate nu a sunat niciodată fiindcă a crăpat la turnare.
Dintre turnuri, celebru este turnul Spaski (al Mântuitorului), de 70
m, cu un orologiu de 100 ani, cu trei etaje de mecanisme. Ceasul are un
diametru de 6 m, iar o cifră a ceasului are 72 cm.
Am vizitat, în interiorul Kremlinului biserica Sfinţilor Arhangheli,
cu mormântul lui Ivan cel Groaznic. În exterior, am văzut pe afară biserica
Vasili Blejnoi, construită în 1560, pe timpul lui Ivan cel Groaznic. Are
9 turle cu forma de bulb de ceapă, specifică stilului rusesc, turle
frumoase, ce par răsucite, acoperite cu faianţe colorate. Nu se putea
vizita în interior.
Tot pe acolo era monumentul lui Minim şi Pojarski, care pe la 1600
i-au izgonit pe polonezi. Monumentul a fost terminat în 1818. Prin acel
loc se spune că se anunţau poruncile ţarului.
Mai târziu am aflat că tot în Piaţa Roşie mai fusese o catedrală mare,
78

biserica Salvării, care a fost demolată de comunişti şi refăcută după
1990.
De altfel, şi actualul GUM era din nou magazin de prin 1954. Mai
era în Piaţa Roşie şi o clădire frumoasă, care fusese clubul nobililor.
Ieşim din Kremlin, am fost din nou pe la GUM, apoi pe jos pe strada
Maxim Gorki până la Piaţa Maiakovski, unde n-am găsit filme cu
Moscova, cum ni s-a spus, şi ne-am întors înapoi tot pe jos în Piaţa
Roşie, apoi am mers cu maşina la masă. După amiază am fost pe jos
până la un magazin unde am luat un pick-up (l-am folosit până în anii
’80) şi ne-am întors la hotel. Ne-am reîntors în piaţa Dzerjinski, la
magazinul „Lumea copiilor”, de unde l-am luat pe Mişa şi pe colegul
lui, tot negru, făcut cadou lui Doina, cumnata mea. Tot în Piaţa Roşie,
de pe podul din faţa hotelului Rusia, am admirat priveliştea Moscovei
cu luminile aprinse. Am asistat la schimbarea gărzii la Poarta Spaski,
apoi cu metroul am vizitat câteva staţii şi ne-am întors la hotel la 23,30,
foarte obosiţi.
26 iulie. Mergem de dimineaţă, de la ora 9,00 şi ocupăm loc la
coadă la Mausoleu. Intrarea în Piaţa Roşie spre Mausoleu este blocată,
ruşii fac coadă pe multe sute de metri în afara pieţei, iar cu străinii se
formează o altă coadă, mai mică, chiar în piaţă, care începe cu o delegaţie
foarte numeroasă a poporului vietnamez, continuă cu o delegaţie de negri
(între care se disting două negrese în nişte voaluri teribile, una în galben,
alta în albastru şi un fel de preot în galben), indieni şi apoi turişti de
toate naţiile. Se intră fără aparate de filmat, fotografiat sau sacoşe.
Intrarea se face zilnic între orele 10,00-13,00, numai 3 ore, în care
sarcofagul este scos din subteran, unde sunt laboratoare, şi adus în
Mausoleu, unde este frig. Corpul nu se vede. Îi văd faţa lui Lenin şi
mâinile foarte lucioase. Este roşcat la barbă şi păr. Nu se stă, ci se
defilează încet, pe lângă.
La ieşire am văzut şi mormintele de lângă zidul Kremlinului, ale lui
Jdanov, Sverdlov, Dzerjinski, Kalinin, toţi cu bust şi îngrăditură din fier
forjat. La Stalin este doar o piatră funerară care avea însă flori proaspete.
Nu am văzut mormântul lui Beria (responsabil pentru
organizarea masacrului de la Katyn, decedat în 1953). În zidul
Kremlinului erau şi urnele altor personalităţi ale lumii comuniste: Roza
Luxemburg, John Reed (ziarist englez ce a reflectat în presa Marii
Britanii revoluţia din Octombrie 1917), Kamenev, Malinovski, Komarov.
79

Era şi urna lui Nadejda Krupskaia, soţia lui Lenin, moartă în 1939. La
Komarov (cosmonaut) erau de asemenea flori proaspete.
La ieşirea din Piaţa Roşie am vizitat şi muzeul Lenin. Am auzit vocea
lui imprimată pe un disc şi am văzut şi un grupaj de filme documentare
cu el. Fratele lui, Dimitri, a fost doctor şi a murit în 1943. Mai trăia un
nepot de al lui, fiul lui Dimitri, inginer la Moscova.
După ce am mers la masă, cei mai mulţi din grupul nostru s-au dus
cu maşina la GUM, o familie din Bucureşti s-a dus să viziteze casa lui
Dostoievski. Noi am mers din nou la muzeul Puşkin şi am revăzut tot
ce ne-a încântat acolo.
Ne-am întors şi, cu maşina în care erau deja ambarcate bagajele
noastre, am pornit spre gara Kiev, unde Gabi, de ultimii bani, a mai
cumpărat două parfumuri. Am plecat spre ţară, având în compartiment
tot pe familia Barbu.
27 iulie. Ne trage curentul din cauza lui Barbu, care a lăsat geamul
deschis. Ziua vegetăm, citind „l’Unità”, cumpărat din gară. Seara, la 20,00,
ajungem la Ungheni. Asistăm din nou la schimbarea roţilor vagonului.
Vama sovietică interzice: blănuri, stabilizatoare de tensiune,
magnetofoane, combine muzicale (radio-uri cu pick-up), aparate de
mărit. Lui Vidraşcu i-au luat aparatul de mărit şi până la urmă i l-au dat
înapoi. Pe la miezul nopţii, vama ne scotoceşte şi nouă geamantanele,
dar nu au ce găsi.
Ajungem, răciţi, pe 28 iulie, dimineaţa la 6, în Bucureşti.
Am mai făcut peste 20 de ani o excursie în U.R.S.S., dar aceasta, din
1967, care a corespuns dorinţelor noastre, ne-a plăcut cel mai mult.
Concediu la Rucăr (1967)

După excursia cu Gabi în U.R.S.S., foarte plină de impresii, dar
obositoare, ne-am gândit să ne odihnim undeva, spre munte, dar într-o
zonă în care nu mai fusesem şi ne-am înscris să mergem la Rucăr prin
ONT, locuind într-o casă ţărănească şi mâncând la o cârciumă locală.
După discuţii pe la Agenţia de voiaj, unde nu am găsit decât mersul
trenurilor, dar nu şi cel al autobuzelor de care aveam nevoie şi care din
păcate am constatat că nu era corelat cu cel al trenurilor, am ajuns, după
o zi de mers, la Câmpu Lung Muscel, apoi a urmat o aşteptare şi
înghesuială la autobuzul cu care am ajuns la Rucăr. Acolo, ca de obicei,
ne-am cazat mai întâi la o casă mai depărtată, ce nu avea curent. Am
80

schimbat-o însă cu una mai „orăşenească” din punct de vedere al mobilei,
dar tot cu WC-ul în curte, foarte aproape de cârciuma la care am mâncat
chiar foarte bine (la fiecare masă, câte o friptură la grătar şi o ciorbă, la
care mai adăugam o bere, iar dimineaţa ne dădeau o cană cu lapte).
Acolo ne-am întâlnit cu o familie venită în aceeaşi formulă ca şi
noi, tot aşa tineri ca şi noi, cu care mergeam dimineaţa împreună şi
împingeam un bolovan ca să zăgăzuim apa râului pentru a forma un mic
bazin de înot. Ei erau doi profesori de educaţie fizică, ea o blondă
rusoaică măritată cu un român, cu care noi, proaspăt veniţi din U.R.S.S.,
aveam ce să discutăm.
După amiezile mă duceam cu Gabi pe un deluşor apropiat, ce-i zicea
parcă Ocolaşul mic, unde am găsit nişte căpiţe de fân cu miros frumos
în care ne culcam. De câteva ori ne-am îmbrăţişat şi ne-am rostogolit
aşa, îmbrăţişaţi, dinspre culmea dealului la poalele lui, panta fiind lină
şi rostogolirea noastră nu prindea o viteză prea mare.
După un timp, am mers pe jos la Cheile Dâmbovicioarei şi am vizitat
şi peştera. Apoi, într-o zi când perechea cu care mergeam împreună şi-
a încetat şederea la Rucăr, ne-am dus şi noi cu autobuzul la Moeciu-
Bran, drum foarte frumos, între Bucegi, cu un versant ce nu-l mai
văzusem şi Piatra Craiului, pe care n-am avut atunci curajul să urcăm.
Ne-am propus să venim într-o altă vară, să stăm la Moeciu şi să
încercăm să urcăm Piatra Craiului, dar din păcate nu am făcut acest lucru.
Ne-am întors spre Câmpu Lung Muscel şi ne-am dus şi la Curtea de
Argeş, unde am vizitat biserica domnească, cu mormitele regilor Carol
I, Ferdinand şi al reginelor Elisabeta - Carmen Silva şi Maria, biserica
fiind o capodoperă de artă cu dantelăria sa de piatră şi cupolele răsucite.
Ne-am întors prin Bucureşti la Galaţi, după o vară plină.
PRIETENII NOŞTRI:
Din primii ani ai căsniciei noastre am avut mai multe familii prietene,
dintre colegii noştri de aceeaşi vârstă. Aş vrea să-i amintesc pe câţiva.
Familia Beni (Brad) şi Rodica Segal ne-a fost apropiată încă de

la căsătoria lor, întrucât noi am fost singurii care am participat la
ceremonia lor de la Sfatul Popular.
Beni Segal era un băiat frumuşel, blonduţ, dintr-o serie de la Chimie
alimentară mai mare cu un an decât Gabi, ce fusese oprit ca asistent la
81

disciplina Tehnologii şi industrii alimentare pentru produse vegetale,
predată de dl Satinover care făcea naveta de la Bucureşti. În anul 1958,
când Gabi deveni asistentă la Tehnologii fermentative, dl Satinover se
retrase la Bucureşti şi cursul său a fost predat de Beni (Brad) Segal, al
cărui laborator se învecina cu cel al lui Gabi.
Rodica Segal se numea ca fată Rodica Gheorghiu şi era fiica unor
învăţători. Părinţii o „dedicaseră” fiului unor alţi învăţători, dl Alexiu,
ce terminase la Nave şi lucra la ICEPRONAV, unde avea o carieră de
succes şi era şi un băiat frumuşel, dar zeii dragostei au hotărât ca ea să
se îndrăgostească de Beni. Părinţii ei şi din motive rasiale sau religioase
(Beni era evreu) s-au opus hotărât opţiunii Rodicăi şi, când ea şi-a depus
actele pentru căsătoria cu Beni, ei i-au confiscat toate lucrurile şi a
rămas doar cu ce avea pe ea, ceea ce a ambiţionat-o şi mai mult. Căsătoria
a fost fixată la Sfatul Popular. Colegii lor, înştiinţaţi de opoziţia părinţilor,
au aderat din teamă (?) sau comoditate la opinia lor şi nu au venit la Sfat.
Numai noi doi am venit, am asistat şi ne-am dus cu modestele noastre
cadouri la apartamentul în care locuiau într-o cameră şi am petrecut cu
ei modest. Am păstrat bunele relaţii cu ei şi mai târziu.
El era un tip fascinant, nu se interesa doar de problemele disciplinei
ce o preda, ci de aproape toate problemele industriei alimentare de la
noi. A mai pus problemele alimentaţiei pentru sportivi, dar şi pentru
diverse boli şi le-a rezolvat prin realizarea de noi produse. Se ocupa de
inventarea lor şi mai târziu ajunsese la folosirea de produse din soia ca
să le înlocuiască pe cele de carne, ajungând chiar la conflicte cu Costică
Banu (fostul meu coleg de liceu), ce preda tehnologiile legate de
industria cărnii.
Beni îşi punea şi probleme de filosofie, pe care le discuta şi cu
mine. Avea o dorinţă de integrare completă în obiceiurile poporului
nostru şi am fost de câteva ori în casă la ei, mai ales după naşterea
copilului lor, Mugurel, la sărbătoarea pentru Crăciun.
În iarna 1965, februarie, când aveam vacanţa noastră, am plecat
împreună cu ei în concediu la Sinaia şi, cu toate relaţiile ce la aveam,
atât Gabi cât şi ei, în domeniul industriei alimentare şi hoteliere, prin
absolvenţii de la Chimie alimentară, n-am reuşit să dobândim, pentru
ambele familii, decât un mic apartament cu două camere legate între
ele. Cu toate inconvenientele cazării împreună ne-am simţit bine în iarna
aceea, în care nu a lipsit zăpada şi în care am fost împreună în mici
82

excursii, la Cota 1400, la Buşteni, la Predeal şi o excursie mai lungă, cu
trenul la Braşov şi cu autobuzul la Poiana Braşov. Cu toate că niciunul
din noi nu ştia să schieze, ne-am simţit bine între zăpezi, folosind de
câteva ori şi săniile, mergând împreună şi la restaurante mai deosebite.
În vacanţa de vară a aceluiaşi an (1965), am mers împreună cu ei la
mare, unde am stat în casa părinţilor dlui George Vasilescu, ce era cadru
didactic la Piscicultură, la noi. Părinţii săi locuiau în casa lor dintr-o
zonă de la periferia Constanţei şi, ca să-şi mai rotunjească veniturile,
închiriau două camere, cu acces la bucătăria lor. Ţin minte că atunci
salatele de roşii şi pepenii au predominat.
Am fost împreună cu Segalii şi la plaja de la Modern, din centrul
oraşului, la care tatăl dlui Vasilescu avea o funcţie administrativă şi cu
această ocazie mi-am revăzut şi eu casa de pe malul mării în care de
copil locuisem.
Cele mai multe ieşiri la plajă le-am făcut la Mamaia, unde ne duceam
cu troleibuzele ce plecau dela gară şi în care ne era destul de greu să ne
urcăm într-o staţie apropiată de locuinţa noastră, care era în dreptul
Institutului de învăţământ de subingineri. Coboram de obicei la staţia
fostului Cazinou din Constanţa, unde era şi un centru comercial, plaja
era mai largă şi nisipul alb, mai fin. Mâncam la restaurantele din zonă şi
ne întoiceam cu troleibuze mai goale, spre după amiază.
După amiezile dormeam şi eu îmi oblojeam arsurile de pe piele
cu iaurt.
Seara plecam cu acelaşi troleibuz în centru şi ne plimbam pe faleză
în zona Cazinoului.
Am fost de câteva ori şi am vizitat staţiunile Eforie Sud, Neptun,
Venus, Olimp, Mangalia. Mai foloseam în aceste mici expediţii şi kiki-
carul, un tren cu vagoane mici, deschise, tractate de o „locomotivă” ce
oprea prin toate staţiile.
Plaja, pe atunci, se făcea pe cearşafuri, nu apăruseră încă
şezlongurile. Modernizarea s-a făcut treptat, prin trecerea, la bărbaţi,
de la chiloţii de baie la slipuri, iar la femei prin trecerea de la costumul
unic la cel zis bikini, din două părţi şi apariţia a tot felul de saltele
pneumatice.
În vizitele acestea, mi-e mi-a plăcut cel mai mult staţiunea Olimp,
prin arhitectura sa modernă, cu hotelul-amfiteatru, ce am auzit că a fost
proiectat de fostul meu coleg de liceu şi prieten, Şerban Manolescu,
83

care devenise arhitect.
În afara concediului la mare cu Segalii, din 1965, îmi aduc aminte
că ne-am mai întâlnit cu ei în anii 1981, când Mugurel crescuse, devenise
adolescent, iar în familia noastră se ivise şi Pupi, ce avea atunci vreo 5
ani. Noi stăteam la Neptun, iar ei la Olimp şi am fost într-o zi la ei şi i-
am vizitat.
Beni se străduia să-i înalţe lui Mugurel un zmeu, obţinut prin revista
franceză „Pif”, ce se edita la noi în ţară. Ţin minte că am fost puţin mirat
când Rodica i-a întrerupt joaca cu zmeul lui Mugurel, trimiţându-l tocmai
în camera de sus din hotel să-i aducă ceva. Noi nu o trimeteam pe Pupi
să aducă ceva, ci alergam noi să-i aducem ei ce-şi dorea.
Am mai fost mirat că, deşi toate hotelurile din Olimp arătau foarte
bine, totuşi plaja era mică. Oricum, ne-am dus la Olimp de fiecare dată
când ajungeam la mare, să mâncăm o îngheţată specială la
cofetăria hotelului.
Când Pupi a terminat cursurile primare de la Şcoala generală nr. 28,
Gabi a fost împreună cu ea şi cu toţi elevii şi diriginta lor, doamna Bejan
şi cu părinţii lor, la Hotel Amfiteatru, unde au avut masa festivă de
închiderea cursurilor.
Cu familia Segal am făcut şi o frumoasă excursie cu maşina lor,
Skoda, condusă de Rodica, prin Moldova, Bucovina şi Maramureş, în
care în majoritatea nopţilor am dormit în corturile luate cu noi, pe nişte
saltele pneumatice.
În septembrie 1965, am plecat cu maşina lor din Galaţi, pe la amiază,
şi am ajuns seara la Iaşi, unde am vrut să ne cazăm la un camping, la
Bucium, peste drum de centrul de producere a vinului. Am mers după
aceea la Suceava, unde am stat la hotel. De acolo am plecat şi am vizitat
mănăstirile Suceviţa şi Moldoviţa, trecând şi pe la Putna. Am ajuns la
Câmpu Lung Moldovenesc, unde cred că am dormit, apoi la Vatra Dornei,
unde ne-am oprit la camping şi am stat o zi. În continuare ne-am îndreptat
spre Maramureş, trecând prin pasul Prislop, unde ne-am oprit la o
cabană-restaurant, unde am mâncat bulz, în încercarea lui Beni de a şti
şi mâncărurile populare. Am trecut apoi prin complexul Fântânele şi
ne-am oprit pe seară la Borşa, unde ne-am întins corturile şi am dormit
în ele. Eu, având picioarele mai lungi, le-am ţinut afară şi, spre dimineaţă,
m-am trezit că un dulău ciobănesc îmi lingea tălpile...
De acolo am trecut şi am vizitat Cimitirul vesel de la Săpânţa şi apoi
84

monumentul lui Vida Gheza de la Moisei.
Dar eu trebuia să mă întorc acasă, fiindcă aveam consultaţii pentru
examenul de restanţă. Aşa că, împreună cu Gabi, am coborât spre sud,
trecând prin Hordou, satul lui Coşbuc, apoi am luat un tren spre
Bucureşti, de unde am ajuns foarte obosiţi la Galaţi. Familia Segal şi-a
continuat drumul în Maramureş.
Prin anii 1970, familia Segal, ce locuia într-un bloc al cadrelor
didactice, lângă căminele studenţeşti, aproape de Grădina publică, s-a
mutat pe strada Primăverii, într-o vilă, la parter, în care locuise un avocat
care plecase cu soţia într-o excursie la Viena, unde divorţară şi nu s-au
mai întors.
Rodica îl cunoştea pe primarul de atunci, tovarăşul Bejan şi a obţinut
repartiţie în această vilă apropiată de fosta Poiclinică municipală. Cum
la etaj locuia un doctor, au stabilit relaţii bune cu acesta şi au intrat în
cercul select al doctorimii, iar relaţiile noastre au scăzut în intensitate.
O altă cauză ar fi că în perioada când Beni fusese în Yugoslavia la o
specializare, eu am făcut o prostie mare: am fost cu Rodica la un film,
la cinematograf, unde am fost văzuţi de alţi colegi. Pentru ca bârfele lor
să nu ajungă şi la urechile lui Gabi, i-am spus eu lui Gabi, care evident
nu a fost prea încântată, deşi nu fusese aproape nimic blamabil.
Relaţiile dintre familiile noastre s-au mai răcit, totuşi, prin 1996,
când eu am plecat la Bucureşti, al Fundeni, să mă operez de o tumoare
ce părea canceroasă, iar Beni, în modul cel mai sincer, mi-a urat
însănătoşire grabnică. După ce mă operasem şi tumoarea s-a dovedit
benignă, Beni a fost printre puţinii care m-a întâmpinat cu bucurie că
scăpasem de cancer. Nu a trecut, cred, o lună, şi am auzit că Rodica a
plecat cu el la Bucureşti pentru că avea o tumoră pe creier ce s-a dovedit
malignă. Cu toate zbaterile ei şi a relaţiilor ce le aveau în lumea medicală,
el a murit, decesul lui fiind o mare pierdere pentru toată facultatea lor,
dar l-am resimţit dureros şi noi.
Cu această nefericită ocazie, Rodica a descoperit mai multe poezii
scrise de el, ce-i dezvăluiau firea sensibilă.
La un an de la moartea lui a fost o adunare în memoria lui, la care
am participat şi eu şi am vorbit despre el cu mult suflet.
La mai multă vreme, în sala Eminescu a Bibliotecii V.A. Urechia, la
care au participat cadre didactice de la noi, foşti studenţi, directoarea
unui liceu de industrie alimentară din Tulcea, ne-am programat şi noi să
85

vorbim. A vorbit numai Gabi despre începuturile lor de cadre
universitare, despre pasiunea descoperirilor ce o avea. A vorbit aşa de
frumos, încât nepotul lui, fiul lui Mugurel, elev pe atunci la liceu, a fost
emoţionat până la lacrimi şi toţi au zis că a fost cea mai frumoasă
cuvântare. Eu n-am mai luat cuvântul, fiindcă Gabi atinsese vârful emoţiei
întregii adunări.
Despre chirurgul Mugurel Segal am auzit numai vorbe foarte bune
şi de la alţi colegi pe care i-a operat, cum ar fi Ceangă Valeriu. Din
păcate pentru gălăţeni, Mugurel nu a rămas aici, a plecat în Franţa,
urmându-şi soţia, care era o informaticiană de excepţie, ce fusese şi
cadru didactic la Universitate, dar îşi înfiinţase şi o societate de IT la
Galaţi, pe care a mutat-o cu succes în Franţa, aşa că Mugurel operează
de acolo.
Familia Ion şi Aristiţa Bidoaie

După cum am mai spus, cei doi soţi din familia Bidoaie au fost în
aceeaşi promoţie cu Gabi, 1958, de ingineri de la Nave şi se cunoşteau
din facultate. Între familiile noastre s-a legat o prietenie frumoasă, bazată
pe pasiuni comune. Locuiam şi foarte aproape. În 1962 am fost împreună
într-o excursie la Bicaz, apoi pe lac şi pe Ceahlău, excursie descrisă
mai sus. Soţia lui nu a mers cu noi, deoarece de curând îl născuse pe
Răzvan. Am fost însă cu ambii soţi Bidoaie în Munţii Apuseni, când
Răzvan se făcuse mai mare şi l-au putut lăsa acasă cu o rudă. Ulterior, ei
s-au mutat la un bloc lângă Grădina publică.
Pe Răzvan Bidoaie l-am propus pentru a-şi face doctoratul în U.S.A.,
la Universitatea din Dallas, unde a plecat împreună cu Lungu Adrian, în
1996, iar eu i-am întâlnit la Dallas, tot în 1996, când am sosit acolo cu
maşina condusă de un alt doctorand român ce terminase doctoratul la
Dallas, dl Manole (călătoria este descrisă în capitolul despre U.S.A.).
Acolo, Răzvan Bidoaie şi-a terminat cu bine doctoratul în Hidrodonamică
navală, condus de profesorul Raad, pe care l-am cunoscut şi eu la Dallas.
După terminarea doctoratului, Răzvan a rămas la studii post-doctorale,
tot la Universitatea din Dallas, lucrând acolo la contractele Catedrei
până la intrarea U.S.A. în războiul din Afganistan, când s-a renunţat la
mulţi străini la post-doctorat. A venit în România, la Catedra de
Construcţii navale de la care plecase şi am lucrat cu el la un contract de
cercetare în perioada în care eram profesor consultant la Catedră.
86

Ulterior, el a plecat la Bureau Veritas Romania, sucursala din Galaţi,
lucrând acolo şi pe partea de cercetare navală şi în această calitate am
păstrat legăturile cu el.
În 2019, cu ocazia ieşirii la pensie a dlui ing. Jean Sever Popovici,
dl Răzvan Bidoaie a fost numit în locul lui şi este şef al filialei pentru
România pe probleme navale la Bureau Veritas.
Tatăl său, Ion (Jean) Bidoaie a murit la puţin timp după ce avusese
loc, la Galaţi, susţinerea tezei dlui Leonard Domnişoru, în martie 2006.
A condus Catedra de Construcţii navale şi Rezistenţa materialelor, iar
între 1990 şi 1992 a fost Prorectorul noii facultăţi înfiinţate, de
Electronică şi Construcţii navale. A avut şi mari contribuţii la testările
hidrodinamice din bazinul Universităţii din Galaţi, dar şi în bazinele de
la ICEPRONAV. Făcuse un stagiu de specializare la Leningrad, de şase
luni, şi un altul la Boston, de 1 an, ambele pe Hidrodinamică navală.
Familia Marcel Severin Bumbaru a fost de asemenea foarte

apropiată de noi. Severin Bumbaru fusese coleg de clasă cu vărul meu
Octav şi în anul I am fost colegi la proaspătul Institut Mecano-Naval, la
care el s-a remarcat prin rezultatele personale şi la sfârşitul anului a
fost propus pentru plecarea la stagiu în U.R.S.S., la Institutul de
Construcţii Navale din Leningrad, la care fusesem şi eu propus, dar am
refuzat, aşa cum am arătat deja, iar el a plecat. Acolo, toţi cei ce soseau
din România, cu anul I terminat în ţară, erau obligaţi să repete anul I la
ei, însă el, datorită pregătirii bune ce a avut-o aici, a fost trecut, după o
testare, de-a dreptul în anul II, unde a terminat o secţie proaspăt înfiinţată
la ei, de „Automatizări în conducerea maşinilor şi instalaţiilor navale”.
A terminat acolo aproape în acelaşi timp cu seria noastră de aici. A venit
pentru scurt timp la Şantierul Naval din Galaţi, apoi, în 1957, a fost
transferat ca asistent la Catedra de Mecanică şi Rezistenţa materialelor
de la Institutul Mecano-Naval, la care tot atunci mă încadrasem şi eu,
devenind astfel colegi – el asistent la profesorul Beşchea Nicolae, eu
asistent la conferenţiarul Zeveleanu Constantin.
În acel prim an de asistenţie al nostru s-au pus bazele prieteniei
noastre, el ajutând la montarea maşinilor de încercări la laboratorul
nostru de Rezistenţa materialelor şi traducând pentru profesorul Beşchea
mai multe cărţi din limba rusă de „Mecanica structurilor”, disciplină ce
se făcea la ruşi, dar şi la inginerii constructori de la noi şi pe care
87

profesorul vroia să o introducă şi la ingineria navelor de la Galaţi.
După terminarea orelor, ne întâlneam la sediul Catedrei noastre toţi
tinerii asistenţi şi vorbeam foarte liber. La început îmi era foarte frică,
fiindcă el venise din U.R.S.S., dar pe urmă, din cauza culturii generale
foarte dezvoltate, discutam despre învăţământul din Rusia ţaristă,
pe care noi nu o ştiam; despre cinematografe (el dorise iniţial să
dea la cinematografie), despre automatizări şi influenţa lor asupra
socialului etc.
După un an, el trecu la Catedra de Termodinamică, ca asistent al lui
Alexandru Costică, la Maşini navale şi Instalaţii navale şi eu am trecut
în locul lui, ca asistent la Rezistenţa materialelor, el lăsându-mi caietul
lui cu probleme rezolvate. În continuare ne întâlneam să vorbim. Tot el
devenise şi conducătorul şedinţelor noastre de „învăţământ ideologic”
ce se ţineau lunar pe diverse tematici şi pe care el le făcea atractive şi
de multe ori continuam discuţiile în contradictoriu cu el în
afara şedinţelor.
Ca şi ceilalţi studenţi ce şi-au făcut studiile pe la ruşi în acei ani,
mai ales la Leningrad, unde muriseră foarte mulţi bărbaţi în timpul
războiului, mulţi s-au încurcat cu rusoaice, mai ales că acolo erau şi
căminele studenţeşti mixte, astfel că şi Marcel se încurcase acolo cu
Sofi, care terminase limbi străine (specialitatea franceză). Şi cum el o
curtase pe Gabi, dar nu reuşise din cauza mea, s-a hotărât să se
căsătorească cu Sofi. Am cunoscut-o într-o seară, într-o sală de
cinematograf, unde era cu Marcel. Ea, datorită francezei, a început să
vorbească uşor limba română şi s-a angajat la Biblioteca Universităţii.
Având o fire foarte comunicativă, s-a împrietenit repede cu colegele ei
şi cu cadrele didactice, cărora le traducea texte de prin reviste.
Cu ocazia modificării planurilor de învăţământ, se introduse, atât la
facultatea de Industrii alimentare, cât şi la cea de Mecanică, o disciplină
de Automatizări şi astfel Marcel trecu la Catedra de Fizică,
Electrotehnică şi Automatizări, realizându-şi dorinţa de a preda în
specializarea în care îşi făcuse studiile la Leningrad.
Cu timpul, din căsătoria lui cu Sofi au apărut două fete, Laura şi
Dana, la mică distanţă de vârstă între ele, Lura brunetă, ca şi taică-său şi
Dana blondă ca mamă-sa. Şi au căpătat şi ei un apartament aproape de
noi, la un bloc P, lângă Dunăre, aşa că ne mai vedeam şi în casele noastre
destul de des. Veneau cu fetiţele lor, care mâncau dulceaţă şi se roteau
88

cu fotoliile pe rulmenţi ce le aveam în sufragerie.
Marcel Bumbaru a făcut, în 1965, o specializare de zece luni la
Liege, în Belgia, în probleme de calcul numeric şi folosirea
calculatoarelor electronice, lucrând acolo pe un calculator IBM. Când
s-a întors, a ţinut pe gratis cursuri la Universitate pentru cadrele didactice,
de învăţare a limbajelor de programare şi a devenit cel ce a introdus
Informatica în Universitatea din Galaţi, prin înfiinţarea şi conducerea
centrului de calcul al Universităţii şi prin ţinerea cursurilor de IT la
studenţii ambelor facultăţi, prin rezolvarea de contracte de cercetare în
IT pentru industrie şi proiectare, împreună cu Emil Ceangă.
Odată cu deschiderea activităţii de cercetare-proiectare (ACP)
pentru studenţi, m-a ajutat foarte mult în conducerea ei la Nave (a se
vedea descrierea acestei activităţi în cartea: „65 de ani de Învăţământ
Superior Naval la Galaţi”, 1951-2016)
Marcel Severin Bumbaru s-a înscris la doctorat la Universitatea
Tehnică „Gh. Asachi” din Iaşi, obţinând titlul de doctor inginer cu
lucrarea: „Modelarea matematică şi simulare pe calculator a fierbătorului
din industria celulozei”.
A devenit, pentru scurt timp, şi director al Direcţiei Judeţene de
Informatică Galaţi, atunci înfiinţată, dar a fost scos din funcţia respectivă
şi i s-a blocat trecerea de la şef de lucrări la conferenţiar şi profesor
datorită faptului că era căsătorit cu o cetăţeană din U.R.S.S. (?!) şi a
problemelor tatălui său legate de politică.
A continuat fără plată să fie şef al Centrului de calcul al Universităţăii
din Galaţi şi să dea consultaţii de IT tuturor cadrelor didactice şi
studenţilor interesaţi.
Prietenia noastră a continuat şi eu i-am ajutat fata, pe Laura, să se
angajeze la Bazinul de încercări al ICEPRONAV, iar el a lămurit-o pe
fiica mea să se înscrie la „Cibernetică economică” şi la cursurile de
masterat în IT, organizate după 1990, când se reparaseră greşelile ce-i
blocaseră avansarea pe linie didactică în Universitate.
A devenit şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Tehnice din
România (ASTR) şi, pentru că salariul de bibliotecară al soţiei sale era
destul de mic, el a mai predat şi Informatică la Universitatea particulară
„Dunărea de Jos” din Galaţi.
Din păcate, sănătatea sa nu a mai rezistat la multele activităţi ce i le
impunea curiozitatea minţii sale sclipitoare, astfel că, în 2012, a murit.
89

S-a strâns o mulţime de lume pe care o ajutase cu bunătatea sufletului
său, printre care şi rectorii celor două Universităţi din oraş, în care
funcţionase. Şi, cum tradiţia cere ca la sfârşitul slujbei să vorbească
cineva despre cel dispărut, văd că vine la mine una din fiicele lui şi mă
întreabă dacă vreau să vorbesc. Am întrebat-o dacă le-a cerut celor doi
rectori să ia cuvântul şi mi-a răspuns afirmativ, dar că niciunul nu a vrut
să vorbească. Văzând biserica plină şi aşteptând să ia cuvântul cineva,
m-am agăţat de cuvintele repetate de preoţi „Dumnezeu să-l ierte!” şi
am ţinut singurul meu discurs funebru spus tare, fără poticniri, în care
ideea principală era: „Să ne ierte Dumnezeu şi pe noi, cei ce i-am greşit,
când el a fost atât de bun cu toţi!” Aproape că erau să aplaude, deşi
nu se făcea.
La masa de la „Orizont” ce a urmat, deşi am fost invitat repetat, nu
m-am dus, preferând să mă gândesc la el.
M-am mai întâlnit cu Sofi şi cu fetele ei, am discutat despre povestea
fantastică a ţarului Alexandru I, ce se pare că, prefăcându-se că a murit,
şi-a continuat viaţa ca cerşetor (??), după cum spune o legendă (era pe
atunci un serial despre ţarul Alexandru I, fără povestea asta).
În 2014, după aproximativ o lună de la moartea soţiei mele, a murit
şi Sofi.
Deşi cu familia Bumbaru nu am fost în nicio excursie, am vrut
neapărat să-l trec între foarte bunii mei prieteni. Nepoatele lui sunt azi
în Anglia.
Capitolul VI: EXCURSIA ÎN YUGOSLAVIA (1968)
Eram foarte interesaţi să vedem Yugoslavia, atât din pricina

frumuseţilor natuale de care auzisem, dar văzusem şi filmul Winetou,
după Karl May, făcut de R.D.G. în această ţară, cât şi din cauză că ea
reprezenta atunci ţara socialistă cea mai deschisă către Occident, fiind
de fapt o ţară neutră între cele două „lagăre”. Reprezenta un fel de „a
treia cale”, cu posibilitatea ce o dădea atunci muncitorilor iugoslavi de
a lucra în occident şi de a-şi repatria veniturile. Printr-o astfel de
socializare a mijloacelor de producţie, întreprinerile aparţinând
muncitorilor ce lucrau în ele şi nu statului, puteau să se concureze între
ele. Yugoslavia lui Tito era, împreună cu India, în fruntea ţărilor ce făceau
90

parte din „Mişcarea de nealiniere” şi în acelaşi timp construia împreună
cu noi hidrocentralele de la Porţile de Fier.
Pe 18 iulie 1968, seara, n-am sosit bine de la Buşteni, şi ne-am
pregătit pentru plecarea, pe 21 iulie, în Yugoslavia, într-o echipă
organizată tot de inginerul Brener de la D.S.A.P.C. (Institutul de
Proiectări Judeţean), cam aceeaşi cu care fusesem în Ungaria şi
Cehoslovacia, în 1964. Erau în majoritate ingineri constructori (de la
Trust: Viki Praisler cu soţia, familia Butuman, Nicu Berza, ing. Roşca
de la T.R.C.L., fam. Brener şi directorul Teodorescu de la D.S.A.P.C.,
un arhitect cam trăsnit, tot de la I.P.J.). Mai erau şi nişte familii de doctori
(Nistorescu, Popa, Pralea, Bratu).
În seara de dinaintea plecării a venit la noi în vizită familia Segal,
pentru ca Beni să ne spună câte ceva despre Yugoslavia, unde fusese
câteva luni la specializare. În timp ce eu stăteam de vorbă cu ei, Gabi
făcea bagajele, aşa că în zăpăceala care era mi-a pus un pantof de un fel
şi celălalt de alt fel.
Am plecat târziu. În continuare, voi reda firul excursiei după
carneţelul meu, în care, din păcate, porţiunile în care am scris cu pastă
roşie, din cauza înmuierii carnetului, au devenit aproape ilizibile.
21 iulie. Sculaţi la 5,30, am plecat cu trenul din Galaţi şi am mers
în acelaşi compartiment cu familiile Praisler şi Butunoiu, cu Nicu Berza
şi cu Roşca. Pe Gabi o durea stomacul, iar pe mine, ca de obicei, o
măsea. La Bucureşti am trecut de la Gara Băneasa la Gara de Nord. Am
mâncat la restaurantul gării (Gabi mai nimic, căpătând picături de Davila
de la o farmacistă din grup). Am plecat spre Timişoara, pe la 13,30, în
compartiment cu Teodorescu şi Costea, de la Sfatul Popular Galaţi. Vreo
două ore până la Craiova, am dormitat, apoi am stat de vorbă cu
Teodorescu, care fusese în Olanda şi ne vorbea despre ce ordine văzuse
acolo în exploatările agricole şi eu, ca să nu scap vreo prostie politică,
am improvizat teoria că în istoria noastră zdruncinată am apărat
occidentul de invazia posibilă a turcilor în Europa, astfel încât ei şi-au
dezvoltat civilizaţia de care noi ne mirăm acum şi ei ar putea să ne fie
recunoscători şi să ne ajute să trecem peste disparităţi.
De pe la Turnu Măgurele, drumul a devenit foarte frumos. Chiar
înainte de Balota, unde era mare urcuş, au început să se vadă lucrările la
linie şi pod, apoi cred că am văzut începutul barajului.
Am ajuns la ora 21,00 la Timişoara, unde ne-a întâmpinat Niculescu,
91

şeful Agenţiei de voiaj ONT Galaţi, care mergea cu noi ca ghid. Era
prima excursie ce se făcea în Yugoslavia. Venise şi cu autocarul nostru,
cu care ne-a dus la un cămin studenţesc, undeva, spre abator. Dormim în
cameră de două persoane, mâncăm nişte biscuiţi. Pe la ora 4,00 suntem
treziţi de alţii care pleacau şi ei.
22 iulie. Plecăm la ora 6,00. Plouă. Trecem prin Peta, la vamă
predăm toţi banii ghidului şi se face o declaraţie vamală comună. Vama
română face un control prin sondaj la cinci geamantane, iar cea yugoslavă
un control foarte sumar pentru Gerovital. Trecem prin Vrşeţ, orăşel, se
zice, cu multă populaţie românească şi cu o fabrică de ciocolată. Ploaia
se înteţeşte şi intrăm în Belgrad pe o ploaie formidabilă. Aşteptăm
vreo oră la ONT-ul lor şi suntem cazaţi la Hotel Beogard. Primim
împreună 650 dinari contra 2x476 lei depuşi la plecare.
Plouă. Primim două ore libere înainte de masă. Când să plecăm,
descopăr că am în bagaje un pantof de un fel şi celălalt de alt fel. Mergem
pe o stradă în pantă până la hotel Moscova. Suntem şocaţi de abundenţa
de fructe şi legume de la ei, ca la expoziţie, cu preţuri mici (3 dinari/Kg
piersicile, 1,5 d/Kg roşiile, 4 d/Kg portocalele, 5 d/Kg lămâile). Intrăm
şi prin magazine şi vedem lucuri ce nu erau pe la noi (stilouri Parker
180 d, Pelikan 67 d, pantofi împletiţi din piele 30-60 d). Ni se schimbă
din banii româneşti ce-i aveam la noi 100 lei pentru 15 dinari (1 leu pt.
15 parale). Salariile lor ar fi, cifric, ca la noi, deci au o putere de
cumpărare mult mai mare. Curios că nu era nici înghesuială, nici cozi.
Mâncăm bine la prânz (supă, şniţel) şi, după o odihnă de vreo 3 ore
la hotel (ceasurile la ei merg cu o oră înapoi faţă de ale noastre), plecăm
pe o ploaie cumplită să facem turul oraşului, neavând o hartă şi nevăzând
mai nimic din cauza apei de pe geam. Ajungem la fortăreaţa Kalemegdan,
la confluenţa fluviului Sava cu două braţe ale Dunării. Acolo era şi o
statuie uriaşă a lui Mestrovici, „Pobednik” („Învingătorul”), pe o
înălţime, interesantă, cu un porumbel într-o mână şi spada în cealaltă.
S-ar vedea frumos tot Belgradul de acolo, dacă n-ar ploua.
Trecem apoi printr-o piaţă cu statuia lui Karagheorghe, fostul palat
regal şi parlamentul, ambasada franceză şi expoziţia de mostre, muzeul
de artă modernă, cartierul ambasadelor, grădini, dar fără flori, blocuri-
turn cu 18-20 etaje,destul de multe.
Belgradul ar avea 1 milion de locuitori, cam cât Bucureştiul.
Yugoslavia are aceeaşi populaţie şi teritoriu ca şi ţara noastră. Ce m-a
92

surprins neplăcut este că au şi un muzeu Tito, unde ar fi cadoruile primite
de acesta la vizitele prin alte ţări. Nu vizităm aşa ceva.
Suntem lăsaţi pe strada Terezia, în ploaie, să ne foim prin magazinele
ei şi de pe bv. Tito. Sunt mult mai multe magazine ca la noi. Preţurile,
după transformări, par jumătate faţă de ale noastre. Lume puţină în
magazine. Diversitate extremă de modele,mai ales la pantofi, poşete,
tricouri, ţesături, mobile. Foarte multe produse industriale din import,
de diferite mărci (de exemplu, magnetofoane Philips, Gründig),
televizoare mici de maşină, la aceleaşi preţuri cu cele mari (2750 d).
Pantofi între 50-120 d, ştofe de haine 120-150 d/m, ciocolată foarte
ieftină (8 d un pachet de 1 Kg), ciocolate enorme. Ciocolată Suchard,
de care n-am mai văzut de când eram mic. Reviste Life, Paris-Match, la
discreţie. Radio-uri cu tranzistori 120-140 d. Băuturi foarte ieftine.
Coniac Courvoisier (65-70 d) şi coniac obişnuit (11-15 d), vin (6-7 d),
salam de iarnă (40 d/Kg). Curat peste tot. Haine de piele de damă (500-
600 d) şi bărbăteşti (500-600 d), haine piele de căprioară.
Vizităm magazinul universal Beograd. Rătăcim cumplit drumul de
întoarcere, plouă. În fine, ajungem la Hotel Moscova şi apoi pe strada
în pantă la Hotel Beograd, la masă, unde căpătăm şi vin roşu. Apoi pornim
amândoi, noaptea, prin oraş, complet uzi, dar ştiind drumul. Vedem
reprezentanţa de maşini Ford Taunus, Peugeot, Opel etc. O maşină costă
cca 12.500 d.
23 iulie. Plecăm pe soare din Belgrad, după ce ne întâlnim
întâmplător cu Miţu Sârbu, venit de la Split. Ce mică e totuşi lumea!
Erau să ne lase în Belgrad fiindcă întârziasem.
Plecăm în fine, trecem prin Novîi Belgrad, traversând Sava pe un
pod foarte frumos. În Novi Belgrad, un bloc de 25 etaje este clădirea
C.C. Blocuri multe noi, dar fără balcoane şi cu ferestre mici. Mergem
pe autostradă până la Sabac şi apoi pornim pe un drum lateral, destul de
înghesuit, îngust şi întortocheat, pe unde ajungem la băile Kavillaca,
unde în aşteptarea mesei ne mai plimbăm prin parcul foarte verde şi
îngrijit, fără flori, cu platani şi sălcii. Un fel de Slănic Moldova între
deluşoare. Acolo mâncăm şi apoi plecăm pe malul Drinei, ce seamănă
cu cheile Oltului şi ajungem la barajul Zvornik. O luăm pe malul lacului
aseamănător cu cel de la Bicaz, minus munţii de acolo. Drumul are foarte
multe tunele. După ce terminăm de mers pe malul lacului, străbatem o
porţiune de drum foarte prost, de 33 Km, într-o oră, într-un val de praf
93

şi o caravană de maşini ce merge tot într-un singur sens. Trecem pe
şoseaua bună într-un drum de serpentine continuie, ba urcăm, ba
coborâm, încă vreo 2-3 ore, până la Sarajevo. Se deschid poieni
minunate, foarte întinse. Parcă munţii sunt mai îmbrăcaţi în verdeaţă ca
la noi. Sunt mai puţin prăpăstioşi. Case şi geamii spânzurate sub creste.
Viile sunt întinse până sus. Trecem pe şosea, la 1400 metri.
Sarajevo este un fel de Braşov, dar mai mare, mai frumos, cu casele
răsfirate pe munţi şi cu aspect oriental. E într-un fel de căldare cu
marginile foarte înclinate. Deşi am călătorit în autocar pe locurile cele
mai bune, suntem frânţi de oboseală. Am fost cazaţi la Hotel central,
lângă o biserică catolică. Înainte de masă, facem o plimbare pe un fel de
Corso al lor (erau mai multe şi foarte lungi). Foarte mult tineret. Mulţi
hipies cu plete. Mini jupele foarte scurte şi fetele mai frumoase ca la
Belgrad. În magazine, aceeaşi varietate de mărfuri şi cam aceleaşi preţuri.
Case vechi. Lumini pe dealurile şi munţii înconjurători.
La masă, Gabi nu a venit. De fapt, pe toate serpentinele drumului
i-a fost rău. Doctorul Nistorescu, a cărui nevastă a terminat liceul la
Buzău în serie cu mine, i-a dat nişte picături şi un antispastic care au
pus-o pe picioare.
24 iulie. Plecăm în turul oraşului la Sarajevo, cu ghid în limba
franceză. Vedem locul unde au fost asasinaţi arhiducele Franz-Ferdinand
şi soţia sa Sofia, în 1914, eveniment care a declanşat primul război
mondial. La data la care îl vizitam, Sarajevo avea 300.000 locuitori şi
era al treilea oraş ca mărime din Yugoslavia, după Belgrad şi Zagreb.
Avea vreo 15.000 de studenţi şi 100 de moschei. Facem turul oraşului
cu maşina, dar foarte scurt. Vedem din maşină o sinagogă mare şi o
fostă clădire a Primăriei în stil arab, construită de austrieci, cadou pentru
Bosnia şi Herţegovina. Clădirea fusese proiectată de un arhitect ceh,
după o şedere în Egipt, iar atunci când eram noi acolo era Academia de
Belle-Arte. Sala de receppţie era foarte frumoasă şi acolo ar fi fost
primit Franz-Ferdinand după un prim atentat cu bombă, nereuşit. În acea
sală i s-au cerut scuze, pe care nu le-a acceptat, ca apoi să fie împuşcat
la ieşirea din Primărie.
Sarajevo are o climă rece la altitudine de cca 750 m. Vizităm apoi
bazarul turcesc cu o galerie de culori, cu obiecte de artizanat (ceşti,
străchini, tăvi) lucrate cu ciocanul în filigram, foarte fine. Preţul e în
funcţie de client şi de tocmeală: 200 dinari i se cere lui Gabi pentru un
94

ibric, o tavă şi două ceşti, şi nu luăm. Unii au cumpărat ibrice de 100 d.
Vizităm apoi un magazin „Bosnia”, cu obiecte folclorice de tablă lustruită.
Facem câteva poze prin oraş şi plecăm cu autocarul nostru spre
Mostar-Dubrovnik. Drum cu serpentine, cu o apă foarte verde a lacului
de acumulare de la Iablonitze. Oprim puţin chiar la baraj. Lacul se întinde
pe zeci de kilometri. Coborâm. Multe geamii – una din ele este a doua
din Yugoslavia, cu un turn de 45 m. O apă excepţional de verde. Râul
Neretva trece printre două restaurante, dintre care în unul mâncăm noi.
Admirăm ilustrate decoltate într-un magazin în care mai sunt şi ilustrate
care îţi dau senzaţia de relief. Mergem la o casă turcească tipică, locuită.
Se vizitează bucătăria, parterul şi etajul. O turcoaică în şalvari ţine să se
fotografieze cu mine. Mergem apoi la un pod vechi, arcuit. Băieţandri
se oferă, contra dinari, să sară de sus în apă. Vizităm un restaurant labirint
în preajma podului şi o mică grotă transformată în restaurant, apoi un
mic bazar. În restaurant se servesc mici (mititei), mai mici ca ai noştri.
Aflăm că Mostarul este un oraş la 615 m, fără iarnă.
Scriind acum aceste notiţe nu pot să uit că în anii 1990, Uniunea
Europeană şi NATO au provocat un război civil în ţara ce a fost în timpul
comunismului cea mai apropiată de Occident şi au spart Yugoslavia în
bucăţi. Iar locurile descrise mai sus, Sarajevo, Mostar, au fost distruse,
cu largul sprijin al Occidentului ce a încurajat islamismul radical care
apoi s-a întins, după 11 Septembrie, şi împotriva lui. Am văzut la TV cu
multă tristeţe cum, la 9 noiembrie 1993, podul de la Mostar, ce avea
sute de ani, a fost distrus (după zece ani, podul a fost refăcut şi inaugurat
în 2004).
Am plecat din Mostar pe un drum urcând în serpentine, prin
prelungirile Alpilor dinarici. Stăm pe locurile ultime din autocar, cele
mai proaste, dar suntem captivaţi de măreţia peisajului devenit sălbatic,
pietros. Trecem prin cheile Neretvei, ocolim munţii care seamănă cu
Bucegii noştri, cu o înălţime de 2500 m. Trecem prin dreptul unor sate
musulmane părăsite şi al unora locuite. Peisajul devine pietros, fără
vegetaţie, semănând cu vestul sălbatic, de aceea aici s-a filmat Winetou.
În fine, şoseaua noastră iese într-un amfiteatru sprijinit pe Marea
Adriatică. Într-o scenografie spectaculoasă, ivirea mării ne dă un
sentiment de eliberare şi am putea striga şi noi ca vechii
greci: Thalassa!...
Cotim spre sud, spre Dubrovnik, pe coasta spectaculoasă a
95

Adriaticii, pe o şosea ce are pe de o parte munţii şi pe cealaltă marea
albastră, lucind în soare. Suntem pe coasta dalmată, care are vreo 700
Km. E a doua ca frumuseţe în Europa, după cea din Norvegia. Ţărmul e
şi aici franjurat. Valuri de munţi se răstoarnă în mare, lansând în ea
peninsule, insuliţe. În golfuleţe se văd plaje, iar pe mare plutesc zeci de
iahturi. Sunt emoţionat până la lacrimi.
Coasta e aspră. Trecem de deasupra peninsulei Peliesac. Apar
chiparoşi, pini, măslini, oleandri şi magnolii înflorite. Vile, hoteluri
cocoţate prin locuri incredibile.
După ce am traversat Yugoslavia, trecând prin Serbia, Bosnia şi
Herţegovina, am ajuns în Dalmaţia. Spre apusul soarelui ajungem şi la
Dubrovnik, fosta Ragusa, cu o vechime de 1300 ani.
Suntem cazaţi, după două ore de căutare infructuasă, la Hotelul
Stadion, în portul nou, într-un golf de 2 Km. Hotelul are un bazin olimpic
în care se joacă polo şi chiar în această seară este un meci între Belgrad
şi o echipă locală. Apa este verde ca jadul. Mâncăm la un restaurant cu
ferestre mari spre bazin şi vedem şi meciul. Apoi plecăm în oraş,
încercând zadarnic să găsim pe întuneric drumul spre oraşul vechi şi
spre mare, mărginindu-ne să vedem doar portul nou, noaptea cu yachturi.
25 iulie. Plecăm cu autocarul din oraşul vechi, cu o ghidă de
franceză. Se iscă neînţelegeri, căci unii dintre ai noştri nu ştiu franceza.
Vizităm o farmacie veche, o mănăstire franciscană şi biserica ei, iniţial
gotică, apoi după cutremur reconstituită baroc. Trecem pe străzi foarte
înguste, ajungând într-o piaţă mare cu porumbei. Vizităm palatul retorului
republicii marine, care a fost Ragusa. Explicaţii puţine, pierdute într-o
gălăgie generală. Ghidul excursiei nu ştie mai nimic şi e preocupat mai
mult de prietena ce o cară după el. Oraşul este foarte pitoresc. Ragusa a
fost o concurentă a Veneţiei. Vizităm şi portul vechi. Nu avem, din păcate,
timp să fotografiem. Mergem la bazar pe uliţele strâmte. Vedem unde
se ţine festivalul de la Dubrovnik. Nu pot face baie în port, deoarece
pachetul cu slipul a rămas în maşina care a plecat. Vizităm şi o biserică
în centru, unde sunt şi palmieri şi magnolii. Pe strada principală,
„beatleşi” veritabili. Două individe frumoase în picioarele goale, cu
tricouri pe care scrie „Ernesto Che Guevara. Viva la revolucion!” Pe
alături trec călugări franciscani, călugăriţe, cele mai scurte mini jupe
văzute vreodată, abajururi pentru fund, fete foarte tinere şi frumoase,
mai mult dezbrăcate în halate de baie, ţărani damaţieni în port naţional,
96

turci etc. Ne simţim personaje într-un film în această lume pestriţă,
neobişnuită pentru noi. Am fost şi în piaţă, unde era o mare abundenţă
de produse cu preţuri ceva mai mici ca la noi. Tineret, tineret peste tot.
Ascult cu emoţie o orgă într-o catedrală.
Mergem pe sus şi vedem o serie de vile pierdute printre chiparoşi:
hoteluri de lux, maşini de toate felurile. Hotelul Argentina, are un bar în
formă de moscheie, cu o cupolă albastră şi în el, ni se spune, a fost
găzduită delegaţia guvernamentală română. E cald şi atmosfera este
excitantă. Marea se vede de sus, albastră, în nuanţe până la verde. Totul
e de un senin desăvârşit. Casele albe îşi arată ţiglele roşii prin verdeaţă.
Hortensii, magnolii, oleandri şi soare. Cumpărăm vederi, venim pe jos,
deoarece tramvaiul costă 70 parale şi, deşi este foarte simpatic, cu o
linie foarte îngustă şi e deschis, nu avem destui bani pentru el.
Ajungem la hotel cu soarele în cap şi primim puţină mâncare. După
amiază completez jurnalul şi scriem vederile pentru acasă Ne-am întâlnit
şi cu o familie Palade, din Iaşi. Gabi i-a recunoscut imediat că ar fi
români, fiindcă erau tot aşa de ponosiţi ca şi noi. Au venit cu trenul şi
stau vreo opt zile în Dubrovnik.
S-ar mai fi putut vizita şi un palat al fostului împărat al Mexicului,
Maximilian, ce era pe o insulă din faţa noastră, dar ne cereau 3 dinari de
persoană şi eram şi foarte încălziţi. De asemenea, s-ar fi putut vizita şi
un acvariu.
Plecăm din nou în oraş. Trimitem vederile acasă. Admirăm apusul şi
yachturile albe străine din golful portului nou. Ne întoarcem la hotel,
unde aşteptăm masa de seară, care se serveşte la 21,00 şi nu este prea
strălucită, apoi plecăm cu tramvaiul mic, descoperit în cetatea veche,
plătind 0,70 d de persoană.
Cetatea veche este feeric luminată de reflectoare şi lampioane.
O admirăm în linişte, pare un oraş de vis. Pe străzi, aceeaşi foială de
hipies. Foarte mulţi blonzi cu plete, bronzaţi, vikingi. Hipies au la un
moment dat un conflict cu miliţia. Porumbeii s-au culcat în rozetele
celor vreo patru catedrale. În palatul rectorului este un concert televizat
al soliştilor din Zagreb. Muzica preclasică răsună în spiritul cetăţii vechi.
Zărim puţin interiorul palatului Sponza, cu orchestra aşezată în curte.
Ne plimbăm puţin pe uliţele foarte înguste, în care casele adăpostesc
magazine luminate. Distingem, în lumina reflectoarelor, mai bine ca
dimineaţa, diferitele clădiri: mănăstirea dominicană, biserica iezuită,
97

palatul Sponza. Palatul guvernatorului este acum cafenea.
Se termină concertul şi pătrundem în interiorul curţii palatului
rectorului, când lume elegantă iese, admirând coloanele luminate.
Plecăm obosiţi spre casă cu tramvaiul, contra 1 dinar acum de persoană.
Ne culcăm pe la 21,00.
26 iulie. Ne sculăm la 5,00, mâncăm la 6,00, suntem morţi de somn.
Plecăm pe coasta dalmată, parcurgând la început drumul pe care l-am
făcut acum două zile, când am venit la Dubrovnik, apoi trecem pe lângă
două lacuri. În general, n-am mai văzut mare liberă, ci peninsula Pelisac,
apoi insulele Hvar şi Brac. Drumul urcă pe coastă, înălţimile devin mai
mari şi ajungem la Gradac pe la 9,00. Acolo e o mică staţiune cu palmieri,
cu un hotelul central „Laguna”, cu înălţimi în jur de 7-800 m, foarte
aproape de mare, cu o plajă într-un golf. Plajă de pietriş, cu miros de
alge de mare, peisaj splendid, înconjurat de munţi. Mersul pe pietroaiele
din apă şi de pe mal e dificil, apa la mal e cam adâncă pentru Gabi.
Facem baie şi plajă până la 12,00, când mâncăm la „Laguna”, pe o terasă
deasupra mării. Pornim pe la 13,00 şi, la 15,00, ajungem la Split.
Drumul frumos, cu nişte munţi ce ajung la nori, pe dreapta, în sensul
de mers. Timpul a fost splendid, doar la plecarea din Dubrovnik câţiva
nori şi câteva picături de ploaie ne-au speriat degeaba de dimineaţă. În
autocar, Gabi a stat pe stânga în sensul de mers şi a văzut bine coasta
şi marea.
La Split, după vreo oră de peregrinări prin magazine, suntem cazaţi
la hotel Central, chiar în oraşul vechi, în piaţa centrală. Ne spălăm,
încercăm în pofida zgomotului mare să dormim vreo două ore, apoi
vizităm singuri palatul lui Diocleţian, de lângă hotel. În ruinele fostului
palat este îngrămădit un oraş medieval, cu catedralele lui şi un oraş
modern (bazar, magazine în căsuţe de pe străzi înguste). Ajungem într-o
piaţă unde se dau spectacole, vedem şi clădirea Operei pe dinafară, ne
plimbăm pe ţărm, mâncăm la 21,00, mai bine ca la Dubrovnik. Seara, o
parte din echipa noastră merge la un bar, să vadă strip-tease (marea atracţie
nevăzută într-o ţară comunistă ca a noastră), iar noi ne mai plimbăm
odată pe cheu şi apoi prin palatul evacuat de tarabele bazarului şi ale
pieţei, dar nu şi de tineri, care parcă au o ţinută mai decentă aici decât la
Dubrovnik. Descoperim în catacombele de pe laturile palatului o pivniţă
în care s-a dat un concert, o alta cu pictură modernă. Apoi, aşa-zisa Poartă
de Aur, cu statuia lui Mestrovici care îl înfăţişează pe episcopul Grigorie
98

de Nin (se spune despre el că a introdus limba sârbă în Liturghie). Este
o statuie uriaşă, cu un deget de la picior lustruit de atingerile oamenilor
(ca şi statuia Sfântului Petru de la Vatican).
Suntem foarte obosiţi, mai mult ca altădată şi vedem din balcon o
lumină ciudată în palatul lui Diocleţian. Adormim pe la 23,00, visând
stafia lui Diocleţian rătăcind nelămurită prin palat. Pe mine mă doare,
ca de obicei, o măsea, ca pentru un Algocalmin şi o Aspirină.
27 iulie. Mergem cu ghid de franceză, dar ne traduce ghidul sârb şi
vizităm şi palatul lui Diocleţian, construit între anii 297-306 (sec. III-
IV) d. Hr. Era de formă rectangulară, cu o latură mai mare. O parte din
colonada de deasupra ţărmului este originală şi mărginită spre mare de
apartamentele imperiale. Intrăm pe poarta de bronz dinspre ţărm, prin
subterane, ajungem la Peristil, vizităm catedrala ridicată în sec.
XIV-XVII, în locul mausoleului lui Diocleţian, cu o clopotniţă
(campanilă) frumoasă, în stil roman. Coloanele din interiorul catedralei
sunt originale, capitelurile sunt reconstruite în stil corintic. Era şi o
friză sus, cu capul lui Diocletian şi al soţiei sale, în medalion. Altare
gotice, un amvon cu capitelurile pilaştrilor sculptate într-un singur bloc.
Uşile sunt din sec. XII, cu scene din Biblie, sculptate în lemn de nuc.
Aveau tablouri de Palma Vecchio şi strane gotice cu motive arabe. Am
văzut pe dinafară ce a rămas din Templul lui Jupiter. Apoi, la Poarta de
Aur (intrarea principală, în partea nordică).
Cu autocarul am făcut un tur în jurul dealului Mariane, unde este
partea nouă a oraşului şi cartierul din vile, muzeul mai mic, institutul
oceanografic şi Hotelul Mariane (Hilton).
Am rămas fără ghid la galeria Mestrovici, unde am văzut sculpturi în
lemn, bronz şi marmură. Am văzut capete de Hrist, de fecioară cu lăuta
sau cu vioara, un cap de războinic, autoportret, portrete de familie,
„Speranţa”, „Disperarea”. Am vizitat şi curtea cu chiparoşi şi cu un
aruncător masiv de greutate.
Am mers la o plajă cu nisip şi apă puţin adâncă, ca la Mamaia. Lume
multă, fiind plaja oficială şi Ziua Revoluţiei (sărbătoare naţională). Am
făcut amândoi o baie splendidă. Am mai făcut câteva fotografii în oraş
şi am cumpărat vederi. Am sosit la hotel, unde am completat aceste
rânduri de jurnal. La ora 14,00 am mâncat peşte şi apoi am plecat
la Zadar.
Am stat amândoi pe partea stângă a autocarului, admirând coasta
99

Adriaticii, insuliţele stâncoase de culoare roz. Trecem prin Trogir (Trau),
după care am văzut un oraş piramidal, aşezat pe o insulă mică. Pe drum,
am aţipit. Drumul s-a mai îndepărtat de Adriatica. Am ajuns la Sibenik,
apoi am deviat de la traseu şi, după ce am mers vreo 14 Km lin, deodată
am coborât nişte serpentine extrem de periculoase şi am ajuns la nişte
cascade, pe râul Kreka, în mijlocul unei vegetaţii luxuriante – un peisaj
în care chiar s-a turnat „Winetou”. Fac fotografii, căci ne-am oprit vreo
jumătate de oră (unde vor fi fotografiile acelea?).
Ne întoarcem la Sibenik şi gonim apoi spre Zadar, asistând la un
apus de soare foarte frumos. Sosim la Zadar, intrând cu autobuzul
printr-un arc de triumf roman. Suntem cazaţi la hotelul Zagreb, unul din
hotelurile centrale şi frumoase, aşezat chiar pe malul Adriaticii. Căpătăm
o cameră foarte bună, cu duş şi toaletă separat (pe atunci, aşa ceva se
pare că era un lux). Până la masă, am admirat marea după apus, din balcon.
La masă suntem serviţi ireproşabil şi mâncăm peşte. Apoi ne plimbăm
pe faleză. Nimerim în oraşul vechi, vedem şi catedrala în stil romanic,
cu o clopotniţă în stil renascentist, precum şi ruinele unei alte catedrale
în stil bizantin. Când credem că mai avem mult de mers, ne trezim în
faţa hotelului. Am ascultat la hotel şi în alte două grădini, muzică uşoară
bună. Facem amândoi duş şi ne culcăm pe la miezul nopţii.
28 iulie. Ne sculăm la ora 6,00. Mâncăm pe terasa de deasupra
mării şi, până la 8,30 avem pauză, în care vedem din nou catedrala
Sf. Donat, în stil romanic, acum şi pe dinăuntru, apoi ne fotografiem,
cumpărăm vederi din port, ne rătăcim la întoarcere, ocazie cu care vedem
şi o biserică franciscană şi reuşim să ajungem totuşi la 8,30, ca să plecăm
cu autocarul. Ne aşezăm în spatele maşinii, pe stânga, ca să putem vedea
Adriatica dar, deziluzie, Adriatica s-a mutat în dreapta, căci un golf mare
a pătruns în ţărm. Am ajuns s-o vedem după ce am trecut un pod peste
acest golf. Ne-am oprit la pod, l-am admirat şi l-am fotografiat.
Impresionantă construcţie metalică, sudată cu o deschidere de peste
150 m.
Trecem din nou pe drumul nostru de coastă, cu insule care se văd,
extrem de aride, numai piatră, care apar din mare ca nişte icefielduri.
Marea e de un albastru incredibil, foarte limpede. Dimineaţa, la Zadar,
de pe dig am văzut peştişori, ca printr-un cristal verzui, şi fundul mării,
la 3 metri adâncime.
În cea mai mică vale, la poalele stâncilor, se zăresc campinguri de
100

corturi şi rulote multicolore, fie căsuţe mici de beton, plaje de pietriş,
şalupe, câte un mic dig pentru un port de două bărci. Oprim la un astfel
de camping şi, într-o jumătate de oră, unii fac baie şi se întind la soare
pe plaja cu pietriş.
Mergem mai departe. Gabi se mută la locul ei. Cerul se înnourează,
aerul se răceşte. În faţa noastră, insula cea mai mare, Krka. Ajungem la
un fiord, pe malul căruia e un orăşel, Bakar, dispus într-un amfiteatru
strâns, foarte pitoresc. Trecem pe malul înalt al fiordului şi intrăm în
Rijeka (Fiume), fost austro-ungar până la 1918, apoi italian până în 1944.
Acolo zărim din mers docurile (două docuri mari) şi şantierele navale.
Trecem în goană şi ajungem la Opatija (Abbazia), un fel de Sinaia mai
mare, aşezată pe munte şi pe mare. O parte, printre care şi noi, suntem
cazaţi în aripa veche a hotelului „Adriatica”; altă parte, în nişte bungalouri
(de remarcat că toţi şefii s-au autoplasat prost în bungalouri). Hotelul
este ultramodern, cu un hol-restaurant foarte frumos. Camera noastră
are vedere splendidă la mare, spre Rijeka.
Mâncăm bine, şi peşte, la restaurantul hotelului, asistăm la o ceartă,
ca între români, pe tema modificării programului, care se termină prin
aceea că excursia suplimentară la Pola se contramandează. După masă,
vizităm terasa de la etajul 8, cu vedere splendidă şi bazin acoperit cu
acces pentru toţi muritorii.
Mai frânţi de oboseală ca niciodată, o parte dintre noi plecăm la
Rijeka cu autocarul, cale de 14 Km. Acolo vizităm oraşul între 17,30 şi
20,00. Noi doi vizităm o catedrală foarte interesantă, amestecătură de
stil romanic, gotic, bizantin, arabo-maur, catedrală dominicană cu două
biserici suprapuse. Ne plimbăm apoi prin faţa vitrinelor străzii principale
şi pe cheiul de pasageri al portului. Mergem şi prin oraşul vechi, unde
intrăm într-o biserică în care se ţinea o slujbă, Ajungem şi la Muzeul
Marinei, care era închis. Din acel loc am văzut şi noul oraş, care era
întins, comparativ cu Galaţiul, având aproximativ acelaşi număr
de locuitori.
Sosim foarte obosiţi cu autocarul la Opatija, mâncăm bine la hotel
şi seara nu mai ieşim nicăieri, eu continuând să scriu aceste notiţe.
29 iulie. Dimineaţa ne sculăm la 7,30, mai odihniţi. Unii din echipa
noastră au fost la bar, unde au văzut trei stripteuse (pentru noi, dintr-o
ţară puritană ideologic, era o ispită). După micul dejun, vizităm Opatija
pe jos.Vile şi hoteluri vechi, gen hotelul Palace din Sinaia, toate rămase
101

de pe vremea regimului habsburgic. Remarcăm hotelurile: Slavja, Paris,
Ambasador. Cât pe ce să cumpărăm un inel de aur de 14 karate cu
180 dinari.
La plaja oficială ne cer 3,5 dinari de persoană şi apa e adâncă chiar
de la mal. Mergem la plaja hotelului, unde e gratis, şi facem plajă într-o
înghesuială de nemţi şi italieni pe nişte pietroaie, dar beneficiem de
duşuri şi cabine. Intrarea în apă se făcea pe nişte scări şi apa era adâncă.
Gabi a intrat doar doi paşi. Eu alunec pe nişte pietre, cad, mă tai puţin la
picior. Baia e bună. Mâncăm la hotel, apoi, după amiază, dăm 2 dinari de
persoană pentru a merge la Pola.
Drumul este pe coasta Adriaticii, apoi intrăm într-un fel de fiord cu
apă verde, de jad. Urcăm şi urcăm pe serpentine, părăsim Adriatica şi
vedem un fel de mănăstire-cetate pe un deal. După vreo două ceasuri,
ajungem la Pola, unde vedem amfiteatrul antic, numai pe dinafară, o
poartă, un fel de arc de triumf, alergăm după pliante, cumpărăm ilustrate,
am cumpăra un frigider mare cu 400 dinari, dar ne abţinem şi, după vreo
oră şi jumătate, plecăm pe acelaşi drum înapoi, spre Opatija.
Insulele, printre care ar fi şi cea pe care este palatul lui Tito, sunt în
ceaţă, apa e albastră-cenuşie. Sosim pe la 20,00 la Opatija. Plimbarea la
Pola, pentru unii, s-a făcut mai mult pentru o poză lângă indicatorul
de pe şosea cu numele localităţii în pronunţia de acolo, cu o transformat
în u.
Dimineaţa, cât noi am stat în Opatija, constructorii din trupa noastră
au vizitat un atelier de proiectare şi un şantier la Rijeka. Eu am avut, pe
la prânz un nou incident cu încălţămintea, mi s-a rupt cureaua la sanda,
dar mi-a cusut-o Gabi, fiind singura încălţăminte ce o aveam la mine.
Am scris că am alunecat în apă şi mâna pe care am căzut m-a durut.
30 iulie. Ne sculăm la 6,30, la 8,00 plecăm spre Rijeka, unde
chipurile ar trebui făcută baie în mare, dar probabil ştabii au ceva de
cumpărat şi ne propun o oră de pauză. Poporul protestează şi nu mai
stăm, ne întoarcem oarecum spre Opatjia, dar drumul urcă acum, marea
se mai vede puţin şi dispare, după ce ne-a ţinut atâta timp tovărăşie
plăcută. Urmează un drum cu brazi şi poieni, cam ca pe la noi. Mie îmi
e puţin greaţă, probabil de la serpentine.
Ajungem la peştera Postojna (în Slovenia), pe la ora 10,00, în
mijlocul unui orăşel de maşini. Biletul de intrare este 15 dinari, noi le
avem plătite. Trenuleţul pleacă în peşteră la ore fixe. Într-un amestec de
102

francezi, italieni şi nemţi, pornim cu trenuleţul electric. Facem cale de
10 Km, apoi pe jos, încă 2 Km. Peştera, prima ca lungime vizitabilă din
Europa, are 24 Km. Am văzut din tren stalactitele (formaţiuni calcaroase
din tavan) şi stalacmitele (formaţiuni ridicate din podea) care cresc cu
1 mm la 30 de ani. Unele sunt portocalii, din cauza oxizilor de fier. La
intrare, ele sunt înnegrite, deoarece un depozit german de combustibili,
situat acolo, a fost distrus de partizanii sloveni. Sala unde ne oprim,
după ce am coborât din trenuleţ, se numeşte „Sala calvarului”, cu Muntele
Calvarului (denumire inspirată din Noul Testament, Patimile lui Iisus).
Sunt ghişee pentru adunarea diferitelor naţionalităţi. Noi ne alipim de
grupul francez. Ne găsim acolo şi cu doi români (ea, olteancă), de la
care aflăm că, la o casă particulară, costul unui pat este 15 dinari de
persoană şi cam tot atât costă dreptul de a-ţi întinde cortul într-un
camping.
Ghidul iugoslav ne arată figuri care seamănă cu un cocoş, cu un
papagal sau un zgârie-nori. Cele mai înalte stalagmite au 40 m. Una
seamănă cu Turnul din Pisa. Ajungem la Bella Vista, de unde se vede în
jos drumul de înapoiere. Drumurile fac un fel de opt întors. Ajungem la
Podul rus, făcut de prizonierii ruşi în primul război mondial şi intrăm în
grota Paradis, unde e o feerie de lumini şi culori, o lume de basm, ce
s-ar putea vedea mult mai bine dacă am avea posibilitatea să facem
fotografii color. Are o lungime de 500 m. Ne întoarcem. Ni se arată
formaţiuni carstice ce seamănă cu un cap de tigru, cu sânii lui Brigitte
Bardot (?), cu un bărbat şi o femeie, cu o bufniţă, cu o maimuţă, cu un
câine şi cu o fecioară. E şi o stalagmită din calcar cu luciri de diamant,
care ar fi în subsolul peşterii. La capătul drumului pe jos (la minus 200
m) este şi punctul cel mai coborât, sub 200 m, şi e sala de concerte
unde în timpul italienilor s-ar fi dat reprezentaţii. Acum sunt diferite
chioşcuri de la care cumpărăm vederi (unde or fi?). Acustica aici este
excepţională, îndeamnă la răcnit şi cântat. Ne reîntoarcem cu trenuleţul,
oarecum pe acelaşi drum, retrecând prin sala de dans – sala Congresului,
deoarece, în 1965, s-a ţinut aici un congres de speologie; sala are lustre.
Trebuia să scriu că tot drumul cu trenul este luminat, că sala Paradis
este luminată feeric, că în lumina reflectoarelor apar muşchi pe stânci
şi luminile plasate sub stânci fac să apară perdele transparente de piatră.
Aproape de ieşire vedem şi râul subteran, care a dat naştere peşterii şi
care s-a retras mai în adâncime în urma unui cutremur. La capătul
103

drumului pe jos am văzut într-un bazin şi peşte (salamandră) Proteus.
Peştera a fost descoperită la 1818, acum 150 de ani (de atunci când am
scris şi până acum s-au mai scurs peste 50 de ani şi peştera a fost văzută
şi de Pupi!).
Ieşim din peşteră după o oră şi jumătate. Ne încălzim la soare, ne
folosim de o toaletă ce are un uscător cu celulă fotoelectrică, fabricat
în Yugoslavia (noi găseam atunci prima oară o astfel de minune!).
Mâncăm prost, la restaurantul Krab.
E rândul lui Gabi să nu se simtă prea bine. Pe la ora 13,30 plecăm
spre Liubliana (capitala Sloveniei), unde suntem cazaţi la Hotel Union,
unul din cele mai mari. Obişnuita alergătură după pliante prin hol. Apoi
o întâmplare amuzantă cu liftul. Ne repezim mai mulţi bărbaţi să ne
ducem geamantanele în camerele repartizate la etaj, dar liftul cu
memorie – ceea ce nu mai văzusem până atunci, ne duce la subsol, unde
fusese chemat de femeile de serviciu. Noi coborâm la subsol cu
geamantanele în mână, urcăm pe jos cu ele, înfiinţându-ne după un timp
destul de îndelungat în acelaşi hol din care plecasem şi unde ne aşteptau
nerăbdătoare soţiile. În fine, la o a doua încercare, nimerim camerele.
Camera noastră are baie faianţată şi balcon şi e foarte frumoasă.
Ne odihnim vreun ceas, după care vizităm catedrala franciscană,
roşie pe dinafară, iar pe dinăuntru cu altare baroc şi nişte logii în lemn
lucrate deosebit. Vizităm trei magazine universale (noi, la Galaţi, nu
aveam aşa ceva şi după câţiva ani, şeful ONT şi al excursiei noastre va
deveni directorul primului magazin universal de la Galaţi). Magazinele
ce le-am vizitat aveau 3-5 nivele şi scară rulantă. În ultimul ne-am întâlnit
cu Paul Niculescu-Mizil, ce era cu nevasta la o tejghea unde se găseau
pantofi. După surpriza ca, ridicând ochii de pe pantofi, să dăm cu ochii
de un personaj de pe tablourile cu şefii Partidului de la noi, am dat mâna
cu el (nu crescuse încă cultul personalităţii lui Ceauşescu la noi; mai
târziu n-au mai existat decât tablourile lui şi ale dragei lui Elene, urâtă
de popor). Legat de vizita prin magazine la Liubliana, trebuie să scriu că
era şocantă şi cu totul neîntâlnită pentru noi amabilitatea cu care erai
primit de vânzători. Aproape că ţi-era frică să întrebi de ceva, cum am
întrebat noi de umbrele pliabile, că nu mai puteai scăpa din magazin
fără să cumperi, îţi scoteau tot felul de modele, ţi le deschideau, le
închideau...
Am vizitat, cu harta în mână, pe dinafară, Opera, muzeul naţional,
104

galeria de artă modernă şi am stat într-un parc şi am văzut iarăşi vitrine
pe bv. Tito. Seara am mâncat bine în grădina de vară a hotelului, dar era
frig. După cină, n-am mai ieşit, fiind înfriguraţi.
31 iulie. Ne sculăm la 6,30. După ora 8,00 am vizitat o fântână stil
Renaştere. Am mâncat la hotel, după care, cu autocarul am făcut turul
oraşului. Liubliana, în antichitate colonia Iulia Aemona, avea 80.000
locuitori.Turul îl facem cu ghidă. Ni se arată mai întâi zidul cetăţii, apoi
catedrala franciscană în care intrasem noi doi cu o zi înainte, o biserică
a ursulinelor, monumentul poetului Preseren, cele trei muzee, opera.
Trecem printr-un tunel pe autostradă, de 250 m. Am vizitat Teatrul de
vară, cu prelată pentru vreo 1800 locuri, unde ne-am şi oprit. La intrare,
o curte a unei mănăstiri, frumos restaurată. În apropiere, obeliscul lui
Napoleon, pe care sunt sculptate capul său şi al Mariei Luiza. Ni s-a
arătat, de jos, castelul construit în secolul al XIII-lea, distrus de un
cutremur în secolul al XV-lea şi reconstruit, podul triplu peste Libliana,
parcul Tivoli, sala de sport de 200 locuri, de unde s-au transmis
campionatele mondiale de hokey.
Plecăm spre Bled, staţiune de munte pe un lac, la vreo 60 Km de
Liubliana. Într-o oră suntem acolo. De la lac s-ar vedea şi vârful Triglav
(cca 2800 m), cel mai mare din Yugoslavia, dar e cam ceaţă. Lacul e
frumos, are pe o stâncă abruptă un castel, o catedrală gotică, la poalele
acestei stânci şi o catedrală barocă pe o insuliţă. Sunt „gondole” pe lac,
la care vâsleşte cu picioarele o singură persoană (hidrobiciclete ce au
apărut nu peste multă vreme şi la noi). Alergătură după prospecte, ne
pierdem unul de altul, ne găsim, stăm pe marginea lacului. E şi o plajă
cu intrare, la care s-au dus unii băieţi, dar apa pare cam murdară.
La 12,00 plecăm la o cabană-restaurant, pe valea unui râuşor şi
mâncăm prost. Plecăm din nou, trecem prin Liubliana şi, după un drum
cam somnolent, ajungem la Zagreb la ora 16,30. După ce suntem cazaţi
şi facem rost şi de planul oraşului, pe la 17,00 plecăm pe jos pe o
stradă-grădină, cu statuia lui Vodislav, apoi un pavilion de expoziţii în
care era găzduită expoziţia Rodin. Dăm 6 dinari, o vizităm şi reţinem:
Sărutul, Gânditorul, vârstele omului, un cap patetic rezemat, mâinile,
un cap frumos de femeie, în Sfânt Petru. Lucrările sunt originale, aduse
din Franţa în schimbul unei expoziţii Mestrovici, care se va organiza
acolo. Exponatele au numere, nu nume, explicaţiile fiind în slovacă,
expuse pe nişte scânduri grele. Mergem pe stradă mai departe şi vedem
105

un institut de chimie, galeriile Strossmayer. Ajungem la catedrala
„Sf. Ştefan”, în stil neogotic, de dimensiuni impresionante (108 m).
Are o faţadă frumoasă. Este cea mai frumoasă biserică văzută în această
excursie. Este legată de o mănăstire.
Ne întoarcem pe strada principală, perpendiculară pe strada-grădină
pe care venisem şi vedem un „zgârie nori” (pentru noi) de 20-25 etaje.
Vizităm magazine, în care Gabi admiră un serviciu de ceai din porţelan
japonez. Ne întoarcem la 20,30, frânţi de oboseală. După masa foarte
bună (cu peşte pané), mai mergem încă o dată cu doamna Fântânaru pe
acelaşi traseu. Catedrala, din păcate, nu e luminată, dar firmele de neon
din centru sunt foarte simpatice. Găsesc şi librării, din vitrina uneia îmi
zâmbeşte dintr-o copertă Kenedy – o carte cu discursurile lui, pe care
nu ai fi putut să o vezi la noi. Ne întoarcem obosiţi la 23,30, scriu în
jurnal şi citesc din prospecte că Zagrebul este capitala Croaţiei şi are
500.000 locuitori. Pe stradă trec tramvaie cu trei vagoane şi sirenă, ca
la tren. Miliţieni, ca peste tot, dar cu căşti coloniale. Ne culcăm pe la
miezul nopţii.
1 august. Ne sculăm pe la 6,30. Dormisem prost din cauza
zgomotului şi ne sculăm obosiţi. Mâncăm şi, de la 8,00 la 9,00 căpătăm
liber. Ne mai ducem o dată la catedrală şi, la întoarcere, cumpărăm o
umbrelă pliabilă (mare noutate atunci) pentru mine.
La ora 9,00 plecăm cu autocarul în turul oraşului, cu ghid, un
moşulică ce vorbea franceză, dar ştia şi italiană şi germană şi rusă.
Mergem pe strada cu grădini şi ne arată statuia lui Vodislav, unul din
primii creji (prinţ) croaţi din sec. al VIII-lea. Zagrebul – zicea ghidul –
e centrul cultural şi ştiinţific al întregii Yugoslavii şi, după el, ar avea
peste 700.000 locuitori. Aici se găsesc Academiile de ştiinţă şi de
belle-arte, este şi centrul industrial cel mai mare au Yugoslaviei. Trecem
pe lângă galeriile de artă, unde văzusem expoziţia lui Rodin, şi pe lângă
galeriile lor naţionale. Ajungem la catedrală. Coborâm. Ghidul ne spune
că ar fi existat mai întâi un otraş roman pe şoseaua Roma-Constantinopol
care, la invazia hunilor, ar fi fost distrus şi populaţia s-ar fi refugiat în
apropierea pădurii şi până la anul 1000 ar fi apărut aici o catedrală în stil
roman. A urmat invazia mongolilor şi catedrala a fost distrusă, după care
mongolii au fost învinşi de prinţii croaţi. Între timp, ajunge arhiepiscop
un francez care a fost la Truze, de unde a adus meşteri şi, la 1280, a fost
construită această catedrală în stil gotic cu influenţă franceză. Astăzi
106

sunt şi călugăriţe aici. Turcii au încercat să pătrundă în acest loc, dar
sunt învinşi şi Zagrebul nu este ocupat niciodată, ceea ce explică
dezvoltarea sa. Acum 80 de ani, un cutremur a dărâmat turla principală.
Catedrala a fost reconstruită de un arhitect francez. Timp de 400 de ani,
croaţii s-au aflat sub autoritatea Imperiului Habsburgic, prinţii croaţi
având dreptul de a alege împăratul.
Intrăm în biserică. Vitraliile sunt foarte frumoase şi noi, datând de
la reconstruire. Amvonul este opera unui italian din perioada Renaşterii.
Mai sunt multe altare baroc. Pe un perete întreg, o inscripţie în
bogomilică, liturghia din secolul XII ţinându-se şi în croată. Ni se arată
şi mormântul şi masca mortuară a cardinalului Stepinac, închis de
comunişti şi apoi eliberat cu domiciliu forţat şi care e considerat sfânt.
Tot în biserică este şi o placă de marmură cu un relief făcut de Mestrovici,
trimisă din America. Vin catolici din Italia în pelerinaj.
Plecăm cu autocarul în oraşul vechi. Aici, străzi mai înguste.
Aşa-zise palate ale unor nobili locali. Oprim şi mergem pe jos. În faţă
ne răsare acoperişul cu ţiglă colorată, deosebit de frumos, al unei
biserici. Din ţigle colorate sunt făcute două steme ale Croaţiei. Biserica
e veche (1615), dar acoperişul e refăcut. În piaţa cu biserica şi palatul
regal al foştilor regi croaţi, în care ar fi fost găzduiţi şi Ferdinand şi
Maria ai noştri, iar de curând şi Negusul (Haile Selassie) şi urma să fie
găzduit în Octombrie şi de Gaule. Nu mi s-a părut chiar mare palatul.
Mai în fund, în aceeaşi piaţă, este o casă mai impozantă cu un fronton cu
trei coroane suprapuse. E casa conţilor croaţi, austrieci şi spanioli.
Urmaşi ai lor sunt ingineri, medici prin Yugoslavia, unul e cavaler de
onoare al reginei Angliei.
Vizităm şi un vechi turn capelă, de pe la 1200, aparţinând de vechiul
zid, în care e un altar al Sfântului Anton de Padova la care se roagă
tinerele fecioare. Apoi, în apropiere, biserica Sf. Caterina, în stil baroc
spre rococo, cu o decoraţie interioară de o deosebită graţie şi gust,
Plecăm din Zagreb fără să mai vizităm oraşul nou, făcându-se cadou
o sticlă de cognac moşului care ne-a fost un ghid foarte bun.
Plecăm în cel mai lung şi mai anost drum (400 Km), pe aşa-zisa lor
autostradă, destul de peticită, de crăpată, cu numai două benzi pentru
autovehicule şi vreo două benzi înguste pentru biciclişti sau pietoni.
Maşina se opreşte de nenumărate ori din cauza repetatelor „pene de
tufiş”, cauzate de un deranjament digestiv colectiv. Pe la 14,30 ajungem
107

la Slovenski Brod, orăşel cam ca Mizilul, situat la mijlocul drumului.
De data aceasta, ne-au oferit ei pliante. Eu nu am mai mâncat nimic,
deoarece mă simţeam din ce în ce mai rău. Am ajuns la Belgrad, la
aeroport, pe care din cauză că mi-era atât de rău, nici nu l-am văzut. Gabi
spune că era frumos, dar cu avioane mici. Pe la ora 19,00 ajungem la
Belgrad, frânţi de oboseală. După masa de seară, aşa obosiţi cum eram,
facem o plimbare pe bv. Tito şi pe Teresia, pe la vitrine, fără să ne putem
hotărî ce anume să cumpărăm.
Suntem cazaţi la Hotel Beograd, acelaşi ca la venire, iar camera
noastră e la etajul 4 şi destul de proastă. Zgomot enorm de la tramvaie
şi maşini, pricină din care dormim destul de prost.
2 august. Ne sculăm pe la 7,00, mâncăm, iar la 8,00 începem turul
prin magazine. E zi liberă, dar e şi mai grea, deoarece trebuie să ne
decidem asupra cumpărăturilor. Rătăcim puţin ca să nu mai luăm drumul
obişnuit spre centru, evitând să mergem cu madam Fântânaru. Am făcut
mai întâi un tur pe la bănci, pentru a schimba cei 100 de lei pe care
ne-a dat voie să-i luăm cu noi, cu 30 dinari.
Vizităm Piaţa Karl Marx, cu clădirea Sindicatelor, clădirea ziarului
Borba, parcul Tasmajdan şi admirăm mai ales clădirea Parlamentului,
care are o cupolă cu un fronton cu doi cai sculptaţi, cu oameni ce ţin de
frâu, asemănătoare cu sculptura lui Koldt, de pe podul Anicikov, din
Leningrad.
Trecem în Piaţa Republicii, unde este muzeul de artă într-o clădire
frumoasă. Plătim câte 4 dinari intrarea (doi pentru galeria naţională de
artă sârbească şi doi pentru galeriile din Dresda, venite în „turneu” la
Belgrad cu o parte din tablouri). Clădirea muzeului e toată din marmură.
Vedem mulţi olandezi cu naturi moarte şi peisaje marine, Adam şi Eva,
de Lucas Cranach, cu o lumină deosebită în carnaţie, Diogene căutând
omul într-o mulţime grotescă cu capete ce nu seamănă a oameni, de
Hans Holbein, Hercule cărat beat de o nimfă şi un satir, spărgând parcă
cadrul, căpătând relief, de Rubens, un bătrân cu o pălărie cu perle, de
Rembrandt van Rijn, având acea minuţie neegalată în dezvăluirea
ţesăturilor aurite şi o privire pierdută, un părinte Thomas Parr, de van
Dyck, exprimând semeţie, credinţă şi o severitate resemnată, una din
picturile „psihologice” cele mai interesante văzute. Acestea au fost
tablourile de la Dresda ce m-au impresionat.
Am vizitat apoi galeriile de artă sârbă, unde mi-au plăcut mult
108

tablourile în manieră impresionistă a lui Milovanovici, nişte copaci
galbeni. În galeria de artă universală am văzut, fără a mă impresiona
deosebit, Caravaggio, Canaletto, Palma Vecchio, Fragonard cu o pădure
interesantă, două poduri mici de Corot, unele picturi de Renoir, între
care şi fiica lui, o scăldătoare, schiţe şi desene tot de Renoir şi Degas
cu balerine ca de obicei, apoi Monet, Sisley, cu un bulevard al Parisului
nu prea reuşit, un Picasso, Derain, Buffet, Dufy etc, etc. La parter am
văzut vestigii romane, după care am plecat după hărţile noastre. Am vrut
să mai vedem odată, pe soare, parcul Kalemegdan. Îl găsim, vedem şi
statuia „Învingătorului” şi admirăm confluenţa Savei cu Dunărea. Nu pot
fotografia din cauza soarelui care îmi bate în aparat. În parc admirăm şi
o sculptură avântată, monumentală, dedicată Franţei. La înapoiere ne
întâlnim cu dna Brenner, care ne dă ideea să cumpărăm o haină de piele
de la copii. Ne întoarcem cu familia Brenner şi pe la 13,45 mâncăm la
hotel.
Ne odihnim, fiind destul de obosiţi, apoi plecăm să ne decidem. Nu
reuşeşte Gabi să se decidă, nu găsim magazin pentru copii. Găsim o
haină de copil la un magazin universal, dar lui Gabi i se pare prea mică.
La alte magazine nu găsim, ne este sete, ne enervăm şi ne decidem să
dăm dinarii înapoi (!). Mâncăm îngheţată de zmeură, la cornet, pe stradă,
foarte bună, privind la vitrinele centrului de documentare ale Statelor
Unite, vitrine pline cu fotografiile candidaţilor la preşedenţie şi de
reclame turistice pentru Florida. Înăuntru, nişte bătrânei citesc ziare şi
cărţi americane. O conving pe Gabi să-şi cumpere lână coraille de mohair
(pe atunci la mare modă) pentru un pulover, deşi ea vroia albă, care cred
că s-ar murdări mai uşor. (Gabi şi-a tricotat apoi singură puloverul). Am
dus-o apoi la magazinul universal, unde şi-a luat o jachetă de piele velur
cu 250 dinari, faţă de 500 d, cât este una pentru femei mature. Era poate
cam mică, dar şi Gabi era subţirică (azi este la Pupi).
La ora 20,00 suntem la masa de seară, uşuraţi că am scăpat de grija
cumpărăturilor. Bem din nou vin roşu. Pe la mese apare şi un grec
mandatar de restaurant la ei, plecat prin 1936 din Galaţi, unde fusese
coleg de şcoală cu Viki Praisler. Se pileşte cu Praisler şi cu Chivu,
cântând greceşte. Pe la 22,00, plecăm, cu Praisler „făcut”, Nicuşor
Berza, Sandu Cocioabă, nea Ionică şoferul, familia Căpruciu la un bar
de noapte pe Terezia, care prin fotografiile afişate promite strep-tease
(interzis la noi pe atunci, acum e liber). Plătim 10 dinari de persoană şi
109

ne aşezăm la două mese, comandând la fiecare masă câte o sticlă de vin
alb şi două sifoane, ajungând astfel cu consumaţia la 8 dinari de persoană.
Praisler dansează cu o strip-teusă blondă şi cu una roşcată care mesteca
gumă şi ştia româneşte. Apare şi grupul Chivu, Niculescu, Drăgoi şi
grecul. Chivu în pantaloni scurţi şi foarte pilit face gălăgie şi până la
urmă adoarme cu capul pe masă. Pe la 12 noaptea începe programul cu
un dans ţigan-rus, dansat de o grăsană, apoi un dans turcesc din buric, de
o brunetă foarte ritmată, apoi unul sudamerican, de o pereche de români.
Apare un scamator polonez foarte bun, şi apoi o strip-teusă brunetă
(aceeaşi ca cea din dansul turcesc), care în lumina semiobscură se
dezbracă complet pe o melodie acompaniată de exclamaţiile sălii. În
continuare, perechea română bate step prost şi începe să se dezbrace şi
blonda cu care dansase Praisler şi care avea un trup foarte frumos. Gabi,
care a fost cu noi, se distra observând privirile fixe, concentrate, ale
noastre. Apoi programul se termină şi se dansează şi se bea cognac adus
de băieţii din echipa noastră. Pe la 2,30 plecăm noi, ajungând după o oră
să ne culcăm (a fost prima şi ultima oară când am asistat la aşa ceva).
3 august. Ne sculăm pe la 7,00, de zgomot, morţi de oboseală. Afară
plouă ca în prima zi când am venit. Mâncăm la micul dejun şi aflăm că
plecarea pe muntele Avala se amână pentru ora 10,00. Până atunci trebuie
să cheltuim şi cei 32 dinari ce ne-au mai rămas. Constatăm că este tot
aşa de greu ca şi cei 400 dinari pe care îi aveam în ajun. Am cumpărat
două pixuri cu 8 paste (2x6=12 d), o ciocolată mare (8 d), un portofel
şi o curea de ceas (4 d), o maşină de ras Gilette (8 d).
La 10,00 plecăm cu autocarul pe muntele Avala din apropierea
Belgradului. În drum, vedem un monument închinat la trei generali
sovietici pierduţi într-un accident de avion, care s-au ciocnit de munte
acum trei ani. Pe vârful dealului (cca 500 m) vedem monumentul eroului
necunoscut, de Mestrovici, în marmură neagră, ca un sarcofag cu câte
patru cariatide-ţărănci la fiecare intrare.
Apoi ne ducem la turnul de televiziune (208 m), rezemat pe trei
picioare. Nu pot urca să văd panorama Belgradului, deoarece nu am doi
dinari... Se pare că, deşi ploaia a stat, ceaţa a făcut să nu se vadă mare
lucru. Ne întoarcem şi poate din cauza modului brusc în care se iau
serpentinele, la aproape toată lumea din maşină i se face greaţă.
Ne despărţim fără regrete de Octavian, ghidul iugoslav.
La 12,00 ne ducem bagajele în maşină, mâncăm şi plecăm. Pe drum,
110

unii se îmbată şi urlă, ceea ce ne enervează, evident. Trenul cu care plecăm
din Belgrad se aglomerează cu sârbi care, potrivit ultimilor înţelegeri
Tito-Ceauşescu, fac trafic de frontieră şi blochează tot coridorul (în
gară sau în tren ne-am întâlnit cu Marcel Bumbaru şi Emil Ceangă, ce
fuseseră la un congres de informatică la Bled, unde Marcel a prezentat
o lucrare în engleză. Am auzit că atunci când i-a venit rândul şi unui
profesor englez să prezinte, ar fi zis: „Până acum aţi auzit în
engleză-rusă, engleză-germană, engleză română etc, acum veţi auzi în
engleză-engleză.”). După vreo trei ore de mers (mult prea mult pentru o
distanţă aşa mică), am ajuns, trecând printr-o vamă sumară, la Timişoara,
unde suntem cazaţi la acelaşi cămin studenţesc. Mâncăm la un lacto-bar
şi rătăcim prim ploaie şi noroi vreo jumătate de oră.
4 august. Plecăm la 8,00 cu autocarul la gară. Bem acolo o cafea,
după care, la 9,00 plecăm cu trenul. Mergem liniştit, cu familia dr. Bratu
şi suntem la 17,00 la Bucureşti. De acolo, dăm o telegramă acasă, la
Galaţi şi, la 11,00, pornim, în aceeaşi companie, spre Buzău, unde
ajungem la 20,30.
Ne-am întors la Galaţi în tensiunea provocată de invazia ţărilor din
tratatul de la Varşovia în Cehoslovacia, învazie la care România nu a
participat şi a fost în pericol de a fi ea însăşi invadată de trupele sovietice.
Capitolul VII: EXCURSIA ÎN ITALIA (1970)
A fost excursia la care am visat cel mai mult, poate sub influenţa
amintirilor tatălui meu care fusese şi el într-o astfel de excursie, poate
şi sub influenţa filmelor italene, care lăsau să se vadă ceva din „la bella
Italia, filme ce se vedeau mult mai mult prin anii ’60 la noi, decât azi,
poate şi sub influenţa unor comori de artă italiană văzute prin excursiile
la ruşi. Şi iată că biroul de excursii pentru tineret, proaspăt înfiinţat,
condus de un român de la un bloc alăturat nouă, oferea astfel de excursii.
Deşi eu depăşeam categoria „tineret”, vârsta limită fiind 35 ani, cum la
noi regulile erau făcute spre a fi încălcate, nu numai pentru mine, s-au
mai acceptat mici depăşiri. În fine, preţurile unei astfel de excursii erau
mai atractive decât prin ONT, cu renunţarea la un anume confort. Cred
că pe amândoi ne-a costat 12.000 lei, adică cam cât excursia în
Yugoslavia. Itinerariul era fantastic, cuprinzând, după cum se va vedea,
111

oraşele principale.
Noi ne-am înscris în acea vară din 1970, care ne-a adus necazul cu
mama lui Gabi, care era bolnavă, şi nu eram nici siguri dacă Securitatea
ne va da viza de ieşire. Poate fiindcă încă mai eram în perioada de
destindere, poate fiindcă ne întorsesem cu un an mai înainte dintr-o
excursie în Turcia, în afara lagărului socialist, ne-am trezit că ni s-a
aprobat plecarea. Gabi încă nu terminase necazurile cu mama ei, care
fusese operată, dar nu ieşise încă din spital, totuşi, a realizat că este o
ocazie unică şi iată-ne din nou în Bucureşti, chemaţi înainte de plecare
la un instructaj al C.C. al U.T.C. Atunci am intrat pentru prima şi ultima
oară în viaţă în clădirea C.C., păzită intimidant, unde nişte activişti foarte
importanţi ne instruiră cum să facem faţă provocărilor imperialiste.
Printre aceştia era şi un fost coleg de generaţie de la liceul comercial
din Buzău, parcă făcea şi atletism pe vremea liceului, Bădina, fiul
şoferului lui Vlad, socrul meu, ce era şef acum la IAS (el, mare sociolog
la Universitatea din Bucureşti, dar şi mare activist, descoperise
sociologia lui Petre Gusti cu echipele de sociologi pe teren, care până
atunci fuseseră blamate ca antimarxiste, reconsiderate ulterior).
12 Septembrie. Am plecat cu trenul din Bucureşti, seara, fără să
cunoaştem în prealabil pe nimeni din excursie. Tren de noapte, în care
nu prea poţi dormi. Printre excursioniştii care erau chiar în
compartimentul nostru se afla Ovidiu Ioaniţoaia, reporter la „Sportul
popular”, slăbuţ şi micuţ la fizic, greu de recunoscut azi, când scriu
aceste rânduri (2006) în directorul prosper al unuia din principalele
cotidiene de sport de după 1989, ce apare mereu pe sticla televizoarelor
la Pro TV şi apoi la Antena. Era un tip ce o rupea niţel pe italieneşte,
informat şi amabil atunci. Mai era un arhitect, Adrian Mihu, de la Institutul
de Proiectări din Piteşti, tânăr, finuţ, cu o bună cultură de istoria artei şi
arhitecturii, ce ne-a folosit şi nouă. Mai erau nişte studente la arhitectură
cu mofturile de rigoare, mai erau şi alţi arhitecţi tineri, ce vor juca un
rol şi vreo doi ştabi, cred că şi de la Securitate, nu numai de la U.T.C.,
care aveau ca ocupaţie principală să ne numere, să vadă dacă nu lipsim
(ţineau şi paşapoartele noastre la ei).
Printre excursionişti, şi familia Axinte din Galaţi, pe lângă care mai
târziu am stat şi noi: el lucra la Ministerul Învăţământului, ea la Biblioteca
Universitară. După un timp am aflat că tov. Axinte lucra la serviciul cadre
din Minister, cei care, din câteva cuvinte puteau desfiinţa o carieră
112

universitară. Dar, în fine, să rescriu în continuare, în această vară
caniculară din 2006, notiţele din carneţelul verde de atunci.
13 Septembrie. La ora 10,15 sosim la Belgrad-Dunav. Cu
autocarul Setra suntem duşi în faţa gării centrale, la un pension pentru
studenţi, unde lăsăm bagajele (am intrat cu trenul în Belgrad pe un pod
peste Dunăre).
De la pensiune ni se dă liber până la ora 12,00. Ne lămurim că suntem
în apropiere de Hotel Belgrad şi pornim pe jos până în centru, mergând
pe Bulverdul Mareşal Tito, apoi pe Kneaz Miloş şi pe Nejnenova, înapoi
la gară.
La „pension” mâncăm suficient şi ni se dă liber până la 14,00, aşa că
pornim pe uliţa Nejnenova până la intersecţia cu Bulevardul Mareşal
Tito, la Hotel Slavia. Vedem Ministerul Transporturilor, blocul Borovo,
Scupşina (Marea Adunare Naţională). Ministerul de Externe, Casa
Sindicatelor. Suntem foarte obosiţi şi ne întoarcem. La ora 14,00 plecăm
cu autocarul în turul oraşului. Mai întâi mergem pe malul Savei şi vedem
pavilionul Expoziţiei, apoi un pavilion al lui Miloş Obrenovici, cu platani
uriaşi, traversăm mult, trecem pe lângă casa lui Tito, cu cadourile primite
de el la una din aniversări, mergem spre Muntele Avela, sus trecem pe
lângă un monument în cinstea unor generali sovietici morţi într-un
accident de avion ciocnit de un munte.
Vizităm în continuare, cu o delegaţie chineză monumentul eroului
necunoscut, cu opt statui din marmură neagră, ridicat în 1938, ce ne-a
făcut o impresie bună. Vedem turnul de televiziune, fără a-l vizita. Ne
oprim pe Bulevardul Tito, pe Terasia, oprim la Patriarhia lor, cu faţadă
interesantă, biserica mai puţin. Trecem pe strada Paris, cu un pod peste
Sava, în Novâi Belgrad, un bloc de 32 etaje al C.C., o clădire modernă
Vecea (guvernul). Ne întoarcem la Belgrad, la Kalemegdan. Ascultăm o
istorie a Belgradului, de la Singidunum la Tito (prim secretar al
comuniştilor sârbi din 1937, de când a venit din Rusia). Vizităm
monumentul lui Mestrovici, cu ostaşul cu spada şi porumbelul care se
mişcă atunci când bate vântul şi încă un alt monument de Mestrovici,
legat de Franţa.
Venim pe jos, pe strada Kneaz Mihailov, cu vitrine splendide, poşete
la fel, moda maxi, pantaloni. Nu avem timp, la 18,30 luăm masa, la 20,00
suntem la gara principală, la 21,00 plecăm spre Italia. Trenul are banchete
ce se trag pentru a te putea întinde şi numai şase locuri în compartiment.
113

Dormim, cu toate că se face foarte frig şi băncile noastre nu se trag
complet.
14 Septembrie. La Triest, schimbăm trenul. Întâlnim o Adriatică
de o infinitate de nuanţe de albastru. În noul tren nu avem locuri rezervate.
Întâlnim o româncă măritată cu un italian. În gară sunt izbit de bogăţia şi
diversitatea literaturii ce se vinde la chioşcuri: de la reviste sexy, la
Stalin şi la Mao.
La ora 10,45 pornim spre Milano, trenul devine foarte aglomerat.
Ajungem pe la 18,00. La ora 19,00 suntem cazaţi pe aproape, la Hotel
Puccini, unde mâncăm acceptabil, cu pâine puţină. Pe la 20,30 plecăm
pe jos în oraş, pe Corso Buenos-Aires, spre Piaţa Veneţia, Via Veneţia,
Piaţa Domului, Galeriile Vittorio Emanuelle, Piaţa Scola şi retur la hotel,
pe la miezul noţii.
Impresii inedite şi de neuitat pentru noi. Scandal mare în Piaţa
Domului - unde, în 1945, au fost spânzurate cu capul în jos, trupurile
neînsufleţite al lui Mussolini şi al Clarei Petacci (amanta lui) - între
două grupuri destul de mari de hippies care zbierau unii la alţii:
„Comunişti!”, „Fascişti!”. Ne-am îndepărtat repede, deoarece erau gata
să se ia la bătaie.
Nu departe se deschideau Galeriile acoperite Vittorio Emanuelle,
cu o arhitectură elegantă, cu terase şi mese cu servicii de argint pe care
se serveau tot felul de băuturi răcoritoare colorate, la care noi nu aveam
bani să ne oprim, din care una verde mă urmăreşte şi azi. Mesele erau
aşezate pe un mozaic, şi el colorat. Un restaurant, Savini, lume distinsă
şi destinsă, în sfârşitul acela de vară. Faimoasa Scala era la doi paşi de
Galerie, dar nu se vedea bine de afară. Mai impresionantă mi s-a părut
clădirea Băncii Comerciale din Piaţa Scala, unde era şi celebra
operă omonimă.
La întoarcere pe Corso, moda maxi în vitrine, cocote frumoase
agăţând la marginea trotuarului tipi cu maşini elegante (mai văzusem
aşa ceva doar în filme).
Librării cu o varietate de cărţi, de necrezut (de la Lenin la Troţki, la
Stalin, la Mao), magazine cu jucării mari de pluş (iarăşi o noutate pentru
noi) şi cofetării elegante cu vitrine apetisante – într-una chiar am intrat
fără să cumpărăm nimic, dar au rămas în memoria afectivă a lui Gabi
fructele confiate Motta (cireşe, grape, castane).
Am mai văzut în vitrine luminate cravate late şi înflorate, poşete,
114

pantofi, cu preţuri, mi s-a părut, mai mari ca la Belgrad (un capot matlasat,
3000 lire, un View-Master, cu vederi din oraşe 1500 lire, cu 1000 lire
discul pentru un oraş.
15 Septembrie. Scularea la 7,00, masa de dimineaţă la hotel la
8,00 (am avut o mică discuţie cu chelnerul privind aşezarea tacâmurilor).
La ora 9,00 pornim cu autocarul în turul oraşului. Piaţa Veneţia,
Grădina Publică, muzeul de Ştiinţe Naturale, Via Veneţia, biserica San
Lorenzo, Colina lui Sforza, Piaţa Domului.
Domul este închinat Fecioarei Maria şi a fost început la 1380.
Construcţia lui a durat peste 500 de ani şi are 200 de basoreliefuri şi
3200 de statui ridicate deasupra. Înălţimea sa maximă este de 129 m. În
vârf se află statuia Madonei, acoperită cu 4000 piese de aur. Deviaţia
maximă la vârf din cauza vântului este de 4 cm. Stilul construcţiei
Domnului este gotic, din marmură. Din cauza poluării, când l-am vizitat
noi, era înnegrit pe dinafară (am văzut apoi, în imagini luate de Pupi, în
anul 2000, că a fost curăţat şi era alb). Catedrala are cinci uşi imense de
bronz cu basoreliefuri sculptate cu scene din Naştere şi din Patimi.
În Piaţa Domului, foarte mulţi porumbei. În faţa Domului există un
bloc care vrea să-l ajungă în înălţime, blocul Pirelli, înalt de 127 m şi
32 etaje.
Ajungem din nou în Piaţa Scala, cu o statuie a lui Leonardo. Abia pe
14 Decembrie este deschiderea stagiunii la Operă!
Reîntorşi în Piaţa Domului vedem statuia lui Napoleon. Tot aici,
magazine cu vitrine elegante şi intrarea la Metrou. Sunt şi alte clădiri
moderene: turnul Velasca (106 m), construit în 1958.
Ne întoarcem pe Via Italia, vedem biserica Sf. Eufemia, apoi pe Via
Galeazzo, porta Genova în zidul spaniol, apoi Poarta lui Constantin în
zidul roman şi statuia lui Constantin. Biserica San Lorenzo, din sec. al
IV-lea, reclădită în sec. al XVII-lea.
Mergem în continuare pe Via Eduardo d’Amicis, unde întâlnim
biserica San Ambrogio, construită în 387 d. Hr., în stil roman cu elemente
bizantine, sfinţită chiar de San Ambrogio, episcopul Milanului (atunci,
Mediolanum), cu un altar de aur din sec. al XVII-lea. În interior a fost
construită de Bramante. Tot în interior este mormântul lui San Ambrogio
şi a doi soldaţi romani. Corpul sfântului are 2 m lungime. Biserica poartă
numele sfântului care îşi doarme aici somnul de veci.
Ajungem la biserica (chiesa) Santa Maria Delle Grazie, unde se
115

găseşte celebra pictură murală a lui Michelangelo „Cina cea de taină”,
pictată în 1496, la care se admiră şi astăzi senzaţia de relief, perspectiva
şi individualizarea figurii apostolilor. Pictura (în tempera şi ulei, aplicate
pe un strat dublu de ipsos; s-a lucrat pe tencuială uscată, asemănătoare
picturilor pe lemn) a fost puternic afectată de bombardamentele
americane din timpul celui de al doilea război mondial. Tot acolo se
mai poate vedea şi o Răstignire, de Veronesse.
În apropiere se găseşte Palazo Sforza. Arhitectura intrării este a lui
Bramante. Francesco Sforza, ducele de Milano, a cărui familie era foarte
bogată, a început construcţia pe la 1450 şi a terminat-o pe la 1472.
Clopotul sună minunat. Clopotniţa iniţială a fost distrusă de un fulger şi
a fost recostruită de Bramante. În 1895, palatul a fost reconstruit în
stilul Renaşterii din sec. al XV-lea. În interior, colecţii de artă veche:
coloane şi monumente funerare romane. Muzeul a fost realizat în 1981.
La insistenţele turiştilor, ajungem şi la stadionul San Siro, cu galerii
exterioare în spirale, construit în 1956, care ar avea 140.000 locuri (eu
am zis că cifra ar putea fi exagerată, dar Circus Maximus de la Roma
avea, în antichitate, cca 250.000 de locuri).
Vedem la sfârşit şi statuia şi casa lui Verdi, în Piaţa Buonarotti, iar
apoi Poarta Garibaldi şi Porta Nuovo. Ajungem din nou în Piaţa
Domului.
La hotel ne întoarcem la ora 14,00. Mâncăm, apoi, la 16,00, plecăm
cu trenul spre Genova. Trecem pe un pod peste râul Po (Pad), apoi prin
Pavia şi printr-un tunel foarte lung, de 8 Km şi prin alte 25 de tunele.
Aflăm că deja a rămas în Italia unul din excursioniştii grupului nostru.
Era un muncitor, mecanic auto.
Ajungem la Genova pe la 18,00 şi suntem cazaţi la Hotel Tornese,
în zona portului. Pe la 19,30 reuşim să mâncăm într-o sală de restaurant.
Remarcabilă figura patroanei, frumoasă şi afurisită, cu ochii în toate
direcţiile, să vadă ce nu merge (vedeam şi noi o patroană!).
Până pe la miezu nopţii hoinărim prin oraş, mai întâi pe străzi tipic
portuare, apoi pe străzi cu bordeluri, până ieşim la Via Garibaldi, Piaţa
Ferrari, Via 20 Septembrie, cu mozaic pe jos şi faţade splendide, apoi
Piaţa Garibaldi şi Victoriei şi retur.
Dacă la dusul în oraş am mers tot grupul, la întors am fost puţini şi
pe una din străzile cu bordele era să iasă scandal, fiindcă, prin trecerea
excursioniştilor, li s-a încălcat „locul de muncă”...
116

16 Septembrie. Mergem puţin pe o înălţime. Case suprapuse,
castele pe înălţimi. Tramvai cu cremalieră (funicular).
Plecăm în turul oraşului şi vedem: Porta dei Vacca, Fântâna lui Cezar,
biserica Sf. Luca (din sec. XII). Cea mai importantă biserică este San
Lorenzo, care e şi patronul oraşului. Este construită în stil renascentist,
din marmură colorată. La intrare sunt doi lei mari din piatră. Înăuntru
este pictată o „Cină” de Tizian. Arhitectura interioară a bisericii aparţine
lui Perugino. Rozeta este gotică. Altarul este baroc şi acolo se află
tezaurul bisericilor din Genova, cu statuia lui San Lorenzo şi un vas din
Cina cea de Taină. Toate obiectele de cult sunt din argint sau argint aurit.
Mai era acolo o cruce din Bizanţ cu un fragment din Sfânta Cruce, o
sculptură de Schiaffino şi o lădiţă a lui Barbarossa.
Aflăm despre Genova că are 1.200.000 locuitori şi că este al
patrulea oraş al Italiei şi al treilea port al Mediteranei. Mai vedem: Palazo
Ferarri, Poarta Sf. Andrei, cu două lumini, căsuţa lui Cristofor Columb.
Când trecem de la oraşul nou la cel vechi, străbatem străzi înguste
şi infecte. Mai vedem Palazo San Giorgio şi ajungem în Port, unde era
o navă mare de pasageri. Ne întoarcem la hotel. Cumpărăm vederi, la
orele 13,00 mâncăm şi la 15,00 plecăm. Asistăm la o bătaie între ghidul
nostru şi un italian.
Drumul spre Roma îl facem cu un vagon comod. Vederea mării mă
încântă. Trecem prin Rapallo – o mulţime de tunele. Mare cu munte.
Golfuri. Trecem prin Chiavari şi apoi Sestri Levante. Din nou tunele,
cred că vreo 50. La Spezia, munte stâncos (sunt Munţii Apenini). Trecem
prin Viareggio. O pădure de pini, prin Pisa: din tren, se vede turnul. La
Livorno, iar este mare de văzut. Trenul e foarte rapid şi întrece maşinile
de pe autostrada paralelă. Chiparoşi, măslini. Trecem prin Civita Vecchia.
După un drum frumos, pe la 21,00 ajungem la Roma, la Stazione Termini.
La ora 22,00 mâncăm la villa Serena, pe via Spallanzani, destul de departe
de centru, după care suntem cazaţi la această vilă.
17 Septembrie. La ora 9,00 începem turul oraşului cu un autocar.
Mergem pe via Margueritte, pe lângă zidul lui Aurelian. Roma veche a
dăinuit între secolul VI î.Hr. şi secolul VI d. Hr., adică vreo mie de ani,
imperiul roman fiind cel mai puternic din Europa. După secolul al
XIX-lea începe Roma modernă. La anul prezentării, Roma avea 4
milioane de locuitori. Ni se spune ceva din povestea cu Romulus şi
Remus şi că Roma ar fi un cuvânt etrusc. Ni se mai spune, după colinele
117

pe care este construit oraşul, despre colina Palatină.
Oprim în faţa Capitoliului şi mergem pe jos. Piaţa este proiectată
de Michelangelo. Este o scară încadrată de statuile lui Castor şi Polux.
În mijlocul pieţei se înalţă statuia ecvestră a lui Marc Aureliu, cea mai
veche statuie ecvestră din lume. În clădire, unde este şi Primăria, se află
un muzeu în care este o cuşcă cu doi lupi. După colţ dăm şi de celebra
statuie a lupoaicei cu puii (după care s-a făcut şi o copie trimisă în
România, pe care n-au prea ştiut unde să o pună; chiar şi la Galaţi exista
una lângă Primărie).
Coborâm spre Forumul roman, care e în ruine. Mergem pe via Sacra.
Se văd rămăşiţele Templului lui Maxenţiu, devenit al lui Constantin,
precum şi arcurile de triumf, bine păstrate, ale lui Titus şi Septimiu
Sever, rămăşiţele din Templul lui Venus, închisoarea Mamertină (unde
erau închişi creştinii), Curia, arcul lui Constantin, foarte frumos, reclădit
din alte arce, Templul lui Romulus şi Remus.
Mergem la Coloseum, amfiteatrul Flavilor (50 m înălţime, 150
lungime şi 80 lăţime), cu 50.000 locuri jos şi încă 50.000 locuri în
picioare. Era placat în marmură, avea nişte coloane peste ce se vede azi,
pe care marinarii puteau întinde o pânză de 120 m, operaţia durând 20
de minute. A fost inaugurat de lupte ce au durat 100 de zile, în care au
murit multe animale sălbatice, dar şi gladiatori. A fost distrus parţial de
un cutremur, însă mai mult de cei care au luat din el materiale
de construcţie.
Ni se arată Circus Maximus, casa lui Cezar, Termele lui Caracalla
(toate ruine), zidul roman, piramida lui Cestius.
Mergem în afara Romei şi vedem biserica San Paolo fuori le mura
(în afara zidurilor), care ar fi ridicată de Constantin I, bineînţeles de
multe ori refăcută de-a lungul vremii. Mozaicuri, ferestre galbene din
agat. Curte interioară cu flori, foarte îngrijită (cred că era şi mănăstire).
Statuia Sfântului Paul (Pavel). Un mozaic imens (1840 m.c., uşi
sculptate, 262 mozaicuri cu figurile papilor. Grădina are colonade din
mozaic, spiralate. Stil bizantin. O senzaţie de linişte reflexivă în
toată biserica.
Vizităm şi o altă biserică importantă, San Pierro in Vincoli (Sf. Petru
în lanţuri). Se zice că în afara bisericii Sf. Petru de lângă Vatican, în
Roma ar fi patru biserici importante: San Paolo fuori le mura, San Pierro
in Vincoli, San Giovanni in Laterano şi Santa Maria Maggiore. În San
118

Pierro in Vincoli se află o statuie celebră a lui Michelangelo: Moise, în
poziţie şezândă, poartă pe cap două coarne (raze de lumină) şi are o
înfăţişare mândră, de iluminat. Se spune că statuia era atât de perfectă,
încât Michelangelo a lovit-o cu dalta în genunchi, ca să pară mai
omenească. În aceeaşi biserică se află şi o statuie a lui Atila.
Plecăm. Vedem din autocar o clădire modernă, sediul FAO
(organizaţie ONU pentru agricultură), apoi Arcul de triumf al lui
Constantin, ruinele palatului lui Nero şi ajungem aproape de gară
(Stazione Termini), la Santa Maria Maggiore, unde ne oprim şi vedem
interiorul foarte elegant, cu un tavan casetat şi cu multe altare (din păcate,
nu am talentul de a o descrie, deşi mi s-a părut până acum cea mai
frumoasă). În interior, o coloană cu Sfânta Fecioară.
Am mai văzut Institutul Mendel şi turul oraşului cu autocarul s-a
terminat la 13,30, când am fost duşi la masa ce se servea lângă căminul
nostru (deşi nu ne-am oprit la Altarul Patriei, considerat de mentorul
nostru în arhitectură, Adrian Mihu, o clădire expresie a totalitarismului
fascist, fiind clădită de Mussolini, totuşi, trecând cu autocarul pe lângă
ea, am fost impresionat de grandoarea ei şi nu am fost deloc încântat de
Forumul Roman ajuns în ruină!).
Pe la 15,00 am plecat pe jos cu Adrian Mihu pe via Catania, admirând
case cu palmieri, Ministerul Transporturilor, zidul roman, statuia
bersaglierilor (soldaţi care au unificat Italia în sec. al XIX-lea), Piaţa
Pinilor, Piaţa Fiume, via Piave. Plouă, suntem în continuare pe via 20
Septembrie, vedem fântâna lui Moise, cele patru fântâni ale bisericii
San Carlo, biserica San Andrea, via del Quirinale, Palazo Quirinale (sediul
actual al Preşedenţiei Republicii, construit de Boromini şi Bermini),
Ministerul Agriculturii şi cel al Finanţelor, statuia lui Carlo Alberto.
Vizităm Palazo Quirinale: sala cu tapiserii, unele de 700 ani, sala
Rafael, capela Sf. Paul, sala de recepţii, balconul, candelabre şi oglinzi
de Murano, tavane casetate, sala di Augusto, mozaicuri, sala scrinurilor,
un vas uriaş, scară de Mascherotti, sala zodiacului, basoreliefuri cu
oglinzi, camere cu perspectivă, sala oglinzilor ca o galerie, sala de bal,
sala anotimpurilor.
Ieşim. Ne întâmpină o fanfară, peşti albaştri, orhidee. Vedem piaţa
lui Traian şi turnul Miliţiei, de pe care se zice că privea Nero. Autobuz
cu etaj. Institutul de asigurări sociale. Columna lui Traian, cu bătăliile
daco-romane în basorelief, pe bandă spiralată, de 105 m înălţime, cu o
119

scară spiralată în interior. Forul lui Traian.
Palatul Venezia, Piaţa Venezia, Balconul de unde vorbea Mussolini.
Forul Italia, Circul lui Maxenţiu.
Ne întoarcem la hotel, la 20,30. După o masă bună, frânţi de
oboseală, pornim din nou, singuri, schimbând puţin drumul pe via
Nazionale, Fontana d ‘ Este şi mergem să vedem Fontana di Trevi noaptea,
feeric luminată, găsită după puţină căutare, apoi vedem Piaţa Capitoliului,
noaptea cu lună. E luminată în roşu, ca şi templul lui Constantin pe lângă
care trecem. Ne întoarcem pe la 1,30, după vreo 22 Km de alergătură
într-o zi.
18 Septembrie. Ne sculăm greu, la ora 8,00. După micul dejun
plecăm pe jos pe via 20 Septembrie şi vedem clădirea Radio, maci
frumoşi, Piaţa Spaniei, cu treptele ei (devenită celebră după un film
italian), biserica Santa Trinita dei Monti, cu un obelisc, Fontana San
Carlo, hippies.
Mergem pe via Condotti, ajungem la Tibru, îl traversăm şi mergem
pe malul său până la Palatul de Justiţie, o construcţie în baroc accentuat,
trecem pe lângă o biserică gotică frumoasă, ajungem la fortăreaţa San
Angelo, fostul mausoleu al împăratului Hadrian, ajuns închisoare (vezi
Tosca). Trecem pe un pod cu multe statui de îngeri şi sfinţi, apoi pe via
de la Conciliazione, în Piaţa San Pierro (Sfântul Petru).
Privim cu mare încântare colonada lui Bernini, obeliscul, statuile
de pe colonadă, cupola lui Michelangelo. Intrăm în basilică. Coloane de
marmură diferite, cele mai multe albe. Nu sunt vitralii. Luminaţia din
interior este slabă. „Pieta” a lui Michelangelo este excepţională,
reprezintă pe Fecioara Maria ţinând în braţe trupul inert prin moarte a
lui Iisus, marmura reproducând fidel cutele vălurilor, dar exprimând şi
tragicul. Iar fecioara este de o puritate absolută (păcat că după câţiva ani
un nebun a încercat să spargă statuia, prea perfectă, după el; acum,
refăcută, se află sub o protecţie de plastic). În biserică, statui colosale,
tavan frumos, galerii cu oameni sus şi foarte sus (după ani, Pupi s-a
urcat în acele galerii şi a şi filmat). Tabernacolul, ce are sub el mormântul
Sfântului Petru, mi s-a părut ciudat. O statuie mare a sfântului Petru are
degetele de la picior roase de sărutul oamenilor. Decoraţia interioară a
sectoarelor cupolei este foarte frumoasă. Multe cupole laterale şi o
impresie generală de măreţie, dată şi de înălţimea mare, dar şi de
suprafaţa mare a bisericii.
120

Ieşim, o luăm pe alt pod cu sfinţi şi ajungem la Corso Vittorio
Emanuelle, apoi la capătul maşinii 65, cu care ajungem la Piaţa Salerno.
La 13,30, masa e foarte bună.
Din plimbarea aceasta reţin amestecul de hippies, negri şi asiatici
din Piaţa Sf. Petru, de călugăriţe japoneze pozându-se, de englezoaice
bogate, bătrâne paralizate în cărucior şi forfota de maşini în jurul
monumentelor. Mai reţin o frizerie pentru căţei, ce mi se părea atunci o
aiureală, şi destulă murdărie.
Plecăm la ora 15,00 cu grupul şi mergem pe jos până când ajungem
la biserica San Giovani in Laterano, construită de arhitectul Boromini.
Statuile apostolilor sunt mari, aşezate sus, în biserică, datând din secolul
al XVI-lea. Sf. Ioan Botezătorul e un fel de patron al bisericii. E un
mozaic la altar, mare. Sculptura, ca o broderie. Grădină cu coloane, în
dublă spirală. În faţa bisericii se află Scara sfântă cu Patimile sculptate,
scară pe care credincioşii se urcă, înainte de Paşte, în genunchi.
Pe via Merulana ajungem din nou la biserica Santa Maria Maggiore,
din secolul al XVI-lea, cu tavanul cel mai mare nesprijinit, cu capele
laterale foarte frumoase. Arhitect ar fi fost San Gallo. Un obelisc ce
are o coloană cu Sfânta Fecioară. Cupola are diamentru mare şi
falsă perspectivă.
Ne înapoiem în biserică şi apoi la tarabele din jur. Gabi se enervează
că nu şi-a cumpărat nimic. Cred că până la urmă şi-a luat o camee
din coral.
Mergem pe la gară, la hotel. Seara, cu autocarul, ajungem la taverna
Dantescă, cu tineri talieni şi vin. Se dansează. La miezul nopţii
revenim hotel.
19 Septembrie. Plecăm tot grupul la 10,00, cu autocarul, şi la 15,00
suntem la Basilica Sf. Petru. Prima biserică a fost construită pe acest
loc în secolul IV. În sec. al XV-lea a devenit biserică papală. Arhitecţii
Bramante (stil grec), Rafael, Michelangelo (cupola, plan în cruce,
Maderno (faţada), fântânile, obeliscul (Bermini), colonada. Aflu că piaţa
nu e circulară, are forma braţelor deschise. În piaţă, statuile Sfinţilor
Petru şi Pavel. Pe primul fronton de sus sunt statuile apostolilor. Pe
colonada ce are o lungime de 200 metri, statui de sfinţi. Piaţa, pavată cu
mozaic, e plină cu porumbei. Satuia Sfântului Petru, cu degetul de la
picior tocit. Altarul de Bermini. „Pieta”, a lui Michelangelo, durere,
duioşie şi puritate. Tronul Sfântului Petru cu Sf. Duh deasupra este folosit
121

de Papă la emiterea enciclicelor papale. Tabernacolul ar avea 70 m.
Există o ieşire prin subteran cu mormintele papilor şi al Sfântului Petru.
Ocolim şi intrăm în Muzeul Vaticanului, pe o placă în spirală. Secţia
antică are două morminte din granit roşu, cu mozaic mare, roman, pe
jos. Statuia elenistică celebră „Laocoon şi fiii săi”. La secţia egipteană,
mumii. Sală cu plafon baroc pictat, care crează impresia de
tridimensionalitate. Galerii cu tapiserii flamande. Galeria hărţilor.
Galeria cu lucrările lui Rafael. Tablouri cu Constantin cel Mare (ce
crează senzaţia de spaţialitate), cu ierarhia din cer şi de pe pământ.
Mergem şi în Capela Sixtină, pictată de Michelangelo, unde admirăm
Creaţia şi Judecata de Apoi. În continuare, vedem galerii cu obiecte din
catacombe, printre care mă frapează un „recipient pentru lacrimi”. Tavan
cu efect 3D. Cărţi. Orologii. Biblii. Icoane bizantine. Tablouri de
Perugino, Rafael (Înălţare), Tizian. Emoţionant Caravaggio (Coborârea
de pe cruce), Guido Renni (Crucificare), van Dyke (Sf. Francisc),
tablouri religioase în stil modern.
Ieşim pe la 14,00 (ora închiderii) şi luăm din apropiere tramvaiul
care duce prin via di Belle Arte (unde e Galeria de artă modernă) şi
înapoi, la hotel Regina Margherita, la ora 14,30.
Mi-e cam rău şi sunt foarte obosit. În timp ce eu dorm şi mă odihnesc
un timp la hotel, Gabi pleacă singură la villa Borghese, unde vizitează
parcul şi grădina zoologică, muzeul fiind închis după amiaza.
Seara, la ora 20,00 este masa. Mergem apoi cu maşina 61, tot grupul,
la Fontana di Trevi, construită în seclolul al XVII-lea, pe locul unei fântâni
Colona, unde acum este coloana lui Marc Aureliu, cu Sf. Pavel deasupra,
alcătuită din 92 blocuri de marmură, înaltă de 32 m şi cu cca 2000 de
basoreliefuri. Ne continuăm drumul în Piaţa Navone, făcută de Bermini,
ca un dreptunghi alungit, după legile perspectivei. Piaţa are trei fântâni
cu sculpturi, una cu un obelisc sprijinit de patru statui cu patru fântâni,
ce reprezintă Dunărea, Rio Plata, Gangele şi Nilul. Printre sculpturi, un
cal şi un leu.
În Piaţa Navone tocmai se ţinea un meeting în favoarea dreptului de
a divorţa (când am fost noi, căsătoria era oficiată numai de Biserica
Catolică, ce interzicea divorţul; după câţiva ani, în urma unui referendum,
cred că s-a introdus şi în Italia căsătoria civilă şi divorţul). În orice caz,
un meeting era ceva inedit pentru noi, care veneam dintr-o ţară unde
meetingurile erau interzise. După ’89, am recuperat la acest capitol.
122

Erau şi mulţi pictori în piaţă şi mulţi căţei. Ne-am rătăcit de grupul
mare şi am plecat cu o pereche din Galaţi pe Corso Vittore Emanuelle
până la castelul San Angelo, care împreună cu podul sunt feeric luminate
şi apoi în Piaţa Sf. Petru, luminată şi ea, unde vreo sută de statui ne
salută. Pe la miezul nopţii ne-am întors cu tramvaiul, mergând din
greşeală vreo două staţii în plus.
20 Septembrie. Mare sărbătoare a Italiei, eliberarea Romei: acum
un secol, trupele piemonteze ale lui Garibaldi şi Vittorio Emanuelle
cuceresc Roma, eliberând-o de dominaţia Papei.
Pe la 9,15, plecăm cu autocarul la Tivoli (vechiul Tibur, localitate
la vreo 25 Km de Roma), unde vizităm Vila d’Este din secolul
al XVI-lea, cu fântâni arteziene, cu statui baroc, totul dispus pe un relief
în trepte, apa formând adevărate cascade. Apoi o piaţă cu tarabe. La sfârşit,
plecăm de acolo la vila lui Hadrian, în apropiere de Tivoli. Ni se indică
pe o machetă cum arăta şi ni se dă jumătare de oră pentru a o vizita. Ne
impresionează printre atâtea clădiri enorme o lebădă pe un lac artificial
şi o statuie de războinic între arcade şi cariatide, toate albe, pe
marginea lacului.
Ne întoarcem la Roma, la ora 13,00. După amiaza ne odihnim, apoi
plecăm cu familia Axente pe strada ce poartă numele de 20 Septembrie.
Noi vrem să prindem Messa la Sf. Petru, ei să-şi vândă ţigările aduse
din ţară. Ne despărţim. Se face ora 19,00 şi nu vine maşina 65. Intrăm în
biserica San Carlo, asistăm puţin la o messă simplă şi aflăm că seara nu
ar fi messă la Sf. Petru (oarecum normal, pentru că se comemorează un
secol de la înfrângerea papalităţii). Ajungem la Piaţa Veneţia. Altarul
Patriei este feeric luminat de mii de feştile. Mergem în Piaţa
Capitoliului, feeric luminată şi ea. O fanfară- orchestră simfonică şi
cor, cântă aria eliberării sclavilor din Nabucco, de Verdi, un fel de imn
al revoluţiei Risorgimento-ului. Spectacolul este emoţionant. Sute de
oameni, reflexele de lumini din fântâni, fumul, statuia antică a lui Marc
Aureliu privindu-ne, bersaglierii bătrâni cântându-şi imnurile. Totul e
feeric. Privim şi spre Forumul roman, cu coloanele sale imense,
luminate. Fermecaţi, ajungem târziu la masă, pe la 21,00, mâncăm numai
felul doi. Seara mergem la pavilionul băieţilor, unde e un televizor.
21 Septembrie. După micul dejun, la ora 9,00 plecăm noi doi cu
maşina 65 dincolo de Piaţa Essedra şi apoi pe jos, la Santa Maria
Maggiore, unde la UPIM Gabi îşi cumpără un pulover de Angora cu
123

3000 lire. Apoi, pe via Nazionale, Piaza Venezia, Corso Vittore
Emanuelle, cotim la dreapta şi vizităm Panteonul, unde sunt îngropaţi
doi regi ai Italiei. Panteonul este un monument antic, cu o cupolă
impresionantă, fără stâlpi de susţinere, având grosimea zidului la bază
de 6 m, iar la vârf de 1,5 m, un orificiu circular în vârful cupolei. Mergem
din nou pe Vittorie Emanuelle, pe urmă cotim la stânga, pe Campo de
Fiori, unde un orb cântă la un armoniu cu vibrafon, apoi în Piaţa Farnese,
cu Palazzo Farnese, având faţada de Michelangelo, intrăm în curtea
interioară, ieşim pe Vittorio Emanuelle, punem vederi pentru acasă,
mergem pe podul San Angelo, apoi spre Piaţa Sf. Petru.
Intrăm a treia oară în Catedrala Sf. Petru. Statuile de pe biserică
sunt imense (un om e până la genunchiul unei statui). În biserică vedem
că sunt opt cupole mici, două mai mari şi cupola mare, proiectată de
Michelangelo. Mai vedem că singura pictură e deasupra statuii „Pieta”,
restul e mozaic. Admirăm altarul şi plafoanele, mai ales cele boltite, cu
basoreliefuri de la altar.
Plecăm la 12,10. Peste zece minute suntem în staţia de tramvai E.D,
în care peste puţin timp urcăm. Pe drum, prin dreptul muzeului de artă
modernă, tramvaiul se împiedică de o maşină care s-a aşezat transversal
pe şine. A trebuit să alergăm panicaţi, să nu pierdem grupul. În alergare,
mi s-a rupt şi sandaua. Am ajuns, în fine şi am prins masa. Mi s-a părut
că mi s-a furat exponometrul, dar nu a fost aşa. Ştabii politici ai excursiei
au răsuflat uşuraţi când ne-au văzut. Ne-au şi repezit, au crezut, ca şi
alţii din grup, că am rămas. La 14,15 plecăm cu autocarul la gară şi la
15,30 pornim cu trenul spre Neapole.
Trecem prin Monte Biaggio, prin câteva tunele foarte lungi, prin
Formia, unde apare marea, mai puţin albastră parcă decât Adriatica,
printre livezi de portocali fără portocale, printre cactuşi enormi.
La ora 18,00 ajungen la Neapole. În faţa gării, nu prea
impresionantă, un bloc modern, stelat. Suntem cazaţi la Hotel Prati pe
Corso Garibaldi, în apropierea gării şi destul de aproape de centru.
Cazarea e dificilă, în patru camere, bărbaţii de o parte, femeile de alta.
În fine, stăm într-o cameră cu familia Axente. Pe la ora 19,00 ni se
serveşte masa, după care plecăm în oraş, singuri, cu vreo trei fete, apoi
întâlnim restul grupului şi mergem pe via del Duomo, cu lumini aşezate
în ghirlande de diferite culori (galben, verde şi roşu – culorile naţionale).
Ajungem la Piaţeta Domului, unde cântă fanfara „Cavaleria uşoară”.
124

Lumini care „curg”... Strada foarte murdară. Copii foarte gălăgioşi, ce
se ocupă cu traficul de ţigări. Prostituate la agăţat. Bărbaţi îmbrăcaţi ca
prostituate (travestiţi). Vagabonzi. Nişe cu icoane şi statuete. Case
ruinate. Palate cu statuete în nişe. În ansamblu, impresia nu prea plăcută,
mai ales din cauza travestiţilor, posibil homosexuali.
22 Septembrie. Dormim prost noaptea din cauza zgomotului făcut
de tocmeala prostituatelor, de gunoieri, de zarzavagii ce-şi cară
cărucioarele cu marfă. Neplăcută şi flexibilitatea podelei camerei de
hotel. Luăm hrană rece la pachet. Pe la 8,00 plecăm la Capri, mai întâi
cu autocarul. Ajungem la gara maritimă. În faţă e un castel al familiei
d’Anjou (Aragon) unde ar fi şi un Institut superior de Construcţii Navale
(sunt, de fapt, două castele vechi ce încadrează gara maritimă, pe care
nici azi nu le disting: Castel d’ovo şi Castel Nuovo). La 9,00 plecăm
spre Capri cu vaporul. E un fel de pâclă, apoi apa devine foarte albastră,
ca mătasea. Stăm la prova, de unde privim spuma valurilor. Pe la 10,00
apare Sorento, ca o insulă minunată ridicată din apă. Pe la 11,00 ajungem
la Capri, insula apărând treptat din apă, cu crestele crenelate. Apa e
nefiresc de albastră. În port e verde.
De la Capri-port, plecăm cu un funicular pe şine (cremalieră), cu
cabine, tras cu un cablu până într-o piaţă cu vedere splendidă asupra
portului. Apoi cu un grup mare, în frunte cu Vera, translatoarea, plătim
170 lire de persoană şi urcăm cu un mic autobuz pe serpentinele foarte
frumoase, cu vedere splendidă spre Anacapri, unde ajungem şi ne
învârtim jumătare de oră printre viluţe, tarabe şi un bazin cu vedere
laterală, ca apoi, în cinci minute, să ajungem la vila lui Axel Munthe
(descrisă în „Cartea de la San Michele”, atât de citită în casa noastră).
De la vilă, priveliştea golfului e magnifică. Vedem şi sfinxul. Apoi intrăm
pe blat în vilă, curtea interioară e minunată, cu statuile ei. Totul nu durează
mai mult de jumătate de oră (costul intrării este 200 lire). Coborâm cu
autobuzul şi în piaţa centrală din Capri mâncăm din pachet cu ochii la
mare; îmi permit luxul să beau o limonadă. Pe la 14,30 coborâm cu
acelaşi funicular şi pe la 15,00 plecăm din port cu o şalupă mai mare cu
motor, pe o mare ca sineala, pe sub stâncile foarte prăpăstioase. Marea
se cam montează, lui Gabi îi este frică, mergem spre Grotta Azzurra.
Ajungem. Acolo ar trebui să fim trecuţi în nişte bărcuţe cu care să intrăm
în grotă, dar marea e agitată şi ne întoarcem, toate grupurile. Lui Gabi îi
e cam rău. Bem apă din Mediterana... La înapoierea la Capri, mai stăm
125

prin port, ne mai uităm la peisaj şi Gabi îşi vâră picioarele în apă. Pe la
ora 17,00 plecăm. E înghesuială. Găsim locuri pe punte sub. Turişti
foarte mulţi, de toate naţiile, de la negri la japonezi, cu preponderenţă
englezi şi nemţi din R.F.G. (am văzut o japoneză căsătorită cu un englez,
cu copilul lor, foarte furioasă). Vedem, la întoarcere, luminate de soare,
Capri, Sorento şi Vezuviul. Admirăm un apus de soare în golful Neapole
şi helicopterele poştale.
Pe la 19,30 suntem din nou la Neapole. Din port ne ia un autocar şi
un autobuz. Noi doi stăm pe locuri bune în autocar, avem şi un ghid bun.
Facem turul Neapolelui. Începem cu Castelul d’ Anjou (reconstruit de
familia de Aragon în sec. al XVI-lea). Trecem printr-un tunel cu trei căi
şi linie de tramvai şi ajungem pe faleză, pe via Caracciolo, trecem pe
lângă plaja Mergellina, la Mare Chiare, unde apa ar fi cea mai murdară
din Neapole. Trecem pe lângă o serie de vile în stil roman, pe lângă
monumentul lui Virgiliu. Oraşul este foarte întins, are 1,5 milioane
locuitori. Faleza este splendidă noaptea. Trecem pe lângă vila lui Caruso.
Pe deal este San Martino, luminat, jumătate închisoare, jumătate muzeu.
Mergem şi pe deasupra falezei şi ajungem la un alt castel (Palazo
d’ ovo) în Santa Lucia, apoi la Piaţa Plebiscitului, unde se găseşte Palazo
Reale (Palatul Regelui). Coborâm din maşină, vizităm palatul d’ Anjou
în stil renascentist, cu biserica în stil gotic normand.
Trecem pe lângă galeriile Umberto, pentru pictură, ajungem din nou
în piaţa Plebiscitului, unde pe o parte e Palazo Reale, construit de
arhitectul Fontana, cu şase statui ale celor şase dinastii, pe de altă parte
e o colonadă cu o biserică asemănătoare Panteonului. Mergem apoi la
hotel, unde, după o zi atât de plină, la ora 23,00 ne culcăm.
Mai adaug în carneţelul meu o schiţă a golfului Neapole. Am
cumpărat un pliant la Capri, de 1500 lire. Mai adaug din excursia la
Capri că şi spuma valurilor părea albastră. De la San Michele se vedea
portul, nişte pietre verzi, bărcuţe mici. De undeva, ieşea fum. Deasupra
erau ruinele unui templu roman, poate palatul lui Tiberiu. Unii dintre
noi au fost poate pe partea cealaltă a insulei la Picola Marina, de unde
se vedeau „Le due faraglioni” (două stânci identice, faţă în faţă, ieşite
din mare).
23 Septembrie. Cumpărăm vederi cu Neapole (de 2 lire). După ce
mâncăm, aşteptăm autocarul vreun ceas, să ne ducă la gară. Unii merg
pe jos până acolo. La 10,00 plecăm cu un personal cu vagon rezervat, la
126

Roma, unde ajungem pe la 14,00. Pe drum am văzut munţi înalţi şi sterpi,
un golf, plantaţii de măslini. Spre Florenţa am plecat după o alergătură
prin gară şi împrejurimi să-mi schimb albumul cu Roma. Gabi şi-a
cumpărat cameea cu 2.500 lire şi după ce a luat-o a găsit alta mai mare
la acelaşi preţ. La sosirea în Roma am observat un apeduct foarte lung.
La 15,45 plecăm spre Florenţa cu acelaşi personal, după ce s-a
schimbat vagonul în lipsa noastră. Suntem foarte obosiţi. Pe Gabi o cam
doare capul. Tragem canapelele şi ne odihnim. La 19,00 ajungem la
Florenţa. Mâncăm la hotel California, în apropierea Domului (pui
fript!), după care, împreună cu familia Bazgan, suntem cazaţi tot în
apropiere, la pensiunea Aglietti, unde avem singuri o cameră în stil
florentin, cu aşternuturi curate. Podeaua e tot în stil florentin. Fereastra
are vitralii şi prin ea se vede splendida cupolă a Domului. Seara, plecăm
noi doi să vedem piaţa Domului.
Domul arată excepţional cu fâşiile lui de marmură albă şi verde, cu
campanilla lui Giotto şi cu uşile lui Gilberti din bronz sculptat. Mergem
apoi în Piaţa Signoriei, străjuită afară de statuile lui David de
Michelangelo, Perseu de Benvenutto Cellini şi altele. Mergem pe Ponte
Vechio, vedem pe afară Galeria Ufizzi şi ne întoarcem. E foarte aproape
hotelul. Ne-a plăcut mult Florenţa în seara aceasta!
24 Septembrie. Ne sculăm la 6,30, luăm micul dejun la hotel, după
care începem turul oraşului, cu Piaţa Domului.
Baptisteriul e una din cele mai vechi clădiri construite în sec. al
XI-lea în stil florentin-romanic, pe ruinele unui templu roman din
seclolul al V-lea. E într-un contrast de marmură albă şi neagră, construit
din trei părţi, din care două de Ghilberti: poarta de aur a paradisului şi
cealaltă dintr-un mozaic bizantin. Construcţia a început în 1285. În 1400,
cupola a fost finalizată de Brunelleschi, iar în 1450 s-a terminat
campanila lui Giotto. Faţada aparţine lui Amalfi de Campino. Porţile
Baptisteriului, sculptate în bronz aurit, i-au fost încredinţate lui Chilberti
în urma unui concurs şi înfăţişează scene din Vechiul Testament. Sunt
acolo şi autoportretul lui Ghilberti şi portretul fiului său. S-a lucrat la
ele 25 de ani.
Biserica sau Domul Santa Maria del Fiore –sub care ar mai fi o
biserică – este, după unii, ca mărime, a treia din lume, după Sf. Petru din
Roma şi Sf. Paul din Londra (clasamentul ignoră Sf. Isaac din Sankt
Petersburg, dar şi Sf. Sofia din Constantinopol, care acum nu mai este
127

biserică creştină). Este construită în stil gotic îndulcit (toscan). În interior
e pavată cu marmură de Cararra şi e mai puţin frumoasă ca în exterior,
simplă, fără monumente şi cu puţine picturi, dintre care una de Andrea
del Castagno şi alta de Paolo Ucello şi două picturi ceramice. Altarele
sunt construite pe la 1500, de Vasari. Ar fi două cupole, una interioară şi
alta exterioară, ce s-ar sprijini una pe cealată. În exterior, contrast între
cărămida roşie a cupolei şi marmura albă cu verde. În teracotă colorată
cu sticlă este o „Înviere” a lui Luca della Robbia. Mai este şi o „Pieta”,
a lui Michelangelo, făcută la 60 de ani, pentru mormântul său. Sunt patru
statui „Pieta” sculptate de Michelangelo. Aceasta exprimă sentimentul
dramatic. Compoziţia ar fi piramidală şi spiralată, iar în ea ar fi
autoportretul lui Michelangelo în figura lui Nicodim ce ridică trupul
lui Iisus.
Campanila aparţine lui Giotto şi e în stil gotic-toscan, suplă, din
marmură roz, verde şi albă, pe alocuri dantelată.
Se zice că la Florenţa au apărut primii librari din lume, pe via
Bargello. Sediul Poliţiei a fost făcut de Amalfo da Cambio, în stil gotic
târziu şi a devenit Palatul Signoriei, cu o curte interioară foarte frumoasă,
ce o zărim. Palatul Gondi, în stil renascentist, în care a fost pictată Mona
Lisa, de Leonardo da Vinci. Tribunalul e construit în baroc.
Piaţa Signoriei. Palazo Vecchio. Au avut mai întâi conducere
democratică. În interiorul palatului, două săli (una cu 500 locuri, alta cu
300 locuri). Doi signori în conducere; trei luni locuiau numai în clădire,
după care conducerea se schimbau. Loggia dell’ Orcagna, Palatul Vechi
în stil gotic, ca o fortăreaţă, construit de Amalfo da Cambia. În 1500 a
fost restaurat de Vasari.
Asistăm la o defilare cu fanfară în piaţa Palatului Pitti.
Fântâna lui Neptun e în stilul Renaşterii târzii şi e situată pe locul
unde a fost ars Savonarola. Leii sunt simbolul teocraţiei. Leul ar fi copie
după Donatello, Iudita e copie după Michelangelo, iar Hercules e de
Bandarelli. Curtea interioară are o fântână de Verucchio.
Galeriile Ufizzi sunt ale birourilor omonime.
În faţa Palatului Signoriei, statuia lui David de Michelangelo. Aflu,
totuşi, că e o copie, originalul fiind într-un muzeu. Mai e Perseu şi
Andromeda, de Benvenuto Cellini şi Răpirea Sabinelor.
Intrăm şi în Galeriile Ufizzi, clădire de Vasari. Vedem mai întâi
statuile oamenilor importanţi ai Toscanei. Mergem sus, unde dăm peste
128

o statuie a lui Traian. Tavanele sunt smălţuite. Multe copii romane după
statui greceşti. Tapiserii franceze de la Caterina de Medicis. Picturi de
la 1300, în stil bizantin, apoi din şcoala florentină (Cimabue, simetrie,
fundal aurit, colorit, somptuozitate, zei cu trupuri mai mari decât ale
oamenilor, îngeri). O pictură de Giotto, discipol al lui Cimabue, are
perspectivă şi expresie. Şcoala din Siena, cu figuri idealizate de Maica
Domnului. Tot şcoala din Siena, o Bunavestire cam gotică. Toate acestea,
de pe la 1400. O pictură de Paulo Ucello cu o bătălie care are introdusă
perspectiva. Două picturi de Pierro de la Francesca, în care apare
peisajul ca fundal. Apoi Boticelli, cu o scenă clasică religioasă circulară
şi, în fine, La Primavera (vânt, flori, floră), cele Trei Graţii şi Mercur
(Amor, poate). Pânza este mare (170/140 cm). Naşterea lui Venus din
scoică sau apa înspumată a mării este primul nud al Renaşterii. Mai
vedem şi ceva şcoală germană influenţată de Renaştere, cu lipsă de
perspectivă şi proporţii (un triptic de Hugo von Gross, cu fete de ţăran).
Un alt tablou celebru e „Adorarea Magilor”, de Leonardo da Vinci,
neterminat - se vede schiţa acoperită de culori neutre. Compoziţia e în
stil piramidal, cu viaţa cu şi fără Dumnezeu. O altă pictură de Leonardo
e Buna Vestire, cu o decupare a chipurilor cu lumină din fundal (urechile
şi mâinile sunt de admirat). Mai era şi o pictură de Verucchio. Mai erau
acolo portretele celor din familia de Medicis. O statuie originală de
Praxiteles, din sec. II î.Hr., cu braţele adăugate. Am mai văzut şi o mobilă
florentină cu mozaic, după care am plecat de la Ufizzi.
Ponte Vecchio a fost un pod roman, refăcut în Evul Mediu. La
început, pe el stăteau măcelari, apoi a fost ocupat de bijutieri.
O galerie vine de la Galeriile Ufizzi, peste pod, la Palatul Pitti. Am
mai văzut: Michelangelo, Sfânta Familie (tablou circular, cu fundal, având
nuduri păgâne, legătura cu creştinismul fiind prin copilul ce e tot gol).
Rafael, portretul lui Iuliu al II-lea. Tot Rafael, portretul unui papă Medicis
(Leon X), foarte realist. Tot Rafael, Madona del Capelino. Tizian, Venera,
nud culcat, în culori blânde, senzuale, cu capul frumos luminat, iar părul
în aşa numitul blond veneţian, blondul roşcat al lui Tizian. Tot Tizian,
Flora, o Veneră mai bătrână, mai mohorâtă. Tot Tizian, portretul unui
prelat. Ieşim pe la 11,15 şi din Palazo Pitti.
Trecem prin cartierul roman, în care acum sunt clădiri de la 1500,
clădiri cu consolă. Ajungem în Piaza Santa Croce, la biserica franciscană
Santa Croce, construită de Vasari, după un plan al lui Amalfo da Cambio,
129

într-un gotic florentin. Este în formă de T, cu vitralii şi plafonul de lemn.
Altare cam greoaie. Jos sunt morminte: mormântul lui Michelangelo
(cu portretul său), mormântul lui Dante (primul poet itaalian), mormântul
lui Machiavelli, mormântul lui Rossini şi al lui Leonardo Bruni din sec.
al XV-lea, Calci efectiv pe mormintele unor personalităţi. Mai e o
sculptură de Donatello. Foarte frumos pictate sunt nişte capele, de
Giotto, pe o teracotă alb-albastră. Mai întâlnim două morminte ale
familiei Bonaparte, o capelă de Brunelleschi şi o teracotă de Luca
della Robia.
Mergem apoi la Galeria del Academia, unde se găseşte originalul
statuii lui David de Michelangelo (copii ale ei am văzut şi la muzeul
Puşkin din Moscova şi în Piaţa Signoriei din Florenţa). David e uriaş,
are 5 metri înălţime, corpul e clasic, într-o poziţie clasică. Expresia
feţei se schimbă în funcţie de unghiul din care e privită, de la calm la
furie. Parcă respiră. Este extraordinară sculptura venelor încordate. Tot
acest corp e într-o atitudine de frondă.
În continuare, mergem la mănăstirea San Marco, construită din
ordinul lui Cosimo de Medicis şi realizată de Michelozzo. Foarte
interesant este că în ea sunt frescele lui Fra Angelico, de o naivitate şi
puritate a începutului creştinismului şi chiar a picturii. Mănăstirea a
fost locuită de Savonarola. Sufrageria e decorată de Ghirlandaio, cu o
Cină. Bunavestire de Fra Angelico e în roz. Biblioteca e închisă. Vedem
chilia (celula) lui Savonarola.
La ora 13,00 mâncăm, apoi plecăm pe Ponte Vecchio, plin de
bijuterii, după care intrăm la Palazo Pitti, construit în sec. al XV-lea
(Pitti a fost rival cu Medicis, s-a ocupat de comerţul cu lână, de bănci şi
în final ar fi fost condamnat la moarte). Colecţia a fost făcută de Pitti şi
completată de Medicis, apoi de casa de Lorena şi de cea de Savoia. În
1884 începe galeria de artă modernă. Vedem la Pitti, unde nu e o ordine
cronologică sau pe şcoli: San Sebastian de Sodoma, o altă sală cu picturi
de Andrea del Sarto, o Iudită foarte frumoasă cu capul Sf. Ioan
Botezătorul, o Madonă de Rafael, care este icoana de acasă (Madona
del Granduca), o altă Madonă de Rafael (La Velata sau La Donna velata
– femeia cu voal), un Sf. Petru cu lacrimi în ochi, impresionant, de
Guido Reni, un Rubens cu urmările războiului, un Van Dyck cu portretul
cardinalului Bentivoglio, foarte bun, un Murillo cu două Madona foarte
bune, Tizian cu un portret al lui Ignatio de Loyola, Tizian cu un alt portret
130

al lui Pierro Aretino şi unul din cele mai celebre tablouri al lui Tizian,
La Madalena cu un păr roşu veneţian şi un alt Tizian cu o copie după
tabloul lui Rafael cu portretul Papei Iuliu al II-lea.
Mai văd un scrin florentin cu mozaicuri şi lapis lazuli, un tron roşu,
o sală cu tapiserii, mătase verde, capetele familiei de Savoia, un dulap
de lemn cu fildeş şi onix. O Madonă de Carlo Dolci, un candelabru şi o
sobă, un tavan cu picturi ce dau senzaţia de relief, statuia unui copil
sculptor, alte două picturi de Carlo Dolci (o Madonă şi un Crist).
La ora 16,00 muzeul s-a închis şi am plecat şi noi. Am văzut
Grădinile Boboli, în spatele Palatului Pitti, cu un faun pitic grotesc.
Ne întoarcem la Ponte Vecchio. Extraordinare magazine cu bijuterii
(în formă de tigri, ţestoase, cocoşi, fluturi, melci etc., etc.). Argintărie
frumoasă (o corabie cu pânze de argint filigranat), cristale, vaze etc.
Cumpărăm nişte mici atenţii (doi port-ochelari de 500 lire, un
port-ţigaret de 75 lire, un semn de carte, un cuţit de tăiat cărţile şi
corespondenţă, 350 lire).
Pe la 18,00 suntem la hotel, la 19,00 luăm masa, apoi ne mai
plimbăm, pornind de la Piaţa Domului, bazilica San Lorenzo cu capela
Medicis, bazilica Santa Maria Novena. Vedem, pe lângă bijuterii, mobilă
florentină foarte frumoasă, poşete din piele, cofetării în care nu intrăm,
deşi ne e poftă, o florărie, o fântână arteziană colorată ce îşi schimbă
culorile, pielărie excelentă. Pe la 22,30 ne culcăm. Gabi e foarte obosită.
25 Septembrie. Ne sculăm pe la 7,30. După gustarea de dimineaţă,
revedem Domul în interior şi mai ales sfâşietoarea „Pieta” a lui
Michelangelo. Ne întâlnim cu grupul şi mergem la casa Dante, care
datează de pe la 1.300, unde vedem documente şi cărţi vechi, apoi la
casa Buonaroti (Michelangelo). Mergem la biserica San Lorenzo (prima
biserică, sfinţită în 393 de San Ambrozio, reconstruită în sec. al
XI-lea). Faţada e în stil romanic. Arhitect principal, Brunelschi. La 1420
a început construcţia şi la 1460 a terminat-o Moneti (Michelangelo
trebuia să-i facă o faţadă). În interior, mormintele lui Cosimo de Medicis
şi Donatello. Sacristia este de Michelangelo, turnul de Brunelschi. Două
cavouri cu coloane sculptate. Sacristia veche e de Brunelschi. Biblioteca
Laurenziană este făcută de Michelangelo. Admirăm scara, plafonul în
lemn, vitraliile frumoase şi pardoseala. Pe manuscrisele bibliotecii,
miniaturi colorate. Cărţi din secolul al XII-lea şi de la 1350 (Biblioteca
Medicea Laurenziana).
131

La ora 10,45 intrăm în Capela Medicis, capelă funerară în diferite
nuanţe de marmură. E imensă, înaltă, octogonală, construită după
concepţia lui Michelangelo, care a făcut şi toate statuile. În Nova
Sacristie, statuia lui Lorenzo Magnificul cu Amurgul şi Zorile şi a lui
Giuliano cu Noaptea şi Ziua. Mai sunt acolo o Madonă şi mormintele a
doi sfinţi.
În capela principală, morminte şi o statuie aurită a lui Ferdinand.
Sarcofagele le imită pe cele egiptene. Sunt patru nişe acolo, din care
numai două sunt completate (a lui Lorenzo şi a lui Giuliano). Mai sunt
fresce pictate pe la 1800, mozaic florentin, intarsii de pietre preţioase
şi semipreţioase, un altar florentin.
La 11,30 mergem numai noi doi la Santa Maria Novella, cu un altar
foarte frumos, având în faţă nişte vitralii. Ogive. Sacristia. Se zice că ar
fi primul exemplu de gotic florentin.
Duc geamandanele la Hotel California, luăm masa de prânz şi plecăm
la gară. La 15,00 pornim cu trenul la Veneţia. Trecem prin vreo 20 de
tunele, din care două foarte lungi (prin unul am mers 12 minute). Trenul
este electric, ca mai toate aici, şi merge foarte repede, dar stă mult în
staţii. Trecem prin Bologna, Ferara, Padova. Am trecut şi pe lângă lunga
autostradă a soarelui. Am trecut şi râurile Po şi Adige şi am sosit la
Venezia la ora 19,00.
De la Gară, am călătorit cu vaporetto pe Canal Grande până la staţia
San Toma, văzând în drum Ca d’oro, Ponte Rialto. Suntem cazaţi la Ca’
Foscari, unde ajungem la 19,45. Primim o cameră bună, cu mobilă lăcuită,
tapet de mătase roz şi oglindă veneţiană.
Luăm masa de seară, cam fără pâine. La 21,30 pornim pe grupuri
prin oraş. Rătăcim enorm şi după o încrengătură de străduţe strâmte şi
poduri, peste Ponte dell ‘ Academia, ajungem în sfârşit în Piaţa San
Marco, extrem de frumoasă.
În piaţă, un turn campanilă, vis-à-vis de bazilica San Marco, alături
de ea, spre cheiul de la Canal Grande, Palatul Dogilor. Pe cheu, două
coloane, una cu un leu, cealaltă cu o altă sculptură. Peste Canal Grande,
insula San Giorgio, cu o biserică. Perpendicular pe bazilică, o clădire
cu un orologiu cu dragoni şi cu un leu ce bate ora.
Piaţa propriu-zisă are un portic lung şi o colonadă sub care se află
vitrinele unor magazine elegante de bijuterii, sticlărie şi bibelouri
excepţionale, ca şi terasele unor restaurante de lux. Toate piaţa e plină
132

de porumbei.
Ne întoarcem, încurcând de asemenea drumul, mai puţin ca la dus.
La miezul nopţii, ne culcăm. E cam zgomot din cauza rezonanţei casei.
26 Septembrie. Ne sculăm pe la 7,00. Luăm micul dejun şi la 9,00
pornim cu ghid prin oraş.
Trecem pe Ponte Rialto şi ajungem în Piaţa San Marco. Ni se explică
că Veneţia e formată din 120 de insule mici şi are 400 poduri. Nu sunt
maşini, motociclete, nici stopuri. Clădirile sunt aşezate pe piloni. Solul
e consolidat prin trunchiuri în nămol, care nu putrezesc. Toate materialele
au fost cărate pe apă. Necesităţile apărării au creat acest oraş pe apă. În
secolele V-VI, sub presiunea barbarilor, romanii s-au refugiat aici. Veneţia
nu a fost cucerită decât de Napoleon Bonaparte. Bazilica San Marco a
fost construită în secolul al XI-lea de un arhitect grec, în stil bizantin.
Campanila face parte din biserica reconstruită în 1912 (a existat una la
fel, din sec. al XV-lea). Are 100 metri înălţime şi un înger aurit în vârf,
care se învârte după vânt. Turnul orologiului a fost construit în 1498,
orologiul având un sistem foarte complicat. Două personaje de bronz
bat clopotul în fiecare oră. 3000 de porumbei, hrăniţi de o societate,
ocupă piaţa. Biblioteca San Marco a fost construită în 1500, de
Sansovino, în stilul Renaşterii.
Palatul Dogilor, construit în secolele XVI-XVII, este cel mai frumos.
Dogele era preşedintele republicii, ales pe viaţă (neereditar), iar în palat
îşi aveau reşedinţa guvernul şi tribunalul. Coloanele au fost transportate
din Orient în sec. al XII-lea şi între ele aveau loc execuţiile. În vârful
coloanei Sf. Teodor (fostul patron al oraşului) este aşezat Leul înaripat,
patronul actual al Veneţiei. Mai vedem două fântâni (cupe) pentru
căsătorie şi pentru divorţ.
Intrăm în Palatul Dogilor, făcut pe coloane de piatră. E vizitat de
cca 5 milioane de turişti anual (majoritatea americani). Vedem
apartamentul dogilor, scara de aur (din sec. al XV-lea), tavanul aurit,
bogat ornamentat, în stil renascentist, o sală fără mobilier, cu plafon
din lemn aurit şi un cămin din secolul al XVI-lea, sala hărţilor
(sec. XVI-XVII) cu... o Românie sub bulgari (?!).
O sală cu tablouri de Bellini, o altă sală cu patru tablouri de Ieronimus
Bosch, între care Infern şi Paradis.Tablouri de Bassano. Altă sală cu
hărţi şi globuri. Tablouri de Trepolo. La etaj, o anticameră cu plafon
baroc şi o frescă de Tintoretto (în palat ar fi cam 500 de tablouri).
133

O pânză mare de Tizian (Dogele îngenunchiat în faţa credinţei).
Se spune că, în 1929, laguna Veneţiei ar fi îngheţat. Veneţia se
scufundă cu 30 cm pe secol.
Veneţia a fost condusă de 120 de dogi (primul în 687 şi ultimul în
1810) şi a supravieţuit 11 secole. În epoca lui Casanova (1725-1798),
moralitatea a cam lăsat de dorit. Carnavalul dura şase luni pe an – azi
durează două zile. Pe canale circulau 10.000 de gondole. Au ajuns 500
şi sunt şi fără cupolă. Veneţienii nu le folosesc decât la căsătorie şi
moarte.
Am mai văzut în acest palat tablouri de Veronesse şi Tintoretto
(Venus plutind).
Pentru a le curăţa, folosesc alcool şi terebentină. Ajungem într-o
sală de audienţe, cu un tavan bizantin, unde se găsesc pânze de Tintoretto
(sumbru, mişcare, baroc) şi Veronesse (luminos, static, clasic). Intrăm
în sala Senatului, în care Dogele prezida. Erau patru lumânări uriaşe,
aerisire, tavanul baroc, două pendule, una arătând orele, alta lunile. Şi
aici, tablouri de Tintoretto.
În Veneţia sunt 120 de biserici şi 120.000 de locuitori, plus 310.000
în împrejurimi. Oraşul pierde 3000 de locuitori pe an, tinerii mai ales
fiind cei care pleacă.
Consiliul celor zece era Tribunalul. Judecătorii erau înlocuiţi anual.
Un alt tablou de Veronesse, cu vârsta tinereţii şi a bătrâneţii. În sala
în care se hotărau sentinţele este acum un portret al lui Veronesse.
Sala armelor conţine 2.200 de astfel de piese, printre care o armură
de la Henric al IV-lea, trofee din bătălia de la Lepanto (1571, războiul
otomano-veneţian) şi o centură de castitate (?!).
Marea sală de consiliu (52m/22 m/13 m) are plafonul nesprijinit.
Pe lângă duce, Veneţia era guvernată de 1800 de nobili. Erau 1800
de scaune şi stăteau faţă în faţă şi spate în spate. În sală se află cea mai
mare pictură din lume, de Tintoretto, cu 500 personaje, pictată la 72
ani, timp de trei ani. O pictură sumbră, cu personajele în semicercuri
concentrice. Mareea umană se îndreaptă spre Dumnezeu.
La Veneţia, în urma judecăţii, unii erau ştrangulaţi, alţii spânzuraţi,
iar tăierea capului era un privilegiu. Puntea suspinelor trece peste un
canal, legând palatul de închisoare.
Basilica San Marco e bizantină, are cupole, mozaicuri şi păstrează
rămăşiţele Sfântului Apostol Marcu. Stilul bizantin a luat naştere în
134

secolul al VI-lea, planul bisercii fiind în crucea grecească cu cinci cupole.
Cupola este un simbol pentru bolta cerească (cercul, sfera sunt forme
perfecte, divine). Biserica este făcută din cărămidă, acoperită cu marmură
neitaliană (s-a furat din biserici siriene, greceşti – furturi „din
devoţiune”!?). Locul femeilor era la balcoane. Podeaua din mozaic nu
mai este plană din cauza tasării inegale a pilonilor din cedrii Libanului
pe care este aşezată biserica. 4000 m.p. de mozaic a fost pus aici, între
secolele XII-XVIII (primele mozaicuri provin de la Delos, sec III î. Hr.
(se ştie că primele mozaicuri aşezate pe pereţi verticali au fost cele de
la Pompei, iar cele mai frumoase mozaicuri cunoscute sunt cele de la
Catedrala San Vitale din Ravenna). În bisericile bizantine, icoanele erau
realizate prin fresce şi prin mozaicuri.
În basilica San Marco, apostolii sunt la altar. Sfântul Marcu a fost
discipolul preferat al Sfântului Petru.
La 11,30 suntem liberi şi schimbăm 30 de dinari. Lei, după ce au
schimbat doar la câţiva, n-au mai vrut să schimbe. Un duş rece pentru
mine, care mă lămuresc de valoarea leului nostru. Facem fotografii.
Am cumpărat un album cu Veneţia. La 12,30 ne înapoiem, tot pe
Ponte Rialto.
În magazine, tot ce vrei: sticlă de Murano (bibelouri), figuri de
animale, vaze, lebede, peşti, sticlă colorată, sticlă mată, pahare, servicii
moderne, clasice; pateuri în aspic de vacă, şuncă, rulade, brânzeturi foarte
multe (untoase, fermentate, cu ţipar, cu ciuperci mici, mari, cu parmezan
străvechi), vin de Tokay, pâine ce se topeşte în gură; rochii de seară cu
solzi, bijuterii, argintărie cu şi fără cristale, lustre de Murano; căţei,
pisici, porumbei; struguri, piersici, pere ca mulaje; gondole mici cu
lumini, balerine şi muzicuţe ce se învârt, păpuşi cât un copil.
La 13,30 suntem la masă şi mâncăm macaroane fără brânză. După
amiază, plecăm iar peste Ponte Rialto, până la un debarcader unde plătim
30 lire fiecare şi ajungem cu vaporetto la Murano. Asistăm cum în
cuptor, la 1000 grade, se fabrica sticla şi apoi un maistru sticlar artist
făcea un căluţ din ea în faţa noastră. Pentru culoare se puneau oxizi.
Vizităm şi magazinul fabricii, unde se face reducere cu 50% pentru
excursii organizate, dar preţurile sunt duble. Apoi vizităm nişte magazine
de sticlărie şi cumpărăm o lebădă verde, cu preţul redus de la 1200 lire
la 1000 lire. Din altul cumpărăm un cocoşel şi un peştişor cu 150 lire.
Ne întoarcem, plătind iar 30 de lire pentru vaporetto şi apoi iar pe Ponte
135

Rialto, cu aceleaşi vitrine (aş adăuga: iepuri, melci, raci, macaroane cu
verdeţuri, sandvişuri cu raci în aspic etc., etc.).
La 18,30 ajungem la hotel. Ne odihnim puţin, apoi dăm o raită prin
împrejurimi, la biserica Dei Frati, interesantă ca sculptură în interior. În
exterior, cheiul de la Sf. Toma. Mâncăm de la 19,30 la 21,00, apoi dăm
ceasurile înapoi cu o oră, la 20,00, deoarece Italia abandonează orarul
estival şi intră în această noapte pe ora Europei centrale. După aceea,
suntem băgaţi într-o şedinţă în care tov. Luca, conducătorul excursiei,
îşi exprimă punctul de vedere şi ne arată că au mai plecat doi (arhitectul
ce ne ajunsese din urmă şi unul, Sandu, un tip de dandy). După care
pecăm din nou peste Ponte Rialto la Piaţa San Marco. Pe Canal Grande
trec gondole cu cântece şi lumini. În piaţă, lumini, orchestre clasice şi
pietoni. Unul desenează un englez cu pipă, blazat. Multă pictură bună.
Piaţa, deşi nu mai are acelaşi efect de surpriză, e splendidă. Ne întoarcem,
cu tot grupul. Am predat şi paşapoartele şefului. Pe la 22,30 suntem la
hotel. Mai stăm puţin de vorbă şi ne culcăm.
27 Septembrie. Ne trezim pe la 6,30, din cauza eternei noastre
nerăbdări de dinaintea plecării. Facem bagajele, mâncăm şi pe la 9,30
suntem în oraş cu Sergiu, unul din ghizi. Cei doi fugiţi ieri dimineaţă
s-au întors înapoi, spunând diverse minciuni, cum i-a agăţat o tipă foarte
bine şi i-a dus la o vilă grozavă cu o maşină şi mai grozavă şi, după ziua
şi noaptea de dragoste, au fugit şi au venit cu o ocazie; părerea mea este
că au nimerit în lagărul pentru străini de la Veneţia şi acolo s-au lămurit
cu condiţia de transfug şi nici ca arhitecţi nu cred că îşi găseau uşor loc
de muncă).
Mergem mai întâi în Piaţa San Marco. Biserica San Rocco. Şcoala
de pictură a lui Tintoretto. Peste Rialto, ajungem la Piaţa San Giovanni
e Paolo, unde se află statuia ecvestră a lui Colleone de Verrocchio
(Bartolomeo Colleone de Verrocchio a fost un condotier veneţian,
prizonier la milanezi; a redevenit mare general şi a murit în 1475; la
moarte, a lăsat 100.000 de ducaţi pentru statuia sa, care nu i s-a ridicat,
aşa cum a vrut, în Piaţa San Marco, ci alături de şcoala San Marco şi e
considerată cea mai bună statuie ecvestră din lume).
În stânga, biserica Sf. Ioan şi Paul, unde erau înmormântaţi dogii.
Este gotică, dar în vârf arcadele sunt romane. În interior este o cupolă
pictată de Veronesse, ca şi plafonul. În biserică era slujbă. Un preot cu
voce blândă, microfon, sonoritate, apoi orgă, cor de călugăriţe, emoţie.
136

Plecăm, nefiind lăsaţi să mai stăm, în Piaţa San Marco unde fiind
duminică, e lume multă, de la indiene cu sariuri şi punct roşu în frunte
la japonezi, domni eleganţi cu garoafe la butonieră, buldog asortat la
costum, cucoane bătrâne elegante, hippies, pictori foarte abili, porumbei,
copii, fotografi, soare de toamnă, foială de lume.
Inedită ne apare o manifestaţie anti-Nixon în gondole cu megafoane
şi pumnul ridicat, manifestaţie pentru refugiaţii palestinieni, cu steagul
american cu svastică. Am văzut şi pe străzi scris Nixon cu zvastică şi
chiar îndemnuri la uciderea lui, afişe chineze cu portretul lui Stalin şi
scris în italiană „onore al Stalin” (totul foarte şocant pentru noi).
Apoi am plecat pe Ponde del Academia şi după o oarecare bâjbâială
a lui Sergiu, am ajuns acasă, la hotel. Am văzut şi unele case cu mici
grădini. Pe drum, am cumpărat trei mici gondole cu 200 lire. La 12,30
suntem la masă, unde nu prea mai e pâine, căci s-a furat pentru seară. La
14,00 plecăm cu vaporetto la San Toma, apoi tot cu vaporetto la Gară.
Stăm la pupa şi în spate se văd Canal Grande şi podul, în soare. Vedem
din nou Ca d’oro, Ca’ Pesaro (muzeu de artă orientală) etc., etc. şi ne
luăm rămas bun de la bella Italia!
La 1,30 plecăm şi pe la 17,00 ajungem la Trieste, după ce vreo
jumătate de oră am mers pe malul mării, am văzut Castelul Miramare, o
mare foarte brăzdată şi un apus de soare.
La Trieste constatăm că un băiat din Ploieşti, care îşi lăsase
geamandanul în compartimentul nostru, în care mai era şi familia Axente,
a rămas la Veneţia. În fine, nu suntem lăsaţi să părăsim gara, nici trenul
în care ne-am urcat, şi la 19,30 plecăm. Grăniceri, vamă iugoslavă; vama
italiană e inexistentă. Pe la 22,30 ne culcăm, canapelele se trag, la început
căldura e înăbuşitoare, apoi e un frig cumplit. Dormim vreo două ore.
28 Septembrie. Cu o întârziere de vreo două ore, ajungem la
Belgrad. E foarte frig, suntem ameţiţi de oboseală. Din gară trecem
vis-à-vis, în acelaşi loc unde am fost cazaţi şi la dus. Pe la 10,30 ni se dă
un ceai, apoi suntem liberi în oraş şi mergem pe traseul obişnuit, pe
Kneaz Mihailov, cumpărăm o vedere în relief, căutăm portocale şi nu
mai găsim, rătăcim drumul la întoarcere, revenim pe Kneaz Mihailov şi,
la 13,30 suntem la hotel, unde mâncăm, după care suntem din nou pe
acelaşi traseu şi cumpărăm, cu 5,6 dinari, furculiţe pentru aperitiv
dintr-un magazin universal. Suntem foarte obosiţi. Ne întoarcem la hotel,
apoi plecăm cu două autocare la gară. Rămânem fără locuri în vagon, ne
137

certăm, găsim nişte locuri şi trenul pleacă la 19,40, cu întârziere. În loc
să ajungem la Vîrşeţ la 21,00, ajungem la 24,00. Coridoarele sunt pline
cu sârbi care fac un mic trafic peste graniţă. Noi stăm bine. Vama,
inexistentă. Este extrem de frig, ne învelim cu ce putem.
29 Septembrie. Suntem în România. Unii coboară la Timişoara şi
la Craiova. După ora românească ajungem la 12,30 la Bucureşti, cu
patru ore întârziere.
A fost poate cea mai frumoasă excursie pe care am făcut-o în viaţa
mea. A durat aproape 16 zile. A fost bine că era septembrie, fiindcă ar fi
fost mult mai greu în lunile de vară să mergem pe jos atât de mult.
Cu toate că am aruncat bani în Fontana di Trevi ca să ne mai
întoarcem, n-am mai reuşit acest lucru. Doar eu, în toamna lui 1992,
după 22 de ani, în drum spre sudul Franţei, am trecut prin Veneţia, unde
am stat o zi cu un grup de studenţi, iar la întoarcere am trecut cu trenul
prin nordul Italiei, oprindu-mă la Veneţia doar pentru a schimba trenul.
Din această excursie am adus trei albume mari: Roma, Firenze,
Venezia, un album mai mic cu Milano şi multe cutii cu diapozitive.
Ne-a mai rămas de atunci o lebădă verde şi o gondolă mică. Sub imboldul
acestei excursii am mai cumpărat din ţară o carte cu pictură italiană şi o
alta cu sculptura lui Michelangelo, cărţile de Istoria artei a lui Giorgio
Vasari şi alte cărţi de artă italiană.
În anul universitar 1970/71 am ţinut, la Casa Studenţilor din Galaţi,
o conferinţă despre arta italiană, cu diapozitive, oarecum la concurenţă
cu conferinţele de artă din sala de festivităţi, organizate de profesorul
Guţu cu cei de la Muzeul de Artă. Oricum, am avut succes la studenţii
mei din acel an.
Cu diapozitivele mele din Italia am organizat vizionări în camera
obscură de la laboratorul de fotoelasticitate, cu dl prof. Guţu invitat şi
câteva cadre didactice şi studenţi în anul ce a urmat.
Pupi, care a trăit printre amintirile mele din Italia, a fost într-o
excursie în Spania, în 1999, în vara dinainte de a termina facultatea. În
această excursie obositoare cu autocarul a văzut şi Veneţia. În 2002,
între 28 septembrie şi 12 octombrie, Pupi a plecat cu autocarul într-o
altă excursie în Italia, pe ruta: Bucureşti - Budapesta –Viena - Veneţia -
San Marino – Napoli – Pompei – Capri – Roma – Assisi – Pissa - Florenţa
– Torino – Milano – Postojna - Budapesta, excursie din care a adus opt
casete video. Poate au fost prea multe oraşe, oricum, a stat puţin în
138

fiecare. Ei i s-a părut Italia, ca natură, prea uscată, cu plaje prea mici.
Eu am scris despre această excursie cel mai mult când am fost la
Azuga, în 2006, cu bucuria reamintirilor.
Capitolul VIII: LA SPECIALIZARE ÎN NORVEGIA (1972-73)
Scriu acest capitol fără mare documentaţie, negăsind scrisorile ce

le-am trimis lui Gabi, ci numai două, trimise părinţilor mei (am găsit în
schimb, după vreo trei ani de la redactarea capitolului respectiv, pe cele
trimise din U.R.S.S.). Mă mai bazez pe raportul oficial, de vreo 17 pagini,
ce l-am făcut pentru Rectorat şi Minister (pe atunci, cei ce veneau „de
afară” erau obligaţi să-şi raporteze activitatea; acum pleacă mult mai
mulţi, dar niciunul nu mai raportează nimic, nici în facultate, nici în
Catedră şi folosul pentru ceilalţi este nul). Mai mult decât pentru
materialul documentar am scris acest capitol din memoria mea,
de om la 74 de ani, cât aveam în 2007, pentru care perioada aceasta
(1972-1973), prin noutatea de a trăi în capitalism, dar mai ales prin
noutatea cunoştinţelor dobândite, a fost perioada cea mai importantă
pentru formarea mea.
Pentru această plecare m-am pregătit învăţând engleză prin franceză,
cu ajutorul ASSIMIL, pe care însă nu l-am terminat, fiindcă am citit
între timp cartea lui Zienkiewich, „Elemente finite”, ed. a II-a.
Întrucât la Trondheim, unde urma să merg eu, fusese Sârbu Nicolae,
şef de lucrări la Catedra de Construcţii navale (fost coleg cu Alexandru
Costică şi Sgrumală Mihai şi fost ofiţer de marină), m-am dus înainte
de a pleca la el acasă să-mi spună câte ceva despre această localitate -
numai că el fusese la o Catedră de Hidromecanică, de care depindea
bazinul de încercări şi nu ştia pe nimeni în zona structurilor navale care
mă interesa.
Plecarea în Norvegia
În soarele încă văratic al unui început de toamnă, prin septembrie
1972, băteam Bucureştiul pe la Ministerul Învăţământului, unde la
Relaţii externe se schimbase decorul pe care îl întâlnisem acum zece
ani. Apăruse pentru ţările occidentale domnişoara Berza, blondă, cu
aspect scandinav, vară cu colegul nostru de excursii, Nicuşor Berza,
139

detaşată de constrângerile ideologice poate datorită contactului continuu
cu lumea anglo-saxonă (după Revoluţie, apăruse prin noul aparat
ministerial al lui Andrei Pleşu şi apoi ca directoare a burselor Fulbright).
Am primit biletele de avion fără prelucrare ideologică şi am plecat
din ţară pe 7 septembrie 1972, condus de Gabi la Otopeni. Plecam
împreună cu un clujean, Coman, şef de lucrări la Metalurgie la Rectorul
de atunci, prof. Domşa (specialist în Metalurgia pulberilor). Drumul
nostru a fost cu un avion TAROM până la Kopenhaga, cu o escală în
Berlinul de Est. Eram emoţionat, de văzut n-am văzut mai nimic, avionul
plutind pe o mare de nori albi, dar emoţia mea a crescut exponenţial pe
aeroportul de unde trebuia să luăm un avion S.A.S. pentru Oslo, deoarece,
în sala de aşteptare, toate televizoarele anunţau veşti de la Olimpiada de
la München, unde un comando arab atacase delegaţia israeliană,
luându-i ostatici şi împuşcând câţiva. A fost începutul războiului terorist,
cu ameninţări pentru toate aeroporturile şi avioanele. Controlul pe
aeroport era până atunci foarte sumar, dar atmosfera devenise de panică
generală. În fine, am plecat cu S.A.S.-ul pe deasupra mării, pe care se
vedea un trafic intens, şi am ajuns în curând la Oslo.
Acolo ne aştepta o fată de la Relaţii externe de la ei, care spre bucuria
mea ştia franceză şi cu care m-am înţeles foarte bine. Ne-a dat şi o
primă de instalare de 500 Kr.(bursa pe 1972 a fost de 1120 kr. Lunar,
crescând în anul următor la 1200 kr., ceea ce, la un curs de cca 6 kr/1$
însemna cca 200 $/lună, mult mai puţin decât I. Bidoaie, care, plecat în
U.S.A., avea vreo 550$/lună).
De la fata respectivă am aflat că şi ea se pregătea să vină la Bucureşti,
la Universitate, pentru studiul folclorului românesc, cu o bursă de vreo
1700 lei/ lună, ceea ce, la cursurile de atunci, era echivalentul bursei ce
ni se dădea nouă şi care azi pare ridicol de mică, deoarece noi plăteam
50$/ lună pentru cămin şi ne rămânea pentru trai 150 $/ lună.
Fata era amabilă, ne-a condus cu maşina şi ne-a cazat la căminele
Universităţii din Oslo, unde am căpătat fiecare câte o cameră. Pe drum,
stând de vorbă cu ea, am aflat ce este mai important de văzut în Oslo (se
pronunţă Uslo) până a doua zi, pe la 15,00, când aveam avion, tot S.A.S.,
spre Trondheim. Mi-a dat şi un plan al oraşului şi mi-a arătat cum să
ajung la parcul Vigeland, ce mi-l recomanda de vizitat. Mi-a dat şi o
carte de prezentare a Norvegiei în franceză, ce stă şi acum în faţa mea,
cu fotografiile excepţionale ale fiordurilor, din care câteva în culori
140

(ceea ce pe atunci nu prea era obişnuit).
La căminul extrem de curat al Universităţii am ajuns destul de târziu
şi, cum îmi era şi foame, m-am dus la un magazin alimentar la care a
trebuit să mă descurc singur să cumpăr ceva. Deşi aveam ceva alimente,
printre care şi celebrul „salam de Sibiu”, ce era baza alimentaţiei
românului în străinătate, n-am desfăcut geamantanele în care aveam şi
cadouri (plăci cu muzică populară şi simfonică, vreo trei sticle de vin,
albume de fotografii). La „Alimentara” nordică erau tot felul de salamuri
şi era greu de ales, dar spre deosebire de la noi, unde când „se băga”
salam te repezeai să-l iei tot, aici se cumpărau numai câteva felii. Obosit
de nesomn, de emoţii m-am culcat.
A doua zi dimineaţă, cu harta în mână, am ajuns la parcul ce poartă
numele celui mai mare sculptor norvegian, Gustav Vigeland
(1869-1943). Faţă de sculptura ce o văzusem în Italia, aceasta mi se
păru ciudată prin aglomerarea de trupuri omeneşti, fără a ajunge însă la
esenţializarea acestora din scultura lui Brâncuşi. Se intră în parc pe un
pod decorat cu 58 statuete de bronz, reprezentând bărbaţi, femei şi copii.
Urmează fântâna cu statui de bărbaţi sprijinind o cupă uriaşă, pe pereţii
căreia e ilustrat ciclul vieţii cu un şir neîntrerupt de statuete umane,
într-un fel de dans în aer. Pe un platou, înconjurat de 36 grupuri statuare
din granit se află un obelisc, tot din granit, a cărui suprafaţă este acoperită
de 121 siluete de trupuri încolăcite şi îngrămădite unul în şi peste
celălalt. Impresia generală este de măreţie sălbatică.
După parcul de sculpturi am mers printr-un parc adevărat,
Frognerparken, până spre capătul fiordului Oslo şi apoi încă vreun
kilometru pe malul fiordului, până la un ansamblu de trei muzee
apropiate, în peninsula Bygdoy.
Un prim muzeu era Muzeul Vikingilor, în care într-o sală mare era
expusă o corabie vikingă, descoperită într-un tumulus, în 1904, de unde
a fost dezgropată şi asamblată. Se aprecia vechimea ei la 1700 de ani,
descoperită la Oseberg. Sunt impresionante formele acestor vase, de o
excepţională fineţe. Am văzut apoi Muzeul Fram, unde este adăpostită
nava „Fram”, cu care Fridtjof Nansen a realizat expediţia sa în Oceanul
Arctic şi care a fost utilizată şi de Roald Amundsen, la expediţia sa în
Antarctica, prin care a ajuns până la Polul Sud. Spre deosebire de corabia
vikingă, pe „Fram” puteai urca. Era o navă micuţă, te şi mirai cum au
încăput în ea atâţia oameni ce au înfruntat gheţurile polare. Am mai văzut
141

şi Muzeul Kon-Tiki, unde era expusă pluta „Kon-Tiki” cu care Thor
Heyerdahl a plecat din America de Sud şi a ajuns în Polinezia. Tot acolo
se găsea şi nava de stuf „Ra II”, cu care acelaşi Thor Heyerdahl a călătorit
în Egipt, şi ceva fotografii de pe Insula Paştelui, explorată tot de el
(aveam acasă descrierea expediţiilor lui). Cred că norvegienii sunt cei
mai mari exploratori ai epocii moderne.
După vizita aceasta, am fugit la cămin să ne luăm bagajele. Nu mai
ţin minte precis, dar cred că tot în dimineaţa aceea am vizitat şi Primăria
din Oslo, o clădire masivă, maron, cu două turnuri pătrate, aşezată pe
malul fiordului. În interior, un hol impresionant, cu fresce (oricum, am
mai vizitat-o odată cu Gabi, când a fost la mine, în ianuarie).
Fata de la Ministerul de Extrerne ne-a dus cu maşina la aeroport.
Ne-am suit repede într-un avion S.A.S. Stând la unul din hublouri şi
avionul zburând la mare înălţime, am văzut Norvegia de la înălţime. Un
ţinut sălbatic şi arid, cu munţi înalţi şi văi abrupte, cu oglinzi de lacuri,
dar fără verdele poienelor şi câmpurilor noastre. După vreo oră de mers,
am coborât pe aeroportul din Trondheim.
Ne-a întâmpinat o zi frumoasă, dar rece (8 grade Celsius, faţă de
vreo 28 cât am lăsat la Bucureşti), atrăgându-ne atenţia că depăşisem
Cercul Polar. Odată cu aerul rece ne-a întâmpinat o altă fată, dar care,
vai, nu ştia franceză, ci numai engleză şi, deşi faţă de colegul
meu, Coman, ştiam engleză mai bine, m-am convins curând că o
ştiu aproximativ.
Ne-a condus cu o maşină până în oraş, la căminele studenţeşti. Nu
ne-a cazat pe amândoi în aceeaşi cameră, nici măcar în acelaşi
apartament, cum speram. Pe mine, într-o cameră a unui apartament de
două camere, ce avea şi o bucătărie şi o baie. Pe Coman, într-o altă
căsuţă, într-un apartament cu trei camere. În toată instalarea asta a
noastră, fata ce ne însoţea pomenea mereu cuvântul „flat”, ceea ce în
cunoştinţele mele de engleză însemna „plat” sau ceva legat de fierul de
călcat, dar în ce ne spunea ea însemna „apartament”, şi nu înţelegeam,
deşi era important.
Căminele erau alcătuite din căsuţe de lemn risipite pe nişte coline.
Încălzirea se făcea electric. Camera mea avea şi o chiuvetă cu un boiler
pentru apa caldă. Exista şi o baie ce deservea ambele camere. În camera
mea, ce avea aspectul de cabană, pe lângă pat, noptieră şi o etajeră
deasupra patului, exista un dulap în care cel ce stătuse înaintea mea lăsase
142

şi o placă cu semiconductori (probabil fusese un electronist). Era şi un
birou cu un fotoliu şi câteva scaune. Pe birou era instalată o lampă foarte
interesantă, cu un mecanism ce ţi-o poziţiona pe carte şi un abajur
translucid ce îţi crea lumină, pe lângă pata de lumină principală. Când
am plecat acasă, mi-am cumpărat o astfel de lampă, ce am folosit-o
până când abajurul s-a ars. Prin anii ’80 au apărut şi la noi astfel de
lămpi, dar mult mai grosolan făcute. Dacă la ei mecanismul era din bare
de oţel inoxidabil, la noi barele erau vopsite în roşu; dacă la ei abajurul
er translucid, la noi era din tablă vopsită tot în roşu (deoarece mă
obişnuisem cu aceste lămpi, mi-am cumpărat două, pe care le-am dus la
servici, unde diverşi s-au jucat cu arcurile lor până mi le-au stricat). Pe
etajeră mi-am pus dicţionarele de limbă engleză, cartea de ASSIMIL,
cartea de „Învăţaţi limba engleză fără profesor”, de Leon Leviţki,
împrumutată cu greu de la biblioteca din Galaţi şi fotografia unei
japoneze care, văzută din diferite unghiuri, îmi făcea cu ochiul şi îmi
asigura o prezenţă feminină (nu aveam pe atunci fotografii în culori la
noi). Lămpile ce atârnau din tavan erau în fiecare cameră foarte ciudate,
făcute cu abajur de sfoară (?), poate chiar de studenţi.
Apartamentul era completat cu o bucătărie mare ce deservea ambele
camere, dotată cum nici astăzi eu nu am acasă. Avea un frigider mare ca
un dulap, o plită de bucătărie electrică, mixere, chiuvetă. Din păcate,
cunoştinţele mele de bucătărie au fost foarte slabe, nu ştiam deloc cum
să mă descurc cu butoanele „uzinei” mele culinare. Pe de altă parte,
timiditatea mea excesivă mă făcea să evit pe cât puteam să am de a face
cu vecinul meu norvegian, ce locuia în camera de alături şi pe care l-aş
mai fi putut întreba câte ceva.
Trondheim şi Universitatea
Oraşul de înfăţişa răsfirat pe dealuri, amintind oarecum de Braşovul
nostru, dar fiordul ce-l mărginea, casele din lemn colorate în galben şi
roşu îl deosebeau. Aceste case (viluţe) nu erau precum casele săseşti
din Transilvania, separate prin garduri înalte, ci dimpotrivă, erau deschise
prin gărduleţe joase, vegetale de cele mai multe ori. Privirea trecătorilor
putea intra şi în curte, ba chiar şi în casă, perdelele fiind strânse elegant,
pentru a lăsa să intre lumina, prea puţină în zilele de iarnă.
Căminele în care stăteam erau pe nişte coline apropiate de complexul
universitar ce adăpostea Universitatea tehnică a Norvegiei – singura, pe
143

atunci, cu şapte facultăţi: Arhitectură; Mine şi inginerie metalurgică, cu
secţiile: Inginerie minieră, Metalurgie, Geologie tehnică; Construcţii;
Inginerie electrică; Inginerie chimică; Inginerie mecanică, cu secţiile:
Inginerie mecanică generală şi Construcţii navale şi Maşini navale;
Ingineri fizicieni.
Universitatea norvegiană a fost fondată pe la 1900. Numărul de
studenţi crescuse de la 1811 în 1960 la 3254 în 1970 (la o populaţie a
ţării de cca 4 milioane locuitori, aveau mult mai puţini studenţi în
domeniul tehnic decât se pregăteau la noi).
Deşi cerusem să ajung la Departamentul (Catedra) de Construcţii
navale, condusă de profesorul Johanes Moe (se pronunţă Mu), m-au
repartizat la Departamentul de Statica Construcţiilor, din facultatea de
Construcţii, condus de profesorul Ivar Holland, cu justificarea că
Profesorul Johanes Moe este foarte ocupat, fiind şi Rector al
Universităţii, iar metodele de element finit ce doream să le studiez se
dezvoltau foarte bine la Departamentul de Statica Construcţiilor. Era
adevărat. Cu un an în urmă lucrase la acest departament profesorul John
Argyris, unul din creatorii metodei, iar în anul când m-am dus eu era
visitor-profesor Ray Clough, alt creator al metodei (dacă Argyris era
grec şi profesor în acelaşi timp la Stuttgart şi la Londra, la facultăţi de
aviaţie, Clough era american, cred evreu, profesor la facultatea de
construcţii în California).
Universitatea avea, în principal, o clădire veche, impozantă, în care
se găsea Rectoratul şi Biblioteca şi o clădire nouă, cu multe etaje, în
care departamentul la care urma să lucrez avea un etaj întreg, unde eu
am căpătat o cămăruţă singur, cu vedere spre oraş şi spre fiord.
Pe lângă Universitate mai funcţiona un Institut de cercetare SINTEF
şi, mai departe, în afara oraşului, era şi un bazin de încercat modele
de nave.
De la Universitate coborai puţin dealul, treceai un podeţ şi ajungeai
în faţa Catedralei Nidaros, cea mai mare catedrală din lumea scandinavă
şi cea mai frumoasă clădire din oraş. A fost ridicată pe locul unde a fost
îngropat regele Olaf Tryggvason (995-1000 d. Hr), cel care, la anul 997
a fondat oraşul şi a creştinat Norvegia. Catedrala este în stil gotic şi a
fost ridicată de nepotul regelui. În 1530, din catolică a devenit
evanghelică luterană şi a dispărut cultul moaştelor Sfântului Olaf şi
picturile din biserică, azi interiorul ei fiind foarte auster. De admirat
144

acum este doar arhitectura gotică şi rozeta din naos.
Pornind de la biserică se ajungea repede în centrul oraşului cu un
magazin universal, câteva bănci şi apoi, pe nişte străzi strâmte ajungeai
la debarcadere, trecând şi peste o cale ferată ce ducea în port. În primele
zile când am ajuns acolo mai erau navele de pasageri ce făceau curse în
fiorduri. Aş fi vrut să merg şi eu, cărţulia despre Norvegia primită la
Oslo deschizându-mi gustul, dar croazierele se terminau înspre 20
septembrie, iar eu nici nu-mi începusem de-a binelea activitatea, cursa
costa destul de mult pentru banii ce-i aveam şi nici nu cunoşteam
valoarea banilor, cum mă voi putea descurca cu ei. Am rămas de atunci
cu dorinţa călătoriei în fiorduri, mărită ulterior şi prin vizionarea unor
filme în care le-am văzut. În comunism nici nu puteam visa la un turism
în acele zone, iar după ‘90 nu am avut niciodată prea mulţi bani, dar nici
oficiile de turism de la noi nu organizează niciodată excursii în fiorduri.
Am încercat şi la Galaţi şi la Bucureşti. Singura excursie ce se făcea în
ţările scandinave se oprea în Norvegia, la Oslo. Am fost mulţi navalişti
în Norvegia, în interes de serviciu, ajungând la Bergen, de unde porneşte
Sognefjord, fiordul de vis pentru mine, vis neatins.
Viaţa tehnică. Colegi români

Bineînţeles că ar fi trebuit să încep cu viaţa profesională, care a
constituit baza vieţii mele acolo, dar încerc să scriu tocmai ce făceam
în restul timpului, deoarece asta stă scris doar în memoria mea, care
poate dispare oricând, iar viaţa profesională e cuprinsă destul de bine în
raportul făcut la facultate.
Viaţa obişnuită începea cu aprovizionarea de la un mic magazin
alimentar de lângă cămine, ţinut probabil de un turc, căci îi zicea Ali.
„La Ali” mă duceam în fiecare zi să-mi cumpăr pâine şi lapte. Era prima
oară când cumpăram lapte la cutie, care era foarte bun şi îl beam zilnic.
Mai cumpăram plicuri cu supă concentrată de ciuperci – nu văzusem
până atunci aşa ceva pe la noi (mă miram de ce specialiştii noştri în
chimie alimentară nu se duc odată într-un magazin din West şi, în loc să
vorbească de produse noi să le şi fabrice!).
La prânz, în zilele lucrătoare, mâncam la Universitate, unde erau
trei restaurante: unul cu autoservire la parter, la care stăteau democratic
la coadă atât profesori cât şi studenţi (la cantina noastră, studenţii stau
la coadă, iar profesorii, asistenţii şi sportivii erau serviţi de personal la
145

mese); un restaurant mai mic la etajul 2, care servea la orice oră peşte
prăjit şi cartofi prăjiţi, deservit de două fete ce ştiau engleza şi pregăteau
peştele, în nişte oale curate cu ulei încins, încasau banii şi debarasau
mesele, servind în acelaşi timp şi sucuri de portocale (la noi ar fi fost
nevoie de vreo trei bucătărese, trei chelneri, o casieră şi un responsabil
şi în loc de cinci minute, ai fi fost servit după un ceas; nu mai discut de
curăţenie!); un restaurant de lux la ultimul etaj al clădirii înalte, cu pereţi
de sticlă (curată) de unde se vedea panorama oraşului şi a împrejurimilor
sale, în care am intrat doar în turul de prezentare al Universităţii organizat
pentru viztatori străini în primele zile ale anului universitar şi o dată
invitat de un profesor.
La restaurantul cu autoservire de la parter mâncam cel mai des,
trecând mai întâi pe la un magazin alimentar, de unde-mi cumpăram pâine,
deoarece pe linia de autoservire nu găseam pâine proaspătă, ci numai
câteva felii de pâine prăjită. Ei mâncau cartofi fierţi în loc de pâine.
Făceam, ce-i drept, ceva senzaţie când veneam cu pâinea în sala de mese.
Mâncam de obicei peşte prăjit şi luam şi suc de portocale.
Seara mâncam din salamul de Sibiu cu unt şi margarină de acasă, cu
laptele ce-l ţineam în frigider.
Complicată era pentru mine problema mesei în week-end, când
cantinele de la Universitate nu funcţionau. Mă duceam în centrul oraşului,
unde erau rotisoare şi cumpăram câte o găină friptă ce o mâncam cu
cipsuri.
O altă problemă dificilă pentru mine era spălatul rufelor. Lenjeria
de pat era spălată săptămânal la administraţia căminului cu nişte maşini
de spălat, dar rufele de corp, prosoapele le spălam eu în chiuveta din
cameră, cu ajutorul unui detergent minunat ce-l descoperisem acolo:
OMO, bogat în microorganisme ce mâncau murdăria (pe atunci, nici
vorbă de aşa ceva pe la noi, abia după ‘89 a apărut). De călcat, nu călcam,
cămăşile mele erau de nylon.
Fiindcă am pomenit de administraţie, aceasta era alcătuită din trei
oameni, din care doi, soţ şi soţie, ce ţineau evidenţa, plăţile, curăţau
lenjeria, el mai repara şi instalaţia electrică şi cea de apă. Al treilea era
dulgher şi repara ce se strica în căsuţele noastre, le mai vopsea. Mă
gândesc că la noi ar fi fost vreo 10-15 oameni pentru aceleaşi lucruri.
Ca şi administraţia cantinelor, şi cea a căminelor era asigurată de
asociaţia studenţilor, şi nu de Universitate.
146

După vreo săptămână, mai apăru un coleg român de la Silvicultură,
de la Universitatea din Braşov, Remus Florea. Ştia mult mai bine engleză
decât noi şi învăţase singur (aşa zicea), după cartea lui Levitzki pe care
o aveam şi eu, dar el o terminase, iar eu, după ASSIMIL, o parcurgeam
abia acolo şi la sfârşitul stagiului parcursesem doar 2/3 din ea.
Florea, care era fără timidităţile mele, reuşise să stea în acelaşi
apartament cu Coman, (în camere diferite). Ei se descurcau cu mâncarea
mult mai bine decât mine, fiind ardeleni, obişnuiţi să-şi gătească singuri.
Nu se duceau deloc la o cantină, ci îşi cumpărau peşte şi cartofi, ce le
găteau acasă. Ba, ca să nu-i coste prea mult, nu mai cumpărau peştele
din centrul oraşului, ci se duceau departe, la piaţa de peşte, undeva pe
malul fiordului, unde veneau pescadoarele şi peştele se vindea la cel
mai mic preţ. Din centru luau numai pungi de plastic, ce se dădeau atunci
gratis. Cu economia la mâncare, ei au reuşit, cu toată bursa mică, să-şi
achiziţioneze bunuri materiale pe care eu nu mi le-am putut cumpăra.
Florea, care a şi stat mai mult, şi-a luat un magnetofon Uher şi la
înapoiaere şi-a cumpărat şi un Volkswagen din R.F.G.. Coman, la plecare,
şi-a luat şi el tot un magnetofon Uher.
Florea îi era cunoscut şi lui Modiga de la Leningrad, unde se
remarcase prin spiritul lui comercial. Odată, s-a întâmplat să-mi iau un
pulover de lână albastru mai ieftin decât el, care umblase şi întrebase
prin zeci de magazine, dar nu reuşise să-l ia mai ieftin. Toţi trei eram
la sfârşitul acelei campanii de cumpărare îmbrăcaţi cu aceleaşi
pulovere albastre.
Cu Coman m-am mai plimbat de câteva ori peste dealurile cu brazi
şi căsuţe colorate. Chiar în primul week-end am mers cu el în afara
oraşului, pe o vale de munte pietros până la o cascadă pe care se afla o
hidrocentrală (toată Norvegia era electrificată, de pe la 1900, cu ajutorul
centralelor hidroelectrice; noi ne-am apucat prin 1950; surplusul lor
de energie electrică făcea ca încălzirea caselor, magazinelor, a
căminelor, a Universităţii să se facă electric).
Într-un alt week-end al toamnei, plimbându-ne îmbrăcaţi în haine de
piele, Coman şi cu mine, pe dealurile înconjurătoare, spre fiord, am
văzut că s-a strâns un grup de copii ce se ţinea după noi. Abia mai târziu,
când am văzut un afiş de cinematograf cu James Bond, îmbrăcat în haină
de piele şi cu o mustaţă fioroasă (ca a lui Coman, ce avea o mustaţă „pe
oală”, cum se zice) şi ochelari cu umbral (cum erau ai mei), mi-am dat
147

seama de ce se ţineau copiii după noi.
Pentru că veni vorba de cinematograf, erau vreo două în oraş, la
care am văzut şi singurele cozi ce se făceau în Norvegia. Colegii mei,
care erau într-o campanie acerbă de strâns banii, nu s-au dus la
cinematograf niciodată. În cămine nu aveam televizor, era doar unul acolo
unde se afla administraţia, într-o săliţă mică, dar filmele nu erau
subtitrate, ci dublate în norvegiana pe care nu o cunoşteam. Am renunţat
la televizor, mai ales că în săliţa aceea mă simţeam în plus faţă de
cuplurile de băieţi şi fete norvegieni. Aşa că m-am mai dus de unul singur
la cinematograf, la filme franceze sau italiene, nedublate, unde mai
înţelegeam câte ceva. Astfel am văzut un film cu Annie Girardot în rolul
unei profesoare îndrăgostită de propriul elev. Am fost şocat că, în locul
jurnalului ce se dădea la noi, se transmiteau reclame (n-ajunsesem la
performanţele televiziunii de astăzi, de la noi, de întrerupere de 5-6 ori
a unui film pentru reclame!). Cred că am mai văzut şi primul meu James
Bond, cu Sean Connery, la care nici nu trebuie să ştii bine limba, acţiunea
vizuală fiind totul. Oricum, erau filme ce nu puteau trece de cenzura de
la noi! Tot dorind să văd ce nu se putea vedea la noi, am văzut într-o
seară un film horror cu celebrul, acolo, Dracula. Spre surpriza mea,
sala era plină de adolescenţi, copiii de 14-16 ani, ce veneau să se
înfricoşeze. Acţiunea filmului, cu Boris Karlov parcă, era puerilă,
stârnind în sală hohote de râs nervos. Am mai fost şi la un film sexi, la
care m-am îngrozit de ce puteam vedea (un bărbat făcând sex cu două
femei deodată).
Ţările scandinave, ce trăiseră o perioadă lungă de austeritate morală,
datorită protestantismului lor, prin anii ‘60, au avut o revoluţie sexuală
„eliberatoare”, ceea ce, după mine, a dus, ca toate revoluţiile, la abuzuri.
Deşi Norvegia păstrase un oarecare conservatorism faţă de Suedia şi
Danemarca, totuşi educaţia mea pudibondă din familie mă făcea să mă
revolt văzând cum revistele porno expuneau în vitrine, la privirile
copiilor, cele mai absurde scene de sex (sex cu animale, sex oral etc).
Acelaşi dezgust l-am avut şi în anii ‘90, când eliberarea noastră de sub
comunism a însemnat şi eliberarea pornografiei din chingile în care
era ţinută.
Coman, ştiind ceva ungureşte, se cunoscuse cu un ungur cu care se
conversa despre dragul lor Kollozsvary (Cluj) şi care, la rându-i, se
cunoştea cu un alt ungur ce fugise în 1956 şi ajunsese într-o stare
148

materială bună să locuiască la Trondheim. Prin el primeam şi noi nişte
reviste Playboy. Deşi acestea erau doar de soft sexy, prezentând doar
trupuri de femei frumoase, fără acte de sex, totuşi aşa-zisele articole ne
prezentau o realitate complet necunoscută: homosexualitate, lesbiene,
sex în grup etc, parcă dorind să spargă familia tradiţională, ce nu o
spărsese nici comunismul. Peste câţiva ani, când am ajuns în Danemarca
(1978), nebunia revoluţiei sexy mai trecuse, revistele sexy nu mai puteau
fi răsfoite de copii, fotografiile cu acte sexuale nu mai erau la vedere.
Cred că şi la noi, după ‘90, când s-a terminat curiozitatea, s-a micşorat
şi interesul pentru revistele de acest gen şi acum revistele gen Playboy
zac la chioşcuri nevândute.
Cu Coman mai discutam şi problemele lui profesionale. Se
integrase, în pofida englezei lui mai deficitare ca a mea, în activitatea
Catedrei de Metalurgie şi învăţase să umble cu microscopul electronic,
cu care făcea determinări zilnice. Mai întâi îmi povestea despre
frate-său, care lucra la Cluj, la o Catedră de Geografie şi participase la
o expediţie în Africa, chiar şi atunci fiind într-o expediţie. Cu Florea
discutam mai mult problemele lui profesionale. Era un tip programat,
decis. A venit să înveţe programare şi avea, ca toată lumea, acces la
calculator, perforator de cartelă şi urmărea cu perseverenţă un manual
de FORTRAN găsit pe acolo (tradus după un timp şi pe la noi) şi îşi
făcea cu conştiinciozitte toate temele. Eu, cum făcusem cu un an-doi
înainte un curs de FORTRAN, ştiam mai mult ca el, şi legat de limbaj şi
de problemele de analiză numerică, aşa că îi mai dădeam sfaturi. De
câteva ori am mai fost invitat seara pe la ei, unde în bucătăria
apartamentului lor am luat şi eu legătura cu cei doi norvegieni ce locuiau
acolo şi mâncau cu ei.
Exista şi la nivelul Universităţii o preocupare pentru studenţii şi
doctoranzii străini. Astfel că din prima săptămână s-a organizat un fel
de excursie prin toată Universitatea, pentru noi. Era şi un fel de club
internaţional, unde nu m-am dus decât de două ori, ultima oară înainte
de Crăciun, unde mi s-au făcut şi mici cadouri. Eu am primit o lingură
de plastic pentru întors friptura, pe care oricum n-am folosit-o acolo.
În mod firesc, am cunoscut la acest club şi pe cei din Estul Europei.
Erau mai mulţi ruşi: Ankudimov, pe care îl cunoscusem anterior la
Institutul de Construcţii navale din Leningrad, ce se ţinea de-o parte de
un grup de la Universitatea din Kazan.
149

Cu Ankudimov mai stăteam de vorbă legat de posibilitatea de
extindere a metodei elementului finit la fluide, care plutea în aer atunci.
El era fluidist şi se interesa de acest lucru. Am aflat de la el că profesorul
şef de Catedră la Mecanica fluidelor, la care venise el pentru specializare
în Norvegia, mare specialist, era arestat în acel moment, deoarece, la
dotarea bazinului de încercat modele de nave de la Trondheim, depăşise
fondurile bugetare alocate, făcuse o deturnare de fonduri şi fusese
condamnat la câţiva ani de detenţie (situaţia complet insolită şi
necunoscută la noi). Acum, Ankudimov se ducea săptămânal la
închisoare, să ia consultaţii de la profesor (!). După ce am plecat din
Norvegia am aflat că Ankudimov a fugit în America şi peste un timp a
apărut într-un Transaction un articol semnat şi de el. Nu ştiu nici acum
dacă nu o fi fost spion. Ştia perfect englezeşte, arăta foarte bine, era
profesional foarte bun. După mai mulţi ani, a venit la noi, la Universitate,
profesorul Tovstih rectorul de la Leningrad, şi când l-am întrebat de
Ankudimov a evitat să-mi răspundă. Cei din Kazan, ce-l evitau pe
Ankudimov, erau foarte încântaţi că au găsit în Norvegia nişte articole
publicate în U.R.S.S., pe care le căutaseră acasă fără rezultat, dar datorită
excepţionalei dotări a Universităţii din Trondheim, le aveau.
Mai era în grupul estic şi o poloneză cam urâtă şi cam uşuratică în
moravuri, pe care o învârtea Ankudimov şi doi bulgari.
În timpul liber, nu prea lung, citeam ziare, spre seară, în bibliotecă.
Până am descoperit „International Herald Tribune” în bibliotecă, îl
cumpăram de la chioşc. În primele săptămâni după ce sosisem, problema
principală era a terorismului pe aeroporturi. Aproape nu existase o zi
fără o încercare de deturnare. Chiar şi în America erau astfel de
ameninţări. Ţin minte că m-am îngrozit când a venit vorba ca un Boeing
deturnat să fie prăbuşit peste centrala atomică de la Oak Ridge. Un alt
subiect ce mă contraria era dat de documentarele despre puterea militară
a U.R.S.S., care îngrijora serios mediile politice occidentale. De unde
eu credeam că această putere militară este mai mult propagandă, acum
rezulta că numărul de capete nucleare ale rachetelor sovietice depăşea
cu mult pe cele americane, că aveau în Europa o superioritate vădită în
trupe şi tancuri şi, culmea, începuseră să aibă şi o putere navală de temut
prin submarinele nucleare, crucişătoarele cu rachete nucleare şi port-
avioanele performante, flota lor circulând în toate oceanele lumii. Acum,
de pe la Discovery descoperim că şi aviaţia lor militară, Mig-urile de
150

care se râde atât la noi, erau mai bune decât corespondentele
lor americane.
Cred că prin ‘73/ ‘74, comunismul ajunsese la apogeul puterii sale:
Africa intrase aproape în întregime în orbita sa, războiul din Vietnam
mergea prost pentru America, America centrală fierbea sub exemplul
Cubei exportatoare de revoluţie şi chiar în Europa occidentală, prin
Portugalia, în 1974, comunismul pătrundea. Nimeni nu credea că s-ar
putea prăbuşi într-o implozie, ca cea din 1989. Totuşi, chiar atunci se
iveau şi germenii schimbării, conducerea sovietică îmbătrânea, rivalitatea
sovieto-chineză creştea, ducând chiar cu ajutorul României la un fel de
alianţă a Chinei cu Statele Unite, iar dezvoltările tehnologice duceau la
epoca în care comunismul nu se mai putea izola de bombardamentul
informaţional occidental, sateliţii de comunicaţie spărgând, nu peste
multă vreme, cortinele de fier.
Citeam spre iarnă mult despre războiul din Vietnam, care cu toate
bombardamentele americane se îndrepta spre finalul ruşinos pentru ei.
Citeam şi despre tratativele cu Vietnamul de Nord, începute de americani
la Paris, se pare mijlocite şi de diplomaţia noastră. Citeam şi despre
tratativele de la Helsinki, care au dus în cele din urmă la declaraţia de la
Helsinki. Ziarul american ce-l citeam cita poziţia românească mai
apropiată de cea americană decât de cea sovietică.
Seara, când veneam acasă, mă uitam în dicţionare după cuvintele
englezeşti de care mă izbeam ziua. Ţin minte o zi când am discutat cu un
profesor la Departamentul de structuri navale şi eu nu mai ştiu ce-i
spuneam, iar el îmi zicea mereu „I see”, iar eu mă întrebam în sinea mea
ce tot vede la mine, până când seara m-am lămurit că însemna şi „înţeleg”.
Un alt cuvnt ce-l întâlnisem mereu prin ziare legat de războiul din
Vietnam era „jeopardise”, pe care târziu am reuşit să-l învăţ (a periclita).
După umila mea masă de seară, mă întindeam în pat şi încercam să
învăţ cartea lui Leviţki, dar de multe ori adormeam.
Cele mai multe supărări le avem în serile de week-end, când în
camera de lângă mine se organizau party-uri zgomotoase. Magnetofonul
Uher stereo, visul ce nu mi-l puteam realiza, devenea un inamic criminal,
folosit la maxim de vecinul meu cu partenera şi cu musafirii săi. Casa
de lemn în care locuiam se transforma într-o cutie de rezonanţă,
ce prefăcea camera mea într-o cameră de tortură în care totul vibra şi
nu puteam să dorm, cu toate dopurile de vată ce mi le băgam în urechi şi
151

pernele ce mi le puneam pe cap. Mi-era frică de apropierea
week-end-ului. În timpul săptămânii, aproape că nu auzeam ţăcănitul
maşinii de scris la care îşi bătea lucrarea de diplomă (şi asta mi se
părea atunci ceva ciudat, deoarece la noi era interzis să baţi la maşină
lucrarea de diplomă, existând suspiciunea că se poate copia,
pe când cea scrisă de mână părea asiguratoare a originalităţii; acum,
după ‘95, apariţia calculatoarelor şi imprimantelor a schimbat
complet obiceiurile).
La aceste petreceri se bea mult şi a doua zi se vedeau în bucătărie
rămăşiţele chefului. Pentru mine, la început, era un mare mister de unde
aveau băutură, deoarece Norvegia era una din puţinele ţări din lume
care practicau încă prohibiţia. Era o formă de prohibiţie atenuată în care,
în cantine, restaurante, magazine nu se puteau servi băuturi alcoolice, ci
numai într-un anume magazin, la periferia oraşului, unde se vindeau în
limitele unui anumit orar şi în anumite condiţii. Totuşi, misterul băuturilor
alcoolice în cămin nu era dezlegat prin folosirea acelui magazin, ci a
unor instalaţii de distilare în căminele studenţeşti, unde se fabrica în
cantităţi mari votcă. Aceste instalaţii erau realizate cu sticlărie de
laborator existentă de vânzare în magazine. O astfel de instalaţie se găsea
şi într-unul din dulapurile bucătăriei apartamentului nostru.
Mai stăteam acasă seara şi-i scriam săptămânal scrisori kilometrice
lui Gabi, care acum nu se mai găsesc. Am scris vreo două scrisori şi
părinţilor mei, am trimis şi o mulţime de felicitări înainte de Crăciun
la rude şi colegi şi îmi amintesc şi de o scrisoare lungă către profesorul
Nicolae Beşchea şi alta către Sorin Muşat (care-mi ţinea orele). Nişte
scrisori mai mari i-am scris şi vărului meu Octav, care era la Paris, la o
specializare în construcţii şi de la care am primit de asemenea scrisori
lungi cu ce vedea el pe acolo. Îl invidiam pentru că avea atâtea lucruri de
văzut, în comparaţie cu mine, închis în cămăruţa mea de la Universitate,
biblioteca şi cămăruţa de cămin.
Ca evenimente culturale de excepţie în aceste luni de dincolo de
Cercul polar, am participat la două concerte simfonice. Am fost într-o
sală de sport, ce se transforma prin adăugiri de scaune în sală de
spectacole, la Concertul Strauss al Filarmonicii din Viena, dirijat de
Boskovski. Acest concert, transmis de la Viena, îl maivăzusem şi acasă
la televizor, în ziua de Anul Nou. Am asistat şi în Catedrala Nidaros, la
Missa Solemnis, de Mozart, înainte de Crăciun, ce a sunat formidabil
152

sub arcadele gotice, la lumina lumânărilor, cu corul feminin îmbrăcat în
tunici albe, în care coristele blonde, scandinave, arătau ca nişte îngeri.
Pentru mine, şi aşa mi s-a părut că este una din cele mai importante
creaţii muzicale, dar în lipsa muzicii simfonice în care trăiam, a fost o
întâmplare excepţională. M-a impresionat catedrala plină, în care multă
lume urmărea muzica cu partiturile în faţă. Faptul că m-am dus la aceste
concerte şi am mai dat şi koroane pentru intrare, i-a consternat total pe
prietenii mei.
Totuşi, cel mai frumos spectacol pe care l-am trăit în Norvegia a
fost unul natural. Pe măsură ce iarna se instala şi ziua se micşora, soarele
răsărind în fiord pe la 11,00, aproape de linia orizontului, şi apunând pe
la 15,00, noaptea îşi prelungea domnia. Venind ca de obicei seara acasă,
deodată am observat că cerul îşi deschidea porţile, cortine de lumină
pâlpâiau... Era aurora boreală!
Am mai dat din preţioasa valută şi pentru a-mi cumpăra diverse lucruri
necesare. Astfel, îmi trebuiau lame de ras, dar erau destul de scumpe,
de aceea mi-am cumpărat un aparat de ras electric Braun, ce-l foloseam
zilnic şi l-am mai folosit vreun an şi după reîntoarcerea acasă, până i
s-a stricat sita. Mi-a mai luat Kamer din străinătate o sită, dar după ce s-
a stricat şi asta, a trebuit să renunţ, fiindcă nu se mai fabricau şi m-am
întors la lame.
Într-o dimineaţă, când m-am sculat, am dat jos de pe noptieră
preţiosul meu ceas rusesc, care a încetat să mai meargă. Am plecat în
oraş să găsesc un ceasornicar să-l repare, am găsit unul cu greu şi mi-a
cerut pentru reparaţie aproape cât pe un ceas nou, aşa că am preferat
să-mi iau un ceas nou „Omega” care, nefiind cu învârtire automată, nu
m-a costat prea mult, vreo 250 kr. (cca 80 $). A fost cel mai preţios
lucru ce mi l-am cumpărat din străinătate. Cu această ocazie m-am lămurit
că serviciile costau mult mai mult ca la noi – constatare întărită şi de
problema tunsului. De obicei, mă tund la o lună. Am lăsat să-mi crească
părul mai mult, dar până la urmă m-am dus la frizer şi a trebuit să plătesc
35 kr.(cca 6 $), ceea ce în banii noştri ar fi însemnat 120 lei, ori eu mă
tundeam acasă cu numai 10 lei, adică m-a costat acolo de 12 ori mai
mult. Colegii mei se tundeau între ei şi am apelat şi eu la ei.
Am mai cumpărat şi cărţi. În Universitate era şi o librărie cu
autoservire (la noi nu existau încă), cu etaj, care era un mare miraj pentru
mine, atât prin multele pixuri de creion mecanic cu mină subţire (care
153

nu existau la noi) şi îmi trebuiau zilnic şi chiar am luat unul, dar mai ales
prin cărţile de specialitate. Erau acolo cele mai noi cărţi din edituri
celebre (Mc Graw Hill, Spinger, Elsevier etc.). Deşi pentru cei din
Universitate, cărţile se vindeau cu o reducere de 10-15%, rămâneau
totuşi la o valoare de 2-300 kr., mult prea scumpe pentru mine. Totuşi,
am cumpărat o carte de Ivar Holland şi Kolhein Ball: „Finite Element
Method”, ale cărei capitole erau scrise de principalii cercetători ai
departamentelor de Statica structurilor şi construcţiilor navale, precum
şi o carte de J. Moe, de „Optimizări în construcţii navale”, care deşi mi-
au făcut un gol în buget, mi-au produs bucurie că le am. Între timp, au
ajuns pe la ICEPRONAV şi nu s-au mai întors.
Cea mai mare surpriză ne-au făcut-o cei de la librărie când ne-au
expus la vânzare primul mini calculator de buzunar Hewlett Packard, ce
făcea în afara operaţiilor aritmetice, ridicări la putere, extrageri de
radicali, folosirea funcţiilor trigonometrice, logaritmice etc. Era scula
ideală pentru seminariile de Rezistenţa materialelor, la care până acum
ne chinuisem cu rigla de calcul, dar costa atunci vreo 1200 kr., cât o
bursă lunară de-a mea, ceea ce nu îmi puteam permite să cheltuiesc.
Totuşi, nu peste mult timp (doi ani) am avut marea bucurie să primesc
de la Gabi un astfel de microcalculator Texas Instrument, cumpărat de
ea din Germania cu 400 Dm (cu timpul, aceste mini calculatoare s-au
ieftinit foarte mult, s-au şi importat, astfel că la începutul anilor ‘90
costau la noi doar cât două pachete de ţăgări.
Am mai procurat încă vreo două cărţi, una cu discursurile lui J.F.
Kenedy, ce mi-a dat-o, cred, Päl Bergan şi pe care am citit-o acolo (era
în ea şi celebrul discurs de investitură, în care cerea americanilor să
vadă nu numai ce a făcut Administraţia pentru America, ci şi ce au făcut
ei pentru ea şi discursul de la Berlin, în care se proclama „ein berliner”.
La sfârşitul stagiului meu mi-am cumpărat o carte în engleză de
Soljeniţîn, „The first circle”, pe care am citit-o, deoarece avea o intrigă
poliţistă ce o făcea atractivă. În afară de aceasta, Soljeniţîn, de care nu
ştiam altceva decât scandalurile din mass-media internaţională, mi s-a
părut extraordinar de profund, un urmaş al lui Dostoievski, încercând
mereu să procur şi să citesc o nouă carte de a lui (din păcate, după ’89,
când mi se părea că ar fi trebuit să se editeze şi reediteze toată opera sa,
nu s-a întâmplat aşa, punându-i-se eticheta de „naţionalist”, deoarece,
ca şi în vremea comunismului, a încercat să spună adevărul).
În vizită
154

În viaţa obişnuită ce o aveam, descrisă mai sus, cele câteva invitaţii
ce le-am avut au fost adevărate evenimente.
Am fost mai întâi invitat pe rând de doi doctoranzi ai Catedrei. Bjome
Aämodt era proaspăt căsătorit, locuia cu soţia şi cu un copil mic într-un
apartament cam ca cel în care locuiam şi eu pe atunci, la Galaţi. Eram
foarte emoţionat. M-a luat cu maşina şi tot el m-a condus înapoi. I-am
oferit o sticlă de vin adus din România. El lucra la Registrul Norvegian
(Det Norske Veritas) şi îşi făcea teza în utilizarea metodei elementelor
finite la problemele de Mecanica ruperii, sub îndrumarea lui Ray Clough.
Îl puseseră să ţină săptămânal o conferinţă, în engleză, la cercul de studii
al Catedrei, legat de această problemă şi am şi acum notiţele luate la
aceste conferinţe. Am încercat să aflu de la el câte ceva despre sistemul
de învăţământ de la ei. Am şi mâncat ceva la ei. Cred că a făcut carieră
ştiinţifică, întrucât i-am regăsit numele mai târziu în publicaţii ale D.N.V.
Mai târziu am fost invitat de Eric Alstedt, mai mărunt, mai finuţ, ce
scrisese un capitol în cartea lui Ivar Holland. Se ocupa de stabilirea
erorilor în calcul plăcilor cu m.e.f. Vizita la el a decurs ca şi cea
anterioară. Nu am mai auzit nimic despre el după ce am plecat de acolo.
Am fost, după aceea, invitat acasă la şeful departamentului, Ivar
Holland, care avea o vilă în afara oraşului şi probabil câştiga mulţi bani.
Fuseseră invitaţi toţi membrii Catedrei, profesori invitaţi străini,
conducerea Universităţii, membri ai SINTEF şi DNV. A fost o masă cu
staif, bogată. Cei tineri au băut cam mult, după opinia mea şi au şi dansat.
Am primit, cu această ocazie, şi titlul de membru al societăţii inginerilor
de construcţii, scris pe un fel de inel ce mi l-au atârnat de gât cu un
cordon de catifea (l-am primit împreună cu Ray Clough şi M.Dobbs).
Mai interesantă a fost o vizită la Päl Bergan, care era un tânăr
conferenţiar la ei la Departament, ce-şi luase de curând titlul de doctor
la Universitatea din Berkeley, California, şi era un tip foarte deştept.
Era căsătorit din California cu o indiancă (urmaşă a Pieilor Roşii), foarte
frumoasă. Amândoi formau un cuplu deosebit cu obiceiurile liberale
din una din universităţile americane ce fusese şi un sediu al mişcării
hippes şi al opoziţiei faţă de războiul din Vietnam. Stăteau şi ei în afara
oraşului, într-o casă tipic americană, cu living. Pentru că el îşi luase
doctoratul cu profesorul Ray Clough, fusese invitat şi acesta, care stătea
la Trondheim cu fiica sa, care nu ştiu ce fel de studentă era, dar se cam
plictisea dincolo de Cercul polar. O duceau material foarte bine,
155

taică-său, profesorul, avea vreo 5000 $/ lună, iar ea avea, pe vremea
aceea, un video cu casete (la noi nu apăruseră, în ’72, nici casetofoanele
audio). Am mai stat şi eu de vorbă cu gazda şi cu fiica lui Clough.
Amândouă erau vehement împotriva războiului din Vietnam şi, ca şi
studenţii din Universitate, erau alături de cei ce manifestau împotriva
lui Nixon. În Noiembrie 1972 aveau loc în U.S.A. alegeri prezidenţiale
şi contracandidatul democrat al lui Nixon era George McGovern, fiu de
emigranţi scandinavi, motiv pentru care mişcarea studenţească anti Nixon
era mai puternică. Ne întrebau şi pe noi, românii, de ce studenţii noştri
nu protestează împotriva bombardamentelor americane, ca la ei. Ce să
răspund, că noi suntem pentru pace în Vietnam, de partea Viet Congului,
dar că la noi manifestaţii nu se fac deoarece eram pentru rezolvarea
diplomatică, bla, bla... (în realitate, chiar România se angajase în procesul
de pace prin tratativele ce le purta cu chinezii şi cu americanii, înlesnind
chiar vizita lui Nixon la Pekin şi întâlnirea lui cu Mao).
Revenind la fata lui Clough, ea era preocupată de participarea în
vara lui ’73 la un Safari, în Africa, iar placa mea cu Rapsodia I-a de
George Enescu o considera muzică folk şi, deci, interesantă. Trăiam în
lumi diferite total. La vizita respectivă am văzut şi un serial poliţist cu
Colombo, din care nu am înţeles nimic, deoarece nu prea era acţiune, ci
mai mult dialog, actorul vorbind tot timpul cu trabucul în gură (mai târziu,
acasă, am regăsit acelaşi serial şi mi-a părut interesant).
Am fost invitat, împreună cu ceilalţi doi români, la Aärne Espelund,
ce lucra în cadrul laboratorului metalurgic din SINTEF. Şi el locuia
într-o vilă în afara oraşului cu soţia, cei doi copii, un câine labrador şi o
pisică. Era mare amator de folclor şi de aceea se interesa de toţi străinii
veniţi la studii. Conducea chiar şi un fel de cerc de dansuri populare.
Din păcate, cu excepţia lui Coman, ceilalţi doi români nu prea aveam
vreo pricepere în acest domeniu. El era foarte interesat de muzica
populară românească autentică şi avea o mulţime de plăci, casete cu aşa
ceva. Surprinzător pentru mine, avea înregistrări de muzică autentică
românească din Canada, unde nu ştiu cum ajunseseră, de la fostul institut
de folclor al nostru, mi se pare făcute de Victor Brauner (interesant de
observat că cel mai bun folclorist român era evreu, după cum şi cel mai
bun filolog român era Graur şi fusese şi Lazăr Şeineanu, tot evreu).
Espelund ştia o mulţime de lucruri interesante despre folclor, de exemplu
dansul popular Căluşarii, pe care îl ştiam curat românesc, se regăsea ca
dans popular şi în Scoţia.
156

În toate vizitele la care am fost le-am dus vin, discuri de muzică
populară sau simfonică şi materiale turistice luate de la O.N.T.
Cel mai important eveniment pentru noi, românii, a fost vizita la
Trondheim a Ansamblului tineretului român de cântece şi dansuri, din
25-27 octombrie 1972, la care Aärne Espelund a fost unul din principalii
organizatori locali. Ansamblul avea ca prime vedete pe Margareta Pâslaru
(cunoscută în ţară pe vremea aceea ca vedeta feminină nr. 1 a muzicii
uşoare, dar strecurată în chip de cântăreaţă de muzică populară din
Maramureş, ca să se plimbe cu acest ansamblu) şi Benone Sinulescu
(cântăreţ autentic de muzică populară din părţile Buzăului).
Anamblul a fost cazat pe gratis la fani de folclor. Am aflat din holul
Universităţii, în care Espelund lipea afişe, de concertul ce urmau să-l
dea. I-am dat şi noi, românii ce eram acolo, o mână de ajutor la
organizare, la realizarea unei emisiuni la radio local despre România,
dar ne era teamă, fiindcă trăind într-o ţară în care nu se fura, norvegienii
le-au lăsat musafirilor lor cheile de la casele unde erau găzduiţi, iar în
ţiganii din orchestră nu avem mare încredere că n-ar fura ceva. Noroc
de securiştii cu care fuseseră împănaţi cei din Ansamblu, care îi
prelucraseră în ţară şi nu au fost reclamaţii.
Concertul a avut loc într-o sală plină-ochi cu studenţi. Am participat,
evident, şi noi şi, deşi nu am fost niciodată pasionat de muzica populară,
de data aceasta am simţit-o legată de sufletul meu şi am fost efectiv
emoţionat. Spectacolul a avut succes mai ales prin dansurile populare
(Căluşarii în mod special au fost bisaţi), dar şi naiul şi Ciocârlia şi
muzica la cimpoi (Lăceanu, mi se pare) au fost îndelung aplaudaţi. Ziarul
studenţesc a apărut însă şi cu critici la adresa lui Benone Sinulescu,
fiindcă a apărut în costum popular cu pantaloni evazaţi à la Elvis. În rest,
aprecierile erau laudative. Am fost şi noi invitaţi la party-ul de după
spectacol, unde m-am conversat şi cu vedetele Margareta şi Benone.
Din ce îmi aduc aminte, am mai fost invitaţi şi la Clubul de folclor
condus de Espeland, unde eu nu m-am dus însă niciodată.
Viaţa mea profesională

M-am prezentat la profesorul Ivar Holland, şeful departamentului
de Statica structurilor, cu multă emoţie. Era un om uscăţiv, la vreo 60 de
ani şi avea în mână foaia prin care cerusem bursa şi ce vroiam să lucrez
la ei. Pe o agendă, pe care era o hartă a României, i-am arătat unde era
Galaţiul, i-am spus ceva despre nume. Ca să fiu mai interesant, i-am
157

vorbit şi despre originea mea germană, ceea ce azi regret. Mi-a mai
prezentat şi din personalul Catedrei, pe Kolhein Ball, om la 45 de ani,
colaborator cu el la editarea cărţii de „Elemente finite”, secretara
Catedrei, ce ţinea şi biblioteca Catedrei. Mi s-a dat, cum am mai scris,
o cămăruţă, în care aveam birou, un raft pentru cărţi, ce se afla pe
coridorul de la etajul în care era Departamentul respectiv şi pe geamul
căreia vedeam de sus oraşul, fiordul şi dealurile înconjurătoare. Mi s-a
dat şi o cheie foarte ciudată, deschideam cu ea jos uşa de la intrarea în
clădire, după ce urcam cu unul din cele două lifturi cu memorie (nu mai
văzusem aşa ceva), deschideam cu ea uşa ce dădea spre coridorul pe
care erau dispuse camerele Catedrei, apoi îmi deschideam uşa de la
camera mea, dar cu ea nu se putea deschide nicio altă uşă de pe coridor.
Pe acelaşi coridor se mai aflau cabinetele membrilor Catedrei şi
două cabinete în care se găseau perforatoarele de cartele. Eram încă în
epoca cartelelor, dar nu era ca la noi, unde existau operatoare pentru
perforarea lor, ci fiecare trebuia să le perforeze singur, ceea ce m-a
deranjat foarte mult, deoarece eu în toată viaţa mea nu am ştiut bate la
maşină (deşi când eram la liceu, pe biroul meu era o maşină de scris de
la Bancă), nici la perforatorul de cartele, unde, dacă făceai cea mai mică
eroare, stricai cartela.
Pe fiecare uşă de cabinet era scrisă persoana ce-l ocupa şi era
desenată o rozetă, ca un indicator pe care trebuie să-o întorci, astfel
încât să indici unde anume eşti: la care bibliotecă, sală de curs, perforator
sau secretariat etc., ceea ce uşura foarte mult găsirea persoanei în cauză.
Vecinul meu era Michael Dobbs, venit din California după profesorul
Ray Clough, care îi era conducător de doctorat. Era un hippie veritabil
cu plete, cămaşă cadrilată, blugi destul de rupţi, asculta muzică rock la
căşti, mai mormăia şi-l auzeam prin peretele subţire, dar era foarte spălat.
Profesorul Clough, deşi câştiga 5000 de dolari pe lună, umbla şi el destul
de neeuropean, cu cămaşă cadrilată, cu blugi prinşi cu nişte bretele late
şi nişte sandale legate cu sfoară. În comparaţie cu ei, eu arătam ca un
cioclu în costumul meu bleu-marin şi cu cămaşa mea albă de nylon şi
cravată neagră. După un timp mi-am părăsit costumaţia rigidă şi mi-am
lăsat cravata şi sacoul, punându-mi puloverul albastru de lână, cumpărat
de acolo. Cu Michael Dobbs nu prea stăteam de vorbă, fiindcă nu-i
înţelegeam deloc engleza americană californiană. Îl mai vizita, din când
în când, un japonez venit tot din California să se specializeze în optimizări
158

de structuri de nave, pe care nu-l înţelegeam chiar deloc. Abia mai târziu
am înţeles că ei nu pot vorbi cum se cade engleza, deoarece le lipsesc
nişte sunete din engleză în limba lor. Cu norvegienii mă mai înţelegeam,
vorbind o engleză apropiată de accentul germanic al limbii în care
distingeam mai clar sunetele. Probleme mari de înţelegere a englezei
vorbite am avut şi cu indienii întâlniţi în bibliotecă (nu visam că voi avea
o fată care va lucra pentru indieni şi că ea va vorbi cu ei toată ziua în
engleza lor ciudată).
A doua zi, pe la ora 11,00, m-am întâlnit la o cafea cu toţi membrii
Catedrei într-o săliţă de lângă cabinetul şefului (programul începea la
8,00 şi se termina la 16,00). S-a discutat acolo la ce lucra fiecare, dar şi
diverse alte lucruri ce-i interesau. Cafeaua şi-o lua fiecare dintr-un fel
de maşină de făcut cafea, era mai slabă decât cafeaua noastră. Dar ce
mi-a părut tare ciudat este că-şi luau ceştile dintr-un dulăpior, iar la
sfârşit se duceau cu ele la o chiuvetă, le spălau, le uscau la un uscător cu
aer cald şi le puneau la loc, ceea ce am făcut şi eu (la noi, deşi chipurile
democraţia era socialistă, secretara strângea ceştile şi le spăla).
Una din problemele neprofesionale ce se discutau atunci la ei era
intrarea în Piaţa comună şi în toamna aceea tocmai avea loc un
referendum legat de această problemă. Studenţii, lumea obişnuită, era
spre surprinderea noastră, împotriva intrării în Piaţa comună, cu
argumentul că ei nu sunt de acord să intre pescadoarele franceze să
pescuiască în fiordurile lor. Doar la nivel de profesori universitari erau
oarecum de acord cu intrarea. La referendumul care a avut loc,
norvegienii au respins cu mare majoritate intrarea. De atunci, a mai avut
loc un referendum şi din nou au respins intrarea (noi însă delirăm de
fericire acum, că am intrat în U.E.; este adevărat că acum Norvegia are
cel mai mare PIB pe cap de locuitor din lume, iar noi suntem penultimii
din Europa).
Pentru că, în cererea mea de bursă în Norvegia cerusem experimente
pe modele ale structurilor de nave, m-au dat pe mâna inginerului britanic
Trygve Meltzer, şeful laboratorului de Structuri. Aici erau patru maşini
de încercări Amsler, comandate de calculator, cu perioade ale
ciclurilor continui.
Solicitările se înregistrau cu magnetofoane profesionale de
capacitate mare, apoi se realizau cu calculatoare de proces histogramele
solicitărilor şi, sub comanda acestor calculatoare, maşinile Amsler
159

realizau, prin cilindri hidraulici, încercări similare asupra modelelor de
structuri prezente în laborator.
Eu ar fi trebuit să folosesc laboratorul pentru a încerca nişte planşee
de nave la stabilitate dinamică. Pentru mine ar fi fost complicat să obţin
fonduri pentru confecţionarea modelelor, să învăţ să lucrez cu
calculatoarele de proces şi cu maşinile Amsler. Pe de altă parte, m-am
gândit că noi nu vom avea posibilitatea în ţară să avem maşini atât de
performante şi că aş învăţa degeaba să lucrez cu ele (s-a dovedit că am
avut dreptate, nici până azi Universitatea noastră nu are astfel de maşini;
în 1989 a venit la ICEPRONAV o astfel de maşină, pe care urmau să o
dea Universităţii, dar nu ne-au mai dat-o, nici ei n-au pus-o în funcţiune
şi până la urmă, odată cu privatizarea, au tăiat-o şi au dat-o la fier vechi).
Pentru mine rămâne încă o mare nerealizare.
Hotărând să învăţ bine metoda elementelor finite, m-am aruncat
asupra volumelor unor conferinţe extrem de importante pe această
tematică, ţinute în U.S.A., la o bază aeriană de la Wright-Patterson, de la
Dayton, Ohio, în 1965 şi 1966. Am citit cu creionul în mână cele două
volume. Am găsit apoi teza de doctorat a lui Päl Bergan, pe care de
asemenea am citit-o cu creionul în mână şi m-am dus de vreo două ori
la el să mă lămurească unde n-am înţeles.
În noiembrie 1972 s-a ţinut la Oslo un simpozion internaţional de
folosire a metodei elementului finit (m.e.f.) în calculul structurilor de
nave şi de platforme petroliere, simpozion care îl avea printre
organizatori pe şeful Departamentului meu, Ivar Holland. Dar ca să pot
participa, ar fi trebuit să plătesc o taxă de 900 kr., plus cheltuielile de
drum şi cazare, ceea ce însemna o bursă lunară de a mea. Dar profesorul
Holland mi-a dat volumul lui de lucrări, după care am făcut şi xeroxuri
şi însemnări (de unde la noi, pe atunci era doar un singur xerox la IDT
Bucureşti, la Trondheim existau xeroxuri, cu plată, pe fiecare coridor).
Am nimerit în Norvegia în 1972, când începuse criza petrolului şi
cum se împărţiseră zonele de exploatare din mare, a petrolului din Marea
Nordului, între Anglia, Norvegia, Danemarca şi R.F. Germania,
exploatarea petrolului off-shore luase un avânt extraordinar, aşa că se
construiau platforme de exploatare, unele artificale, iar toate acestea
se calculau cu m.e.f. Ingineria oceanică se dezvolta rapid şi Registrul
naval norvegian (D.N.V.) avea un mare rol în aceasta (azi, Norvegia e
una din cele mai bogate ţări din lume şi această evoluţie, de la cea mai
160

sărcă ţară scandinavă la cea mai bogată s-a datorat exploatării petrolului
şi gazelor naturale de sub apă).
În 1969 se ţinuse un alt simpozion de folosire a m.e.f. în domeniul
naval şi atunci se lansase la D.N.V. primul program de element finit
pentru construcţii navale, SESAM 69, foarte perfecţionat, utilizând
metoda supraelementelor finite de diferite ordine, formate din elemente
finite de ordin inferior. Catedra şi DNV au organizat cursuri de utilizare
a SESAM 69, la care m-am dus fără să plătesc taxă (programul se realizase
cu vreo 6 milioane kr. (cca un milion dolari) şi se vindea cu 10-15
milioane dolari. Germania şi Polonia îl cumpăraseră, dar la noi, deşi
eram în relaţii foarte bune cu Gelu Kahu, ce ajunsese directorul Centralei
Industriale Navale, nu se punea problema cumpărării unui program, ci
doar se străduiau pentru Şantierele Navale să cumpere programe de
descriere matematică a formelor navei FORAN şi după 1990 Tribon
(nici azi nu s-a cumpărat un astfel de program; prin 1985, s-a luat pe
gratis de la canadieni un program SAP, cu ocazia construirii centralei
atomo-electrice de la Cernavodă).
Pentru că nu se putea şi nici eu nu puteam să iau programul SESAM
69 de acolo, mi-am zis că va trebui să realizăm noi un program de
element finit pentru calculul navelor, ceea ce am încercat mai târziu,
acasă, cum se va vedea.
La început, eu învăţasem engleza fără profesor, aşa că am simţit
nevoia să merg la un laborator fonetic, unde trebuia să mă descurc singur
cu caietele, cu căştile, să fac şi teme etc. Mai târziu am lăsat studiul
englezei doar seara, acasă şi nici acum nu-mi trece, că trebuia să învăţ
un cuvânt de două ori, cum se scrie şi cum se pronunţă.
Profesorul Stegeggestad, aflând probabil de cererea de bursă ce
le-am adresat-o, că ştiu şi ruseşte, fiind preocupat de Construcţiile
metalice ce le preda, de flambajul la solicitări compuse al plăcilor şi
având o trimitere bibliografică la tratatul lui Papcovici, ce exista în
biblioteca lor în rusă (nu fusese tradus), m-a rugat să-i traduc capitolul
respectiv în engleză. Am lucrat vreo săptămână la această treabă, cu două
rânduri de dicţionare, rus-englez şi român-englez.
Ca să mai înţeleg ceva şi din limba norvegiană, mi-am cumpărat de
la librăria Univeristăţii un dicţionar norvegian-francez. Nu exista
dicţionar nervegian-român.
Săptămânal mergeam împreună cu ceilalţi membri ai Catedrei la
161

cursurile de Dinamica construcţiilor, ce le ţinea Ray Chough.
După un timp, cum am arătat deja, Bjorne Aämodt ţinea un curs de
Mecanica ruperii şi utilizarea m.e.f. în acest domeniu.
Pentru problema folosirii m.e.f la bare cu pereţi subţiri mă duceam
la Weinberg, care îşi definitiva teza de doctorat în aşa ceva, iar pentru
folosirea m.e.f. la plăci curbe am mai discutat cu Kolbein Bell. De la
fiecare din ei am căpătat câte o cărţulie cu teze (din păcate, nu le mai
am, sunt probabil pe la colaboratorii mei). Stând de vorbă cât mă
pricepeam, am înţeles că prin rotaţie jumătate din personalul Catedrei
lucra în cercetare la contracte, iar jumătatea cealaltă acoperea
activitatea didactică.
Cât priveşte rolul şefului de Catedră, el, în afară de participarea la
activitatea diferitelor consilii, în legătură permanentă cu D.N.V., cu
potenţialii şi cu actualii beneficiari, citea toate revistele de cercetare
ce veneau la Catedră şi le trimitea prin secretară la toţi cei ce-i ştia
interesaţi de problema respectivă, asigurând, prin secretară,
xerocopiile necesare.
Mai târziu am căutat să aplic şi eu metoda respectivă, cu diferenţa
că la noi nu veneau toate revistele, iar din 2013 nu mai aveam nicio
revistă navală la Universitate (nu mai erau bani pentru abonamente).
Am mai participat la un ciclu de conferinţe ţinut de profesorul J.J.
Nibbering, de la Universitatea tehnică din Deft (Olanda), universitate
cu care mai târziu vom avea o colaborare pe probleme de Hidrodinamică
navală. Conferinţele acestui profesor erau legate de problemele de
structuri navale, el conducând la Deft acest Departament, cu laboratoare
foarte puternice pentru solicitarea dinamică a structurilor de nave, pentru
studiul oboselii acestora.
Cât am stat în Norvegia, am avut plăcerea de a mă duce şi la o
conferinţă a profesorului Segal, de Chimie Fizică de la Bucureşti, care
mie mi s-a părut că s-a descurcat foarte bine acolo.
Cu toate dificultăţile ce le-am pomenit, privind folosirea
perforatoarelor, mi-am scris singur câteva programe de ecuaţii
diferenţiale ordinare şi le-am integrat cu metoda Euler modificată şi
cu metoda Runge Kutte, le-am perforat şi le-am rulat, cititoarele de
cartele fiind unde erau şi perforatoarele, legătura cu calculatorul central
al Universităţii UNIVAC realizându-se la fiecare Catedră.
Am fost cu un coleg şi la centrul de calcul al Universităţii, unde
162

aveam un calculator UNIVAC 1108. Centrul de calcul funcţiona din 1963.
Au avut mai înainte un UNIVAC 1107 şi se pregăteau să cumpere un
UNIVAC 1110, din care mai existau în Europa numai două, dintre care
unul la Centrul operaţional NATO. Calculatorul era folosit de toate
cadrele didactice, de studenţi pentru prelucrarea datelor experimentale
la lucrările de laborator, la proiecte şi în special la proiectele de diplomă
cu caracter de cercetare şi bineînţeles de SINTEF şi de DNV.
Pe lângă centrul de calcul exista şi echipament de comunicaţie
directă cu calculatorul cu tub catodic şi creion luminos.
Am citit în ultima parte a stagiului meu nişte articole ale lui Argyriss
şi Fred privind aplicarea metodei elementelor finite la continuum-ul
spaţiu-timp, ceea ce pe mine m-a entuziasmat că prin denumire semăna
cu spaţiul-timp din iubita mea teorie din tinereţe, a relativităţii, dar aici
era vorba numai de rezolvarea ecuaţiilor diferenţiale cu derivate parţiale,
atât în raport cu coordonatele spaţiale, cât şi cu timpul ce intervenea în
dinamica structurilor. Erau ecuaţiile diferenţiale obişnuite
(mecanică newtoniană) la care polinoamele de interpolare în timp erau
polinoamele l‘Hermite.
Aspecte ale învăţământului tehnic

Cum singurul învăţământ tehnic din Norvegia era Universitatea
tehnică din Trondheim, voi scrie aici câteva aspecte desprinse din
conversaţiile ce le-am avut şi din cartea de prezentare a Universităţii
din 1972/73 (noi nici până astăzi nu avem o carte de prezentare cu
planurile de învăţământ ale facultăţilor şi programele analitice ale
disciplinelor pe care să o poată căpăta/cumpăra fiecare student la
începutul anului universitar).
Intrarea în Universitatea tehnică nu se făcea pe baza examenului de
admitere, ci a rezultatelor obţinute în ceea ce la noi este liceul şi anume
la examene echivalente examenului nostru de bacalaureat, la care
subiectele sunt unice pe întreaga ţară şi punctajul pentru corectarea
lucrărilor scrise este amănunţit prevăzut când se trimit aceste subiecte.
Rezultatele examinării din liceu erau calculate într-un punctaj special,
unor materii fiindu-le date o pondere specială, de exemplu la
Universitatea tehnică: Matematicii, Fizicii şi Norvegienii. Admiterea
solicitanţilor se făcea în limita locurilor disponibile, în ordinea mediilor
stabilite prin acest punctaj special. Erau acceptaţi şi absolvenţi ai şcolilor
163

tehnice şi ai colegiilor militare în acelaşi sistem de admitere descris
mai sus. Ordinea mediilor putea fi neglijată în limite de o treime din
locuri pentru persoane care posedau o calificare specială pentru
domeniul de inginerie în care solicitau intrarea.
Revenind la Universitate, ea era foarte bine dotată, atât pentru
activitatea didactică, cât şi pentru cea ştiinţifică. În Universitate
funcţionau 89 de profesori universitari.
Avea 35 amfiteatre mari, plus încă 80 de săli. Amfiteatrele aveau
fiecare, pe lângă tablele foarte mari, aspectomate, epidiascoape,
retroproiectoare, aparate de filmat, ecrane, toate se puteau manevra de
la pupitrul profesorului, ca şi comenzile luminilor (marea majoritate
aveau lumină artificială). În unele amfiteatre era televiziune cu circuit
închis. Cel mai mare amfiteatru avea o capacitate de 500 locuri.
La intrarea în amfiteatre se găseau nişte căsuţe metalice în care
studenţii îşi păstrau genţile, caietele, halatele. Sălile de proiecţie erau
toate dotate cu planşete de tip ISIS.
Universitatea avea o bibliotecă foarte mare, la care se găseau
publicaţiile tehnice din toate ţările, din anul apariţiei. Studenţii aveau
acces direct la rafturi pentru cărţile şi colecţiile de reviste importante.
Pentru celelalte, desemnarea era mult uşurată de funcţionarea între
depozitul principal şi sala de lectură a unei poşte permanente şi a unor
mici lifturi. În afară de biblioteca mare funcţionau, pe lângă fiecare
facultate şi fiecare catedră, biblioteci mai mici.
Din fişierul mare al bibliotecii centrale se putea şti la fiecare carte
sau colecţie de reviste la care bibliotecă există şi, dacă era împrumutată,
de cine era.
Pentru cursuri, cum era cel de Construcţii navale al lui Johanes Moe,
pe care l-am citit în bibliotecă, materialul fiecărui curs se găsea într-un
biblioraft şi anual se schimba câte un capitol prin actualizare, iar la xerox
se multiplica un număr de exemplare din bibliotecă (zece exemplare în
cazul cursului lui J. Moe).
Pentru cărţile şi lucrările de Congrese, care nu se găseau totuşi în
bibliotecă, se puteau face comenzi în U.S.A., la Clearinghouse for
Federal Scientific and Technical Information, putându-se procura, contra
a cca 10 $ xerocopia, oricare carte apărută în Est sau West.
Pentru tezele de doctorat din U.S.A. şi Canada exista o revistă de
rezumate cu 12 apariţii pe an, putându-se comanda xerocopii ale ei cu
164

10 $ teza.
Activitatea de documentare era mult uşurată şi prin existenţa
maşinilor de xerocopiat, existente la toate catedrele şi pe fiecare coridor
între amfiteatre şi la bibliotecă. Folositea de studenţi a xeroxului se
făcea contra plata a 95 kr. pentru o pagină. Aceste xeroxuri erau foarte
mult folosite, executându-se copii de mii de pagini zilnic, la fiecare din
ele. Se foloseau şi pentru articole, cărţi, enunţuri la teme de casă şi
proiecte care se dădeau în mână fiecărui student, pentru pregătirea
materialului de predare la retroproiector, copiindu-se pe celofan special
(acum, la noi, s-au umplut catedrele de xeroxuri, dar nu am văzut automate
de xerocopiat cu monedă pe coridoare; probabil că, dacă s-ar pune,
le-ar sparge; de aceea nu aveam noi aparatură de proiecţie lăsată în săli,
că trebuie să vină profesorul şi s-o care, de aceea zilnic aud că s-a furat
ceva din calculatoare; gradul de civilizaţie la ei era cu totul altul decât la
noi, unde există un adevărat cult al hoţiei, hoţii fiind admiraţi ca nişte
eroi). De aceea, la ei, putea să stea, căzut pe jos, pe un culoar, un fular
de al meu de dimineaţă până seara fără să-l fure nimeni, de aceea putea
să stea o umbrelă de o lună pe coridor fără să o fure nimeni, de aceea
puteau să stea casetele studenţilor descuiate şi sute de biciclete în faţa
amfiteatrelor, cu lanţurile neîncuiate.
Pregătirea studenţilor pentru folosirea calculatorului se făcea din
anul I, cu un curs obligatoriu de informatică şi programare în semestrul
1 şi unul (sem.3) de analiză numerică (mult a trebuit să pledez până s-au
introdus astfel de cursuri şi la noi.
În privinţa planurilor de învăţământ se remarca o flexibilitate destul
de mare şi în anul 4 o divizare pe foarte multe grupe de specializare,
create prin cuplarea a câte trei discipline, dintr-un total de 6-8 discipline
de specialitate a unei facultăţi sau secţii (la facultatea de Mecanică erau
22 astfel de grupe).
Nu existau reglementări privind numărul de ore pe săptămână, uneori
ele depăşeau 40 de ore/săptămânal.
Erau foarte multe cursuri pentru cei ce se pregăteau în vederea
obţinerii titlului de licenţiat. În anul universitar în care am fost eu, existau
vreo sută de diferite cursuri pentru licenţiaţi de înalt nivel teoretic, unele
predate şi în limba engleză, la care puteau participa toţi cei interesaţi
din Universitate şi de la Institute de cercetări (fără taxă), cursuri la care
cei ce-şi pregăteau licenţa dădeau examen.
165

Examenele la Universitatea thenică din Trondheim se dădeau pe ani,
şi nu pe grupe, ca la noi. De fapt, nici nu existau grupe ca la noi, ci doar
în anii mari, grupe de specializare. Cea mai mare parte din examene
erau scrise, iar cele mai multe subiecte de examen erau aplicative
(probleme).
Admiterea la examene se făcea după rezolvarea bună a cel puţin
75% din numărul de probleme date pentru studiu acasă.
Rezultatele la examene nu erau date imediat, ci după cca o lună,
deoarece pentru un an întreg corectarea amănunţită dura foarte mult şi
exista regula ca toate tezele să fie corectate independent şi de o persoană
neutră, care aparţinea pentru examenele de cultură generală altei
Unversităţi sau pentru cele de specialitate unui Institut de cercetări, ce
corecta fără să cunoască rezultatele catedrei examinatoare şi apoi se
făcea o confruntare a notelor în genul în care se făcea la noi examenul
de admitere. Deoarece punctajele erau afişate detailat la toate
examenele şi tezele erau fără identitatea afişată (cu colţul lipit ca la noi
la admitere) nu existau niciun fel de discuţii privind notele primite,
fiecare student calculându-şi corect notele după punctaj şi rezolvările
ce erau afişate. Notele se dădeau între 1 şi 6 cu jumătăţi de punct. Notele
cu care nu se trecea erau: 4,5; 5; 5,5 şi 6. Se dădeau cam şapte examene
pe an universitar, dintre care aproximativ două în sesiunea de iarnă.
Disciplinele la care se dădea examen aveau ca şi proiectele, coeficienţi
de importanţă, de care se ţinea seama la absolvirea facultăţii. De această
medie se ţinea seama, de exemplu, la admiterea pentru obţinerea gradului
de licenţiat (se observă că, după 1990, multe din acestea s-au introdus
şi la noi prin sistemul de credite; ce nu s-a introdus este obiectivitatea
în aprecierea la examene; pe de altă parte, sistemul de credite s-a introdus
la noi fără a se condiţiona înscrierea la o disciplină de nişte condiţii
privind trecerea la alte discipline - de exemplu: la ei nu puteai urma
cursul de Mecanică fără să fi absolvit un curs de calcul vectorial, nu
puteai face Rezistenţa materialelor fără să fi absolvit Mecanica şi nu
puteai face Organe de maşini fără a absolvi Rezistenţa materialelor, dar
de asta ar fi prea complicat pentru Decanii noştri, preocupaţi de a face
planuri de învăţământ pentru a-şi satisface clienţii!).
Corectarea lucrărilor de diplomă se făcea acolo cu o mare
preocupare de obiectivitate şi rigurozitate. Corectau separat trei
persoane, din care doar una era conducătorul lucrării şi celelalte două
166

erau de obicei din cercetare. Corectarea putea să dureze şi o jumătate
de an şi, în unele cazuri, chiar mai mult. Între timp, absolventul se angaja
în producţie, dacă promova ultimile examene din anul IV şi avea o dovadă
că şi-a predat proiectul (mare diferenţă faţă de ce a fost şi este la noi,
unde din superficialitate, din lipsă de timp, proiectele aducându-se în
ultimul moment, corectarea se face de un singur om – conducătorul –
într-o jumătate de zi câte zece proiecte!).
Universitatea tehnică nu asigura nicio repartiţie, găsirea de posturi
făcându-se în funcţie de anunţurile din presă şi interviurile date (mi-
aduc aminte ce mare bucurie a fost la Revoluţia din 1989 în rândul
studenţilor, că au scăpat de obligativitatea repartiţiilor, iar apoi, prin
1995, ce tristeţe că nu mai găseau deloc posturi prin căderea industriei
din ţara noastră...).
Cursurile erau facultative, dar sălile erau pline. Seminarele se făceau
cu tot anul, neexistând grupe, aşa cum am mai spus, şi erau conduse de
asistenţi care erau studenţi foarte buni din anul IV, ce primeau o retribuţie
de la Catedră pentru munca depusă. Ei dădeau indicaţii, în timpul orelor
de seminarii, studenţilor care lucrau individual şi corectau lucrările
scrise cu problemele rezolvate. Rolul asistentului propriu-zis era de a
concepe problemele pentru seminarii, care se xerocopiau şi se dădeau
studenţilor, de a face rezolvările exacte şi punctajele pentru corectarea
lucrărilor şi de a da consultaţii studenţilor.
Stagiul de pregătire al licenţei era de doi ani şi jumătate, timp în
care se dădeau unele examene şi se pregătea teza, cei în cauză neavând
sarcini didactice în această perioadă.
Nu existau reguli stricte privind normarea muncii didactice. Exista
un program pentru studenţi şi pentru cadrele didactice de cinci zile pe
săptămână (noi n-am ajuns la cinci zile pe săptămână decât după 1989;
am avut, prin 1985, o trecere la o săptămână redusă de lucru, în care
sâmbăta era până la 12,00). În aceste cinci zile, tot personalul didactic,
tehnic şi ştiinţific al Catedrei era obligat să vină în program între orele
8,00-16,00, care includea şi o jumătate de oră de masă (şi la noi era, la
un moment dat, prezenţa obligatorie, dar numai formal; după 1989,
cadrele didactice de la noi nu stăteau la catedră decât cât aveau ore şi
câteodată nici atât). La Trondheim, cadrele didactice erau în programul
8,00-16,00 la dispoziţia studenţilor, dar mulţi veneau şi lucrau şi după
amiaza şi seara, mai ales când nu era mare aglomeraţie la perforatoarele
de cartele şi la terminalele de calculator.
167

Fiind foarte multe grupe de specializare, se făceau ore şi cu cinci
studenţi. Numărul de ore de seminar pentru asistent nu depăşea 2-4 ore/
săptămânal, el fiind obligat să fie la dispoziţia studenţilor pentru
consultaţii în programul arătat mai sus. Numărul de ore didactice
săptămânal era de: 6 ore la lector, conferenţiar sau profesor. În general,
toată normarea depindea de şeful de Catedră. Concediul anual al cadrelor
didactice era o lună în timpul verii, deci jumătate faţă de la noi.
Practica studenţilor la facultatea de Mecanică se efectua în două
variante: a) 20 de săptămâni de practică în timpul facultăţii, din care
cinci în ateliere-şcoală închiriate de Universitatea tehnică în timpul verii
şi 15 săptămâni ca angajaţi în o serie de întreprinderi specificate; b) 10
luni de practică ca angajat înainte de începerea facultăţii în meseria care
să corespundă specificului facultăţii; la facultatea de Construcţii trebuia
efectuată practică de 20 săptămâni, din care 10 în birou de proiectare
sau laborator (la noi, după 2000, nu îi mai primeşte deloc în practică).
Exista şi posibilitatea efectuării practicii de către studenţi în alte
ţări, prin I.A.E.S.T.E. (The International Association for the Exchange
of Students for Tehnical Experience). Încă din luna februarie erau afişate
pe coridoaele Universităţii locurile de practică în alte ţări, condiţiile
de salarizare oferite şi genul de muncă. Din ţările socialiste, doar RF
Yugoslavia şi RP Polonia oferea locuri de prctică (RP Polonia cu 1500
zloţi/lună; la noi nici acum nu se poate realiza această practică).
În ultimul timp al şederii mele acolo se discuta şi problema unirii
Universităţii tehnice cu facultăţi umaniste şi cu o facultate de Medicină,
ca şi primirea unor departamente mai mari (de la 10-20 oameni la
40-60), dar nu se hotărâse nimic.
În privinţa reprezentării studenţilor în consilii de conducere, se
preconiza ca între 1/3 şi 2/5 să reprezinte proporţia de student.
Deşi studenţii nu plăteau taxe, totuşi pentru cantină, cămin, rechizite
şcolare, cărţi, ei se împrumutau la bănci cu o dobândă foarte mică,
trebuind să restituie banii în rate, din salariile ce le aveau la terminarea
facultăţii. Dacă rămâneau repetenţi, pe lângă că trebuiau să se împrumute
în plus pentru anul de repetiţie, le creştea şi dobânda. De aceea, nu
trebuiau lămuriţi de părinţi şi profesori şi de organizaţiile de tineret să
înveţe, cum se făcea la noi, ci forţa aceasta financiară a banilor îi lămurea
(de aceea nu am văzut părinţi prin cămine, aveau un grad de independenţă
mult mai mare decât studenţii noştri şi nici vorbă de sistemul de pile de
la noi).
168

Vizita lui Gabi la Trondheim
Mi-am dorit mult să o aduc pe Gabi la Trondheim. Am reuşit, dar a
fost un drum foarte complicat. Pe la sfârşitul lui Octombrie m-am dus
acolo la poliţie cu adeverinţă de la Universitate că sunt bursier. Am
reuşit să trimit în ţară o invitaţie pentru Gabi, cu aviz de la Poliţia
norvegiană. Gabi s-a dus la serviciul paşapoarte de la noi şi a depus
cerere şi a aşteptat. La sfârşitul lui Noiembrie i-a venit respingerea
cererii, cum era de aşteptat, deoarece nu aveam un copil de lăsat zălog
că ne vom întoarce (atunci, guvernanţii făceau tot posibilul de a opri
lumea să plece din „raiul socialist”; acum, guvernanţii fac tot posibilul
să goneascpă lumea din „raiul capitalist” ce a devenit ţara noastră, astfel
că avem vreo 2-3 milioane de români în Italia, Spania, Israel,
Anglia etc.).
Gabi a avut întotdeauna o fire de luptătoare, aşa că într-o convorbire
cu tov. Răileanu, secretar de partid şi fost coleg de generaţie cu Gabi,
i-a spus că „de, aşa se întâmplă dacă ai prieteni”, ceea ce însemna că
„prietenii” puteau să fie persoane de la Catedră care au dat referinţe la
Securitate. I-a spus că o poate totuşi ajuta, aranjându-i o întâlnire cu tov
Baroga, secretarul de partid cu propaganda de la judeţ, pe care îl
cunoscusem şi eu şi îl avusesem pe feciorul său student. A fost la el în
audienţă şi acesta i-a arnjat să o primească colonelul Zagoneanu, şef al
Securităţii din Galaţi. Colonelul a primit-o monosilabic, într-un birou
mare. Gabi i-a luat-o înainte, spunându-i că, dacă din punctul lui de vedere
nu prezintă încredere că se va întoarce fiindcă nu are copil, există totuşi
şi alte motive pentru întoarcere, cum ar fi părinţii bătrâni şi bolnavi.
Zagoneanu nu-i zise decât să aştepte acasă decizia, care a fost aprobată
în câteva zile, la începutul lui Decembrie.
Între timp, sosise la Trondheim soţia lui Coman de la Cluj. Era
rusoaică şi avusese bilet la trenul ce venea de la Belgrad, trecea prin
România, Cehoslovacia, R.D. Germană, trecea Marea Baltică şi ajungea
în Suedia, la Göteborg. Dar, între timp, în Cehoslovacia se declarase
carantină din cauza febrei aftoase şi îi dăduse pe toţi jos din tren şi
atunci cred că trecuse prin Austria şi ajunsese, cu mare frică, prin
R.F.Germană şi de acolo prin Danemarca traversă marea în Suedia.
Îi fusese mare frică în RFG, deoarece propaganda sovietică îi băgase în
cap că acolo sunt numai nazişti de tipul celor ce făcuseră atrocităţi în
războiul din 1941-44. Nevrând să o supun pe Gabi unei asemenea
169

aventuri, i-am dat un aviz telefonic pentru seara următoare (ce bune sunt
azi celularele!). Nu mai discut cu ce emoţie am vorbit în engleză prin
diferitele reţele de telefonie până la Galaţi, unde am reuşit să-i spun lui
Gabi pe scurt povestea cam confuză cu carantina. Gabi s-a dus la
Bucureşti şi şi-a comandat drumul cu avionul până la Berlin, unde trebuia
să prindă trenul de la Belgrad, ce venea gol din Cehoslovacia şi care
trebuia să o ducă în Suedia, de unde să ajungă în Norvegia şi apoi să fie
la Trondheim la 26 Decembrie, seara, comunicându-mi şi mie, nu mai
ştiu dacă printr-o telegramă sau telefon, data sosirii.
Toate bune şi frumoase, a plecat cu avionul din Bucureşti-Băneasa.
În avion era celebra noastră echipă de handbal, campioană mondială pe
atunci. A ajuns la Berlin, pe Tempelhof, unde spre norocul ei a dat peste
o figură cunoscută, cam greu de recunoscut sub o căciulă cu urechi. Era
Nejdet, absolvent de la noi, de la Piscicultură, cel ce urma să se
căsătorească, după o prietenie lungă, cu o colegă a lui Gabi, dar fiind
tătar musulman, nu s-a putut căsători decât tot cu o tătăroaică de-a lui.
Nejdet era în R.D.G., în comisia de recepţie a pescadoarelor de la Rostok,
unde se fabricau pe bandă rulantă, iar soţia lui, o musulmană frumoasă,
fusese vecină cu Gabi în avion. Astfel că Nejdet, venit cu o maşină să-şi
ia nevasta, o luă şi pe Gabi şi o duse vreo 20 Km până la Berlin, în gara
de cale ferată. De acolo, unde îşi lăsă bagajele, Gabi a încercat să se
cazeze la un hotel luxos, dar aflând cât este tariful, a întrebat de un hotel
mai ieftin şi au trimis-o la unul mai vechi, mai mic, în apropietre de
Poarta Branderburg. Când a ajuns acolo se lăsase seara, aşa că, obosită,
s-a culcat. A doua zi de dimineaţă s-a dus la Gară, s-a urcat în trenul ce
venea gol din Cehoslovacia. Din păcate, faptul că trenul era gol nu i-a
adus decât neplăceri. Conductorii vagonului, doi sârbi, au început să se
hlizească la Gabi, ce arăta foarte bine, dar care era extrem de speriată,
văzându-se închisă în vagon cu cei dou hăndrălăi. Singura plăcere, când
treceau prin oraşele germane, erau brazii de Crăciun cu lumânări aprinse,
ce se vedeau. Era ziua de Crăciun şi Germania Democrată, oricât de
comunistă era, nu renunţase la tradiţii.
Au ajuns la Travemünde şi acolo trenul lor a fost băgat într-un
ferry-boat. Nimeni nu i-a spus lui Gabi să se dea jos din vagon şi cum să
se urce în saloanele ferry-boat-ului. După un timp, speriată de balansul
vagonului ce se izbea de alte vagoane, s-a dat cu frică jos şi în huruitul
lanţurilor vagoanelor s-a dus printre ele până a ajuns la o scară în spirală
170

pe care s-a urcat, ajungând, în fine, la un loc unde şi-a găsit un scaun şi
s-a mai încălzit. Nici pomeneală să se ducă să-şi găsească ceva la un
magazin duty-free. Au ajuns în Suedia la Malmö, unde au trecut cu trenul
prin oraş (am văzut şi eu Malomö, în 1978, şi mi s-a părut un oraş ciudat).
A mers în continuare cu acelaşi tren până la Göteborg, tot cu frica de
conductorii de vagon. La suedezi, pomii de Crăciun fiind instalaţi în
curţile caselor, străluceau în noapte.
La Göteborg s-a dat jos din „trenul groazei” şi a trebuit să se descurce
cu puţina engleză ce o ştia. O namilă de băiat blond i-a dus bagajele până
la un vagon clasa a I-a (unde n-avea bilet). A încercat controlorul suedez
să spună ceva, dar ea nu a înţeles şi până la urmă a lăsat-o în pace, trenul
în zi de Crăciun era gol. A venit şi unul de la vamă şi a întrebat-o de ţigări
şi băuturi alcoolice (şi în Suedia era oprită consumarea băuturilor
alcoolice). Gabi a răspuns simplu că n-are, dar avea o sticlă de şampanie
pentru Anul Nou şi câteva sticle de vin cerute de mine pentru vizitele ce
le făceam pe la profesori. Spectacolul pomilor de Crăciun de prin curţi
continua în noapte.
În dimineaţa zilei de 16 Decembrie a ajuns la Oslo, fără să observe
că a trecut graniţa. Şi-a transportat bagajele la peronul de la care pleca
trenul spre Oslo, dar nu s-a putut urca imediat în el deoarece întorceau
băncile, ca toţi pasagerii să stea cu faţa în sensul de mers al trenului.
Trenul în sine era neobişnuit pentru noi. Geamantanele mari erau lăsate
la intrare. Intrai ca la avion, cu un bagaj uşor de mână. Geamurile erau
imense, fără posibilitatea de a fi deschise. Îţi lăsai în cuiere hainele. Un
culoar larg era între scaune, ca la avion. La fiecare scaun îţi putea da pe
spate spătarul sau ridica sprijinul picioarelor. Pe un rând erau patru
scaune, câte două pe fiecare parte a coridorului pe care venea un cărucior
mare cu tot felul de băuturi, sandvişuri, dus de o stewardesă ce-ţi dădea
şi ziare. Gabi, neobişnuită, şi-a tras şi geamandanele cu ea, fiindu-i frică
să le lase la intrare. Peisajul de munţi, lacuri îngheţate şi păduri era
splendid. A sosit seara, pe la ora 18,00, la Trondheim, după trei zile
de drum.
În acest timp, cât era pe drum, eu am avut un necaz. Pe 24, în dorinţa
ca Gabi să găsească toate lucrurile curate, m-am apucat să spăl rufele
cu celebrul meu OMO. Spălarea aceasta o făceam în chiuveta în care
apa caldă dizolva detergentul meu biologic. Aveam nevoie să le şi usuc,
aşa că am întins o sârmă pe care am legat-o de calorifer şi cred că şi de
171

robinetul de la chiuvetă. Cum încălzirea se făcea electric şi apa e bună
conducătoare de electricitate, s-a produs deodată un scurt-circuit care
a aruncat tot apartamentul în întuneric. Era seara Crăciunului, se făcuse
repede şi frig, îmi era frică să nu mă electrocutez cu tot felul de sârme
şi cămăşi ce stăteam pe ele, vecinul meu era plecat, eram disperat.
M-am culcat în frig, neştiind unde era tabloul cu siguranţa. În fine, în
dimineaţa Crăciunului mi-am făcut curaj şi m-am dus la administrator
şi m-am plâns de ce mi s-a întâmplat. Era un om cumsecade, căruia i
s-a făcut milă de mine. Mi-a reparat repede curentul şi mi-a adus un
radio care chiar a început să cânte muzică de Crăciun, astfel încât până a
doua zi s-a făcut curat şi ordine în camera mea.
Am zis că e o minune când am văzut-o pe Gabi în puloverul roşu de
mohair, cumpărat din Yugoslavia, tricotat de ea, ce îi venea atât de bine
în acord cu obrăjorii ei roşii. S-a odihnit şi ea şi, în ziua următoare, pe
27 Decembrie, a început să cunoască mediul meu înconjurător. A luat
cunoştinţă cu „uzina” mea culinară ce nu ştiam s-o folosesc. Am dus-o
şi la „Ali”, a luat cunoştinţă şi cu cutiile mele cu lapte şi a şi folosit
laptele la realizarea unei supe cu ciuperci.
A doua zi am fost şi la Universitate cu ea (pe acolo nu era ca pe la
noi, ca între 22 Decembrie şi 8 Ianuarie să fie vacanţă pentru studenţi şi
concediu pentru cadrele didactice, ci în afară de 25 şi 26 Decembrie şi
1 şi 2 Ianuarie, se lucra). Am dus-o mai întâi la micul meu cabinet, apoi
am mers cu ea la Bibliotecă, unde i s-a părut că e un rai, văzând periodicele
de specialitate în toţi anii, de la apariţie până la ultimile numere. Am
dus-o şi în aripa de clădire unde era Chimia industrială. Acolo era şi o
ramură de Biochimie alimentară specializată în probleme de Biochimie
şi Microbiologie a peştelui uscat. A cunoscut acolo şi un domn foarte
amabil, care i-a prezentat laboratoarele. A rămas mută văzând aparatele
de analiză automată, microscopul electronic şi revistele catedrei. A venit
şi următoarele zile, luând şi notiţe, simţindu-se ca şi cum ar fi fost şi ea
la specializare.
În ajun de Anul Nou ne-am dus la televizorul căminului, ce era în
alb-negru, dar a fost o mare dezamăgire pentru noi, obişnuiţi cu
programele excepţionale de la noi, de Revelion. Pe la orele 21,00 a
fost un discurs al regelui lor, Olav al V-lea (1957-1991), în norvegiană,
şi cam atât. Ne-am dus în cameră unde, cu ce a adus Gabi de acasă, am
petrecut Revelionul între noi. Când, la 12 noaptea, dealurile din jur au
172

luat foc în exploziile de artificii trase din fiecare curte am fost foarte
impresionaţi. La noi, pe vremea aceea nu existau focuri de artificii la
nicio sărbătoare; azi vedem din balcon Dunărea iluminată de focurile de
artificii la Anul Nou, la 1 Decembrie, la Sfânta Maria, de Ziua Dunării
şi chiar la zilele unor potentaţi locali.
În atmosfera extraordinară a exploziilor de artificii ne-am urat, bând
şampanie, un 1973 fericit! Am ascultat şi muzică de la radioul
împrumutat, cu bucuria de a asculta melodiile de Crăciun fără bruiajul
de acasă.
În ziua de Anul Nou am fost amândoi invitaţi la familia Bergmen
acasă. Ne-am dus emoţionaţi, cu un autobuz, la vila unde locuiau. Lui
Gabi i-au făcut o impresie deosebită, el blond şi ea amerindiană fină,
brunetă. Ne-au dat nişte brânză topită elveţiană, „fondue”, servită cu un
aparat special care o topea în timpul servirii, aparat ce nu-l prea puteam
mânui. Am mai spart nişte alune, am discutat despre Kenedy, ei fiind, ca
şi noi, fani Kenedy, ne-am uitat şi la televizor. Ne-am simţit bine, dar
am scăpat ultimul autobuz, în aşa fel încât el şi-a scos maşina lui cu
lanţuri la roţi şi ne-a dus prin viscolul ce începuse în noapte până la
cămin (am comentat că, spre deosebire de vizitele de la noi, unde se
mănâncă foarte mult, la ei mâncarea este frugală, dar atmosfera, discuţiile
sunt principalul).
În ziua a doua a Anului Nou am fost pe dealurile din jur şi ne-am
plimbat. Era soare şi se vedea în fiordul albastru o navă roşie (probabil
nevopsită) ce înainta încet (poate tractată) şi în curticica unei viluţe, ca
o casă din poveşti, se vedea un „chou-chou” negru cu limbuţă
roşie-vânătă, scoasă (nu mai văzusem până atunci un astfel de câine pufos).
Era călduţ, în acelaşi timp în România, deşi mult mai la sud, era ger,
viscol. Cred că Golf-Stream-ul explica acest fenomen meteo.
Într-una din zile am mers cu Gabi la magazinul universal, de unde i-
am cumpărat o umbrelă roşie, cu mare scandal, deoarece nu vroia să
cheltuiesc din bursa mea ceva pentru ea.
Într-o altă zi am fost şi la un magazin universal mai mare, din afara
oraşului, la care nici eu nu mai fusesem şi pe care l-am admirat ca pe
ceva inedit pentru noi. Am fost şi la căminul colegilor mei români, unde
Gabi i-a cunoscut, a şi vorbit ruseşte cu soţia lui Coman. Am mai mers
cu ea din nou la Universitate, la biblioteca unde era fericită, dar şi la un
birou de turism pentru studenţi, foarte mic, pe la care trecusem de mai
173

multe ori, atras de afişele cu excursii, dintre care cea la New-York, o
săptămână cu 1000 $, îmi făcea degeaba cu ochiul. Ne-am dus acolo ca
să aranjez drumul de întoarcere a lui Gabi şi am fost uimit cât de uşor se
poate pleca de la ei, organizându-ţi prin telefon tot drumul în câteva
minute, cu bilete, trenuri, ore, hoteluri etc. O fată şi un băiat, de o
amabilitate rară, erau tot biroul din care puteai pleca oriunde în lume
(la noi au ajuns acum, cu internetul şi faxul să se mişte repede, dar în
Universitate nu avem, ca să nu mai spun de amabilitate, care lipseşte cu
desăvârşire).
Am hotărât să merg şi eu cu Gabi la Oslo, Göteborg, Kopenhaga, de
unde ea să meargă mai departe la München, apoi la Salzburg şi Viena
până la Bucureşti. Într-un ceas am cumpărat biletele de tren, inclusiv
pentru întoarcerea mea, şi am făcut şi rezervările la hoteluri.
Spre sfârşitul vizitei lui Gabi la Trondheim am fost invitaţi şi la
Espelund acasă. Îl mai văzusem pe Espelund şi labradorul său Haiduk,
cărând un cărucior, dar pentru Gabi a fost plăcut să vadă şi o casă mai
mare. Espelund era căsătorit şi avea două fiice blonde, micuţe. În living
trona şi motanul aşezat într-un coş, iar Haiduk era supărat că nu-l
primeam în living. Am discutat şi despre folclor şi despre cercul de
dansatori, despre falsificarea folclorului, despre excursiile familiei cu
maşina în week-end-uri în care îl luau şi pe Haiduk şi cum îl spălau când
ajungeau acasă. A fost plăcut.
Am plecat cu Gabi din Trondheim pe 9 Ianuarie dimineaţa, cu trenul
frumos pe care l-am descris la venirea ei. Prin geamurile mari se dezvăluia
un peisaj de iarnă într-o lumină ciudată, cu soarele puţin ridicat peste
orizont, cu zăpadă, munţi stâncoşi şi lacuri. Cred că am trecut şi pe
lângă Lillehammer, unde în 1994 s-a desfăşurat Olimpiada de iarnă.
Priveam cu poftă şi căruciorul cu tot felul de sandvişuri şi băuturi, dar
nu ne înduram să cumpărăm ceva. Un spectacol îl constituiau şi copilaşii
lor blonzi, ce nu erau deloc ţinuţi în frîu ca la noi, de părinţi, ci se plimbau
prin vagon şi ne salutau cu „Hei!”.
Spre seară, pe întuneric, am sosit la Oslo şi ne-am dus bagajele cu
cărucioare, din care se găseau destule, şi le-am lăsat la căsuţa cu cheie,
după care am plecat cu un bagaj uşor la hotelul unde ne oprise camera.
Hotelul aparţinea unei asociaţii religioase creştine, motiv pentru care
era mai ieftin (20$ camera/ noapte cu pat dublu). Pe noptiere, de fiecare
parte a patului se găseau biblii.
174

A doua zi am luat masa de dimineaţă la hotel, apoi am mers la
Primărie (Radhaus), care nu era departe. Era o clădire impunătoare,
cafenie, cu două turnuri, unde am intrat într-un hol mare din marmură
cu nişte fresce moderniste cu motive populare norvegiene. Am mers
apoi pe un fel de stradă principală, cu teatre. Gara era şi ea în apropiere.
Am văzut pe afară şi Palatul regal, iar lângă Primărie era şi portul care
închidea fiordul. Am fost şi la Vigeland, unde statuile ce păreau astă
toamnă ciudate, cum îmbrăcate cu zăpadă, erau şi mai ciudate. Nu-mi
aduc aminte dacă am vizitat atunci şi muzeele vikinge sau cu nava Fram.
Spre seară am plecat cu un tren asemănător cu cel cu care venisem
de la Trondheim. Am trecut graniţa în Suedia fără să simţim, ceea ce
ne-a mirat pe noi, pentru care graniţele se treceau atât de greu. Şi la
Göteborg am lăsat la fel de uşor bagajele în căsute închise şi apoi, în
noapte, am căutat motelul la care ne opriserăm camera ieftină, pe care
l-am găsit lângă o mare sală de sport. În motel era o curăţeanie mai
mare decât în Norvegia. Poate doar în Universitate, la Trondheim erau
closetele la fel de curate (cu ventilatoare cuplate cu trasul apei şi cu
aromitoare automate). Paturile aveau aşternuturi albe, scrobite. În fine,
am adormit, destul de obosiţi.
Ziua următoare (11 Ianuarie) ne-am sculat devreme, ne-am luat micul
dejun şi ne-am plimbat prin parcul sportiv din jurul hotelului. Apoi ne-
am dus spre mare. Am găsit pe ghidul oraşului, la obiective de văzut,
Acvariul, am plătit taxa şi ne-am dus să-l vizităm, dar nu era prea grozav,
cam ca cel din Constanţa, destul de vechi. Apoi, de pe cheu, am văzut un
mare pod suspendat şi ne-am apropiat. Nu mai văzusem aşa ceva decât
prin fotografii, aşa că am mers destul de mult să-l vedem în detaliu.
Ne-am suit pe calea pietonală şi am mers până la mijlocul podului, cu
vedere foarte frumoasă de sus asupra mării şi ţărmului. De câte ori trecea
vreo maşină, podul se scutura foarte mult şi ne speriam...
Ne-am reîntors pe cheu şi am vizitat apoi o biserică de culoare
cărămizie. Am mâncat ceva, apoi am vizitat nişte magazine luxoase. Ne-
am dus după aceea într-un pasaj acoperit, frumos luminat, cu vitrine
frumoase, unde am văzut pentru prima oară televizoare color. Pe atunci,
Suedia era mai bogată decât Danemarca, ca stat era şi mai veche decât
Norvegia, ce devenise ultima independentă. Suedia, neutră în toate
războaiele, se dezvoltase frumos industrial. Ne-am întors spre seară la
hotel şi am plecat la gară. După puţin timp ne-am urcat în trenul de
175

Kopenhaga, tot aşa de frumos ca cele cu care călătorisem până atunci.
Am adormit ceva în scaunele ca de avion.
Spre miezul nopţii am trecut prin Malmö şi am intrat, cu tren cu tot,
în ferry-boat. Acolo, ca prin vis ţin minte că ne-au vizitat grănicerii danezi
şi parcă, împreună cu Gabi, am vizitat free-shop-urile de pe ferry.
În dimineaţa de 12 Ianuarie am ajuns în gara Kopenhaga, gară mare,
frumoasă, cu probleme la ieşirea cu cărucioarele cu bagaje pentru a
trece cu ele peste trepte. Apariţia unor arabi pe peron făcea cam nesigură
gara, din punctul de vedere al bagajelor, în comparaţie cu gările pe unde
am trecut. Am lăsat totuşi bagajele la gară, am luat o hartă şi am pornit
să vizităm oraşul.
E greu de distins în timp amintirile din Kopenhaga, unde am fost şi
la întoarcerea mea în ţară, în luna Martie, dar în care am şi stat, în 1978,
vreo 2-3 luni. Ţin minte că am mers cu Gabi la Palatul regal, unde am
văzut şi interioarele, nu prea bogate, dar şi schimbarea gărzii, mai
spectaculoasă, copiată după englezi.
Am văzut şi magazine frumoase, dar m-au impresionat cele de lămpi
veioze, la care m-au atras mult unele cu conductori de lumină ca
fascicole desfăcute ca nişte buchete de flori ce-şi schimbau mereu
culoarea. Când după cinci ani m-am întors la Kopenhaga, am căutat să
cumpăr aşa ceva, dar nu am mai găsit. Abia prin anii ’90 am găsit prin
nişte buticuri chinezeşti ceva asemănător, dar mult mai grosolan realizate,
aşa că n-am cumpărat niciodată.
Din punct de vedere artistic am rămas, atât eu cât şi Gabi, cu amintirea
muzeului dedicat marelui sculptor neoclasicist, Bertel Thorvaldsen.
Am văzut atunci statuile celor 12 Apostoli şi cea a lui Iisus, toare realizate
la o înălţime mai mare decât cea umană, fiecare altfel individualizată.
După amiază am mers pe strada pietonală a oraşului ce ducea spre
gară, unde am găsit un cinematograf cu un film de Felini, „Mama Roma”.
Înaintea filmului a rulat o prezentare a filmului din programul săptămânii
următoare, care era „Asasinarea lui Troţki”, în care rolul mexicanului
KGB-ist care l-a ucis pe Troţki îl juca Alain Delon. Mă interesa grozav
filmul ce urma, deoarece pe la tot învăţământul politic de la noi Troţki
era blamat, dar deşi presimţeam că a fost o figură importantă a Revoluţiei
roşii, nu aflam mai nimic despre el. Filmul, evident, nu a fost adus la
noi, dar l-am văzut mult mai târziu. În seara aceea n-am văzut decât filmul
lui Felini, care era şi el incitant, mai ales că vizitasem de curând Roma.
176

Era un fel de declaraţie de dragoste a regizorului care redescopoerea
Roma, de la catacombele creştine la clădirile moderne ale
secolului XX.
Când am ieşit de la film, unde ne adăpostisem de frig, ne-am dus
repede la gară, foarte obosiţi, unde ne-am despărţit. Gabi a plecat la ora
23,00 cu trenul spre Hanovra, iar eu am plecat cu un tren cu vagon lit
înapoi, spre Oslo, unde am ajuns dimineaţa şi apoi, cu trenul cu fotolii
ca la avion, am ajuns la Trondheim pe 18 Ianuarie, seara.
Gabi s-a dat jos la Hanovra şi s-a urcat într-un tren puţin ocupat,
spre München, trecând prin Würzburg şi Nürenberg. A ajuns la München
şi ea la ora 15,00, pe 13 Ianuarie şi s-a cazat la Hotel Europa, lângă gară.
S-a dus prin Karlsplatz, la Kaufhof, care era, cred, cel mai mare magazin
universal din oraş pe atunci. A intrat acolo printr-un pasaj subteran şi era
să rămână închisă în magazin.
A doua zi, pe 14 Ianuarie, s-a dus să se plimbe pe Bayerstrasse, a
trecut pe sub Karlstor şi a ajuns la Marienplatz, unde se afla o coloană
cu Sfânta Fecioară şi a văzut pe afară Primăria (Neues Rathaus) în stil
gotic cu un turn cu figurine ce se mişcau la ora exactă când cânta orologiul
şi ele dansau.
A ieşit apoi în Peterplatz şi a intrat în Peterskirche, biserică dărâmată
de bombardamente şi reconstruită), apoi în Herliggeistkirche (Biserica
Sfântului Duh), de asemenea dărâmată în timpul războiului şi
reconstruită. S-a întors în Marienplatz şi a intrat în Frauenkirche Dom,
biserică având două turle foarte înalte, de cca 100 m, cu cupole rotunde.
Era acolo o slujbă, dar a admirat vitraliile înalte, pereţii albi. Altarul era
foarte simplu, prins de tavan cu un crucifix enorm, cu un Crist. Un amvon
cu o pictură exterioară foarte modernă, geometrică. Biserica avea şi
orgă şi era reconstruită.
După ce a ieşit din biserică a trecut în Maxilimianstrasse, apoi în
Max Iosef Platz, unde era o statuie ecvestră, Teatrul Naţional, Clădirea
Rezidenţei cu Teatrul Cuvillies şi a ieşit în Theatiner-Platz, cu o logie
cu trepte multe şi statui destul de înalte. Biserica vopsită în ocru, cu
două turle înalte era foarte albă în interior, cu coloane mari şi cu multe
altare cu picturi. Potrivit descrierii lui Gabi, altarele, tavanul gotic şi
interiorul realizat în stil rococo erau splendide.
A plecat apoi spre Odeonsplatz, în Hofgarten, grădină mărginită de
Palatul Rezidenţei, cu o galerie deschisă lateral ce avea în interior picturi
177

murale cu scene din istoria Bavariei şi pe partea opusă un mausoleu al
ostaşilor, o clădire veche cu alură clasică, cu aripile dărâmate de război.
A ocolit Noua Pinacotecă, a văzut o parte din Grădina engleză, cu un
mic canal, chioşcuri etc. A traversat apoi Königstrasse, apoi o altă stradă
cu blocuri şi magazine moderne şi a ajuns în faţa Universităţii Tehnice,
după care a urmat Vechea Pinacotecă, unde a intrat la ora 14,15 şi a stat
până la 16,30 (ora închiderii), fără să poată vedea toată bogăţia de tablouri.
A văzut, totuşi, tablouri minunate de Murillo, Tizian, Da Vinci, foarte
multe de Rubens şi de Tintoretto, Rembrand şi Van Dycke. A plecat cu
regretul că nu a avut mai mult timp. Ieşind, a trecut printre clădirile
Glyptotecii (cu sculpturi greceşti şi romane). A trecut şi printre clădirile
masive ale Arhivelor şi Academiei de muzică, ajungând la Grădina
Botanică. Apoi a trecut prin faţa Palatului de Justiţie şi din nou pe lângă
vitrine enorme, una cu fructe confiate (plăcerea ei) şi s-a întors la hotel
pe la 18,00, după ce a luat unele informaţii de la gară. La hotel şi-a scris
aceste impresii amănunţite pe care le-am introdus în acest capitol. S-a
culcat pe la 23,00.
Pe 15 Ianuarie şi-a luat micul dejun la hotel şi la 7,00 a plecat la
gară, spre Salzburg (a avut apoi de mai multe ori ocazia să revadă
Münchenul, în 1974, în stagiul de specializare de două luni, când a fost
într-o localitate apropiată şi venea în week-end-uri să vadă oraşul, şi în
1994, la o specializare de o săptămână la Weihen Stephan şi apoi în
acelaşi an când a fost cu Pupi la dna Just).
Pentru mine, aceste notiţe scrise de Gabi, care au ajuns la mine, mi-
au fost un îndrumar turistic la întoarcere.
Gabi a călătorit bine şi la ora 9,00 a ajuns la Salzburg. La Biroul de
Informaţii a găsit o cameră cu 80 de şilingi, la Bayerishe Hof Hotel,
foarte aproape de gară, unde a primit şi hărţi şi ghid. S-a instalat la hotel
şi a plecat să viziteze oraşul. A văzut biserica Sf. André reconstruită
modern, cu un crucifix pictat în culori tari şi cu vitralii la fel. A fost apoi
în Mirabell Platz şi a vizitat Palatul Mirabell, cu curţi interioare, plafoane
din stuc alb şi o frumoasă scară de marmură neagră sculptată şi
împodobită cu statui. A ieşit în Grădina Mirabell, cu multe statui şi fântâni
(acoperită iarna) şi a intrat în Biserica Trinităţii cu coloane mari, altar
frumos şi orgă, apoi a trecut pe podul peste Salzach (râul ce străbate
oraşul), admirând pescăruşii adunaţi deasupra apei ce scânteia în soare.
A trecut podul, a ajuns în Piaţa Rezidenţei, unde frumoasa fântână era
178

într-o cutie şi a ieşit la frumoasa Catedrală (Domul) din Salzburg. În
interior, măreaţă, semăna cu Theotinerkirche din München, cu picturi
mari şi altare frumoase, foarte înaltă, foarte luminoasă, fiind şi foarte
albă în interior, având şi orgă. A mers apoi la biserica Franciscană, în
celălalt capăt al pieţii, jumătate foarte luminată, jumătate întunecată,
bogat împodobită cu altare şi tablouri, coloane enorme, plafon gotic.
A întâlnit acolo un tip ce-l mai văzuse şi în celelalte biserici, ce se
plimba agitat şi vorbe singur, încât a crezut că e nebun, i s-a făcut frică
şi a plecat repede. A trecut apoi pe la biserica Sf. Peter, într-o curte
interioară, lungă, cu cimitir şi catacombe. În interiorul ce nu era bine
luminat, cânta cineva la orgă, minunat.
A plecat apoi prin Kapitelplatz la fortăreaţa Hoben Salzburg, castelul
din punctul cel mai înalt al oraşului, la care vara se ajungea cu un funicular,
dar iarna a mers pe jos pe un drum destul de înclinat. I se oprea respiraţia
la urcuş şi îi era urât, nefiind lume pe drum. A întâlnit nişte lucrători şi
a aflat că e deschis Castelul. A urcat. Intrarea era cam sumbră. A mai
găsit vreo opt oameni ce aşteptau să viziteze Castelul cu ghid. A cumpărat
bilet (10 $) şi un ghid în franceză (10 $) şi a început vizita: camera de
tortură (?), vedere de pe turnul cel mai înalt a panoramei oraşului, apoi
apartamentele princiare goale, muzeul de arme şi diverse tablouri ce
n-au prea încântat-o. A ieşit pe la 14,30 şi a coborât repede pentru a
ajunge să viziteze Palatul Rezidenţei, unde contra unui bilet de 8 şilingi,
a făcut turul ghidat al aparatamentelor arhiducilor Franciscani, cu
plafoane în stuc alb, lucrate rococo, pereţi tapetaţi în general în roşu,
multe candelabre şi oglinzi veneţiene, mobilier cochet, ceasornice
frumoase, parchet frumos. Picturi pe plafoane de Rottmayr (un pictor
austriac asemănător cu Rubens) şi Altomonte.
Dintr-una din camerele Rezidenţei s-a deschis o uşă în spatele
altarului bisericii Franciscanilor, pe care astfel a văzut-o din nou.
A plecat de la Rezidenţă, trecând pe lângă Universitate pe la biserica
Colegiului, unde era o expoziţie a situaţiei copiilor din unele ţări
africane. Se întunecase, aşa că a plecat. A văzut pe afară Sala de Concerte
din Salzburg. A trecut prin Sigmundsplatz, unde era o fântână cu o statuie
cu cai şi un perete cu o frescă frumoasă sub un zid înalt de stâncă, şi a
ieşit în Piaţa Mozart, cu statuia compozitorului.
S-a reîntors la hotel, trecând şi pe la un magazin universal, Quelles,
destul de înghesuit. I s-au părut preţurile mari.
179

S-a interesat la gară de tren spre Viena şi s-a întors la hotel, unde a
mâncat ceva, a scris şi, la 22,00 s-a culcat.
În impresiile ei despre Salzburg menţionează turişti nu prea hipi,
magazine cu lucruri de artă şi mai ales antichităţi, bijuterii şi şocolată
din abundenţă.
Aici s-au închis însemnările lui Gabi şi mai scriu ceva din ce mi-a
povestit când ne-am reîntâlnit.
În drumul de la Slazburg la Viena a văzut Alpii care au impresio-
nat-o mult. A nimerit în compartiment cu academicianul Codurache, ce
se întorcea cu familia sa dintr-o călătorie în Europa (nu ştiu dacă nu era
şi fiica Zoe Petre, care prin anii 96 ajunsese consilier al preşedintelui
Emil Constantinescu). S-a bucurat de sfaturile lor avizate despre ce putea
vedea la Viena şi tot de la ei a aflat de hotelul Zöh, care, pe lângă că era
aproape de gară, era şi foarte ieftin. De aceste sfaturi m-am bucurat şi
eu prin scrisorile trimise de Gabi.
La Viena, a văzut Catedrala Sf. Ştefan, biserica votivă, Kunst
Historisches Museum, Schönbrunn, Primăria etc. A stat vreo trei zile,
după care s-a întors în ţară.
Sfârşit de stagiu în Norvegia

Când am ajuns la Trondheim, am luat legătura cu colegii mei români,
m-am odihnit şi am luat hârtiile pe care începusem să-mi lucrez teza şi
o carte de V.Z. Vlasov în englezeşte, editată în Israel şi am plecat cu ei,
cu un autobuz, la hotelul Vadahl, lângă Vinstra, în munţii înzăpeziţi ai
Norvegiei – deplasare organizată de Departamentul de Relaţii culturale
din Ministerul de Externe al Norvegiei, în colaborare cu Consiliul
Naţional pentru Ştiinţă şi Tehnologie, sub forma unei săptămâni de ski,
la care am fost invitaţi toţi străinii care lucrau la Universitatea din Oslo
şi cea tehnică din Trondheim, ca doctoranzi sau la specializare. Pentru
această săptămână am plătit 125 kr. (cca 20 $), adică foarte puţin,
diferenţa fiind suportată de instituţiile organizatoare.
Eram cazaţi toţi într-un hotel gen cabană de lemn, cum erau toate
construcţiile de acolo. Aveam singur o cameră pe la etaj, destul de
comodă. La parter era un hol lung, cu sala de mese, unde ne strângeam
toţi. Masa era aşa numitul „bufet suedez” pe care-l vedeam şi încercam
pentru prima dată. Mai fusesem de vreo două ori prin ţară, pe la cokteiluri,
unde până ieşeam din timiditatea mea, reuşeam să rămân nemâncat. Dar
180

aici era atâta bogăţie şi diversitate de mâncare încât n-ai fi rămas
niciodată flămând. Noi, cei trei români, şedeam împreună la o masă,
unde câteodată mai trăgeam şi rudele comuniste: bulgari, ruşi. Spre
deosebire de colegii mei care se concentrau în a-şi lua cât mai multe
porţii dintr-un singur fel de mâncare, eu încercam să gust câte puţin din
fiecare fel, fiind conştient că nu voi mai avea ocazia de a le gusta
vreodată, ceea ce s-a şi adeverit. Doar foarte rar, după 1990, am mai
avut ocazia unor desfătări culinare. Baza felurilor de mâncare ce ni se
ofereau era peştele. Am mâncat acolo somon roşu la grătar, fumée,
heringi, ton, rechin, calcan cât pentru toată viaţa, icre roşii, friptură de
ren cu garnitură de ciuperci, bulion de supă concentrată, fructe de mare,
totul acompaniat cu tot felul de sucuri naturale din fructe ce nu le
gustasem – las la o parte ciocolata fierbinte şi mai ales nenumăratele
feluri de îngheţată cu sau fără frişcă, torturi. Am stat o săptămână
într-un rai culinar. Dacă cei din Occident mâncau moderat, doar să-şi
compenseze energia pierdută skiind, noi, cei din „lagărul socialist”
mâncam ca nişte înfometaţi.
Mai stăteam de vorbă cu tovarăşii noştri bulgari şi ruşi. La noi în
ţară se hotărâse să se facă o pregătire militară şi pentru studente în
facultăţi, iar ei ne luau „la vale”: „Ce vă trebuie vouă să introduceţi
pregătirea militară pentru femei? Singura ţară ce are pregătire militară
pentru femei este Israelul, dar la ei este justificată de împrejmuirea
arabă, voi de cine vă temeţi?” Le răspundeam scurt: „De voi! N-aţi invadat
Cehoslovacia?” Totuşi, toate replicile le schimbam zâmbind.
Stagiul nostru la ski era justificat de faptul că acest sport se pare că
a fost inventat de norvegieni, era deci pentru ei un sport naţional. Aveam
la dispoziţie şi instructori de ski, zăpadă era cât doreşti în jur, dar mai
mult se făcea ski fond. Era o pereche norvegiană cu un copilaş de vreun
an şi jumătate, care nu ştia bine să meargă, dar ştia să schieze şi era
foarte simpatic, blonduţ şi cu obrăjorii roşii. În spiritul libertăţii totale
de la ei, nu eram obligaţi să skiem, de fapt niciunul din noi nu ştiam,
doar Remus Florea, care era braşovean, mai ştia ceva. Coman încerca să
se dea cu sania, dar până la urmă eşuară cu toţii la nişte mese unde jucau
remy şi poker. Eu mă mai plimbam prin zăpada din jurul cabanei. Am
cunoscut o pereche tânără, spaniolă, cu care încercam să vorbesc în
franceză şi să aflu şi eu ceva cuvinte în spaniolă, dar de obicei naufragiam
în engleză, care devenea un automatism zilnic.
181

Îmi vin în minte acum multe subiecte despre care aş putea scrie.
Unul ar fi copiii de acolo, care arătau ca nişte îngeraşi blonzi, crescuţi
mult mai liberi decât ai noştri, fără nenumăratele interdicţii, lăsându-i
să cadă şi să se ridice singuri, fără pisălogeala măruntă de la noi şi cu o
plăcere de natură dezvoltată de peisajele sălbatice neîmblânzite de
civilizaţie.
Alt subiect ar fi caracterul globalizator al limbii engleze în care ne
obliga să comunicăm şi cei de origine latină şi cu slavii cu care aveam
un larg vocabular comun. Paradoxal, engleza e mai greu de învăţat decât
alte limbi (germana de exemplu), prin faptul că fiecare cuvânt trebuie
învăţat de două ori (scris şi pronunţie).
În afară de explicaţia geo-strategică, anume că anglo-americanii
conduc lumea, poate că uşurinţa gramaticii ar fi o explicaţie, deşi
într-adevăr, dacă porţi o conversaţie uşoară nu-ţi trebuie multă gramatică,
dar dacă vrei să redactezi un text e mult mai greu – asta poate pentru
faptul că sunt de fapt două limbi: engleza şi americana, ceea ce face ca
între ele să se poată strecura şi engleza-indiană şi engleza-japoneză etc.
Dar dacă argumentul geo-strategic cade, vor trebui oare nepoţii noştri
să înveţe chineza, cum mă sfătuia, prin anii 70, A. Pietraru, colegul meu,
ca exemplu de adaptare la mediu?
Lăsând la o parte divergenţele pornite din aducerile aminte din acea
perioadă, trebuie să scriu că zilele petrecute acolo, în aer curat, fără
grija mâncării, fără a fi prizonierul unor biblioteci, mi-au permis ca în
urma decantărilor profesionale din ultimul timp să mă hotărăsc ce voi
scrie în teză, ce subiect să abordez şi cum. După o bâlbâială de zece ani,
mi-am fixat, în fine, obiectivul original şi dificil în linia modernă în
care se lucra în lume.
Am lucrat îndârjit şi în săptămâna de ski şi după aceea, până la
sfârşitul lui Ianuarie şi toată luna Februarie. Spre sfârşitul lui Februarie
m-am dus cu frică la Ray Chongh cu ce lucrasem şi a stat câteva ore cu
mine, urmărind ce am făcut, m-a întrebat amabil şi mi-a spus că îi place
ce am făcut, i se pare interesant, dar o să fie dificil să calculez integralele
produselor de derivate parţiale ale polinoamelor l ‘Hermite, că la el, la
Berkeley, în California, are nişte programe ce realizează automat aceste
integrale, că el ştie că e un colectiv la o universitate din Lehigh în
Virginia ce lucrează la o problemă asemănătoare, dar deoarece lucrează
pentru Air Force, nu ştie dacă se pot procura xeroxuri de acolo. Mi-a
182

părut rău că m-am adresat atât de târziu lui Ray Chongh, am fost fericit
că a apreciat ce am lucrat şi am hotărât să lucrez mai departe cum
începusem. Oricum, chiar de mi-ar fi trimis xeroxuri, n-aveam timp să
le primesc. Cât despre calculul automat exact al integralelor m-am cam
lămurit cum ar fi posibil să fie făcut şi acasă am dezvoltat ideile
ce le aveam.
La plecare, m-am dus să-mi iau rămas bun de la profesorul Holland,
ca şi de la toţi cei din Catedră şi în primul rând de la Bergan, dar şi de la
Espeland, unde am fost şi cu ceilalţi români. M-am dus şi la biroul de
turism din Universitate, să-mi iau tichetele de drum şi să-mi rezerv
cameră de hotel la München, la acelaşi hotel la care fusese şi Gabi.
Nici nu mi s-a propus şi nici nu m-am gândit vreo clipă că aş putea să
rămân pe acolo.
A fost o problemă să-mi strâng bagajele, deoarece nu m-am priceput
niciodată bine să le fac. Ambii colegi îşi prelungiseră stagiul acolo, mie
nici nu mi-a dat prin cap, mi-era foarte dor de acasă. Remus Florea
mi-a dat câteva lucruri să le duc lui taică-său şi cred că şi soţiei,
pentru copii.
Întoarcerea în ţară
Am plecat cu foarte puţini bani la mine pentru călătorie, cu nişte
tuburi, ca de pastă de dinţi cu brânză topită, ceva marmeladă, margarină.
Mă deşertasem de cadouri, dar mă umplusem de cărţi, xerocopii, file cu
ce lucrasem. Aveam patru bagaje mari.
Pe 25 Februarie, era o Duminică, sfârşit de week-end când am plecat
cu acelaşi minunat tren ce mă ducea printre zăpezi, lacuri şi munţi spre
casă. Trenul era aglomerat cu lume care se întorcea din week-end şi am
observat că, pe lângă compartimentul de bagaje, aveau şi locuri de pus
skiuri în vagon, la intrare. Am sosit seara la Oslo şi fiindcă, din cauza
înghesuielii, n-am găsit cărucior de bagaje pe aproape, a trebuit să mi le
car singur la un peron îndepărtat, două câte două, cu frică, fiindcă în
timp ce căram unele, celelalte rămâneau singure pe peronul aglomerat.
Dacă aş fi fost în România ar fi dispărut imediat, dar eram în Norvegia...,
aşa că mi le-am regăsit pe toate în trenul spre Kopenhaga, asemănător
celui cu care venisem, cu fotolii ca la avion. Am adormit în fotoliu şi
am trecut în Suedia şi în Danemarca fără să mă deranjeze nimeni, iar în
dimineaţa zilei de 26 Februarie eram la Copenhaga. Am găsit cu greu
183

cărucior şi casă de bagaje. Am plecat să mă plimb pe strada pietonală ce
pornea de la gară, să mă uit la magazine, la vitrinele cu lămpi de cameră
şi la prânz m-am întors la gară, obosit. După ce am mâncat nişte sandvişuri
luate de la Trondheim, mi-am scos bagajele din casetele lor şi m-am
ambarcat într-un tren obişnuit cu care am plecat spre Germania. Eram
foarte obosit şi nu mai ţin minte mare lucru din drum, doar un fel de
viaduct foarte lung peste un teren mlăştinos Am aţipit în trenul ce avea
acum compartimente. La început am fost singur, apoi s-au mai suit vreo
două persoane. Peisajul de iarnă de dimineaţa a devenit peisaj industrial.
Am aţipit în continuare şi, pe 27 Februarie, pe la prânz, am ajuns
la München.
Complicat cu bagajele mele, deoarece gara e plină de oameni
coloraţi, turci, arabi, marocani, dar se aude şi sârbeşte. Găsesc cu greu
cărucior şi mi le las la căsuţele cu cheie. Ajung la hotelul Europa, lângă
gară, îmi găsesc camera rezervată, mă spăl, mă bărbieresc, îmi fac un
Ness cu apa de la robinet. Ies pe stradă şi mă duc spre Kaufhof, unde
prin subsol intru în magazinul acela universal imens, unde mă uit la
teleizoare şi la magnetofoane cu jind, fiindcă nu am bani. Pe stradă văd
afişe cu noile filme cu Charles Bronson. Se vinde bere peste tot, dar mi
se pare că 1 DM este mult.
Revin la hotel pe seară, obosit. Citesc scrisoarea primită de la Gabi
cu ce a văzut ea în München şi încerc pe o hartă a oraşului să mă
lămmuresc ce aş putea vedea eu şi adorm, după vreo două nopţi petrecute
în tren.
Dimineaţă m-am sculat, am luat micul dejun la hotel şi am plecat în
oraş, orecum după indicaţiile lui Gabi. Prin Karlstor, la Marienplatz, la
Franciskirche, cu turle înalte, rotunde şi pereţi albi în interior. Apoi în
Theaterplatz, unde mai era o biserică. Ţin foarte vag minte că am văzut o
biserică cu un interior baroc pronunţat şi o alta în stil rococo foarte
încărcat. Am ajuns şi într-un loc unde era o berărie unde-şi ţineau naziştii
congresele şi unde a avut loc un atentat eşuat împotriva lui Hitler. Am
văzut, cred, şi vechea Pinacotecă şi sigur noua Pinacotecă. Nu îmi aduc
aminte decât de nişte lanuri de floarea soarelui, de Van Gogh şi nişte
sculpturi ermetice ce îşi schimbau forma şi coloritul nefigurativ, la
schimbarea unui curent de aer.
M-am reîntors seara la hotel şi mi-am consumat ultimile rezerve de
mâncare (sandvişuri). A doua zi dimineaţă am plecat din München spre
184

Viena. Nemaiavând bani, nu m-am mai oprit la Salzburg. Am trecut iar
fără să mă deranjeze nimeni la graniţa dintre Germania şi Austria. Am
tot încercat să văd Alpii, dar nu i-am prea văzut, vremea fiind ploioasă
şi ceţoasă.
Am ajuns după amiază la Viena, în gara centrală, foarte aglomerată,
cu mai multe figuri suspecte ca la München. Am găsit cu foarte mare
greutate cărucior pentru bagaje, dar n-am găsit căsuţă pentru ele, aşa că
m-am dus în gară şi le-am lăsat la casa de bagaje, unde am plătit şi
mi-am luat chitanţele. Conform indicaţiilor transmise de Gabi, m-am
dus să caut pe lângă gară hotelul Züh. L-am găsit destul de uşor şi m-am
instalat într-o cameră modestă, cu o chiuvetă, dar fără closet, grupul
sanitar fiind unic la toate camerele pe acelaşi culoar.
M-am spălat, îmi luasem din gară o hartă a Vienei, pe care împreună
cu scrisoarea de la gară am studiat-o şi am plecat în expediţie (din păcate,
harta aceea a Vienei am împrumutat-o şi n-am mai primit-o înapoi, aşa
că acum scriu din amintiri, bazat numai pe memoria mea slăbită).
Am mers mai întâi pe Maria Hilfen Strasse, ce pleca de la gară şi
ajungea în centru şi de acolo am luat-o spre un muzeu mic de pictură
germană, ce avea pictura lui Lucas Cranah, Hans Holbein cel Bătrân şi
cel Tânăr, Albrecht Dürer şi Hieronymus Bosch. Acesta, ultimul în
lumina puţină a acelui muzeu vienez, m-a impresionat cel mai mult, prin
oamenii mici pierduţi în peisaj, cu abordarea unor subiecte religioase
într-un simbolism straniu, cu unele figuri monstruoase - toate acestea
au fost ceva nou pentru mine.
Am rătăcit apoi pe străzile monumentale ale fostului imperiu
austro-ungar şi mi s-au părut chiar mai impresonante decît ale
Leningradului văzut cu zece ani mai înainte. Parcă revedeam, în străzile
pe care mergeam, ecouri ale Cernăuţiului copilăriei. Am intrat în Ringul
(Inelul) ce conţinea Kunst Historisches Museum, Parlamentul, Primăria
şi Votiven Kirche pe înserate. Când am ajuns la Biserica Votivă era
întuneric, iar ea era luminată fantomatic de o lumină violetă din turn.
Ciudat şi inexplicabil era că nu reuşeam să ies din acel inel, să ajung din
nou în Maria Hilfen Strasse şi să mă întorc la hotel. Eram parcă supus
unei vrăji şi am trecut din nou prin faţa Palamentului, cu statuia luminată
a Atenei, zeiţă a înţelepciunii. Mi-a făcut plăcere să trec şi a treia oară
prin faţa lor. Abia când nu reuşeam să-mi potolesc setea cu zăpada culeasă
de pe garduri şi topită în gură, am intrat în panică. Mi se părea, privind la
185

turnul cu lumină violetă al bisericii votive că sunt în puterea unei vrăji,
mă gândeam la istoria bunicii mele ce bătuse acele străzi şi mi-era frică
de fantomele din trecut, dar şi de ce putea veni dintr-un prezent în care
noi eram foarte puţini oameni cumsecade pe stradă. M-am învârtit aşa
de trei ori în jurul Ringului, tot uitându-mă la harta aceea şi, în fine, nu
ştiu cum, am ieşit şi m-am trezit pe Maria Hilfen Strasse.
Atunci am căpătat curaj şi m-am dus să văd Opera, consultând din
nou hărţi ca să ajung acolo. S-a nimerit ca acea seară să fie seara
celebrului Bal al Operei. În faţa clădirii erau maşini extrem de luxoase
şi veneau mereu altele, din care debarcau domnişoare cu rochii lungi şi
mantouri de blană, însoţite de domni în frac, cu paltoane cu gulere blănite.
Clădirea Operei parcă era incendiată de lumini şi prin marile ferestre şi
uşi ale foyerului se întrevedeau rochiile albe sau roz de bal. Am rămas
înţepenit, privind. Era o altă lume decât a mea, eu fiind un calic ce nu
mai aveam deloc bani, tremurând în frigul ce se lăsase peste
noaptea vieneză.
Am plecat spre hotel, fiind agăţat de o fetiţă drăguţă, ce-mi dădu o
invitaţie la un bar de noapte. Numai asta îi lipsea calicului ce eram şi m-
am grăbit amărât spre hotelul Züh.
Pe 1 Martie 1973 m-am trezit în zgomotul paşilor de pe coridor şi
m-am dus să-mi iau breakfast-ul (micul dejun) foarte modest ce mi-l
dădeau la hotel.
M-am dus să văd Schönbrunn-ul, luând cu emoţie un tramvai ce mă
costa foarte mult. Am plătit şi biletul şi m-am lipit de un grup de japonezi
ce începuseră de pe atunci să invadeze Europa. Am fost impresionat de
sălile lungi, de tavanele baroc, de parchetele lustruite, de zelul pe
care-l depunea ghidul japonezilor în engleză de a reînvia trecutul imperial
de la Maria Theresa la Franz Ioseph şi frumoasa şi nefericita lui soţie,
împărăteasa Sisi. Când am ieşit din palat, m-am dus la grupul statuar, dar
nu se prea putea vedea mai nimic din cauza stratului gros de zăpadă de
pe statui.
M-am reîntors cu tramvaiul până spre centru şi m-am dus pe jos pe
o stradă ce pornea de la Operă, cu vitrine luxoase, cu multe bijuterii
(Karnterstrasse). Am ajuns la Catedrala Sf. Ştefan, gotică, impresionantă,
pe atunci foarte neagră în exterior. Piaţa din jurul Catedralei mi s-a părut
prea mică pentru a putea vedea foarte bine clădirea şi mai ales turnul.
Am intrat în Catedrală. Mi s-a părut şi ea destul de întunecată. N-am mai
186

mâncat la prânz, pentru că nici nu mai aveam nimic la mine şi nici bani
să-mi iau ceva din oraş. Am fost şi am văzut pe afară Hofburgul, am
căutat sala de concerte, în care vedem de Anul Nou Concertul de la
Viena şi m-am dus şi la Kunst Historiche Museum, unde am fost
impresionat de scara de marmură prin care intrai şi ştiu că am văzut
mult Rubens. M-am reîntors pe seară la hotelul Züh.
Pe 2 Martie dimineaţa mi-am făcut socotelile, am plătit la hotel şi
pe la 11,00 m-am dus la gară să iau celebrul Orient Expres, în versiunea
anilor ‘70. Când m–am dus să dau chitanţele şi să-mi iau bagajele, mi
s-a răspuns că banii ce i-am dat erau doar pentru prima zi, iar pentru
celelalte două zile, tariful fiind progresiv, nu am plătit. În sfârşit, am
înţeles că am de plătit o sumă mare, pe care oricum nu o aveam. Degeaba
am ripostat, zicând că trebuia să-mi fi atras atenţia de la început. Au zis
că-mi opresc geamantanul cel mai mare şi mi le dau înapoi pe celelalte,
ceea ce mie atunci mi s-a părut furt pe faţă. După ce că nu adusesem mai
nimic din Norvegia, după şase luni, acum îmi luau şi jumătate din lucrurile
mele. În timp ce discutam şi imploram acolo, se strânsese ceva lume la
coadă la bagaje şi când cei de acolo mă mânau spre o societate de caritate
creştină, ca pe ultimul cerşetor, un om cumsecade de la rând, trimis de
Dumnezeu, le-a dat vreo 20 DM, astfel încât mi-a eliberat geamantanul.
I-am mulţumit din suflet şi îi voi fi recunoscător până la sfârşitul zilelor
mele, deşi n-am ştiut cum îl cheamă. Oricum, în momentul acela, în
sufletul meu s-a deschis o poartă de bunăvoinţă faţă de cerşetori,
deoarece viaţa a făcut din mine unul dintre ei.
Când m-am urcat în vagonul meu am constatat că în compartimentul
în care aveam loc nu mai încăpea niciun geamantan, aşa că mi-am lăsat o
parte din bagaje pe coridor şi unul sub picioare. În compartiment erau
trei persoane: doi bătrânei modeşti care veneau de la fata lor ce lucra la
ambasada din Londra şi un bărbat zdravăn de prin Ardeal ce lucrase prin
ARCOM în Germania Federală şi care umpluse toate locurile de bagaje
din compartiment şi toate locurile libere cu bagajele lui. Având o parte
din geamantane pe coridor, n-am putut să aţipesc deloc, uitându-mă după
ele să nu facă picioare. Cu bucuria de a întâlni pe cineva cu care să
vorbesc în româneşte, am intrat în vorbă cu muncitorul român, ce era şi
foarte mândru că a umplut compartimentul - am aflat că are 40 de bagaje!
(eu aveam patru), care reprezintă rezultatul muncii sale de constructor
de un an în Germania şi că în urma unui studiu de piaţă (cum am zice noi
187

azi) a cumpărat obiecte la care, prin vânzare, îşi va scoate cel mai bun
preţ în lei pe marcă. Adică, de exemplu, avea 26 umbrele pliabile care
se vindeau în România la negru cu vreo 500 lei/bucata, dar se cumpărau
acolo cu 10 mărci/bucata, adică scotea la ele 50 de lei/marcă. Avea de
asemenea vreo 15 radiocasetofoane, la care spera să câştige mult şi
multe alte obiecte. L-am întrebat cum o să le treacă şi mi-a spus că n-
are treabă, că şi atunci când a trecut în Germania a avut tot aşa de multe
bagaje, dar umplute cu conserve de fasole, cu care şi-a asigurat hrana.
L-am întrebat pentru ce face treaba asta şi mi-a răspuns că pentru a-i
face o casă lui fecioru-său (de pe atunci se iveau tendinţele care azi au
dus 2-3 milioane de români la muncă în afara ţării).
Am oprit la Budapesta şi curând am intrat în România, pe la vama
Borş. S-a urcat un vameş durduliu, omul nostru de la ARCOM a ieşit pe
coridor, i-a strecurat un cartuş de ţigări, iar în compartiment i-a controlat
doar un bagaj din cele 40, pe care i l-a dat chiar el, cel controlat. La
mine au controlat două bagaje ce şi le-a ales vameşul, dar nici nu aveam
nimic şi în plus aveam paşaport de serviciu. I s-a căşunat pe cei doi
bătrânei care aveau un singur geamantan în care aveau o stofă de rochie
cumpărată de fata de la Londra lui maică-sa. Le-a cerut o taxă vamală
mare, i-a bruftuluit. Până la urmă l-am scos puţin pe ARCOM-ist din
compartiment şi cu leii ce-i păstrasem de la plecare am cumpărat un
pachet de Kent de la el şi l-am dat vameşului ca să-i lase pe bătrânei în
pace, ceea ce s-a şi întâmplat.
După Arad, omul de la ARCOM a coborât şi am putut să-mi bag şi eu
geamantanele în compartiment şi cum se lăsase seara, să încerc să dorm.
N-a fost chip de dormit, deoarece CFR-iştii noştri aveau pusă la
punct o schemă de jefuire a pasagerilor ce se suiau noaptea de prin
gările Ardealului. Pe atunci erau în circulaţie două tipuri de trenuri cu
loc sau fără loc. Trenul nostru internaţional era firesc rapid cu loc, dar
l-au întârziat special ca să sosească în noapte prin gările din Ardeal, la
aceeaşi oră la care trebuia să vină şi un accelerat fără loc. Bătrânele cu
coşuri cu brânză şi alte alimente se urcau fără a verifica numărul trenului,
iar conductorii de tren atât aşteptau, le lăsau să urce, apoi, după ce trenul
pleca, le luau la întrebări: ce număr de loc aveţi? N-aveţi loc? Trebuie să
plătiţi amendă! N-aveţi bani? Atunci îmi daţi şi mie brânză!” Aceste
conversaţii le auzeam eu, care nu adormisem de emoţia şi bucuria
188

reîntoarcerii în ţară. M-a scârbit atâta povestea de la vamă şi cea din
tren, încât mi-a pierit bucuria reîntoarcerii.
Numai dimineaţa, pe 3 Martie, când am trecut prin faţa Caraimanului,
la Buşteni, am avut o tresărire de patriotism pe care am pierdut-o în
viermuiala de la Gara de Nord şi mai ales a doua zi, în Piaţa mare, unde
m-au trimis de la Externe să depun paşaportul la nişte birouri.
Norvegia după Norvegia

Am pus acest titlu după formula „Bizanţ după Bizanţ” a lui
Nicolae Iorga.
Cam pe 4 Martie m-am dus şi la profesorul Buzdugan, la Minister,
care era atunci şi director general al Învăţământului Superior, şi m-a
invitat împreună cu profesorul Petre Augustin la un restaurant la Şosea,
unde să le spun ce am văzut. Am mers acolo cu maşina lui şi am insistat
pe aspectele profesionale şi i-am mulţumit, deoarece cred că am putut
pleca şi ca urmare a sprijinului său. Cam pe atunci murise profesorul
Grigore Moisil în Canada şi i-am auzit zicând: „A murit fericit!”
Ajuns la Galaţi, cu vise mari, mi-am reînceput activitatea la munca
voluntară cu ceilalţi colegi şi cu studenţii la deszăpezirea stadionului
de lângă cămin. I-am mulţumit lui Sorin Muşat pentru orele ţinute.
Am fost la un consiliu profesoral la care a asistat şi celebra tovarăşă
Apostolescu de la Comitetul Central (fostă colegă cu Marian în
U.R.S.S.) şi s-a tot discutat despre lipsa cursurilor. N-am avut ce face şi
am vorbit despre xeroxurile din Norvegia cu plată şi peste tot, de
cursurile ce se dau studenţilor la xerox la începutul predării, pentru ca
ei să fie atenţi la explicaţii şi nu la luat notiţe. În fine, am stârnit stupoare
şi mi s-a explicat că la noi nu se poate.
Ţinând seama de preocupărie lui Espelund pentru dansurile populare
româneşti, l-am rugat pe Aurel Ionescu să-mi facă rost de o carte cu
dansuri româneşti şi mi-a dat de la Casa creaţiei populare o carte care
avea şi notele şi textele unor dansuri, iar pentru descrierea coregrafiei
avea o scriere specială, ce mi-a produs multe încurcături la trimiterea
cărţii în Norvegia, deoarece a trebuit şi o aprobare specială de la Organe
că s-ar fi putut, dragă Doamne, să transmit în acea scriere şi mesaje
cifrate, de spionaj (?!) (Ca amuzament voi mai scrie că în acelaşi timp
una din stelele dansului popular românesc, ce fusese şi la Trondheim, a
fost luată ca a 11-a soţie de către unul din dictatorii africani!...).
189

Am fost, nu mai ştiu cu ce prilej la Braşov în acea primăvară şi
le-am dus părinţilor lui Remus Florea micile cadouri trimise din Norvegia
de el.
În vara aceluiaşi an am fost la Mamaia cu Gabi şi acolo ne-am întâlnit
la plajă cu Remus Florea şi cu soţia şi cei doi băieţei ai lor. Tot pe
atunci a apărut pe litoral şi inginerul Meltzel, de la laboratorul din
Trondheim, care se mutase în Kenia! (era englez).
L-am invitat la un restaurant într-o seară şi mi-a povestit că venise
cu avionul şi că de la Bucureşti îşi luase cu chirie o maşină cu care
ajunsese pe litoral. Era mirat de bogăţia pământului românesc pe care îl
văzuse în acest drum, în comparaţie cu solul pietros al Norvegiei. În
timpul conversaţiei avute am observat că diverşi tipi dubioşi trăgeau cu
urechea la ce vorbeam.
Pe Remus Florea l-am revăzut prin anii ‘80 la Galaţi, la consfătuirea
ce s-a ţinut pe tematica predării Matematicii în învăţământul superior
tehnic, în care şi el şi eu susţineam introducerea metodelor numerice
de calcul adoptate calculatoarelor electronice. După consfătuire l-am
chemat la masă la noi şi am continuat discuţiile pe această temă. El
ajunsese destul de bine la Universitatea din Braşov, era conferenţiar,
ceva şef pe la centrul de calcul şi şef la protocol pe Universitate. În
această calitate a plecat printr-o ţară africană şi nu s-a mai întors. Fie că
a fugit, fie că a fost trimis cu misiune.
Prin 1993, pe la începutul Internetului la noi, când Internet avea
doar Centrul de Calcul al Universităţii, am primit vestea că mă caută din
Los Angeles (?!) un tip, Remus Florea. Până m-au anunţat, până am scris
un text, până l-am trimis, au mai trecut nişte luni, iar el a răspuns prompt.
Avea o mică societate de informatică pe Silicon Valey cu băieţi ce
terminaseră pe acolo informatică şi aveau o situaţie foarte bună, era în
contact e-mail cu Meltzel, care ar fi vrut să corespondeze şi cu mine.
Era, cred, în Kenia şi-mi dădea o adresă e-mail şi a lui.
Dar deoarece în 1993 eu am avut necazuri cu posibilitatea de a avea
cancer şi nu aveam pe atunci nici facilitatea de azi de a comunica pe
Internat şi neştiind prea bine în ce ape se scaldă Florea, nu i-am mai
răspuns şi nu am mai avut niciun contact cu el. Gabi m-a certat, crezând
că prin el aş fi avut posibilitatea de a o introduce pe Pupi în lumea IT din
SUA. Dar cred că am pierdut adresa lui de e-mail şi nici nu ştiu dacă ar
fi fost bine.
190

Legat de metoda elementelor finite, am încercat atunci să-i pledez
lui Gelu Kahu, ce era încă directorul Centralei navale, despre utilitatea
ei în construcţiile navale, despre necesitatea de a cumpăra un astfel de
program, dar era prea preocupat atunci de introducerea FORAN-ului,
program de descrierea formelor navei şi cu utilitate tehnologică, încât
n-am avut niciun succes. Aşa că m-am hotărât să realizez cu studenţii
mei programe de elemente finite în cadrul ACP (Activitate de Cercetare
Proiectare, la nodă atunci), ceea ce mi-a folosit şi la finalizarea tezei
de doctorat.
Cu Coman nu m-am mai văzut. Ceva ştiri despre el am mai avut dela
dna Drugescu, ce şi-a făcut doctoratul la Cluj, la Catedra la care lucra
Coman (nu-i mai ştiu, spre ruşinea mea, nici prenumele).
Cu cei de la Trondheim n-am mai ţinut, din păcate, nicio legătură,
deoarece îmi era frică, în perioada când dacă scriai acolo trebuia să te
justifici „Organelor”.
Capitolul IX: LA PERFECŢIONARE ÎN DANEMARCA (1978)
În Danemarca trebuia să plec 4 Septembrie 1978, pentru un stagiu

de perfecţionare de trei luni la Universitatea Tehnică din Lyngby. Dar
mai întâi aveam de rezolvat unele probleme familiale ce nu acceptau
amânare. După o vară de stat în Centru, la blocul N, parter, încă ezitam
dacă să mă mut în apartamentul cumpărat în rate în cartierul Mazepa, la
blocul R5, etajul 9, deoarece, pe lângă faptul că, plecând din Centru,
îmi lungeam drumul spre serviciu, aveam şi mari dificultăţi legate de
mutarea unei mobile grele la etaj. Peste toate astea, ştiam că în toamnă
urma să plec în Danemarca.
După ce m-am consultat cu Gabi, cu toată familia şi cu colegii de
serviciu, ce se mutaseră de curând, lucrurile s-au precipitat. Pe de o
parte, majoritatea sfaturilor erau pentru mutare, majoritatea locatarilor-
proprietari la R5 se şi mutaseră şi îşi făcuseră chiar şi unele modificări
la apartamente, dar a mai intervenit ceva ce m-a hotărât. Venise vara şi
ţineam geamul deschis la odaia în care stătea fetiţa mea, Pupi, iar pe
geam intra de mai multe ori mingea copiilor ce jucau fotbal pe terenul
viran de lângă bloc. Cu toate cererile mele la Primărie să pună un gard
de sârmă, nu s-a făcut nimic şi eram supuşi acestui bombardament zilnic.
191

De aceea, după 23 August am hotărât să mă mut şi mi-au sărit în ajutor
atât colegii de serviciu (dl Bidoaie cu oamenii de la bazinul de încercări
al Universităţii), cât şi familia (unchiul lui Gabi, Jean Leuştean
din Bucureşti).
Mutarea s-a făcut nu prin ridicarea mobilei la etajul 9, ci prin
coborârea ei de pe acoperişul plat al blocului, de la etajul 11 la etajul 9.
Acest lucru s-a realizat cu ajutorul transportului cu trailerele din docul
în care şef era un coleg de-al meu şi fuseseră în acelaşi timp folosite
pentru demontarea şi transportul elementelor tribunei de la 23 August
ce iniţial fuseseră montate pe faleză. Am constatat cu acest prilej, în
care am folosit şi macaralele turn ale constructorilor blocurilor vecine,
că mă bucuram de multă prietenie!
Problema majoră ce rămăsese pentru toţi locatarii a fost cea a liftului
ce n-a intrat în funcţiune decât mai târziu.
Am plecat în Danemarca la puţine zile după mutarea la R5, lăsând-o
pe Gabi cu toate problemele reinstalării pe cap, cu problemele lui Pupi,
ce era foarte mică, cu două ajutoare fără multă putere - Ţela (Stela), o
mătuşă nemăritată a lui Gabi mutată din Bucureşti la noi, să ne ajute să
ne creştem copilul, şi Mia, fosta laborantă a lui Gabi, devenită
pensionară, care ne-a ajutat cu copilul în primii ani ai acestuia - şi cu
problemele de la serviciu. În plus, s-a ivit şi problema apartamentului
de la blocul N, pe care l-am părăsit şi în care Primăria, acelaşi primar
Ion Bejan, ce ne spusese că în Centru nu se vor da repartiţii decât la
muncitori, i-a dat repartiţie unui doctor oculist, care, de foarte sărac ce
era, ne-a reclamat că nu i-am lăsat apartamentul văruit, deşi nici noi
nu-l primisem văruit, n-aveam nici bani pentru aşa ceva, iar Gabi nu avea
timpul pentru asta. Apartamentul de la blocul N avea trei camere şi îl
obţinusem prin schimb cu apartamentul nostru de la V4, cu două camere.
Gabi a mers în audienţă, cred, şi la Bejan, dar situaţia s-a rezolvat
numai după ce a obţinut o audienţă la Primul Secretar de la judeţ, Nicolae
Constantin, ce era ploieştean, la care a intervenit Paraschiv (primarul
Ploieştiului, căsătorit cu vara lui Gabi), pentru a o primi. Gabi i-a ţinut
următorul discurs: „Dacă acest apartament s-ar fi dat unui muncitor, eu,
deşi nu l-am primit văruit, aş fi plătit văruirea lui, dar dacă l-aţi dat unui
medic la care toată lumea, inclusiv eu, îi dă „obolul”, nu-i văruiesc nimic”.
A fost, după asta, lăsată în pace. Totuşi, Primăria s-a îngrijit în continuare
de doctor, scoţând lada de gunoi din faţa apartamentului şi împrejmuind
192

terenul de fotbal cu un gard de sârmă...
Am plecat cu mai multă încredere decât în Norvegia, în 1972. Era
tot o ţară scandinavă, era Copenhaga, unde mai fusesem, ştiam mai
bine englezeşte decât atunci, deoarece învăţasem şi în Norvegia, dar şi
de când m-am întors de acolo. Eram hotărât să nu fiu la Universitate un
singuratic închis în cabinetul lui. Aveam informaţii despre Copenhaga
de la prietenii de la ICEPRONAV, de la Costel Stanciu, care fusese acolo
în vară, cu o delegaţie. ICEPRONAV-ul avea de proiectat un distrugător
care a devenit apoi cea mai mare navă de război a noastră, „Mărăşeşti”.
Cum tendinţele noastre de atunci erau către independenţă faţă de
U.R.S.S., ne-am adresat unui bazin de încercări dintr-o ţară NATO,
nedeclarând că e vorba de o navă militară, toată lumea acceptând, din
motive comerciale, convenţia cu ICEPRONAV. Delegaţia trimisă acolo
îşi schimba membrii lunar, prin care-şi instruia personalul de la bazinul
nostru, ce urma a fi dat în funcţiune. Astfel că, după ce într-o primă
serie, în vară, fusese acolo Costel Stanciu (Goe), care era şeful de proiect
al distrugătorului, acum când m-am dus, erau acolo Jean Sever Popovici
şi Romică Pârvulescu. Jean S. Popovici, care ştia bine germana şi
engleza, fiind şi foarte isteţ, a fost recunoscut de danezi liderul neoficialal
al românilor de la Bazin. În perioada stagiului meu au mai venit şi alţii la
Copenhaga, la bazinul nostru. Dumitrache (un electronist foarte tăcut),
Radu Voinescu, doctorandul meu de mai târziu, fiu de medic cultivat, cu
care am avut relaţii mai strânse în anii ’90), Matei Kiraly (fostul meu
colaborator la navele cu aripi şi pernă de aer, ce conducea microproducţia
la ICEPRONAV şi fusese şeful lui Jean S. Popovici), Angheli (ce era
serie cu O. Popovici şi conducătorul secţiei de încercări de rezistenţă
la înaintare de la ICEPRONAV), Florea Pavel (fost coleg cu Modiga, ce
lucra la secţia de proiectări de nave militare a ICEPRONAV), Barbu
(căpitan de rangul I, şeful dotării marinei militare, beneficiarul, venit ca
„civil”). Cu toţii, mai puţin cu Dumitrache, am vorbit, m-am plimbat
prin oraş. Ei stăteau într-un apartament închiriat lor de dr. Chislett,
specialist danez în Manevrabilitate. Aveau vreo 3-4 paturi (n-au fost toţi
odată), acolo îşi pregăteau şi de mâncare, iar serile discutau. Unii, mai
certăreţi şi încăpăţânaţi, se certau între ei, precum Angheli cu Kiraly.
Mă duceam deci la Catedra de Construcţii navale şi inginerie
oceanică, la Universitatea din Lyngby (o suburbie a Copenhagăi),
împreună cu Dorin Şerban, asistent la Catedra noastră de
193

Construcţii navale.
Erau, deci, perspective mai bune de a mă descurca.
Am plecat cu avionul de pe Otopeni – aeroport înţesat atunci cu
trupe de Securitate. Era prima oară că ajungeam acolo. M-a condus vărul
meu Octav cu maşina. La control mi-au găsit nişte foi de manuscris din
cursul Rezistenţei materialelor ce începeam să-l scriu şi speram să-l
continui acolo. Era vremea când scriitorii îşi trimiteau manuscrisele în
West pentru a fi publicate. Noroc că nu aveam decât câteva pagini. Pe
drum, avionul zburând foarte sus, n-am văzut decât un plafon de nori.
Am ajuns pe aeroportul R.D.G. din Estul Berlinului, Tempelhoff, de
unde am luat un alt avion spre Copenhaga. Acolo ne aştepta Pârvulescu
Romeo şi un funcţionar, Bordea de la Ambasada României, cu maşina
căruia am fost la Ministerul lor de Externe, unde ni s-au dat actele şi
cazarea. Bursa lunară era de 2525 kr. (cca 800 $), mult peste ce avusesem
în Norvegia (cam aceeaşi bursă aveau şi cei de la ICEPRONAV, doar că
noi trebuia să ne plătim cazarea, abonamentul de transport şi masa de
prânz. Cazarea mi s-a asigurat în casa unui comisar de poliţie (probabil
am fost consideraţi „periculoşi”, de ne-au cazat astfel). Nici preţul pe
cameră nu era mic (600 kr./lună). Între camera mea şi a lui Şerban nu
exista uşă şi nu aveam nici acces la bucătărie, doar cu greu au acceptat
să ne dea voie să folosim un reşou. Ne-am ocupat apartamentul şi
ne-am desfăcut bagajele. Dorin Şerban avea un geamantan foarte mare
şi monstruos de greu. Când l-a desfăcut, m-am lămurit cum fac românii
bani în străinătate: avea numai conserve de fasole cu costiţă de porc, cu
carne şi aşa şi-a pus în gând să-şi rezolve problema mâncării de prânz
până la venirea acasă în ţară.
Ne-am luat hartă şi ne-am dus să vedem cum ajungem la Universitate,
destul de greu, cu schimbare. Începuse să plouă. De fapt, a fost o toamnă
neobişnuit de ploioasă.
Ne-am refugiat la întoarcere în apartamentul lui Chislett, unde am
fost instalaţi de J.S. Popovici şi Romică Pârvulescu, colegi cu Dorin
Şerban, care ne-au dat şi mâncarea pregătită de ei. Supa caldă a făcut să
ne treacă melancolia ce ne prinsese. Am stat de vorbă ca românii în
străinătate, despre ce puteam să ne cumpărăm. Toată lumea, la banii cei
aveam, s-a gândit la casetofoane, pick-up-uri. J.S. Popovici şi Pârvulescu
testaseră piaţa şi chiar îşi luaseră câte ceva. Atunci am auzit o adevărată
conferinţă despre avantaje-dezavantaje la Sony, Sanyo, J.V.C., Naţional,
194

Panasonic, mărci ce nu se vedeau pe la noi atunci.
Am continuat lecţia de marketing într-una din zilele următoare,
ducându-mă în centru, la un magazin universal, unde am putut vedea în
realitate celebrele mărci de combine muzicale de care auzisem numai,
până atunci. Acum umblăm şi în Galaţiul nostru în magazine universale
mari şi vedem ultimile realizări ale electronicii, dar atunci era un
miracol, mai ales pentru mine, care toată viaţa am fost obsedat de sunete,
pick-ul-uri, de redarea sunetului.
Am ajuns a doua zi la Universitatea Tehnică don Lyngby (localitate
ce era mai mult un cartier de lux din Copenhaga). Construcţia localului
ei a fost începută în 1959 şi s-a inaugurat în 1974, cam odată cu noul
local al Politehnicii din Bucureşti). Pe o suprafaţă de 106 ha, clădirile
Universităţii au fost dispuse în patru terase, cu o suprafaţă construită de
290.000 m.p. Fiecare Catedră avea o clădire separată, cu laboratoare
şi săli de curs şi de aplicaţii, biblioteci de Catedră şi birourile în
care lucra personalul didactic şi de cercetare. Existau 32 de
auditorii (amfiteatre).
În clădirea principală, cu o suprafaţă construită de 50.000 m.p.
existau pe lângă clădirile administrative ale Rectoratului, câteva auditorii
mari, sediul Catedrei de Construcţii navale şi inginerie oceanică, o sală
multifuncţională de sport sau festivităţi, cu o suprafaţă de 1600 m.p., o
cantină de 1000 persoane, o librărie de cărţi tehnice daneze şi străine, o
poştă, o bancă şi biblioteca centrală care avea alături 435.000 de volume
şi 11.000 de periodice (8 Km de rafturi). La biblioteca centrală, accesul
la rafturi era liber, cu posibilitatea de a găsi toate revistele de rezumate
din lume, inclusiv ale tuturor tezelor de doctorat susţinute în S.U.A. şi
Canada, posibilitatea de a obţine, contra cost, microfilmele textelor
integrale ale acestor teze, aparate de citit microfilme, aparate de învăţare
programată etc.
În campusul universitar mai funcţionau un mare magazin alimentar,
patru cantine, în total cu un număr de locuri de 2.700.
Universitatea avea 3000 de studenţi în acel an universitar, 75 de
profesori şi 418 lectori (nu exista treapta de conferenţiar, ca la noi).
Totalul personalului didactic şi ştiinţific, inclusiv asistenţii, era de 900,
la care ar trebui adăugaţi cca 300 doctoranzi cu frecvenţă şi vreo 345
personal tehnic auxiliar. Doctoratul se făcea după terminarea facultăţii,
de cei mai buni absolvenţi, cu bursă de la Universitate (120 burse atunci).
195

Se finalizau, anual, 52 de doctorate şi un titlu de ceea ce la noi era
doctor docent (acordarea doctoratelor se făcea anual, într-o şedinţă
festivă, cu participarea reginei).
Şeful Catedrei de Construcţii navale era profesorul Sven Aage
Harvald. Profesor mai tânăr, responsabil cu stagiul meu, era P. Tendrup
Petersen, iar prietenul bun al lui era lector, Juncher Jensen (ambii
proveniţi din Catedra de Mecanică; erau ceva mai buni ca mine, azi au
ajuns profesori mari, recunoscuţi în Europa).
Mai existau un lector, ceva mai în vârstă, H.E. Goldhamer şi mai
mulţi doctoranzi, printre care John Liebst, absolvent din acel an, cu care
am fost repartizat să lucrez în acelaşi cabinet, la o temă privind torsiunea
navelor. În Catedra în care fusesem repartizat se găsea, ca şi în celelalte,
un xerox, la care atât eu, cât şi Dorin Şerban am primit un cont cu un
anumit număr de xerocopii ce le puteam face. La secretariatul Catedrei
se găsea aparatura necesară de xerocopiere. La orice curs se dădeau
studenţilor, nu prea mulţi de altfel, (20-25), xerocopiile cursului ce se
preda, cu retroproiectorul de pe foi transparente (realizate tot pe un
xerox la secretariat). Tot la secretariat se pregăteau diapozitivele
necesare predării. În fiecare Catedră se găseau 2-3 terminale de tip
Tektronix în birouri, conectate la un calculator central I.B.M. 370/165,
al Universităţii, cu memorie internă de 2000 Ko şi multiple memorii
externe, toate aceste terminale având imprimante. În afară de acestea,
în fiecare cabinet se găseau calculatoare de birou, cu memorie internă
şi memorie externă pe casete. Astfel de calculatoare erau în număr mare
şi în sălile de aplicaţii pentru studenţi. La calculatorul I.B.M. al
Universităţii, accesul studenţilor era liber, în limita a 64 Ko utilizaţi şi
a 8 secunde timp CPU. Studenţii puteau lucra şi peste aceste limite,
dacă lucrau la proiectele Catedrelor, la terminalele acstora şi marea
minune pentru mine era că nu se mai foloseau cartelele, ci doar
display-urile, iar imprimantele doar pentru rezultate definitive. Azi, poate
par neînsemnate aceste dotări, dar să nu uităm că eram în 1978, când
noi aveam la centrul nostru de calcul un unic calculator cu memoria de
32 K şi că am lucrat până în anii 1990 cu cartele.
Şeful de Catedră, profesor mai în vârstă, se ocupa cu construirea
unor diagrame de proiectare generală a petrolierelor. Le-am adus acasă
pe cele ce mi le-a dat şi au fost folosite atât la ICEPRONAV, cât şi la
Catedră. P.T. Petrescu ţinea singur toată cercetarea pe structuri, vibraţii,
196

planşee, dinamica grinzii navă pe valuri aleatorii (împreună cu J. Jensen,
coordonând toţi doctoranzii, şi pe mine cu J. Liebst în problemele de
torsiune, la care eu am propus o metodologie nouă, de discretizare
parţială pentru structurile prismatice, cum este de fapt corpul navei.
J. Liebst era un băiat înăltuţ, finuţ, fiul arhitectului şef al Copenhagăi
(interesantă coicidenţa peste ani, la Leningrad, fusesem prieten, la
Catedra de Mecanica structurilor de nave tot cu fiul arhitectului şef al
Leningradului). Deşi tatăl lui J. Liebst avea evident mulţi bani, casă,
maşină etc., el a căutat să devină independent. Ca student, vara ce trecuse,
se angajase la o benzinărie să lucreze. Pe sistemul care funcţiona la ei,
ca şi în Norvegia, se împrumutase de la bancă ca să se întreţină în facultate
şi acum plătea datoria din salariul de doctorand. Pentru că nu-şi permitea
să închirieze pentru el şi soţie un apartament, se angajase la un om foarte
bogat, ce avea un căsoi mare, să-i spele săptămânal geamurile, primind
ca plată posibilitatea de a locui într-o căsuţă mică la limita domeniului
stăpânului. Căsuţa avea o cameră şi în podul ei deschis îşi pusese un pat,
la care se suia cu o scăriţă de lemn. Spre sfârşitul stagiului meu acolo
l-am vizitat acasă, la invitaţia lui, şi a fost o problemă să-i găsesc mica
locuinţă. I-am cunoscut atunci şi soţia, care era franţuzoaică şi cu care
m-am străduit să vorbesc în franceză, ceea ce mi-a reuşit greu, pentru
că, deşi am ştiut totdeauna să vorbesc mai bine franceza decât engleza,
mi-a fost greu să-mi găsesc cuvintele, pe care mi le traduceam mental
din engleză în franceză. Soţia lui lucra la marele magazin universal din
centru (supermarket, cum se zice acum), în chip de casieriţă şi era
înscrisă la nişte cursuri de învăţământ superior economic. Venind
dintr-o ţară aşa de planificată ca a noastră, în care mereu nu găseam ce
căutam, eram curios să aflu cum se găsesc la ei de toate şi ea mi-a
explicat că de la casieriile lor se transmit la un calculator central, valorile
mărfurilor care s-au vândut în fiecare zi şi calculatorul ajusta zilnic
curbele de regresie ale vânzărilor, le compara cu stocurile şi astfel rezulta
ce trebuie să comande. Eu am avut-o pe Pupi studentă la Ştiinţe
economice şi nu ţin minte să fi învăţat ea aşa ceva.
Fusesem invitat şi cu Doru Şerban. Eu m-am dus cu un buchet de
flori, el n-a venit, ca să nu cheltuiască banii.
Toată familia Liebst s-a străduit să mă primească cât mai bine. Ea a
gătit o raţă cu portocale (mâncare franceză) şi au avut şi un vin roşu
francez. Amuzant a fost că, după ce s-a scos dopul la prima sticlă şi li
197

s-a părut că miroase puţin acru, au zvârlit tot conţinutul şi au deschis a
doua sticlă. Mare parte din conversaţia cu el, continuată şi pe la Catedră,
a fost legată de problema redării sunetului. El făcuse şi un curs de
prelucrare a semnalelor, în vederea unei viitoare angajări la Bruel &
Kjaer şi avea instalat un lanţ audio cu boxe, ce se auzeau foarte bine.
Mi-a vorbit despre raportul semnal-zgomot, care trebuia să fie cât mai
mare ca aparatul ce-l ai, să fie de calitate şi de necesitatea de a asculta
la o intensitate medie a volumului, pentru a avea o audiţie de
calitate – ceea ce mulţi azi nu ştiu şi pun boxele la maximum. De curând
apăruse Dolby-System şi îmi explica ce e cu el. Mie, în schimb, îmi
cerea o consultanţă privind muzica simfonică, la care mă pricepeam,
să-l sfătuiesc ce să înrgistreze.
Discuţiile mai deviau în zona politicului. Ei erau social-democraţi.
Ea era din zona Mitterand. Eu, care mai citisem ceva prin Paris-Match,
mă miram cum putea Mitterand să fie social-democrat, cu un castel şi o
avere respectabilă. Ei îmi spuneau că şi Engels fusese bogat. Eu mă
miram de social-democraţia lor cu capitalişti bogaţi, ei îmi puneau placa
ce se pune acum des pe la noi cu rolul capitalistului în a da job-uri
lumii. El mă mai întreba ce rol avea Dorin Şerban în deplasarea noastră,
că nu îl vede deloc pe la Catedră, nu cumva este omul Securităţii ce mă
păzeşte? Eu, care-l ştiam pe Dorin ca pe un mare leneş, le-am spus că nu
cred, dar recunoşteam că sistemul ne face temători de toţi colegii. Ei
ziceau că asta face viaţa imposibilă.
Pentru că am scris aici de o vizită a mea, voi scrie şi de o altă vizită,
mai simandicoasă, de pe la sfârşitul stagiului meu. Am fost invitaţi, atât
Dorin cât şi eu, la T. Petersen acasă. Dorin, tot pentru a nu cheltui banii
pe buchetul de flori şi din comoditatea ce-l caracteriza, nu a vrut să
vină, poate şi pentru că se descurca greu cu engleza. Eu, cu emoţie, m-
am dus. A mai venit şi Jensen cu soţia. Petersen locuia într-o vilă
frumoasă. Le-am dus bucheţelul de flori, o sticlă cu vin de Murfatlar şi
un album cu România. Soţia lui era o femeie cultă şi a început o discuţie
despre viaţa culturală în Copenhaga, din care eu vedeam numai nişte
afişe cu Luiza Minelli (mare concert anunţat), cu Saturnday Night Fever
(film cu Olivia Newton Jones şi John Travolta) şi Exorcista (tot film la
modă atunci). Cucoanele, ca să-şi dea aere, începură să discute despre
o serie de concerte simfonice ale filarmonicii din Stockholm, dirijate
la Copenhaga de Sergiu Celibidache. Mi-au ridicat fără să vrea mingea
198

la fileu, deoarece au fost foarte surprinse aflând de la mine că Celibidache
era român, că avea rude chiar în Galaţiul de unde veneam. Am discutat
apoi de concertul pentru pian de Grieg, în interpretarea lui Dinu Lipatti,
fratele diplomatului nostru Valentin Lipatti, care la conferinţa de la
Helsinki făcea opoziţie ruşilor cam în perioada când eram eu acolo.
Cucoanele şi-au schimbat brusc părerea despre mine. Cu Jansen, care
fusese de curând, vreo săptămână, la New York, s-a discutat despre
atmosfera de acolo, care prin mass-media, pe atunci, era prezentat ca
un pol al criminalităţii. În orice caz, atmosfera acestei vizite a fost destul
de caldă, astfel încât şi la Catedră mai stăteam de vorbă prieteneşte
cu ei.
O altă personalitate cu care am stat de vorbă în Danemarca a fost
profesorul Rameshavar Batlacharia, indian naturalizat în U.S.A., profesor
la Academia navală din Annapolis (academie militară), profesor invitat
la Catedra la care lucram noi şi preda acolo cursul care la noi era Teoria
navei sau Mecanica navei şi acum i se zice, nepotrivit în opinia mea,
Arhitectură navală. M-am dus şi eu la cursurile ce le preda studenţilor
şi am constatat că preda mult mai mult decât se preda la noi în acelaşi
număr de ore, fiindcă dădea înainte de curs fecărui student filele
xerocopiate ale cursului pe care îl avea şi pe formatele transparente ce
le punea la retroproiector, datorită faptului că nu insista, cum se face la
noi, pe tabele ce serveau la multele integrări aproximative din Statica
navei, ci le spunea: se integrează cu metoda trapezelor sau cu metoda
Simpson, care au următoarele avantaje sau dezavantaje şi vă recomand
Simpson, pe care o găsiţi în biblioteca de programare I.B.M. I-am adus
odată şi pe ICEPRONAV-işti la cursul lui (i-am dus şi la biblioteca
Catedrei), după ce am vorbit la Catedră şi cu el.
Cu Batlacharia mă mai întâlneam după masa de prânz când amândoi
frecventam colecţiile de ziare străine ce veneau zilnic. Eu citeam
International Herald Tribune, ca şi el, şi mai stăteam de vorbă. Era atunci
o eră ciudată în relaţiile internaţionale. Americanii, de teama ruşilor,
deveniseră aliaţii Chinei comuniste, cu sprijinul nostru, sub preşedenţia
lui Richard Nixon şi cu Harry Kissinger, secretar de stat. Presa
internaţională îl lăuda pentru marea înţelepciune pe Chu-En-Lei, iar
Batlacharia se enerva la aceste laude, deoarece de curând avusese loc
un război între China şi India pe problema Tibetului. Am cumpărat şi o
carte a lui pe problemele oscilaţiilor navelor, cartea care m-a costat
199

ceva bani şi pe care am împrumutat-o după ce m-am întors la
ICEPRONAV şi n-am mai recuperat-o decât după mulţi ani.
Catedra la care lucram nu dispunea de laboratoare proprii, aşa că am
cerut să vizitez Catedra de Mecanica solidului, ce avea un laborator de
încercări mecanice. După un timp, am putut efectua această vizită, având
discuţii interesante asupra problemelor legate de utilizarea metodei
elementelor finite, cu membrii respectivei Catedre şi cu dl Viggo Hope,
şeful Departamentului de cercetări structuri la marea firmă Burmeister
& Vain, ce fabrica motoare navale şi avea şi un şantier naval la Copenhaga.
Motoarele navale erau adevărate structuri importante prin dimensiuni
(cu înălţimi de câteva etaje solicitate mecanic şi termic, cu părţi mobile
ale structurii şi cu multe decupări ce produceau concentrări de tensiuni).
Laboratorul de încercări mecanice avea o suprafaţă de 500 m.p. Se
efectuau în principal cercetări privind oboseala la solocitări biaxiale (la
noi, nici azi, la niciun laborator din ţară nu se fac astfel de încercări şi
nici noua generaţie nu-şi propune să facă aşa ceva).
Alte încercări se făceau de fotoelasticitate bi şi tridimensională (la
noi, nici până azi nu am auzit să se facă fotoelasticitate tridimensională).
Pentru fotoelasticitate aveau o cameră specială, de 70 m.p., foloseau
plăci de Araldit şi polariscopul îl aveau cu diametrul de 460 mm;
încărcarea o făceau cu o instalaţie hidraulică, cu acţionare manuală;
controlul sarcinii cu un minidinamometru, tensiometria cu inel şi cu
microcomparator. Încercau fotoelastic un disc cu goluri în el (lucrarea
unui masterand egiptean). „Îngheţarea” eforturilor se făcea
printr-un termostat.
Încercările la tensiune biaxială se realizau cu o maşină Amsler cu
doi cilindri, având amortizoare cu resoarte.
În laborator am mai văzut şi încercarea unei plase de sport din fire,
dusă static (prin greutăţi) până la rupere, ca şi o instalaţie experimentală
electroenergetică, pe principiul radarului, pentru măsurarea stratului
de gheaţă în Groenlanda. Mai aveau acolo turnat un model al unei cupole
ce trebuia să servească la mutarea unei antene parabolice.
Un grup de studenţi amatori de planorism îşi încercau grinda
principală şi aripa unui planor din aluminiu.
Aveau şi un curs opţional de Metode experimentale. Şi proiectele
de diplomă puteau fi experimentale.
La o cafea, am avut prilejul să stau de vorbă cu profesorul Viggo
200

Tvergund şi cu profesorul de la Coltech, James Hutchinson.
Tot la cererea mea am efectuat o vizită la Catedra de Organe de
maşini, unde am fost condus de J. Rassmunsen, şeful Catedrei, cu care
am avut nişte discuţii interesante privind folosirea metodei
elementelor finite la arborii cotiţi, unde era cuplată încovoierea cu
răsucirea şi la rezolvarea problemelor de contact.
Am vizitat apoi laboratorul propriu-zis, în care se desfăşurau, în
paralel, mai multe experimente.
Exista un stand pentru determinarea randamentului cu doi arbori în
paralel, atenuare cu curele ale căror proprietăţi macanice fuseseră
determinate în prealabil. Antrenarea se făcea cu un electromotor de
curent continuu, cu turaţie variabilă.
Dl Ivergen Jacobsen mi-a prezentat apoi problema frecării în medii
granulare, ce constituia lucrarea de master a unui egiptean, cu care am
făcut cunoştinţă. Tot cu dl Jacobsen am vizitat şi o încăpere specială
termostată, cu intrare printr-un fel de ecluză termică. Instalaţia era un
simulator elasto-hidrodinamic.
Cu acelaşi domn Jacobsen, care se ocupa de proprietăţile reologice
ale uleiurilor la presiuni şi temperaturi mari, am mers la subsol, unde
am văzut o instalaţie la care lucrau toţi studenţii, după care am revenit în
laboratorul mare, unde mi-a arătat mai multe standuri de vibraţii la arbori
în rotaţie.
După vizitarea laboratoarelor, am continuat discuţia cu Rassmunsen
despre folosirea metodei elementelor finite. I-am spus că, la
mecanismele cu elemente flexibile va avea sigur vibraţii parametrice.
La început nu era convins, dar l-am convins la sfârşit. Mi-a spus cum
intenţionează să abordeze arborele cotit, ca sistem spaţial de bare, făcând
pentru fiecare poziţie a sa un alt calcul. I-am explicat că sunt prea scurte
porţiunile pentru a le asimila cu bare. Mi-a zis că are un element de bară
în care este inclusă forfecarea, un fel de element de grindă Timoshenko.
Mi-a zis că s-a ocupat tot cu m.e.f. de vibraţii la arbori, ţinând seama că
şi volanţii sunt cu o variaţie de diametru, că ei au rezolvat-o cu studenţii
ca problemă axial-simetrică. Eu i-am spus că la încovoierea arborelui
nu e axial-simetrică şi mi-a răspuns că face o dezvoltare a sarcinii în
serie Fourier (probabil metoda din Zienkievicz). De la problema
vibraţiilor parametrice ale mecanismelor cu elemente flexibile am ajuns
la problema roţilor dinţate, la care după socoteloile lor, rigiditatea variază
201

periodic. Ei au calculat deplasările prin m.e.f. şi au ajuns la concluzia că
ele variază periodic, funcţie de poziţia contactului (au luat o forţă şi au
plimbat-o pe conturul dintelui în diferite poziţii, dintele fiind discretizat
cu m.e.f.). După ani de zile, când îşi făcea Doina Boazu teza, i-am propus
această abordare, dar conducătorul ei, Sorin Muşat, s-a opus; probabil
s-ar fi complicat prea mult.
Am mai discutat cu Rassmunsen diferite forme de discretizare cu
m.e.f. ale dinţilor. Avea un vizitator care încerca cu relaţiile lui
Mushelisvilli să definească o zonă mică în jurul contactului şi cu nodurile
din jurul acestei zone, cu soluţii analitice să le corecteze la o discretizare
automată în jurul concentratorilor folosind o descriere a reţelei după
clopotul lui Gauss. Au folosit şi o tehnică de supraelement. Au rezolvat
o problemă de contact la o asamblare cu bolţuri, luând în considerare şi
frecarea, calculele fiind efectuate la diferite rapoarte, rezultând şi o
formulă ce au propus-o.
Cu Rassmunsen am mai discutat şi problema frecării la bolţuri. El
considera numai frecarea circumferenţială, eu îi spuneam că trebuie
considerată şi cea longitudinală, ceea ce el era de acord că ar modifica
oarecum rezultatele.
Am mai discutat şi asamblarea conică cu fretaj (îmbinare prin
presare) şi problema calculului la ea al momentului de torsiune. Era de
acord cu propunerea mea de a se calcula mai întâi fără frecare şi apoi să
se calculeze forţele de frecare funcţie de reacţiunile normale. Mi-a zis
că a văzut de curând o teză a unui suedez pe un subiect asemănător şi am
mai discutat problema introducerii frecării printr-un calcul iterativ.
Am mai întâlnit acolo şi un polonez care lucra la ei de vreo câţiva
ani şi care se ocupa de zgomot, colaborând cu un laborator de acustică
ce nu ţinea de Catedra lor. Aveau un program mare de cercetări acustice.
Generau vibraţii în diferite puncte ale unui compartiment de navă modelat
la 1/5 şi măsurau zgomotele în alte puncte, stabilind impedanţele.
Foloseau excitatorul de vibraţii de la Bruel şi Kjaer, ca de altfel toată
aparatura. Făceau analiza spectrală a vibraţiilor.
Am cerut să vizitez şi bazinul de încercări modele de nave şi, deşi
acesta nu aparţinea Universităţii din Lyngby, profesorul Harvald mi-a
aranjat această vizită. Bazinul, la care era detaşată şi echipa de la
ICEPRONAV, era finanţat de guvern şi prin contracte de companiile
particulare. Am fost primit de ing. Kag Kure, consultant ştiinţific, şi
202

condus în bazin de ing. Johanson (public relations). Bazinul propriu-zis
avea 220x12 m şi un cărucior cu înregistrare automată a vitezei şi a
forţei (aproximativ cum va fi în 1986 bazinul mare din ICEPRONAV,
deci stagiile efectuate de personalul din ICEPRONAV în Danemarca au
fost utile). Fotografiau şi filmau modelul. Aveau şi instalaţie de
prelucrare prin copiere a modelelor, urmărindu-se manual conturul
liniilor de apă pe un plan de forme
Elice turnau şi prelucrau singuri, dar şi comandau în altă parte.
Am văzut şi forme speciale de pupa pentru eliminarea vibraţiilor.
Când m-am dus, la bazin se tractau modelele navelor româneşti
(distrugătorul Mărăşeşti). Se modificaseră formele în vederea micşorării
rezistenţei la val.
Pentru elice aveau o sală specială de trasaj, unde pe lângă trasaj
manual, aveau şi o instalaţie automată de trasaj cu o maşină ce funcţiona
pe baza unei benzi perforate, realizată cu ajutorul calculatorului.
Încercau şi modele tăiate în două sau mai multe bucăţi, legate între
ele printr-o bară de aluminiu, măsurându-se astfel momentul încovoietor
dinamic prin tensometrie rezistivă. Când i-am întrebat de similitudinea
elastică, au rămas destul de surprinşi de întrebare.
Pe lângă bazinul propriu-zis aveau şi un tunel de cavitaţie şi un tunel
aerodinamic, ultimul destul de simpluţ realizat, din placaj cu o balanţă
aerodinamică tensometrică. Participau şi la un program naţional de
studiu al morilor de vânt (turbine eoliene pentru producerea
electricităţii).
Bazinul şi birourile erau finisate destul de simplu. Bazinul avea un
centru de calcul propriu, cu terminale în toate birourile şi o bibliotecă
cu toate rapoartele ITTC (International Towing Tank Conference).
Vizita la şantierul Burmeister & Wein (B&W) am făcut-o la cererea
mea şi mi-a fost aranjată tot de profesorul Harvald. Am fost împreună
cu prof. Batlacharia, fiind condus de prof. Harvald, care lucrase acolo.
În şantier ne-a condus lector Jan Hee, profesorul Harvald conducând
un grup de studenţi.
În şantier se lucra atunci la două nave sovietice, cargouri
multifuncţionale pentru transportat mărfuri uscate sau maşini în
containere care puteau intra printr-o deschidere laterală în pupa, în
twin-deck. Navele aveau un deplasament de 12.000 tdw, două motoare
Diesel, tot de la B&W, cu putere de 7500 C.P. şi 16 Nd semirapide.
203

Forma bulbului era foarte alungită, cu simplă curbură, studiate la bazin,
şi ar permite viteze mai mari decât cele prezise pe baza diagramelor lui
Harvald. Forma pupei cu două semitunele fusese studiată la bazin şi
permitea o funcţionare bună a elicelor la navigaţia în balast şi o micşorare
a vibraţiilor la pupa. Din cele două nave sovietice, una se preda peste
două zile, iar cealaltă era la cheiul de armare. Într-una din hale se tăia
tablă pentru o a treia navă. Au făcut, de prin anii 1950 şi până acum peste
50 de nave pentru U.R.S.S. Se mai lucra o navă pentru China şi se pare
că urmau să mai primească comenzi pentru China, care se zicea atunci
că comandase peste 800 de nave în toată lumea. Se mai punea pe docul
uscat o navă pentru Sudan. Fabricaseră pentru suedezi o macara capră de
1800 t (!?), ce se găsea la Malmö. Au avut cu ea probleme mari cu sudarea
tablelor la grosimi mari şi de aceea nu intenţionau să se ocupe de structuri
off-shore.
Am vizitat depozitul de laminate, unde era o deosebită ordine, tablele
erau puse pe rasteluri, se făcea sablaj şi marcarea tablelor în diferite
culori. Aveau peste tot maşini de ridicat cu prindere electromagnetică,
poduri rulante, posibilitate de mişcare şi rotire a tablelor pe role. Tăierea
se făcea numai cu flacără de maşini automate cu celule fotoelectrice.
Aveau şi o secţie specializată pentru gusee şi bracheţi. În general, era o
specializare a secţiilor mai mare ca la noi.
Docul uscat avea cca 270 m lungime şi 32 m lăţime. Aveau
posibilităţi de cuplare hidraulică a bloc-secţiilor. Se lucra la un tauler
pentru Islanda.
În vremurile bune, scoteau un blukcarrier (navă ce transportă mărfuri
în vrac) de 55.000 tdw la 30 zile la cheiul de armare. Ar fi scos 33 de
astfel de nave.
Impresia generală era de ordine, toate piesele erau aranjate pe
sortimente cu diferite culori, îmbrăcămintea era funcţie de locul de
muncă, transportul între secţii al muncitorulor se făcea cu un fel de
biciclete, programul era 7-15, aveau cantină şi un sindicat foate puternic.
Am vizitat şi Institutul de proiectări, cu program de 8 ore la alegere
(era prima oară când aflam de programul la alegere). Înăuntru, lumină
foarte bună, căptuşeli antifonice, aer condiţionat, terminale de
calculatoare (nu apăruse încă desenul pe calculator). Lucrau la proiecte
de nave pentru Egipt, pentru şantierul din Alexandria, la care lucraseră
şi sovieticii mai înainte.
204

În 1980, şantierul B&W a devenit MAN B&W Diesel A/S, parte a
Grupului MAN B&W Diesel , o filială a corporaţiei germane MAN AG ,
cu operaţiuni la nivel mondial. Toată Europa occidentală mai are foarte
puţine şantiere navale în funcţiune. Construcţiile navelor au intrat în
Europa răsăriteană şi tind să se ducă în China. Oricum, azi Coreea de
Sud şi Japonia sunt în fruntea construcţiilor navale şi China, probabil,
va deveni cel mai important constructor de nave.
Tot legat de activitatea mea profesională din Danemarca, voi scrie
că mi s-a asigurat vizitarea împreună cu Johny Liebst, a unei expoziţii
de xeroxuri şi copiatoare. Eu nu ştiam decât de Rankxerox, dar atunci
m-am minunat de produsele Canon, Minolta de copiatoare de mare viteză
şi bogăţia de culori. Exista şi posibilitatea de a-ţi cumpăra un xerox, dar
ştiam că mi-l confiscă în ţară, aşa că am renunţat.
Am asistat şi la două conferinţe, una a profesorului Yamada din
Japonia, pe tematica modelării numerice a proceselor de deformare la
rece cu ajutorul metodei elementelor finite, dar problematica aceasta
era pe atunci prea nouă pentru mine. Abia în 1992, în Franţa, mi-am
lămurit-o. O alta a fost ţinută de profesorul I. van der Hepden, de la
Universitatea din Dolft (Olanda), pe probleme de oboseală a structurilor
navale (exista la Dolft un laborator impresionant al profesorului
Niebering cu pulsatoare de forţă mari cu cicluri programabile. Nu eram
pe atunci prea interesat de problemele oboselii structurilor navale,
deoarece ştiam că nu vom avea niciodată bani pentru astfel de maşini,
ceea ce s-a şi întâmplat, n-am reuşit până acum să avem vreo încercare
la oboseală de structuri navale la noi în ţară. Azi, tematica respectivă a
devenit foarte „la modă”.
Am participat şi la o susţinere a tezei de doctorat a lui Viggo
Tvergaard, în domeniul flambajului plăcilor cu nervuri având
imperfecţiuni, conducător de doctorat fiind prof. Niordson şi în comisia
de doctorat fiind şi prof. Hutchinson. Pe toţi trei îi cunoscusem la o
cafea atunci când vizitasem Catedra de Mecanică aplicată. Profesorul
Hutchinson era venit din Statele Unite pentru comisia aceasta de
doctorat. Teza lui Tvergaard, care la noi ar fi fost teză de doctor docent,
era constituită din vreo trei articole din Journal of Applied Mechanics,
recenzate tocmai de J. Hutchinson. Susţinerea s-a făcut într-un
amfiteatru plin, la care expunerea era mereu întreruptă de întrebări, puse
fie de Niordson, fie de Hutchinson, care nu se sfiau să nu fie de acord
205

cu ce spunea Tvergaard, ba chiar mai ieşeau şi ei la tablă şi combăteau,
scriind relaţii. Era o adevărată dezbatere ştiinţifică, cum eu mai
văzusem) între Kurdimov (conducător de teză) şi V. Postmov (care
susţinea teza). Ca şi aceea cu 15 ani în urmă, şi aceştia erau prieteni. Îi
vedeam zilnic la cantină în relaţii extrem de amicale, dar la susţinere se
certau zdravăn. Câtă deosebire faţă de susţinerile de teze de la noi, în
care atât conducătorul cât şi ceilalţi membri ai comisiei se întrec în
laude la adresa celui ce-şi susţine teza! Profesorul Njordson, după
susţinerea lui Tvergaard, întreruptă de contraziceri, şi-a ţinut ceea ce la
noi ar fi referatul, iar la el a fost un rechizitor dur al cercetării de la ei,
care, zicea el, şi-a redus nivelul ştiinţific şi abia la sfârşit erau vreo
două-trei fraze în care-l lăuda pe Tvergaard. Azi, Tvergaard este mare
profesor la Lyngby, unde l-a întâlnit şi fosta mea asistentă, Felicia Stan,
doctor la Hiroshima.
În continuare voi scrie despre o întâmplare de care n-am prea povestit
şi care ar fi putut să-mi schimbe atunci viaţa. La vizita la Catedra de
Mecanică, despre care am scris, a participat şi dl Viggo Hoppe, şeful
cercetării structurale de la Burmeister & Wein, care era atunci, cred, a
doua firmă din lume, ca importanţă, pentru producţia de motoare navale,
cu care am discutat despre folosirea metodei elementelor finite la
calculul de rezistenţă al motoarelor. Mi-a spus că am un sistem de calcul
cu m.e.f. cu elemente finite izoparametrice rafinate (cu număr mare de
grade de libertate pe nod), în care includ şi efectele elastice şi cele
termice. Mi-a recomandat cartea lui J.R. Witeman, ediţiile din 1973 şi
1975 şi volumul ce urma să apară în 1978 (The Matematics of finite
elements and applications). Mi-a dat şi xerocopii după două din articolele
sale. Am discutat şi despre lucrările mele acolo (n-am găsit şi nici n-am
căutat mult cărţile lui J.R. Witeman). Mi-a recomandat să iau legătura
cu Dr. Hojlund Rassmusen, consultant la o firmă ce avea un fiu ce lucra
la Catedra de Organe de maşini, Steen Hojlund Rassmunsen şi avea
preocupări apropiate cu ale noastre (am arătat mai sus că am luat legătura
şi am discutat mult cu Rassmunsen-fiul). Mi-a spus că doreşte să reluăm
discuţiile după ce se întoarce de la un congres din străinătate.
După un timp, am fost chemat la P.T. Petersen în birou. Cred că
ceruse relaţii de la el şi vorbise şi cu Rassmunsen jr., deoarece m-a
întrebat dacă nu vreau să rămân în Danemarca, să lucrez sub conducerea
sa la Divizia de calcule structurale de la Burmeister & Wein. Am spus
206

că le mulţumesc frumos, dar că am un copil mic şi că nu cred că i-ar da
drumul soţiei mele cu copilul să vină după mine în Danemarca. De multe
ori m-am gândit că poate am greşit, poate le-ar fi dat drumul după un an,
doi. Poate că mă gândeam şi la mormintele părinţilor, poate îmi era şi
frică dacă m-aş fiu descurcat, deşi mă descurcam foarte bine, mă
gândeam şi la cariera lui Gabi şi la casa cumpărată în rate, în care abia
ne mutasem, la banii pe care îi dădusem avans şi pe care îi pierdeam
sigur. Aveam 45 de ani şi eram cam bătrân să încep o viaţă din nou. Poate
am fi avut o altă viaţă. O studentă bună, fata lui Alexandru Vasile, a ajuns
de vreo câţiva ani şi lucrează la Burmeister &Wein, făcând zilnic naveta
de la Goteborg la Copenhaga. Iată că a avut curaj şi a reuşit. N-am scris
nicăieri de povestea asta, pe care doar lui Gabi i-am spus-o şi poate
zilele acelea am dat cel mai greu examen, referitor la acea propunere.
După ce m-am întors în ţară, am rupt toate relaţiile cu cei din
Danemarca, pentru că mi-a fost teamă că într-o eventuală corespondenţă
cu cei de acolo ar putea să pomenească de propunerea făcută atunci şi
astfel aş fi intrat pe lista de suspecţi ai Securităţii.
Am scris până acum destul despre activitatea profesională şi ar trebui
să scriu şi despre vizitele mele în Copenhaga, la muzee şi prin
împrejurimi, dar cu toate că mi-am pierdut vreo două zile de vară căutând,
n-am găsit nicio însemnare de atunci asupra subiectului şi, printre miile
de cărţi, albume şi prospecte turistice din toată lumea, n-am găsit în
casă decât o carte în franceză despre Danemarca, care se străduie să
explice „sufletul” danezilor, de ce au un loc fruntaş în sinucuderi, (rolul
lui Kirkegaard, al luteranismului etc). Acum vreo trei luni aveam un
prospect turistic al Copenhagăi, dar cum hârtiile au depăşit „masa critică”
în apartamentul meu şi nu se găseşte nimic, voi scrie doar puţinul ce
mi-l aduc aminte.
A fost o toamnă ploioasă, în care totuşi, în aproape toate week-end-
urile ce le aveam libere am fost pe la câte un muzeu sau palat, reuşind
să-l iau cu mine chiar şi pe Dorin Şerban, care era pornit pe mari
economii. Am fost la palatul regal Amalienborg, am văzut schimbarea
gărzii după modelul englezesc şi am intrat în partea vizitabilă a palatului.
Am fost şi la Roskilde, vechea capitală a Danemarcei, unde era un palat
în renovare şi o catedrală veche cu morminte ale unor suverani de demult.
Am fost şi la Frederiksborg, unde pe afară se vedea un castel impozant,
cu turnuri şi fleşe gotice, dar interiorul camerelor părea, ca şi la Elisneur,
207

învechit şi în unele camere cu mucegai, fără mari opere de artă.
Ultimul castel vizitat a fost cel de la Elsineur (Heslinger), mai
important cred fiind castelul lui Hamlet, deşi nu cred că celebrul film
al lui Laurence Olivier a fost turnat acolo. Castelul real e într-o localitate
Hösinor, de pe malul mării, de unde se vede foarte bine peste mare
ţărmul suedez (localitatea Göteborg) cu centralele atomice (clădiri albe),
pentru care a fost o polemică între danezi, mari ecologişti, ce erau
împotriva centralelor suedeze.
M-am plimbat şi eu prin piaţa Primăriei şi pe strada pietonală,
m-am urcat şi într-un turn. Am revăzut muzeul Thordvalsen, cu cei 12
apostoli sculptaţi, ce-i admirasem şi cu cinci ani în urmă. Am fost şi la
un muzeu al lui madame Tussaud, cu păpuşile de ceară ce prezentau
personaje istorice, cu foarte mare precizie – le credeai reale.
De câte ori treceam înspre oraş, vedeam din autobuz „Mica sirenă”
şi de vreo două ori m-am şi dat jos să o admir. Era mititică, dar mereu
înconjurată de oameni.
În autobuz mi-am pierdut odată umbrela şi apoi am umblat până la
biroul de obiecte pierdute şi mi-am recuperat-o.
Pe strada pietonală erau şi magazine porno. Am intrat şi eu odată, să
văd ce era acolo şi m-am întâlnit, spre ruşinea mea, cu cei de la
ICEPRONAV. Faţă de situaţia ce era în urmă cu cinci ani, acum existau
nişte restricţii în afişarea de materiale porno în vitrinele magazinelor şi
la chioşcuri. Amuzant a fost că a acostat un pasager rusesc cu turişti şi
au dat toţi năvală pe strada aceasta pietonală, iar unul mai cu spirit de
afaceri a început să le vândă bilete de intrare, cu 1 kr. biletul, deşi intrarea
acolo era liberă.
Într-o seară de week-end am mers cu cei de la ICEPRONAV în Tivoli
Gardens (grădinile şi parcul de distracţii Tivoli), unde era multă lume şi
o roată gigantică şi un fel de montagne russe. Mergând noi în grup, să
nu ne pierdem, la un moment dat am auzit vorbindu-se româneşte. Era o
pereche, un băiat şi o fată de vreo 30 de ani, foarte frumuşei. Ne-am
bucurat şi am vrut să intrăm în vorbă cu ei, dar ei erau fugiţi de prin
Bucureşti şi credeau că suntem securişti, aşa că, văzându-i atât de speriaţi,
i-am lăsat în pace. Făcând economii, nu m-am dat cred decât cu un trenuleţ
ce mergea printr-un tunel şi aveai tot timpul impresia că se izbeşte de
pereţii acestuia, pe care erau proiectate schelete pentru a îngrozi
călătorii. Scriind, îmi amintesc că la miezul nopţii parcă a fost un foc
208

frumos de artificii.
Cu Matei Kiraly am umblat prin portul de yachturi, care era un prilej
de uluire şi de interes pentru el, începând de la finisarea celor mai mici
fleacuri (babale, ancore). Tot cu el am umblat prin librării ce aveau cărţi
de modelism sau cărţi cu nave sau avioane din al doilea război mondial.
Când Kiraly a plecat spre casă, danezii de la bazin i-au făcut cadou câteva
astfel de cărţi şi s-a bucurat foarte mult.
În oraş am fost şi să-mi caut o veilleuză. În 1973, văzusem la
Copenhaga nişte veilleuze cu conductori foarte fini de lumină, cu ajutorul
cărora se crea o multitudine de puncte luminoase şi se putea programa
şi o variaţie de culori a lor. Atunci nu am avut bani, acum aveam, dar nu
am mai găsit-o, cu toate că am colindat prin mai multe magazine.
Una din principalele mele preocupări a fost de a cumpăra nişte jucării
mai deosebite pentru Pupi. Ochii mi-au căzut pe o maşinuţă pentru copii
ce avea un electromotor ce mergea cu un acumulator uşor. Printr-un
reductor de turaţie, roţile mişcau maşinuţa cu copilul cu maximum 4
Km/h. M-aş fi bucurat să o pun pe Pupi într-o astfel de maşinută japoneză,
să se plimbe cu ea pe faleză, întrecând maşinile cu pedale ale celorlalţi
copii. Poate în dorinţa asta era şi o frustrare a mea, de când eram copil
şi mi-am dorit o maşinuţă. Totuşi, nu atât costul ei m-a oprit să o iau, cât
imposibilitatea de a o căra cu avionul. Acum 2-3 ani am văzut astfel de
maşinuţe şi la noi, la Buşteni. Se închiriau pe sume mari pentru zece
minute, copiilor.
Am continuat să umblu după jucării pentru Pupi. La Catedră mi s-a
dat sfatul să-i cumpăr un Lego, un joc de construcţii inventat şi produs
de danezi. Totuşi, un Lego „românesc” se mai găsea şi după ce m-am
întors, i-am cumpărat de la magazinul Dănuţ două astfel de jocuri. Până
la urmă, i-am cumpărat două telefoane roşii, care funcţionau cu baterii
şi prin care i-am stabilit acasă o legătură între camera ei şi a noastră (pe
atunci nu existau celulare): I-am mai cumpărat şi un căţel cu baterie,
care lătra, deschidea boticul, dădea din codiţă şi mergea. Azi, mai există
încă aceste jucării.
Voi scrie despre o plimbare într-o Duminică dimineaţă, în Suedia,
la Malmö. Astăzi, când unii, la noi, se duc în week-end la sky în Elveţia
sau pentru a-şi cumpăra rochii la Milano, o plimbare de o zi într-o altă
ţară pare ceva obişnuit. Pentru mine, atunci când se ieşea atât de greu
din România, era ceva deosebit. Totuşi, pentru suedezi, era obişnuit să
209

vină la sfârşit de săptămână la Copenhaga, să se îmbete, fiindcă la ei era
prohibiţia alcoolului, pe când la danezi, nu. Aşa că mereu, în
nenumăratele localuri ce-i aşteptau, se făceau praf, îi ridica poliţia, îi
ducea în camerele de trezire, le lua o taxă zdravănă şi îi transporta la
nenumăratele curse ce-i aduceau acasă în Suedia şi se pare că băutura,
plus vaporul, plus taxele le poliţie îi costau mai puţin decât preţul băuturii
la negru, la ei.
Când am plecat, era soare, Malmö mi s-a părut un oraş ciudat. În
centru, nu departe de debarcader, era un parc cu principalul cimitir al
oraşului. Tot în centru era un mare magazin universal deschis Duminica,
când la Copenhaga totul era închis. M-am dus spre o Catedrală, ghidat
de turnul ei. Când am intrat în ea, se auzea muzică frumoasă, dar când
m-am dezmeticit, am observat că la altar slujea într-o robă strălucitoare,
o preoteasă (?!). M-am întors şi, în fine, am găsit o biserică normală. Pe
străzi era cam pustiu.
La întoarcerea cu vaporul ploua puţin, marea era montată, cerul
plumburiu, valurile arătau creste de spumă, nava era în uşor tangaj şi
atunci m-am gândit că e marea lui Tristan şi Isolda, după opera lui Wagner.
Cum ascultam în fiecare zi la pick-up discul cu Tristan şi Isolda (uvertura
şi moartea Isoldei), în memoria mamei mele, mi s-a părut că undeva, în
norii luaţi de vând deasupra zbaterilor mării este sufletul ei, care fusese
atât de legat de mare. Parcă niciodată, după moartea mamei, n-am simţit-
o atât de aproape.
După o lună de stat la comisarul de poliţie, dl Steeneinkel, în str.
Sötofen 10A, 2810 Gentofte, ne-am hotărât să ne mutăm. Ne-am înscris
la International Student Centre, contra unei sume neglijabile şi am
căpătat de la ei o nouă adresă în str. Grundvej 14, 2920 Charlotenlund.
Atât Dorin Şerban, cât şi eu am primit câte o cameră cu acces la o
bucătărie dotată cu de toate, la care mai avea acces şi un indian, dr. Sihan
L. Konl. Indianul era un personaj simpatic, ce făcea un stagiu de
specializare la Catedra de Fizică de la Universitatea din Copenhaga,
condusă pe atunci de fiul lui Noels Bohr. Se dădea mare, ca fiind şi ceva
rudă cu Indira Ghandhi, fata lui Nehru, ce conducea atunci India. Mă
întâlneam seara cu el prin bucătărie şi mai stăteam de vorbă pe probleme
de parapsihologie, hipnoză, telepatie, care la ei, în India, sunt la mare
preţ şi încercam, pe când el îmi povestea de diverşi guru, să-l întreb de
legăturile acestor fenomene cu fizica, el fiind fizician. Până la urmă,
210

mi-a ghicit şi în palmă. Când am plecat de acolo, i-am lăsat câteva unelte
de bucătărie ce mi le cumpărasem.
Noua cazare a noastră era confortabilă şi ne costa mai puţin, deşi
am avut unele probleme în noiembrie cu încălzirea, care se făcea prin
centrala proprie a casei, comandată prin termotraductori reglabili (era
prima oară când vedeam o astfel de minunăţie). Când plecam de acasă
dimineaţa, reglam astfel să avem când venim căldură pe la 18 grade în
casă, dar când ne întorceam găseam termoreglatoarele la temperatură
mai joasă. Într-o zi ne-am trezit ivitaţi la proprietăreasă, la o ciocolată
fierbinte. Cred că m-am dus numai eu şi am dat peste o bătrânică
agreabilă, căreia i-am arătat albumele color cu Pupi mică şi era foarte
mirată când i-am spus că sunt făcute la mine în casă, deoarece ea cred
că îşi închipuia că noi, cei din Europa de Est, trăim în nişte colibe şi a
văzut o sufragerie din nuc sculptat, o oglindă veneţiană, covoare persane
etc. Am discutat cu ea diverse, cred că era evreică şi era înspăimântată
de sprjinul pe care U.R.S.S. îl dădea ţărilor arabe ce voiau să distrugă
Israelul. A devenit foarte mirată când i-am spus că România, de unde
veneam eu, e singura ţară din blocul sovietic ce are relaţii diplomatice
cu Israelul, că mediază pacea cu arabii şi permite emigrarea evreilor.
În fine, a venit şi vremea să-mi cumpăr „maşina de cântat”. Dorin
Şerban, care nevenind pe la Catedră, a avut timpul să cerceteze piaţa mai
temeinic, a găsit la un magazin mai micuţ, nu la magazinul universal, un
aparat Panasonic care avea şi radio şi casetofon cu înregistrări şi redare
şi pick-up şi era şi stereo şi avea şi Dolby-Sistem (atunci ştiam ce
înseamnă, dar acum nu mai ştiu). Ni-l dădea şi cu două difuzoare în cutii
de lemn (unul pentru frecvenţe înalte, altul pentru cele joase), la vreo
25 w, cu un raport semnal-zgomot de 65 db.(foarte bun atunci), care
costa cca 750 $, adică cam jumătate din indemnizaţia ce o aveam pe
cele trei luni la care trebuia să plătim şi T.V.A. ce urma să ni-l dea înapoi
la părăsirea ţării (nici azi nu ştiu prea bine ce e cu T.V.A. –ul, după 18
ani de capitalism). Cu excepţia faptului că partea de redare a plăcilor nu
avea control stroboscopic, era realizarea visului meu, care a trecut prin
cumpărarea mai multor pick-up-uri şi prin auzirea, la vecinii mei din
Norvegia, a magnetofoanelor Uher.
A trebuit să cumpăr şi casete şi plăci, casetele pentru înregistrarea
muzicii simfonice, care trebuiau să fie BASF crom dioxid, costând şi
mai mult, în timp ce celelalte erau BASF normale.
211

Dacă Şerban, după cumpărare, a tot stat acasă şi a înregistrat muzică
disco, eu am împrumutat de la Johny Liebst câteva discuri de muzică
simfonică ce la avea el, am cumpărat un disc cu Simfonia a IX-a de
Beethoven, am mai înregistrat după radio o transcripţie pentru orchestră
a lui Leopold Stokovski după tocata şi fuga de Bach, am mai înregistrat
după Rodrigues concertul pentru ghitară (suita Aranjuez) şi de pe
ultrascurte, o după amiază şi o seară până târziu, topul pop-disco danez
şi britanic, cu mult Abba, Bee Gees, Dona Summer, Baccara, Bonyeme.
Cheltuielile cu „maşina de cântat”, cu discurile şi casetele mi-au
cam epuizat economiile, aşa că am făcut în ultimile zile ceva foame. Şi
aşa făcusem multă economie la mâncare. Dimineaţa şi seara mâncam
ouă ochiuri, la început făcute de Dorin, la sfârşit făcute de mine (ouăle,
mai ales dacă luai mai multe cartoane, erau cel mai ieftin aliment, dar
cred că de atunci mi-am stricat fierea). Pe la prânz mai mâncam câte o
coadă de peşte prăjit cu câte un pahar de fanta. Câte un pahar de bere
Tuborg cred că am luat de vreo 2-3 ori pe la ICEPRONAV-işti, berea
Carlsberg ce era mai bună, dar mai scumpă, am luat o singură dată.
Abonamentul în ultimile luni m-a costat mai mult, mergeam cu vreo
trei mijloace de transport. Când am ajuns la fundul sacului, oprindu-mi
bani pentru aeroport, i-am trims mesaj lui Octav, acasă, la Bucureşti,
prin nişte ICEPRONAV-işti ce se întorceau. El mi-a făcut un pachet cu
câte ceva de mâncare şi l-a dus la Otopeni, la Simion Adrian,
ICEPRONAV-istul care venea la Copenhaga şi pe care Octav nu-l
cunoştea. L-a recunoscut totuşi după descrieri, ca fiind un băiat înalt. Şi
aşa, am primit pachetul cu care m-am descurcat în ultimile zile.
Spre sfârşitul stagiului meu acolo, Petersen m-a anunţat că trebuie
să susţin în Catedră un referat cu cercetările mele, împreună cu Liebst.
Eu credeam că referatul îl va prezenta Liebst, dar Petersen a hotărât că
îl voi ţine eu, aşa că un întreg week-end m-am chinuit, şi ziua şi noaptea,
să-l scriu în engleză şi apoi să-l trec pe retroproiector, după care, la
şedinţa de la Catedră, unde au venit toţi, inclusiv Batlacharia, să-l prezint.
A ieşit bine şi a rămas să continuăm colaborarea, ceea ce nu s-a mai
întâmplat, din motivele pe care le-am enunţat mai sus.
Cercetarea noastră consta în considerarea navei ca o structură
prismatică şi aceasta o tratam după nişte idei mai vechi, a lui V.Z. Vlasov,
ca un sistem de plăci plane.
Cred că am scris suficient pentru aceste amintiri despre problema
212

ce mă frământa ziua şi noaptea şi mai ales seara târziu, când mă întorceam
acasă şi schimbam trei mijloace de transport aşteptând conform
graficelor autobuzelor şi trenurilor lor într-o staţie jumătate de oră, în
care mă uitam la stele, la luminile oraşului, mă gândeam la fetele mele
de acasă şi mă frământau problemele de valori proprii...
În ultimile săptămâni îmi rezervasem timp şi pentru a studia sistemul
lor de învăţământ şi în continuare redau după raportul ce l-am înaintat la
Universitate când m-am întors în ţară câteva caracteristici ale
învăţământului naval. Deşi s-au tot schimbat planurile de învăţământ la
noi de atunci, nimeni nu a avut nevoie de părerile mele, deşi cunoscusem
în amănunt planurile de învăţământ din Rusia, Norvegia şi Danemarca.
La noi era important să-i iasă norma lui X, să aibă, dacă se poate unul
mai mult sau să se zică că a făcut reforme preluând ciuntit câteodată
câte ceva din West.
Aşadar, în Danemarca, studiile la Universitate, pentru obţinerea
titlului de inginer, se făceau pe o perioadă de 5 ani. Admiterea era pe
baza unei cereri în ordinea mediilor obţinute la terminarea liceului,
primindu-se cca 500 de studenţi anual. Obişnuit, nu termină studiile în
cinci ani decât 15-20% din studenţi. Nu existau taxe universitare,
guvernele în Danemarca, ca şi în celelalte state scandinave fiind social-
democrate, cu impozite mari pe venituri, ajungând până la 50% pentru
salariile mari, din care se finanţa şi învăţământul. Totuşi, plata căminului,
masa, plata cărţilor tehnice, foarte scumpe, fac ca studentul să se
împrumute de la bancă pentru a face faţă acestor cheltuieli. După ce
termină, studentul devenit inginer trebuie să plătească ratele şi dobânzile
pentru împrumutul făcut. E un sistem foarte bun pentru a-i mobiliza pe
studenţi prin bănci să înveţe, deoarece dobânzile cresc dacă studentul
rămâne repetent (nici până azi nu s-a introdus la noi un sistem de finanţare
a cheltuielilor studenţilor prin bănci, în schimb s-au introdus, la
învăţământul de stat taxe ce cresc anual). Căminele au, în Danemarca,
camere de o persoană, cu bucătărie la mai multe camere şi sunt
administrate de studenţi. Numărul de locuri în cămine era suficient faţă
de cerere.
Universitatea tehnică din Lyngby avea patru facultăţi: Mecanică,
Electro-tehnică, Construcţii şi Chimie.
În urma sistemului flexibil de învăţământ modular adoptat din 1972,
un student putea deveni inginer dacă obţinea 330 puncte (credite). Luarea
213

unui examen semestrial însemna acumularea de 6 puncte, lucrarea de
diplomă acceptată valora 48 puncte. Deci, pentru obţinerea titlului de
inginer trebuiau luate 47 de examene semestriale şi efectuarea lucrării
de diplomă.
La facultatea de Mecanică existau 6 direcţii (secţii) principale: fizică
energetică, constructivă, de proces, de conducerea producţiei, de
construcţii navale şi inginerie oceanică.
Anul universitar era împărţit în două semestre, primul începând de
la 1 Septembrie şi al doilea de la 1 Februarie. Fiecare semestru era
împărţit în trei perioade. Prima avea 14 săptămâni şi consta în cursuri
de la 8,00 şi 13,00 (un curs era de 70 de minute, fără pauză, şi o pauză
de 30 minute). A doua perioadă era de examene, de trei săptămâni şi
jumătate, cam 7 examene pe sesiune. A treia perioadă era de trei
săptămâni şi cuprindea activităţi aplicative (exerciţii de desen, lucrări
de laborator, proiecte, rezolvări de probleme). O disciplină avea ponderea
curs/aplicaţii de 2/1. La curs se prezentau mai ales ipotezele de calcul,
diferite teorii, comparându-se între ele, se făceau puţine demonstraţii,
se comentau concluziile. Se prezentau avantaje şi dezavantaje pentru
diferite metode de calcul şi de loc scheme de utilaje, diagrame ce erau
în notele de curs, multiplicate de catedră, facultate, universitate. Erau
activităţi didactice cinci zile pe săptămână.
M-am despărţit cu emoţie de P.T. Petersen şi J. Liebst. Dorin Şerban
n-a venit nici la sfârşit să-şi ia rămas bun. Cum la final s-a făcut şi o
socoteală a xeroxurilor făcute şi cum Dorin trăsese la greu la xerox
cărţile de manevrabilitate (domeniu în care vroia atunci să-şi facă
doctoratul), iar eu nu prea copiasem decât o carte şi ceva articole, restul
de cărţi le cumpărasem, dar lucrasem în planul de cercetări al Catedrei,
mi-au trecut mie în cont datoria lui Dorin, contul meu fiind mai mare
din cauza colaborării cu ei.
Am uitat să scriu că la Copenhaga am intrat într-o ambasadă a
României. Când am plecat, mi s-a atras atenţia la Minister că trebuie să
trec şi pe la Ambasadă. Când am fost în Norvegia şi mi se făcuse aceeaşi
recomandare, nu am trecut pe la Ambasada României de la Oslo, în
schimb aici nu mai aveam scuze, deoarece locuiam în acelaşi oraş. Cei
de la ICEPRONAV mi-au spus că ambasadorul Stana Drăgoi era o femeie
cumsecade, aşa că l-am luat într-o după amiază pe Dorin Şerban şi m-
am dus. Mi s-a părut că era apărată ca o fortăreaţă, fiincă erau destui
214

securişti la intrare. Ambasadoarea ne-a reamintit că Danemarca fusese
vizitată de „tovarăşul cu tovarăşa” cu care erau în relaţii bune. Am băut o
cafea, i-am cerut materiale turistice, ne-a dat ceva, dar nu prea aveau
decât de propagandă politică. I-am spus că la Universitate am fost bine
primiţi şi am plecat fericiţi că am îndeplinit sarcina de la Minister.
Am plecat la aeroport, dând la autobuz ultimile koroane daneze şi
am avut surpriza plăcută de a putea recupera T.V.A.-ul de la „maşina de
cântat”, cu banii respectivi cumpărându-ne din aeroport casete. Datorită
unei rubedenii de-a lui Şerban, director pe la TAROM, am putut să ne
dăm lăzile cu difuzoare ca bagaj de mână în avion. Iar n-am prea văzut
nimic din avion, decât nori. Am făcut o escală pe aeroportul de la
Tempelhoff, ce mi s-a părut tare meschin în comparaţie cu cel din care
plecasem. Am ajuns pe seară la Otopeni. Tot relaţiile lui Şerban au făcut
să nu trebuiască să plătim vamă. Octav m-a luat de la aeroport cu maşina
şi, după ce am predat paşaportul, m-am trezit ca dintr-un vis la Galaţi, la
R5, al etajul 9, unde m-am bucurat că o găsesc pe Pupi, Gabi, Mirela şi
Aurel, tanti Olga, apoi m-am bucurat de colegi, de studenţii cu care
lucram şi care veneau pe acasă să asculte muzica disco. Ba, prin
primăvară, ne-a venit şi Viorica Macovei să asculte „Anotimpurile” lui
Vivaldi, de care auzise prin cercurile mai intelectuale prin care se învârtea.
M-am străduit să diseminez toată literatura tehnică pe care am
adus-o din Danemarca la colaboratorii mei din facultate şi din
ICEPRONAV, aşa că azi nu mai am decât foarte puţin din ce am avut.
Cred că şi materialul de interes turistic, cu vederi de palate şi muzee şi
harta Copenhagăi, a dispărut pe la diverşi, deoarece eu nu l-am mai
găsit acum.
„Maşina de cântat” ocupă şi acum un loc de onoare în sufrageria
noastră. Deşi Pupi a fost o mare admiratoare a ei, şi acum recunoaşte la
televizor melodiile de pe casetele de atunci, dar pe la 12 ani, când era
sub influenţa lui Winetou, m-am trezit cu cureaua de antrenare a
platanului pick-up-ului ruptă, deoarece o ţineam scoasă, iar lui Pupi îi
trebuia o curea pentru arcul ce şi-l construise dintr-o creangă de salcie
pentru a fi indian şi astfel se rupsese în bătălii.
Cu greu am mai găsit la un magazin, pe Brăilei, o curea asemănătoare,
după multă vreme.
Apoi după multe căutări, am găsit, după 1989, un electronist bun, ce
lucrase le Tehnoton, Iaşi, care mi-a schimbat frecvenţele de ultrascurte
215

ale radioului din banda occidentală pe care funcţiona iniţial în cele
socialiste ce se auzeau la noi, dar nu s-a mai auzit după 1990, când
ne-am mutat în occident, iar electronistul meu s-a mutat şi el tot în
occident.
În 1992, fiind în Franţa, am asistat cu durere la decesul plăcilor şi al
pick-up-urilor şi mi-am luat un radio casetofon Sanyo destul de bun,
care cu timpul a detronat „maşina de cântat”. Cum tehnica a evoluat în
mare viteză, casetele ce au umplut o bibliotecă la Pupi au decedat şi ele
şi au apărut CD-urile, pentru care, prin 1998, a apărut o altă „maşină de
cântat”, Panasonic, iar cea veche stă pensionară, alături de pensionarul
care scrie acum şi în teorie ar mai putea asculta discuri cu ea. Acum,
însă, la modă sunt DVD-urile ce le vedem şi ascultăm la laptop, iar
TV-ul stereo ne transmite muzică simfonică pe canalul Mezzo toată ziua.
Zilnic, de o vreme, îmi aduc aminte de Copenhaga, deoarece la Galaţi
s-au adus nişte autobuze vechi din Danemarca şi cum sunt pensionat şi
am acces gratuit pe autobuz, îmi amintesc de autobuzele cu care mă
duceam şi mă întorceam de la facultate şi de umbrela pierdută prin
autobuz şi regăsită...
Capitolul X:
PE MAREA MEDITERANĂ ŞI OCEANUL ATLANTIC
-pentru măsurători de vibraţii generale ale navelor- (1982)
În anul 1982, observâdu-se vibraţii generale mari la cargoul de 7500

tdw proiectat la ICEPRONAV Galaţi şi executat la Şantierul Naval Brăila,
s-au comandat măsurători de vibraţii generale la acest cargou şi un studiu
privind vibraţiile, la care am participat printr-un contract de cercetare
din partea Universităţii din Galaţi, Catedra de Construcţii navale,
împreună cu Registrul Naval Român (R.N.R), Institutul Politehnic
Bucureşti, prin Catedra de Rezistenţa Materialelor, condusă de
Academician prof. dr. ing Gh. Buzdugan.
Calculele de vibraţii generale au fost realizate la Atelierul corp al
ICEPRONAV, de către ing. Vasile Giuglea, cu ajutorul metodei
elementelor finite, considerându-se nava modelată ca o grindă de
secţiune variabilă pe lungime şi cu masa variabilă de asemenea pe
lungime, având în vedere şi masa adiţională de apă participantă la vibraţii
216

şi inerţia la rotaţie a secţiunilor transversale. Grinda navă a fost divizată
în elemente finite pe lungime şi s-a considerat rigiditatea ei la încovoiere,
cât şi la forfecare. Modelarea cu elemente finite s-a realizat împreună
cu subsemnatul, la program participând şi ing. Ionaş Ovidiu, ce era atunci
în stagiu la R.N.R., însă lucra la Atelierul de Structuri corp al
ICEPRONAV.
În paralel cu calculele de pulsaţii s-au realizat măsurători de vibraţii
de către colectivul de la Catedra de Rezistenţa Materialelor a Institutului
Politehnic Bucureşti, sub conducerea acad. prof. dr. ing. Buzdugan Gh.,
la S.N. Brăila, la care au participat de la Catedră: Elena Mihăilescu,
Mircea Radeş, iar de la ICEPRONAV, Ghelmez Florentina. Eu nu am
participat, fiind ocupat în luna mai, 1982, când se făceau aceste
măsurători, cu activităţile didactice.
La comparaţia calculelor au ieşit multe erori ciudate, pe care eu
le-am pus pe seama faptului că măsurătorile s-au făcut cu navele la cheu,
în care masele de apă adiţionale pentru aproximativ jumătate din corpul
navei nu au participat, pe când calculele erau făcute cu masele de apă
adiţionale pentru toată nava. Pe de altă parte, R.N.R. era interesat în
stabilirea unui program propriu de calcul, dar şi de aspectele de cercetare
legate de influenţa valurilor. Şi cum R.N.R. funcţiona în cadrul
Ministerului Transporturilor, ce conţinea şi NAVROM-ul, prin acţiunea
dlui ing. Vlăsceanu Marcel de la R.N.R. s-a luat hotărârea să se facă
măsurători de vibraţii pe nava în marş, în mare reală (cu valuri), chiar pe
nava de 7500 tdw (cargou) pe care se făcuseră măsurătorile la Brăila.
Astfel că, după desfăşurarea examenelor de admitere, s-a hotărât
plecarea la 19 iulie 1982, de la Brăila. Colectivul ce urma să participe
la măsurători era format din: dna Elena (Dudu) Mihăilescu şi dl Mircea
Radeş, de la Catedra de Reistenţa Materialelor a Institutului Politehnic
Bucureşti şi dl Răzvan Măgureanu, de la Catedra de Electrotehnică,
acelaşi institut (iniţial a fost vorba să meargă şi dl acad. dr. ing. Gh.
Buzdugan, ca şef al colectivului, dar ulterior domnia sa a renunţat). De
la Universitatea din Galaţi am mers numai eu, iar de la R.N.R., dl ing.
Ovidiu Ioanaş.
Cu toţii a trebuit să ne facem carnete de marinar şi vaccinările
necesare plecării din ţară şi să avem un certificat de cunoaştere a înotului,
precum şi vizele de la Securitate. Cum toate cadrele didactice fusesem
în stagii de perfecţionare în străinătate, nu a fost o problemă obţinerea
217

acelor vize. Colectivul de la Politehnica din Bucureşti venise din
dimineaţa zilei de 19 iulie cu microbuzul Catedrei şi cu toate aparatele,
aşezate într-o cabină special rezervată.
Eu am sosit împreună cu soţia şi fiica mea, în vârstă de numai 6 ani,
cu o maşină a ICEPRONAV, de la Galaţi.
Colectivul s-a reunit la o masă cu căpitanul navei, Săndulescu şi cu
ing. Georgescu, ce răspundea din partea S. N. Brăila de predarea navei.
Cu această ocazie am observat că, la colectivul nostru fusese adăugat şi
ing. Cristian Crăciunoiu, absolvent de Mecanică fină de la Politehnica
Universităţii Bucureşti, care mi s-a zis că lucrează la revista „Ştiinţă şi
Tehnică” şi e preocupat de istoria navigaţiei.
Cei veniţi de la Bucureşti aveau repartizată fiecare câte o cabină
singuri, doar eu eram repartizat cu un marinar. Fiind şi cel mai bătrân
din colectiv –aveam 49 ani – nu am fost mulţumit de situaţie şi atunci,
ing. Georgescu, pe care îl ajutasem la o reexaminare când era student în
anul II, a zis că nu mai semnează actele până nu mi se dă o cabină, care,
astfel, s-a găsit imediat.
Trecând peste episodul cu fiica mea ce dorea să se ascundă într-un
dulap pentru a merge cu mine, aşa de mult i-a plăcut cabina mea cu
hublou, pat cu opritor pentru a nu cădea din el şi chiuvetă şi masă bine
înşurubate şi care a fost foarte supărată că a plecat la Galaţi înapoi cu
maşina, noi am pornit cu nava încărcată cu laminate de la laminorul din
Brăila, spre Tulcea.
Doream să-mi revăd familia în balconul de la etajul 9 al blocului
R5, în care locuiam pe malul Dunării, dar înainte ca familia mea să ajungă
şi pe scară, nava noastră a trecut prin faţa blocului şi eram la Tulcea în
port, ancoraţi. Mi-am amintit că, în vara lui 1955, dormisem pe nişte
barje în apropiere de Tulcea, la armata ce o făceam în timpul facultăţii.
A doua zi am plecat din Tulcea de dimineaţă, pentru a prinde deschisă
bara de la Sulina (pe atunci, pe canalul Sulina se putea ieşi în mare numai
la anumite ore de dimineaţă). În dreptul unei comune pe canalul Sulina,
echipajul navei zvârli în apă nişte cherestea rămasă pe punte de la nişte
schele din şantierul naval. A fost de ajuns să se pornească o cursă nebună
între bărcile de pe mal pentru a pune mâna pe lemnele ce pluteau şi care
pentru sărăcia ce domnea acolo era un cadou frumos. Culmea, cursa
câştigătoare a fost pentru o barcă condusă de o femeie.
La Sulina trecurăm şi pe lângă portul liber, de curând introdus
218

conform tradiţiei locului, dar care era într-adevăr liber, fiindcă nu era
nicio navă ancorată în el. Apele nămoloase ale Dunării se prelungeau
mult în mare şi am ajuns după amiază la Constanţa, în portul
petrolierelor.
Aici am coborât într-o şalupă ce ducea echipajele navelor acostate
la poarta de ieşire din port, de lângă restaurantul „Vraja mării”. Între
petrolierele acostate, nava noastră părea micuţă, iar şalupa cu care
mergeam printre coloşi, neînsemnată.
În Constanţa, deşi ne aflam într-un timp estival, străzile erau în
întuneric, pustii, chiar pe lângă statuia lui Ovidius din centru. De fapt, în
1982, începuse perioada marilor economisiri de energie electrică, iar
în Constanţa economia era mai exagerată ca în restul ţării, deşi pe
aproape trecea linia de înaltă tensiune ce aproviziona Bulgaria din
U.R.S.S. După o foială prin centrul întunecat, ne-am reîntors cu aceeaşi
şalupă cu care venisem, care acum era aglomerată cu echipaje
străine destul de ciudate ca înfăţişare, în care noi apărusem cu o fată
(Dudu Mihăilescu).
În ziua următoare, când noi ne aşteptam să plecăm din ţară, aflăm de
la căpitan că nu vom pleca fiindcă nu avem combustibil pentru motor,
mai precis: nu aveam aprobare să ni se dea combustibil. Deşi marfa pe
care o duceam în West avea termene contractuale de a fi predată acolo
până la anumite date, nepredarea la timp atrăgând mari penalităţi, nu se
dădea combustibil, făcându-se o economie neînsemnată de valută. Am
fost anunţaţi, de asemenea, că nu vom mai primi masa la navă, deoarece
portul de bază al navei era Constanţa şi echipajul nu putea primi masa în
cazul când nava se afla în portul de bază. Aşa că, deşi nu ne luasem la noi
decât puţini lei, pentru întoarcerea în ţară, trebuia să ne întreţinem. S-a
început prin a se da telefoane, pe de o parte cei de la Catedra de
Rezistenţa Materialelor, profesorului Gh. Buzdugan şi dlui Marcel
Vlăsceanu, pe de altă parte Răzvan Măgureanu, fiicei ministrului
Construcţiilor de Maşini (Necula), ce lucra la el în laborator. Până a se
pune în mişcare maşina birocratică, am plecat la Căpitănia Portului
Constanţa să ne vizăm carnetele de marinar şi la cabinetul medical al
acesteia, să ne controleze vaccinurile făcute sau să ni le completeze.
Am mers apoi în centru, să mâncăm o pizza la micile bodegi ce mai
existau şi apoi la plaja de la Modern, din Constanţa, să ne dovedim
cunoştinţele de înot. După amiază ne-am dus la magazinul universal, de
219

unde am luat hărţi cu Europa şi câte o sticlă de votcă, la sfatul echipajului,
aceasta costând valută forte în anumite ţări.
Ziua următoare tot nu se rezolvase nimic cu combustibilul şi am
plecat la Mamaia, unde plaja era însorită şi pe ea, colegii de la
Politehnica din Bucureşti şi-au găsit colegi de la alte Catedre, de la
care au împrumutat ceva bani, iar eu am împrumutat dolari. Marea Neagră
era roşie, datorită unor alge microscopice. Am mâncat în oraş, ne-am
reîntâlnit cu cei de la Politehnică. A urmat o zi aproape identică şi tot nu
s-a rezolvat nimic, iar cei de la Politehnică din echipa noastră se
pregăteau să-şi strângă bagajele şi să-şi cheme maşina să plece acasă,
când am fost anunţaţi să fim la 8 seara la navă, toţi, fiecare în cabina lui,
cu toate actele, deoarece vor veni grănicerii!
Ne-am executat, grănicerii au venit aproape de miezul nopţii şi au
controlat actele şi ca nu cumva să fi ascums pe cineva. Apoi am pornit,
s-a ieşit din port şi am avut o strângere de inimă, văzând în depărtare
cazinoul din Constanţa.
Pe drumul spre Istanbul, Mircea Radeş a instalat pe puntea
principală, în borduri, traducători de vibraţii, atât verticale cât şi
orizontale.
Intrarea prin Bosfor ne-a deschis o perspectivă splendidă şi am stat
să urmărim marile geamii, să distingem Hagi Sofia de Moscheea Albastră
şi aceasta de Moscheea lui Soliman, care are şase minarete. Pentru mine,
care văzusem Istanbulul în 1969, a fost mai uşor. Totul părea minunat
până ne-au apărut rămăşiţele epavei petrolierului românesc
„Independenţa” (150.000 tdw), cea mai mare navă construită până atunci,
care se scufundase într-un incendiu în Bosfor, în primăvara anului în
care ajunsesem şi noi. Pe acea navă pieriseră arşi în apa îmbibată de
petrolul în flăcări multe cunoştinţe de ale noastre, foşti studenţi
ambarcaţi de la Navrom şi Institutul de cercetări în transporturi, dar şi
ai echipajului. Circulau tot felul de legende marinăreşti, după care nava
fusese lovită intenţionat de o navă grecească ce venea de la Odessa,
pare-se pusă de ruşi să facă această ciocnire, ruşii nevrând să încurajeze
construcţia petrolierelor mari româneşti (o poveste, cred).
Cu sufletele amărâte şi îndurerate am intrat, pe seară, în Marea de
Marmara, plină de lumini şi spre dimineaţă am ajuns în Dardanele, pe la
Galipoli, unde fuseseră mari lupte în primul război mondial. Dimineaţa,
după o noapte nedormită, ajunsesem în albastrul Mării Egee, care din
220

cauza salinităţii crescute era mai albastră decât Marea Neagră pe care
o părăsisem.
Înainte de a ne apuca de măsurători ne-am dus pe puntea de comandă,
la cabina de navigaţie, plină de hărţi la scară, pe care se trasa drumul
navei. Nava noastră era printre primele din flota noastră ce erau înzestrate
cu aparatură GPS (orientare prin sateliţi). Până atunci, navigaţia se făcea
doar folosind busola şi sextantul (cu care se măsura înălţimea soarelui
deasupra orizontului). Dl Răzvan Măgureanu era foarte interesat de
navigaţia cu ajutorul sateliţilor, mai ales că în Marea Egee nava schimba
de câteva ori drumul, ocolind multele insule greceşti.
Tot atunci am vrut să testăm şi trecerea prin rezonanţă şi l-am rugat
pe căpitan să modifice turaţia motorului. Am observat că în prova s-au
strâns mai mulţi delfini, care probabil au sesizat prin radarul lor sonic
biologic variaţiile de presiune în timp, ceea ce i-a bucurat, astfel că au
început să danseze în prova navei.
Ajungând în sudul Greciei şi trecând de capul Malea şi apoi de capul
Matapan, am intrat în Mediterana şi pe la prânzul zilei se făcu foarte
cald. Dl ing. Ionaş Ovidiu, care era şi cel mai tânăr membru al colectivului
de măsurători, a apărut pe punte în slip şi, pentru a se răcori, a dat drumul
la furtunul cu apă de incendiu, prin care apa ţâşni cu mare presiune. Cum
se uda pe tot corpul, apa i-a intrat în ureche şi noaptea care a urmat s-a
declanşat la urechea respectivă o otită ce-i ridică temperatura corpului
spre 39-40 de grade.
Nava nu avea medic la bord, ci numai un infirmier. Acesta încercă
cu ceva antibiotice să-i coboare temperatura, dar nu reuşi. Doamna
Mihailescu, mai sensibilă şi mai inimoasă, trecu pe la fiecarre din noi
care aveam ceva doctorii luate pentru drum şi luă toate antibioticele ce
le aveam, dar acestea erau luate din ţară nu au avut prea mare efect.
Sosirea în zona caldă a Mediteranei pentru a înconjura tocul cizmei
italiene şi a ocoli Sicilia, trecerea de cap Passero, ne-a apropiat mult de
coastele africane şi într-o noapte am fost chemaţi pe punte de doamna
Mihăilescu să ne arate marea, ce devenise fosforescentă, se pare datorită
unor microorganisme sau a unor organisme mici de tipul licuricilor.
Pentru a face faţă căldurii, în sistemlul birocratic în care trăiam se
ceru prin radio voie de la Navrom Constanţa să se dea drumul la aparatele
de aer condiţionat, care au funcţionat până când am trecut prin Gibraltar.
Tot în perioada de apropiere de coasta africană am fost botezaţi de
221

„zeul Neptun”, prin intermediul conducerii navei. Într-o seară, când
fiecare ieşea pe puntea principală de pe puntea de comandă, i se arunca
în cap conţinutul unei găleţi cu apă. Aceasta se făcea inopinat şi stârnea
uimire şi frică din partea celui „botezat” (Doamna Mihăilescu s-a speriat,
a alunecat, a căzut pe o scară pe care mergea şi se pare că s-a lovit la cap
– lovitură care, după vreo şase luni, la întoarcerea în ţară, i-a
cauzat decesul!).
După botezarea colectivului de proaspeţi marinari, căpitanul a oferit
o masă mai bogată şi cu ceva băuturi şi ne-a eliberat nişte certificate
care să ateste coordonatele georgrafice ale punctului la care am fost
botezaţi - certificat care, din păcate, l-am pierdut.
Voi descrie puţin cum decurgeau zilele pe mare, pe care le-am trăit
acolo. Activitatea întregului echipaj era structurată de aşa numitele
„carturi” sau timpi de lucru de câte patru ore. În cursul unei zile se făceau
două carturi, cel mai greu fiind cel de la 12 noaptea la 4 dimineaţa. În
aceste carturi se lucra şi la maşini şi la timonerie, iar şi programul nostru
de măsurători era corelat cu ele.
Mesele noastre erau luate la masa căpitanului, la ore fixe, dimineaţa,
la prânz şi seara. Cu toate că în ţară erau probleme mari de aprovizionare
în acel timp, totuşi masa pe care o luam pe navă era de o bună calitate şi
nu lipseau fructele, desertul (exista şi un bucătar şi un ajutor).
Aprovizionarea cu alimente în porturile străine se făcea cu valută.
Măsurătorile le făceam cu nava în marş, dimineţile, între 8,00 şi
12,00 şi după amiaza între 16,00 şi 18,00. Seara, după masă, ne
strângeam în clubul marinarilor, ce era în sala de mese şi, de obicei,
domnul Mircea Radeş şi doamna Mihăilescu treceau înregistrtările
aparatelor în grafic şi tabele, când se discutau şi rezultatele
măsurătorilor zilnice.
O astfel de discuţie prelungită câteva zile a fost legată de faptul că
atunci când se înregistrau în zona magaziilor rezonanţe la vibraţiile
verticale, se înregistrau amplitudini mari şi pentru vibraţiile orizontale.
Cum modelul de calcul al grinzii navă adoptat presupunea o decuplare a
mişcărilor în planele primei pale de încovoiere (vertical şi orizontal),
măsurările contraziceau modelul de calcul adoptat. După câteva zile de
dezbateri, ţinând seama că punţile aveau deschideri mari, deşi astupate
cu capace, am emis o teorie, căreia colegii i-au zis „a galoşului”, după
care încovoierea se făcea ca un galoş, cuplându-se cea în plan vertical
222

cu cea în plan orizontal, iar modelul de grindă utilizat trebuia înlocuit
cu modelul 3D. După ce m-am întors, am şi încercat calculul pentru un
tronson de navă cu deschidere în punţi, cu ajutorul dlui V. Gringlea, de
la Atelierul de corp al ICEPRONAV, folosind tot metoda
elementelor finite.
În afara problemelor profesionale, seara se discutau diverse, mai
ales cei de la Politehnica din Bucureşti erau interesaţi de schimbările
ce avseseră de curând loc la Politehnică. Până atunci, fusese Rector
profesorul Radu Voinea, dar prin trecerea lui ca Preşedinte al Academiei
R.S.R., Rector devenise prof. Tache Voicu, fost Decan la TCM şi unii
erau simpatizanţi ai unuia, alţii ai celuilalt.
Traversarea Mediteranei avea loc într-un moment în care Israelul
intervenise cu armata în Liban, unde de mai mulţi ani era război civil
între facţiuni creştine şi musulmane, dar şi membri ai Organizaţiei de
Eliberare a Palestinei, condusă de Yasser Arafat. Cum atacul israelian a
fost brusc şi violent, a intervenit şi NATO, ca să-l scape pe Yasser Arafat
şi pe o parte din conducătorii palestinieni, extrăgându-i din Liban şi
ducându-i în Cipru, apoi în Tunisia. În acest scop, nave de luptă ale flotei
a 6-a americane se duceau repede de la bazele lor din Italia spre Liban.
Noi vedeam unele nave de război, ascultam zilnic radioul şi ne îngrozeam,
nepricepând bine ce se întâmplă.
Am ajuns astfel şi pe coastele Spaniei şi am trecut printre Gibraltar
şi Tanger, stânca Gibraltarului fiind o privelişte unică. Mai departe, am
trecut pe lângă coastele Portugaliei şi am văzut de departe Capul Rock,
cel mai vestic punct al Europei.
Am ajuns în Golful Biscaya, recunoscut de marinari ca un spaţiu al
furtunilor, şi chiar a şi fost. Ne era frică de rău de mare şi fiecare avea
luate antivomitive în bagaje, dar nu am avut nevoie de ele până atunci.
Cum marea se monta, am luat preventiv. În afară de dl Măgureanu, care
avea rău de mare şi nu s-a prezentat vreo două zile la masă, restul echipei
noastre nu a suferit. S-a redus însă volumul măsurătorilor, dar s-a
observat un fenomen ciudat: odată cu instalarea hulei cu valuri regulate,
înalte, măsurătorile de amplitudine ale vibraţiilor generale prezentau
variaţii periodice ale amplitudinilor cu perioada valurilor. Ni le-am
explicat prin variaţia periodică a maselor de apă adiţionale, datorate
variaţiei periodice a înălţimii valurilor. Calculele ce le făcusem nu ţineau
cont de variaţia periodică a unei părţi din masă (cea a apei aderenente)
223

şi am propus să mă ocup de această problemă ce implica rezolvarea
unor ecuaţii diferenţiale de tip Mathieu-Hill, dar diversele ocupaţii
făcute după terminarea măsurătorilor au făcut ca abia prin 2016 să-mi
pun serios această problemă şi abia anul acesta să mă preocupe abordarea
probabilistică a ei - înălţimea valurilor fiind o variabilă aleatorie, care
cere şi rezolvarea unei ecuaţii diferenţiale de tip Fokker-
Planck Kolmogorov.
Intrarea navei într-o mare cu valuri a dus la o cercetare dinamică şi,
deşi contractul nostru de cercetare nu prevedea decât calcularea
problemei vibraţiilor, am inclus şi măsurătorile tensometrice, măsurând,
în ciuda unei vremi nefavorabile şi tocmai folosind-o, tensiunile
dinamice ce apăreau în punte, pentru prima oară la noi (din păcate, ca şi
raportul asupra vibraţiilor, şi măsurătorile de tensiuni dinamice datorită
valurilor s-au pierdut, prin multiplele schimbări de proprietate
ale ICEPRONAV).
La ieşirea din Golful Biscaya, apropiindu-ne de coastele Franţei,
s-au prins, la radiourile noastre mici, cu tranzistori, emisiuni ale
posturilor franceze, unele cu acel bla-bla cu care nu eram obişnuiţi atunci.
Ne-am interesat şi la membrii echipajului, cu care ne împrietenisem,
ce se putea cumpăra la Anvers, unde ajungeam. Din păcate, aproape toţi
erau preocupaţi de bişniţa ce le completa veniturile destul de mici faţă
de cele din alte flote, aşa că informaţia principală primită era că există
un magazin al unui evreu care ştia toate limbile europene, inclusiv româna,
de la care putem cumpăra celebrele carpete cu „Răpirea din Serai”, foarte
cerute pe piaţa neagră din ţară.
Am ajuns la Anvers printr-un estuar destul de lung în care am avut la
timonerie un pilot de-al locului, ambarcat. S-au suit apoi grănicerii şi
vameşii, noi stând fiecare în cabina lui, cu paşapoartele pe masă. Cu
puţin înainte de aceste vizite, în cabină a intrat un marinar care şi-a pus
o sticlă de votcă în peretele dublu şi m-a sfătuit să-mi pun şi eu unica
sticlă de votcă ce o luasem de la Constanţa în acel perete. Controlul
vamal a fost destul de superficial şi, după terminarea lui, a venit şi
reprezentantul NAVROM la Anvers, un fel de responsabil cu toată flota
comercială din Europa occidentală, care apoi a fost urmat la post de
Traian Băsescu (mai înainte fusese pe acel post Romică Nedelcu, ce
terminase la noi, în promoţia facultăţii de Exploatare). După convorbirea
cu reprezentantul NAVROM-ului am fost chemaţi la comandant şi ni
224

s-a dat solda în valută pentru zilele scurse de la plecarea din ţară – cred
că erau echivalentul a 4$/zi.
Am plecat a doua zi dimineaţă la Anvers în oraş, de la cheul la care
era nava, cu un autobuz, toţi din colectivul de măsurători, cu excepţia
doamnei Mihăilescu, care ştiind foarte bine franceza (fusese un an la
specializare la Paris), a rămas să-l ducă pe Ionaş Ovidiu la cabinetul
medical din port.
Ni s-a părut foarte ridicat preţul unui bilet la autobuz până în oraş.
Am luat de la un chioşc o broşură cu informaţii turistice şi m-am lămurit
că principalul obiectiv de vizitat era „Casa Rubens”, aşa că am plecat cu
toţii acolo. Era chiar casa în care locuise Rubens cu tablourile lui, dar
şi cu tablourile altor mari pictori cunoscuţi ai lui, el fiind un om bogat.
Nu pot să spun că am fost un mare admirator al lui Rubens, idealul
lui cu femeia grasă fiind departe de idealul vremurilor noastre, totuşi
arta sa, tablourile de mari dimensiuni erau impresionante. Am stat acolo
până la 11,00-12,00, apoi am plecat în centrul oraşului, unde era o
atmosferă relaxată, oamenii stând destinşi pe terasele berăriilor (la noi,
pe atunci, nu erau terase cu mese pe trotuar). Acolo, la o bere, ne-a
găsit Dudu Mihăilescu, după ce-l dusese pe Ionaş aproape vindecat în
cabina lui la navă. Povestea ei era interesantă. Doctorul la care s-au dus,
la cabinetul din port a apăsat imediat pe butoanele unui calculator şi a
aflat toate datele despre nava noastră, când a intrat în estuar, când a acostat
la dană, când pleacă şi unde se pleacă (lucruri ce noi nu le ştiam, sistemul
informatic de la noi nu era atât de performant). În fine, doctorul acela
i-a făcut lui Ionaş o injecţie cu Kanamicină (antibiotic necunoscut atunci
în România, dar care a ajuns până la urmă şi pe la noi) şi i-a dat sanitarului
mai multe fiole cu acel antibiotic şi Ionaş, în două zile, s-a făcut bine.
Cu Dudu Mihăilescu încorporată în colectivul nostru, ne-am dus la
catedrala din centru, vestită prin carillonul (ansamblu de clopote în turn,
armonizate acustic) şi prin tripticele cu „Coborârea de pe cruce”, de la
altarul bicericii, pictate de Rubens.
La solicitarea domnului Crăciunoiu, am fost şi la un muzeu maritim,
ce avea machete ale unor nave vechi, olandeze, din sec. al XVII-lea.
După aceea, lăsându-se întunericul, la sugestia bărbaţilor din grup,
s-a mers să se vadă o vitrină cu femei goale, din cartierul deşuchiat al
oraşului, spre supărarea doamnei Mihăilescu.
S-a mers apoi în centrul oraşului, dar s-a pornit o ploaie, aşa încât,
225

ştiind că taxiul este plătit, am luat un taxi până la nava noastră, numai că
noi, care aveam în ţară o singură firmă de taxi, n-am ştiut că asigurarea
de taxi se făcuse la o anumită firmă, aşa că sosirea la navă ne-a cheltuit
aproape toată comoara valutară ce o mai aveam.
Noaptea am plecat tot cu pilot prin estuar şi de acolo spre Suedia,
pe lângă coastele Germaniei şi apoi ale Danemarcei, prin Marea
Nordului. Am trecut prin strâmtoarea Skagerrak, spre coasta vestică a
Suediei, şi ne-am oprit la Halmstad, mic orăşel la nord de Helsingborg,
unde aveam de descărcat ceva laminate.
Marinarii ne-au zis că, spre deosebire de Anvers, unde nu am avut o
vamă prea exigentă, la suedezi peste vama obişnuită va fi şi „vama neagră”,
căreia i se zicea astfel fiindcă era îmbrăcată în salopete negre cu care se
băgau prin toate colţurile compartimentelor de maşini, deoarece în
Suedia era interzis alcoolul şi am auzit cu acest prilej tot felul de poveşti
marinăreşti legate de aceste controale (eu fusesem în 1972-73 timp de
şase luni în Norvegia şi, în 1978, timp de trei luni în Danenarca, aşa că
ştiam de problemele luptei în toate ţările scandinave împotriva
alcoolului. În Danemarca, regulile fiind mult mai permisive decât în
Suedia, suedezii veneau în week-end la Copenhaga să se îmbete...).
Seara, nava noastră a fost asediată de un comando format din fostul
lot olimpic de înot feminin suedez, ce era în căutare de băuturi alcoolice.
Ele îşi transformaseră muşchii în grăsime şi erau dispuse la orice pentru
băutură, astfel că marinarii noştri îşi jertfiră rezervele trecute de „vama
neagră” şi pe navă avu loc un fel de „revoltă de pe Bounty”, în care
înotătoarele suedeze au locuit în paturile marinarilor şi toată nava deveni
un fel de bordel, până când nostromul (şeful de echipaj) făcu ordine
cu pumnii.
A doua zi, scularea s-a făcut mai târziu şi colectivul de măsurători
am mers la plajă. Acolo, altă problemă, că în Suedia era moda topless
(fără sutien la femei, mai ales la cele tinere) şi Răzvan Măgureanu agăţă
vreo două ce veniră la cearşafurile noastre în aproape costumul Evei,
ceea ce o jenă vădit pe Dudu Miăilescu, care plecă de acolo.
După amiaza s-a mers într-un parc şi am asistat şi la un meci de
football. Cred că am prins un fel de week-end acolo şi am stat vreo două
zile. Într-una din aceste zile am descoperit pe chei o cabină telefonică.
Spre deosebire de noi, unde chiar în centrul oraşului cabinele telefonice
erau cu geamurile sparte şi firele rupte, aici cabina arăta impecabil, cu
226

o măsuţă pe care era o carte de telefon întreagă, cu un scăunel şi aparatul
în funcţiune, la care toţi membrii echipei noastre au putut să vorbească
acasă. Aproape toţi, fiindcă Dudu Mihăilescu nu îl găsi pe soţ acasă şi
nici la mine acasă nu răspundea nimeni. La telefonul de la Bucureşti a
unei verişoare a soţiei am aflat că soţia mea era plecată cu fetiţa la
Predeal, iar mătuşa care vedea de casă nu răspundea la telefon.
La plecarea din Suedia în Marea Nordului, pe lângă coastele
Danemarcei, când nava noastră schimba viteza mereu în timpul
măsurătorilor, ne-am întâlnit cu un crucişător rusesc, cu rachetele pe
punte, gata de lansare, urmărindu-ne mai mult timp, ceea ce nu ne-a
făcut o mare plăcere.
Am traversat Marea Nordului, cam agitată, şi am ajuns în Anglia, la
Grimsby, unde am lăsat ultima parte a încărcăturii navei. Pe drum, am
fost preluaţi, la intrarea în estuar, de un pilot englez şi deasupra noastră
a zburat un avion Harrier, iar pilotul ni-l arăta, mândru, că era din cele ce
s-au distins în primăvara acelui an în luptele din jurul insulelor Falkland.
Nu-mi aduc aminte dacă nu cumva ne observase că am aruncat reziduri
în apele lor.
În Anglia fusese la specializare vreun an de zile dl Mircea Radeş şi
ştia perfect engleza, aşa că am mers cu el în micul sat-orăşel din
faţa portului.
Am uitat să scriu că, înainte de a debarca, dl Răzvan Măgureanu
ne-a anunţat că el rămâne în Anglia, să ia contact cu un profesor cu care
scria o carte căreia trebuia să-i dea bunul de tipar (şi el fusese la o
specializare în Anglia). Anunţul lui produse stupefacţie în rândul echipei
noastre, doamna Mihăilescu văitându-se cum se vor justifica în faţa
Rectorului Tache Voicu. Deoarece vorbisem cu Răzvan Măgureanu
înainte de a pleca şi îmi lăsase nişte lucruri cumpărate în West, pe care
să i le dau soţiei lui, printre care şi un bazin mic de pus pe plajă pentru
copilul lui, mic atunci, le-am zis că eu sunt convins că Răzvan se va
întoarce în ţară. Şi, în adevăr, după ce a luat contact cu profesorul cu
care scotea cartea, a fost la Londra, unde era un mare festival al
naţionalităţilor conlocuitoare de acolo, apoi a plecat la Paris, la un
congres de Electrotehnică, unde s-a întâlnit cu Florin Tănăsescu şi s-a
întors în ţară. Totuşi, debarcarea lui la Grimsby se făcu prin anunţarea
oficială a căpitanului, completarea unor formulare şi anunţarea
responsabilului NAVROM de la Anvers, ce şi-a anunţat în ţară superiorii.
227

La vizita noastră la Grimsby, pentru a scuti pe şosea vreo 2 Km, am
luat-o de-a dreptul pe un teren ce avea un anunţ că este proprietate privată,
dar noi neştiind ce înseamnă aceasta, la întoarcere am vrut să procedăm
la fel. Numai că am fost opriţi de un poliţist care a vrut să ne facă acte
de contravenţie şi numai la intervenţia doamnei Mihăilescu, ce s-a
fotografiat cu el, şi la argumentele domnului Radeş, am scăpat.
La Hull-Grimsby am nimerit într-o atmosferă de târg în sărbătoare,
cum era înfăţişat în „Midsomer murders” (serial poliţist al BBC prin
anii 2000) şi ne-am foit şi noi printre tarabe. Eu mi-am cumpărat un
cub al lui Rubick cu care m-am chinuit apoi tot drumul la întoarcere.
Şederea noastră la Grimsby s-a prelungit, deoarece docherii intraseră
în grevă (abia atunci am văzut şi noi puterea reală a sindicatelor. În zilele
libere am fost transportaţi cu un microbuz la clubul marinarilor, unde se
putea vedea un televizor în culori, la care am vizionat vreo două episoade
din serialul „Dinasty” (erau pe atunci în mare vogă două seriale: „Dallas”,
ce se dădea şi la noi, şi „Dinasty”). Am avut acces şi la biblioteca
marinarilor, de la care puteai să-ţi iei orice carte, cu condiţia să laşi
acolo o altă carte (ori noi aveam numai romane poliţiste ale lui Haralamb
Zincă). Pe drumurile noastre prin oraş am găsit şi un anticariat, care
avea cărţi ce atunci pe la noi nu se găseau, de unde am luat o carte de
Alain Peyrefitte (consilier al lui de Gaulle), cu titlul (o zicere a lui
Napoleon): „Quand la Chine s’éveillera… le monde tremblera”. Din
păcate, nu o mai am, am împrumutat-o doamnei Mihăilescu, iar după
moartea ei eu nu am mai cerut-o înapoi.
După ce am terminat de predat ultima parte din încărcătură şi se
terminase şi greva, am traversat din nou Marea Nordului şi am intrat în
Olanda, în portul Rotterdam, cel mai mare port din Europa, în care am
ajuns printr-un canal şi am fost impresionat de ordinea ce domnea acolo.
Au avut loc din nou formalităţile din porturi. Căpitanul nostru, Tiberiu
Săndulescu, căuta marfă pentru a veni cu nava încărcată înapoi şi a profitat
de faptul că, în conflictul israeliano-libanez, naţiunile occidentale
începeau să trimită ajutoare pentru Liban şi aveau nevoie de nave care
să le transporte la Beirut.
În acest timp, noi ne plimbam prin oraş. Oraşul, bombardat de
anglo-americani şi distrus în timpul celui de al doilea război mondial,
fusese reconstruit la repezeală după război. Centrul nou al oraşului nu
era o minune arhitectonică, dar avea un mare magazin universal, pe care
228

l-am vizitat într-o dimineaţă. Am mai fost odată cu Ovidiu Ionaş în ce
mai rămăsese din oraşul vechi. După ce am strâns mai multe informaţii,
am hotărât să merg la Amsterdam, să vizitez Rijksmuseum (Muzeul
regal), cu cele mai multe tablouri de Rembrandt. Aş fi dorit să mi se
alăture cei de la Politehnică, dar fiecare căuta să cumpere ceva pentru
familie de la magazinul universal, iar Crăciunoiu a preferat să meargă
singur, având probabil alte misiuni. Aşa că am plecat singur cu trenul, pe
o linie ce trecea prin Delft şi Haga. Mă uitam cu mare curiozitate la
câmpiile lor foarte ordonate, cu vaci care păşteau în
zone limitate.
Tot foindu-mă la geam pe o parte şi de pe cealaltă a trenului, am
enervat un olandez ce mi-a făcut observaţii. Am ajuns în gară la
Amsterdam, unde erau înşiraţi, ca nişte saci, drogaţi culeşi de poliţie
prin oraş, unii prinşi prin gară. Am plecat repede de acolo şi am intrat
pe o stradă în care intra un canal pe care mergeau nişte vase mici, cu
regretul că nu aveam bani să-mi plătesc o plimbare pe canale.
Am mers pe strada aceasta până când harta ce o aveam m-a dus
perpendicular pe drumul de apă pe o stradă comercială principală cu
magazine mici şi scumpe (de bijuterii), ce mi-a reamintit că eram în
citadela bijutierilor. Dar eram şi în ţara morilor de vânt, pentru că ele se
aflau montate deasupra unor prăvălii mai deosebite. Am mers aşa până
la o piaţă centrală unde era o catedrală pe care am vizitat-o şi apoi m-am
întors până la Rijksmuseum, un palat mare, în principal dedicat lui
Rembrandt. Văzusem mai multe tablouri de ale lui la Ermitaj, cu vreo
20 de ani în urmă, de care mă îndrăgostisem, aşa că am plătit intrarea şi
m-am dus în galeriile ce aveau multe tablouri în clar-obscur cu subiecte
din Biblie, dar şi autoportretele lui cu soţia, Saskia. Uluit am fost însă la
„Rondul de noapte” şi la „Lecţia de anatomie”, la care nu ştiu prin ce
vrăjitorie mi se păreau figurile scoase în relief.
Am plecat mulţumit, dar cu o mare sete, fiindcă nu băusem nimic de
dimineaţă şi mersesem mult, aşa că, la un bufet al gării mi-am dat ultimii
bani pe o sticlă de Coca-Cola, băutură ce o râvneam fiindcă la noi în ţară
era numai Pepsi-Cola. Am luat-o, am băut-o şi setea mi-a crescut!
M-am întors cu acelaşi tren şi am ajuns de la gară în port, la navă,
după un drum lung, în care s-a legat şi un marinar de mine să merg cu el
la un bar, dar eu eram aşa de obosit, că numai de asta nu-mi ardea.
La navă se limpeziseră toate lucrurile. Căpitanul îşi găsise marfă de
229

dus la Beirut şi, cum noi n-aveam chef să mergem la Beirutul în flăcări,
a plecat de acolo cu nava „Horezu” doar Crăciunoiu, ce avea, credem
noi, alte misiuni şi un aparat de fotografiat în infraroşu, foarte bun, de
fotografiat nave pe întuneric.
Pentru echipa noastră se găsi o altă navă, ce era atunci la See Bruges,
în Belgia, şi venea în ţară aducând cocs pentru Combinatul Siderurgic
de la Galaţi, astfel că în ziua următoare am plecat din Rotterdam la See
Bruges cu un taxi foarte mare, ce avea şi o remorcă în care au fost puse
şi asigurate toate aparatele noastre.
Pe drum am vorbit cu şoferul, un băiat tânăr, amabil, simpatic, ce se
temea de a fi încorporat în trupele NATO şi care, neoprind la graniţa
dintre Olanda şi Belgia, l-am întrebat de ce nu opreşte – eu fiind obsedat
de graniţele ce se treceau greu - ne-a spus, spre stupefacţia mea, că nu
mai există practic graniţă. Când am ajuns la Bruges, l-am rugat să
oprească la Catedrala „Sfântul Salvator”, unde am văzut o „Pieta”
asemănătoare celei de la Roma, sculptată tot de Mchelangelo.
Ne-am mai plimbat prin oraş şi am văzut canalele ce au dat oraşului
numele de „Veneţia Nordului”. Am ajuns în sfârşit şi la See Bruges, care
era o staţiune estivală, cu plajă mult mai mică faţă de Mamaia noastră,
dar cu multe jucării, păpuşi, tobogane, cum au apărut şi la noi în
ultimii ani.
Nava unde eram aşteptaţi era un mineralier de 18.000 tdw, numit
„Târgu Bujor”, cu o singură punte. Deşi vibra mult mai puţin decât nava
cargou pe care o părăsisem, totuşi ne-am hotărât să facem măsurători şi
pe ea, deşi nu făcusem calcule preliminarii, dar era proiectată tot la
ICEPRONAV Galaţi şi puteam găsi planurile necesare.
Spre deosebire de „Horezu”, nava avea la clubul marinarilor un
televizor color funcţional şi o instalaţie de aer condiţionat ce mergea
fără să cerem învoire de la NAVROM Constanţa, dar era una din sursele
de vibraţii. Am primit fiecare câte o cabină şi o învoire de câteva ore, să
ne facem mici cumpărături. Cum de la debarcarea de la Anvers nu mai
primisem solda în valută, ni s-a zis că ne-o vor da în ţară, să ne cumpărăm
de la magazinele în valută, ceea ce nu ne-a făcut mare plăcere.
Spre deosebire de Săndulescu, căpitanul de pe „Horezu”, care fiind
din Predeal, avea ca hobby saltul cu skiurile, ce nu se prea practica pe
atunci pe la noi, cel de pe „Tg. Bujor” era fiul unui alt căpitan de navă şi
îşi cumpărase pe valută echipament pentru scufundări marine, dar juca
230

cu noi seara Monopoly.
Am profitat de mica pauză ce ni s-a dat şi m-am dus la un magazinaş
din apropierea plajei, unde am stat mult, nehotărându-mă ce să iau din
puţinii bani ce-i aveam, fetiţei mele la întoarcere. Am întârziat şi unii
din colegi pariau că nu mai vin, aşa că au rămas miraţi când m-am întors.
Când am plecat seara şi treceam prin Canalul Mânecii, iar noi jucam
Monopoly cu căpitanul, s-a simţit deodată o mare smucitură şi căpitanul
a ţâşnit la comandă. Ce se întâmplase? Pe Canalul Mânecii circulau o
mulţime de yachturi şi timonierul nostru a văzut în ultimul moment un
yacht ce-i tăia calea şi atunci a rotit brusc cârma. Am avut noroc că nava
ce era destul de mare n-a ciocnit yachtul, că se întâmpla vreo nenorocire.
Noroc că pe Marea Neagră nu sunt multe yachturi, la vremea aceea chiar
nu erau deloc, fiindcă populaţia din jurul Mării Negre este săracă!
Prin Golful Biscaya am trecut mai uşor ca la venire. A trecut o zi
până s-au aranjat şi s-au testat aparatele pe navă. La întoarcere, nemaifiind
opriri, am avut timp suficient pentru măsurători.
Prin dreptul Italiei am văzut mai multe filme la televizorul color.
Îmi amintesc de unul cu John Wayne şi Sofia Loren prin deşert.
Când ne-am apropiat de insulele greceşti şi măsurătorile erau
terminate, mi-am adus aminte că eram în comisia de doctorat a tezei
doamnei Mihăilescu, cu o tematică atunci necunoscută pentru mine:
abordarea probabilistică a vibraţiilor neliniare cu ajutorul ecuaţiei
diferenţiale Foch-Planck Kolmogorov şi arunci le-am cerut voie
colegilor să ne lase să ne lămurim, mai precis să mă lămuresc eu cu
conţinutul tezei.
Am stat o zi în cabina doamnei Mihăilescu şi am discutat literatură,
am admirat peisajele insulelor greceşti şi ale mării Egee şi la sfârşit m-
am lămurit şi cu conţinutul tezei.
Ziua următoare am trecut prin Dardanele, Marmara şi Bosfor şi am
anunţat în ţară sosirea noastră.
Am ajuns în rada portului Comstanţa în dimineaţa zilei de 4
septembrie 1982 şi am acostat prin apropiere de Agigea. Între timp,
domnul Mihăilescu, ce nu ajunsese încă secretarul general al guvernului
Dăscălescu, dar era director la o mare uzină din Bucureşti, a venit la
Constanţa şi s-a dus direct la biroul directorului portului, care nu ştia că
nava noastră este intrată de câteva ore în port şi la ce dană era acostată
(situaţie opusă celei întâlnită de noi la Anvers, unde se ştia la cabinetul
231

medical totul despre noi). Totuşi, Miki Mihăilescu, un tip foarte
descurcăreţ, a găsit dana şi nava „Tg. Bujor” şi pe soţia sa. Curând sosi
şi microbuzul în care se încărcară aparatele şi ne despărţirăm
sărutându-ne după o lună şi ceva în care ocolisem Europa pe mare
cu două nave.
Am rămas pe „Tg. Bujor” doar Ovidiu Ionaş şi cu mine şi am plecat
cu nava încărcată cu cocs la Galaţi, prin Sulina. Ionaş s-a dus la maşină
şi a intrat chiar în cart cu echipajul, ca să înveţe comenzile maşinilor.
Eu dădusem telefon acasă şi o rugasem pe Gabi să mă aştepte în portul
mineralier. Ea a găsit cu greu pe cineva cu o maşină (dl Marinaş) dispus
s-o ducă acolo pe la ora 18,00. Între timp, eu, plictisit de drumul încet
la întoarcerea pe Dunăre, vrând să ajung mai repede acasă, am coborât
pe scara de frânghie şi am ajuns la cheul Navigaţiei. Cu o întâlnire cu un
coleg pe faleză, am ajuns acasă când soţia şi fiica mea erau la portul
mineralier, iar mătuşa, ce era în casă, aproape că n-a vrut să-mi deschidă.
În fine, după un timp sosi şi Gabi cu fetiţa şi bucuria revederii trecu
peste supărarea mică cauzată de evadarea mea de pe vapor.
Gabi s-a dus degeaba la navă să-mi ia bagajele, că vama noastră a
amânat controlul pentru ziua următoare şi eu i-am lăsat lui Ionaş misiunea
de a prezenta bagajele mele la control. S-a mai dus odată Marinaş şi
le-a luat.
În ce priveşte valuta ce o mai aveam de primit în ţară, am fost cu
Ghelmez şi am luat-o de la un magazin al comerţului exterior. Am
cumpărat cu banii aceia, cred, ciocolăţi, că asta aveau.
Peste o lună apăru la ICEPRONAV şi Dudu Mihăilescu şi Mircea
Radeş cu rezultatul asupra măsurătorilor, pe care îl luă la citit directorul
Aburel Lucian, căruia i-a lăsat o bună impresie. Mi se pare că s-a prelungit
contractul Politehnicii Bucureşti prin proiectarea şi executarea unor
generatoare de vibraţii, la care participa, de la Catedra de la I.P.B.,
şi dl Mincă.
După un timp, se întosese cu nava „Horezu” şi dl Crăciunoiu, care
veni la ICEPRONAV Galaţi, unde ţinu o conferinţă despre începuturile
navigaţiei la noi în ţată. I l-am prezentat atunci pe dl ing. Matei Kiraly, el
fiind cel mai inventiv inginer naval – avea brevet de navigator şi construise
mai multe tipuri de nave pe pernă de aer şi proiectase şi o navă pe aripi
imerse. Au devenit foarte buni prieteni, aşa că, prin 2013, când a murit,
toată arhiva lui Kiraly a ajuns la Crăciunoiu, dar şi acesta a murit după
232

vreo trei ani.
O adunare a întregii echipe de măsurători pe mare a avut loc la
susţinerea tezei doamnei Mihăilescu, cu o comisie condusă de prof.
Gh. Buzdugan şi acad. R. Voinea, din care am făcut şi eu parte.
În seara aceleiaşi zile am fost invitat la doamna Mihăilescu acasă,
împreună cu dl Crăciunoiu, care bineînţeles era o sursă grozavă de poveşti
din Beirut. Am cunoscut-o cu acest prilej şi pe mama doamnei
Mihăilescu, ce era fiica lui Anghel Saligny şi fusese soţia inginerului
constructor Finţescu, ce construise multe din cele mai mari hidrocentrale
ale noastre (Bicaz, Lotru, Argeş, Porţile de Fier).
Din păcate, după vreao şase luni de la întoarcerea noastră, doamna
Elena Mihăilescu a suferit un A.V.C., se pare că în urma loviturii la cap
de pe vas, şi a murit în 1983, prea devreme, la 40 de ani, spre regretul
tuturor celor care au cunoscut energia, talentul şi inteligenţa pe
care le avea.
Dar măsurătorile făcute de noi atunci au avut importanţă şi au stârnit
o oarecare vâlvă, într-o perioadă când nu se prea ieşea din ţară, servindu-
ne şi la o cercetare făcută în cadrul CAER.
S-a descoperit şi sursa de vibraţii de la nava „Horezu”, s-a verificat
metodologia de calcul la vibraţiile generale ce s-a aplicat şi la alte nave
şi la un studiu comun al vibraţiilor al vibraţiilor generale ale navei,
întreprins în cadrul CAER, la care a participat şi ICEPRONAV cu
rezultate foarte bune.
Capitolul XI:
CU TEMPUS ÎN FRANTA, PE COASTA DE AZUR (1992)
Programul TEMPUS, finanţat de Uniunea Europeană avea ca scop

aducerea nivelului ştiinţific din Universităţile ţărilor europene, foste
comuniste, la nivelul ţărilor din U.E. Acest lucru se realiza prin finanţarea
unor stagii de specializare, fie ale cadrelor didactice, fie ale studenţilor,
fie ale unui ansamblu de cadre didactice şi studenţi, în ţările europene
ce existau deja în U.E. la momentul 1989.
Programul TEMPUS, prin care s-a plecat în 1992, a fost stabilit
între catedra de TCM (Tehnologia Construcţiilor de Maşini) a
Universităţii „Dunărea de Jos” din Galaţi şi CEMEF (Centrala de Miss
233

En Forme) din Antibes, aparţinând de Ecole Centrale des Mines
din Paris.
Catedra de TCM de la Universitatea din Galaţi era condusă atunci
de profesorul Mihai Teodorescu, care fusese Prorector al Universităţii
din Galaţi şi, din toamna lui 1989 până la sfârşitul lui 1989, Rector al
Universităţii. Era profesor de Tehnologia prelucrării la rece a metalelor
prin presare, forjare, laminare etc. şi avusese legături de colaborare cu
CEMEF şi înainte de momentul 1989. Din păcate, după câţiva ani de la
momentul 1992, descris aici, el a murit de cancer.
CEMEF era un Institut de cercetări tehnologice, aparţinând, cum
am amintit mai sus, de Ecole Centrale des Mines din Paris ce funcţiona
ca şi multe alte institute de cercetare la Antibes, unde guvernele franceze
doreau să dezvolte un oraş al cercetării într-o zonă prielnică, cum este
Coasta de Azur. La CEMEF se făceau cercetări pentru dezvoltarea unor
programe bazate pe m.e.f. (metoda elementelor finite) de calcul al
forţelor necesare pentru deformităţile elasto-plastice ale materialelor
în procesele tehnologice pentru care până atunci existau numai relaţii
empirice de calcul. Interesul CEMEF era de a vinde acele programe, în
cazul ţării noastre de a le vinde la Combinatul Siderurgic din Galaţi
pentru calculul şi conducerea laminoarelor. CEMEF organiza şi cursuri
pentru masteranzi cu caracter internaţional, percepând taxe pentru aceste
cursuri la care erau profesori: dl Chénot (directorul CEMEF), dl
Montmitonet şi dna Masoni, fiind în acelaşi timp şi cercetători.
Noi am trimis atunci un grup de studenţi foarte buni de la specializarea
TCM în majoritate pentru a participa la acest cursuri de Master, la care
se predau bazele teoretice şi modul de folosire a programului Forge 2,
ce se vindea separat.
Cele trei cadre didactice, între care mă număram şi eu, împreună cu
C. Maier şi Dobre, am fost trimişi pentru a îndruma grupul de studenţi.
Eu, deşi nu făceam parte din catedra de TCM, am fost trimis pentru că
eram singurul ce ştiam metoda elementelor finite, e drept, aplicată doar
la construcţii navale, pe care o învăţasem în stagiile de specializare ce
le făcusem în anii 1972-73 în Norvegia şi în 1978, în Danemarca.
Pentru a da posibilitatea mai multor cadre didactice să se
specializeze, şederea lor în Franţa se făcea pe o perioadă mai scurtă
decât perioada de aproximativ un semestru, cât erau cursurile pentru
studenţii din anul IV de la noi, ce erau veniţi la cursuri în Franţa. Numai
234

Cătălina Maier a rămas cu studenţii până la capăt.
Dintre studenţii noştri care au terminat foarte bine cursurile din
seria noastră a fost Găvruş Adinel, căruia apoi i s-a făcut propunerea de
doctorat pe l-a care terminat foarte bine şi a devenit conferenţiar în
Universitatea noastră. Ceilalţi din grupa ce s-a specializat atunci au
primit slujbe la Combinatul Siderurgic din Galaţi.
Drumul spre Antibes

28 septembrie. Este prima zi după alegerile din 1992, la care n-am
votat, fiindu-mi frică să nu-mi strice paşaportul cu ştampila de vot. Zi
cu febra plecării... Noroc de Gabi, că se finalizează bagajele. Stare de
nervi din cauza emoţiei...
La ora 13,00, ajung la gară cu taxiul, însoţit de Gabi şi de Pupi. Mă
despart cu greu de ele. În tren mă întâlnesc cu o doamnă în vârstă din
Buzău, care mă cunoscuse în 1942 (?) şi mă recunoştea acum. Mai
încolo, apare cumnatul meu Eugen (soţul Doinei), venind de la Buzău.
Merg până la Ploieşti cu el. La Bucureşti ne aşteaptă Doina şi merg cu
metroul la ei. Mănânc bine, vorbesc cu Gabi şi Pupi la telefon, dorm
vreun ceas şi pe la 22,30 sunt cu Doina şi fiul ei, Bogdan, la gară. Ne
suim în tren şi, la 23,20, plec.
Sunt în compartiment cu Dobre (asistent la noi,la facultate,
actualmente director la BRD) şi cu Maier Cătălina (cadre didactice),
Bogdan Epureanu, Carmen (studenţi) şi cu un profesor universitar de la
Medicină, de la Iaşi (ce n-are legătură cu grupul nostru). Suntem şase
persoane pe şase cuşete, câte trei pe fiecare parte şi e o foarte mare
zăpăceală cu mutatul şi pusul foarte multor bagaje.
29 Septembrie. Punem cu greu cearşafuri. Sunt în cuşeta de jos,
adormind pe la 1,00, foarte greu. Mă trezesc dis-de-dimineaţă. Afară
plouă. Pe la 8,00 e sculată toată lumea. La Curtici, vin grănicerii şi Vama,
dar nu ne pun să deschidem geamantanele.
Am o conversaţie culturală şi politică plăcută cu profesorul din Iaşi,
care a călătorit peste tot, cu apetit cultural. Pe la prânz ajungem la
Budapesta. Casele şi ogoarele la unguri sunt mai îngrijite ca la noi. La
17,00 suntem la Wien-Westbahnoff. E plin peronul de emigranţi ce se
interesează de ziare, dar n-avem. Voiau să ştie rezultatul alegerilor. Unii
ştiau ceva, că a câştigat FSN şi ne înjurau pe noi, care votasem, deşi
majoritatea studenţilor noştri erau anti-FSN.
235

Se iau cărucioare cu monede de 1 leu, în loc de 3 şilingi. Se schimbă
dolari (eu schimb 5 $). Traversăm greu cu bagajele, luăm tramvaiul 18
şi mergem cu el şapte staţii până la Südbonhoff, unde intrăm în sala de
aşteptare. Noi, profesorii, rămânem pe loc, studenţii pleacă în oraş. Pe
la 20,00 se întorc şi mergem noi pe Favoriten Strasse. Magazine
frumoase, dar închise. Mare curăţenie. Începe ploaia şi ne întoarcem pe
la 21,30. Peste o oră plecăm spre Veneţia. Cei 5 $ s-au dus pe tramvai şi
pe locuri în tren.
30 Septembrie. Am dormit bine într-un compartiment de clasa a
II-a, cu bănci transbatabile. Pe la 5,00 am fost treziţi la graniţă. La 8,20
ajungem la Veneţia. Este ceaţă, spre ploaie. Mai schimbăm bani (eu
schimb 10 $). Lăsăm bagajele la gară şi cu Maier şi Dobre plecăm peste
podul din faţa gării, ghidaţi de planul Veneţiei pe care îl aveam. Ajungem
la biserica San Rocco şi la Santa Maria Gloriosa dei Frari (Frari), apoi
spre Ponte Rialto. Magazine extraordinare de sticlărie, bijuterii, tarabe
cu fructe necunoscute. Ajungem în Piaţa San Marco. Clădirile cam
murdare de ploaie. Mergem în bazilica San Marco, cu mozaicurile ei
aurite, la Palatul dogilor, dar fiindcă se cer 8000 lire la intrare, renunţ.
Vedem expoziţiile de sticlărie care sunt în magazinele de pe laturile
pieţei San Marco. Nu intrăm nici la expoziţia Canova (10.000 lire
biletul). Cumpăr pentru Gabi un evantai (5000 lire). Mergem cât putem
pe malul lui Canal Grande, traversăm iar Ponte Rialto şi o luăm spre
biserica Santa Maria del Sallute, pe nişte străduţe foarte mici şi
întortocheate. Vizităm biserica şi apoi luăm vaporetto (2000 lire) şi
mergem patru staţii pe Canal Grande, fotografiind palate şi un balon
purtat printre ele de un helicopter, ca reclamă. Ajungem la San Toma,
peste podul Academiei, mergem din nou la Frari, pe care o vizităm (e
foarte mare, cu tablouri întunecate, vitralii şi strane interesante (1000
lire biletul). Apoi o apucăm pe nişte ulicioare, reajungem la Canal Grande,
apoi spre gară şi puţin în oraşul nou. Am mers de la 9,00 la 19,00, cu
pauză de vreo două ore. Magazinele cu candelabre, galeuri, cristale au
fost extraordinare. La gară stăm vreun ceas în sala de aşteptare şi pe la
20,30 plecăm spre Franţa, prin Milano şi Genova. Suntem numai trei în
compartiment şi dormim, dar ne e cam frig.
1 Octombrie. Ne trezim la 5,00. Trenul merge pe malul mării.
Peisaje splendide, întrerupte de tuneluri, terenuri de sport, golfuri cu
236

yachturi, coastă înaltă, castele vechi. Trecem pe la San Remo şi ajungem
la Ventimiglia, la graniţa cu Franţa, unde stăm blocaţi vreo două ore,
pentru că ar fi greva vameşilor francezi. Când suntem mai îngrijoraţi,
soseşte la 8,00 o locomotivă din Franţa şi ne porneşte. Nu ne pun nici
vize de intrare pe paşapoarte.
La 9,00 ajungem la Nissa, după ce am trecut prin Menton, Monaco
(Monte Carlo) şi Beaulieu-sur-Mer. Peisajele sunt extraordinare,
marea lucind în solzi de soare între golfuri mărginite de palmieri, două
hoteluri splendide, unul în consolă pe o stâncă şi altul semicircular în
amfiteatru, cu o piramidă curbată, plaje pietroase, particulare majoritatea.
Litoralul la francezi e mai îngrijit decât la italieni.
Pe la 10,20 plecăm din Nissa spre Cap Antibes, care e ţinta noastră,
unde ajungem la 11,00. Aştept până la 11,30 să se cazeze studenţii undeva,
aproape de gară şi se întorc Maier şi Dobre. Cerem bani de la şofer, că
nu avem schimbaţi, şi ajungem cu autobuzul la Centre Internaţionale
Vallone, unde aveam cazarea.
Căutăm şi găsim o administraţie la căminul Bastide, unde urma să
stau. Mi se dă o cameră care aduce a puşcărie. Îi conduc pe Maier şi
Dobre la autobuz şi, pe la 13,00 (oră la care Cătălina Maier a dat telefon
lui Teodorescu, şeful catedrei de TCM, că am ajuns cu bine) mă întorc
„acasă”. Îmi desfac lucrurile, mă spăl, mi se aduc cearşafuri şi dorm
vreo trei ore. Scriu jurnalul. Am schimbat 10 $ (4 F).
Instalarea la Antibes
2 Octombrie. Mă scol la 6,00 şi la 6,30 sună ceasul. Merg la
cafeteria cu auto-servire de la parterul căminului şi mănânc ceva. Găsesc
greu drumul înapoi spre cameră. La 8,00 sunt la întâlnirea cu Maier, în
parcare, ea venind special pentru a-mi arăta drumul, care e prin pădure,
urcând vreo 15 minute pe o potecă la CEMEF (Centre de Mis en Forme),
aparţinând de Şcoala Naţională de Mine din Paris. La 9,00, vine Chénot,
şeful CEMEF (veniseră şi studenţii cu autobuzul). Intrăm într-un
amfiteatru, ne vorbesc, răspund şi eu. Cu profesorul Pierre Montmitonet
mergem să vizităm biblioteca şi laboratoarele de modelare cu plastilină
(?), cu vâscoplasticităţi, de încercări mecanice (de şoc cu 10 m/s), cu
viteze controlabile, laborator de rugozităţi-frecări, strat superficial,
microscopie electronică, microscopie în strat superficial.
237

La 12,00 mergem cu Montmitonet la cantină. Nepricepând bine ce
iau, am luat curcan şi suc de portocale (36 F) şi am răsturnat şi sucul.
După amiază merg la biroul ce ne-a fost repartizat, de unde se vede
în depărtare, peste pădure, marea. Apoi, cu microbuzul mergem la bancă,
unde mi se deschide contul şi de unde iau 2000 F. Şi tot cu microbuzul
mergem la Garbéjaire, la învăţat limba franceză. Dau un test din trei
părţi, unul auzit şi două fraze scris, dacă sunt distincte (interviu) cu
profesoara. Plec cu Maier şi cu Remus Hopulele la Place Bérmond, la
un doctor pentru Remus ce se vaită de dureri de cap. Madame Hopulele
l-a lăsat în grija Cătălinei să-l ducă la doctor, după ce l-a adăugat trupei
noastre de studenţi.
Plec la cămin să plătesc cazarea pe o lună. Începe ploaia. Nu găsesc
administratoarea şi apoi nu găsesc drumul, rătăcind vreun ceas prin
pădure, pe un drum cu diverse distracţii. În fine, iau autobuzul, mă
întâlnesc cu Găvruş şi mergem la Carrefour. Apoi merg spre Antibes şi
iau orarele de tren spre Monaco. La 19,30 plec spre C.I.V. după care mă
întorc „acasă”.
3 Octombrie. După ce mănânc la cafeteria căminului, mă îndrept
spre autobuz şi sosesc la Antibes. Cum nimeni nu mi-a spus unde e hotelul
Résidence, unde stau ceilalţi, întreb şi umblu în direcţia în care îi
văzusem plecând. Ajung într-un port imens de yachturi, cred că sunt
câteva mii (yachturi, cutere se vând chiar pe şosea). Începe ploaia. Merg
pe chei, apoi pe o stradă principală până în centru (Place Ch. de Gaulle).
Acolo găsesc un birou de informaţii şi îmi dau o hartă pe care îmi însemn
hotelul. Mă reîntorc la gară şi mă întâlnesc în drum cu câţiva dintre
studenţi, care îmi spun să trec printr-un tunel ca să ajung la hotel
Résidencielle, care era blocat de apa de ploaie. Ajung, în fine, şi la hotel.
Are două bazine de înot, unul deasupra, în aer liber, unul acoperit, pe
unde am crezut eu că este intrarea. În fine, îi găsesc. Camerele lor sunt
frumoase, elegante, chiar cu baie separată de WC, cu aragaz, cuptor,
frigider, veselă, maşină de spălat vase.
Pe la 11,00 plec cu ei din nou spre Place Ch. de Gaulle şi luăm
autobuzul spre Juan le Pins, unde ajungem pe o ploaie şi mai mare.
Mergem la alt hotel Résidencielle, vizităm o cameră, stăm în hol, apoi
ne îndreptăm spre cazinou. Vitrine şi cafenele foarte frumoase, dar plouă
cumplit. Alergăm la autobuz, care vine la 20 minute şi ajungem din nou
la gara din Antibes. Ei se duc la hotel. Este ora 13,00, iar eu aştept
238

autobuzul de 13,30. E foarte frig, sunt ud. În staţia acoperită curg siroaiele.
Merg în gara acoperită, care e mică şi cu multă lume dubioasă. Spre
disperarea mea, maşina nu vine şi aştept până la 15,25 cu picioarele
ude, dârdâind. Pe la 16,00 sunt „acasă”, la căminul din Valbonne. Mă
spăl cu apă caldă, mă îmbrac cu ce am mai gros. Lumina nu merge. Mă
culc şi mă trezesc cu luminile aprinse. Seara merg la cantină, unde sunt
mulţi negri. La întoarcerea în cameră, scriu.
4 Octombrie. Dimineaţa, la cafeterie, sunt singur. La cameră,
descopăr cum se deschide uşa de la balcon. Cerul e acoperit de nori şi e
foarte frig. Ascult câte ceva la radio, care e cel mai bun prieten al meu,
şi moţăi acoperit, că mi-e frig. Fac socoteli de bani care nu-mi ies. La
prânz mă duc la cantină pe o ploaie cu furtună dezlănţuită, care mă udă
în cei 200 m până acolo. Mănânc un biftek cu cartofi prăjiţi. După amiază
plouă de rupe. Ascult radio şi stau în pat, recuperând din oboseala
drumului. E foarte frig. Seara, la cantină, sunt şi copii, elevi şi studenţi.
Socotelile îmi ies, în fine.
5 Octombrie. Mă scol dimineaţă, îmi plătesc cu 2000 F căminul,
înţeleg cu semipensiunea inclusă. Îmi beau ciocolata fierbinte. Plouă în
continuare, torenţial. Îmi duc prima scrisoare la cutia poştală în
Pl. Bérnard, apoi cu pantofii de stradă o iau pe o scurtătură spre Institut.
Sunt foarte încântat că am ajuns la şosea, dar mă încurc şi merg, disperat,
printre Institute de cercetări aşezate în pădure, prin ploaia ce nu contenea.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, ajung, gâfâind, la 9,00, după vreo jumătate de
oră de rătăciri. Mă duc la bibliotecă, unde vine şi Dobre. Răsfoiesc o
colecţie de reviste de m.e.f. din ‘91 şi un curs de-al lor de R.M. La
prânz mergem cu toţii la masă, după care o luăm înapoi, pe acelaşi drum
pe unde urcasem, ajungând, după rătăciri colective, în Pl. Bérnard, apoi
în Garbéjaire, unde participăm, cu un sloven, la cursurile de franceză,
foarte interesante, până la 17,30. Cum e noapte, aştept autobuzul şi pe
la 19,00 ajung „acasă”. Mă duc la cantină, apoi scriu notele din jurnal.
Iau, preventiv, aspirină şi antinevralgic.
6 Octombrie. După o noapte în care am fost terorizat că sforăi,
plec iar pe o ploaie torenţială, cum n-am mai văzut, cu torente pe străzi,
să duc a doua scrisoare la poştă. Din Pl. Bérnard plec cu autobuzul la
Institut. Ajung în Place Sophia Lafitte şi nu mă descurc decât după un
sfert de oră. La bibliotecă citesc „Le Monde”, apoi iau vreo două reviste
şi mă uit la birou prin ele. Ca să ajungem la Garbéjaire, încercăm prin
239

pădure, dar râul e umflat şi nu putem trece. Urcăm la loc, aşteptăm „bus”-
ul şi ajungem cu vreo jumătate de oră întârziere. Interesant cum se face
vizionarea video a buletinului de ştiri înregistrat de profesoară de
dimineaţă şi trebuie să-l relatăm apoi noi, cu cuvintele şi memoria
noastră, treabă la care mă pricep cel mai bine. În continuare, lucrăm
individual cu casetofon şi căşti. La 18,30 suntem „acasă”. Mă duc să iau
masa de seară fără cartela bună. Nu ştiam cum voi dormi fără să sforăi.
Am adormit îmbrăcat şi m-am sculat, luând aspirină.
7 Octombrie. E prima zi când n-a plouat şi a ieşit puţin soarele.
Totuşi, e frig şi înnourat. Am fost dimineaţa prin pădure (râul a scăzut)
şi am făcut 25 minute, rătăcindu-mă numai puţin la sfârşit. Am stat în
biroul nostru şi am notat nişte titluri de reviste şi articole, dar nu ştiu
cum voi face xerox-uri. La prânz am venit cu autobuzul în Pl. Joseph
Bértrand şi am mâncat hamburger (10 F). Am mers apoi pe jos cu toţii
în Garbéjaire, unde am avut lecţii de franceză până la 18,30, cu
înregistrarea pe video a actualităţilor şi discuţii interesante. Seara, în
Pl. Bértrand am mâncat tot hamburger. Apoi am scris în jurnal, am citit
notiţele de la madame Masoni, fiindu-mi frig.
8 Octombrie. Plec prin pădure şi e frumos. E soare şi admir peisajul.
Tot rătăcesc puţin drumul la sfârşit. Studenţii au de făcut teme la
calculator. Montmitonet mi-a lăsat la curier câteva articole de-ale lor.
L-am convins pe Dobre să plecăm la Nissa, pentru că prognoza meteo
prevedea că vremea se va strica la sfârşitul săptămânii din nou.
La Nissa
Plecăm cu autobuzul de 9,30 spre Antibes, unde vreo jumătate de
oră ne uităm la yachturi, apoi la 10,30 plecăm cu trenul la Nissa, cu
ceva bâjbâială la ieşitul pe peron (38 F dus-întors biletul). Pe drum vedem
marea. Ajungem la 11,00. Luăm o hartă de la Informaţii din gară şi
mergem ghidaţi de ea. De la gară, pe Av. Jean Médicin, vizitând catedrala
Notre Dame, cu vitralii frumoase, ieşim pe la Casino Ruhl, pe Promenada
des Anglais, foarte largă (cca 50 m) şi lungă, pe malul mării. Alături
sunt plaje micuţe, pline de pietroaie. Ne aşezăm pe scaune şi ne sorim,
marea e de un albastru pal spre închis, în golful încins de dealuri.
Ne-am dus şi până la apă şi până la a păşi în ea. O atingem, apa e caldă,
doar cam agitată (vreo 4-5 persoane făceau baie, restul se soreau
pe pietre).
240

Mergem pe Promenada des Anglais până la hotel Negresco, ce apare
prin romane şi filme şi a fost (mai este?) al unui român, frecventat de
lumea bună (cu bani). Luăm de la un chioşc un sandviş cu şuncă (12 F),
pe care-l mâncăm stând pe o bancă. Cotim şi mergem spre Biserica
Rusă, care e în stil rusesc, foarte frumoasă pe afară, dar n-o vedem pe
dinăuntru, fiindcă ne cer 12 F pentru intrare. Ajungem în gară din nou, în
căutare de apă şi WC. Apă nu găsim decât luând fiecare câte o sticluţă
de 5 F cu apă obişnuită. Cumpăr 12 vederi cu Nissa şi cu Monte Carlo.
O luăm din nou pe Av. Jean Médicin şi ajungem în Pl. Messena, unde
vedem nişte negri pe skateboard-uri, adevăraţi artişti. De fapt, aşteptam
să dea drumul la numeroasele fântâni arteziene, dar am aşteptat degeaba.
Am mers în Nissa veche, la Palatul de Justiţie, unde fântânile merg totuşi
şi pormin prin Place Messena, printr-o alee foarte lungă, ajungând la un
teatru modern şi un muzeu de artă modernă, cu o arhitectură trăsnită, pe
care îl vizităm. Apoi mergem pe o stradă suspendată, peste clădiri cu
palmieri şi vedem pe afară o clădire foarte modernă numită Acropolis.
Ajungem la Esplanada de Lattre de Tassigny, cu un târg de maşini de
ocazie, de 25.000 F (Fiat Panda) la 90.000 F (Microbuz).
Ne întoarcem pe Bd. Carabacel, cu clădiri impozante (Camera de
Comerţ), în parcuri cu palmieri, o luăm pe Av. Desambrois, unde vedem
maşini suedeze (SAAB), cu 250.000 F şi Porsche (500.000 F). O luăm
pe Bv. Assalit şi pe la 17,30, reajungem la gară. La 18,30 vine un
tren-cursă, în care ne urcăm. Vedem luminile coastei şi ajungem la
Antibes la 18,30. Cu autobuzul plec singur spre Pl. Bérnard. Interesantă
iluminaţia văii. Pe la 20,00 sunt la cămin şi scriu jurnalul.
Festivitate la CEMEF
9 Octombrie. Vremea s-a stricat din nou, conform previziunilor
meteo. Plouă şi e rece. Toată noaptea n-am dormit, deşi eram obosit,
din cauza vecinei de alături, care a bătut, că nu poate dormi de sforăiturile
mele. Unde era să mă duc? Am plătit 2000 F! Dimineaţă mă îmbrac cu
sacou, cravată şi pardesiu şi mă duc la CEMEF. Acolo răsfoiesc prin
bibliotecă, mâncăm şi mergem la cursurile de franceză. Ne înroarcem
la CEMEF, la ora 12,00.
Pe un transparent, îmi fac singur desenul ce reprezintă un grup de
tempusieni (de la TEMPUS) care sunt în ploaie, nevenindu-le să creadă
că sunt „sur la Côte d’Azur”, ci mai degrabă „sur la Côte gries” şi intră
241

într-o „mis en forme” ca la laminare, între CEMEF şi Garbéjaire.
La 16,00 apare Chénot, tot amfiteatrul era plin. După o scurtă
prezentare a lui încep conducătorii de grupuri francezi să-şi strige
oamenii, care se prezintă singuri, cât mai nostim, cea mai mare parte.
Sunt emoţionat, dar uitând (intenţionat) să mă prezint singur, prezint
cu desenul meu tot grupul de români, având cel mai mare succes de
aplauze din sală. Ceilalţi români s-au prezentat sec, toţi.
A urmat „pot”-ul, un fel de coktail, la care stau putin de vorbă cu
Chénot şi Masoni (Montmitonet nu a venit). La început, gust suc de
ananas, apoi de portocale, apoi Daiquiri cu lămâie şi piersici, cidru,
liqueur de nucă de cocos (extraordinar), din toate foarte puţin, cu ceva
biscuiţi.
Băieţii noştri se cam „fac” (Epureanu, Mocanu). Plec cu ei la
Antibes, la hotel Résidentielle (îmi pusesem de dimineaţă pijamaua şi
câteva lucruri în sacul bleu). Acolo beau un ceai şi particip la serbarea
aniversară a lui Remus Hopulele, unde se bea Beaujolais şi bere.
10 Octombrie. M-am culcat în cameră cu Găvruş Adinel. Mă trezesc
pe la 7,30, dar stau cuminte. Pe la 9,00 vine Dobre şi, cum vremea e
închisă, plecăm la Carrefour cu „bus”-ul.
Înainte de Carrefour, intru cu el în două magazine de produse
electronice, în care eu iau un catalog şi Dobre, cu ajutorul meu, se
interesează de video-ul ce trebuie cumpărat pentru Teodorescu. Află cu
această ocazie că SECAM-ul de aici e altul decât cel din România. Se
pot lua cameoscoape (camere de luat vederi) pentru PAL.
La Carrefour, are de toate, dar cumpăr numai un plic cu şase
cremvuşti, mai ieftin decât ceilalţi, unt, pâine, două cutii de biscuiţi, un
suc, ilustrate.
Mă uit la cărţi, albume, jucării, Lego, păpuşi pluşate de animale,
cititoare de CD-uri (1700 F), CD-uri de muzică simfonică (100-142
F), tot felul de aparate casnice, de îmbrăcăminte. Dobre cumpără ceva
pentru copilul lui.
Pe la prânz ne întâlnim la hotelul lor. Mănânc trei cremvuşti
şi caşcaval.
242

La Cannes
La 14,30 sunt cu Dobre în trenul de Cannes, mergând în sens invers
faţă de drumul spre Nissa. Drum frumos, vremea s-a făcut şi ea frumoasă
şi pe peste jumătate de oră suntem la Cannes (28 F dus-întors).
Mergem la mare şi suntem foarte curând pe „La croisette”, ceva
mai puţin largă decât „Boulevard des Anglais” de la Nissa. Plajele au
nisip, dar nu sunt mai largi de 20 m. Oraşul e într-un golf mărginit de
dealuri pe care sunt vile şi e mai mic decât Nissa, dar e foarte elegant.
Fac fotografii. În faţa oraşului e o insulă, S-te Margueritte.
Urc cu Dobre pe nişte străduţe în pantă, la o biserică la care nu
intrăm. Coborâm în portul vechi şi luăm bilet pentru traversarea în insula
S-te Margueritte, spre care plecăm cu un vaporaş la 16,00. Simţim destul
de puternic balansul mării, ca şi aerul ei umed, dar mai ales vedem
splendid portul şi hotelurile de pe Croisette. Ajungem la insulă la 16,40
şi ultimul vapor e la 17,00. Urcăm rapid până la fortul în care a fost
deţinut „Masca de fier”, despre care s-a zis că era fratele geamăn al lui
Louis al
XIV-lea. Tot drumul pe insulă, dar şi pe mare, s-a simţit parfumul de
oleandru, Ne-am întors la timp. Soarele a căzut peste un şir de culmi,
spre St. Tropez.
Ajunşi pe ţărm, la Cannes, ne fotografiem şi dăm ocol Palatului
festivalurilor cinematografice. Vedem amprentele mâinilor vedetelor
de cinema. Vrând să intrăm, nimerim într-un culoar foarte elegant ce
mergea într-un parking. Apoi vedem holul foarte luminat. Iau o hartă de
la Informaţii. La vedere este o vitrină cu vreo 20 de ecrane de televizoare,
în fiecare transmiţând un alt canal. E şi un fel de festival al
filmelor video.
O luăm înapoi, încă pe lumină, pe Croisette, până la capăt, privind
superbele hoteluri: Splendid, Majestic, apoi un bloc cu apartamente
terasate cu palmieri pe terase, o clădire albă, ce ar fi un mic palat
Malmaison, apoi hotelurile Hilton, Carlton (cel mai frumos) şi Martinez.
Trecem de Pl. Alexandre şi stăm pe o bancă. Trec tot felul de câini de
lux, trece şi un grup turistic de unguri cu cameoscoape.
Se aprind luminile. Foarte frumos luminate sunt cele trei hoteluri.
Luăm Croisette pe cealaltă parte, admirând vitrinele de mare lux,
maşinile asemenea, lumea la 4+1 ace, Rolls-urile şi Mercedes-urile,
şoferii cu livrea. Mi se pare că fac parte dintr-un film la video.
243

Reajungem la Palatul Congreselor şi, căutând drumul spre gară, intrăm
într-un pasaj între două străzi de mare bogăţie. Am văzut acolo porţelanuri
mai ceva ca la Veneţia, de exemplu o gondolă de 1,5 m. Am văzut o trusă
de golf cu cleme de aur. Am mai văzut o fântână artificială înconjurată
de ţevi de sticlă pe care cădea apa luminată pe dedesupt, cu două scări
rulante. Uşile toate din pasaj erau cu celule foto. În fine, am ajuns la
gară şi, pe la 19,52, am plecat.
Când am ajuns la hotel, mi-am făcut un ceai de mandarine şi am
mâncat mandarine şi unt. M-am culcat în camera lui Găvruş, care s-a
dus să joace biliard. Noaptea, trăsnete.
Călătorie la Eze şi Beaulieu sur Mer

11 Octombrie. Mă scol cu deosebită grijă să nu-l trezesc pe Găvruş,
dar abia când vine Dobre constat că el nici nu a dormit în cameră, a
dormit cu frate-său. Beau un ceai cu caşcaval şi, deşi nourii stau agăţaţi
ameninţători pe cer, mă iau după Dobre şi plec la Eze, dincolo de Nissa.
În tren, apar unele dificultăţi cu Dobre, fiindcă nu i se recunoaşte biletul
cumpărat mai demult spre Monte Carlo, pe care nu şi-l vizase. Aflu şi eu
că la retur trebuie vizat biletul. Între timp, vine conductorul şi-mi vede
biletul (pentru prima oară de când merg) şi ne spune că la Nissa trebuie
să ne dăm jos, deoarece există „un ebuchement de terre” (prăbuşire de
pământ peste liniile de cale ferată). Coborâm cu toţii la Nissa şi în faţa
gării se face alomeraţie. Aşteptăm o oră şi, în fine, apare un autocar.
După o mare înghionteală, intră în el numai cei pentru Ventimiglia. Vine
al doilea autocar şi ne ia pe „francezi”, adică şi pe noi. Tot răul spre
bine, că umblăm puţin cu autocarul prin Nissa şi apoi pe malul
Mediteranei, trenul trecând prin tunele.
Ajungem la Eze. Localitate pe malul mării, peste care se ridică nişte
dealuri stâncoase. Întrebăm la un bar şi cineva ne arată direcţia de pe
care ar începe o potecă să urce. Urmăm acea direcţie care duce spre o
vilă, „Le bout du monde”, splendidă, cu piscină. Tăbară un lup pe noi,
drumul se înfundă şi de la un şofer aflăm că drumul bun este paralel cu
cel pe care mergeam noi. Urcăm mai întâi printr-un jgheab de piatră.
Vederea de sus e splendidă: marea, portul, golfuleţe insuliţe, bărci ce
bordează marea. E ca la Capri, de sus. Facem o mulţime de poze. Mergem
pe trepte de piatră uneori umedă, cu pantofii de stradă. Miroase
extraordinar a oleandru. Am început urcuşul pe la 11,40. Când am ajuns
sub stânci, poteca a fugit în jos. Dobre s-a căţărat pe stânci şi am aflat
244

apoi că poteca cotea la stânga şi suia din nou. Am ajuns pe la o vale unde
susura o apă. Am mâncat biscuiţi şi am urcat iar. La un moment dat, spre
sfârşit, fusese o alunecare de teren de vreo 4 m şi m-a ajutat Dobre să
trec şi am ajuns sus, unde era plin de Mercedes-uri, Porsche ş.a.m.d.
Veniseră pe autostrada ce urca pe cornişă.
Urcăm într-un fel de cetate cu străzi înguste (1,5 m), în pantă, cu
zeci de restaurante ce bordau aceste străzi, care de care mai atractive,
plus mici ateliere de picturi, sticlărie şi obiecte de artă. Pe alocuri,
mici terase de unde se putea fotografia sau privi peisajul coastei,
de la cei cca 5-6oo m pe care-i urcasem în două ore jumate, plus
popasurile făcute.
Deasupra se înălţa turnul unei biserici şi mai sus era o grădină exotică
în care am intrat (10 F), cu terasele cele mai frumoase şi o stâncă
ţuguiată. Am stat acolo, în „village”, cam vreo oră şi jumătate, după care
am coborât pe acelaşi drum.
Am fost jos la 16,30, dar imposibilitatea lui Dobre de a lua bilet de
la Eze, de la automat, plus dorinţa de a mai vedea câte ceva, ne-a făcut să
plecăm pe jos din Eze până la Beau sur Mer, drum care e pe marginea
şoselei şi pe malul mării. Vedem un mic port, mai frumos decât la Eze,
pe urmă şoseaua era tăiată într-un portic de stâncă, stâncile
ridicându-se abrupt deasupra şi coborând la fel în mare.
Intrăm în Beau sur Mer pe lângă nişte vile cu palmieri şi ajungem în
oraş obosiţi. După o hartă luată de pe un peron, mergem spre Palais des
Anglais, la gară,unde ajungem pe la 17,30. Pe la 18,00 vine un tren, dar
nu opreşte. După jumătate de oră vine altul care opreşte. S-a făcut
întuneric. Cornişa e luminată. Am telefonat acasă şi mi s-a părut grozav
să aud vocea fetelor mele.
La Nissa, iar trebuie să coborâm, că se schimbă trenul şi ajungem la
Antibes pe la 20, foarte obosiţi şi mulţumiţi. Am dat şi 2 F unui tip bine
îmbrăcat, cam dubios, totuşi, care cerşea în tren.
Ajuns la hotel Résidentielle, mănânc ceilalţi trei cremvuşti, caşcaval
cu unt, beau un ceai şi plec la Găvruş în cameră, cu care stau puţin de
vorbă, încercând să aflăm rezultatul final al alegerilor de la noi.
Din nou la CEMEF

12 Octombrie. Mă scol cu surpriza că Găvruş nu e în pat. Probabil
înspăimântat de sfărăiturile mele, a mers din nou să doarmă cu
frate-său, ceea ce mă îngrijorează privind viitorul meu la hotel
245

Résidentielle.
Aflu de la Info rezultatul de la noi şi plecăm pe la 8,00. În autobuz,
surpriză totală, înghesuială ca la noi, în Ţiglina. Studenţii se dau jos la
CEMEF. Eu ajung la 9,00, suficient ca să mai prind cafeaua şi un mic
sandviş. Citesc şi copiez un articol de vibraţie, apoi mănânc acolo, la
cantină, şi plec cu Dobre pe jos în Pl. Bérmond. Îmi mai scot 2000 F de
la bancă, ce-i datorez lui C. Maier, de la care i-am împrumutat în prima
zi. Banii ce i-am scos sunt şi pentru a-mi plăti căminul la Valbonne.
Apoi merg prin pădure la Garbejaire, unde după amiază avem ore de
franceză, cu descrierea unui accident, cu vizionarea buletinului de ştiri
de la TV şi un test de gramatică, la care eu sunt mai slab. Ajung „acasă”
pe o cărare prin pădure. Ascult puţin Info la radio. Seara merg la cantină.
Mi-e teamă de sforăielile mele de la noapte.
13 Octombrie. Dimineaţa mă scol în bubuielile în perete ale vecinei.
Fac tot felul de ipoteze de viitor, care mi se pare sumbru. La 9,00 sunt la
CEMEF şi asist, până la 12,30, la două cursuri de polimeri, ţinute de un
profesor foarte anticomunist, ce aminteşte tot timpul de lipsa de
civilizaţie a ţărilor foste comuniste, reflectată în slabul consum de mase
plastice (?), ceea ce mă enervează. Erau de fapt anunţate alte cursuri.
Amfiteatru comod, cu bănci ca la teatru. Prelegerile numai cu
retroproiectorul. La prânz, fug în Pl. Bérmond, unde mănânc un
hamburger şi pe urmă, la franceză, unde a devenit mai complicat şi
obositor. La 18,30 sunt „acasă” şi scriu o scrisoare kilometrică lui Gabi.
Mă culc cu teamă pe la miezul nopţii.
14 Octombrie. Am primit un mesaj prin e-mail de la Manole, un
doctorand român de la Dallas, recomandat de mine. Am scăpat cu pereţii
nebătuţi ast-noapte sau n-am auzit eu, fiind obosit. Dimineaţa am luat
cafeaua la cafeterie.
În bibliotecă am citit un articol amplu în Le Monde despre Iliescu,
ce mi s-a părut obiectiv.
Am găsit lucrările Numiform din 82 şi 86, foarte interesante, ca şi
vol. II din ed. IV din Zienkiewicz, care nu există în ţară. Am mâncat la
CEMEF. La franceză, am mers pe jos, vremea fiind, ca în toată
săptămâna, frumoasă. Destul de greu mi s-a părut, cu tot felul de timpuri
la viitor, mai greu ca la temele lui Pupi.
Seara am pus scrisoarea pentru Gabi la poştă.
Cu drumul la Paris, la care, la venire, se declarau cu toţii amatori,
246

avem numai trei studenţi care ar vrea să meargă, aceştia călătorind
numai noaptea.
15 Octombrie. Toţi s-au dus la calculatoare să se descurce cu
temele cu Forge 2. Eu am rămas în birou şi am răsfoit noua carte a lui
Z. Manole a mai dat un mesaj şi abia la prânz, cu sprijinul lui Dobre,
am răspuns.
După amiază, la franceză, celebrul „si conditionelle” care mă chinuia
pe vremuri şi când eram elev, şi nici acum nu-l ştiu.
Mi-am uitat portofelul în cameră, în blugi, şi l-am regăsit intact,
după emoţii. Ziua a fost frumoasă, dar seara e foarte frig. Iar
scandal noaptea!
16 Octombrie. Am mai citit ceva din Z., cu creionul în mână. La
prânz am stat de vorbă pe probleme profesionale cu Peter, un sloven cu
care ne întâlnim la franceză.
După amiaza am avut ultimile ore de franceză, la care a trebuit să ţin
un mic discurs - în franceză, evident – pentru a-i da profesoarei buchetul
de flori cumpărat pentru ea. Nu mi-a reuşit cine ştie ce.
Am făcut în continuare ora. M-am lămurit şi cu condiţionalul. Băieţii
vorbesc mai bine acum franceza.
După cursuri, am plecat toată lumea în Antibes. A fost din nou ziua
unuia – de astă dată, a lui Cătălin. S-a băut bere. I s-a dat un cadou, un
casetofon portabil cu căşti (wolkman), la care am contribuit şi eu, ca şi
ceilalţi cu 20 F.
Cu unele bâjbâieli, m-am înfiinţat până la urmă în camera lui Găvruş,
cu care nu vorbisem dinainte. Nu era în cameră, dar când a venit, am stat
de vorbă până la miezul nopţii despre teza lui. Mi se pare un om aşezat
şi inteligent. N-a vrut să doarmă cu mine în cameră. Toată ziua de vineri
a fost urât afară.
Călătoria la Biot
17 Octombrie. Ca omul care nu-i în casa lui, m-am sculat pe la
7,00 Am băut un ceai cu caşcaval şi pe la 9,00 a venit Dobre ca să mergem
la Biot.
Când am plecat, absolut tot cerul era sub nori de plumb. Am luat
bilete pentru Biot (12 F) dus-întors, dar am pierdut trenul de 9,25 şi
s-a pornit o ploaie torenţială. A plouat aşa, până când a venit următorul
tren, în care m-am suit foarte sceptic. Când am ajuns la Biot, ploaia a
247

încetat. Am luat-o perpendicular pe calea ferată şi am văzut într-o curte
tot felul de leagăne şi tobogane de plastic pentru copii. Am trecut peste
o autostradă cu şase căi de rulare, pe care circulaţia era fantastică. Vedem
un mic şantier naval, neaşezat pe vreo apă, dar în care se construiau sau
se reparau bărci. Întâlnim o fermă de legume, cu vânzare direct, apoi un
parking de maşini Mazda de ocazie, păzit de doi câini-lup. După vreo 3
Km ajungem într-un sat din sec. al XV-lea, la care se urcă pe nişte străduţe
strâmte şi în vârf e o biserică veche, în care se coboară ca să intri şi
alături e primăria.
Faima satului o fac sticlăriile la care poţi vedea şi cum se
confecţionează diferite vase, ca şi cuptoarele de suflare etc. Cu diferiţi
oxizi minerali li se dau culori şi apoi se face un miez de sticlă de altă
culoare. Rezultatul e greu de descris, dar e artistic. Vânzarea vaselor de
sticlă cu mai multe culori pe grosime se face în prăvălii
ataşate atelierului.
Am văzut două expoziţii internaţionale cu obiecte de artă modernă
din sticlă, unele de o mare frumuseţe. Am reţinut numele unui american,
Garri Beechman, dar am văzut şi două piese ale unui român. Toată
frumuseţea este că în sticlă, în profunzimea ei, se pun straturi de diferite
culori, vine, reţele colorate diferit, structuri. Am vizitat trei sticlării şi
am luat şi nişte vederi. Pe la 13,30 ne-am întors.
În Antibes
După ce mi-am mâncat cremvuştii cumpăraţi de la Carrefour, am
plecat cu Dobre să vedem Antibes, pe care nu-l văzusem decât foarte
puţin, pe ploaie, cu două săptămâni înainte. Vremea devenise însorită.
Am traversat calea ferată până la Pl. De Gaulle, apoi am ieşit în port
şi am mers pe malul mării, văzând scutere acvatice, şiruri de bărcuţe cu
pânze, tractate, în care-i învăţau mânuirea pânzelor.
Drumul săpat în stâncă este neplăcut uneori din cauza circulaţiei
automobilelor cu pescari şi scufundători. Vile, vile superbe, unele peste
altele, albe, cu etaje multiple. Am înconjurat Cap Ferat, dar am renunţat
după ce, cred, a ajuns în vârful lui. Îmi părea rău că nu am luat aparatul de
fotografiat, erau nişte vile albe cu iederă în lumina apusului ce
meritau imortalizate.
Se însera şi n-am mai ajuns la Juan les Pins. Am luat-o spre far şi am
248

mers pe nişte străzi foarte aristocratice, pe care se intra într-o vilă, la
al treilea etaj al ei, din cauza pantei pe care era construită. Câini, garduri
vii, unele de 3 m, străzi pustii (Av. des Pons du Phare). Am revenit în
Antibes şi am intrat în oraşul vechi, în care am văzut pe dinafară o biserică
şi muzeul de artă, donaţie Picasso, care ar fi stat acolo, dar nu am intrat,
fiindcă nu-mi place Picasso. Am mers apoi pe străduţe foarte luminate
şi înguste şi am ajuns într-o piaţetă cu caruseluri. Am intrat într-o librărie
din care mi-am luat cel mai ieftin pix cu pastă şi am nimerit neaşteptat
în Pl. De Gaulle, apoi m-am întors la hotel, pe la 20,00. Am dat şi telefon
acasă, la Galaţi.
L-am căutat pe Găvruş, care tot nu stă cu mine în cameră. E extrem
de politicos.
La Monte Carlo
18 Octombrie. Dimineaţa se vede soarele şi cerul senin ca
niciodată. Se văd din hotel Alpii Mediteraneeni. La 8,00 bat la uşă, dar
Epureanu abia se trezise. Şi pentru că închisesem uşa la camera lu Găvruş,
am rămas pe afară, pe coridor, vreo jumătate de oră. Am plecat la gară
cu studenţii noştri, Epureanu, C. Tudorică şi C. Mocanu, dar eu merg la
Monte Carlo şi ei merg la Nissa, de unde urmează să vină la
Monte Carlo.
Ajung cu teamă singur, n-am luat nici harta. Ajung în port, pe Rue
Caroline. Ajung la Condamina Faleza, cheiul Albert I este destul de scurt,
dar priveliştea portului de yachturi, strâns între munţi, pe versanţii cărora
sunt vile, dar şi blocuri de 30 apartamente, unul peste celăllalt. Senzaţia
este de case peste case. În port sunt vreo două yachturi mari, albe, de
vis, iar în larg portavionul Clémenceau. Veliere, scutere marine. Aflu de
la un englez cu hartă pe unde este Acvariul. Merg pe lângă un chei de
şalupe de mare putere, apoi pe o potecă foarte curbată, tăiată în stâncă,
urc peste prăpastia ce se prăbuşeşte în mare peste scări spiralate. Găsesc,
minune, chiar şi un WC.
Se putea urca, cred, şi cu liftul şi pe scări interioare coastei. Ajung
în nişte grădini terasate, suprapuse, a lui Saint Martin, şi urcând prin ele,
ajung la Muzeul Oceanografic, care e un palat. Merg mai departe, pe
drumul grupurilor turistice numeroase de nemţi şi ajung în piaţa unei
Catedrale foarte mari, în care iniţial nu am putut intra fiindcă era slujbă.
Alături de Catedrală, pentru gură-casă, cânta pe stradă o orchestră de
249

jazz. Cumpăr cu 10 F vederi şi o carte cu Cote d’Azur (50 F) şi merg în
Piaţa Palatului, unde e frământare mare de camere de luat vederi. La ora
12,00 se schimbă garda îmbrăcată cu nişte căşti coloniale şi cu jambiere
albe. Mă aşez la coada de la muzeu, să văd apartamentele regale, dar au
prioritate grupurile. Pentru că mi se pare şi taxa prea mare (25 F), renunţ
şi plec înapoi la Muzeul Oceanografic. Studenţii noştri n-au venit încă
de la Nissa. Intru fără reducere, cu 50 F şi merg mai întâi la acvariu,
unde mă impresionează muzica electronică a adâncurilor, vitrinele mult
mai largi şi mai numeroase ca la noi, cu apa mării pompată direct, dar
mai ales formele infinite, coralifere, gorgone, toate mişcându-se. Văd
o morenă verde, care se strecoară ca un spectru printre stânci, văd corali
luminiscenţi, văd un căluţ de mare chiar mare şi aflu că bărbatul poartă
ouăle. Văd şi o caracatiţă mare, cu multe braţe şi, în plus, cefalopode
mari (un fel de melci mari, mergând prin reacţie, zeci de feluri de peşti
coloraţi, mari, de ape tropicale şi broaşte ţestoase. Un rechin mic.
Sturioni de Dunăre (mai mici ca la noi). E foarte frumoasă partea
comercială, cu prezentări interesante în câteva limbi. M-am întâlnit în
acvariu şi cu studenţii noştri.
Am urcat la parterul clădirii, unde era o expoziţie de corali şi puteai
vedea sub microscop un coral viu. La etajul I, o jumătate era cu schelete
de balene şi rechini, cealaltă cu dinţi de peşti, de balene şi obiecte din
ei, peşti de ceară, păsări de mare şi pinguini împăiaţi. La etajul al II-lea,
date despre ocean, valuri, un ecran pe care se putea vedea povestea
mareelor de la Mont Saint Michel (mareea de 13,6 m şi viteza cu care
vine apa, mai mare ca a unui cal în galop).
În alt colţ de clădire erau machete de nave ilustre. Pe un planiglob
se puteau urmări traiectorii de expediţii maritime. În alt colţ era o mică
sală de cinema cu un film despre energia oceanului. De sus, de pe
geamuri, se vedea chiar Mediterana, muzeul fiind plantat chiar pe stâncile
malului. Era cu figurine de ceară şi primul muzeu oceanografic ce l-am
avut. Era şi o istorie a submarinelor (primul a fost făcut de un american,
pe la 1775 şi a fost folosit împotriva englezilor, în războiul de
independenţă, găurindu-le cu un burghiu carena vaselor englezeşti).
La parter am intrat într-o sală de cinema foarte luxoasă (ca la palat)
şi am văzut un film cu Jacques Yves Cousteau în Amazonia – interesant,
cu nişlte poveşti cu delfini şi cu un pui de vidră. Eu m-am mai odihnit la
cinema. Studenţii au ieşit şi au stat pe bancă, enervându-se că nu am
250

ieşit de acolo vreo trei sferturi de oră. Am mers apoi cu ei din nou în
piaţa Palatului şi Bogdan Epureanu a vrut să vadă nu ştiu ce escalator, ba
şi muzeul figurilor de ceară.
Am uitat să scriu că, înainte de a intra în Muzeul Oceanografic, am
intrat în Catedrala mare şi frumoasă şi am văzut, după altar, şi cripta
regilor din Monaco.
În fine, am coborât cu studenţii în mult prea mare viteză şi, pe la
16,00, eram jos, în portul din Monte Carlo. I-am lăsat să se ducă unde
vor şi am plecat singur pe chei, spre extremitatea cealaltă a portului.
Am văzut un catamaran în care, contra 60 F, puteai să observi din el
priveliştea submarină, precum şi un mic submarin „Seabus”, tot pentru
aşa ceva. Asigurau şi plimbări nocturne. A doua zi s-ar fi putut vedea şi
portavionul Clémenceau. Toate acestea mă interesau, dar n-aveam bani
şi mi-a rămas până azi dorinţa de a le vedea.
Am mers mai departe printr-un tunel cu deschideri, ce avea două
şosele deasupra. Am ieşit şi am urcat puţin, ajungând în faţa celebrului
Cazinou, unde era o foarte mare aglomeraţie de maşini de lux (Alfa
Romeo, Ferari roşu, Bentley, Rolls, Toyota etc), valeţi în livrele şi
gură-cască ce se uitau la cei ce coborau din maşini şi erau întâmpinaţi
de cei cu livrele. Vitrine de lux ale unor mari case de mode de prin jur,
restaurante asemenea. În faţa Cazinoului, o alee cu fântâni arteziene.
Plec de la Cazinou şi ajung pe terasele suprapuse ale unui palat al
congreselor ridicat după planurile lui Vasarely. Pe terase, palmieri,
cactuşi, drumuri pavate cu gresie, o curăţenie de nedescris. O terasă
enormă cu mozaic albastru, verde, roşu (cerul, marea şi pământul). Toate
terasele dau spre mare, Poţi să ieşi de acolo şi să ajungi la nivelul mării
cu nişte lifturi, care duceau la nişte coridoare cu marmură pe care
circulau multe grupuri de turişti italieni. Reajung în port şi, pe la 18,00,
când luminile s-au aprins şi m-a prins frigul, am plecat de pe faleză.
Oraşul, deşi cu vitrine frumoase şi scumpe, nu e prea prietenos, cu bande
de marinari francezi ce au pampon roşu, ce se înfruntă cu bande locale
de tineri cam descreieraţi.
Pe la 18,25 plec din Monte Carlo într-un tren local cu copii nebuni,
ce nu ştiu ce idiom local vorbesc. Pe la 20,00 sunt la hotel şi mănânc şi
eu o supă caldă, împreună cu băieţii care s-au întors prin Nissa şi spun
că au văzut acolo o grădină exotică foarte frumoasă.
251

Activitate profesională la CEMEF (Centre de Mise en Forme)
19 Octombrie. M-am trezit şi mi-am strâns tot calabalâcul. A venit
şi Găvruş şi, pe la 8,00 am fost la autobuz. Am ajuns la CEMEF, mi-am
făcut o listă cu paginile ce mă interesează să le xerocopiez din
Zienkewicz, ca să le plătesc. Afară e întunecat şi înăuntru e frig. Primesc
scrisoare de la Pompiliu Donescu, fost student de-al meu, recomandat
de mine, care îşi făcea doctoratul în U.S.A., la Universitatea Duke. Noroc
de băieţii ăştia! Mă bucuram pentru succesele lor.
Începe să-mi fie somn. Mănânc la cantină, unde-mi scade contul
rapid. Beau şi o cafea (8 F), că prea mi-e somn. O păcălesc pe Cătălina
Maier şi fac un xerox de 16 pagini, discut cu toţi studenţii noştri ce
sunt la calculatoare. După amiază merg la două cursuri foarte interesante
cu teoria deformaţiilor. Nu ştiu să fac chiar toate exerciţiile ce se fac
cu studenţii. La 17,30 plec pe ploaie şi rătăcesc puţin poteca, sosesc ud
de tot. Scriu jurnalul cu toate hainele pe mine sau pe cap. E frig tare.
Nasul îmi picură şi am groază de noaptea care vine.
20 Octombrie. Noaptea a fost cumplită. Până la miezul nopţii, cum
încercam să adorm, îmi bătea în perete. Cred ce de vreo zece ori mi-a
bătut. Până la urmă am adormit şi n-am mai ştiut. Seara am luat aspirine.
Pe la 5,00 m-am trezit din nou cu bătăi în perete. Toată dimineaţa am
fost ameţit de somn.
Am controlat xerocopiile scoase şi am răsfoit puţin notele
consultate. M-am fotografiat pentru ei. Am mâncat acolo. Mai am 125
F în cont la cantină şi vreo opt zile de mâncat.
După masă merg la alte două cursuri ale lui profesorului Bellet, cu
teoria tensiunilor, dar cam jumătate din ele sunt nişte aplicaţii la care se
evidenţiază Bogdan Epureanu şi Găvruş. Mă întorc cum m-am dus, pe
jos. Cerul e acoperit. Sunt 11 grade C. În casă sunt 18 grade C şi citesc
şi eu cartea cu Côte d’Azur. La masă îmi iau o pară şi o portocală şi sunt
foarte fericit. Aştept până la miezul nopţii să adoarmă vecina, ca să mă
pot culca şi eu. Mi s-a făcut tare urât! Vreau acasă mai repede!
Am prezentat aici pe scurt activitatea profesională, deoarece, pentru
o lectură mai uşoară, am evitat termenii prea tehnici sau ştiinţifici.
21 Octombrie. Vecina şi-a chemat şi o prietenă cu care a comentat
despre vecinul care sforăie. Dimineaţă m-au sculat dis-de-dinimeaţă şi,
cum mă durea capul, m-am culcat din nou şi m-am trezit pe la 7,15.
Plouă. Aştept să treacă ploaia pentru a mă duce la CEMEF.
252

Acolo am coborât la subsol, unde lucrau la calculatoare studenţii la
temele de stagiu. A venit dna Masoni, mi-am înfrânt timiditatea şi am
întrebat-o mai multe lucruri.
Pe toţi i-am ajutat puţin, numai pe Epureanu nu, fiindcă o face pe
deşteptul, nu-i iese nimic şi nici nu se lasă lămurit puţin.
După amiază m-am dus la un curs a lui Bellet, dar la al doilea m-am
dus din nou la studenţii noştri.
22 Octombrie. Cu anumite bubuieli, a trecut şi seara între 23,00 şi
24,00. Dimineaţa m-am dus în bibliotecă, unde am citit în Le Monde că
Iliescu a fost ales cu 60 % din voturi şi, în legătură cu asta, un reportaj
din nişte sate dinspre Olteniţa care justifica acest vot.
Am primit o scrisoare de la Oancea Victor – student la TCM la noi
ce fusese într-o serie anterioară în Franţa la perfecţionare - în care îmi
cerea nişte cărţi de aici, dar eu nu-mi pot face rost pentru mine. Cătălina
Maier, care a primit aceeaşi scrisoare, vrea să-l servească. Eu mi-am
făcut xerocopii cu justificările teoretice ale programului lui Kobayaschi.
Am refuzat-o pe C.M. să-i fac justificări ale programelor făcute. La
prânz am mâncat un hamburger în Pl. Bérmond, ca să nu mai cheltuiesc.
Era soare şi după amiază s-a făcut foarte frig.
Azi n-am fost la cursuri. Toţi am plecat. Dobre bate un contract la
maşină. Am venit şi eu pe la 17,00 „acasă”. Am învăţat la cămin să dau
drumul la calorifer şi la radio. Am ascultat chiar muzică simfonică.
Mâine voi merge la Grasse cu Dobre, cu autobuzul la care am abonament.
Călătorie la Grasse
23 Octombrie. Bubuielile în perete au fost prezente până la 1
noaptea. Am pus la poştă a patra scrisoare.
M-am întâlnit cu Dobre şi încă cu doi studenţi în autobuzul spre
Valbonne. Întâlnirea a fost în Pl. Bérmond şi pentru prima oară am mers
la capătul liniei de autobuz la care aveam abonament. Am plecat la 9,15
şi am ajuns la Valbonne la 9,30. Valbonne e o comună mai mare. Am
fost la biserica de acolo în stil roman, cu o muzică religioasă discretă
(ca la Monaco). Am fost şi într-un fel de târg, în care un vânzător ne-a
făcut o mică demonstraţie cu parfumurile lui. Pe la 10,30 am avut un alt
autobuz spre Grasse, pe un drum strâmt, cu serpentine. N-am avut nevoie
de alte bilete şi am ajuns la Grasse pe la 11,00.
Grasse e capitala parfumului şi este întins peste dealuri, cam ca
253

Braşovul. De sus se vedea şi marea spre Cannes şi Saint Rafael. Oraşul
este însă la vreo 13 Km de mare, cu case suprapuse. M-am oprit la un
automat de dat informaţii (puneai degetul pe un ecran mare cu hartă şi
el îţi afişa orarul tuturor autobuzelor pe direcţia respectivă, ca şi pe a
celor cu care te puteai întoarce. Dacă cereai, îţi dădea informaţiile şi pe
o foiţă tipărită atunci cu datele respective (azi avem chiar şi în gară la
Galaţi aşa ceva). Studenţii cu care am venit au plecat undeva spre munte,
unde ar fi fost nişte grote (spre St. Césaire). Noi ne-am dus mai întâi la
oficiul de turism care ne-a dat harta şi informaţiile. Am coborât spre
oraş şi am ajuns la muzeul parfumurilor Fragonard, cu tot felul de
flacoane de parfumuri apărute de-a lungul istoriei. Am prins un grup de
turişti francezi cărora li se explica cum se face parfumul prin distilare
(24% parfum şi 12 % eau de toilette). Se pun florile în grăsime şi se
extrage apoi din ea. Foarte important este că cel care crează parfumul
amestecă vreo 200 de nuanţe de parfumuri. Am cumpărat un mic flacon
pentru Gabi. Apoi am fost la biserică, dar era închisă.
Ne-am suit deasupra oraşului, la grădinile Prinţesei Pauline, de unde
vederea era frumoasă şi erau multe vile cu flori. Am coborât în oraş, iar
pe la 16,30 am plecat înapoi, spre Valbornne, unde am ajuns peste un
sfert de oră. Era foarte frig şi eu, numai în canadiană, am tremurat. Peste
o oră şi ceva am plecat spre Pl. Bérmond. Seara am scris în jurnal.
24 Octombrie. Noaptea a trecut cu bine, fiindcă vecina, probabil a
plecat acasă şi nu s-a mai auzit.
La Juan les Pins

Dimineaţa, vremea a fost foarte frumoasă. Am stat acasă şi mi-am
spălat o cămaşă, pantalonii de pijama şi i-am pus la uscat. M-am plimbat
puţin pe lângă stadioanele din jur, mi-am făcut şi refăcut socotelile, am
mâncat la cantină pe la 12,00 şi peste o oră am plecat la Antibes,
întâlnindu-mă în maşină cu Maier, Dobre şi Montmitonet cu care am
stat de vorbă puţin.
La Antibes am mers pe Pl. De Gaulle, apoi pe Bv. Wilson până în
Juan les Pins. Ne-am plimbat pe la Cazino şi pe faleză, unde ne-am şi
fotografiat. Am intrat puţin şi pe străduţele oraşului vechi, ne-am dus şi
la gară, pentru drumul la Paris (8F+2F+16F rezervare) dacă nu mergi
cu T.G.V. Am plecat spre CIV la 17,25. La 18,30 (19,30 acasă) nu a
răspuns nimeni la telefon.
254

25 Octombrie. A fost soare şi senin. N-am plecat nicăieri, am scris
ilustrate şi am descifrat parţial cursurile de Mecanica solidului. După
masa de prânz am ieşit puţin prin jurul căminului. Seara s-a făcut frig.
Transferul la hotel
26 Octombrie. Am fost la administratoarea de la CIV, care n-a
obiectat nimic când i-am spus că plec pe 1 noiembrie. Am primit cu
mare emoţie prima scrisoare de acasă. Îmi pare rău că Gabi a căzut de
două ori şi că o doare capul; şi că Gabi se împacă cu Pupi, dar Pupi nu se
împacă cu bunicul.
Azi a fost o zi deosebit de senină şi caldă. Mi-am uitat toate cartelele
acasă, aşa că la prânz m-am întors să le iau şi cu acest prilej am făcut o
plimbare foarte plăcută. De la CEMEF am văzut marea.
Dimineaţă am citit şi tradus din Kobayaschi, iar după amiază am
scos la lumină, cu bibliotecara, bibliografie dintr-o bază de date
europeană. Foarte interesant! Am fost însă şi foarte supărat că mesajele
lui Manole de marţi au fost primite tocmai sâmbătă, iar mesajul prin
poşta expresă (8$) mi-a fost înmânat abia azi la prânz şi prin el mi se
fixa o întâlnire Duminica ce a trecut cu Bejan Adrian, la Paris. Am rămas
cu Epureanu pentru a da un răspuns lui Manole. Am venit târziu pe
întuneric prin pădure. Seara am dat telefon acasă.
27 Octombrie. M-am tot preocupat de dat răspunsuri lui Manole,
prin fax, cu Dobre şi prin e-mail cu Epureanu. L-am pus pe Dobre să-i
facă xerocopii lui Oancea şi să le ducă lui taică-său. I-am trimis şi lui
Victor Oancea un mesaj prin e-mail.
După amiază am fost la două cursuri predate de dna Masoni, pe care
nu le-am prea putut urmări din cauza calculului tensorial folosit. A fost
cald şi frumos, dar am uitat de turism. Cătălina Maier a fost la Nissa, la
o sesiune legată de Sud-Estul Europei. Eu am urmărit rezultatele obţinute
de studenţi.
28 Octombrie. Azi, în afară de faptul că mi-a sosit a doua scrisoare
de acasă, nu s-a întâmplat nimic deosebit. Dimineaţa au venit iar mesaje
de la Manole. Fiind vreme frumoasă, ar fi fost bine de mers la Paris.
Elevii francezi sunt în vacanţă. Eu sâmbătă ar trebui să mă mut. Scrisoarea
de la Pupi e emoţionantă.
29 Octombrie. M-am sculat dimineaţă, după ceva agitaţie noaptea
la care nu am mai dat atenţie. La 7,30 am plecat cu maşina la Antibes şi
255

am plecat de acolo cu Cătălina Maier şi cu Bogdan Epureanu spre
Carrefour, de unde am cumpărat alimente şi dintr-un coş am luat un
sconx pufos pentru Pupi, care mi s-a spus că e 12 F dar mi l-au taxat cu
43 F! M-am supărat că mereu sunt fraierit, dar mi-a trecut, gândindu-mă
că Pupi se va bucura. Le-am adus pe toate la hotel Résidentielle şi apoi
am plecat spre CEMEF, unde era atmosferă de vacanţă. Am răsfoit
lucrările unui congres ţinut în ‘92 la Varşovia. Am stat de vorbă cu
Găvruş, foarte deştept, echilibrat şi mai aproape de sufletul (genul) meu.
La Carrefour am cheltuit 125 F. La întoarcere am luat autobuzul. M-a
abordat un tunisian care era tot aşa de rătăcit cum eram eu acum trei
săptămâni (rătăcise vreun ceas). N-am mâncat la prânz decât biscuiţi.
30 Octombrie. Am fost din nou la administraţie să spun că plec.
N-am prea înţeles ce mi-a spus. Să las cheia şi cartela, dar unde? La
CEMEF l-am găsit numai pe Dobre. Afară, iar s-a pus pe ploaie. Cătălina
Maier nu are timp să mă aştepte să vin la hotelul Résidentielle,
unde am fi vorbit.
Am mai făcut nişte xerocopii cu Dobre. După amiază am venit pe
jos, prin ploaie, fără umbrelă. Mi-am făcut bagajele, dar n-am plecat din
cauza ploii.
Urmează o criză depresivă, legată de mutare. Pierd o mulţime de
bani, o să am mari probleme cu masa în week-end, bunăvoinţa camarazilor
mei s-a cam terminat, nici sconxul pentru Pupi nu vor să-l ducă la Galaţi
(totuşi, l-a dus Dobre), nici profesional n-am progresat cât aş fi dorit,
ce am văzut în plimbări am uitat, n-am aranjat nimic pentru Paris, ocazia
cu Bejan Adrian am ratat-o. Mă doresc acasă, dar sunt conştient ce greu
o să fie cu inflaţia explozivă. Aici sunt 2.900.000 de şomeri.
Am mâncat pentru ultima oară la cantina căminelor. Seara am fost
din nou la administratoră şi mi-a spus să las în cutia poştală cheia şi
cartela de masă. Am descoperit la sfârşit o cameră cu un televizor enorm,
cu o foarte bună imagine şi am văzut actualităţile pe TF1 vreun ceas, cu
o crainică foarte isteaţă.
31 Octombrie. M-am trezit la cafeterie cu Dobre, care m-a ajutat
să-mi strâng geamantanul şi să plec, ducând el geamantanul mare în
Pl. Bertrand, unde aştepta C.M. cheia de la birou care era la mine. Din
gara Antibes, unde era staţia de autobuz la hotel Résidentielle, mi-am
târât singur bagajele.
La Résidentielle mi-au dat cheia de la camera 123, apoi mi-a explicat
256

B.E. cum se mânuie toate. Camera ar putea să aibe patru persoane. Cu
masa de prânz mi-a promis ajutorul Carmen Tudorică.
M-am reîntors cu autobuzul la CEMEF şi mi-am luat ce îmi mai
trebuia. Mi-a făcut Carmen friptură, supă şi pilaf.
Am ieşit după amiază prin portul de la Antibes cu o diversitate mare
de yachturi, într-un număr impresionant. Am fost şi pe un dig, şi într-un
târg vechi. Seara m-am acomodat cu apartamentul şi mi-am aranjat
lucrurile.
1 Noiembrie. Mă scol de dimineaţă şi mergem la gară, să primim
pe Minodora Râpă şi pe Gabi Andrei – cadre didactice de la TCM Galaţi,
care au venit pe la 9,30. A plouat cumplit toată noaptea şi toată ziua.
Savurăm şi noi veştile şi „bârfa” de acasă.
Mă bucur foarte de pachetele primite de acasă, dar mă gândesc cum
voi veni cu ele. Citesc de două ori scrisorile de acasă. Încălzesc mâncarea
şi mănânc singur. Scriu o scrisoare.
Îl conducem pe Dobre la Gară şi sunt emoţionat. M-am simţit tare
bine cu el, fără el n-aş fi putut face excursiile pe Côte d ‘ Azur ce le-am
făcut. Azi, el e directorul BRD Galaţi, unde păstrez toţi banii.
Citesc până la 12,30 noaptea „Expres Magazin” şi „Caţavencu”, aduse
de Minidora Râpă. Mă şi distrează, mă şi enervează „Expres Magazin”,
comparat cu „Le Monde” ce-l citesc zilnic, e foarte balcanic, dar ăştia
suntem noi.
2 Noiembrie. Mergem dimineaţa şi-i prezint lui Montmitonet pe
noii sosiţi. Am cu el şi o discuţie ştiinţifică pe tema modelării frecării,
eu având o concepţie cam revoluţionară de modelare elasto-plastică a
denivelărilor rezultate statistic din măsurarea rugozităţii (nici până azi
nu mi-am dezvoltat teoria). Capăt de la el volumele 2 şi 3 din Seminarul
de plasticitate din ‘92 şi o teză privind remeshingul (refacerea reţelei
de elemente).
Conduc noii colegi la bibliotecă şi le spun cum s-o folosească. Capăt
bilete de masă de prânz, îmi cumpăr abonament şi pâine. Seara citesc
până foarte târziu trei numere din „Caţavencu”. După amiaza am citit, cu
creionul în mână, din plasticitate.
3 Noiembrie. Plec la 8,45. Încep să citesc cu creionul în mână din
Zienkiewcz, fără mare randament. Mă întorc seara la hotel R. Am citit
ceva din „Le Monde” despre ţiganii noştri (temă ce văd că a rămas în
Franţa). Dar dispoziţia mea era foarte proastă.
257

4 Noiembrie. Citesc cu ceva spor din Zienkiewcz, dar mă
împotmolesc la sfârşit, fără să mă pot descurca. Seara ies prin Antibes
să-mi cumpăr cartelă de telefon. Ziua a fost frumoasă.
Noaptea spre joi dorm foarte prost în patul suprapus din antreu, din
cauza zgomotului din camera vecină. Sunt indispus şi pentru că noii veniţi
nu vor să se întoarcă prin Elveţia din cauza taxei de 90 F, dar şi a
indeciziei mele privind Parisul.
Din nou la Nissa

5 Noiembrie. Plec cu Minodora Râpă şi Andrei Gabriel la Nissa,
cu un tren de ora 9,00. Mergem întâi la Consulatul italian, unde e cam
ca la noi. La intrare, un tip care te chestionează, în hol o mitralieră, sus
o coadă cu număr de ordine, funcţionari. Primim formulare, le
completăm. Ne promit că ne vor da paşapoartele cu vize la 9 noiembrie
şi nu ne costă nimic. Apoi plecăm la Consulatul elveţian, unde Râpă află
că ar merge şi fără bani, cu o simplă notă verbală de la Ambasada română,
care să ateste că suntem cu treabă în Franţa.
Apoi mergem pe promenada des Anglais. Pe plajă, o filmează pe o
frumoasă în costum alb, probabil o reclamă de modă. Îi duc apoi pe Av.
J. Médicin, pentru că Râpă vrea să vadă magazine şi Nice Etoile, în care
intrăm. Urcăm cu ascensoarele cu geamuri, din interior, până la etajul
IV. Magazinul e foarte elegant, dar M.R se satură repede. Mergem în
Pl. Messena şi pe promenada cu fântâni care acum funcţionează. Apoi o
luăm spre oraşul vechi şi ajungem la Palatul de Justiţie şi ieşim la Operă,
care e în renovare. Le propun să mergem pe Espl. des Etats Unie, spre
Chateau şi Cascadă, dar sunt obosiţi şi nu mai vor. Ne reîntoarcem prin
praşul vechi, vedem în exterior o biserică baroc fumoasă, nişte străzi
strâmte şi, în fine, ieşim la grădinile suspendate care ar fi superbe de n-
ar fi mâzgâlite de tot felul de inscripţii. Mai departe, ei nu vor să mai
meargă şi, pe la 15,00, ne retragem spre gară, unde aşteptăm
vreo oră şi jumătate până vine trenul foarte aglomerat. Ne reîntoarcem
la hotel.
Vremea a fost splendidă, pentru haină şi cămaşă, fără pulover. Discuţii
dacă se duce cineva sau nu, la Nisa, după vize.
6 Noiembrie. Am dormit bine. Vremea e frumoasă. La CEMEF
traduc pentru C.M. un articol din engleză. Am avut convorbiri ştiinţifice
cu Montmitonet şi cu E. Masoni.
258

După amiază am plecat la Carrefour, unde am făcut cumpărături.
Cătălina Maier mi-a obţinut numărul de telefon de la familia Losner,
de la Paris. Am dat telefon şi am vorbit cu Sandu, ocazie cu care am
aflat că Celly a suferit o operaţie la corzile vocale.
7 Noiembrie. Am dormit din nou în antreu din cauza muzicii
vecinilor. S-au întors lucrurile faţă de luna trecută, când vecina mea nu
dormea din cauza zgomotelor ce le făceam eu. M-am trezit pe la 7,00,
cu gândul la Pupi, a cărei zi de naştere este azi.
Pe la 10,00 plec cu studenţii la CEMEF. Li s-a recomandat să lucreze
sâmbătă, că e mai liber la calculator şi, cum Montimtonet e acolo şi
duminica (mergând pe jos două ore la dus şi două la întors, neavând
maşină şi nefiind autobuz în week-end). Cum afară era destul de închis,
iar C.M. mă rugase să merg cu ei, promiţând că îmi face ea de mâncare,
m-am dus.
Toată după amiaza n-am făcut nimic cu gândul la telefonul ce-l voi
da lui Pupi. La 20,30 am încercat să sun şi suna ocupat, la 21,15 am
sunat de trei ori fără să răspundă nimeni, la 22,00 (23,00 la Galaţi) am
sunat iar de trei ori, fără răspuns.
Sunt foarte amărât, de două săptămâni aştept să dau acest telefon
pentru a fi măcar câteva secunde cu ai mei. Sunt cu moralul la pământ
sau sub pământ. Unde pot fi la ora 23,00? S-au dus undeva de ziua lui
Pupi? Doar la Bucureşti, poate?
8 Noiembrie. M-am culcat tot în antreu. N-am mai strâns nimic şi
nu ştiu ce să fac. Or fi bolnavi? Or fi fost invitaţi la Doina sau la Buzău?
(n-o văd pe Pupi acceptând) O fi fost linia telefonică defectă? Am dat
din nou, la 8,53 (9,53 acasă), fără să răspundă.
E ora 10,00. Am găsit telefonul lui Doina şi m-am liniştit. A fost ca
în 1982, când dădeam telefon fără succes din Suedia şi ele erau la Predeal.
Acum îmi spune Doina că sunt la Buşteni, la insistenţele lui Pupi.
Am plecat să mă plimb şi eu cu Cătălin Miron (un student foarte la
locul lui), M. Râpă, C. Tudorică şi G. Andrei la Juan les Pins. Am mers
pe jos din Pl. De Gaulle pe B. Wilson. S-au făcut şi ceva poze. La
întoarcere, M. Râpă şi C. Tudorică s-au întors cu autobuzul, eu şi ceilalţi
pe jos, pe Rue du Sable, care avea viluţe cochete, pierdute în parcuri şi
apoi am ieşit pe faleză până la hotel. Am urcat pe scări până la etajul 5,
iar de acolo cu liftul până la piscina de pe terasă, de unde este o vedere
splendidă spre yachturile din port Vauban, spre Fort Carré şi spre hotel
259

Marina. Am făcut din nou fotografii.
Ca lucruri noi: telecomanda porţii garajelor, forme ciudate la
Porsche, posibilitatea de a închiria scutere cu 150 F/zi şi biciclete cu
50 F/zi. O îngheţată 12 F/zi (luată de Minodora), o pisică foarte catifelată
ce a venit la noi, nişte maşinuţe gen teren, dar foarte mici, ca pentru
copii, faleza continuă pe care am mers pentru prima oară, dincolo de
vechiul Antibes.
Seara, petrecere mare pentru onomastica lui Gabi Andrei, la care se
încearcă toate sculele fonice cumpărate: lectorul de CD Samsung cu
casetofonul lui (Queen fiind cel mai căutat) şi casete cu Ramazotti,
Sandra; sintetizatorul lui Cătălin Mocanu, cu 100 de timbre (de la orgă
de catedrală la zgomot de motocicletă) pe 100 ritmuri (sambă, rock,
cha-cha etc.). Atunci visam când voi ieşi la pensie să-mi iau sintetizator,
dar nu mi-am luat.
Pe la 23,00 plec şi dau telefon acasă, unde, în fine, găsesc fetele
mele dragi, care au fost la Buşteni. Dobre încă nu le-a găsit să le dea
micile mele daruri.
La Nissa, ultima oară

9 Noiembrie. Am cam pus piciorul în prag şi m-am dus singur la
Nissa, să-mi iau paşapoartele de la Ambasada italiană. Am plecat de la
8,10 cu un tren care n-a oprit decât la Nissa. Am avut o oarecare teamă
că, mergând prin tren, să nu fi nimerit un vagon de clasa I-a, în loc de a
II-a, cum aveam bilet, dar când am coborât am constatat că mersesem
totuşi la clasa a II-a. La 8,30 eram la Nissa. Ambasada italiană s-a deschis
la 9,00. Am luat paşapoartele de la poartă cu viza pusă pentru două zile,
cu o nelămurire „entro 3 dec”. Ar însemna după viza ce ne-au dat-o la
Bucureşti, nu intrare la 3 dec., ci ieşire până în 3 dec. Aşa speram.
Am plecat apoi spre Bv. Gambetta, până la Promenade des Anglais
şi a început să mi se arate soarele. Am făcut poze, întâi cu celebrul
Negresco, apoi cu fântânile, apoi m-am dus dincolo de Operă, pe Espl.
des Etats Unie şi m-am urcat la Chateau, unde a fost în antichitate o
cetate grecească, Nike (zeiţa Victoriei), apoi şi în Evul Mediu, distrusă
de Louis XIV şi transformată acum într-un parc cu măslini, pini, cactuşi,
parc în care urci pe cărări foarte curate, pietruite, cu borduri, scaune,
lunete cu 5 F. Urci în vârf, unde a fost dragonul castelului şi acum e o
cascadă. Vederea e splendidă spre Promenade des Anglais, de sus, şi
260

spre Villefranche sur Mer, spre un port de yachturi în care era şi un
ferry-boat foarte mare, alb, spre un observator astronomic, spre tot
muntele. Sus, un parc pentru copii în care nu intrau oamenii mari, cu tot
felul de balansoare pe arcuri, cu un afiş în care se atrage atenţia că nu
ştiu ce articol din codul penal pedepseşte pe cei ce abandonează sau
maltratează animalele. Parcul era deschis numai între 7,00 şi 18,00.
De acolo, vederea asupra Nissei era splendidă.
Am coborât, am mai admirat o dată fântânile arteziene, am mai mers
o dată pe terasele cu palmieri de peste garaje şi am ajuns în
Rue Jean Médicin.
La ora 13,00 am fost la gară. Am ajuns la Antibes şi de acolo am
plecat cu autobuzul la CEMEF. Am regretat că am pierdut orele cu
Montmitonet de dimineaţă, dar am stat la calculatoare cu C.M. şi dna
Masoni, care încearcă o altă variantă de Forge 2.
În tren sau în autobuz, tot felul de negri şi negrese cu franjuri în păr.
Ascult, în timp ce scriu, programul „Nostalgie Côte d ‘Azur”, ce
corespunde gusturilor mele, cu melodii de acum 20 de ani, cele de pe
casetele mele, plus Yves Montand, Ch. Aznavour, M. Mathieu.
Mi-a făcut, psihic, foarte bine că am fost singur la Nissa, mi-a redat
încrederea în mine, am putut vedea ce am vrut, n-am fost obligat să fac
nimic, decât ce mi-a plăcut.
Mi-au plătit colegii şi datoria pentru drumul în care le-am luat şi lor
vizele, ceea ce nu m-am aşteptat să se întâmple.
Am numărat vreo zece zile de plimbare, plus o zi la Veneţia, la 5
săptămâni (35 zile) de stat aici, ceea ce mi se pare rezonabil.
Am vorbit aseară cu Gabi. Nu a primit încă nici scrisoarea, nici
pachetul de la mine, trimis prin Dobre.
Pe jos, pe coastă
10 Noiembrie. Am fost de dimineaţă la CEMEF şi am stat până la
17,30. Am luat notiţe după „Journal of Computers and Structures”.
La prânz am fost pe jos până la Pl. Bernard şi am scos 5500 F, ca să
pot plăti hotelul şi să plec eventual la Paris.
Afară s-a făcut iar frig şi n-a prea fost soare.
Blocul de la capătul pădurii a căpătat în zece zile încă două etaje.
Am vorbit cu Chénot şi e o încurcătură: el ar dori să vină în mai
1993 la Sibiu, la Congresul de element finit, dar eu nu ştiu dacă mai
261

e în mai.
11 Noiembrie. Sărbătoare naţională (aniversarea armistiţiului din
1918). Scriu lui Gabi şi pentru că e frumos afară, plec singur mai întâi
în Antibes-ul vechi, unde e un meeting public la Primărie, cu muzică
militară şi cuvântarea primarului. Cumpăr câteva vederi cu Antibes, apoi
o iau pe lângă zidurile oraşului vechi, pe lângă plaje şi încep înconjurul
lui Cap Antibes, având aceeaşi vedere a vilelor frumoase ca atunci când
am fost cu Dobre. Acum merg mai departe. Alte vile frumoase. Ajung la
Garoupe. Se văd Alpii Mediteraneeni, Nissa, Marino Bay. Şoseaua pe
care merg părăseşte ţărmul, dar e un drum cu bănci şi coşuri de gunoi,
pescari pe mal, apoi drumul se termină cu o stâncărie. Întreb o
franţuzoaică care se ducea înainte şi îmi spune că drumul foarte prost
mai continuă vreo zece minute, apoi e bun, frumos şi cu perspectivă
asupra mării. Nu am luat harta, că aş fi văzut că drumul se înfundă. Am
găsit şi drumul săpat în stâncile de deasupra mării, marcat cu bastoane
de oţel inoxidabil prinse la început de un cablu (parâmă), care apoi
dispărea, dispăreau şi bastoanele, dispăreau şi treptele săpate în stâncă.
Rămâneau doar nişte cărărui ce urcau spre interiorul ţărmului, toate cu
inscripţii: „Domain privé. Chien dressé. Acces interdit” Mă zgârii prin
tufele de oleandru şi mă gândesc la ai mei, la Dumnezeu... Mă întorc
500-600 m de pe drumul stâncilor şi când am scăpat, răsuflu uşurat
pe o bancă.
O iau din nou pe şosele, străzi cât mai apropiate de mal, dar domeniile
vilelor, hotelurilor sunt imense, cu garduri înalte, zăbrelite sau cu tufe
(palatele lui Ceauşescu erau ascunse cu garduri pitice, în comparaţie cu
acestea). Când se vede ceva care seamănă cu Chateau. Porţi
telecomandate din maşini, absenţă aproape totală de pietoni. Ajung la
Hotel du Cap şi la Restaurant Eden rock (al vedetelor de cinema) şi la
muzeul naval şi la cel napoleonian, ce sunt închise, fiind sărbătoare.
Apoi ajung din nou pe ţărmul mării. E Golful Juan les Pins, cu insuliţe.
Bate tare vântul, marea e agitată, se văd multe planşe ce fug peste valuri,
câţiva scufundători, mai merg vreo zece minute şi ajung în Juan les Pins.
Nu am avut aparatul de fotografiat la mine. Mă reîntorc pe Bv. Wilson
în Pl de Gaulle şi apoi, prin oraşul vechi, la hotel, unde ajung pe la 17,00.
Am mers vreo 14 Km şi mă cam dor picioarele.
Scriu în continuare, fac puţină gospodărie, ca să mănânc ceva, apoi
vorbesc la telefon acasă. Sunt foarte emoţionat şi bucuros că le-au plăcut
262

micile mele cadouri şi că mă încurajează să merg la Paris.
Minodora Râpă, cu camera fetelor, au fost împreună cu Andrei
Gabriel (pe care l-au urnit foarte greu) la Biot şi apoi au făcut planul cu
mersul la Paris, pe care ea îl leagă cu mersul mai întâi la Lyon, ceea ce
pe mine nu mă interesează.
Sunt supărat că în ţară Costel Mocanu i-a luat lui Gabi Gavrilescu
orele făcute la plata cu ora pentru mine. Modiga, în schimb, nu a vrut să
ia bani (îi ţinusem şi eu pe gratis orele în 1991, când a fost în Germania).
Sub influenţa drumului făcut singur şi a încurajărilor primite de
acasă, m-am hotărât şi eu să merg singur la Paris.
Zi decisivă
12 Noiembrie. M-am frământat şi m-am trezit cu noaptea-n cap.
Mi-am făcut tot felul de variante cu TGV cu perioadă bleu, cu joker. În
fine, la 8,00 am fost la gară, unde am înţeles că jokerul nu e legat de
perioada bleu şi că nu se acordă siége rabattable sau place assise, ci
numai couchette de la Nissa. După ce şi funcţionara de la gară a întrebat
la telefon, că nu-i răspundea calculatorul, am luat două bilete cu cuşete
de jos, la joker – unul dus la Paris pentru vineri seara, altul întors pentru
luni seara, ambele cu 780 F. Apoi am mers la CEMEF şi am cerut să-mi
aducă la bibliotecă materialul bibliografic obţinut prin computer. După
care am fost la agenţia de voiaj de vis-a-vis de CEMEF şi mi-am
comandat hotel. Mai întâi nu găseam hoteluri decât cu 370 F camera pe
zi, dar până la urmă am făcut rezervare cu 180 F/zi, plătind şi 59 F
agenţiei. Mi-am luat în continuare aparat de fotografiat şi am pozat
drumul până la CIV, inclusiv căminul în care am stat.
Am mâncat la cantină şi după amiază am stat la bibliotecă, unde am
găsit în „Computer & Structures” o serie de articole foarte bune. Am
aflat că mă costă 0,3 F o pagină de xerox.
Am mai aflat că m-a căutat B. Antohe, din partea lui Manole, care e
în Germania cu Adrian Bejan care se interesa de telefonul meu. I-am
răspuns şi lui Manole.
Scriam în jurnalul acestei zile decisive. Voi termina şi scrisoarea
pentru acasă. M-am lămurit şi cu Montmitonet, când este sesiunea
noastră de element finit.
Tocmai vroiam să mă apuc să mănânc, când mi-au bătut la uşă de la
camera fetelor. Erau la telefonul lor Manole şi Antohe. Am ieşit repede
263

şi am vorbit cu ei, dar am uitat să-mi iau cheia şi m-am închis pe dinafară.
Ca să intru din nou, m-am dus la barul hotelului şi a venit tipul de la bar
şi mi-a deschis.
L-am invitat apoi pe B. Epureanu să-şi scrie la mine o scrisoare în
engleză de recomandare din partea mea către Dallas.
13 Noiembrie. Spre deosebire de ziua precedentă, azi a fost o zi în
care n-am făcut mai nimic. Timpul s-a stricat, mi-a fost frig şi cu o
canadiană pe mine.
Dimineaţa, din cauza vorbăriei din cabinet, nu am reuşit să scriu
decât puţin lui Gabi, pentru a termina scrisoarea, pe care am fost mai
apoi în Pl. Bértrand şi am pus-o la poştă.
După amiază am tradus câteva pagini din Kobayashi, dar mi s-a făcut
somn. La calculatoare, indicaţiile lui Montmitonet au urnit programele
laminoriştilor, cu cel de extindere nu ştiu ce se întâmplă, iar cel de
ambutisare a fost rulat pe un caz atehnic. Am de suportat şi multe mofturi.
Pe la 16,30 am plecat la Carrefour cu trei băieţi. Acolo, pe lângă
cele de mâncat, m-am uitat la jucării, dar cel mai mult m-au impresionat
CD-urile: vreo 15-20 cu Jean Michel Jarre, vreo 6-8 cu Vanghelis,
muzică simfonică cât cuprinde. M-ar fi interesat Messe, de J.S. Bach,
Mozart. Nu mi-ar ajunge toţi banii pentru ce mă interesează.
Relaţii destul de reci cu „colegele”. Seara sunt foarte obosit. Am
tot răsfoit până în noapte un ghid al Parisului cumpărat de la Carrefour.
Din nou pe ţărm, spre Juan les Pins

14 Noiembrie. M-am trezit la 2,00. La 5,00 am luat calmante şi am
dormit până la 7,20, cu grija că peste o săptămână sunt la Paris şi cum
m-oi descurca.
Dimineaţă am spălat vasele, având mare necaz cu o cratiţă ce s-a ars
la încălzirea pilafului. Apoi mi-am citit tot carneţelul şi m-am dus pe
terasa hotelului, unde mi-am refăcut de acolo o parte din fotografiile
făcute acum o săptămână, când a alunecat filmul.
Vremea era însorită şi rece. Colegii s-au dus la CEMEF,
ingnorându-mă. Am plecat singur, cu ambele canadiene pe mine şi fără
nimic în mână. Am mers pe lângă zidul oraşului vechi dinspre mare.
Foarte mulţi albatroşi, marea foarte albastră. M-am aşezat pe bănci şi
m-am gndit ce bine ar fi să stau la mare. Am încercat să găsesc Rus du
Sable, Rue du Cap, m-am orientat după poziţia farului şi indicatoare (iar
264

n-am avut harta), am trecut pe lângă o mulţime de vile pierdute în curţi
enorme şi apărate de vegetaţie şi garduri foarte înalte. Aveau mici
turnuleţe. Oricum, cel mai bine se vând la agenţiile imobiliare, de la
3-4 milioane F în sus, 400.000 F e un apartament cu două camere. Am
ocolit mult pe străzi fără trotuare şi cu maşini, dar a meritat osteneala!
Priveliştea e minunată. Se vede totul ca într-o hartă, cele două golfuri,
cel de la Nissa, cu Marina Bay, şi Alpii foarte departe. înzăpeziţi şi cel
dinspre Juan les Pins şi Cannes, cu insulele din faţă şi vederea spre St.
Tropez. Marea albastră, porturile de yachturi, zecile de yole cu pânze
colorate, dârele de spumă lăsate de şalupe.
Am fost şi într-o bisericuţă-capelă la Garoupe, ridicată de marinari
pentru Sf. Elena, desfiinţată de revoluţia franceză şi reînfiinţată în 1950,
când s-a regăsit statuia Sfintei Elena. I-am mulţumit şi eu lui Dumnezeu
că mi-a dat prilejul să văd lucuri atât de frumoase! Am urcat şi în far, de
unde priveşliştea e şi mai frumoasă. Am coborât şi un drum al calvarului,
rătăcindu-mă voit vreo jumătate de oră în oraşul vechi, spre centrul
Antibes. Am intrat şi în catedrala din oraşul vechi. Am văzut ce filme
erau în micul cinema (Columb, La belle et la bête etc). Pe la 17,00 am
ajuns acasă.
Ca lucruri mai deosebite, am notat: moda e un roşu închis spre vişiniu.
La fete se poartă pantaloni scurţi-fustă. Am văzut un Cadillac alb enorm,
pentru nuntă, cu buchete superbe de flori pe el, dar fără păpuşele ce stau
la noi pe maşinile de nuntă. Am văzut camere de luat vederi mici, cu
televizoare la fel, pentru supraveghere, video-discuri cu laser, tot felul
de fructe confiate, bomboane de ciocolată de foarte multe feluri, o
motocicletă (scuter) pentru copil mic cu motor, o maşină pe trei roţi,
măsline pe jos.
Am găsit un catalog Carrefour de jucării petru Crăciun, cu care am
avut succes la colegi şi i l-am dus lui Pupi.
Am ascultat ceva din muzica ce ar urma să mi-o înregistreze studenţii
ce şi-au cumpărat aparate. Am cerut Enya, Vanghelis (muzica lui Columb)
şi Queen.
Dintre „graţiozităţile” colegelor, Minodora Râpă: „nu-s obligat să
plec cu ei”; Cătălina Maier: „trebuie predată camera foarte curată, că
noi nu plătim curăţenia camerei”. Andrei Gabriel a rămas însă amabil.
15 Noiembrie. Deşi am vrut să dorm mai târziu, fiind ultima
duminică liniştită, totuşi grija plecării la Paris, apoi ce ar trebui să cumpăr
265

sau ce se va întâmpla la întoarcerea în ţară, nu m-au lăsat să dorm. Mi
s-a ars şi becul de la masa de scris, tocmai când m-am apucat de lucru.
Mi-am făcut socotelile pe capitole de cheltuieli. Afară e frig şi urât.
Mi-am băgat în cameră masa de pe balcon, ca s-o am lângă fereastră.
Am tradus 16 pagini din Kobayashi şi le-am citit cu creionul în mână.
16 Noiembrie. Dimineaţa am avut două cursuri Chénot, cu studenţii
noştri, care le-au plăcut foarte mult. N-am fost la orele respective, dar
m-am uitat la ce au lucrat. Mi-am ordonat hârtiile, am făcut „ultimile”
xerocopii la care am dreptul şi am discutat cu Montmitonet să-mi mai
dea o cartelă pentru xerox.
Am mâncat eternul „steak haché avec des frites et bien cuit”, cu
desert yaurt cu smeură (25 F). Fondurile mi s-au micşorat mult.
Seara am dat telefon la familia Lossmer acasă şi am vorbit cu Celly,
care din cauza operaţiei pe corzile vocale vorbeşte greu. Deşi era ora
20,00, Sandu nu venise de la serviciu şi a doua zi pleca în Pakistan. (!)
Nu mi-a zis să vin la Paris şi nici eu nu i-am spus că vin. I-am spus care
e situaţia mea aici. M-a întrebat dacă nu vine Gabi cu fetiţa şi i-am spus
că eu n-o pot chema şi s-o cheme ea. Mi-a spus că e o problemă cu
asigurările, că a avut o rudă care a făcut ceva la inimă şi a costat-o 3000
F/zi spitalul. I-am spus că fetele mele sunt sănătoase. M-a lăsat să înţeleg
că le-ar putea invita. M-a întrebat dacă eu mă pot întoarce cu bani în ţară
şi i-am răspuns afirmativ. În fine, cam o jumătate de cartelă s-a dus.
Toată ziua a fost urât şi ploaie.
17 Noiembrie. Ceaţă şi ploaie. Singurul lucru mai important este
că am primit o scrisoare de la Gabi, care a venit foarte repede (transmisă
pe 12 noiembrie), dar că, din cele cinci scrisori trimise de mine (inclusiv
cea prin Dobre), nu a primit decât trei.
Azi după amiază aveam cu Bogdan Epureanu întâlnire prin calculator
cu Manole, dar nu a mers staţia de calcul. Am continuat lucrul cu
Kobayashi. Seara am scris un fel de raport de stagiu. I-am scris şi lui
Adrian Bejan pentru Bogdan Epureanu. Am făcut baie la 12 noaptea.
18 Noiembrie. Soare şi frig. Am terminat ultimul capitol din
Kobayashi. Greva la metrou la Paris continuă. Plouă la Paris. Intră în
grevă şi calea ferată.
Am copiat de la Găvruş un curs de-al doamnei Masoni.
Am o stare de îngrijorare crescândă cu drumul laParis.
266

19 Noiembrie. Tot soare şi ceva mai cald (17 grade C). Greva de la
metroul din Paris continuă. La Paris plouă. Totul pare împotriva excursiei
mele. La CEMEF vine luni directorul de la Paris şi toată lumea trebuie
să fie prezentă. A început greva trenurilor. La gară, de dimineaţă, niciun
ghişeu nu mai era deschis. Nu ştiu dacă mai merg trenuri spre Paris. Se
pare că cele locale nu merg.
La CEMEF a fost o consfătuire cu programele, dar nu m-a invitat
nimeni şi nu m-am dus. Am încercat să citesc ceva dintr-un ghid al
Parisului, dar era prea mult. În bibliotecă am citit articole din ’78-’81
pe care le înţeleg, dar aceeaşi problemă cu xeroxul.
După amiază am fost cu Cătălin Miron la Carrefour şi am luat pentru
Gabi drojdii şi mine, pentru Pupi creioane fluorescente şi Monopoly,
apoi am mers la singurul magazin care mai avea discuri microsillon şi
vroia să scape de ele şi i-am luat lui Pupi un disc (Révolution) de
J.M. Jarre.
Am fost şi în Vieux Antibes şi am văzut un magazin cu păpuşele.
Cred că a nins în Alpi.
Călătoria la Paris, 20-24 Noiembrie 1992

A fost un ideal dorit de când am terminat facultatea. Ideal dorit
probabil în urma romanelor franceze citite în adolescenţă. Prima oară
când s-ar fi putut realiza a fost la începutul căsniciei noastre, când
ONT-ul oferea o călătorie la Paris, la un cost fabulos, ce era cât costul
dotării gospodăriei noastre viitoare, cu frigider, aragaz, maşină de spălat
rufe. Am preferat atunci să ne dotăm gospodăria, dar dorinţa a rămas şi
iată posibilitatea, de după 1989, ivită. Interesant este că atunci când am
plecat în Franţa, toţi ziceau că vor merge la Paris, dar până la urmă n-am
mers decât eu şi Minidora Râpă. Ea a plecat prin Lyon, folosind nişte
legături dubioase, cu alţi doctoranzi români, cu preoţi de la Biserica
română din Paris, cu alte legături stabilite prin Damian, ce era SRI-ist
etc. Am preferat să nu depind de nimeni, decât de veniturile mele. Am
fost aproape să renunţ din cauza condiţiilor meteo nefavorabile, a
grevelor ce se anunţau şi a vizitei anunţată la CEMEF, dar plătisem deja
drumul dus-întors. Am făcut bine că n-am renunţat, deoarece altă ocazie
n-am mai avut. Redau în continuare jurnalul acelei călătorii scurte, în
condiţii meteo nefavorabile, dar importantă pentru sufletul meu.
267

Drumul spre Paris
20 Noiembrie. M-am trezit în hotelul Résidentielle din Antibes pe
la ora 1,00 din cauza emoţiei. Am luat un Extraveral, am adormit şi
m-am trezit din nou pe la 4,10 şi cu toate eforturile n-am mai
putut adormi.
La CEMEF am fost tot timpul adormit şi cu gândul aiurea.
La cantina CEMEF, dl Capitant (administratorul) a avut bunăvoinţa
să-mi facă cinste cu un pahar de Beaujolois din recolta acelei toamne
(se serba noua recoltă de struguri). A fost foarte bun şi nici n-am mai
avut de atunci ocazia să beau aşa ceva.
După ce am plecat de la CEMEF, toată după amiaza am făcut curat şi
bagaje. Aveam o emoţie teribilă, mai mare ca atunci când am plecat din
ţară. Scriam în jurnal: Să mă ajute Dumnezeu!
Am plecat, nu cu TGV-ul, cum mi-aş fi dorit. Compartimentul meu
era închis. L-am deschis, erau şase cuşete. La început, mai era în afară
de mine, încă un pasager. Eu mi-am ocupat cuşeta de jos, ce era parcă
mai largă decât în vagoanele noastre. Pe la 20,00, m-am culcat. Era
complicat, că nu prea aveam unde să-mi pun hainele. Pe la 22,00 am
ajuns la Toulon (port militar) şi cele patru locuri libere s-au ocupat de
marinari. În vagon era aer condiţionat Am adormit. Pe la 4,20 am fost la
Djon. Pentru somn, suspensia vagonului era foarte bună.
21 Noiembrie. M-am trezit la 5,30 şi m-am dus primul la WC.
Apoi s-a făcut o mare coadă la WC-uri. M-am spălat şi am stat pe coridor,
să văd intrarea în Paris. N-am văzut mare lucru, abia se lumina. Se vedea
o pădure de şine şi poduri, multe fabrici.
La 6,40 am ajuns la Paris-Lyon. Afară bura şi era întuneric
Găsirea hotelului şi primul drum în oraş

Am luat, la metrou, un card turistic pentru o zi (25 F). Am dificultate
până învăţ să îl folosesc. Metroul era la ora aceea gol, mai mult erau
negri. Staţiile şi vagoanele erau urâţele, în comparaţie cu cele de la ruşi.
Ajung la linia 1, la Pl. Vincennes, unde după o bâjbâială îmi găsesc hotelul
(Terminus Sport la staţia de metro Porte de Vincennes. Camera nu era
liberă decât după ora 10,00. Mi-am lăsat bagajele, inclusiv umbrela. Am
căpătat de la hotel o mică hartă cu liniile de metrou şi am plecat din nou
cu metroul, dându-mă jos la întâmplare, la staţia Chatelet, ca să ajung
la Luvru.
268

Luvrul îmi apare în ceaţă sumbru, ca şi vremea, pe Rue de Rivoli.
Este enorm, îl ocolesc vreun ceas. Dau şi peste piramida de sticlă, pe
unde se intră, dar e abia ora 9,00 şi intrarea e la 10,00.
Găsesc Sena şi Sainte Chapelle, găsesc, în fine, şi Notre Dame, cu
statuia lui Charlemagne alături. Intru în Notre Dame. Foarte înaltă, vitralii
şi rozete impresionante. Foarte lungă mi se pare nava centrală cu trei
registre pe înălţime, stâlpi subţiri şi eleganţi, muzică înregistrată, pusă
de călugări. Statuile de la intrare, impresionante, pe cele trei porţiuni,
ca şi dantelăria fleşei din spate.
Ajung pe ploaie să mă adăpostesc în Samaritaine, magazin de jucării
pe nu ştiu câte etaje, în două corpuri de clădire, pregătit pentru Crăciun.
Văd apoi şi Tour Saint Jacques şi Hotel de la Ville (Primăria), cu o
clădire foarte frumoasă şi curată, mai prietenoasă decât Luvrul.
Mă întorc cu metroul la hotel, unde îmi ocup camera, mănânc
sandvişuri, îmi fac un Ness şi îmi scriu notiţele. Camera e modestă şi
are WC-ul în afară.
La ora 11,00, plec din nou cu metroul din staţia din faţa hotelului şi
cobor la Pl. de Bastille, unde metroul iese puţin în afară de tunel. În
centrul pieţei, o coloană impunătoare cu un fel de înger aurit în vârful
ei, ridicată pentru morţii de la 1830. Alături e construită într-un stil
foarte modern o nouă Operă (Opera Bastillia). Intru în holul caselor de
bilete, biletul costă 130 F minim la Lacul Lebedelor, spectacolul din
seara aceasta.
Plec din nou cu metroul până la Luvru. Am văzut pe afară St. Germain.
Staţia la care cobor e Rivolli. Cumpăr un ghid cu fotografii. Regăsesc
St. Chapelle, dar am văzut şi Conciergerie, foarte austeră, cu turnuleţe
de cetate, apoi Pont Neuf şi Palatul de Justiţie, cu gard forjat aurit.
Vizita la St. Chapelle. Intrarea la St. Chapelle se face printr-un loc
vecin cu Palatul de Justiţie cu horologiul lui. Ne percheziţionează
poliţiştii plasele, ca la aeroport, şi fac să sune monezile din buzunare.
Cu 25 F, intru. Nu vor să mai admită carnet de bursier. Capela de jos are
arcade şi coloane roşii şi albastre, cu crinii monarhiei franceze. E gotică
şi are mozaicuri şi vitralii. Foarte frumoasă e capela de sus, de vreo 50
m înălţime Are toţi pereţii cu vitralii şi coloane foarte zvelte. Sunt
îmbinate culorile albastru cu roşu şi câte 15 medalioane pe înălţime.
Spledidă e rozeta cu decupări ca nişte frunze. Sunt şi medalioane pictate,
dar de fapt sunt din sticlă. Afară, turnul e tot o dantelă. În curtea
269

tribunalului se filmează.
Vizita la Luvru. Merg după aceea la Luvru, care se vede acum mai
bine. Tot plouă. Intru în piramida de sticlă, flancată de alte două, mai
mici. Este aşezată în curtea lui Napoleon. La subsolul ei, prin care
ajungem cu tot felul de scări rulante, sunt cafenele, librării, hol,
informaţii, săli de conferinţe şi film. Intru pe gratis într-o sală de film,
dar nu prea am ce vedea, e un film cu Luvrul în oraş. Mă decid să iau un
bilet de 30 F, chiar dacă duminica e numai 16 F. Pentru cei sub 18 ani e
gratuit. Oricum, n-aş avea ce face singur pe ploaie.
Văd mai întâi, în capul unei scări de marmură, Victoria de la
Samotrace cu vălurile de marmură întinse perfect, chiar dacă nu are
cap. Apoi urc şi văd, cred, vreun kilometru de pictură italiană. Remarc o
Madonă între stânci, de Leonardo da Vinci, două portrete de femei, tot
de Leonardo, plus celebra Gioconda, căreia îi fac şi ei reclamă prin
interdicţii (nu e voie să i se facă fotografii şi asta e scris mare de câteva
ori şi toţi japonezii, de care e plin Luvrul, ca şi Parisul, îşi ţăcăne
camerele de luat vederi. Gioconda are ceva duplicitar în zâmbet şi privire,
pe deasupra te priveşte din orice unghi ai privi-o.
Am văzut şi Rafael şi Guido Reni şi Fra Angelico şi Caravaggio şi
Caneletto cu Veneţiile lui.
Mai departe am văzut şi flamanzii Van Dyck, cu Stuarţii lui prea
aristocratici, Rubens impresionant, cu o Adoraţie a Magilor.
O sală laterală cu tablouri imense a lui Maria de Medicis. Cu căutări,
am găsit şi un Rembrandt cu un autoportret cam dezabuzat.
Interesantă o sală cu renovarea unei picturi de Veronesse, Muta (?).
Sunt şi spanioli: Murillo, cu cele mai suave fecioare, dar şi cu un băiat
cerşetor, Zurbarán patetic, Goya cu o marchiză, Velasquez cu infantele
lui ca nişte copii tâmpiţi şi, în fine, El Greco, cu o Răstignire
cutremurătoare, între nişte nori cenuşii, care sparge cerul.
Am fost şi la antichităţile egiptene: mumii, statui de faraoni. Am
alergat mult până am găsit Scribul din calcar roşu. E o statuie mică, dar
foarte expresivă, ca şi aceea a unui pescar. La început am văzut Seneca
murind. Multe statui colorate. Am umblat mult până am scăpat de
antichităţile egiptene, cam funebre, şi am ajuns la cele greceşti, unde
capul de afiş este Venus din Milo. Dar mie mi-a plăcut o altă Afrodită,
mai veche, o statuie uriaşă a Melpomenei, un Apollo şi, mai ales, fresce
şi mozaicuri de la Pompei şi o pictură ajunsă la noi după mai mult de
270

un mileniu.
După ce am vizitat o aripă întreagă a Luvrului, am descoperit şi
pictura franceză clasică. Am dat peste sclavii lui Michelangelo, unul
murind şi unul revoltat, exemple de expresii patetice, dar şi de o ştiinţă
extraordinară în a face prin mici amănunte marmora să pară vie.
La pictura franceză am văzut Ingres – marea odaliscă, madame de
Récamier, Delacroix – libertatea călăuzind poporul şi femei în Alger,
Géricault, o pictură uriaşă cu naufragiul Medusei, Louis David, cu o
pictură şi mai mare, cu încoronarea lui Napoleon şi Leonida la Termopile
etc. La sculptura franceză, „Cele trei graţii” şi altele.
Obosisem de tot, mi-era foarte cald, n-au mai avut loc la garderobă
decât pentru plasele şi umbrela mea şi am rămas cu paltonul pe mine.
Mă încălzisem după şase ore de umblat prin muzeu.
Am văzut şi câteva apartamente. Pe la ora 17,30 am ieşit de sub
piramidă şi m-am dus la metrou. Am vrut să mai văd ceva şi m-am
îndreptat spre staţia Clémanceau, pe Champs Elisses şi acolo am văzut
o stradă cu toţi pomii luminaţi cu becuri ca pentru Crăciun. Era Avenue
de Montaigne, cu magazine de mare lux: Dior, Ungaro, Givenchy, Chanel,
care aveau nişte mici grilaje înaintea vitrinelor, vânzătoare cu aere de
contese şi mai nimic în vitrine, dar nimicul era foarte aranjat.
Pantofi am văzut, sărind de 6000 F. Am mai mers vreun Km şi am
ajuns la Tour Eiffel, luminat ca un pom de Crăciun. Am vrut să mă apropii
de el, ocolind Piaţa Alma, dar era încă departe şi m-am lăsat păgubaş.
Stătuse ploaia, m-am întors pe Montaigne şi apoi am luat-o pe Champs
Elisses, care şi ea îşi pregătea luminaţia la pomi, dar încă nu era gata.
Devenea, spre Arcul de Triumf, o stradă pietonală cu multe cafenele,
cinematografe (aceleaşi filme ca la Antibes).
Mă întorc în staţia George V şi, pe la 19,10, urc în metrou, care e
ceva mai aglomerat, pentru că nu mă mai ţineau picioarele. Când am
ajuns în cameră, m-am uitat la ghiduri, am scris în carneţel ce am văzut,
am mănâncat şi m-am culcat. Patul fiind dublu, am dormit bine. Toată
ziua, fiind vremea închisă, nu am făcut nicio fotografie.
22 Noiembrie. Mă scol, afară e întuneric. Sunt în camera 56, cu
vedere spre Cours de Vincennes. Termin notiţele începute seara,
întrerupte când muream de somn. Tot plouă. Până mă pregătesc şi mănânc
ceva, se face 9,30.
La Madeleine. Mi-am cumpărat din nou bilet de 25 F şi am plecat
271

cu metroul pe linia 1, până în Place de Concorde. Acolo am căutat
corespondenţa spre Medeleine. Am intrat în biserica ce seamănă cu un
templu grec. Interiorul e în stil baroc, foarte mare. Era slujbă şi am
nimerit la predică, tocmai când se rugau pentru pace, se rugau şi pentru
bosniacii ce erau musulmani.
Opera Garnier. Am plecat pe Bd. des Capuccines, la Opera Garnier,
care e un palat imens, cu faţade, impresionantă pe toate părţile. Am intrat
într-un hol elegant, unde se cereau 25 F ca să vizitezi foyerele, fără sala
de spectacole. M-am uitat la scările luxoase de marmură şi am plecat.
La Galeriile Lafayette. Tot dând ocol Operei, m-am pomenit pe
Bd. Haussman, unde în trei corpuri de clădire erau galeriile Lafayette,
care în afară de brazi împodobiţi cu globuri şi moşi Crăciun, aveau vitrine
ce făceau deliciul copiilor. Într-una, vreo 30 de păpuşele dansau ruseşte,
era şi un drac acolo, decorul fiind Kremlinul. Alta avea îngeri ce cântau,
aduceau ofrande. Alta era cu copii pe gheaţă. Alta era cu bunătăţile ce se
prepară pentru Crăciun, în alta iepuraşii împleteau şi în alta urşii reparau.
M-am ferit să intru înăuntru.
La Orangerie. M-am întors pe la Madelene şi apoi tot pe jos, în
Place de la Concorde, unde e un obelisc egiptean şi se vedeau în jur
clădiri mari de Ministere, Hotel de Crillon şi Adunarea Deputaţilor. Am
traversat Sena şi am ajuns la muzeul Orangeriei, muzeul impresioniştilor,
unde am intrat cu numai 14 F (în loc de 30 F), fiind duminică. La început,
Soutine dizgraţios, Cézanne rece, Derrain luminos, cu suprafeţe
distincte, cu portrete deosebite ale unei nepoate. Picasso oribil, ca de
obicei, Rousseau cu nişte figuri chinuite, Renoir cu nişte fete frumoase,
vesele, roze în obraji şi cu o iarnă deosebită. Monet cu nişte bărci la
Argenteuille. În final, două săli întunecate, fiecare cu patru picturi imense
de Monet, cu: lotuşi, culoare, apa tremurând în roz-albastru şi verde,
ici-colo sălcii şi nuferi. Sfârşitul figurativului în nişte tablouri imense,
de vis, pe care nu le mai văzusem nici în reproduceri, tablouri pe suprafeţe
cilindrice, înconjurând camerele, bine luminate, având cam 20 m fiecare,
instalate în 1918 de Monet, ca un fel de testament. Sunt poate cele mai
frumoase tablouri ce le-am văzut!
Interesante şi nişte alăturări de tablouri figurative cu cele ale unor
suprarealişti. Astfel, o căpiţă de fân de Monet, cu J.R. Polock. Sau un
Delacroix cu Kandinski. Am văzut şi Modigliani, ce nu mi-a plăcut.
Am plecat de la Orangerie, traversând grădinile Tuilleries, ridicate
272

pe locul palatului care a ars în 1871, la Comuna din Paris. Grădinile, în
loc să fie superbe, nu au mai nimic în afară de gardul cu vârfuri aurite şi
intenţia afirmată de refacere.
Place Vendôme şi Rue du Paix. Merg pe Rue Rivoli, până descopăr
Place Vendôme, un octogon de palate, având în mijloc o coloană gen
Columna lui Traian, din bronz verde, spiralat, cu scene din bătăliile lui
Napoleon, care stă deasupra coloanei (se pare că l-au dat jos de două
ori şi l-au pus la loc de trei ori).
În Place Vendôme este şi Hotel Ritz, fără firmă, numai pe nişte
umbrare de pânză e scris „Ritz”. Stau tot felul de Mercedes-uri
pântecoase şi tipi importanţi în livrele în faţa intrărilor. Este şi Cartier
cu o foarte mică vitrină zăbrelită, cu toate că n-are mare lucru. Vremea
a fost întunecată, dar nu a plouat. Tour Eiffel, pe nouri cenuşii,
pare o „fierătanie”...
Merg pe celebra Rue de la Paix, unde sunt multe vitrine Cartier, dar
închise cu obloane metalice. I.B.M. ocupă spaţiu, dar n-are nimic în
vitrine. Reza Pahlavi, fiul şahin şahului, ţine şi el o firmă. Se străvede o
scară luxoasă de la un hotel în care a locuit, până la deces, împărăteasa
Eugenia. Văd din nou Opera mare, mă întorc, traversez din nou Sena
prin Place de la Concorde. Merg pe cheiul Anatole France, văd şi o casă
a Legiunii de onoare şi câteva Ministere şi ajung la Muzeul d’Orsay.
Musé d ‘Orsay este adevăratul muzeu al impresioniştilor. Tot pentru
că era duminică, m-a costat numai 16 F. Este situat în fosta gară d ‘Orsay.
La parter are pictură şi sculptură clasică, din care amintesc numai
Carpeaux – Dansul, multe nuduri de femei într-un avânt şi Delacroix –
lupta cu leii, în care culoarea contează, că leii nu se prea văd în
învălmăşeală. La parter este şi ceva arhitectură şi mă pot lămuri cu Opera
Garnier, pe o machetă secţionată.
La etajul superior sunt de fapt impresioniştii (ceva din ei înainte de
1830 era şi la parter). Foarte mult Renoir, cu blondele frumoase în
lumina schimbătoare a soarelui, cu petreceri populare, tot în lumina
schimbătoare. Manet, cu celebrul „Dejun în iarbă”, care nu m-a
impresionat, şi cu „Femei cu evantai”, care tot nu mi-a plăcut.
Monet rămâne preferatul meu, cu viziunile lui, la diferite ore ale
zilei, ale catedralei din Rouen, cu stânci în mare, cu Westminter-ul în
ceaţă şi soare roşu, cu o mare cu valuri, cu bărcile din Argentaille, cu un
dejun al său pe iarbă, tăiat în două. Apoi Sisley cu arbori, dar majoritatea
273

picturilor lui sunt în altă expoziţie retrospectivă, Degas care, cu
balerinele sale nu m-a impresionat mai mult ca altădată, ca şi Toulouse
Lautrec, pe care-l ţin minte dintr-un film. Impresionant şi ciudat e Van
Gogh, cu două autoportrete, o catedrală şi un câmp. Şi Gaugain, mai
impresionant cu picturile lui din Tahiti. Sculpturi de Degas şi Gaugain.
Apoi postimpresionişti.
Cobor la etajul mediu, pictură oficială, neinteresantă, de pe vremea
lui Napoleon al III-lea, dar şi un salon elegant cu oglinzi de epocă.
Restaurant cu café concert, la care se uită toţi, chiar şi japonezii. E o
adevărată invazie. Ieri,pe străzi, erau cu ghidurile lor. Azi le plac, ca şi
mie, impresioniştii.
Spre Domul Invalizilor. Am văzut pe ferestre Parisul, puţin luminat
de soare (Sacré Coeur). Am ieşit din Orsay pe la 16,30 şi am luat-o spre
Invalizi. Se zăreşte cupola aurită. Am trecut peste podul Alexandru III,
cu statui mari, aurite, şi după o esplanadă foarte mare, unde se juca foltbal
pe iarbă, am ajuns la o cazarmă, palat ce închidea o curte dreptunghiulară
de câteva sute de metri, unde era muzeul armatei şi din care se intra în
Domul Invalizilor, unde este mormântul lui Napoleon I sub cupola aurită.
Dar accesul sub cupolă tocmai s-a închis. Era ora 17,00. M-a şocat că
paznicii lui Napoleon erau doi negri! Oricum, nu mi-aş fi permis să dau
30 F numai ca să văd mormântul din bazalt roşu.
Am luat-o la întâmplare pe Avenue de la Motta-Riquet şi am ajuns,
după ceva drum, la Şcoala de Cavalerie, de unde se deschide Câmpul lui
Marte, ce are la celălalt capăt Turnul Eiffel, luminat, ce arăta grozav.
Câmpul lui Marte era total neîngrijit. Bălţi, noroi, jucau unii, pe
iarbă, fotbal.
La Turnul Eiffel, 8 F ca să urci pe scări, 17 F ca să urci la prima
terasă, 34 F la a doua terasă şi 51 F ca să urci cu liftul până în vârf. Am
dat 17 F şi am urcat la prima terasă. Fiind cam în nori, m-a întâmpinat o
ploaie deasă. Foarte frumoasă imaginea oraşului luminat, văzut de sus:
Domul Invalizilor, Arcul de Triumf, Palatul Chaillot, bărcile cu
reflectoare pe Sena, magistralele cu fluvii de maşini galbene şi roşii.
N-am regretat banii. Am stat sus cam o oră, dând de câteva ori ocol.
Ploaia a mai stat. La prima terasă era şi un restaurant gen „la
belle epoque”.
Am coborât spre palatul Chaillot, să caut o staţie de metrou. N-am
găsit-o singur, m-am luat după două japoneze ce se tot uitau la planul
274

staţiilor şi aşa am ajuns la RER, un fel de trenuri urbane, complementare
metroului, cu care am mers la St. Saint Michel-Notre Dame.
La Notre Dame am avut plăcerea să nimeresc chiar în timpul slujbei
de duminică seară. Catedrala era luminată, plină, cu orgă şi coruri de
îngeri. I-am mulţumit lui Dumnezeu că m-a adus acolo! A fost unul din
momentele cele mai emoţionante din viaţa mea!
Am ieşit cam zăpăcit şi n-am ştiut să ajung la metrou. Am mers
aiurea, pe strada Saint Jacques, până am ajuns la o clădire foarte mare,
în stil antic grecesc, luminată. Era clădirea Panteonului, în care se află
mormintele marilor oameni ai Franţei, dar care la ora aceea era închisă.
M-am reîntors la capătul puterilor şi cam disperat, fiindcă era strada
pustie (erau doar doi români, o pereche, care ce puteau să facă, se
certau!). Am ajuns din nou la Notre Dame, de unde am luat un RER şi
am ajuns la gara Bastilia, unde am găsit metroul (linia 1) cu care am
ajuns la hotelul meu în Port de Vincennes, la ora 21,00. Era şi uşa
încuiată. În fine, mi-au deschis şi am stat şi am scris încă vreo două ore,
până am picat de somn.
23 Noiembrie. Dimineaţă am scris, apoi am plecat în oraş. Afară
nu ploua, dar nici soare nu era. E ora 10,00. Să vedem ce voi face până
deseară, la ora 21,00, când am trenul de întoarcere. Îmi strânsesem
lucrurile şi mâncasem ceva. Am plecat de la hotel, lăsându-mi bagajul la
poartă. Am luat aparatul foto, sperând că va fi soare. Am mai luat 5
biscuiţi, un litru de apă, umbrela şi basca.
La casa de la metroul din Pl. Vendome nu era nimeni, fiind grevă.
Eram îngrijorat, dar un tip mi-a explicat că atunci când e grevă, metroul
totuşi merge şi poţi intra fără bilet.
La Défense. Am mers fără mare aglomeraţie până la capătul liniei
1şi am ajuns astfel în cartierul Défense. Acolo am nimerit într-o gară
care parcă era un aeroport al viitorului: numai scări rulante, magazine
foarte elegante, cafenele pe diferite nivele. Cred că se numea „La cele
patru anotimpuri”. După vreo jumătate de oră de rătăciri, am găsit „Sortie”
şi am ajuns între nişte clădiri din sec. XXI, unde am făcut şi poze. Era
„Marele Arc, două clădiri lamelare verticale, de vreo 30 de etaje, unite
la partea superioară de o altă clădire orizontală, care formează un alt arc
de triumf, al ştiinţei, coaxial cu arcul de triumf al lui Napoleon. La partea
superioară se ajunge cu un lift, cu 35 F, pe care nu i-am dat. Liftul e de
sticlă şi urcă pe afară. Între cele două corpuri verticale ale U-ului invers
275

era o imensă pânză prinsă aiurea.
În apropiere se află un bloc foarte înalt, negru, al Fiat-ului şi un alt
bloc curb, ca o lamă de ras, al Sofitel. Mai e şi un altul verde, cu un fel
de scobitură înăuntru, toate foarte înalte şi din sticlă, fără să se poată
vedea ceva dincolo de ferestre. Alături de „Marele Arc” e o sferă albastră,
care e cinematograf, unde se intră cu 75 F biletul, la care m-aş fi dus,
dar nu aveam atâţia bani de dat. Alături era o expoziţie de maşini în care
Toyota bătea piaţa cu nişte modele de 220.000 F, roşii, care te uimeau.
Am intrat într-o sală de expoziţii vastă, „Descoperirea Americii”, ce
avea înăuntru de toate: birouri de afaceri, bufete, buticuri terasate în
interiorul circular cu verdeaţă pe vreo patru etaje, cu hol imens la mijloc.
După ce m-am lămurit cu viitorul la care participă şi Bull, IBM,
CNIT şi altele, am încercat să plec, reintrând în magazinul-aeroport prin
care venisem, deşi am circulat la cele trei etaje şi patru subsoluri, dar
nu am reuşit să găsesc linia 1 a metroului. La disperare, am tot întrebat
şi am găsit RER, la care mi-am luat cartela cu 25 F (cea mai utilizată),
cu care m-am dus la Pl. De Gaulle – Etoile, de la care se desfac în jurul
Arcului de Triumf al lui Napoleon, 12 străzi, ca o stea. Voiam să ajung la
Sacre Coeur, dar nu am găsit linia de RER, am găsit-o pe cea de metrou,
ce o cunoşteam de ieri şi am mers cu metroul până la Pl. de la Concorde
şi de acolo la Madeleine, până la o staţie spre Sacre Coeur, din care
n-am ştiut să ies. Mai erau trei portugheze care căutau drumul şi, în
fine, ne-am lămurit că nu sunt scări şi trebuie luat liftul. Am ajuns sus şi
ne aşteptam să vedem Sacre Coeur, dar nu-l vedeam. Mai era o pereche
de englezi. Până la urmă, scoţând toţi hărţile, ne-am lămurit că suntem
turişti şi că niciunul nu ştie nimic. Am găsit totuşi şi localnici şi până la
urmă am urcat din greu colina Montmartre şi în soare lucea Sacre Coeur.
La Sacre Coeur. Am făcut poze, am intrat şi în biserică. Erau mulţi
tineri turişti ce stăteau pe trepte şi ascultau o orchestră sudamericană
ce-şi vindea astfel CD-ul (cred că era aceeaşi cu cea pe care am
ascultat-o cu Pupi în staţia de metrou de la Inter, din Bucureşti). O
atmosferă de destindere, cu aplauze. În interior, un amestec de bazilică
barocă-bizantină, cu o cupolă interesantă şi vitralii. Afară, unul vindea
păpuşele înotând în apă, altul biciclete mici din sârmă, altul insigne.
Place Pigalle. Am coborât treptele şi am exagerat cu pozele. Am
luat-o la întâmplare şi peste puţin am dat peste staţia de metrou Anvers
şi din ea am ajuns la celebra Place Pigalle. Am mers în spatele unor
276

masivi olandezi pe un bulevard ce ar fi fost frumos dacă nu era înţesat
pe ambele părţi de sexi-shopuri ce propuneau tot felul de viziuni
nefireşti, plus tot felul de tipe pornite pe agăţat (era luni şi era
1,30 – 2,00, ora lor de sculare) şi tipi ce-ţi dădeau cărţi de vizită. Am
văzut de departe şi „Moulin Rouge”, dar mi s-a făcut silă văzând bărbaţi
care tremurau din cauza bolilor sexuale şi tot felul de travestiţi. Am
plecat repede şi de la staţia Pigalle am ajuns cu metroul la Arcul de
Triumf din Place de Gaulle.
La Arcul lui Napoleon. După mai multe bâlbâieli subterane am
ajuns chiar sub arc. Ni se propunea, cu 35 F, să ne urce sus, dar am
preferat, ca şi majoritatea, să mă plimb pe sub el. E foarte mare. Am
făcut câteva poze. Se desfac 12 străzi din el.
Pe Champs Elisée. Am pornit şi eu pe jos, pe Champs Elisée,
uitându-mă la vitrine şi intrând într-un magazin. „Virgin” e un magazin
uriaş, de vândut casete video, dar mai ales CD-uri de orice fel. Am fost
la muzică simfonică şi am căutat Matheus Passion, de J.S Bach, care nu
se găsea în ţară şi n-am auzit-o decât într-un film rusesc de balet, după
„Diavolul şi Margareta” de Bulgakov, în toamna lui ‘89. Am găsit vreo
patru versiuni, de la 47 F la 270 F. Se puteau şi asculta, dar n-aveam
suficienţi bani de cumpărat. Am plecat cu regret (mai târziu, în USA,
prin ‘96, am cumpărat un CD cu Matheus Passion).
Pe stradă am văzut nişte sculpturi în bronz negru de oameni dolofani
(unde i-o fi găsit?). Interesantă era o sculptură mare, a unei maşini. Am
luat metroul din staţia St. Clémenceau-Elisée până în Place de la
Concorde, unde am făcut în apus câteva poze, ca şi în Place Vendome şi
apoi la Luvru, cu şi fără piramidă. Mi-a făcut un japonez şi mie o
fotografie cu Notre Dame în spate (îmi mai făcuse o englezoaică o
poză la Sacre Coeur, aşa că am şi eu două poze de la Paris!). Am mers şi
pe lângă tarabele buchiniştilor de pe malul Senei, deschise acum, spre
deodebire de ziua cu ploaie când am venit. Aş fi vrut să reajung la Notre
Dame, dar eram foarte obosit şi m-am întors printre prăvăliile
vânzătorilor de flori, de păsări, peşti şi căţei. De căţei în special mi-a
fost tare milă şi n-am intrat în prăvăliile lor.
Am luat un metrou până la Chateuneuf şi acolo, pentru a schimba
linia, am mers pe un trotuar rulant (nu mai văzusem aşa ceva!) destul de
mult. Am prins şi ora de trafic maxim, dar nu era înghesuiala de la noi.
Prin staţii, tot felul de ghitare, flaşnete aşteptând zadarnic vreun ban.
277

Într-o galerie de la St. Louvre, unul cânta muzică clasică la trompetă şi
se auzea bine sub arcade, dar nimeni nu-i dădea atenţie. În staţii, gunoi
şi beţivani. În Place Pigalle era unul ce se mişca dezordonat ca un roboţel,
că olandezii ce erau înaintea mea l-au şi filmat.
Am venit în gara Lyon să mă lămuresc unde aş putea sta până la tren,
dar nu m-am lămurit. Am plecat cu metroul de 18,00 şi mi-am luat bagajul
de la hotel. Am revenit în gara Lyon şi am scris vreun ceas, într-un miros
teribil de prăjituri, având un mare grad de oboseală. Acum voi pleca
după tren, dar mai sunt vreo două ore!
Întoarcerea la Antibes. Am tot rătăcit, ca în toată ziua. Gara e foarte
mare şi complicată. Sunt câteva gări suprapuse: una de metrou, alta de
RER, alta de linii subterane, alta pentru marile linii, alta subterană. Nu
sunt săli de aşteptare, ci doar vreo 10-15 scaune pe peroane. Am mai
schimbat vreo două peroane, până când am găsit peronul cu trenul meu.
Am găsit un „Le Figaro” aruncat, pe care l-am luat şi l-am citit. La sfârşit,
pentru că aveam gura arsă şi mă durea ficatul, am făcut sacrificiul şi
mi-am luat o Fanta (12 F). M-am ambarcat şi m-am culcat îmbrăcat. S-
a umplut tot compartimentul meu, inclusiv cel de bagaje, că nu te mai
puteai mişca. Pe la 21,45 am plecat spre Nissa şi peste o oră am adormit...
24 Noiembrie. M-am trezit pe întuneric, era 4,30, de frică să nu
mă scol la timp, să mă dau jos la Antibes. Am stat cuminte până la 6,45,
apoi m-am sculat şi m-am spălat. La St. Rafael ne-am oprit, s-a mai
luminat şi, dintr-un compartiment vecin, m-am uitat la stâncile şi marea
care se lumina frumos. Am văzut atâtea picturi, dar natura creată de
Dumnezeu e mai frumoasă decât creaţiile umane!
La 7,40 am coborât la Antibes cu marea satisfacţie că m-am putut
descurca singur şi am văzut principalele puncte de interes din Paris.
Azi, câteodată, în vis, mi se pare că rătăcesc singur prin Parisul
în ceaţă...
Am ajuns la hotel, unde fetele mi-au făcut un ceai cald. Râpă a fost
şi ea la Paris, dar şi la Lyon, la fata lui Dinu de la Ştiinţe sociale, şi i-a
dus reviste „Caţavencu”.
Am rămas la hotel, unde m-am schimbat şi, la 10,30, eram la CEMEF.
Luni, cu vizita dlui Weil n-a fost mai nimic şi celebrul „pot” n-a fost
decât un pahar cu cidru. N-am avut chef de nimic. Am mâncat la cantină
mâncare caldă (steak haché avec des frites).
278

Ultimile zile la Antibes
Tot 24 Noiembrie. Mi-a adus Adinel Găvruş cartela magnetică
pentru xerox, lăsată de Montmitonet pentru mine, dar în cont Tempus.
Pe la 15,00 am plecat acasă, unde am făcut puţină ordine şi m-am
culcat pentru trei ore, fiind foarte obosit. După amiază au venit băieţii
să mă întrebe cum a fost. Am stat mai mult în camera celor doi Cătălini
(Miron şi Mocanu), unde m-au poftit şi la o masă caldă (supă cu ciuperci
şi pâine cu cremvuşti). Le-am dat şi eu împrumut ghidurile. După 21,30,
am dat telefon acasă. Seara, două ceasuri am făcut contabilitate,
neieşindu-mi 1000 F, pe care îi scădeam de două ori (banii pentru
Teodorescu).
25 Noiembrie. Am stat toată dimineaţa în bibliotecă, unde am găsit
o nouă colecţie de reviste. Am căutat să fac xerox-uri cu cartela
magnetică, dar n-am reuşit să fac decât un scurt-circuit, fiindcă nu ştiam
să umblu cu ea. La prânz am fost la bancă şi am scos restul de bani
(7500 F+1300 F (în buzunar)=8800F-1000 F (Teodorescu)=7800 F).
Tot la prânz am dat 100 F la cantină, că nu mai aveam decât 12 F. Am
umblat după biletul de tren la întoarcere, dar secretara Génévieve pare
imperturbabilă, deşi biletele n-au venit. Seara mi-am luat pâine de la
Rolly sur şi, pentru că mi-era greaţă de oboseală, lămâi (14 F). Pentru
că mi-era poftă şi aveam carne cumpărată, am dat şi eu o bucată să-mi
facă friptură şi am mâncat cu poftă. Am anunţat defecţiunea de la lumină
(cu o seară înainte avusesem scurt-circuit total).
26 Noiembrie. Am primit un nou buletin de ştiri din care rezultă că
marţi, 24 Noiembrie, a fost Iliescu la Paris. S-a primit fax de la
Teodorescu prin care anunţă pe cei care vor veni de la 1 februarie.
Bineînţeles, fata lui Teodorescu, pe lângă cadrele didactice de la TCM:
Marinescu, Neagu Maria, Tăbăcaru Paul, Fetecău Cătălin etc.
Pe mine m-a învăţat Râpă să umblu la xerox, dar am făcut puţine foi,
că iar s-a defectat aparatul. Toţi sunt foarte mulţumiţi de ce am lucrat,
numai eu nu sunt.
Am vorbit cu Andrei Gabriel că ar trebui schimbaţi franci în dolari.
Am fost cu Cătălin Mocanu în Carrefour (Interdiscount, Darty,
Conforme), ultimul cu mobilă foarte frumoasă. Fotoliul de piele 2800
F (nici până azi nu mi-am luat, deşi mi-am dorit tot timpul).
Mâine ar trebui să iau o hotărâre cu cumpărăturile, dar nu ştiu care.
279

Afară e frumos. Mi-am reparat lumina în cameră. Am vorbit cu doamna
Masoni pentru rezumat şi de vreo trei ori cu Génévieve pentru biletele
de întoarcere.
27 Noiembrie. Am fost de dimineaţă cu Andrei Gabriel la o bancă
italo-franceză, care avea fişat cursul de 5,5 F/dolar, dar înăuntru nu
avea dolari.
Am fost şi am luat biletele. Am pleca de aici cu loc oprit la 8,42 şi
am ajunge la 12,00 la Milano, iar de acolo, fără loc. Am mai avea loc
după Veneţia Mestre, până la Viena, unde am sosi dimineaţa, ca apoi
seara să plecăm spre Bucureşti, unde să ajungem a doua zi, la 15,00.
Am mai copiat de mână un articol, am mâncat de prânz la CEMEF,
după care am plecat cu Găvruş jr. şi Cătălin Miron la Carrefour, unde am
făcut cheltuieli nesăbuite, de 1430 F (combină cu lector de CD şi casete,
portabilă, stereo; 3 CD-uri din care două sunt mono; o maşinuţă cu
telecomandă, la care costă mai mult acumulatorii şi reîncărcătorul lor).
Când am ajuns acasă, le-am probat, mi-am numărat de trei ori banii până
mi-a ieşit socoteala şi am constatat că am cheltuit prea mult.
Am mai scris la jurnal. Seara am fost invitat la masă de cei
doi Cătălini.
28 Noiembrie. Dimineaţa mi-am scos acumulatorii de la încărcat
şi când să probez maşinuţa, nu mergea. L-am adus şi pe Bogdan Epureanu
şi pe Cătălin Miron şi maşinuţa tot nu mergea. Am plecat cu Găvruş la
Carrefour unde mi-au dat banii înapoi pe maşinuţă, apoi am reintrat şi
mi-am ales o nouă maşinuţă, care probată acolo, mergea. Am luat şi
pâine şi brânză de Roquefort şi am ajuns la 13,00 la hotel. M-au invitat
iar cei doi Cătălini, la o pizza făcută de ei, iar eu le-am dus toate ouăle
ce le mai aveam. Apoi am discutat ceva cu Găvruş, ce se muta şi trebuia
să-şi predea camera şi m-a cam speriat cu exigenţele de curăţenie ce
le-a avut la predarea camerei.
Am plecat cu cei doi Cătălini la far şi am făcut câteva poze, până s-
a terminat filmul. Pe la 17,00 m-am întors la hotel şi am început să-mi
pun lucrurile în geamantan, dar cadourile ocupau deja jumătate din spaţiu.
Sunt din nou invitat de Cătălini la masa de seară. Andrei G şi Râpă M,
deşi nu se agrează reciproc, s-au dus împreună la Cannes, fără să treacă
pe la mine, care mă declarasem să merg a doua oară la Cannes. Oricum,
mi-am luat rămas bun de la far, de la Antibes şi de la mare. Seara, m-au
chemat din nou la masă băieţii. Le-am dus şi eu cele opt ouă ce-mi mai
280

rămăseseră şi bucata de salam de Sibiu ce o mai aveam din cel pregătit
pentru Paris. Mi-au făcut un fel de friptură la grătar cu piuré.
După masă, Cătălina Maier a invitat toate camerele în camera ei
pentru a sărbători plecarea noastră. Au venit şi Adinel Găvruş cu Doina
Rusu (studentă de la Iaşi, fiica unui universitar de acolo), care s-au mutat
într-un apartament mobilat de două camere, cu hol, baie, WC, televizor,
privelişte la mare, tapete, gresie etc., etc (după descrierea celor ce i-au
ajutat la mutat), totul contra 4800 F/lună pentru amândoi,
contract nelimitat.
La petrecerea respectivă s-a cumpărat un butoiaş de 5 l de vin şi
stiksuri Au mai venit şi o portugheză ce lucrează la CEMEF şi un doctor
român de la Nissa, la care Cătălina Maier a fost cu Remus şi, la sfârşit,
a mai venit o româncă măritată cu un francez, gălăţeancă, plecată din
1983, care a adus cu sine toate clişeele emigraţiei (Iliescu,
criptocomunismul etc.). M-am băgat şi eu în discuţie şi am contrazis-o
până la 12,30 noaptea. Studenţii, real sau fals, m-au felicitat după aceea.
O chema Netuţa Costa şi era soţia unui arhitect (la Galaţi am aflat că era
şi fiica unui activist PCR).
29 Noiembrie. Ar trebui să-mi fac bagajul şi curăţenia. Deocamdată,
toate sunt înşirate şi nu încape mai nimic. Jumătate din geamantane sunt
pline cu jucării. Mă doare capul cumplit, pentru că, după vin, am băut
nişte liqueur şi pentru că ieri seară cred că am răcit. Mi-e şi somn, faţă
de programul obişnuit de culcat, la 22,00. Am început să simt
emoţia plecării.
La prânz au venit Adinel Găvruş şi cu Dana Rusu, să ne cheme să le
vedem apartamentul. Am mers cu Andrei Gabriel, Cătălin Miron şi
Găvruş cel mic. S-au mutat într-un cartier foarte plăcut, cu vile şi blocuri
pentru clasa de mijloc, care-şi lasă curţile la vedere. Aşa am văzut şi eu
cum stau francezii obişnuiţi. În curte era o mulţime de portocali şi
mandarini cu fructe coapte, unele căzute în iarbă, pe jos. Apartamentul
lor cu două camere era tapetat cu o stofă bună şi caldă. Şi baia era tapetată.
Pe jos, gresie lucioasă şi un covor de rafie. Nişte lampadare ce se aprind
cu întrerupătoare la picior şi se reglează ca intensitate cu potenţiometre.
Maşini de spălat rufe şi pentru vase. Baia cu faianţă albastră cu flori.
Balcon cu vedere îndepărtată spre mare şi Nissa. Interfon. Să dea
Dumnezeu să se împace Adinel cu viitoarea nevastă (eu credeam că e
încurcat cu Dana Rusu, dar ulterior am aflat că el era căsătorit cu o
281

piţipoancă şefă de lucrări de pe la facultatea de industrie alimentară).
Acasă am mâncat la „restaurantul” Cătălinilor, apoi o parte din după
amiază m-am uitat la „Elle” şi două numere din „Paris Match”. Seara
m-am apucat să spăl pe jos în baie, am spălat WC-ul, chiuveta, am spălat
toate vasele. Am mâncat tot la ei (clătite, pizza, drob cu pate de ficat şi
cremvuşti). Seara am vorbit puţin cu Gabi la telefon.
30 Noiembrie. Dimineaţă m-am dus la Banca Americană, care era
însă închisă şi m-am plimbat puţin pe faleză, acolo unde e mai frumoasă.
Vremea, frumoasă în ultima săptămână, e schimbătoare (10 grade C).
Marea e oricum frumoasă, în două culori. La 9,00 s-a deschis la bancă
şi am aflat că nu au dolari. Dar m-au întrebat cât vreau, le-am spus că
1000, au zis O.K şi mi-au spus să vin la ora 16,00. Şi cum, mă
recunoaşteţi? Da.
M-am dus la CEMEF şi mi-am luat rămas bun de la dna Masoni.
Mi-a dat rezumatul pentru conferinţa e.f. de la Sibiu. M-am dus la
J. L. Chénot cu care m-am conversat mai mult şi mi-a vorbit despre o
posibilă colaborare ştiinţifică şi că are bani şi pleacă în USA, că
americanii au fost înainte, dar i-am zis că acum francezii sunt înainte şi
că nu e bine să rămânem numai utilizatori de programe, ci trebuie să
ştim şi conţinutul lor.
Am fost la Pierre Montmitonet şi i-am dat cartela înapoi şi cele
două păpuşele (un cioban şi o ţărăncuţă) aduse din ţară. Părea puţin jenat.
În rest, protocol.
M-a pus Cătălina să-i fac în franceză un raport pe care-l va scrie ea
la calculator cu ce am făcut în cadrul TEMPUS şi am compus cu greu,
din cauza gramaticii, raportul pentru Bruxelles.
Am lichidat şi cartela de masă cu antricot grillé care avea un gust
ciudat de buruieni şi era prea în sânge.
Am plecat la Banca Americană şi mi-am luat, fără comision, 1000 $
contra 5550 F. Nu ştiu dacă am făcut bine, dar toţi spun că da, fiindcă în
ţară nu se cer franci, ci numai dolari (500 lei/ 1 $). Dumnezeu să mă
ajute să ajung cu ei acasă! (mi-au folosit după doi ani, când am cumpărat
apatamentul de la D3A).
La hotel am făcut camera lună pentru inspecţie. În partea finală m-a
ajutat şi Cătălina Maier. Dar la plecare, tipa de la hotel a spus că are
încredere în mine şi nu mi-a inspectat camera.
Am completat notiţele acestea şi mă uit la bagaje.
282

De la Manole am un întreg pomelnic de e-mail-uri, dar nu mai am
nevoie de ele. Se pare că se face comunicaţie prin e-mail şi cu România
(Institutele Politehnice din Cluj, Timişoara şi Bucureşti şi-au
stabilit legăturile).
Am mâncat cu cei doi Cătălini şi seara, dar, din păcate, ciulamaua de
ciuperci nu-mi cade prea bine la ficat. De la ei am aflat că în această
seară vine din ţară soţul Cătălinei Maier şi de aceea ei ar fi obligaţi să
stea şi de Crăciun la Antibes. Nu ştiu pe ce bani îl va ţine aici şi cum o
să-l culce. Ea s-a dus la Nissa să-l primească, dar n-a spus nimic.
Eu m-am decis să pun alimentele într-o sacoşă separată. Băieţii m-
au ajutat la făcut sandvişuri.
Pe la 21,00, cu Distonocalm, am reuşit să adorm, dar a bătut mai
întâi la uşă Găvruş Valentin, să mă întrebe dacă nu am nevoie de ajutor,
apoi, pe la 22,30, Carmen Turturică, să mă cheme, fiindcă mă căuta
Manole care, aflând că plec, s-a interesat de mine. Aflu că a trimis şi
xerocopiile şi un articol al lui. Mi-a făcut plăcere să-l aud. Pe la 23,30
am adormit.
Drumul de întoarcere din Franţa (1 – 3 dec. 1992)

1 Decembrie. Ceasul a sunat la ora 6,30. M-am bărbierit, mi-am
strâns lucrurile, am băut un ceai cu Cătălin, apoi pe la 8,00 am plecat la
gară, conduşi de Romeo Halici, Remus Hopulele, Cătălin Miron, Valentin
Găvruş, Carmen Turturică. În gară mi-am luat o ultimă ilustrată cu portul
din Antibes.
La trenul la care ni s-au luat bilete, am avut locuri la primul vagon şi
am alergat, fiindcă era departe.
Mă uit din nou la mare. Trec prin faţă: Nissa, Villefranche, Beau
lieux sur mer, atâtea locuri frumoase, hotelul în consolă pe stâncile de
la Monte Carlo, palatul princiar de la Monaco.
Avem un munte de bagaje. Merg cu Minodora Râpă şi cu Andrei
Gabriel, ce au stat doar o lună. Ei îi duc şi pachetul lăsat de Teodorescu
şi tomurile xerocopiate pentru el.
La Ventimiglia, grănicerii italieni ne dau emoţii, dispărând cu
paşapoartele noastre să facă verificări.
Spre italieni mergem pe la Bodighera, San Remo, Andorra. Mergem
mult prin tunele şi simţim presiunea în urechi. Trenul opreşte în toate
staţiile. Mai tot timpul suntem numai noi în compartiment.
283

Ajungem la Milano la 15,45, după ce am trecut prin Genova, văzând
fugitiv cheiurile, un transatlantic şi apoi o catedrală.
La Milano, unde era ultima staţie a trenului nostru, coborâm cu greu
grămada de bagaje şi ajungem cu greu la peronul principal, unde aflăm
că spre Veneţia Mestre avem un tren la 17,00 sau altul la 21,00. Am fi
putut merge cu cel de 21,00, dar am fi avut numai 45 minute să schimbăm
trenul la Veneţia. Vremea fiind tare întunecată, nu aveam mare chef să
vizităm Milano până la trenul de 17,00. Am fi avut patru ore pe întuneric.
Andrei Gabriel vroia să plecăm cât mai repede. În fine aflăm că n-avem
nevoie de rezervare şi plecăm cu trenul de 17,00 într-un compartiment
de şase persoane, în care două locuri erau rezervate. Trenul era foarte
curat, elegant, şi cu aer contiţionat de data aceasta.
Pe la 19,45 suntem la Veneţia Mestre şi reuşim să debarcăm muntele
nostru de bagaje, încercând să-l trec peste linii pe peronul spre Viena.
O italiancă foarte frumoasă, ca o actriţă de cinema, mi se adresează în
româneşte şi ne sfătuieşte să stăm în sala de aşteptare. Împreună cu
Andrei Gabriel, intrăm în vorbă cu ea. E româncă din Bârlad şi lucrează
la un atelier de sticlărie din Murano, de unde venea şi se ducea spre
Veneţia cu alt tren. Era încântată că vorbeşte româneşte şi ne-a făcut
cadou două floricele de sticlă de felul celor la care lucra ea la Murano
şi o agendă luxoasă cu numărul ei de telefon. Ea a plecat la casa ei cu
trenul, iar noi am rămas în sala de aşteptare, de la 20,15 la miezul nopţii,
într-o atmosferă deloc plăcută. Când s-a făcut ora 0,00 au închis mica
sală de aştepare în care mi-era somn şi era foarte cald şi unde mi-am
mai scris notiţele. Forma era total neplăcută. O bătrână nebună se lega
de Minodora Râpă.
Voi scrie aici o continuare neaşteptată la povestea cu italiana. Peste
vreo patru ani, a plecat în Franţa Jean Sever Popovici şi Ştefan Totolici
şi, aflând că se întorc prin Veneţia Mestre, le-am povestit istoria noastră
cu românca. Când s-au întors, mi-au zis că s-au întâlnit cu ea. Erau cu ea
în tren şi ei o bârfeau în româneşte şi s-au trezit că le răspunde tot în
româneşte, deşi ei o credeau italiancă.
Trecând pe peronul unde trebuia să vină trenul nostru de la Roma, la
0,45, (nu se forma acolo, cum credeam noi), trenul nu a tras vagoanele
în zona de peron anunţată, aşa că am alergat cu muntele nostru de bagaje.
Conductorul trenului ne-a înmânat nişte declaraţii vamale, ne-a luat
paşapoartele şi am intrat în cuşetele noastre rezervate de la Antibes,
284

unde mai erau două persoane ce le-am trezit din somn. La 1,30 am
adormit. Pe la 7,00 ne-am sculat. Treceam prin munţi cu trenul nostru şi
era zăpadă.
2 Decembrie. La 9,00 dimineaţă am ajuns la Wien Sud banhoff.
Debarcăm cu ajutorul unui cărucior luat din gară. Am luat cu greu
tramvaiul, pentru că nu stăteau deschise uşile. M-am împrumutat de la
colegi de 20 şilingi pentru bilet. După opt staţii cu tramvaiul 18, coborâm
şi Minodora Râpă, încurcându-se în bagaje, a căzut. A fost foarte greu
pentru ea, fiindcă a rămas să-şi dea jos bagajele cu uşile foarte
puţin deschise.
Din staţia de tramvai de la West banhoff până la gară, le cărăm cu
pauze şi pe A. G. îl trimitem la casă.
În West banhoff schimb 150 F pentru a plăti cuşeta până în ţară
(clasa a II-a), tramvaiul şi vederi. Luăm rezervarea pentru cuşeta (180
şilingi), găsim casete pentru bagaje mari (30 şilingi una), ne scoatem
sandvişurile şi mâncăm. Plecăm spre centru, pe Mariahilferstrasse. Frig
şi umed afară. Magazine frumoase. Ajungem la unul din Ringuri. O luăm
printre muzeul de artă şi cel de ştiinţe naturale (clădiri identice ca
arhitectură) şi ajungem în faţa clădirii, ca un templu grec, a
Parlamentului, cu o statuie de bronz aurit în faţă a lui Pallas Athena. Mai
departe, pe aceeaşi parte, era Primăria (Rathaus), clădire foarte frumoasă,
neogotică. În faţa ei, un parc al Crăciunului cu nişte copaci cu frunze
artificiale, galbene ca aurul, brazi luminaţi şi vreo 30 de căsuţe de lemn,
unde se vindeau turtă dulce, jucării pentru pom, picturi de Crăciun (am
văzut tablouri cu munţi pe care avalanşele se produceau aevea), vederi
(am şi luat), dulciuri, arome etc.
Am mers apoi la Votiv Kirche, o dantelărie de piatră. Acolo am stat
înăuntru şi am auzit pe bandă cântece religioase de Crăciun, cântate de
glasuri suave de copii, într-o stereofonie perfectă între altar şi cor. Am
mulţumit lui Dumnezeu pentru marea milă a Sa, care a făcut să ajung să
văd atâtea locuri frumoase!
Am ieşit, pentru că era frig în biserică. Ne-am adăpostit într-un pasaj
de pietoni, apoi pe o bancă şi într-un magazin, pentru a ne încălzi. Am
rătăcit, cred, prin Schottengasse-Herengasse până în Michael platz. Pe
Andrei Gabriel l-a apucat foamea şi frigul şi a vrut să meargă la gară.
L-am condus prin Augustenstrasse şi Opernreg până la Manahilfestrasse,
unde l-am lăsat să se ducă singur mai departe, la gară. Cu Minodora
285

Râpă m-am întors pe Opernreg, am înconjurat clădirea Operei şi am
luat-o pe Kartnerstrasse, stradă mai elegantă şi luxoasă. Am mers până
la Catedrala St. Ştefan, în care am intrat. Era o pădure de piatră, în interior
stîlpii fiind foarte lucraţi. Un amvon era o dantelărie de piatră în relief.
Pe afară era mai curăţată piatra decât când am văzut-o data trecută (1973).
Turnul este impozant, cu arcadele succesive. Am mers apoi pe
Rotenturmstrasse până la canalul Dunării, care e destul de strâmt şi pe
care noi l-am confundat cu Dunărea.
Ne-am reîntors pe acelaşi drum. Am intrat din nou în Catedrala
St. Ştefan să revedem turnul, dar e lateral şi nu se vedea din interior.
Pe Körtnerstrasse s-au aprins luminile de Crăciun.
În Piaţa Domului am intrat într-un magazin foarte frumos, pe mai
multe niveluri, cu un luminator albastru. Am văzut acolo nişte veioze
interesante, cu lămpi cu descărcări în gaze multicolore. Am văzut şi un
celofan alb care, luminat, era multicolor. Am luat cataloage de modă.
Am văzut inele de 8000 $ cu diamante, rubine, safire adevărate, broşe
iatagan. Am mai văzut şi nişte haine din blană de vizon sau vulpi, moderne,
la 6-8000 $. Am văzut şi pe cucoane bătrâne astfel de haine.
Lumini între străzi, căsuţe, copaci cu lumini.
Ne-am întors prin Albert Platz, pe Augustenstrasse până la Hoffburg,
care e măreţ ca palat. Am trecut printr-o piaţă cu două statui ecvestre
imense ale lui Frantz Ioseph, piaţă închisă de Hoffburg (Heldenplatz),
apoi pe sub un arc de triumf micuţ, pe Mariahilferstrasse spre gară.
Am văzut rochii de 800 $, pantofi de 200 $, lumini, lumini...
Minodora Râpă se uita cu jind la nişte rochii de mireasă.
La gară am fost la 16,40. Şi aici era un brad frumos, iar o orchestră
cu cor cânta cântece religioase. În sala de aşteptare nu era de intrat din
cauza declasaţilor. Andrei Gabriel stătea însă acolo.
Am mâncat ceva, am scos bagajele, care au fost puse pe cărucioare,
urcate pe escalatoare. Pe la 18,00 am ieşit pe peronul nostru. Peste
jumătate de oră a venit şi trenul nostru cu vagoane româneşti. În
compartiment eram numai noi trei şi, contra 1000 de lei, conductorul
ne-a lăsat să stăm cum vrem şi nu ne-a băgat pe nimeni la Budapesta.
La trecerea de la italieni la austrieci, paşapoartele fiind la conductor,
nu ne-a deranjat nimeni. În vagonul românesc în care ne aflam acum era
spaţiu puţin pentru multele noastre bagaje.
Am pornit la 19,05. Eu am dormit în cuşeta de jos, până pe la miezul
286

nopţii, când m-am trezit pentru diverse. Pe la 2-3 din noapte, la trecerea
din Austria în Ungaria, au venit grănicerii cu nişte soldaţi să inspecteze
vagonul. La vamă, le-am spus că am un radiocasetofon, au văzut
paşapoartele de serviciu, ne-au salutat şi au plecat. M-am culcat din nou
şi m-am trezit la 8,00, la Mediaş, emoţionat că am intrat în ţara noastră.
La miezul zilei treceam prin Braşov şi au urmat dragii, frumoşii noştri
munţi. Pe la Predeal-Buşteni e senin, ceva zăpadă care străluceşte în
soare. E minunat de frumos şi la noi!
Ajungem la Bucureşti pe la 15,10. Doina nu mă aştepta, cum speram
eu. E foarte frig. Ne strângem bagajele şi eu rămân să le păzesc. Andrei
Gabriel se duce la Minister să ducă paşapoartele, iar Minodora Râpă să
ia bilete, pe care am convins-o să le ia la clasa I-a. Bagajele noastre sunt
o colină, faţă de muntele bagajelor care aparţin ruşilor din jur. Râpă M.
s-a dus de două ori după bani, fiindcă biletul s-a scumpit, a ajuns între
timp 1200 lei. Andrei s-a reîntors cu buletinele noastre.
Am găsit numai o băutură rece (Pepsi, 60 lei!), care cade în stomac
ca un bolovan. Am luat şi Kebab (60 lei o porţie).
Trenul cu care plecăm la 18,10 a venit de la Galaţi la 17,20 şi ne-am
urcat în el. E tare mizerabil!
A apărut şi o doamnă pe care, cât eram de obosit, n-am recunos-
cut-o. Era Doina, alertată de Gabi căreia îi dădusem din gară telefon să
mă aştepte la Galaţi. Doina îmi adusese un fes pe care nu l-am luat.
În compartiment s-au ivit doi afacerişti cu trei bagaje mari, care
şi-au găsit cu greu loc printre bagajele noastre. Am mai citit ziare, care
m-au dezamăgit prin conţinutul lor balcanic, de mahala, faţă de „Le
Monde”, cu care eram obişnuit.
Am ajuns pe la 21,30 la Galaţi, cu al cincilea tren de la plecarea din
Franţa şi am efectuat a 11-a manipulare de bagaje.
Pe peron mă aşteptau Gabi, Pupi (cu flori) şi Nicuşor Oancea, care
cu maşina lui ne-a dus acasă. Am stat cu Pupi până la 1,00 noaptea (avea
teză la fizică a doua zi) şi cu Gabi până la 3,00 dimineaţa.
287

Capitolul XII:
CU FOŞTII MEI STUDENŢI ÎN STATELE UNITE ALE
AMERICII (1996)
Călătoria mea în U.S.A a fost posibilă datorită bunelor mele relaţii

cu Adrian Bejan, care a fost în anii I şi II student al facultăţii de Mecanică
a Universităţii din Galaţi, la secţia Frigotehnie. În această calitate l-am
cunoscut, ca fiind cel mai bun student ce l-am avut şi l-am recomandat
pentru continuarea studiilor în U.S.A. În urma concursului care s-a dat
la Politehnica din Bucureşti, a fost trimis să-şi continue studiile la
Facultatea de Mecanică de la M.I.T. (Messechusetts Institute of
Technology), care este cea mai bună Politehnică din U.S.A.
A terminat acolo ca şef de promoţie şi şi-a terminat tot acolo
doctoratul în Termotehnică, devenind cu timpul profesor şi şef de
Catedră la Universitatea Duke, tot din S.U.A.. A publicat cărţi tehnice la
cele mai importante edituri tehnico-ştiinţifice din lume, cum ar fi: Mc.
Graw Hill, unde a publicat un tratat de Transmisia căldurii şi a devenit o
personalitate ştiinţifică de prim rang în lumea ştiinţifică americană.
Soţia lui Bejan Adrian era fiica unui bancher din Durham, Carolina
de Nord, iar un unchi de-al ei era guvernatorul republican al statului
California. Copiii lui Bejan Adrian erau două fetiţe, de vreo 10 ani atunci,
şi un băieţel mai mic cu care a fost odată în una din vizitele făcute la
Galaţi, împreună cu soţia. Mama sa a fost farmacistă şi tatăl său doctor
veterinar, decedat în anii 1940. Mai avea un frate ce terminase facultatea
de Industrie Alimentară din Galaţi. Ultima oară a venit în Galaţi la
aniversarea liceului Vasile Alecsandri din 2018.
Împreună cu soţia mea, Gabriela, am păstrat o legătură cu mama sa,
ce locuia aproape de apartamentul nostru de la R5, din Galaţi. După
1989, am primit o scrisoare de la dânsul în care îmi scria că ar dori de
la mine recomandări pentru viitori doctoranzi români care să-şi facă
doctoratul în U.S.A., având, se pare, multe propuneri din România în
acest sens, dar conta în primul rând pe onestitatea şi competenţa
propunerilor mele.
Cum cunoşteam destul de bine situaţia profesională a absolvenţilor
facultăţii de Mecanică din anii aceia, deoarece cu mulţi şi lucrasem eu
la contracte, după discuţii cu ei, am făcut propunerile. O parte au fost
admişi pentru doctorat la Universitatea Duke: Donescu Pompiliu,
288

Oancea Victor, Epureanu Bogdan, Iorga Mihaela, Neagu Maria, Lavric
Dan; alţii, la Universitatea din Dallas: Manole Dan, Antohi Bogdan,
Porneală Dan, Bidoaie Răzvan, Ciobotaru Remus. Lungu Adrian a fost
recomandat pentru post-doctorat.
Toţi aceştia au contribuit la cheltuielile făcute cu vizita noastră în
U.S.A. Pe lângă mine, care mi-am plătit avionul din banii (cca 765 $) pe
care i-am încasat în calitate de consultant la ICEPRONAV, ce au presupus
două zile pe săptămână acolo, timp de un an (minus concediul),
drumurile dus-întors ale Rectorului Emil Constantin, ce a fost în
California ca reprezentant al Universităţii şi al Prorectorului Alexandru
Epureanu (tatăl lui Bogdan Epureanu, la care a stat tot timpul) au fost
plătite de Universitatea din Galaţi. Emil Constantin a stat la Duke, la
apartamentul lui Victor Oancea.
Toţi studenţii enumeraţi mai sus, trimişi de mine, şi-au ţinut cu
succes doctoratele în U.S.A. A existat un singur caz nefinalizat, un
doctorant trimis de mine, fost elev olimpic la fizică din Bucureşti, înscris
la Duke, cu doctorat în fizică, ce nu a terminat, transferându-se pentru
doctorat în Anglia, la Oxford, unde tot nu a terminat, dar nu mi-am permis
să-l nominalizez.
Din toţi cei nominalizaţi, plecaţi pentru doctorat în U.S.A., Neagu
Maria s-a întors în ţară şi este conferenţiar la Catedra de TCM, iar Lungu
Adrian, ce şi-a terminat stagiul post-doctorat, s-a întors şi el, fiind doctor
în Japonia şi a fost şi prorector la Universitatea din Galaţi, iar acum
este profesor la Catedra de Construcţii navale a acestei Universităţi.
De asemenea, Bidoaie Răzvan, ce rămăsese în U.S.A. după doctorat cu
post-doctorat, s-a întors în ţară şi după un scurt stagiu în calitate de
conferenţiar la Universitatea din Galaţi, a plecat la filiala din România a
Bureau Veritas din Franţa şi azi este directorul acestei filiale, după ieşirea
la pensie a lui J.S. Popovici, în 2014.
Preliminarii
De Paşte am primit un telefon de felicitare de la Pompiliu Donescu
şi discutând cu el despre teza lui şi întrebându-mă de Pupi, mi-a venit
ideea, pe care mai apoi am considerat-o tâmpită, dacă aş putea fi şi eu
invitat acolo şi pentru asta să apeleze la Bejan. El, în două zile a vorbit
cu Bejan, mi-a dat din nou telefon şi se pare că voi primi invitaţie, eu să-
mi plătesc doar drumul. Eu, însă, mă consideram prea bătrân (aveam 59
289

de ani pe atunci), nu ştiam bine engleza (trecuse multă vreme de când
fusesem în Norvegia şi Danemarca (1972 - ’79), şi uitasem, nevorbind),
nu aveam ce conferinţă să le ţin şi trebuia să cheltuiesc vreo 3,5 milioane
lei ca să mă duc acolo pe o căldură mare şi fără interes turistic. Gabi şi
Pupi mă încurajau şi eu căpătasem o grijă în plus.
Am fost supărat că a trecut o lună jumătate de când mi s-a trimis
invitaţia în America şi încă nu-mi sosise. Îmi făceam tot felul de gânduri:
că a oprit-o Securitatea noastră (acum SRI), că şi aşa umblă prin toate
plicurile, dar nu văd de ce m-ar opri să plec; au oprit-o americanii (FBI),
dar era mai simplu să-mi dea viză de intrare; a prăpădit-o poşta română,
ceea ce e verosimil.
A fost aici şi soţia lui Victor Oancea, care a venit la mine în birou şi
a insistat să mă duc. Eu i-am spus că nu am chiar 3,5 milioane de lei
pentru drumul acesta, dar mai ales că abia ieşisem din spital, de la
cardiologie, şi mi-e frică să nu păţesc ceva cu inima pe căldura de foc.
În sufletul meu eram, totuşi, doritor de a mă duce. America mi-a
stârnit totdeauna curiozitatea şi am citit puţinele cărţi de călătorie
apărute pe la noi, de la cea a lui Petre Comănescu, apărută demult, la a
lui Boris Polevoi şi la a lui Ioan Grigorescu.
Am mai primit un telefon de la Victor Oancea, care-mi trimitea prin
DHL (poşta rapidă) invitaţia în original. Aceasta era o presiune
psihologică groaznică asupra mea, deşi vedeam că lumea circula: Răzvan
Bidoaie şi Adi Lungu pe aranjamentele mele plecau la Dallas. Antohi
senior pleca şi el la Dallas, la băiat. Mihai Teodorescu, cu Cătălina Maier
plecau din nou în Franţa (Teodorescu a 5-a sau a 6-a oară, Cătălina Maier
a 3-a oară), Epureanu abia se întorsese din Spania şi Portugalia.
În 6 Iunie mi-am scos buletin nou şi paşaport, fiind ajutat prin relaţiile
la poliţie de Constantin, ce devenise Rectorul Universităţii „Dunărea
de Jos” din Galaţi. I-am scris şi lui Celly, rugând-o s-o invite pe Gabi,
fosta ei colegă, la Paris.
M-am dus la Constantin să-i cer bani de drum, dar el mi-a spus că
are de la Jişcanu, fostul rector, o invitaţie la San Francisco, între 14-17
iulie şi că mă ia şi pe mine şi pe Epureanu până la Duke, după care el
pleacă mai departe, la San Francisco. O variantă de drum propusă de el
era să plecăm la 10 iulie Bucureşti-New-York-Washington şi să ne
întoarcem pe 17 iulie, iar drumul Washington Duke să-l facem cu maşina
lui Epureanu jr. Asta ar fi însemnat numai o săptămână faţă de toată luna
290

august, dar poate că ei vor obţine mai uşor sponsorizările necesare.
După cum am scris mai sus, m-am dus cu Constantin şi am obţinut
vizele de serviciu pe paşaport, apoi am completat fişele pentru viza
americană şi el a plecat la Bucureşti să-şi obţină viza la Ambasada
americană şi vizele noastre (a mea şi a lui Epureanu). Dar, cum mă
aşteptam, nu le-a putut lua, noi trebuind să ne prezentăm personal
la Ambasadă.
Pe de altă parte, ei cu sponsorizările nu au făcut nimic. Atunci, eu
m-am dus la ICEPRONAV şi Jean Popovici, care atunci era director, şi
Liviu Crudu, director adjunct, au acceptat să încheie cu mine un
contract-convenţie până la sfârşitul anului în schimbul biletului de avion,
prin care să le asigur asistenţa tehnică o dată pe săptămână, dar nu ar fi
prea legal să mă plătească în avans şi să nu-mi ia impozit.
Pe de altă parte, Epureanu a acceptat să stau două săptămâni şi nu
numai o săptămână şi aşa s-au făcut comenzile de avion.
La 24 Iunie am avut examen cu I Mecanică aplicată şi, deşi păreau
mai isteţi, din 26 au venit 20 şi au luat 9. Am avut o zi dificilă. Fără să mă
mai întorc acasă, am plecat la ora 15,00 cu Epureanu, pe o mare căldură,
în Bucureşti. Am stat puţin la Doina şi am plecat spre seară la Ambasada
americană, unde după o conversaţie cu poliţiştii români de la poartă şi
unele conversaţii cu ardelenii veniţi să doarmă în maşină, ne-am înscris
pe o listă. M-a adus Epureanu cu o maşină la Doina. Eugen era culcat.
Bogdan a stat la t.v. pus tare până la ora 2,00, făcându-mi somnul
imposibil. De fapt, eram şi foarte emoţionat. Pe la 5,00 m-am sculat,
iar la 6,00 eram la Ambasadă, unde coada era deja formată din peste 200
de persoane. Noroc cu o ploaie ce ne-a mai răcorit. La 7,30 ne-a dat
nişte numere de ordine (eu am avut 12) şi la 8,00 am intrat. Ni s-au
controlat genţile ca la avion, apoi am fost invitaţi să aşteptăm pe scaune,
pe urmă la ghişee, unde ne-am lămurit cu un tip ce vorbea englezeşte cu
gura strâmbă (ei vorbeau şi româneşte, probabil mai bine decît vorbeam
noi englezeşte). Ne-a întrebat cine ne-a invitat, iar Bejan Adrian, care
ne invitase, era un personaj cunoscut la Ambasadă şi dialogul s-a terminat
repede. Cei acceptaţi (cam 40% din solicitanţi) am fost invitaţi într-o
sală, de unde pe la 9,00 am ieşit cu o viză pe 10 ani! M-am plimbat
fericit prin centrul Bucureştiului, unde mai erau tejghelele cu casete cu
200 lei bucata. M-am reîntors la Doina, unde n-am putut dormi de
zgomotul străzii. La 15,00 am plecat iar cu Epureanu la Galaţi.
291

Miercuri, 26 iunie, am semnat la ICEPRONAV contractul de
muncă-convenţie privată pentru asistenţă tehnică de 1 an, în schimbul
biletului de avion, cu obligaţia de muncă de 3 ore/zi (cca 2 zile/săptămă).
Scriam nemulţumit în jurnalul meu: „M-am băgat slugă la ei pentru un
bilet de avion la o călătorie foarte obositoare”.
La Universitate, Constantin a acceptat să-mi dea diurnă pe 10 zile,
41 $/zi.
Pe 28 Iunie mi-am luat biletele dus-întors de avion şi am fost la
ICEPRONAV. Atât Constantin, cât şi Epureanu au avut biletele de avion
plătite de Universitate, deşi ei au mers datorită invitaţiei făcută de mine.
Am fost cu Gabi în oraş şi mi-am luat un sacou, pantaloni subţiri
şi sandale.
La ICEPRONAV am asistat la nişte experienţe. La Universitate a
venit dl Duhamel, care e ataşat cultural al Franţei şi a fost făcut aici
profesor onorific. Fiind unul din puţinele cadre didactice din afara
catedrei de limbi străine care vorbeşte curent franceza, am fost invitat
la o masă festivă, unde eu am susţinut conversaţia, spunându-i că în
televiziunea franceză (tv5), România e prezentată numai cu copii
handicapaţi sau trăind prin canale, pe când Ungaria e prezentată cu
concertele simfonice sau seri de balet şi că măcar prin românii deosebiţi
trăitori la ei am putea fi prezentaţi, cum ar fi George Enescu, Eugen
Ionescu, Mircea Eliade, Brâncuşi.
Drumul la dus
8 Iulie. Primesc de la ICEPRONAV nişte materiale de reclamă.
Scot bani de la bancă pentru Gabi. Ea îmi face bagajele. Primesc telefon
de la Manole, să vadă dacă vin. Un ţigan cântă la acordeon în faţa blocului
şi adorm la 1,00. Foarte, foarte clad.
9 Iulie. Mă trezesc la 4,00, de griji. La 5,00 suntem toţi trei în
picioare, la 6,00 coborâm cu bagajele şi plecăm cu maşina Universităţii,
condusă de Sorin, cu Constantin, Pupi, Gabi şi cu mine, luând şi bagajele
lui Epureanu. Oprim după Urziceni, la Sineşti, bem sucuri, apoi îl lăsăm
pe Constantin la Minister şi ne cazăm toţi la hotel Turist, lângă Expoziţie.
Mergem la Doina, unde mâncăm. Mă reîntorc singur la hotel, unde nu
pot să dorm, deşi am luat două Extraverale. După amiază, Constantin şi
Epureanu pleacă în oraş să facă rost de un borcan cu icre, să i-l dea
cadou lui Bejan, deşi se ştie că în USA nu se intră cu alimente. Pupi şi
292

cu Gabi vin la hotel, aducându-mi şi ceva medicamente. Am vorbit puţin
şi cu vărul meu Octav, luându-mi rămas bun, el felicitându-mă că cineva
din neamul nostru va ajunge acolo. Adorm pe la 21,00. Afară se răcoreşte
şi plouă.
10 Iulie. Ne scoală ceasul la 5,25. Ne luăm rămas bun de la Gabi şi
Pupi şi plecăm toţi trei cu maşina Universităţii. La Ootopeni, coadă la
control În fine, pe la 8,20, ne urcăm în AIRBUS. Suntem pe şirul din
mijloc şi nu vedem nimic afară. Televizoare sunt la fiecare din cele
patru şiruri de scaune. Rapid, avionul se ridică la 9000 m şi zboară cu
900 Km/h, temperatura aerului fiind 51 grade C. Fiecare pasager are la
dispoziţie, un radio la căşti, cu zece canale stereo, cu audiţie foarte
bună. Bufet din belşug. Mănânc de toate (şniţel, şuncă, brânză topită,
cremă, cafea, apă minerală, Sprite) şi beau cu Constantin vin roşu. Pe
televizoare se vede harta Europei, pe care e actualizat drumul avionului:
Budapesta, Baden, Maastricht, Londra, Cardiff şi apoi peste Oceanul
Atlantic. Ni se dau două filme în engleză, la care ne lămurim cum stăm
cu engleza. N-am putut dormi. Aer condiţionat pentru stat în cămaşă.
Şirurile în avion sunt la lungime, iar pe lăţime sunt 2+4+2 locuri. Au
fost două prânzuri cu şniţel de pasăre şi două sticle de Cabernet de
Murfatlar. Erau şi copii, iar filmele au fost cu Bobby Radford.
Am plecat la 8,40, (ora Bucureştiului) şi am ajuns după 11 ore, la
12,15 (ora New-York-ului). La bord, la business class, a fost şi
ambasadorul american, care atunci era Alfred Moses (rabin) şi
Meleşcanu (atunci, ministru de externe). Aterizare lină. Trecut de vamă
şi de imigrare foarte uşor. Am găsit şi bagajul foarte uşor, doar pe Kamer,
prietenul şi colegul meu, pe care-l aşteptam (vorbisem cu el la telefon
şi speram să mă plimbe cu maşina prin New-York până la al doilea avion),
nu l-am văzut (mi-a spus ulterior că n-a ajuns pentru că s-a blocat
în trafic).
Tot personalul din aeroport (de la ghişee, poliţişti, vameşi, imigrare),
cu excepţia piloţilor, era format din negri ce vorbeau o limbă ciudată şi
ininteligibilă.
De la debarcarea din avion, m-am despărţit de Constantin şi de
Epureanu, care aveau în bagaje borcanele cu icrele interzise la transport.
Neavând nicio idee asupra aeroportului Kenedy din New-York, iniţial
am crezut că tot aeroportul este terminalul la care debarcasem, când în
realitate, el era alcătuit din zeci sau poate sute de astfel de terminale, la
293

care ajungeai cu nişte autobuze pe o şosea care le înconjura. M-am
lămurit singur cu nişte negrese, ieşind din terminal şi urcându-mă cu
geamantanele într-un autobuz, înţelegând unde trebuia să cobor pentru
avionul de Washington. Am bâjbâit, pentru că erau atât autobuze roşii,
cât şi albastre, funcţie de sensul de mers şi de compania cu care mergeai.
Am ajuns de la terminalul Delta la cel TWA, unde am dat bagajele unor
negrese (aveau o cutie în care dacă îţi încăpea bagajul, îl luai cu tine).
Acolo m-am aşezat pe un scaun şi am aşteptat. Au apărut şi Constantin
şi Epureanu, bucuroşi că au trecut cu icrele!
Am plecat la ora 15,00 (ora NY), cu un avion mic de vreo 30 locuri
şi vreo 15 pasageri, avion cu elice. Am stat la geam şi, nezburând prea
sus, am văzut foarte bine cheiuri, un pod suspendat, cartiere din străzi
rectangulare, apoi pământul ca un covor cu multe păduri ce se ţineau
lanţ. Am aterizat la Washington, pe aeroportul John Foster Dulles, la
16,15, cu mari hurducăituri la aterizare. Acolo, surpriză: nici Bogdan
Epureanu, ce trebuia să ne aştepte, nici bagajele noastre. Eu am rămas
pe un scaun cu bagajele de mână ale tuturor şi Constantin cu Alexandru
Epureanu au plecat să se lămurească unde sunt celelalte bagaje. După un
ceas apare Bogdan Epureanu, ce ne aştepta în clădirea centrală a
aeroportului, de unde se puteau lua şi bagajele. Ca să ajungi din clădirea
terminalului, care nouă ni se păruse că e chiar aeroportul, la clădirea
centrală, trebuia să iei un autobuz. Am aşteptat acolo, pe o bancă, până
când Bogdan Epureanu i-a găsit pe cei doi cu care venisem şi am mers
în clădirea centrală, ne-am lăsat bagajele şi am plecat cu Epureanu jr. la
volan, cu un Ford Taunus 96, albastru, nou, închiriat cu 38 $/zi. Aveam
de mers 250 Mile pe autostrăzile 95 şi 85, cu cca 60 Mile/h.
Am mers pe autostrada 95, prin Fredensborg (un orăşel), până la
Richmond (oraş cunoscut de pe vremea războiului civil) şi de aclo pe
autostrada 85, la Richmond. Eu am stat în faţă cu Bogdan şi am stat de
vorbă pe problemele ştiinţifice ale tezei lui. Am ajuns la Durham, statul
Carolina de Nord, 23,15 (ora USA) +7 = 6,15 (ora Bucureştiului), adică
după 24 de ore. Am oprit mai întâi la Victor Oancea, unde a rămas
Constantin şi apoi la hotelul unde mi-au oprit mie un apartament. Eram
cam ameţit. M-am dezbrăcat, am făcut un duş. Totul se învârtea cu mine.
Am scris notiţele despre drum şi, la 1,15 m-am culcat.
294

La Universitatea Duke
11 Iulie. Mă scol după cinci ore de somn, la 6,00 şi îmi inventariez
puţin apartamentul (living şi dormitor, cu tot felul de lămpi cu lumină
variabilă, baie, bucătărie dotată cu cuptor cu microunde, expres de cafea,
frigider, aragaz cu patru ochiuri şi cuptor). Deschid televizorul şi văd o
emisiune interesantă despre J.S. Bach (Bach, contemporanul nostru, în
rock, balet modern, sintetizator, la muzicuţă şi mai ales la orgă). Mâncare
din frigider: şuncă de curcan şi brânză de Olanda. Învăţ cum să aprind
luminile, aflu la t.v. ştiri desapre uraganul Bertha care vine curând, beau
cafea, mă bărbieresc şi plec cu Victor Oancea la Bejan Adrian, la
Departament. Îl luăm şi pe Constantin cu Toyota Celica lui Victor. Ni se
prezintă campusul, împânzit de clădiri în stil britanic. La 11,45 suntem
la cabinetul lui Bejan Adrian.
Mergem puţin cu Bejan la cabinetul profesorului Hartman, şeful
Departamentului Studii post-universitare, apoi la clubul profesorilor,
unde e un fel de plimbă-tava, cu nu cine ştie ce mâncare. După ce
terminăm de discutat despre românii doctoranzi şi posibilităţile lor de
angajare în U.S.A., mergem cu Bejan şi vizităm capela metodistă, înălţată
chiar de Duke, proprietar de plantaţii de tututn şi sponsor, creator al
Universităţii. Remarc vitraliile foarte frumoase şi că e destul de mare.
Deşi e metodistă, în ea s-ar fi organizat şi slujbe pentru musulmani. Şi
tot în ea au fost îngropaţi toţi foştii rectori ai universităţii de aici.
Apoi vorbim cu şeful Departamentului, profesorul Coks, despre
comunism şi despre ce lucrează el. Ne propune ţinerea unor lecţii de
către ei, prin televiziune interactivă, la care şi studenţii pot întreba. Eu
preiau ideea.
Venind la Oancea acasă, am dat telefoane în România: la Doina,
vorbesc cu Bogdan şi acasă, cu Gabi. Sunt bucuros că ieri şi-au luat de
la Ambasadă viza pentru Franţa.
Cu Mihaela Iorga, Maria Neagu şi Emil Constantin mergem în
centrul comercial, unde vedem vreo 4-5 magazine de electronică. Caut
camere de luat vederi. Sunt între 500-700 $, dar din păcate nu sunt la
standardele europene de tv. Sunt trimis la New York, unde s-ar găsi.
Magazinele sunt hale enorme, foarte curate, nu prea populate cu
cumpărători, cu o abundenţă de bunuri de negândit: telefoane celulare
de toate felurile, agende elctronice, CD-uri cu filme sau dicţionare,
televizoare uriaşe (1,2 m diagonală), cu sunet spaţial, dicţionare
295

vorbitoare, fotolii oscilante pe diferite frecvenţe, CD-uri de muzică
simfonică, foarte multe şi diverse (inclusiv cantatele ce le caut eu).
Magazinele alimentare sunt de asemenea uriaşe (un raion de 30x20 m
numai cu îngheţate). Uimirea mea era legată pe de o parte că la noi, pe
vremea aceea, încă nu se deschiseseră magazinele universale mari, de
tip Metro, Kaufland etc. şi, pe de altă parte, că erau deschise atât de
mari în centre nu prea populate.
Ne reîntoarcem la apartamentul meu de la hotel (motel) şi reuşesc
să-i fac să renunţe la rezervarea de la restaurantul chinezesc şi să vină
toţi românii la mine în living (cu excepţia lui A. Bejan). A venit şi
prietenul Mihaelei Iorga, Virgil Gligor, profesor de Informatică la
Universitatea din Maryland şi businessman în IT, venit în America înaintea
lui Bejan, fiu al unui fost demnitar din guvernul Petru Groza (?!). A venit
şi fata Mihaelei Iorga. Se bea Metaxa şi Fetească regală (adusă de
Constantin) şi se discută despre introducerea t.v. în învăţământ, Internet
şi posibilităţi, şi despre handicapul ce-l au bărbaţii la divorţ în U.S.A.
(apropo de Gligor, ce e în divorţ). Maşina Mihaelei Iorga, cu care am
venit, e un Ford ce-ţi pune singur cureaua de protecţie când închizi
portiera (noutate pentru noi, atunci). La mine au stat până la 22,30. S-a
mâncat pui şi căpşuni foarte mari, de 4 cm (modificate genetic?). Toată
ziua, vremea a fost întunecată şi răcoare, din cauza uraganului Bertha.
Din ce am văzut la magazine, am reţinut fotoliul cu extensie pentru
picioare, cu balansoar automat la diferite frecvenţe şi amplitudini, un
vibrator ce te masează la şale, cu 500 $, un Pentium IBM cu 150$ şi un
celular perfecţionat cu 20 $.
12 Iulie. De cum m-am trezit, am completat jurnalul, m-a uitat la
t.v., la ciclon, am mâncat şi, pe la 9,00 am primit telefon de la Virgil
Gligor, ce se oferea să mă găzduiască la Washington, în apartamentul
lui. La 10,00 a venit Oancea, care ne-a dus la facultate şi ne-a prezentat
biblioteca (cu cărţi, reviste), documentare pe cuvinte-cheie, titluri, autori,
documentare după CD-uri, pe domenii, cu ce se află în toate bibliotecile.
Am fost şi în laboratorul lor de dinamica structurilor, unde aveau o
maşină de încercat la torsiune, cu viteză programabilă de încărcare.
Aveau şi o maşină de întindere, un stend cu masă variabilă în cădere,
realizată printr-un platou cu un lanţ. Catedra lor a fost condusă de Malish
(mare specialist în metoda elementelor finite, care a paralizat). Am văzut
şi nişte standuri de modelat mâini, degete, dar vorbeau şi de modelarea
296

mişcării unui peşte şi a unui submarin. Oficiul de cercetare al marinei
finanţa nişte cercetări de modelare a mişcării peştilor la care lucrau
zoologi şi mecanicieni. Am văzut modele de peşti cu solzi care se umflau
periodic, dând o geometrie variabilă „peştelui”. Obţinuseră rezultate bune
cu modele mici (cca 30 cm) şi trecuseră la proiectarea unui model mare
(am obţinut şi ceva indicaţii bilbliografice asupra problemei).
Până la rezolvarea informării bibliografice pe domenii, prin
cumpărarea cu 2-3000$ a CD-urilor cu toată informaţia asupra unui
domeniu, din care se poate găsi, cu un program de căutare IBM,
informaţia asupra subiectului cercetat.
Dacă laboratoarele de mecanică nu mi s-au părut extraordinare ca
dotare, impresionantă era dotarea lor cu calculatoare, legate între ele la
staţiuni de calcul şi a acestora la supracalculatoare de tip Cray, ca şi
legare a traductoarelor din laboratoare la calculatoare.
Deoarece am prezentat aici şi problemele ştiinţifice de la Duke în
domeniul mecanic, voi scrie câte ceva şi despre tezele de doctorat ale
doctoranzilor români cu care am discutat în această perioadă.
Victor Oancea şi-a susţinut teza de doctorat (PhD) chiar în perioada
în care am fost noi în U.S.A., pe probleme de aplicare a metodei
elementelor finite la contactul cu frecarea şi urma să fie angajat la firma
„Abaccus”, ce producea soft de element finit în urma unui interviu ce a
durat o zi (!). După plecarea noastră, a plecat cu soţia la Boston, la această
firmă, care acum a fost cumpărată de firma Dassault, unde s-au realizat
avioane Mirage, dar şi softul din construcţia de maşini Katia (soţia lui
Victor, Elena, era fizician şi a lucrat un timp la spitalul universitar din
Duke, ca voluntar, la aparatele foarte moderne de măsurări
fizico-biologice, apoi au angajat-o; ea, la Duke, a fost centrul care-i
organiza pe doctoranzii români-gălăţeni şi a fost cea care cred că a avut
un rol esenţial în organizarea vizitei noastre; după ce au plecat din Boston,
şi-a terminat şi ea doctoratul în biofizică).
Bogdan Epureanu lucra la o problemă de gazodinamica profilelor
de turbină la reactor, considerând gazul compresibil şi vâscos, modelând
analitic stratul limită, iar fluidul din afara stratului limită modelându-l
cu elemente finite cu cca 15.000 grade de libertate. Am discutat mult
cu el în maşină, când ne-am dus la Washington, Preocuparea lui era
când am trecut noi de la 2D la 3D şi introducerea electricităţii profilului
(la vreun an a terminat teza şi a lucrat apoi în calitate de cadru didactic la
297

un departament de Mecanică, la universitatea Mc Gill din Canada şi apoi
s-a transferat la o universitate în U.S.A., unde conduce şi el doctorate.
Pompiliu Donescu se ocupa de modelarea numerică a oscilaţiilor
de ruliu, considerând mediul fluid ideal incomprensibil în 2D cu contur
mobil, rigid al navei în mişcare, cu deplasări mari la unghiuri mari de
înclinare, calculând presiunile în fiecare moment şi suprafaţa liberă
deformată. Conducătorul lui de doctorat era profesorul Virgin. Când
am venit noi, el era plecat la San Diego să-şi prezinte rezultatele la un
congres şi a sosit la Duke a doua zi după venirea noastră. Am discutat cu
el mult, când a fost la Washington, la plecare.
Cu Victor Oancea, am fost la Sala de calculatoare legate de Internet.
A stabilit, la cererea mea, legătura cu România. Cu Universitatea
din Galaţi nu am putut stabili legătura, şi nici cu cea din Braşov. Am
obţinut-o pe cea din Timişoara. Am găsit, la ziare, „Adevărul”
şi „Caţavencu”.
I-am luat pe Bogdan Epureanu, V. Oancea, Constantin Emil şi
Alexandru Epureanu şi am fost împreună cu ei la Maria Neagu, ce stătea
într-o casă frumoasă, albă, din lemn, cu multe flori într-o grădină. Acolo
am mâncat şi s-a discutat despre port-armă în U.S.A., apropo de faptul
că ei mai auzeau focuri de armă noaptea.
Cu Victor Oancea, Epureanu şi Constantin, am plecat apoi cu maşina
să ne arate oraşul, destul de mic (100.000 locuitori), fără un centru
precizat, cu blocuri multe de birouri (asigurări, bănci), dar atât. Restul
populaţiei stătea în căsuţe, în pădure, negrii mai amărâţi, iar albii în case
cu un etaj şi curte mai mare.
M-am dus acasă, să mă odihnesc. Afară ploua tare, că venise ciclonul.
Am aţipit vreun sfert de oră, dar la 11,30 a venit Bogdan Epureanu cu
maşina, să ne ducă pe toţi trei la un restaurant chinezesc. Acolo mai
erau: Adrian Bejan cu soţia lui şi fiica mai mică, Tereza, şi băieţelul
Willian, precum şi un profesor tânăr din Brazilia, Jose Vargas (fost
doctorand de-al lui Bejan). Eu se pare că am stat pe locul pe care stătuse
Emil Constantinescu, preşedintele României, când a fost cu el la acelaşi
restaurant (a stat la Duke patru luni şi pe urmă a plecat în România, la
politică). În birou la Bejan (al cărui socru a fost bancher şi mare
republican) sunt poze cu Emil Constantinescu, cu Reagan, cu Regele
Mihai şi Regina Ana.
În fine, cu Jose, lângă care am stat, m-am descurcat bine pe
298

englezeşte. A fost însă dificil să o înţeleg pe Tereza, cam irlandeză (foarte
roşcată), ce vorbea foarte repede.
Am mâncat raţă cu tot felul de sosuri, dar şi găină. Listele de bucate
erau foarte groase, dar oricum, n-am înţeles nimic din ele. Mai mult,
n-am văzut nimic din ce am mâncat, pentru că s-a stins lumina din cauza
hurricane-ului şi n-am avut decât o lumînare. Am băut vin roşu (Cabernet)
şi ne-am simţit bine.
Pe la 21,00 am plecat, ne-am fotografiat şi am mers toţi trei la
apartamentul meu, unde au mai venit Mihaela Iorga, Victor şi Elena
Oancea şi Bogdan Epureanu, care ne-a dus cu maşina. Am aflat că
Pompiliu Donescu i-a telefonat cu Victor Oancea că, din cauza avionului
oprit de hurricane, a rămas la Huston şi, în loc de seara aceasta,
vine mâine seară, la 19,00, aşa că am făcut tot felul de planuri pentru a
doua zi.
13 Iulie. Am adormit tot cu Extraveral. I-am scris prietenului meu,
Kamer. Pe la 10,00 a dat telefon Manole şi am plecat cu el, cu o maşină
Mitsubishi, la Maria Neagu, unde era şi soţia lui Manole, venită cu băiatul
lor, Simin. Apoi a venit acolo Bejan cu soţia şi cu William şi l-au luat pe
Simin să se joace cu William. Un copac din curtea lui Bejan a căzut de
la furtună, curentul electric s-a întrerupt, ca şi aerul condiţionat. Era
atunci o căldură umedă, înăbuşitoare. Doamna Bejan, în schimbul
albumului meu cu România (apreciat), mi-a dat o carte cu sudul Statelor
Unite, unde urmează să mă duc. După plecarea lui Bejan, au venit Victor
şi Elena Oancea, Constantin şi Epureanu. Mâncasem la Maria Neagu,
dar am plecat cu toţii la un bufet (se pronunţă bofet), unde, cu 7$ de
persoană poţi să mănânci cât pofteşti. Dar nu poţi bea băuturi alcoolice.
Totuşi, în hala mare şi elegantă, pe diverse linii de autoservire, îţi iei ce
vrei şi cât vrei. Eu am luat supă de scoici, orez şi pui pane, peşte pane,
prăjitură de orez, îngheţată de banane şi cafea. Am făcut la început o
prostie tipică: paharul meu, ce l-am vrut cu apă cu gheaţă (aici, la orice
se pune gheaţă) a alunecat de pe tavă pe jos şi s-a spart. La sfârşit i s-a
spus chelneriţei ce degaja masa şi mai aducea băuturi, de paharul spart.
M-am dus penru o oră la hotel şi, în continuare, cu Epureanu, la
stadion, unde a venit şi Bejan cu soţia şi cu Billy. Stadionul era arhiplin
aproape numai cu negri şi negrese. Probe atletice cu foarte mulţi
olimpici la sprinturi şi la lungime, printre care celebrul Carl Lewis,
care evident a câştigat. De acolo am plecat cu Epureanu jr. şi m-am
299

întâlnit cu Pompiliu Donescu, cu care am fost la el la serviciu şi apoi la
locuinţa lui închiriată, unde erau fotolii de piele şi două pisici. Am fost
cu el la apartamentul meu şi i-am dat pachetele de acasă şi lanţul. Am
discutat cu el o mulţime şi apoi am mers cu toţii la apartamentul lui
Victor Oancea, unde eu cu Pompiliu şi Victor am pus ţara la cale privind
cooperarea universităţii noatre cu Duke.
Seara, la hotelul meu, mi-am despărţit bagajele ce rămân de cele cu
care plec.
Drumul cu familia Manole în sud (Atlanta, Birmingam, New

Orleans, Huston, Dallas)
14 Iulie. Mă scol la 5,00. La 7,00 sunt cu familia Manole la Maria
Neagu, unde au stat ei şi unde mâncăm. Azi pleacă şi Emil Constantin la
San Francisco, pe invitaţia ce i s-a trimis de acolo lui Jişcanu şi i-a fost
transferată lui.
Plec cu maşina lui Manole, ce avea antiradar (până atunci eu nu mai
văzusem aşa ceva). Am mers cu 70-80 Mile/h pe autostrada 85, făcând
până la Atlanta 420 M, autostrada trecând prin păduri, iar vremea fiind
înnourată. Am avut vreo două opriri pe drum. Am trecut prin
Greemsboro, Charlotte, Gremville, oraşe mici.
Intrarea în Atlanta e impresionantă prin zgârie-norii de pe marginea
autostrăzii. Am văzut şi trei magazine pentru camere de luat vederi, dar
doar în primul am găsit convertoare de schimbare a standardului
modulului de transmisie (de ex. din SECAM în PM), cu preţuri între 60
şi 200 $).
Atlanta, care peste câteva zile urma să găzduiască Olimpiada, are
multă lume pe străzi.
Am mers la sediul pe America al CNN-ului, care e într-un bloc foarte
mare. Intrăm într-un hol uriaş, cu pereţii acoperiţi cu faţadele unor
blocuri de 12 etaje, având cu tot felul de scări rulante, restaurante,
magazine. Asta după ce s-a parcat maşina cu 12 $.
Am mers apoi la intrarea centrală a stadionului olimpic, unde era o
mare amestecătură de naţiuni şi nişte jeturi uriaşe de apă ce dansau (se
ridicau) pe muzică. Un magazin enorm de obiecte sportive şi amintiri
foarte scumpe, de unde mi-am cumpărat un album cu Atlanta, de 14 $.
Era foarte cald şi am stat îmbrăcaţi sub nişte duşuri în stradă cu apă
rece. Ne-am udat complet, dar de căldură ne-am uscat foarte repede.
300

Am mers pe jos în downtown, apoi ne-am dus la parcare şi am văzut
pentru prima oară acolo vitrine. Când am venit la intrarea în stadionul
olimpic am mers şi pe autostrăzi aeriene cu bretele, acum, la plecare,
am trecut printr-o zonă împădurită, cu vile luxoase, în stil neoclasic.
Am trecut şi pe lângă sediul mondial Coca-Cola. Atlanta este capitala
statului Georgia.
Am trecut prin inelul de autostrăzi, pe autostrada 20 şi am ajuns în
orăşelul Aniston, în care stătea Manole. Am ajuns pe la 21,00 (20,00
pe fusul orar local). Apartamentul lui, în care am stat, avea un living unit
cu bucătăria la parter şi la etaj dormitoarele. Cumpăraseră de la o
alimentară de la ieşirea din Atlanta un animal ciudat, pe care Simin îl
numise extraterestru, ce era un lobster (homar), o delicatesă pe care
l-au gătit, deşi avea o căruţă de spini, cu gust şi miros de peşte. Mi-a
cam fost rău de la stomac, poate de la mersul cu maşina.
Seara, Manole i-a telefonat lui Porneală jr., ce era la Dallas, că venim
şi eu i-am cerut să-mi găsească un program de m.e.f. fluide cu suprafaţa
liberă de 2D (când am sosit la Dallas, Porneală mi-a spus că a găsit, dar
Adrian Lungu, proaspăt instalat acolo cu rolul de şef, i-a zis să
nu-l dea.).
Tot atunci i-am telefonat în ţară profesorului Iosifescu, propu-
nându-i să-i trimit la Dallas băiatul care terminase atunci facultatea,
fiindcă eu eram la Dallas tocmai pentru aşa ceva. Dar soţia lui a intervenit
la telefon şi a zis să nu-i plece băiatul în străinătate. Azi, deşi băiatul
este conferenţiar la facultatea din Galaţi, regretă că nu a plecat.
15 Iulie. Am mers la fabrica la care lucrează în cercetare Manole,
ce şi-a terminat doctoratul. Biroul lui era ataşat de un laborator în care
făceau experienţe de transmisia căldurii asupra uscătoarelor prin frig,
ce se fabricau acolo, ca şi cuptoare cu microunde. Laboratorul era plin
de termocupluri şi cabluri, plăci de achiziţie, înregistratoare şi calculator.
Am fost şi în hala de fabricaţie, plină de negrese ce lucrau la bandă.
Ne-am întors pe o ploaie torenţială. De altfel, şi dimineaţa fusese
un tunet care mă trezise.
Manole avea două maşini, una el, una soţia. Am plecat cu ei spre
oraşul Birmingham, drumul fiind tot împădurit şi stâncos. În oraş, mulţi
zgârie nori cu bănci. Erau şi câteva vitrine şi copaci. Ne-am foit vreun
ceas cu maşina şi am făcut poze. Am plecat de acolo pe autostrada 66, la
Montpomery, un oraş vechi, capitala statului Alabama. Plecând de acolo
301

am mers într-un Mac Donald, unde am luat un burger, iar Simin a primit
şi o păpuşică Quasimodo.
Am plecat pe autostrada 65 până la Mobile, în apropierea căruia am
trecut pe un pod lung peste un golfuleţ Mobile-Bay, ce dădea în Golful
Mexic. Pe acest drum, de vreo 5-6 ori ne-a ajuns o ploaie cumplită, că
nu se mai vedea nimic, şi totuşi mergeau cu 60 Mile/h. Când am trecut
peste Mobile-Bay am văzut un şantier naval, case coloniale, copaci verzi.
S-au făcut şi poze şi am ieşit pe autostrada I 10, care mergea pe malul
mării, prin Biloxi, la New Orleans.
În Mobile am oprit la un rest-rooms (toaletă publică) în stil de casă
colonială, cu grupuri sanitare şi informaţii de unde am luat prospecte.
În Biloxi ne-am oprit pe plajă şi ne-am pozat pe un dig. Plajele erau
ca la Mamaia. Era frumos, erau hoteluri şi case coloniale. Pe la 16,00
am reintrat pe autostrada I 10 şi am mers peste nişte poduri, peste un lac
mare, ce comunica cu Golful Mexic. Podurile erau în pante. La 18,30
am ajuns la New Orleans şi ne-am cazat la hotelul Le Quantic, într-un
apartament cu două camere şi două televizoare Zemth, imense, cu jocuri
şi cu filme şi programe ce trebuiau plătite cu cardul.
Ne spălăm puţin şi, pe la 20,30, reuşim să ajungem în French
Quartier. Acolo am luat un capucino într-un local combinaţie între „Carul
cu bere” de la noi şi magazinele de cafea ale armenilor de pe vremuri.
Am stat la un bar, ascultând jazz. După o rătăcire pe străduţe dubioase,
am ajuns pe celebra Bourbon Street, foarte animată. Am cumpărat vederi.
Am mers prin magazine şi am luat tricouri. Pe stradă, poliţişti călări,
orchestre de jazz şi nu numai. Prin vitrine, strip-tease, lumini, jazz prin
localuri. Şocaţi pe stradă, înghesuială din nou jazz bun din localuri,
limuzine cu şase uşi. Pe la miezul nopţii ajungem la hotel, să ne culcăm,
după ce am trecut cu maşina prin downtown-ul luminat, pe o stradă
centrală cu magazine şi vitrine şi după ce, cu toată harta ce o aveam, am
regăsit cu greu hotelul. Foarte obosit, am băut o bere neagră şi un suc
de struguri.
16 Iulie. Ne sculăm la 7,30 şi ne luăm la hotel breakfast-ul (o cafea,
fulgi de porumb, o chiflă mare prăjită de noi la toaster şi unsă cu unt şi
brânză, prăjitură). Ne umplem un recipient cu gheaţă şi plecăm în
downtown-ul din New Orleans. Parcăm cu 0,25$ sfertul de oră şi mergem
la un magazin de camere video tax-free, pe care-l văzusem şi de cu seară.
Un libanez ne arată un SONY de 350$, cu JVC de 1400$ şi, în fine,
302

un JVC de 750$, pe care îl lasă la 700$, care e compatibil cu
PAL-SECAM-ul din România. Dan Manole îşi ia o cameră Minolta cu
450 $, în loc de 500$ şi eu iau o cameră video JVC cu 700 $.
Mergem cu maşina pe un pod mare, peste Mississipi, de pe care se
văd nave maritime mari, portul şi căile de comunicaţie. Îmi încerc şi eu
talentul de cameraman.
Plecăm din New Orleans pe autostrtada 10. Trecem prin Baton
Rouge, apoi prin Lafayette, pe un pod de 20 M, peste o mlaştină. Am
oprit în Lafayette şi am mâncat un King Burger cu cartofi prăjiţi.
Suntem aproape în Texas, peisajul e destul de arid. Am mai trecut
peste un pod mare. A plouat în câteva rânduri foarte tare, parcă am fi
trecut prin nori negri. Ca să se odihnească Dan, a mai şofat şi soţia lui.
De-a binelea, am intrat în Texas după Lake Charles, la Beaumont.
Ne-am încărcat acolo cu prospecte şi informaţii.
Am ajuns la 18,15 în Huston, la hotelul tot „La Quinta”, tot cu două
camere şi baie. Greu l-am găsit. După un necesar refrechement, am
plecat pe o stradă cu copaci mari, umbroşi, fără garduri, cu case mari,
frumoase şi am intrat în La Galleria, un moll (complex) de magazine
foarte elegant, cu produse foarte scumpe, pe vreo 3-4 nivele, unde
mi-am exersat talentul de cameraman. Erau interesante holuri
pentru copii.
Mi-aş fi luat pentru bătrâneţe un aparat de masaj. Un inel de aur era
51.000$. Aş mai fi luat o păpuşă pe sfori. La 20,00 s-a închis şi am
rătăcit puţin prin galerii laterale până am găsit garajul subteran şi am
luat maşina.
Am rătăcit noaptea pe unele străzi comerciale ca să găsim un magazin
alimentar, deşi eu eram foarte sătul cu cei doi burgeri mâncaţi. Până la
urmă, am luat fără să coborâm din maşină, un „burito” (plăcintă de carne
în foaie, un fel de clătită din mălai). Am aflat şi ce erau un „teco”.
Ne-am întors la hotel prin priceperea lui Dan şi pe la miezul nopţii
ne-am culcat.
17 Iulie. Ne-am trezit la 7,00, cu ceasul de alarmă al hotelului şi ne
luăm breakfast-ul, apoi mergem în downtown, unde am mâncat.
Aglomeraţia de zgârie-nori o vedem din maşină, rotindu-ne, din toate
unghiurile. Eu am filmat cum m-am priceput, din faţă, lateral, în sus, cu
plafonul maşinii retractat. Impresionante erau două blocuri albastre şi
unul arămiu, unul ca o creastă, unul oglindă, umbra unora asupra altora.
303

Manole a filmat şi el cu aparatul său asemănător cu al meu (tot JVC).
Am plecat apoi spre Space Center, rătăcind puţin drumul, pentru că
avea multe ramuri. Am ajuns şi ne-a luat 10$ de persoană adultă şi 2$
pentru că am luat nişte bonuri de informaţie. Intrăm într-o sală mare, în
care e ilustrată o istorie a zborului, de la baloane la spaţiul cosmic. Apoi
intrăm într-un cinema IMAX, cu sala în amfiteatru, ecranul puţin curb,
de 30 m înălţime, cu sunet spaţial. Filmul „Zborul” (de la baloane la
primele avioane, la cele cu reacţie de azi, la rachete). Mesaj umanist,
peisaje extraordinare (Niagara, Canionul Colorado, Stâncile din deşert,
imagini de grup de reactoare în manevre sincrone). Filmările dădeau
senzaţia spaţială de înclinare cu avionul. M-a emoţionat teribil.
Am vizitat apoi centrul spaţial cu un fel de „bus” deschis cu vagonete
şi am văzut rachetele Saturn, una chiar desfăcută. Am mers şi la sala de
control spaţial de la Huston, cea pe care am văzut-o de atâtea ori la t.v.
la noi. Mai întâi am văzut o sală micuţă şi apoi sala mare în care se lucra,
noi fiind despărţiţi de savanţii ce lucrau printr-un geam uriaş.
Remarcabili erau nişte copii isteţi ce puneau întrebări inteligente.
Cei ce lucrau aveau fiecare în faţă monitoare şi un ecran uriaş pe care
apăreau imagini dintr-o capsulă spaţială, informaţii, traiectorii.
Ne-am întors. Aş fi putut face, cu 20 $, o fotografie în costum de
astronaut, dar am renunţat. Am luat o carte cu 7$, două holograme cu 8$
şi un tricou cu 12$.
Am ieşit la 1,45 de la NASA şi am mers pe autostrada 45 din nou pe
lângă downtown (de fapt, erau două downtown-uri). Am luat burgeri din
drum şi i-am mâncat în maşină. Ne-a prins iar o ploaie zdravănă. Ne-am
oprit la un outlet (piaţă de desfacere) şi ne-am luat casete mici şi mari
pentru camerele de filmat (13$ pentru 3 mici şi 3 mari). Am trecut şi
prin Waco, orăşel în care fuseseră probleme cu sectanţi.
Am intrat în Dallas şi am mers în apropiere de SMU, la familia
Deny Faldo, el fiind partener cu Dan Manole, absolvind doctoratul nu
demult cu profesorul Raadt şi locuind în Dallas cu părinţii din Liban. În
casă am fost serviţi cu cafea veritabilă din America, în ceşti mici cu
farfurioare, pe o faţă de masă din dantelă (ca la noi, pe vremuri). La
Deny se strâng toţi gălăţenii: Antohi cu tacă-său şi soţia, Dan Porneală,
Adi Lungu cu Răzvan Bidoaie, împreună cu profesorul Raadt, abia veniţi
de la lucru. Apoi am plecat cu trei maşini la locuinţa unor prieteni de-ai
lui Dan (Mery Joana), plecaţi în Japonia, la cei doi copii ai lor, ce lucrau
304

acolo. Locuinţa lor avea garaj, bazin de înot cu trambulină şi tot felul de
şezlonguri şi fotolii, două dormitoare, living, birouri, trei băi, aer
condiţionat, mese de fildeş. În bucătărie era: frigider, maşină de spălat
vase, două cuptoare cu microunde, roboţi de bucătărie, o maşină de
măcinat resturile; ventilatoare la fiecare cameră, cămin în living.
Dan cumpărase bere, pizza, familia libaneză a adus o prăjitură mare
de cofetărie pentru susţinerea lui Deny şi pilaf (?!). Am stat de vorbă
până la 23,30. Dan, Deny şi copiii au făcut baie în bazin. Spre surprinderea
lui Antohe, mi-am pus slipul şi am intrat şi eu în bazin şi am înotat. Pe
urmă am aflat că, la ei, bărbaţii nu mai veneau la plajă şi la înot în slip, ci
în nişte pantaloni scurţi, aşa că eu am cam şocat lumea.
Ne-am culcat la 24,00 Sanda a strâns tot, deşi era obosită. Mi-am
pus la încărcat acumulatorul de la cameră.
18 Iulie. Ne-am sculat târziu. Am filmat prin locuinţe pe unde am
stat. Am mers o mulţime prin Dallas până la o familie de prieteni români
ai lui Dan. El, Mircea, era mecanic auto, ea era doctoriţă, dar n-avea
serviciu, urma să facă un copil. Ca femeie singură cu un copil primeşte
2000$/lună, plus tichete de mâncare. Dacă cineva te vede că baţi un
copil, chiar al tău, faci puşcărie!
La cumpărări de bunuri se plătesc taxe (un fel de TVA) de 7%. În
Alabama, la orice produs, în Dallas şi la mîncare.
După o jumătate de oră plecăm şi o ducem pe Sanda cu Simion la o
familie de cunoscuţi şi noi mergem la S.M.U. Dallas, unde ne întâlnim
cu profesorul Raad şi împreună cu Lungu şi Bidoaie ajungem la un bufet
chinezesc interesant ca mâncare şi servire. Apoi mergem la SMU, unde
profesorul Raad îmi arată pe un Shihan Grafics rezultatele unui program
în 2D care modela valurile şi spargerea lor în jurul unui baraj. Mi-a
arătat şi rezultatul spargerii unei cisterne uriaşe de petrol, valul ce se
forma cu lichidul. Românii de faţă ar trebui să treacă la 3D. Discuţie
ştiinţifică foarte interesantă, unele rezultate sunt experimentale pe
model, filmate cu o cameră foarte rapidă. Deşi îl rugasem pe Porneală
Dan să-mi dea un program de fluide cu suprafaţă liberă, mi-a spus că nu
poate, fiindcă i-a interzis Lungu. Ne-a dat nişte xeroxuri de transmisia
căldurii, ce nu mă prea interesau.
După vreo două ceasuri la SMU, îi luăm pe Sanda şi pe Simin şi
plecăm să vedem downtown-ul din Dallas, dar foarte greu intrăm, şi
mai greu ieşim (Manole se pare că, deşi a stat acolo toţi anii cât şi-a
305

făcut doctoratul, n-a fost niciodată în el). Downtown-ul era interesant.
Zgîrie-nori înalţi, unii arămii, altul verzui, tăiat asimetric în fentă, altul
care sus avea o arcadă unită cu un alt bloc. Am parcat o jumătate de oră
în downtown. Pe stradă, numai negrese. Deşi plătisem pentru jumătate
de oră, la ora 16.00 puteau să ne ridice maşina, fiindcă la această oră
începe „rush hour” (ora de vârf). Am mers şi într-un magazin subteran
să ne luăm film. Am filmat şi fotografiat peste tot. Am trecut de vreo
patru ori pe Elm Street, pe lângă clădirea bibliotecii de unde se zice că
a tras Osvald asupra lui J.F. Kenedy. Şi pe acolo era puţină lume, iar în
downtown, dubioasă.
Reuşim cu greu să ieşim şi să mergem la alţi prieteni de ai lor din
India, destul de avuţi, care aveau o fetiţă de doi ani. Acolo, la t.v., vedem
că un avion mare al companiei TWA, ce a plecat din aeroportul Kenedy
spre Franţa, a căzut, la puţină vreme după decolare, cu toţi pasagerii, se
pare chiar în ziua când am venit noi şi se credea că a fost un act terorist
(mai târziu, s-a zis că a fost doborât din greşeală chiar de rachetele
armatei americane).
Apoi, gazdele ne-au dus la un restaurant cu specific indian („Taj
Mahal”), unde, în sistem bufet, am mâncat, foarte interesant, bucate
apropiate de cele de acasă, dar cu prea mult „spice” (condimente), după
care mie mi s-a făcut rău. Cu ei am mers apoi la restaurantul de la turn.
Cu greu am găsit maşina în downtown, care începea să se lumineze de
noapte şi am trecut prin holurile unui hotel-restaurant foarte elegant şi
luxos, să ajungem la restaurantul ce se învârtea în jurul unui turn (dar nu
şi atunci). Am luat liftul, cu 2$ de persoană, până sus, pe o terasă unde
era o privelişte splendidă a oraşului imens, împreună cu Fort Worth, o
mare de lumini, mai frumos ca la turnul Eiffel. Cred că e cel mai
spectaculos loc în care am fost, păcat că n-am putut filma prea bine,
camerele focalizând plasa de sârmă ce împiedica să te arunci de pe terasă.
Şi la coborârea cu liftul, din care se vedea, a fost frumos. La coborâre,
m-am fotografiat, printr-un artificiu, cu familia Clinton. În faţa hotelului
sosea o nuntă cu limuzine lungi cu şase locuri (cum nu mai văzusem şi
au ajuns repede şi la noi).
Am mai mers un ceas până acasă şi ne-am făcut bagajele. Mie mi-a
fost foarte rău noaptea şi dimineaţă.
306

În apropiere la Durham, prin Aniston-Atlanta-Rayleigh
19 Iulie. Ne-am sculat la 6,00, ei au spălat, au făcut ordine şi, la
7,30, am plecat. Ne-am mai oprit pentru mici cumpărături (cred că am
cumpărat de la un magazin grecesc nişte telemea, care acolo e o delicatesă
ce se găseşte greu).
La Dallas am vizitat şi ranch-ul familiei Ewing, din celebrul serial
Dallas, de unde am luat fotografii şi un tricou, în amintirea nenumăratelor
seri în care în timpul comunismului mi s-a arătat modul de viaţă
american. Ranch-ul nu era cine ştie ce şi nu merita să batem drumul, dar
călătoria mea a fost sub semnul miturilor (după Revoluţie, la noi, un
proaspăt capitalist român şi-a făcut un ranch similar în Bărăgan, până a
intrat la puşcărie, dând faliment).
Am plecat pe I 20, ajungând la Shreveport, trecând din Texas în
Louisiana pe un pod, peste Red River. S-a schimbat Sanda la volan. Mie
îmi era destul de rău de la mâncarea indiană condimentată. La Vicksburg
am trecut fluviul Mississipi pe un pod interesant, de pe care am văzut o
navă cu zbaturi foarte frumoasă, ca într-un film. Am mers în continuare
spre Birmigham, cu Dan la volan. Spre deosebire de autostrăzile
franceze unde se plăteşte, iar cei ce merg de la Paris pe Coasta de Azur
preferă să-şi suie maşinile în tren, aici, în U.S.A., reţeaua de autostrăzi
este foarte deasă, cu puncte de refrechement în care nu se plăteşte decât
benzina, care este ieftină. Am aflat că această înlesnire este de pe timpul
preşedenţiei lui Eisenhower, când de frica unui război atomic, statul a
făcut autostrăzile, cu intenţia de a putea evacua rapid populaţia oraşelor.
Dan a condus pe ultima parte a drumului, cu 90 M/h şi am ajuns
acasă la Manole, la Oxford-Aniston, cu 5 minute înainte de începerea
Olimpiadei la Atlanta (ar fi fost caraghios ca cei din România să vadă
deschiderea Olimpiadei, iar noi, atât de aproape de Atlanta, să nu o
vedem!). Mare show mare, cu zei azteci, cu o atmosferă de bucurie
grozavă, cu un stadion plin de negri, cu Mohamed Ali (Casius Clay)
bolnav, semiparalizat, adus ca moaştele, ca un fel de idol al negrilor,
penibil, în stare nesportivă, cu mult mai dese şi mai lungi întreruperi
pentru reclame. Am văzut şi delegaţia României cu un portor de steag
necunoscut. Am adormit pe canapea şi era tocmai să nu o văd pe Nadia.
M-a impresionat un participant la Jocurile Olimpice din 1924, ce avea
97 de ani.
20 Iulie. Ne sculăm pe la 8,00. Mie încă mi-a fost rău noaptea şi
307

am vomitat. A urmat strângerea de pachete, o goană prin magazine la
care am cumpărat şi eu o pereche de pantaloni cu 10 $. Am mai cumpărat
de la Dan Manole o imprimantă veche, cu 70 $. Ca să pot căra atâtea
pachete, am cumpărat un geamantan nou cu 30$. Pe la 11,00 am plecat
spre Atlanta, dar din cauza schimbării de fus orar a fost de fapt 12,00 şi,
ca să ajungem la aeroport, n-am mai trecut prin oraş.
Aeroportul, uriaş. Mai întâi a fost problema parcării, apoi ne-a luat
un microbuz şi am ajuns cu el în clădirea centrală, unde am dat
geamantanele şi am luat tichetul (188$) şi am mers cu toţii, cu un shuttle
(navetă) mai mare, la intrarea A (erau intrări la toate literele alfabetului)
La intrarea A erau 28 „gote” (porţi) şi, în ultimul moment, cu 5 minute
înainte de pornirea avionului, am ajuns la A6 (controlul meu). S-au lăsat
şi ei controlaţi şi au ajuns cu mine. La ora 16,00 m-am suit într-un
Boeing mare, al companiei Delta. N-am avut iniţial loc la geam, dar o
indiancă cu doi copii a plecat în spate, aşa că m-am mutat eu la geam, în
locul ei. Lîngă mine stătea un tip cu un laptop şi a programat-calculat
tot timpul. Peisajul privit din avion a fost mai interesant decât când am
venit cu maşina: păduri, râuri, grupuri de case, autostrăzi, totul privit
mai de sus decât în precedentul drum cu TWA. Mai greu a fost că am
aşteptat vreo 40 de minute până am decolat, din cauza traficului intens
de pe aeroportul Atlanta. Pe la 17,45 am sosit la Rayleigh. Pe drum
ne-au dat Sprite, covrigei şi alune la bord.
Din nou la Durham

Am avut o mare uşurare când, la ieşire, l-am văzut pe Pompiliu
făcându-mi semne cu mâna. Am mai stat vreo jumătate de oră,
aşteptându-mi bagajele pe bandă şi o altă jumătate de oră am făcut cu
Pompiliu până la el acasă. unde era Mihaela şi fata ei care-l ajutaseră.
Seara am mâncat o friptură făcută de el.
Pe la 21,00 am ajuns la hotel. Mi-a dat şi Pompiliu un album cu
poze pentru mama lui. Pe la 22,00 eram deja cazat la hotelul „Brownstone
Inn”, mai mic decât hotelul anterior. Şi aici era bine, chiar dacă nu aveam
living şi bucătărie. Pe la 22,00 a venit Victor Oancea cu Emil Constantin,
apoi am primit telefon de la Kamer, care s-a anunţat pentru a doua zi, la
9,00. M-am uitat foarte puţin la t.v. şi m-am culcat, foarte obosit.
21 Iulie. M-am trezit pe la 7,00 şi pe la 7,30 au început telefoanele.
La 9,00 a venit Pompiliu cu xerocopii şi poftă de stat de vorbă
308

profesional. Apoi a apărut Kamer, în pantaloni scurţi, cu o sacoşă care
avea în ea alte sacoşe cu lucruri pentru Pupi, o pereche de pantofi pentru
mine, brăţări de argint, două tricouri, un pulover pentru mine, un portofel
cu 100$ şi un alt portmoneu. Pompiliu a plecat şi eu am coborât cu
Kamer în holul hotelului, unde era soţia lui, care nu mă prea ştia, şi
feciorul lui Manole, care venise cu o Toyota şi care ne-a plimbat prin
campusul de la Duke. Am fost din nou la capelă (ei nu le văzuseră). Apoi
am plecat în orăşelul Chapel-Hille, care a foarte aproape de Durham,
unde avea şi el casa şi unde ne-a arătat cartiere de vile pierdute prin
păduri în stil amestecat: britanic, cu cărămizi la exterior şi colonial
neoclasic, cu coloane albe. Multe erau din lemn, cu două garaje, fără
garduri.
Manuel Kamer, fiul prietenului meu Lazăr Kamer, avea Master în IT
la Columbia University, unde a căpătat bursă fiindcă a fost al doilea la
highschool (liceu). Lucra de când a terminat la I.B.M. şi a fost şi prin
California. Era cam gras şi ştia bine româneşte. De vreo trei ani era
căsătorit cu o grecoaică, ortodoxă, PhD în sociologie, profesoară de
Sociologie la North Carolina University. Ea mai avea o soră, tot PhD în
psihologie. Lazăr se împăca foarte bine cu ea.
Înainte de a merge la Chapel Hill, am fost cu ei la un restaurant şi
am mâncat o parte dintr-o omletă uriaşă cu şuncă şi somon.
Universitatea din Chapel-Hill, la care lucra nora lui Lazăr era de
stat şi avea vreo 200 de ani vechime. Am vizitat campusul. Ne-am reîntors
la hotelul meu, unde am stat de vorbă în hol, până pe la 14,00. A venit şi
Emil Constantin, ce-i fusese student lui Lazăr, şi am stat în continuare
de vorbă. Manuel, care se dusese după soţia sa, s-a întors cu ea şi după
vreo oră ne-am luat rămas bun.
Am plecat pe jos cu Constantin (primul drum pe jos acolo) şi ne-am
dus la facultate cu Oancea, ce ne-a dat o mulţime de materiale valoroase.
Apoi am mers la Pompiliu, care cu Mihaela şi cu Andreia au pregătit
afară un barbecue cu mici, friptură de găină şi îngheţată. Eu n-am mâncat
decât îngheţată şi am băut bere. Am filmat ceva şi am aranjat întâlnirea
cu Adrian Bejan de a doua zi.
La hotel am ajuns pe la 22,30. Am stat de vorbă cu Pompiliu, am
privit la Olimpiada de gimnastică fete de la t.v. şi, pe la miezul nopţii,
am adormit.
22 Iulie. Mi-a fost toată noaptea rău de la stomac. M-am trezit pe la
309

4,00 şi de gânduri, şi de rău. Mă gândeam cu groază că nu mai am forţa
fizică să fac faţă ultimilor zile şi nu ştiu cum o să-mi strâng bagajul. La
7,30 telefonul a sunat de două ori, dar nu era nimeni. A venit Pompiliu,
pe care l-am rugat să mă ajute la strânsul bagajelor, la care chiar are
mare talent. Se învârte ca un titirez şi reuşeşte să înghesuie geamantanul
de la Kamer într-unul de-al meu.
Am reuşit astfel să am trei geamantane (al meu, cel cumpărat la
Aniston, plin cu lucruri de la Manole, plus cel al dlui Epureanu de luat în
cabină, şi el foarte plin. A venit şi Victor, am strâns tot şi am coborât cu
ei, care au plătit tot hotelul (50$ pe noapte, cred dar ei nu vor să spună;
primul hotel ar fi fost cam 60$/noapte). Mergem la Victor şi imediat,
cu Constantin, plecăm la Universitate, unde ne întâlnim cu Adrian Bejan,
cu care avem o convorbire destul de convenţională (el a rămas singur cu
fetele şi băiatul, noroc că cea mare a venit din Franţa cu o franţuzoaică,
pe care a rugat-o să rămână cu băiatul).
Convenţia de colaborare este în două variante de semnături, la ei
(una cu şi alta fără semnătura lui Hartman, cu prevederi destul de vagi
(largi). Primesc de la el (de la nevasta lui) şi un cadou (o cămaşă albă).
Pe la 10,00 am mers la Bogdan Epureanu în birou, unde am stat de
vorbă despre teza lui. Are o modelare analitică a stratului limită şi o
modelare cu vreo 12.000 de elemente finite în vâscos a exteriorului în
2D cu cuplare la stratul limită şi lucrează pentru paleţi de turbină cu
Dowell (decanul). E cuplat la o staţie de calcul foarte mare. Avea şi
două cărţi interesante (una de roboţi şi alta foarte nouă de Dorwell, de
Aeroelasticitate, ce-l pomenea în prefaţă pe Petre Augustin. Avea şi multe
cărţi noi de elemente finite. Am mers cu V. Oancea, care mi-a dat pe un
CD FEAP-ul (program de m.e.f.) şi teza sa.
Pe la prânz am plecat cu Victor acasă la el, unde a venit şi Epureanu
cu Bogdan şi bagajele lor şi Maria Neagu şi Mihaela Iorga, să-şi ia rămas
bun de la noi, ca şi Elena Oancea, ce ne-a pregătit de mâncare o pizza,
din care n-am prea mâncat, şi ne-a dat de mâncare pentru drum.
La sfârşit, ne-au dat câte o plasă cu cadouri pentru fiecare. Plasa
mea avea, pe lângă un tricou de la Duke University, cu un ursuleţ, nişte
vederi şi, spre surpriza mea, un CD cu Missa solemnis şi Recviemul de
Mozart, pe care chiar le doream.
Între 12-13,00, am fost cu Oancea şi Constantin la un magazin de
obiecte vechi, unde nişte băbuţe vindeau în scopuri caritabile şi am
310

cumpărat şi eu o pereche de skiuri cu 3$ pentru Pupi, neştiind dacă mi
le primeşte la avion.
La Washington
Pe la 14,00, am plecat cu Pompiliu cu maşina la aeroport. Maşina,
împrumutată de el, era un Chevrolet, pentru a intra toate bagajele, mai
multe la plecare. O maşină foarte frumoasă, comodă, cu aer condiţionat,
schimbător automat, ridicare şi coborâre a geamurilor, cu butoane. După
vreo oră de discuţie ştiinţifică cu Pompiliu, am adormit vreun ceas şi
m-am trezit pe o ploaie straşnică, la care aproape nu se mai vedea nimic
înainte. Am mers cu 70M/h, numai prin păduri. Singurul oraş întâlnit,
Richmond, fostă capitală a confederaţilor, era foarte aproape de
Washington. Ultima oră de mers a fost mai complicată, fiind „rush-hour”,
cu magazin lângă magazin, Pompiliu conducând după nişte hărţi, la
indicaţiile Mihaelei, ce venise cu noi.
Am ajuns la 18,00 la Virgil Gligor, ce era profesor universitar la
Maryland University din Washington, specialist în calculatoare, venit
înaintea lui Adrian Bejan, băiatul unui fost ministru al lui Petru Groza
(Vasile Gligor), iubitul Mihaelei, ce ne-a primit să ne cazeze la el. El
este şi businessman, are o societate de IT prin care angajează tineri
IT-işti din Romnia, pe care îi livrează la IBM şi la alţii. Are o casă
excepţională (dormitor dublu la parter, o sufragerie cu mobilă
excepţională, bucătărie tixită de aparatură, plus un living cu ferestre foarte
mari spre curtea interioară, cu o pajişte cu cireşi. La etaj, patru
dormitoare (unul e birou, unul cu calculator, în care am dormit eu).
Casa, ca şi celelalte, este practic în pădure, aproape de centrul
Washington-ului.
Extrem de amabil, ne-a pregătit masa, pe care am preferat să o luăm
afară, unde avea o instalaţie specială de grătar cu brichete de cărbuni
(am auzit că sunt şi pachete de lemn pentru diferite cărnuri puse la grătar).
A scos afară şi un ventilator cu cordon lung pentru aţâţarea focului.
S-a servit grătarul, dar a trebuit să alegem vin din mai multe soiuri
care ni s-au oferit. Am ales eu, un „Pinot noir”. La deschidere am avut
un cognac „Courvoisier” veritabil, cu somon fumé roşu. Iar gratarul ce
a urmat a fost fără pâine, numai cu salată (!). La desert, şampanie „Cordon
rouge” cu piersici şi îngheţată de căpşuni.
Am stat mult de vorbă, eu în principal susţinând elegant conversaţia
311

din partea invitaţilor. Gligor ştia multe din perioada comunistă - Mişu
Negriţoiu, Europa liberă, Nestor Rateş, Jacob Popper, Mihai Botez
(ambasadorul de atunci), Petru Groza, Horia Hulubei fiind
subiecte discutate.
Pe la 23,00 ne-am culcat.
23 Iulie. Ne-am sculat la 8,00, dar tot dându-i ba cu ceai, cu cafea,
cu somon, cu şuncă, am plecat pe la 10,00 şi până am găsit drumul şi o
parcare s-a făcut 11,00.
Am luat-o de la monumentul lui Washington peste Elipsă, până la
Casa Albă şi ne-am tot fotografiat şi filmat. N-am putut intra în Casa
Albă, pentru că ar fi trebuit să fim de la 7,30 dimineaţa la coadă pentru
tichete. Am luat-o prin faţa ei, prin parcul Lafayette. Erau şi mici pichete
de demonstranţi. Apoi am fost la Smithsonian Institut, de unde am luat
planul muzeelor gratuite, donaţia lui Smithson.
Datorită dorinţei majorităţii, am intrat la muzeul aerului, al cuceririi
spaţiului cosmic. Hale mari, cu tot felul de avioane, de la începuturile
aviaţiei şi până azi, motoare cu benzină sau cu reacţie secţionate, bomba
Enola Gay refăcută şi glorificată (?!), istoria aviaţiei în care, din păcate,
suntem vag amintiţi, la Franţa (ungurii sunt mult mai bine), cu Vuia,
Coandă, Vlaicu. Messershmitt-109 a fost asul aviaţiei de vânătoare
nemţeşti în cel de al Doilea Război Mondial. Secţia spaţială era o
istorie a cosmosului, în care şi ruşii erau amintiţi. În mărime naturală,
rachetele V1,V2, reactoarele de la Saturn, modulul de la Apollo, maşina
lunară Viking, secţie de CFD şi CAD, istoria calculatorului în aviaţie,
mici cinematografe şi unul mare, în care nu am fost.
Am mers la Capitoliu, ne-am pozat, ne-am filmat. Era foarte cald,
vederea foarte frumoasă, noi foarte obosiţi. La intrare, ne-a întâmpinat
statuia lui Laszlo Kossuth (?!). În jur, o aulă foarte mare, cu o cupolă
sub care erau statuile principalilor preşedinţi, plus un exemplar din Magna
Charta, tablouri foarte mari cu războiul de Independenţă. Apoi o altă
aulă cu statui de senatori şi oameni politici importanţi. Tot felul de
controale cu raze X şi, căpătând de la Pompiliu nişte tichete, stăm la o
mică coadă şi intrăm în sala actuală a Capitoliului, la dezbateri pe eterna
lor temă a welfare-ului (a bunăstării). Am fost şi într-o aulă a
secolului trecut.
Am ieşit de acolo şi, pe la 17,30 încercam să intrăm la National
Galery, dar spre regretul meu şi satisfacţia colegilor, se închisese.
312

Ne mai foim cu maşina vreun ceas până reuşim să parcăm lângă
memorialul Johnsohn sau Lincoln, pentru că iarăşi e „rush-hour”. Trecem
de două ori pe podul Washington şi mergem, la dorinţa lui Pompiliu şi a
mea, printr-o pădure pe malul Potomac-ului, până la cascadele lui, foarte
frumoase (singura imagine din natura americană ce am păstrat-o o vreme
în minte). La telefon, Gligor ne spune că ne aşteaptă deja cu masa, aşa
că renunţ la planul de a vedea măcar din maşină monumentele
luminate noaptea.
Urmează o altă masă la Gligor, cu somon fumé, altfel gătit, un ghiveci
şi porumb fiert. Până la urmă, mi-am luat şi pâine. Se bea un vin alb,
chilian, şi la desert, şampanie roşie moldovenească, şampania lui
Brejnev, foarte apreciată acolo (mai bună, după mine şi Gligor, decât
„Cordon rouge” de 24$ sticla). La noi, care suntem la o azvârlitură de
băţ de Moldova, nu există aşa ceva.
Încheiem cu îngheţată de piersici şi căpşuni şi pe la 22,30 propun
să ne retragem.
Cu ajutorul lui Pompiliu, mi-am mai aşezat din lucruri. Pe la 23,45,
el a venit să-mi mai ceară o consultaţie, dar nu mai funcţionez.
Drumul de întoarcere (Washington-New York-Bucureşti-

Galaţi)
24 Iulie. Ne sculăm la 6,00. A venit în mare grabă de la Durham
băiatul lui Epureanu, care a călătorit toată noaptea pentru a aduce
paşaportul lui taică-său, ce-l uitase acolo.
Gligor este iarăşi în picioare, pentru a ne da de mâncare. Pompiliu
găseşte relativ repede drumul spre aeroportul National, care e mai în
centru, pe o insulă. Intrăm la TWA, dând 5$ unui hamal să ne ia bagajele
mari şi să ni le trimită direct la Bucureşti (inclusiv skiurile). Scăpaţi de
ele, ne luăm rămas bun şi de la Pompiliu, căruia îi mai dau 5 $ pentru
parcare, el rămânând fără bani.
Intrăm într-un avion TWA cu elice (2 motoare, 30 locuri), ca cel cu
care am venit, un fel de autobuz pentru ei. Pe la 8,30 decolăm şi vedem
cam de pe la 2000 m peisajul frumos: păduri, puţin teren agricol,
autostrăzi trase cu linia, lacuri, bazine de înot, ţărmul oceanului, mlaştini,
deltă şi puţini nori. Zborul e mai liniştit decât la venire. Peste jumătate
de oră debarcăm pe aeroportul J.F. Kenedy, care pentru că i-am găsit şi
o bandă, pare acum mai prietenos. Kamer nu-i nicăieri. Luăm autobuzul
313

TWA (roşu, bleu, alb) şi ajungem la Delta şi, în fine, la 9,00 (s-a schimbat
fusul orar) dăm şi peste ghişeul TAROM şi avem „plăcerea” să auzim,
după două săptămâni, din nou româneşte, tipa de la ghişeu făcându-ne
mizerie că de ce am lăsat bagajele mari să ni le transporte TWA-ul şi nu
le-am adus în mână până la ghişeul TAROM, că nu ne garantează că o să
ajungă şi alte lucruri „încurajatoare”. Ne face şi controlul bagajelor mici.
Kamer nu venise. Plec cu Constantin prin jur, prin vreo 28 de „grote”
(porţi) şi când mă întorc îl găsesc pe Kamer, grăbit şi pe post de „Moş
Crăciun”. Îmi lasă un laptop I.B.M., un calculator de buzunar Scharp, un
mic aparat de fotografiat Washica şi încă 60$. Îi lasă şi lui Emil
Constantin o placă de achiziţie de date. E ora 10,30 şi pleacă, cu casca
şi salopeta, ca o furtună, cum a venit, la servici.
Avem timp să mergem şi la o cafeterie să bem o cafea. Pe la 13,00
mergem la poarta 5 şi la 13,30 începe îmbarcarea.
E acelaşi „Airbus” cu care am venit („Transilvania”; TAROM are în
dotare numai două). Are 209 pasageri şi e plin 90%. Zboară cu vreo
1000 Km/h. A decolat la 14,30. Din cauza rotaţiei pământului se pare că
vom face cca 8 ore, în loc de 11, cât am făcut la venire. În jurul nostru,
în avion, sunt şi câţiva indieni cu turbane mari. Pe ferestre nu s-a văzut
nimic. Mâncare iar foarte bună şi vin alb. Din păcate, cafeaua şi vinul
mi-au mărit tensiunea. Aceleaşi filme şi benzi sonore ca atunci când am
venit. Ceva turbulenţe în plus. Locurile sunt tot pe şirul din mijloc. Plafon
10.000 m. Anvergura aripilor şi lungimea avionului, 46 m.
Afară se făcuse noapte, toată lumea dormea, numai eu scriam în
jurnalul ultimilor trei zile şi mă rugam lui Dumnezeu să ajungem cu
bine. El a făcut ca această excursie, începută sub auspicii funeste, să fie
reuşită. Speram să nu avem probleme la vamă cu bagajele noastre mici,
în comparaţie cu cei din jur.
25 Iulie. A fost întuneric vreo patru ore, apoi a început să răsară
soarele. Am găsit şi un loc liber la geam şi am văzut vreo 15 minute
câmpii imense întretăiate de ape şi ceva lumini. În avion a fost
şi Meleşcanu.
Tot ce a fost atât de frumos s-a terminat prost la vamă, eu fiind ales
„marele contrabandist”. M-au oprit când treceam cu ceilalţi parteneri şi
mi-au confiscat camera de luat vederi. Degeaba le-am spus că am
avut-o când am plecat, că de ce n-am trecut-o atunci pe declaraţia vamală
(eu nu mi-am adus aminte să fi completat aşa ceva la plecare). Mi-au
314

pus vamă pe cameră 780.000 lei şi a trebuit să schimb 300$ la 3000 lei,
şi nu la 3500 lei, cât era cursul, ca să am cu ce plăti.
Apoi s-au legat de laptop-ul de la Kamer şi nici actul de donaţie de
la el nu le-a fost de ajuns. L-au oprit şi nu ştiu câte acte a trebuit să le
aduc ca să accepte să mi-l returneze pentru Universitate (în fapt, voiau
să pună ei mâna pe laptop). Aşa mi-au anulat bucuria revenirii în ţară.
Am fost întâmpinat de Gabi, Pupi şi de nepotul meu, Bogdan, cu
maşina. Iniţial am mers la hotel Turist, unde Gabi oprise o cameră, dar
care nu era liberă decât după ora 12,00, aşa că am mers la Doina, unde
totul ar fi fost bine dacă Eugen, soţul ei, fiind în concediu, nu ar fi fost
în permanenţă beat.
Emil Constantin şi cu Epureanu au plecat la Galaţi cu maşina
Universităţii, condusă de Sorin, în care am lăsat şi eu geamantanul cu
lucruri de la Manole.
Cât am stat la Doina, am fost mort de somn, enervat de pierderile de
la vamă, de scandalurile din jur, încercând să povestesc ce am văzut, să
le arăt ce am adus, fără să vadă toţi ceilalţi. I-am dat lui Bogdan tricoul
cu Duke, de care a fost mândru, lui Doina nişte mărgele de la Kamer şi
o eşarfă tot de acolo, lui Eugen un port-chei cu hologramă, cumpăat de
la Huston. Pe Pupi am învăţat-o cum să umble cu camera de luat vederi,
pe care i-am dat-o să o aibă în Franţa, unde urma să plece a doua zi cu
Gabi, cu un autocar.
26 Iulie. Plec la ora 6,00 din Bucureşti cu patru geamantane şi o
taşcă atârnată. Mă conduc Gabi, Doina şi Bogdan. La Galaţi, nici urmă
de Sorin. Noroc de un fost student ce m-a ajutat. În faţa gării am dat de
Oiţă, care era cu o maşină şi m-a dus acasă. M-am dus la Universitate pe
jos, să mă lămuresc cu decontul. Am telefonat şi la ICEPRONAV de
vreo două ori pentru decont.
I-am chemat şi au venit după amiază cei cărora trebuia să le aduc
scrisori, după care i-am dat lui Gabi telefon.
27 Iulie. A venit mama lui Dan Manole să-i dau banii trimişi de el.
A urcat pe jos şi gâfâia groaznic. Plângea că nu l-a mai văzut de cinci ani
şi n-o să-l mai vadă. A venit şi fratele lui Manole, căruia i-am dat banii
trimişi, apoi şi cumnatul lui, pentru bani şi pachetul trimis.
A venit şi Popa Victor, căruia i-am adus un pachet de xerocopii de la
Victor şi care i-a folosit la teze.
Seara, un telefon de la Gabi şi Pupi mă anunţa că au ajuns la Arad.
315

28 Iulie. Am mers la biserică şi i-am mulţumit lui Dumnezeu că
m-am întors sănătos.
Am vizitat-o pe dna Bidoaie şi pe nora ei şi le-am spus ceva despre
cum s-a instalat Răzvan în America. Am mâncat acolo.
A venit sora lui Manole şi i-am dat şi ei bani.
Călătoria în S.U.A. a început prost, a continuat bine şi s-a încheiat
prost. Azi, după atâţia ani, constat că toţi doctoranzii întâlniţi şi-au
terminat doctoratul, dar că numai Maria Neagu şi Răzvan Bidoaie s-au
întors în ţară. Mihaela a reuşit să se despartă şi de Gligor. Pompiliu s-a
căsătorit după mulţi ani. Bogdan Epureanu e singurul care a ajuns într-o
universitate în U.S.A. Nu s-a ales nimic din planurile de colaborare dintre
universităţile noastre, nici chiar din cele de a primi lecţii prin t.v.,
interactive. Laptop-ul s-a recuperat pentru universitate, iar eu am ajuns
să am vreo trei laptop-uri în casă. Internetul a ajuns prin toate casele.
Emil Constantin a fost rectorul Universităţii timp de opt ani. Sandu
Epureanu a ajuns şi el rector, dar a fost un rector slab, care m-a pus şi pe
mine pe liber. Pe Constantin, pentru că a fost un rector bun, l-au dat
afară şi a trebuit să-şi câştige pâinea la Constanţa. Colaborarea lui Adrian
Bejan cu universitatea a cam încetat, iar cu mine s-a sfârşit demult.
Oricum, drumul în S.U.A., în urmărirea miturilor, a fost interesant
şi unic.
316

EPILOG
Acest al doilea volum al vieţii mele „mereu în tranziţie” nu termină

descrierea întregii mele vieţi de până acum, dar cuprinde momentele
principale ale ei, excursiile, plecările în alte lumi, de aceea le-am zis
„repere”. Şi totuşi, încă lipsesc multe. Mi-aduc aminte că, după o noapte
petrecută cu Gabi în faţa televizorului din casa unei prietene de-a ei din
Sibiu, când am văzut debarcarea americanilor pe lună, a doua zi am plecat
cu o RATA hodorogită, plină de ţărani, spre Păltiniş şi, deodată, am auzit
o voce groasă din autobuz: „Apăi, de-or ajuns americanii pe lună, or
s-ajungă şi la noi!” Era ce gândea atunci poporul nostru.
Tot pe atunci am fost, tot cu Gabi, într-o excursie în Bulgaria şi
Turcia. În Bulgaria am fost foarte bine primiţi şi aveam şi legături cu cei
de la institutul de Chimie alimentară din Plodviv, unde fusese şi Gabi cu
un an înainte în vizită. Dar pentru mine, vizita la Catedrala Alexandr Nevski
din Sofia, la care am auzit corul răsunând colosal sub bolţile ei, a fost
de neuitat, mai ales că am luat atunci un disc cu marele lor cântăreţ
Ghiaurov, cântând slujba pascală de Înviere, ce mi-a dat şi mie siguranţa
că Învierea noastră va răsări din umbra în care trăiam.
Atunci, în vizită la Istanbul, am văzut la Palatul Topkapî şi sabia lui
Ştefan cel Mare, iar pe zidurile de la Sfânta Sofia am văzut
strecurându-se printre zugrăveala islamistă şi figura Fecioarei noastre
cu pruncul Hristos, ce ne-a adus aminte de Bizanţul ortodoxiei noastre.
Plimbarea cu vaporul pe Bosfor mi-a dăruit imaginea legăturii noastre
cu Orientul de care cam uitasem şi pe care am reluat-o în alte două
vizite făcute acolo mai târziu, între care una şi cu marele umanist şi om
al viitorului, ce era Mircea Maliţa, care vroia să facă o Universitate a
Mării Negre, la care participam şi noi, cei de la Galaţi.
N-am prins în cele două volume nici drama sfârşitului părinţilor
noştri, ce s-au săvârşit cu toţii în aproape un an, dar nici bucuria ce a
urmat prin naşterea fiicei noastre, ce s-a produs aproape imediat. Fiica
noastră, veriga noastră spre viitor, a fost şi un prilej de bucurie, dar şi de
griji pentru sănătatea ei, pentru şcoala şi cariera ei.
Cu timpul, am ajuns la a doua tranziţie, de sens invers, de la explozia
de bucurie la explozia preţurilor...
317

Şi astfel am păşit pe urmele istoriei până am ajuns pensionari. Pensia
veni, pentru mine şi pentru Gabi, cu cortegiul de boli ce o însoţesc, dar
pentru mine veni şi cu sfârşitul tragic al lui Gabi, căreia i-am supravieţuit
doar prin grija ce mi-au purtat-o fetiţa mea, Pupi, cumnata mea, Doina
şi mulţii prieteni pe care i-am avut printre navalişti.
Umbra ce se întindea asupra vieţii mele a început a creşte şi boala
cea fără vindecare a pus stăpânire pe mine, prietenii mei dispărură în
ultimii ani, unul câte unul, şi devenii din ce în ce mai singur.
Când, la început de 2020, ne pregăteam să comemorăm centenarul
lui Beethoven, ascultând Simfonia a V-a, a Destinului, aceasta bătu la
uşile omenirii cu pandemia Covid 19, lăsând în urmă cohorte de morţi
şi izolându-i pe bătrâni în casele lor, cu bolile lor şi ameninţarea zilnică
prin comunicatele TV ale morţilor. Astfel am pierdut şi puţinele energii
fizice şi morale pentru a termina „viaţa mea în tranziţie” prin non-viaţă!
Generaţia mea, după ce a cunoscut războiul, refugiile,
bombardamentele, cutremurele, reformele fără de sfârşit, are prilejul
să bifeze şi pandemia.
318

CUPRINS
Capitolul I: După nuntă, viaţa noastră în casa părinţilor mei. (1961)........3

Capitolul II: În U.R.S.S., la specializare (1963/ 64).............................28
Capitolul III: Excursie prin ONT în Ungaria şi Cehoslovacia
(1964, vara)..............................................................................................53
Capitolul IV: Examene în cadrul pregătirii pentru doctorat
(1964-1967)............................................................................................58
Capitolul V: Excursia cu Gabi în U.R.S.S. (1967) ................................61
Capitolul VI: Excursia în Yugoslavia (1968).........................................90
Capitolul VII: Excursia în Italia.(1970)...............................................111
Capitolul VIII: La specializare în Norvegia (1972-73)......................139
Capitolul IX: La prefecţionare în Danemarca (1978).........................191
Capitolul X: Pe Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic - pentru
măsurători de vibraţii generale ale navelor-(1982)............................216
Capitolul XI: Cu TEMPUS în Franţa, pe Coasta de Azur (1992)..........233
Capitolul XII: Cu foştii mei studenţi, în Statele Unite ale Americii
(1996).....................................................................................................288
Epilog.....................................................................................................317
319

Editura PHOEBUS
Galati, Str.Nicolae Bãlcescu Nr.13A
Telefon: 0336 432 684
Mobil: 0757 311 399, 0722 311 399
email: edituraphoebus@gmail.com
www.editprint.ro

21 Iunie REPERE PE DRUMUL VIETII MELE Pt. Tipograf PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

21 Iunie REPERE PE DRUMUL VIETII MELE Pt. Tipograf PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DAN LIVIU STOICESCU

REPERE PE DRUMUL VIETII

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

După nuntă, viaţa noastră în casa părinţilor mei (1961)

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Concediu cu Gabi la Tuşnad

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Excursia în Bucegi, cu Gabi şi Doina

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Noiembrie, nunta lui Octav

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Excursie de studii cu cei de la Industrii Alimentare (1962,

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Excursie pe Ceahlău, cu Gabi şi Jean Bidoaie (1962, iunie)

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Excursie la Borsec (1962, vara)

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Înscrierea la doctorat (1963)

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Profesorul Gh. Buzdugan

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Excursie cu Gabi în munţii Ciucaş (1963, septembrie)

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

Despre Florin Constantinescu şi implicarea lui în viaţa mea

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com

PDF created with pdfFactory Pro trial version www.pdffactory.com